Sunteți pe pagina 1din 9

Capitolul IV - Creativitatea şi improvizaţie în muzică

4. 1 Creativitatea

Fenomenul creativităţii atât de complex şi greu de prins în definiţii sau descrieri


constituie din acest motiv o temă de cercetare intensă încă de la începutul secolului XX. La
baza potenţialului creativ stă imaginaţia “proces mintal conştient prin care sunt evocate idei
sau imagini ale unor obiecte, evenimente, relaţii, atribute sau acte neexperimentate percepute
anterior.”1[56]În funcţie de prezenţa sau absenţa intenţiei imaginaţia poate fi involuntară
(visul din timpul somnului şi reverie) sau voluntară, cu cele două forme: reproductive si
creatoare.

Imaginaţia creatoare, forma actiăa, voluntară şi constructivă presupune o motivaţie


puternică, fiind favorizată de trăiri emoţionale intense, orientate spre nou desfăşurându-se în
mai multe faze: incubaţia, iluminarea şi elaborarea produsului.

În munca şcolară are loc o antrenare a imaginaţiei reproductive legate de completarea


şi organizarea semnificaţiei cunoştinţelor. Copilul combină cu usurinţă elemente reale cu cele
de imaginaţie. Astfel imaginaţia reproductivă devine un important instrument de cunoaştere.

Imaginaţia creatoare este legată de imaginaţia reproductivă între ele existând


numeroase corelaţii. Autoarea Ana Stoica-Constantin afirmă că “ Imaginaţia creatoare poate
sa aibă funcţii complemenatare dar şi funcţii de anticipare în care imaginaţia se intâlneşte cu
gândirea creatoare.”2[57]

Fiind un factor atât de important în creativitate este de multe ori identificată cu aceasta
chiar şi de personalitaţi ştiinţifice de notorietate. Pe lângă imaginaţia care este un proces
psihic de elaborare a unor imagini noi, Ana Stoica-Constantin identifică o serie de factori
interni pe care îi ordonează în trei grupe:

 I. Factori cognitivi: imaginaţia, gândirea, intuiţia, memoria.


 II. Aptitudini speciale: şcolare, tehnice, ştiinţifice, de conducere, artistice, muzicale,
sportive, ş. a..
 III. Factori de personalitate: factori atitudinali, motivaţionali şi de caracter.

Cunoaşterea acestor procese psihice şi însuşiri ajută nu numai la identificarea elevilor


creativi cât şi la îmbunătăţirea performanţelor creative ale tuturor elevilor.

Creativitatea copilului este diferită de creativitatea autentică pe care o întâlnim la


adulţi, în sensul că produsul activitaţii sale creatoare nu este cu totul nou. Este însa nou pentru
el însuşi şi e realizat în mod independent. Manifestarea unei astfel de creativităţi poate fi un
indiciu al unei creativităti autentice ulterioare, deci e important să cultivăm la elevi această
formă de masnifestare. “Cu cât se oferă mai mult copilului posibilitatea de a fi spontan şi
independent cu atât mai creator va fi el mai târziu.“3[58] În cazul copiilor accentul trebuie pus
pe procesul creativ, pe dezvoltarea şi căutarea de idei originale care este baza potenţialului
creativ.

Relaţia dintre creativitate şi inteligenţă a fost privită sub mai multe aspecte în ceea ce
priveşte raportul dintre ele. La începutul anilor ’30 ea a fost considerată ca fiind specifică
persoanelor cu abilitaţi cognitive deosebite. În urma cercetărilor ulterioare s-a afirmat că o
persoană creativă nu trebuie să fie neapărat şi inteligentă. În momentul de faţă specialiştii sunt
mult mai precauţi în stabilirea clară a demarcaţiei “până unde operezează gândirea logică şi în
care moment devine gîndire creatoare.”4[59]

Cert este că inteligenţa este o condiţie a creativităţii, dar nu singură, ci aşa cum s-a
arătat este o rezultantă a unui complex de factori cognitivi, aptitudinali şi de personalitate.
Prin stimularea şi dezvoltarea creativitaţii muzicale se pot imbunatăţii prin transfer
trăsături ale personalităţii: plăcerea de a fi active, voinţa, toleranţa, tendinţa spre investigaţie.
În mod special atunci când mediul în care a crescut copilul şi a învăţat nu a acordat suficientă
atenţie stimulării creativităţii si încrederii in sine.

