Produs fabricat în România

Desenele de colorat din interior: Ionuţ Calotă

Imagine copertă: Adam Sturch (SUA), cu acordul
acestuia

Volum premiat
la Festivalul Internaţional „Titel Constantinescu”,
Râmnicu Sărat, 2019,
cu Premiul „Dumitru Pricop”

Acest pdf poate fi distribuit gratuit sub această formă

sau doar fragmente din el, cu specificarea autorului.

Ediţie tipărită la editura Rafet - 2019

 Ionuţ Calotă

Nuduri
şi semne
pove-ştiri cu Magaie,
un refugiat poetic
Declaraţie

am scris o carte transparentă

să se vadă poezia prin ea

am scris până cuvintele

s-au materializat

Poezii văzute din interior

indescifrabilul roman în versuri

al lui Magaie
cel care a cerut
azil poetic
Magaie Imperfectibilul

Magaie şi-a început mereu vieţile

cu câte un eşec
prima încercare de a face dragoste
a fost un rateu penibil
nu ştia cum se face
prima bere băută
s-a terminat cu o umilinţă umedă
iar ieri
din cauza unui cuvânt
versabil
nu a putut dormi toată noaptea
fusese prins în flagrant
când scria primele poezii
uneori mai merge la teatru aşa
ca atunci când se aruncă sinucigaş
în faţa televizorului
şi în plus de toate astea
încă nu şi-a dat seama
dar noi ştim că s-a născut orb
ca o floare
iar strada unde s-a născut
nu mai există
pe nicio hartă
în nicio lume de-a lui
paralelă
 această pove-ştire e despre Magaie

zis şi Magaie al lui Chercheleanu

el s-a născut de două ori
el are două inimi
când una bate cealaltă se zbate
din această cauză unii zic despre el
că a trecut la un alt nivel
al iubirii
una la rezoluţie maximă
în el locuieşte clandestin un bărbat
un îmblânzitor de zmee
din care încolţeşte o femeie
care face un perpetuu striptiz poetic
cuvintele sunt a treia lui mână
cea cu care atinge intangibilul
mai grav a fost când a început
să-i crească şi al doilea cap
de atunci se contrazice în permanenţă
viaţa lui a devenit indescifrabilă
nimeni nu mai ştie cine este adevăratul Magaie
pentru că nu are un chip veşnic
doar un ecran în loc de faţă
în fiecare zi îşi alege altă imagine
singura cale să mai fie recunoscut
este ca de atunci să poarte mereu
o mască
să fie un animal
din mercur-
ial
 nud #0 - computer roşu

Magaie s-a tăiat azi în două

până a dat de ziua de ieri
cu o mână şi-a scos inimile
şi cu cealaltă le-a înfipt
în laptopul încins
şi apoi şi-a spus
acesta nu este o femeie
acest măr
nu este o femeie
 balada lui Magaie

şi Magaie a făcut puşcărie

nevinovat
a fost condamnat
pentru că s-a născut băiat
a cules toată toamna
struguri transparenţi
pe care nu reuşea să-i guste
l-au urcat într-un tren sinistru
ce îl zgâlţâia la fiecare trecere
între noapte şi zi
pe toţi îi zguduia
a dormit înghesuit
în spatele gratiilor cazarmei
ţinându-şi zâmbetul bine ascuns
şi amintirile
saci cu pietroaie
dosite într-un colţ de beci
lipite de spatele său umed
acolo îşi desfăcea el
cearcănele şi tatuajele
în noapte se auzeau
ambulanţe ce fugăresc moartea
când s-a înfuriat
au explodat toate furnalele
iar tijelor din corpul lui fără piele
din trupul lui construit din gratii
le-a strigat: Zburaţi!
dar ele zburaseră de mult
dimineaţă amanetată

Magaie se trezeşte deseori

cu dimineaţa amanetată
o cutie de pantofi vulnerabilă
lângă un perete încordat
îl ispiteşte îndelung
acest vânt circulând abandonat
şi veioza care aprinsă
se emoţionează
Magaie se trezeşte când îi cresc
frunze subterane
şi betonul e tot mai armat
se trezeşte
fântânind
puternicul Magaie
căzut dintr-un tablou
electric
care sângerează
în timp ce-şi pune gândurile la uscat
ce poate fi mai tulbure
în ape aşa fragede
cum să nu-l crezi pe
Magaie strigând la nevastă
:fă
zice el
această p-p-pneurie
de sunt beat măr
 pisica din cutie

în lumea sa
Magaie ascultă toată ziua jazz
toţi în jurul lui scriu poezii
iar femeile se dezbracă pe stradă
când apune luna
ele vorbesc în cuvinte
pe care Magaie nu le înţelege
pe care ele le inventează spontan
singurul zeu pe care îl recunoaşte
este femeia oarbă
care vinde bilete la teatrul din colţ
pe o stradă murdară din Paris
meniul de azi conţine iarăşi
poezie à la carte
pisicile au început să iasă
din pereţi
prin aerul colorat
roboţii sunt tot mai inteligenţi
iar oamenii tot mai roboţi
Magaie şi-a făcut selfie cu pisica
!vai
zice Magaie
asta este o lume care intră lejer
într-o aşchie de nisip
 nud #1

marţi, 13, ora 13 şi 13

Magaie stă la masă
a trecut un peştişor pe lângă el
ăsta e un început frumos de poem
 vecinul lui Magaie

vecinul lui Magaie

lasă urme de câine
pe unde merge
el duce seara
pe ascuns
lucrurile sofisticate
la gunoi
nu a mai nins de mult
vecinul lui Magaie
vinde zăpadă
la suprapreţ
halucinogen pentru vedeniile
noastre cele de toate zilele
apoi caută talkshowul preferat
şi începe să plângă în hohote
pe umărul televizorului
 câinii din viaţa lui Magaie

vecinii de sus ai lui Magaie

şi-au trimis mama la azil
nu mai suportau să aibă grijă de cineva
neajutorat
nevindecat
azi şi-au luat un câine blănos
pătat cu cerneală invizibilă
când îl plouă i se văd lătrăturile mai bine
vecina de jos nu este interesată
de fratele ei bolnav de demenţă
care şi-a spart iar capul
căzând pe trepte
în propria urină
şi ea şi-a luat azi un câine
pe care îl duce de două ori pe zi
într-un parc cu zăpadă plină de pete galbene
îl spală bine când ajunge acasă
îl spală până la oase
în timp ce se laudă în gura mare
că aude voci
miercuri e ziua când toţi
îşi strâng viaţa
o mototolesc
şi o pun în tomberon
pentru că gunoierii nu întârzie
niciodată
 cel mai dorit bărbat

