Comparație între Mara și Vitoria Lipan

Clasa ţărănească, în toate resorturile ei umane, a constituit un puternic şi atrăgător izvor de

inspiraţie de către scriitori şi poeţi, creându-se şi curente literare care promovau simpatia pentru
ţăranul român. Astfel, poporanismul susţinea inspirarea operelor literare din viaţa poporului,
având ca scop dezvoltarea şi progresul existenţei ţărăneşti, atât din punct de vedere material cât
şi cultural, cerând scriitorilor simpatie pentru clasa ţărănească.

Sămănătorismul, la rândul său, afişa un interes exagerat pentru viaţa ţărănimii, pentru creaţia
populară, pentru trecutul glorios al neamului. Atraşi de aceste concepţii, George Coşbuc,
Octavian Goga, Ioan Slavici - în primul deceniu al secolului al XX-lea, Liviu Rebreanu, Mihail
Sadoveanu în perioada interbelică, Marin Preda în literatura contemporană sunt numai câteva
dintre numele scriitorilor renumiţi care s-au ocupat îndeaproape de destinul ţăranului român,
indiferent de zona geografică în care locuia acesta.
Pentru Mihail Sadoveanu „ţăranul român a fost principalul meu erou”, după cum mărturisea
scriitorul într-un discurs ţinut la Academia Română. Ţăranul sadovenian este locuitorul de la
munte, moldoveanul cu viaţa aspră asemenea meleagurilor prăpăstioase pe care este sortit să
trăiască - aşa cum ilustrează prozatorul în legenda de la începutul romanului Baltagul. Puternic
individualizat în literatura română, ţăranul lui Sadoveanu se defineşte ca păstrător al lumii vechi,
arhaice şi patriarhale, cu un acut simţ al dreptăţii şi al libertăţii, apărător al unor principii de viaţă
fundamentale statornicite din vremi imemoriabile. Personajul care sintetizează aceste virtuţi este
Vitoria Lipan din romanul Baltagul, care nu este atât o individualitate, cât „un exponent al
speţei” (George Călinescu).
Prozator ardelean, precursor al lui Liviu Rebreanu, Slavici este un autor moralist, un fin
psiholog, un creator de tipologii. După cum el însuşi mărturiseşte, ca adept înflăcărat al lui
Confucius, aplică în opera sa principalele virtuţi morale exprimate de acesta: sinceritatea,
demnitatea, buna-credinţă, francheţea, cinstea, iubirea de adevăr etc., afirmând că filozoful
chinez este „cel mai cu minte dintre toţi oamenii care le-au dat altora sfaturi” (Educaţia morală).
Întreaga creaţie a lui Slavici este o pledoarie pentru echilibrul moral, pentru chibzuinţă şi
înţelepciune, pentru fericire prin iubirea de oameni şi păstrarea măsurii în toate, iar orice abatere
de la aceste principii este grav sancţionată de autor. Romanul Mara, de Ioan Slavici, este „cel
mai bun roman al nostru, înainte de Ion”, conform afirmaţiei lui Şerban Cioculescu şi „aproape o
capodoperă”, în viziunea lui George Călinescu, deoarece destinul Marei şi mediul social sunt
evocate cu o remarcabilă artă a detaliului şi cu o mare forţă de construire a ansamblului.
Cele două personaje feminine şi principale din romanele Baltagul de Mihail Sadoveanu şi Mara
din romanul omonim al lui Ioan Slavici sunt construite cu modalităţi artistice diferite, dar pot
constitui subiectul unei paralele literare, deoarece ele au evidente asemănări caracteriale, cât şi
importante deosebiri. Vitoria Lipan este o figură reprezentativă de erou mitic popular, întruneşte
calităţile fundamentale ale omului simplu de la munte, între care se reliefează cultul pentru
adevăr şi dreptate, respectarea legilor strămoşeşti şi a datinilor tradiţionale.
Mara Bârzovanu este un personaj realist complex, fiind reprezentativă pentru concepţia artistică
a lui Slavici, scriitor moralizator care îşi pedepseşte personajele în funcţie de abaterile de la
virtuţile morale esenţiale care compun caracterul uman. Ambele femei sunt muntence, aşadar nu
se ocupă cu agricultura, nu cultivă ogorul, ci trăiesc din alte îndeletniciri, cum ar fi oieritul şi,
respectiv comerţul, una în Moldova, cealaltă în Ardeal. Ele se luptă singure cu viaţa, deoarece
rămăseseră văduve.
Soţul Marei Bârzovanu, fusese „mai mult cârpaci decât cizmar”, şi-şi petrecuse viaţa stând mai
mult „la birt decât acasă”, lăsându-le copiilor o livadă de „vreo două sute de pruni”, o vie pe
dealul Păuliş şi casa, care era a Marei, primită ca zestre când se măritase. Nechifor Lipan,
bărbatul Vitoriei, fusese un muntean harnic şi gospodar, însă fusese ucis din invidie şi lăcomie de
doi oieri, iar femeia se frământa să afle adevărul pentru care soţul ei întârziase 73 de zile şi nu se
întorsese acasă. Ambele ţărănci sunt mame, având fiecare câte doi copii: Mara pe Trică şi
Persida, iar Vitoria pe Gheorghiţă şi Minodora.
Principalele deosebiri între Mara şi Vitoria se manifestă în mentalitatea şi structura interioară a
fiecăreia dintre ele. Vitoria se conduce după legi nescrise, superstiţii, manifestări ale naturii şi
vise, toate acestea constituind pentru ea semne prevestitoare, care îi determină hotărârile şi
acţiunile. Atunci când îl visează pe Nechifor Lipan călare „cu spatele întors către ea, trecând spre
asfinţit o revărsare de ape” sau, altă dată „trecând călare o apă neagră... era cu faţa încolo”,
Vitoria e sigură că ceva rău s-a întâmplat cu soţul ei.