Mobilul oricărui act de producţie trebuie căutat în curiozitate, receptabilitate vie,


imaginaţie bogată, predispoziţie pentru activism, investigaţie, nevoia de success şi de
aprecieri. Aceste procese psihice trebuiau dezvoltate pentru a deveni baza afectiv emoţională
a unui învăţământ modern care îşi propune educarea independenţei şi originalităţii. Este
cunoscut faptul că multe descoperiri, invenţii, creaţii artistice, sunt rezultatul jocului cu ideile
si că adultul creativ şi-a păstrat prospeţimea copilărească în gândire. Cultivarea spiritului
creativ trebuia să pornească de la manifestările muzicale spontane, improvizatorice.
4. 2 Improvizaţia

Improvizaţia muzicală constituie prima formă de exprimare muzicală străveche. Poate


porni dintr-o stare de indecizie, de căutare a unei melodii sau ritmuri, care sunt generate de
combinaţii de elemente deja cunoscute stocate în subconştientul improvizatoriu. Valoarea
improvizaţiei nu poate atinge cote înalte numai dacă muzicianul este în posesia unei
experienţe muzicale bogate, reprezentată prin cunoaşterea stilurilor, totul find susţinut de o
memorie solida. Între actul creativ şi cel improvizatoric elemental comun este căutarea noului.
Între cele 2 manifestări există şi deosebiri esenţiale şi anume faptul că prin procesul de creaţie
se produce o lucrare cu caracter de unicat care este manifestarea propie şi aparţine unei
anumite persoane pe când improvizaţia conţine mai puţine elemete de noutate şi personale. O
altă diferenţă ar fi faptul că improvizaţia are o viata efemeră, ea schimbându-şi forma de la o
execuţie la alta devenind tot timpu altceva, creaţia fiind reluată în mod constant recunoscută
după fiecare repetare.

În cadrul improvizaţiei momentul de căutare, deliberare, este foarte redus fiind înlocuit
de un flux de imagini realizate pe baza unor stereotipuri din fondul existent.

După dicţionarul de termeni muzicali improvizaţia are două aspecte:

 improvizaţie spontană, liberă de orice indicaţie, stabilită anterior, valabilă doar în

teoretic, sau în unele manifestări folclorice în freejazz sau în unele creaţii ale secolului
nostru. Se precizează însă că o improvizaţie absolut liberă nu poate exista decât în plan
teoretic, ea neputând fi izolată total de orice tradiţie muzicală sau experienţă muzicală
întipărită în subconştient în momentul improvizatoric.

 improvozaţie realizată după legi, prestabilite, sau dupa un model, fiind specifică

folclorului, jazzului, muzicii preclasice, clasice si muzicii de după 1950.

O altă clasificare legată de modul în care se produce improvizaţia este în funcţie de


notaţie: scrisă în partitură sau nescrisă.
 improvizaţia scrisă în partitură prezintă aspecte variate, având un teren larg de
desfăşurare:
 cea mai sumară indicaţie în unele creaţii aleatorice.
 notaţie precisă ca şi în cazul unor lucrări enesciene născute din îmbinarea caraterului
improvizatoric din folclor cu rigurozitatea creaţiei europene.
 improvizaţie care are la bază sisteme de notaţie extra-muzicale cunoscute sub
denumirea de improvizaţie vizuală. Se poate reliza după desen, culori, după forme
plastice, după indicaţii grafice. În aceeaşi categorie se plasează improvizaţia semantică
sugerată de semnificaţia unui text literar în versuri sau în proză.

Originea improvizaţiei se găseşte în formele ancestrale ale folclorului muzical stând


chiar la bazele naşterii muzicii. Caracterul improvizatoric al folclorului este cu atât mai
evident cu cît originea speciei este mai veche: descântecul, bocetul si doina.