Magaie este cel mai dorit

bărbat
trupul lui este ca un zgârâie-nor
încrucişat cu un pod fermecat
el are parfum de carte
un fel de flacără ferecată
ce clocoteşte femeile
privirile lui sunt fulgere
ce ridică fustele copacilor
Magaie s-a vaccinat
şi acum
stă pe partea frumoasă
a internetului
sub pielea lui carnea dospeşte
are plete din raze de soare
ce stau întinse precum rufele
ce aşteaptă autostopul de la vânt
ca un download incomplet
el e turmentat deseori
şi de la atâta miros
dă în floare
aşa se plimbă el trist printre noi
ca epava unui răsărit de soare
uneori e plictisit să tot fie acelaşi
dar Magaie şi când e altul
e tot el
în lumina sa aburită

a fost
cea mai tristă zi
din viaţa greierului
lui Magaie îi e teamă acum să adoarmă
pentru că astfel visele vor trece prin el
ca un glonţ inflamat
în câte limbi îi vor vorbi azi
visele?
Magaie nu mai este doar el
ci se continuă
ca aburul din jurul întunericului
sechestrat în oglindă
întotdeauna cineva întârzie
prea mult
în gândurile lui
mereu lustruite
autobuzele pline
opresc în camera lui Magaie
iar el le potcoveşte
şi le vorbeşte în limba lor
seara îşi plimbă animalul de casă
prin minţile lui deşarte
ca pe un somnifer
în mână cu un lanţ cu care
din când în când
trage cerul mai aproape
 dincolo de sine

tot ce a învăţat Magaie când era mic

acum a început să uite
de mersul pe jos s-a dezobişnuit
a desfiinţat cineva până şi drumul
până în maşină
nu mai are dexteritatea
să-l scrie pe a mic de mână
codiţa îi atârnă în derizoriu
ca un bulgăre de nisip
iar să facă un calcul în minte
a devenit de neînţeles
cifrele se refuză unele pe altele
zilele trec fără să mai apuce
să pună mâna pe ele
Magaie se face tot mai pitic
merge tot mai încet
deşi dă tot mai repede din pedale
nu mai ştie ce înseamnă cuvântul sex
şi reuşeşte abia uneori să mai stea
de vorbă cu sine însuşi
îi e teamă doar de clipa
când n-o să mai poată
spune
clar
cuvântul
ma-ma
 nud #2

din milă
Magaie iese deseori pe stradă
să împartă poezii
bogaţilor
 poezia de după

Magaie ţine bine minte acea seară

după ce au făcut dragoste
de parcă i s-ar fi
imprimat în piele
sânul ei imens
cât un clopot de catedrală
când ea şi-a aprins fascinată ochii
cerul se rostogolise
peste podeaua fierbinte
unde îşi reciclau frumuseţea
el ştia că nu mai există
doar locuieşte în ciocolata
ce se topeşte
pe buzele ei fierbinţi
şi atunci
dezarmat
a ţinut-o o vreme în braţe
iar acum
încă îi mai poartă căldura
precum o tăietură la mână
din care continuă
să sângereze
Magaie în orașul profund

aşa îmi vorbeşte Magaie întruna

de aventură
de vâlvele aţâţate
decupând aceste oglinzi maxime
asa vorbeşte el şi din când
în când îşi mai clăteşte
vorbele cu rom
asuda femeile lângă el
sclave agresive vegetale
plescăind din bluze
aşa adoarme el
brusc
cu noaptea lipită de spate
Magaie se trezeşte într-un oraş profund
plin de cutii
alb roşii verzi
în jurul său ca nişte frunze atente
decupate din întuneric
aşa tot ce spune se descompune
miroase
oală de şoapte
 un fel de paralele concentrice

azi Magaie s-a simţit urmărit

de umbre fluorescente
e un du-te-vino în el
dronele vin şi pleacă
de pe wallul lui în flăcări
e momentul ăla în care nu ştie
dacă el merge către casă
sau casa vine
spre el
se uită pe o fereastră lentilă
dar ea se deschide înspre nicăieri
camera lui se sufocă singură
casa lui nu-l mai recunoaşte
când se apropie
aerul se întăreşte ca un ciment
în jurul lui
când vrea să deschidă uşile
trupul i se transformă
într-un sac încărcat
cu nori mult prea grei
gârbovit
se ascunde de viaţă
sub apusul
unui lampadar
ca o capcană
în patria lui unică
Egoland
 nud #9

Magaie e încă fascinat

de fotografia din copilărie
pe care
când o mişca
doamna pozată
se dezbrăca
magic
 Magaie a căzut dintr-un curcubeu

Magaie pluteşte acum

în imponderabilitatea
apei sărate
exersează levitaţia muşcatelor
peste terasele împădurite
doar uneori calcă pe câte o rană
şi ea i se desface
şi ea îi înfloreşte

desenată de soare
linia vieţii i se prelungeşte
în palma pudrată
de amintiri

"vreau bani mari

bani mari"
ăsta este hitul staţiunii
se aude în megafoane
se infiltrează în urechile adormite
se lasă ca un praf de sare
din care Magaie îşi face un trup nou
trupul lui de piatră
fără ferestre
şi fără uşi

azi Magaie şi-a urcat toate grijile

într-un tren abandonat
şi acum a rămas singur
în această gară de mult desfiinţată
cu acest jurnal de călătorie
scris pe marginea
unui toiag
de hârtie
 poezie peste pește cu mălai

motocoasa se trezește în zori

iese direct din mare
să taie razele soarelui proaspăt
să crească mălaiul direct
peste peşte
uite aşa liniştea lui Magaie vine de la valuri
asta e poezia la minut
cafeaua care se prelinge pe gâtul său
bronzându-l
pescărușul nostalgic
ce-și vindecă singur aripa
pe șezlongul părăsit
scufundat între scoici ridicole
iar Magaie nevindecatul
cum pluteşte el acum pe un colac lucios
de la o vreme revine tot mai des
la toaleta campingului
din Corbu
au pus o muzică experimentală
care îi dă dependență
uite aşa a trecut
ultima noapte de august
întâia noapte de septembrie
 nud #11

şi atunci Magaie
a aşezat o femeie
de-a dreapta lui
şi aşa
programul scris de Dumne-zeu
a fost virusat
 Magaie nu există cu adevărat

Magaie iar a dormit treaz

a rămas aşa ca o lentilă
de aparat foto neacoperită
prizonier într-o imagine
ştearsă de pe hard-disk
uneori i se face dor de sine
şi pentru că nu mai poate
să meargă cu picioarele lui
începe să meargă
înăuntrul său
gândul i se pierde
ca o fisură
prin aerul rece
al dimineţii
camera în care scrie
se deformează
alunecă în altă viaţă
cu un lift interzis
când părinţii lui încă
nu se născuseră
ei doar visau
că o să aibă un fiu
pe care o să-l cheme
Zalmoxe
Magaie se uită la un film
unde actorul
vorbeşte
cu vocea lui
 !nu uita că visezi
i-a spus el
dintre toate rămâne
doar un pic de nesfârşit
apoca-lipsa cuvintelor
Magaie se topeşte firesc
de la o vreme are doar
umbră
aşa a fost călătoria lui de azi
pe google maps
 #protextul lui Magaie

protestăm!
recunoscu Magaie pe fâşia lui
de pe calea înfrângerii
deschidem o fereastră toţi în acelaşi timp
ne-am născut în ţara
în care dai şpagă ca să iei mită
unde nu mai credem în oameni
ci în moaşte
nu mai credem în viaţă
ci în cianobacteria roz
în care mergem la biserică
ca la tonomat
cu dedicaţii
unde am devenit dependenţi de magie
şi încă implorăm norii să aducă ploaia
visele le primim pe card
iar cartofii sunt mov sau violeţi
cultivaţi din sâmburi sintetici
în televiziunea tridimensională
ştirile sunt doar despre noroi
şi despre întoarcerea Titanicului în noi
ţara ne înghite lacomă
noi respirăm grăbiţi
aerul de celofan din bezna murdară
suntem groapa de gunoi a istoriei
această poezie ar trebui să
facă o ultimă revoluţie
şi apoi să moară
când poeziile flash-uiau

poezia lui Magaie îşi revendică dreptul

de a intra în SMS-uri
e un poetry code
ca un parazit
între flash-urile unui telefon
ce sălbăticeşte metaforele
Magaie a plecat să caute un loc
unde să nu aibă semnal
un placebo pentru societate
pentru că aici nu mai e mult de scris
într-o zi va fi ilegal
să scrii o poezie
virusul se declanşează în 3
2
1
 Magaie este contaminat