Cântecul cocoşului „cu secera cozii spre focul din horn şi cu pliscul spre poartă” o convinge că
Nechifor nu va veni acasă şi că trebuie să plece ea în căutarea lui. În tot acest timp, Vitoria se
zbuciumă în sine căutând răspunsuri şi parcurge un adevărat labirint interior de la nelinişte la
bănuială, apoi la convingerea că ceva rău s-a întâmplat cu bărbatul ei. Dimpotrivă, Mara se
conduce numai după legile sociale, pragmatice, ea trăieşte conectată la lumea exterioară, se luptă
cu viaţa şi cu împrejurările ivite sau cu necazurile pe care ceilalţi i le provoacă.

În altă ordine de idei, ambele femei sunt firi puternice de luptătoare, aprige, inteligente, cu voinţă
puternică, tenace şi cu devotament total pentru familie. Fiecare dintre ele se luptă pentru ţelul ei
şi reuşeşte să-l împlinească. Mara îşi doreşte să aibă bani pentru a fi respectată şi a-şi putea creşte
copiii în condiţii bune, să le poată oferi o instrucţie şi o educaţie cât mai alese. Ea îşi ţinea banii
în trei ciorapi: „unul pentru zilele de bătrâneţe şi pentru înmormântare, altul pentru Persida şi al
treilea pentru Trică” şi nu trecea nici o zi fără ca ea să pună în fiecare măcar câte un creiţar.

Avea ambiţia ca să-şi vadă fata preoteasă, iar pe Trică ajuns staroste în breasla cojocarilor.
Persida este dusă la mănăstirea din Radna şi dată în grijă maicii Aegidia pentru o educaţie aleasă,
iar pe Trică îl angajează ucenic „pe patru ani” la Bocioacă, starostele cojocarilor din Lipova.
Mara este o mamă îngăduitoare, copiii ei pot lua hotărâri singuri şi sfidează adesea dorinţele ei.
Persida nu se mărită cu preotul, deoarece se îndrăgosteşte de neamţul Naţl şi Ioan Slavici
consacră pagini memorabile iubirii aprinse dintre cei doi tineri.

