Vizitiu Anamaria

Specializare: Engleza-Romana
Interval orar pentru seminar: Marți 18:00-20:00

Referat MORFOLOGIE

Tema numărul III: Părți de vorbire cu structură analitică

Regretatul poet Mihai Eminescu afirma despre locuțiuni ca sunt „zestrea limbii de la moși-
strămoși”. Valoarea lor era, deci, cunoscută încă de pe atunci. Datorită importanței lor din punct
de vedere gramatical si stilistic, un numărul relativ important de specialiști in domeniu au abordat
această temă in lucrările lor științifice. In cele ce urmează vom analiza, așadar, câteva dintre aceste
lucrări si implicațiile acestor specialiști in înțelegerea părților de vorbire cu structură analitică.

In primul rând, se pune problema echivalării locuțiunilor cu un singur cuvânt. Din punctul de
vedere al Floricăi Dimitrescu, aceasta susține in lucrarea sa că „locuțiunile substantivale se
identifică numai cu cuvinte simple.”1(Dimitrescu,1958). In contradicție cu ea stau autorii Dumitru
Nica si Iorgu Iordan, care precizează in lucrările lor ca acesta nu este neapărat cazul întotdeauna.
Astfel, D. Nica își expune părerea printr-o paranteză „(dacă locuțiunea are echivalent simplu in
limbă, ca in exemplul nostru)”2(Nica,1963). Iordan Iorgu afirmă încă din primul paragraf al cărții
sale: „(...)ceea ce duce la concluzia că in toate cazurile locuțiunile sunt sinonime cu anumite
cuvinte, ori lucrurile nu stau chiar așa decât in mică măsura.”3(Iorgu,1978)

O a două caracteristică a locuțiunilor este superioritatea acestora din punct de vedere stilistic.
Astfel, atât I. Iorgu, F. Dimitriu, D. Nica cat si E. Ioanițescu accentuează importanta acestor părți
de vorbire din punct de vedere stilistic. Iorgu spune: „Sinonimia locuțiunilor semnificative cu
unele cuvinte simple este rareori totală. Locuțiunile aduc totdeauna o nuanță de sens in plus fată
de sinonimul ei simplu.”(Iorgu,1978). F. Dimitriu: „In privința sinonimiei dintre locuțiune si un
cuvânt unic, trebuie remarcat că, de obicei, locuțiunea posedă o mai mare forță expresivă si, prin
însuși caracterul ei, are posibilitatea de a exprima nuanțe de sens.”(Dimitriu,1958). Ioanițescu

1
Dimitrescu, Florica, Locutiunile verbal in limba romana, Editura Academiei, Bucuresti, 1958.
2
Nica, Dumitru, Locutiunea substantivala in limba romana, in LR, nr. 5, 1963
3
Iordan, Iorgu, Vladimir Robu, Limba romana contemporana, Editura Didactica si Pedagocica, Bucuresti, 1978
Vizitiu Anamaria
Specializare: Engleza-Romana
Interval orar pentru seminar: Marți 18:00-20:00
laudă bogăția si varietatea limbii noastre datorată existentei unui număr considerabil de
locuțiuni,4(Ioanitescu,1956), iar D. Nica subliniază că opusul folosirii locuțiunilor in detrimentul
cuvintelor simple provoacă „pagube artistice”(Nica,1963).

O altă problema in ceea ce privește locuțiunile este forma lor fixa, sau imposibilitatea separării
locuțiunilor prin intervenția unui element străin. Iorgu Iordan își motivează părerea in cele ce
urmează: „Elementele lor de bază nu pot fi determinate in alt mod si se folosesc doar in forma cu
care s-au fixat prin uzaj, neputând fi disociate prin intercalarea altor cuvinte in lanțul lor
sintagmatic.”3 (Iorgu,1978)Pe de altă parte, F. Dimitriu împărtășește această părere doar parțial,
precizând că părțile de vorbire care corespund acestui criteriu sunt locuțiunile adjectivale,
numerale, adverbiale, prepoziționale si conjuncționale, in timp ce locuțiunile verbale pot fi
intercalate de complemente directe, indirecte si circumstanțiale, iar cele substantivale de atribute.
(Dimitrescu,1958).

Un alt punct in care majoritatea autorilor sunt de acord este tratarea in gramaticile tradiționale a
doar 5 feluri de locuțiuni, si anume cele adjectivale, verbale, adverbiale, prepoziționale si
conjuncționale, si neglijarea cu preponderenta a celor substantivale, articolul fiind singura parte
de vorbire care nu are un astfel de corespondent. In legătura cu acest lucru, Dimitriu, Nica si
Ioanițescu amintesc preponderenta celor 5 feluri principale de locuțiuni in lucrările lor, Nica
manifestând-si nemulțumirea fata de neglijarea celor substantivale: „Pentru moment, putem spune
doar ca locuțiunile substantivale sunt in limba romana o realitate pe care tratatele de gramatica
trebuie sa o consemneze ca atare.” (Nica,1963)

In încheiere, as dori sa evidențiez încă o data importanta acestei părți de vorbire in limba romana,
dat fiind complexitatea sa si multiplele roluri pe care le are încă de demult, fapt dovedit de unele
locuțiuni care ilustrează fapte istorice sociale, precum „a prinde cu arcanul” -locuțiune folosita pe
timpul lui Ion Creanga- care înseamnă a lua cu sila la oștire, sau popularul „a da bir cu fugiții” care
trimite la timpul feudalismului.

4
Ioanitescu, Eugen, Locutiunile, LR, nr 5, 1956