Magaie poartă cu el mereu un aparat

care îl face să înţeleagă lumea
care îi procură la micul dejun
chimicale din ierburi naturale
el îl ajută
să-şi vopsească animalele prin casă
când porneşte
se izbeşte violent de uşă
de lustra care explodează
apoi se lipeşte de Magaie
ca un trofeu de perete
aşa îl controlează
Magaie trăieşte doar cât îi permite fanta
aerului re-condiţionat
el îi dă puterea
cu care opreşte ploile
sau cu care îţi modelează sânii
oamenii din jurul lui dispar
sau devin siluete imobile
când ajunge acasă ia toate amintirile
şi le bagă în maşina de spălat
Magaie este acum
doar un copil care nu are mamă
ci o armă
 nud #6

seara
Magaie
îşi croşetează
gândurile
pe telefonul gol
 captiv în ecran

dimineaţa îi fotografiază lui Magaie camera

prin oraş circulă azi doar vântul
cerul s-a umplut iute de pete
ca de o boală rară
frunzele toate s-au sinucis în direct
câţiva câini răsfiraţi aleargă umbre
întârziate
fluorescente
în urma lor rămâne
doar muşcătura ploii în asfalt
viscolul se cuibăreşte
la marginea oraşului
printre maşinile abandonate
şi aşteaptă
să ridice cineva cortina

pe scenă
mantiile soldaţilor grăbiţi
saltă ca nişte aripi de îngeri
au mai multe umbre
şi toate vor să îl alunge
moartea e bătrână
mai are puţin de trăit
aşa că vor fi toţi nemuritori
gândul lui Magaie aprinde becurile
şi nu mai ascultă nimeni
concertele lunii
 Magaie stă singur
în camera de pe colţ
jaluzeaua clipeşte la el
e cineva afară şi-i bate în geam
e ploaia
ploaia lacrimogenă
o cascadă de cuvinte
transparente
ce scapă din ecran
toate ştirile astea sunt atât de vechi
Magaie le ştie
înainte de a fi
întâmplate
 o secundă de infinit

telefonul lui Magaie are ecranul sepia

vine din timpuri când telefonul
era închis într-o cabină
el vede mereu prin telefon
lumea din trecut
gânduri care cad de pe oase
care fac obiectele să dispară
Magaie se uită la o fotografie veche
cel din fotografie e de fapt cel viu
el se uită la Magaie uluit
ca şi cum s-ar mai fi întâlnit în alt timp
şi amândoi mimează extazul
pământul nu mai este rotund
este cubic
aerul este mereu infectat
Magaie locuieşte într-un cerc
îmblânzit de el
pe ţărmul fotogenic al amintirilor
aici sunt când vii când morţi
uneori el rătăceşte
într-o bulă de sticlă
dar nu ştie asta
din ecranul imens coboară oameni
trecători ce intră şi ies din el
agăţaţi în balamale invizibile
cu imaginile lor decolorate
se mişcă într-un film alb-negru
aşa cum i se plimbă lui Magaie boala
 de la un organ la altul
e un hazard tot ce i se întâmplă
dimineaţă era atât de tânăr
şi uite acum cum se apleacă
sub greutatea pietrelor
adunate de pe drum
ca şi când s-ar fi terminat deja
toată copilăria
ca şi când ar fi trăit
o secundă
de infinit
şi acum
doar colecţionează
timp
 altă poezie

Magaie cel de azi nu mai este

cel de ieri
camera lui s-a învechit
are riduri
pereţii i s-au subţiat
Magaie cel de azi nici nu mai seamănă
cu cel de dinainte
nu mai are aceleaşi molecule
aceeaşi atomi
aceeaşi electroni
chimia şi fizica l-au transformat
aerul respirat
apa băută
mâncarea consumată
l-au transformat
trecutul lui a fertilizat deja pământurile
cel de azi nu mai cântă în aceeaşi trupă
cel de azi nu mai iubeşte aceeaşi femeie
cel de azi nu mai scrie aceeaşi poezie
au rămas în el doar câteva celule vechi
cele care îl îmbătrânesc

astăzi Magaie este

un alt personaj
din viaţa sa
 nud #7

clopotul cu sâni
sună în visul nesfârşit
al lui Magaie
 seara în Vamă

apusul în Vamă
îşi depune jarul
în nisipurile răscolite de vise
greierii i se plâng lui Magaie
dar el aleargă
cu libelulele
în toate direcţiile
în acelaşi timp
norii se adună
umbréle grele
peste dungile copacilor
marea se încleştează
pentru o clipă
o piatră surdă
obosită de atâta timp nesfârşit
părăsită de orizonturi
plină de cicatrici mişcătoare
apusuri ce au rău de mare
pescăruşii desenează paginile goale
deasupra poeţilor nerăbdători
valurile se despletesc
de pe trupul său de ciocolată
şi sapă în nisip
un alt trup de cărămidă arsă
de la soare tăcerile lui se dilată
mâinile-i cad surprinse
între braţele mării îndrăgostite
ea îi curge pe umeri
 plete emoţionate
inima lui scoică
pe o plajă iluzie
între cele două cercuri
albastre
 portretul unei boli anunţate
(fragment de chimiopoezie)

acea sinecură l-a adormit pe Magaie

s-a trezit braţe în braţe cu tomograful
îl legau la tot felul de
tuburi din şerpi lunecoşi
prin care i se scurgea frica
i-au bătut cuie în tălpi
iar cuiele au început să-i curgă prin vene
i-au injectat păienjeni
de parcă i-ar fi pisat
apă
sau sticlă
în cheagurile migratoare
i-au cerut tot felul de probe
de durere
seara liniştea intră
înaintea tuturor
ca un gheţar
în salon
uşa se trânteşte singură
disperată
patul lui Magaie e puntea unui vas
spălat de urgiile furtunii
sub care se înveleşte
cu o pătură de zăpadă
mai are o bucată de viaţă la el
şi frânge din ea
firimitură cu firimitură
 să nu facă risipă
soarele cade brusc de pe cer
se strecoară ca o şopârlă
prin geamul uitat crăpat
gândurile lui Magaie se adună negre
aşa
ca un nor
deasupra cicatricelor
 contur contorsionat