Spre deosebire de Mara, Vitoria are dorinţa de a-şi creşte copiii în spiritul tradiţiei strămoşeşti.
Ea o ocărăşte pe Minodora pentru scrisoarea primită de la feciorul dascălului Andrei, adresată
„domnişoarei Minodora”, ceea ce ar însemna că fetei nu-i mai plac „catrinţa şi cămaşa”. Puternic
înrădăcinată în credinţele străbune, Vitoria se supără îngrozitor la gândul că fata ei s-ar putea
îndepărta de tradiţie: „Îţi arăt eu coc, valţ şi bluză, ardă-te para focului să te ardă! Nici eu, nici
bunică-ta, nici bunică-mea n-am ştiut de acestea şi-n legea noastră trebuie să trăieşti şi tu. Altfel,
îţi leg o piatră de gât şi te dau în Tarcău”.

Vitoria Lipan este însetată de adevăr şi dreptate, vinde toată agoniseala ca să aibă bani de drum,
nu precupeţeşte nici o cheltuială pentru împlinirea acestor idealuri morale: „am cheltuit parale în
dreapta şi-n stânga, am mişcat oameni şi preoţi”, izbutind în cele din urmă să dea de urma
criminalilor şi să asiste la pedepsirea lor.

Pentru Mara banul este un scop, nu un mijloc, ea ţine la bani şi mai bine împrumută banii de
trebuinţă pentru a doua zi, decât să ia ceva din ciorapi. Este strânsă la pungă şi nu le dă nici
măcar copiilor ei partea cuvenită. Astfel, ea amână să plătească stagiul militar lui Trică, până
când patronul este nevoit să dea el banii, iar la botezul nepotului ei, copilul Persidei, este fericită
când Naţl refuză să primească cei opt mii de florini oferiţi de ea.

Mara este conturată detaliat, Slavici implicându-se direct în construirea personajului. Deşi este
un scriitor moralizator, Slavici are o slăbiciune pentru această femeie puternică şi tenace, şi nu o
pedepseşte în nici un fel, deoarece ea ţine, mai presus de orice, la copiii ei, la familie. Stilul lui
Sadoveanu, în schimb, este solemn şi grav, cu multe arhaisme care dau limbajului muzicalitate şi
sobrietate totodată.

Cele două personaje, Mara şi Vitoria Lipan, sunt reprezentative totodată pentru tipul femeii
voluntare reflectat în literatură, alături de personajele masculine puternice - Ilie Moromete al lui
Marin Preda şi Ion al lui Liviu Rebreanu.
 Familia monoparentală în „Mara”

Romanul lui Slavici prezintă o familie din mica burghezie a unui târg ardelenesc de la sfârșitul
secolului al XIX-lea. Familia este formată dintr-o mamă văduvă, Mara, și cei 2 copii, Persida și
Trică.

Perspectiva narativă obiectivă îi permite cititorului să aibă acces la toate compartimentele vieții
sociale și afective a eroilor, surprinși într-un proces de evoluție. Acțiunea, complexă, urmăreste,
prin înlănțuire, destinul Persidei și al lui Trică, procesul de maturizare sentimentală parcurs de
fiica Marei ocupând cea mai mare parte din substanță narativă a romanului.