În muzica cultă toate tradiţiile antice atestă existenţa poetului care improvizează cu
vocea cântâdu-şi creaţia poetică sau se acompaniază improvizând la liră sau alt instrument.

“Un rang deosebit îl avea improvizaţia în muzica bizantină unde se improviza pe un


cadru modal precis, respectând formulele cadenţiale şi pe cele specifice unui anumit
mod(glas). Marea bogăţie a muzicii bizantine se datorează utilizării frecvente a improvizaţiei
în toate perioadele de dezvoltare, ceea ce îi conferă o notă aparte faţă de celelate arte. Stilul în
care se manifestă în toată plenitudinea este cântarea papadică.”5[60]

Improvizaţia este atestată din secolele IX-XI la început sub formă cântării libere după
anumite legi ale “cantus”-ului, apoi dezvoltându-se treptat atingînd forma improvizaţiei
libere. Este amintită ulterior forma de “discantus” in sec. XIII reprezentînd improvizarea unei
voci superioare deasupra cantus-firmusului. Se păstrează de-a lungul întregii renaşteri şi îşi
găseşte o nouă înflorire în Italia anilor 1700. Va fi preluată şi de muzica instrumentală cu
predilecţie la orgă sau clavecin, un exemplu în acest sens îl constituie preludiile
improvizatorice de Couperin.
Tradiţia improvizatorică va înflori în Italia din “cinquecento” prin Claudio Merulo,
Andreea şi Giovanni Gabrielli, clavecinişti de la San Marco care practicau improvizaţia
spontană pe diverse teme. Arta lor a culminat prin operele ilustrului Girolamo Frescobaldi.

În perioada preclasică I. S. Bach şi alţi compozitori sintetizează o serie de forme


scrise care au la bază idea de improvizaţie: fantezia, preludiul, invenţiunea. S-au delimitat
diferite tipuri de improvizaţii specifice timpului şi anume: improvizaţia melodică (linii
ornamentate, figuri melodice), improvizaţie ritmică, armonică (pe un bas cifrat) improvizaţie
contrapunctică ( în stil fugato, imitativ)

Înfloriturile vocale atât de gustate în cadrul operei baroce reprezentau o formă de


improvizaţie liberă. “Arta ornamentării în sensul neîncetatei reluări variate a unei idei
muzicale-diminutio-în care arta improvizaţiei şi a variaţiei solicită o contribuţie creatoare din
partea interpretului, împreună cu redactarea–exabrupto a cadenţei din concertul instrumental,
prefigurează unele aspecte ale artei aleatorice contemporane.”6[61] În clasicism improvizaţia
devine o manifestare rezervată soliştilor. În cadrul concertelor clasice apar cadenţe care
reprezintă de fapt o improvizaţie pe teme date, la început libere, apoi o data cu Beethovenn
care îşi compunea singur cadenţele, au devenit scrise. În romantism ornamentele dispar
aproape integral în lucrări cedând locul variaţiunilor de tempo şi de expresie. Apărând genuri
noi: impromptu, moment muzical valsul, ş.a. Improvizaţia cea mai autentică se materializează
în jazz unde omul şi instrumentul sau creaţia muzicală devin unul şi acelaşi: “ a utiliza clapele
unui instrument ca şi cum te-ai folosi de cuvintele unei limbi, numai de aici poate începe
joaca. Depinde însă de sensurile acordate acestui joc.”7[62]

Ceea ce a pierdut cultura muzicală în romantism caracterul improvizatoric, va fi


recâştigat mai mult ca oricând în muzica contemporană. O reacţie a exacerbărilor aduse de
muzica serială care a dominat începuturile secolului XX a fost apariţia muzicii aleatorice.
Aleatorismul descătuşează fantezia creatoare a compozitorilor avînd la bază dezvoltarea
întamplătoare a mijloacelor muzicale pe fondul unor repere aproximative notate de
compozitor în partitură. John Cage constată că efectul de haos poate fi obţinut la fel de bine şi
mult mai uşor prin jocul hazardului.”Aleatorismul de tip american a lui Cage atinge cel mai
înalt grad de îndeterminism a mijoacelor muzicale de expresie folosind toţi parametrii ai
exprimării muzicale şi toate modalităţile de execuţie.”8[63]