Magaie urăşte să i se cârpească pielea

palmele lui sunt acum
două ceşti de porţelan
desperecheate
coapsele lui sunt
străvezite
l-a anesteziat doctoriţa albă
l-a exorcizat
cu parfumul ei
de lebădă coaptă
acum îl preface din bucăţi
parcă îi zugrăveşte
tot corpul umed
iar varul i se scutură inutil
de pe piele
în dimineaţa asta Magaie a ieşit puţin
din sine
a rămas cu eul gol
a ieşit prin ombilicul uşii deschise
doctorul nebun
i-a scos vena
şi i-a pus-o în palmă
să se pipăie
pe dinăuntru
 nud #10

într-o dimineaţă
Magaie a descoperit
că toate gunoaiele de pe stradă
erau fosforescente
somnambul le însemnase toată noaptea
cu vopsea
roz
 azi iar Magaie arată altfel

Magaie stă liniştit

pe acest trepied
doar pentru că ştie precis
ce se va întâmpla
în secunda următoare
Magaie vede liniştea
care merge pe această stradă
arată ca o fată de la ţară
norii se chinuie să o plouă
dar nu reuşesc
este o lume nouă
dintr-un timp inversat
cum e vara dintre ierni
când luna răsare fisurată
Magaie a ajuns în mall
locul unde se produc poemele panaceu
frigul se zgribuleşte
uitat într-un frigider virtual
totul se întâmplă aidoma
în mintea lui Magaie
ocupată de
video-chaturi
nu mai e timp

nu mai e timp de nimic

zbiară Magaie
trebuie să mergem mai repede
mult mai repede
contează doar să accelerăm
nu mai e nimic de făcut
toate obiectele ajung instant
la groapa de gunoi
fiindcă se uzează înainte
de a fi inventate
iar arta este doar un efemer
salt mortal inutil
drumurile nu mai duc nicăieri
nu mai există nicio direcţie
toate porţile s-au închis
nu mai e timp să iubim
am intrat cu toţii într-un
sex giratoriu
 Poe-Zen

daţi-mi o singură poezie

şi am să schimb lumea
zise Magaie grăbit
cu trupul său prelung
ce se strecoară prin ferestrele zăbrelite
ale casei sale fără umbre

sunt cel mai adolescent poet al veacului meu

sunt un războinic al apocalipsei
în fiecare zi adulmec glezna
dezgolită a versului
frumuseţea ei îmblânzeşte demonul din mine
ca şi cum ar despica din lume neantul

cuvintele mele explodează

şi taie aşchii de lumină
din privirea voastră
în camera mea se adună
toate strigătele disperate
ale unei lumi
neîncepute
într-o ramă nouă de cuvinte

în acest moment inima mea e gravidă

trăiesc în acelaşi timp
şi ziua de azi
şi pe cea de ieri
deschid uimit fereastra unui cuvânt
iar viaţa se descompune încet
peste patul meu de scris
 ţie Magaie nu ţi-a pus niciodată un nume

când Magaie a intrat

în camera de la drum
era tânăr
de atunci
când ridică o casă nouă
Magaie poartă femeia mai întâi
în camera din faţă
ea atunci se strecoară prin crăpăturile uşii
ea atunci îl lasă să-i pună toate numele
pe care el le visează
ea atunci îşi arată rochiile
în care pereţii camerei o îmbracă
ofrandă pentru că
ştie să alunge ploile
vederea lui Magaie se întrupează
şi el îşi pipăie femeia atât de febril
cum nu o făcuse niciodată până acum
deşi ea nu mai era
de mult
în camera lui
din cărţi
 nud #12

Magaie a început să scrie un jurnal

dar curând a ajuns cu el în avans
ceea ce scria se întâmpla
abia a doua zi sau chiar a treia
aşa a descoperit că viaţa
e un veşnic trucaj
 poetry break

vă rog să mă deconectaţi de la aparate!

porunceşte Magaie

de la smartphone
de la laptop
de la locul unde am semnal
wi-fi

camera mea e o colivie fluorescentă

plină de cuvinte inutile
irosite în cărţi sterpe
mă întâlnesc pe stradă cu statui gonflabile
conectate şi ele ombilical
la încărcătoarele din priză
le aştept nerăbdător
la marginea câte unei tăceri
oricât sex fac cu ele
rămân tot virgin
mă refac imediat
inocenţa lor provoacă în mine
un incendiu devastator
oraşul sapă în mine un tunel
prin care să evadeze
peronul de metrou se umple
de copaci vii şi fluturi monstruoşi
ce aleargă animalele de ghips
iluzia unei vieţi nepasteurizate
 intru între aceste ziduri
ca-ntr-o cămaşă de forţă
cuvintele nu-mi mai spun nimic
am ascuns toate sentimentele
în cutia neagră
a sufletului meu
locuiesc în
laboratorul de experimente
al unui poet
sălbăticit

(gândul lui Magaie

stând ascuns
într-un
băţ
de memorie)
 îl întreabă mama

îl întreabă mama pe Magaie

ce mai faci?
nu ştie ce să-i răspundă
să n-o doară ce-i zice
un selfie cu oraşul
nu poate să-i spună că se află
într-un spital
stă la coadă pe un hol fără capăt
şi ascultă cum se laudă fiecare
cu boala lui
cu viaţa lui
doctoriţa asta pare de 100 de ani
ca şi cum ea ar fi însuşi spitalul
unul de stat
cenuşiu şi ridat
holul are gresia aşezată
ca o tablă de şah cârpită
până a intrat la medic
Magaie a jucat toate partidele posibile
chiar şi vremea asta e azi în călduri
e atât de fierbinte în cabinet
el respiră un aer de sticlă topită
în loc de consultaţie
a fost pus să citească o poezie
azi i-a fost foame de litera a
aşa a aflat că suferă
de inimă mărită
a primit o cutie mare cu pastile
 pe care nu scrie nimic
singurul loc unde se contruieşte
în acest colţ uitat al lumii
este biserica
iar Magaie scrie pe ziduri:
moartea există
doar cât timp trăieşti
 poe-zeu

Magaie nu şi-a pus număr la maşină

1SUS sau 60D
îşi imaginează însă că are cel mai grozav motor
că pâinea o culege direct din spice
că potopul de cireşe amare invadează strada
ca o lavă ameninţătoare
apoi îi ocupă camera până la tavan
lumea a devenit un poligon de tragere
cineva din nori trage cu arbaleta
el cade în genunchi
absorbit de zei uitaţi
la care noi nu ne mai rugăm de mult
Magaie se închină
în această grotă întunecată
plină de kitschuri
Magaie pune sticla de vin la gât
să îi simtă pulsul
îşi pune căştile
ca să se mute în sine
Magaie aleargă în jurul său
ca un iepure de tablă
ce se prelinge dintr-un tablou
şi se dezintegrează
apoi Magaie se trezeşte
că nu mai e el
iar gândurile lui
au înfipt săgeţi
în noapte
 nud #8

să-i dai o idee lui Magaie

e ca şi când i-ai da femeii lui o casă
ca s-o
îngrijească
 exerciţii ireversibile