Romanul urmărește evoluția relațiilor dintre membrii acestei familii, pe parcursul mai multor
ani,de-a lungul cărora copiii cresc, devin adulți și-și întemeiează la rândul lor o familie. Văduva
energică și întreprinzătoare, Mara își creează un ideal în care proiectează viitorul copiilor săi și
se străduiește să facă tot ce depinde de ea pentru ca acest ideal să se îndeplinească. Ea pornește
de la niște modele umane, cu care copiii ei să se identifice în viitor: preoteasă(Persida), staroste
al cojocarilor(Trica). Dar viața copiilor nu evoluează neapărat așa cum o programase Mara și
Persida refuză să se căsătorească cu teologul căruia i-o destinase mamă să. Persida se
îndrăgostește de Națl și își asumă această dragoste, în ciuda piedicilor generate de prejudecățile
societății în care trăia, societate care admitea colaborarea în afaceri a unor oameni de etnii și de
religii diferite, dar care se opunea căsătoriilor mixte. Mara însăși reprezintă această mentalitate.

În ciuda prejudecăților oamenilor, dragostea oarbă a Persidei o duce spre un drum primejdios și
nesigur alături de Natl, în care iubirea îi conduce, ținându-i departe de rațiune. Uniți de către
Dumnezeu,frământările îndrăgostiților față de prejudecățile lumii nu încetează să se arate, cei doi
hotărându-se să fugă împreună în Viena. Această acțiune a Persidei influențează în mod negativ
relațiile cu mamă sa, care, deși indignată de ceea ce făcuse fiica ei, poartă cu ea în permanență
dragostea maternă, pe care nimic nu i-o putea risipi. Mara încearcă să se agațe de ultima speranța
care îi rămăsese, și-anume Trică, dar speranța curând se transformă într-o dezamăgire, întrucât
Trică începuse să se atașeze de familia lui Bocioacă, uitând de Mara, care este lăsată într-o mare
de nesiguranța și într-un temporar sentiment de refugiere interioară.

Luptându-se cu greutățile vieții, Persida începe să semene tot mai mult cu mama ei, în vreme ce,
în timpul adolescenței părea să fie opusul personalității Marei.Am putea vedea în destinul
Persidei evoluția Marei înseși, care în roman este reprezentată deja matură.

Diferență ar fi că Marei îi lipsește educația la maici de care beneficiază Persida. Trică devine
cojocar așa cum își dorise Mara, dar se dezvoltă ca un caracter mai demn, refuzând
compromisurile la care îl îndeamnă Mara.
 Iubire în „Mara”

"Mara" este un roman despre iubire și căsătorie. Slavici e primul care descrie o iubire respinsă, care nu
mai este prezentată din punctul de vedere al bărbatului ce trăiește într-un registru de obligații și scopuri
uniforme și precis definite, ci din perspectiva femeii, supusă constrângerilor și interdicțiilor, care trăiește
iubirea divergent și contradictoriu.

Interdicția care condiționează iubirea din romanul ‘Mara’ e triplă.

În primul rând, este vorba despre o interdicție națională (cele două familii nu vor să-și spurce sângele).

În al doilea rând este vorba de o interdicție socială (Persida având o educație intelectuală e favorizată).

În al treilea rând este vorba de incopatibilitatea temperamentelor (cei doi fiind două spirite inegale ;
femeia reprezintă termenul accentuat, personalitatea).

Totuși, practic nu există mijloace de constrângere pentru a împiedică legătură. Când Persida îl întâlnește
pe Națl, are loc o înstrăinare de sine, o trezire a instinctului și a iraționalității care stapananesc rațiunea.
Eul nu se mai recunoaște, se pierde, cu un copleșitor sentimnent de înjosire și rușine. Rezistența la
‘slabiciune’ e rezistența la depersonalizare. Femeia și bărbatul vor luptă cu ei înșiși pentru că nu vor să
se recunoască în această parte nou trezită și amenințătoare a personalității lor. Aici apare formula ‘a
vrea să nu mai vrei’. Personajele lui Slavici luptă între voința de a fi și voința morală.

Modificare locului are un efect important asupra relațiilor dintre personaje. Omul este punctul central
unde se întâlnesc și se întretaie liniile de relație dintre individ și grupul care îl înconjoară. Legăturile
locului odată abolite prin simpla deplasare, determină o vacanță de influența socială dată. Persida își
dezlănțuie sentimentele în spațiile nesupravegheate apoi ‘printre ai săi devine ea insăsi’.