În Europa s-a constituit un aleatorism moderat născut din îmbinarea unor părţi de
interpretare spontană cu unele care sunt consemnate în partitură asemenea multor creaţii
româneşti din ultimele decenii. Statutul ei de manifestare aparte este dat de faptul că nu are o
entitate stabilă, fiind supusă schimbărilor odată cu fiecare interpretare. Se cunosc totuşi şi
forme reuşite când protagoniştii au fost interpreţi experimentaţi în formele inprovizatorice.
Esteticianul Liviu Rusu remarcă legătura între esenţa copilăriei, jocul şi artă.”Atât jocul cât şi
arta au în vedere o activitate dezinteresată care tinde spre lumea externă şi se bazează pe un
sentiment al triumfului, al împlinirii al plăcerii.”9[64]

Punctând doar câteva momente din evoluţia improvizaţiei se poate observa că aceasta
este specifică atât pentru muzica cea mai simplă până la genurile cele mai elevate de muzică.

Una din formele sub care se poate cultiva spiritul creator în educaţia muzicală este
jocul muzical de improvizaţie. Acesta se înscrie în categoriile de improvizaţie amintite mai
sus:

 jocuri de improvizaţie scrise folosind : - notaţie muzicală tradiţională

- semne grafice extra-muzicale

- combinaţii ale celor două sisteme

 jocuri de improvizaţie nescrise desfăşurate liber.

Practicarea improvizaţiei în cadrul educaţiei muzicale prezintă câteva aspecte dificile.


Elevii trebuie câştigaţi şi deprinşi pentru a trăi plăcerea improvizaţiei, dacă acest lucru s-a
relizat cu succes trebuie convinşi să păstreze echilibrul între libertatea improvizaţiei şi
respectarea regulilor.
1.3. INTELIGENŢA MUZICALĂ (muzical-ritmică) – MR Este inteligenţa tonului, ritmului şi a timbrului şi
constă în capacitatea de a produce şi de a aprecia muzica, ritmul şi complexitatea sunetelor. După H.
Gardner, inteligenţa muzicală implică competenţe în executarea, compoziţia şi aprecierea modelelor
muzicale. Oamenii inteligenţi din punct de vedere muzical înţeleg cel mai bine lumea prin ritmuri şi
melodii. Este vorba despre oamenii care sunt foarte sensibili la muzică. Oamenii cu o inteligenţă
muzicală deosebită sunt cei ce pot recunoaşte timbre, tonalităţi, ritmuri, persoane care lucreaza in
general în zona artelor, nu neaparat în şi cu muzică. În general, cei care stau foarte bine la capitolul
inteligenţă muzicală au un nivel destul de ridicat privitor la inteligenţa lingvistică, dar acest aspect nu
e neapărat obligatoriu. Caracteristici specifice persoanei cu inteligenţă muzicală:• Acest tip se
conturează prin gradul de sensibilitate pe care individul îl are la sunet şi prin capacitatea de a
răspunde emoţional la acest tip de stimuli. Pe măsură ce elevii îşi dezvoltă conştiinţa muzicală, îşi
dezvoltă şi fudamentele acestui tip de inteligenţă şi devin capabili să cânte la un instrument sau să
compună. • Ea se dezvoltă şi pe măsură ce elevii dobândesc, în urma audiţiilor, capacitatea de a
discerne muzica. • Acest tip de inteligenţă reprezintă capacitatea de a percepe muzica, de a analiza şi
emite păreri despre muzică, de a compune şi de a interpreta muzica.• Ei urmează uşor un ritm.• Le
plac diferite stiluri muzicale. Ei fredonează şi interpretează melodii, cântă din voce sau la un
instrument.Identificare:• te atenţionează când tonul vocii nu e potrivit;• cântă şi fredonează melodii
şi ţine minte linia melodică a cântecelor;• învaţă uşor să cânte la un instrument;• este sensibil la
zgomote, la sunetele mediului înconjurător;• percep, apreciază şi creează diferite ritmuri şi melodii.