acum
când Magaie îţi trimite o scrisoare
o scrie pe o coală de sticlă
Magaie pune timbre şi pe emailuri
masca lui multiplicată
se plimbă prin toată lumea
până ajunge la tine
deschisă de mii de ori
acum
Magaie te caută
pe atât de multe străzi
dar tu eşti mereu pe cele
pe care nu merge nimeni
probabil că Magaie
nu te va întâlni
niciodată
acum
Magaie circulă
într-un tren cu roţile în sus
plecat spre cer
pe drumul pe care se caută
Magaie cel viu
şi cel ce nu s-a născut încă
dar ei se află mereu
fiecare la un alt capăt al
zilei
extensii nedefinite

manechinul din vitrină

îl vrăjeşte pe Magaie
de câte ori trece prin faţa ei
ea poartă o rochie vie
în care se reflectă
lumi paralele
când îi vorbeşte lui Magaie
ţipetele ei taie întunericul
el se tulbură
mâna lui
nu mai vede
mâna lui trece direct
prin paharul plin cu vodcă
azi a apărut un balcon
pe strada lui Magaie
pe el iese din când în când
o statuie goală
şi îi cântă
de se izbesc lumile
una de alta
 concentrat de poezie

azi a plouat
la televizor
la ştiri au înfrăţit
toamna cu vara
norii stau nituiţi
în puncte de suspensii
şi capitonează cerul
din ecran
cu solzii lor nostalgici
e furtună
spune crainicul
vara îşi ridică fustele ude
pe Magaie soarele îl caută
prin ferestrele găurite
şi-i usucă gândurile
acum a căzut
în plasa lui de fluturi
şi visează
ploaia asta inutilă
din nori de cerneală
acolade perfecte

Magaie a apăsat o tastă pe telefon

şi afară a început să ningă
cu zăpadă acră
toate florile aţipesc
pe ecranul ce dă înspre livadă
şi se transformă
în copaci împodobiţi cu nouri
el priveşte acum
direct în visele sale
iar ele ies din Magaie
marea se lasă străpunsă de catarge
Magaie se priveşte cum dansează
prin lanurile de monitoare uzate
de peturi strălucind în soare
aşa a căzut în gânduri
ca într-o bucătărie pustie
televizorul nu mai vorbeşte
blenderul a orbit
doar corpul lui
lins de întuneric
rămâne încătuşat
între acoladele tale perfecte
ce îl strâng în sine
ca într-o menghină
fără cod de acces
 Magaie în ocolul zilnic

poemul ăsta a ieşit aşa

nespălat
despre muşte
iată-le zăcând pe masă
în murături
aici e un lighean fierbinte
aici un gândac deşurubându-se
holbându-se
viaţa lui Magaie este ca o chicinetă
într-un colţ sfrijit
Magaie rătăceşte
scuipând seminţe
singur printre stăpânii de câine
Magaie când nu spamează
e plecat prin pădure
în ocolul zilnic
iar copacii îl recunosc pe Magaie
în pijama
rupându-şi abonamentul
la rai
due
 nud #4

lustrangiul lunii
Magaie
cel ce lustruieşte
colţul lunii
în fiecare vis
 poezie cu de toate

cineva are urgent nevoie de poezia asta!

!trebuie să o scriu neapărat
zise Magaie
şi şi-a cumpărat pentru asta
o trusă de creat poezie
urmează să scrie o
poezie geometrică
o poezie jazz-stastică
o să pună literele în ea
aşa cum ard ele
fâşii de lumină
chiar dacă poeziile sunt doar
nişte jurnale intime
ce nu folosesc nimănui
Magaie nu se teme
poezia există undeva
poezia lui va fi perfectă
începe să se scuture de cuvinte
ca de un balast ineficient
abia când nu va mai avea cuvinte
se vor declara toţi mulţumiţi de ea
ca atunci când se adună poeţii la masă
şi citesc iarăşi
noul
cel mai bun poem al lumii
poezia asta a mai fost folosită
(varianta de poezie no. 16)

Magaie ia poezie crudă

agăţată între întrebări
şi o sparge în multe cuvinte
toate le face manual
ca într-un manual de poezie
ca-ntr-o echitaţie poetică
pentru a nu trezi somnul
Magaie face poezie made in china
pe care o va vinde la suprapreţ
la o licitaţie de poezie
albă
pentru a fi cântată de
orchestra poeţilor
 plămânii bunicului

Magaie se retrage într-un colţ

şi când nu îl vede nimeni
închide ochii
şi lasă lacrimile să-i despice faţa
în întuneric derulează cinematografic
paginile fiecărei zile trecute
soarele pare să aibă cearcăne noi
el priveşte cum se scurge culoarea din flori
şi cum au încărunţit toate dimineţile
dinspre ceaţă vine Magaie
alergând pe drumul spre copilărie
i se arată livid un muzeu al sentimentelor
plin cu relicve ale tuturor
emoţiilor trăite
Magaie se aşează confortabil în fotoliu
şi deşi nu mai fumează
îşi aprinde o ţigară
bunicul lui pierdut
voia să mai simtă o dată
cum fumul îi usucă plămânii
el îi vorbeşte
şi se subţiază odată cu
poveştile sale
telefonul sună iar de niciunde
e ca atunci
când Magaie încă mai locuia
în bunicul său
în cuvintele sale
cât timp îţi trăiesc părinţii eşti tot copil

tatăl lui Magaie o să lucreze şi azi

nu e mulţumit cum cresc zidurile
tatăl lui Magaie construieşte
în jurul lui
cea mai înaltă cetate
o redută de hârtie
-acesta este fiul meu
cel care-mi va purta numele
care-mi va purta visele
tatălui i-au obosit ochelarii
scriind poeme pe cărămizile albe
ieri a îmblânzit pentru Magaie
câinii întunericului
apoi i-a împletit o frânghie
din zilele rămase
aşa a rămas Magaie prizonier
cu inima
balansând
între propriul trup
şi trupul tatălui său
 fabula rasa

azi Magaie a decis să-şi ucidă televizorul

a ridicat telecomanda
ca pe o armă şi a tras
nu ştie ce se întâmplă
de la o vreme miroase a ştire stricată
parcă-i un acvariu de cuvinte putrede
i-au apărut dungi
verticale ce i se haşurează pe faţă
pielea lui Magaie a fost invadată de puricii
din ecranul care mai arată
doar o singură imagine
scorojită mumificată
din care se lăţesc umbre în toată camera
pe toţi pereţii
îi ocupă locul de la birou
se aşază în locul său la masă
îl urmăreşte pe stradă
merge cu el la piaţă
azi s-a hotărât
se va duce să-şi îngroape televizorul
la groapa comună
acolo unde s-a născut
în direct
 nud #3

setea lui Magaie

şi-a făcut o copcă
în geamul ei umed
 piesă despre pisicile electrice

ciufut este Magaie azi

ca un câine rupt de lanţuri
se gândeşte la ea
ca la posibilele menstruaţii
pe de-o parte însă
ia forma lucrurilor ei
ia forma tocului si a rujului
regăseşte în urma sa
statui cu limba scoasă la societate
aşa născoceşte el pe loc ceva
când se întoarce din pădurea dezvelită
o piesă despre pisicile electrice
ştie că uneori ea îl trişează cu lucrurile
cu after shave-urile
pe de-o parte însă
Magaie se gândeşte la ea
iarăsi rupt de lanţuri
iar ea se lăţeşte peste el
şi apoi peste întreg oraşul
 în moara de apă