Iubirea avansează pe tot parcursul cărții dar orice progres în ordine afectivă e însoțit de contrarietate în
oprdinea cunoașterii. În cele din urmă iubirea a parcurs etapele care au trebuit să transforme impulsul
inițial al instinctualitatii acerbe în afectivitate altruistă acceptată de țoță nivelele individualității.

Persida stăpânește acum forță de care altă dată fusese stăpânită până la desfigurare.

În ‘Mara’, Slavici descrie acțiunea formativă a pasiunii, văzută că probă necesară în fortificarea unui
caracter.
 Moromeții

Tema familiei

Tema familiei este una dintre cele mai întâlnite din literatură, permițând surprinderea unui
complex de interrelationari umane. Complexitatea pe care o impune ilustrarea unor astfel de
relații umane presupune desfășurări epice ample, fapt ce implică abordarea acestei teme în specii
realiste precum nuvela și romanul.

În literatura română, tema familiei este predilectă în literatura realistă. Una dintre operele literare
narative ce abordează acesta temă este romanul “Morometii”, al lui Marin Preda. Pregătit de
nuvele care prefigurează motive, întâmplări și personaje din roman, “Morometii” este publicat în
două volume, elaborate la 12 ani distanță: volumul I, 1955, volumul al doilea, 1967. Prima
realitate scriitoricească a rămas constantă în opera lui Marin Preda, cea rurală, a satului românesc
din Câmpia Dunării.

În primul volum al romanului, tema familiei este mai precis conturată. Acțiunea se petrece într-
un sat din Câmpia Dunării, în preajmă celui de-al Doilea Război Mondial. Romanul este
construit dintr-un număr mare de personaje din planuri diferite, dar care dobândesc un sens
unitar, plasate în universul satului și al unei familii pe cale să se destrame. Există o legătură
strânsă între incipit și final, tema romanului putând fi redusă la două cuvinte : omul și timpul (“se
pare că timpul era foarte răbdător cu oamenii” – “timpul nu mai avea rabdare”). Astfel tema
familiei poate fi subordonată celeilalte teme obsedante din opera lui Preda – relația omului cu
timpul. Pe parcursul acțiunii romanului, familia are de suferit o serie de transformări, ca urmare a
numeroaselor conflicte ce se declanșează între membrii familiei Moromete, dar și a tranziției
suferite de satul românesc în perioada din preajmă celui de-al Doilea Război Mondial. Romanul
va urmări, așadar, procesul destrămării familiei Moromete sub presiunea unor factori exteriori
sau a unor elemente de comportament.

Acțiunea primului volum se desfășoară în vara anului 1936 și prezintă viața unei familii din
satul Silistea – Gumesti. Aici este conturat triplul conflict din cadrul familiei Moromete. În
primul rând, conflictul dintre Moromete și cei trei fii , Achim, Nilă Paraschiv, este stârnit de
modalitatea de înțelegere lumii; astfel, pentru , pământul garanția libertății, timp ce cei trei fii
preocupați doar de bani. Acest conflict se încheie cu plecarea celor trei fii cu oile la București,
încercarea de-1select11 singuri . doilea conflict este cel dintre Moromete , Catrina. cele fiice
ale reproșează lui Moromete faptul nu trece pe numele ei, temând-se ar rămâne pe drumuri.
Cel de- treilea conflict este cel conturat Ilie lui, (Guica). Ea se teme rămâne la bătrânețe; lui
Ilie Moromete nu fost de acord cu cea de- căsătorie fratelui , tot ea fiind cea care pe băieți de
acasă.

Pe un alt , prezintă rânduielile împământenite ale țărănești, fiind descris un adevărat ritual:
plecarea întoarcerea de la , pregătirea secerișului, familiei.
 dintre scenele semnificative pentru reflectarea ideii destrămării femiliei tăierea salcâmului.
cinei este pentru statutul protagonistului. Fragmentul începe cu un dialog el Catrina, autoritatea
aparent manifestându-se prin voce : “Deodata curtea de un glas puternic amenințător, făcându-
pe toți de .”