confortul zilnic al lui Magaie

cu roţi de caşcaval plutind
pe tavan şi totul învârtindu-se
în acest centru al universului
pe această roată mare de apă
cu pereţii atârnând
puşi la uscat
restul doar un punct mic
dar cât de luminos
cât de tandru aburind ridurile tencuielii
lansând semnale
la naiba
cum să încapă toate astea într-un cerc?
abia dacă încap orele într-un cerc!
iată soldaţii defilând şi înjurând
aşa cum a spus bunicu' lui Magaie
din port se aud tobele
e un ritm îndrăcit în tot ce mişcă
lui Magaie i se întinde ca o praştie
dorul de ducă şi atunci ronţăie
ronţăie locul acesta
abia pâlpâind
 colaj abandonat

ceaiul
ce încă mai respiră
în ceaşcă
becul ce clipeşte la Magaie
cărămizile ce îl privesc
din zid
lumea asta de carton
în care cineva
lipeşte şi dezlipeşte
personaje
azi toate se aliază
împotriva lui Magaie
omul de metal
bărbatul neidentificat
o improvizaţie abandonată
în spatele grilajelor
un călător mereu absent
din viaţa sa
 ultimul cuvânt

după explozie
oraşul a dispărut
Magaie se străduieşte acum
să refacă litere
din betonul sfărâmat
şi din fierul contorsionat
uneori ies doar hieroglife
alteori semne fără gură
el reface oraşul din amintiri
rătăceşte pe o stradă care nu se mai termină
merge pe ea până
i se tocesc toate inimile
aici nu mai intră lumină
este precum cerul gurii
când îi şopteşti ceva nedesluşit
pe drum mai trece câte un
elefant îngândurat
care citeşte din imaginaţie
cărţile pe care şi le-au scris
unul altuia
e acea zi în care
timpul stă în loc
în acelaşi loc
pe aceeaşi alee oarbă
unde sfârşeşte şi ultimul cuvânt
viaţa oraşului poate reîncepe
abia după ce Magaie scrie
o nouă poezie
 patruped cu faţa în poem

oraşul lui Magaie a ieşit la pensie

se lustruiesc de el
şobolani mici sălbăticiţi
aşa cum se macerează vina
în trupurile înrămate
în pereţii
secţiei de poliţie
oraşul lui Magaie e un patruped pletos
asexuat
dezrădăcinat
oraşul lui cu klak-son
a ieşit în larg
s-a evazat adică
asta e o altă viziune a visului său verde
iarba tăvăleşte faţa poetului
şobolanii se înnăbuşă
uaf
de aici de sus
de aici din turn
Magaie asistă la
plecarea lunii

de când au aripi
clădirile zboară
pe deasupra gândurilor
 nud #13

lui Magaie îi place

să stea în pat
mai ales când îl cuprinde
melalcoolia
să strige la cineva de sus
de la etaj
să-i aducă supa preferată
şi să-i deschidă televizorul
să scape prin el
în lumea de afară
 oameni cu trup zburător

e imposibil să adoarmă Magaie

trimis la colţul lumii
de soarele nopţii
l-a despicat şi l-a lăsat aşa
să-i curgă toată inspiraţia
agăţat în cârligele de rufe
ale întrebărilor
rămase fără răspuns
îl învăluie un miros de hârtie maculată
impregnată cu alcoolul puternic
într-un început de adormire plutitoare
în care Magaie zboară somnambul
pe calea lactee a rahovei
nu a mai aflat demult
nimic despre sine
îşi seamănă tot mai mult
poartă aceeaşi ochelari defecţi
curând şi-ai dat seama că este
de unică folosinţă
că nu poate să se recicleze
deşi este nevoit să fii mereu altul
rămâne întotdeauna acelaşi
dar îşi spune că nu trebuie să ne mai temem
până la urmă vom rămâne cumva
în veşnicie
cu toate trupurile înghesuite
într-un mic ecran
insalubru
într-un cerc pătrat

Magaie se trezeşte noaptea speriat

şi deschide pe furiş frigiderul
să vădă dacă mai trăieşte
i se pare că e tot mai frig
că orbeşte când îi stingi lumina
este salvat abia dimineaţă
când se bărbiereşte
şi vede că în loc de barbă
îi creşte iarbă
cineva îl sună de câteva zile insistent
ca să-i dea explicaţii
să-i vândă umbre
iese în stradă să-l caute
dar nu-l găseşte aşa că împietreşte
o statuie printre semafoarele fierbinţi
care chicotesc în toate culorile odată
într-o zi o să-ţi scrie o poezie
fără cuvinte
ştirea asta e atât de şocantă
acel cineva iese din televizor
şi îi mănâncă
toată noaptea
 poezie nereuşită

gândurile lui Magaie ciupesc corzile chitării

muzica trebuie să se audă tot timpul
la Magaie în cameră
altfel timpul se va opri
Magaie trăieşte în lumea lui idilică
şi se sperie
se simte pierdut
când îi spun că există o altă realitate
unde ferestrele sunt moarte
în lumea asta el se sinucide zilnic
ca să existe doar în mintea lui
el simte că trăieşte
doar în somn
Magaie se trezeşte mereu
într-un mall
cu o carte deschisă în mâini
iar casele de marcat mirate
ţin ritmul secundelor
Magaie poartă toate numele astea
nefolosite
şi nefolositoare
Magaie ar fi vrut de fapt să se cheme Poe
de la poezie
dar altcineva i-a luat deja numele
şi acum Magaie are o mare dilemă
refugiat în bibliotecă
mai are 3 sticle
de plastic
dar doar 2 pahare
de plastic
şi o mică zebră
pe fiecare
pungă
 poezie electrică

toată viaţa Magaie a citit

contoare
de energie electrică
în timp ce trecea
îmbrăcat în cămaşa de forţă
a costumului de stofă
printre coapsele senzuale
ale podurilor prăbuşite
purtând acel drapel
cu care hărţuise oraşul

toată viaţa Magaie a împrăştiat

amprente digitale prin lume

toată viaţa te-a privit

cu cei o mie de ochi
de electrozi vii
toată viaţa el te-a iubit
în hohote
te-a electrificat

atâtea lucruri le poate Magaie face

cu o singură inimă
inoxidabilă inimă
 poezia e fake news

nu v-aţi prins
Magaie scrie fake poetry
bazate pe o ficţiune reală
foloseşte maşina de făcut poezii
cu care le întinde pe o pagină
pătată cu vin roşu
are o fabrică de poezii pictate
este un restaurator de poezii
se hrăneşte cu animale
doar pentru că
nu se poate hrăni
cu versuri
se mişcă teleghidat de reclame
îl însoţesc stâlpii străzii
aflaţi veşnic în stare de veghe
pe unde merge lasă o dâră cenuşie
umbrele lui absorb culoarea
cuvintele sale se aprind
ca lumânările
autoportretul său nu are ochi
nu poate să se privească niciodată înăuntru
cum stă spânzurat în sine însuşi
şi Magaie a mai şi murit între timp
de câteva ori
 vânătorul de muşte

Magaie adoră să se trezească noaptea

din oră în oră
să-şi descarce visele
în computer
ieri Magaie a învăţat
să folosească frigiderul
şi cum să separe
ziua de noapte
sau cum să îmblânzească muştele
Magaie crede că
frigiderul lui gândeşte
pe ascuns
când nu este atent
el ar vrea să criogeneze aceste momente
şi apoi să le coloreze
cu sângele lui fierbinte
Magaie se transformă
într-o statuie de gheaţă
paşii lui trec prin noi
ca o fisură
în timp ce inima lui goală ticăie
ca o bombă cu ceas
 nud #13bis

Magaie începe ziua

cu o cafea amară
şi o termină
cu o bere amară
între ele viaţa
curge
 struţopoezie

nu lăsaţi poeziile
în mâinile mele!
zbieră Magaie
s-ar putea a doua zi
să nu le mai recunoaşteţi
azi e poezie mâine e proză
azi e cu litere mici
mâine e cu litere mari

voi face într-o zi

cea mai scurtă poezie
va fi ca şi când aş decupa
din meciul de fotbal
doar driblingurile
autopsia unui copac

copacul acela falnic

din curtea lui Magaie
a fost amăgit
i s-au spus multe vorbe mieroase
a fost ademenit cu pământuri vrednice
iar el tot creşte
fără să se aplece
copacul lui Magaie se uită numai în sus
frunzele lui lucesc
nişte adolescente
ce se joacă
vorbind
mereu o altă limbă
între cuiburile tot mai dese
ale păsărilor de argint
până-ntr-o zi
când Magaie va face din el
un simplu stâlp
pentru parabolice
 cântecul ploii

a început să cânte ploaia

ea vine mereu la oră fixă
şi îl îmbracă pe Magaie într-un copac
oasele i-au înverzit
Magaie s-a mutat în lumea în care plouă
în fiecare zi lumina dispare
se depune pulbere peste
sezonul de iarbă
soarele migrează în ţările calde
pentru prima oară
înmuguresc stâlpii de lumină
pe stradă
iar uriaşul din sertar
împuşcă săgeţi spre norii
ce vor să răsune

dragostea lui
face ploile
să curgă invers
cineva taie copacii
din jurul casei
dar a doua zi ei sunt tot acolo
ca să te poată iubi mereu
ca la început
voci în asfalt

în oraşul ăsta clădirile

coboară singure la vale
pleacă dezamăgite zdrelite
câini murdari muşcă
din tencuiala lor umedă
iar beţivii mai lasă câte
o ultimă mâzgălitură pe pereţi
până la capăt vor ajunge
doar câteva cărămizi putrezite
Magaie le ridică
să construiască un cimitir nou
fără ca nimeni să înţeleagă
ce se întâmplă
doar porţile mari mai rămân
martori
să păzească
întunericul
şi vocea lui îngropată
în asfalt
o dată
cu timpul
 asalt poetic

azi dimineaţă
Magaie s-a găsit pe el însuşi
străpuns de o săgeată şi gol
în camera pustiită
identic ca acum o sută de ani
ascultând în eter aceeaşi
tristeţe sfâşietoare
a poeţilor
în acest timp oamenii de zăpadă
coboară încet în pământ
iar luna
îşi sapă singură groapa
Magaie învârteşte de o manetă
şi toată lumea se rostogoleşte
toţi cei de deasupra
se prăbuşesc
absorbiţi de vulcani
acum mai are cu el doar câteva mere
şi o carte goală
în timp ce o scrie
scrisul lui
zgâlţâie lumea
iar versurile ne şuieră pe la urechi
precum gloanţele
 nud #fără număr

şi Magaie
este un minoritar
şi noi
suntem o minoritate
noi toţi
suntem
un eu
te cheamă cumva Magaie?
 Despre autor:

Membru co-fondator al „Cenaclului de urgenţă” din

Bucureşti, în 2014, devenit apoi Grupul Literar Art Creativ, co-
organizator al unor evenimente precum: Campionatul
Naţional de Poezie, Gala Poeziei de Dragoste, Târgul de carte
BOOK-TIC, Revelionul Poeţilor, Turneul Naţional „Poezie de
Colecţie”, campania „Adoptă o Carte!”, tabere de poezie,
concursuri literare, lansări de carte şi alte diverse serate
literar-muzicale. Din 2019 lansează revista literară
„Monitorul de Poezie” pe care o coordonează ca director.
Organizează Concursul de Poezie „Monitoriada”.

A publicat poezii în volumul personal de debut „CUM SĂ

SUPRAVIEŢUIEŞTI ÎN DRAGOSTE”, Editura Art Creativ, 2017 (I
ediţie), 2018 (a II-a ediţie), (Premiul de DEBUT la Festivalul
Naţional „Virgil Carianopol”, Premiul de DEBUT la Concursul
național de volume „Poezia – Oglindă a sufletului”, Premiul
pentru volum la a XXX-a ediție a Concursului Național de
Literatură „Eminescu la Oravița” şi Premiul de DEBUT al
Editurii Art Creativ) , în volumul „MANIFEST PENTRU
GLOBALIZAREA POEZIEI”, Editura Eurostampa, 2018 (carte
unicat, cu traduceri în 14 limbi străine, una dintre traduceri a
primit Locul I la Concursul internaţional de creaţie literară
„Nature 2017-2018”), în volumul „CUM AM SALVAT LUMEA”,
Editura Sitech, 2018 (include şi alte genuri literare), în
volumul cu 2 autori „ZIUA CÂND AM SEMĂNAT CU TINE”,
Editura Art Creativ, 2014, împreună cu poeta Daniela Toma
(volum premiat în topul anual Bookaholic) şi în volumele
colective: „Poemia”, 2015, „Preludii pentru fluturi”, 2015,
„Timpul pietrelor preţioase”, 2016 , „În dreptul luminii”,
2017, „Jurnalul unui câmp de aripi”, 2017, „Starea de om –
substraturi”, 2018, „Poeme pe o frunză - poezii nipone”,
2018, „Cele mai frumoase poezii de dragoste”, 2018,
„Charme, selecţii de proză”, 2018, „Carusel cu simfonii
tinere”, 2018, „Identităţi – o antologie a aforismului
românesc”, 2019, „Soldaţi în piaţa Soarelui”, 2019, „Dincolo
de Venus – proză contemporană”, 2019, la Editura Art
Creativ, precum şi în Antologia aniversară 5 ani a Uniunii
Scriitorilor Europeni USE, 2017, „Toamna la Apollon”, Editura
Ro.cart, 2017, „Suflete spre soare”, dedicată Anului Ovidiu,
Editura ArtBook, 2018, „Poeţi în Arena”, Editura Betta, 2018,
Almanahul „Sintagme literare”, Editura Eurostampa, 2018,
Volumul aniversar „Oltart – Cuvântul care uneşte”, Editura
Hoffman, 2018, Antologia internaţională „Nature”, în limba
engleză, Amadora Rui M. Publishing (Portugalia), 2018 şi în
"Antologia Cenaclul Poetic Schenk", Editura Dionysos
(Germania), 2018, precum şi în reviste literare tipărite sau în
online.