Catrina fusese o are o . familie este dintre cele numeroase din printre care au copii din
căsătorii. Membrii familiei fi grupați tabere rivale, faptului stau toți așezați la o foarte ;
acest lucru nu la sporirea unității familiei. Cei trei frați din căsătorie lui Moromete “stateau pe
partea din tindei, când ar fi fost orice se scoale de la plece .” Acest detaliu sugerează ideea
ei nu aparțin familiei, pentru are ea ”pe ei, Niculae, Ilinca , copii făcuți cu Moromete”.
Poziția tatălui reliefează autoritatea : “sta tuturor, pragul celei de- odăi, de pe care el stăpânea
cu privirea pe fiecare.”

din cadrul familiei Moromete este din gesturi din priviri : Moromete are glas “fire de
amenintare”, vorbește amenințător lui Achim, care răspunde cu dispreț, pe Niculae cu privirea
apoi, certându-l cu “glas indesat”.

Tot ne dezvăluite treptat amenințările ce vor duce, timp, la destrămarea familiei; lui Niculae
trebuie , fonciirea , iar Achim dorește plece cu oile la București, fiind plătirea la . Cei trei își
tatăl pentru ezitările .

salcâmului este într-un registru stilistic diferit. E spre , iar “semana cu un soare mort, ciuntit
rece”. Bocetele ce se aud din cimitir pare “ies din pamant”. Uriașul salcâm care “copiii se urcau
orice florile”, iar “ii îmbrățișau tulpina”, care “era curățat de fiecare an creștea la loc bogat”
întreg pare nemuritor. Chiar când așchiile încep din trunchiul , ele se așeze jurul lui
protector. Când se prăbușește la pământ, totul dobândește un aer tragic, de moarte , cum cineva
ar fi silit unui alt destin, nefast. Protecția salcâmului nu se imprejuruimilor : “cercul câmpia
năpădeau imprejurimile” “totul se făcuse mic.”

se încheie aceeași prevestitoare care începuse, cu stolul de ciori care derutate, nu recunosc
locul. Salcâmul reprezentat lumea ceea ce reprezintă Ilie pentru familia , un “pater familias”.
Destinul unuia este anticipat de destinul celuilalt.

Moromete la unitatea familiei, se din imposibilității de comunicare dintre membrii (tatăl

reprezintă mentalitatea , timp ce fiii atrași de mirajul orașului, iar fiul cel mic, Niculae, este
dornic de studia.), dar pentru timpul nerăbdător cu oamenii. la începutul lumea , final
lucrurile se , liniștea acesteia. volumul doilea, Ilie Moromete într-un con de . Moromete face
încercare de își aduce fiii acasă. Părăsit la bătrânețe de Catrina, el rămâne doar cu cea ,
autoritatea lui scade, oamenii nu altădată. sociale la care , Ilie Moromete nu ideea rostul
lume fost greșit țăranul trebuie “sa dispara”. lui Moromete – crezul de , libertatea ,-“D-le…
eu întotdeauna am o !”
 urmărește procesul destrămării familiei Moromete, destrămare pentru “stingerea unei lumi” sub
presiunea unor factori exteriori unor elemente de comportament. Pe familiei ,care include
paternității, se tercerii timpului, confruntarea omului cu istoria . Se pe relațiile dintre membrii
familiei Moromete pe tatălui nepuntincios menține familia . paternității se grefează pe
contextul social – istoric, care aduce schimbarea ordinii cunoscute lumii. Agresiunea istoriei
iluzia personajului : unitatea familiei, libertatea individului. Risipirea familiei duce la
prăbușirea tatălui.

Așadar , familiei “Morometii” este într-o , cu realism, valoarea fiind de acest aspect.