„În adolescenţă, începând de pe la 16 ani, am avut un prim

contact cu poezia. Era după ce mă îndrăgostisem prima oară
mai conştient. Atunci au început lecturile mele asidue de
poezie. În aceea perioadă, a anilor 80, erau patru coloşi ai
literaturii române, care m-au influenţat definitiv, Nichita
Stănescu, Marin Sorescu, Fănuş Neagu şi Adrian Păunescu.
M-am întors la poezie mult mai târziu, după ce m-am
îndrăgostit ca matur, abia atunci am debutat într-un volum
de poezie, la vârsta la care Nichita murea, la 50 de ani, după
ce viaţa îmi fusese împărţită în două, 25 de ani în comunism
şi 25 în capitalism. Pe lângă poezie am mai scris povestiri
scurte, impresii de călătorie, recenzii de carte, texte pentru
cântece, epigrame, aforisme, poezii în stil japonez, articole de
presă, jurnalism muzical, jurnale de amintiri etc. Am realizat
traduceri din poezia universală” – Ionuţ Calotă
PREMII LITERARE: Locul I la Concursul internaţional de creaţie
literară „Nature 2017-2018”, Premiul de DEBUT la Festivalul
Naţional „Virgil Carianopol”-2017, Premiul de DEBUT la
Concursul național de volume „Poezia – Oglindă a sufletului”-
2017, Premiul pentru volum la a XXX-a ediție a Concursului
Național de Literatură „Eminescu la Oravița”-2017, Premiul
de DEBUT al Editurii Art Creativ-2017, Premiul I pentru proză
la Festivalul „Alexandru Macedonski”-2019, Premiul
„Dumitru Pricop” la Festivalul Internaţional de Creaţie
Literară "Titel Constantinescu"-2019, Premiul I la Concursul
Internaţional „Peregrinări”-2019 etc. Recitaluri de poezie
susţinute la: Festivalul Internaţional de Poezie Bucureşti,
2018 şi 2019, Festivalul Strada de Carte Bucureşti, 2018 şi
2019, Salonul cărţii argeşene, 2018, Cenaclul de la Roma,
2018, Festivalul Teatru sub lună, 2019.

Pe scurt despre mine:

M-am născut într-o zi de pătrate perfecte (16.1.64, ora 9, a 4-
a zi a săptămânii), poate de aceea în gimnaziu eram pasionat
de matematici. Ca adolescent îndrăgostit am început să citesc
şi apoi să scriu poezii, dar armata obligatorie a fost un şoc
atât de puternic încât m-a îndepărtat de scris. Totuşi
intenţionam să mă înscriu la Facultatea de Litere, dar la
presiunea alor mei am dat examen şi am intrat la Politehnică.
Aici am rezistat un an, după care am renunţat şi am intrat
într-o trupă de rock metalic cu care am plecat într-un turneu
prin ţară. După Revoluţie am încercat să fiu întreprinzător şi
am început să vând făină în piaţă, dar după 3 luni am dat
faliment. Am urmat până la urmă o carieră tehnică pe care
am desăvârşit-o înfiinţând propriile firme, începând cu anul
2006. Acum retrăiesc adolescenţa pentru că iarăşi cânt la
chitară, citesc şi scriu poezii şi sunt îndrăgostit.
Ce au spus cititorii despre această carte şi
despre autor:
acel imaginar cu o structură bine simulată, spectacol pornit
din sensibilitate şi prelungit firesc în poezie
– demers critic-
textele din volumul Nuduri şi semne autor, Ionuţ Calotă sunt
poveşti şi ştiri în acelaşi timp, poezia le completează şi
vorbeşte singură despre lumea interioară pe care personajul
fascinant Magaie nu a dezvăluit-o până acum, dar a simţit-o
şi a trăit-o continuu, în propriul ritm şi chiar propunându-şi
ruperea acestuia – lumea despre care vorbesc e dislocată din
interior şi redată realului pentru a i se testa libertatea şi
vibraţia
asocierea de cuvinte şi ideile de construcţie dirijează
substanţa cărţii în direcţia dorită, prin urmare, cea bună;
procedeul acesta schimbă tot: şi culoarea şi accentul, ceea ce
rămâne este, însă, acel imaginar cu o structură bine simulată,
evidentă, chiar: „mai grav a fost când a început să-i crească şi
al doilea cap/de atunci se contrazice în permanenţă/viaţa lui
a devenit indescifrabilă/nimeni nu mai ştie cine este
adevăratul Magaie/pentru că nu are un chip veşnic/doar un
ecran în loc de faţă”
tonul este detaşat, uneori de spectacol, aş putea spune,
alteori precum o acordare a mai multor instrumente în
acelaşi timp, dar toate, absolut toate, cântând o singură
melodie omenească, inaugurală, după un singur cod, cel al
limbajului, desigur, muzical şi el, liantul cu ajutorul căruia
detaliile şi distanţele se reduc, obstacolele de liberalizare a
artei dispar, muzica se constituie, dacă vreţi, într-o prelungire
firească în poezie, una fără cealaltă nu se poate, ambele îşi
acordă spaţii generoase: „Magaie ascultă toată ziua
jazz.../apoi caută talkshowul preferat/şi începe să plângă în
hohote/pe umărul televizorului/...ca epava unui răsărit de
soare...”
sunt ispititoare şi, prin urmare, pe deplin exploatate în acest
volum temele fundamentale ale literaturii, se accentuează
valenţele, creşte treptat tensiunea lirică, patima, îndârjirea
de a creiona o proiecţie reuşită a spectacolului, iar acesta să
nu treacă nicidecum neobservat ...şi nu trece: „visele vor
trece prin el/ca un glonţ inflamat/...cu noaptea lipită de
spate/se trezeşte într-un oraş inflamat/...se uită pe o
fereastră lentilă/dar ea se deschide spre nicăieri/camera lui
se sufocă singură/casa nu-l mai recunoaşte/...dintre toate
rămâne/doar un pic de nesfârşit/apocalipsa cuvintelor...”
o lume vie, singura asemănare cu lumea lui Nichita, doar că
aici, autorul nu doreşte a se dezobişnui de coordonatele ei,
precum marele poet, ci, pur şi simplu, se află într-o relaţie cel
puţin convenabilă cu aceasta şi cu existenţa, chiar dacă
ambele sunt reduse la elemente particulare – nu e nimic
precar în scenariul propriu-zis, nimic, însă, stabilit dinainte,
firescul şi echilibrul se află disecate şi aruncate de o parte şi
de alta a universului imaginar, cu intenţia de a atenţiona
asupra unei noutăţi, scena îi aparţine în întregime autorului
care desfăşoară cu abilitate sinteze de stări, fragmente de
interior, uneori reci, alteori, înflăcărate, toate reflectând
funcționarea subconştientului, a acelor portaluri interioare
ale fiecăruia dintre noi: „în lumea sa/Magaie trăieşte doar cât
îi permite fanta/aerului recondiţionat/ are mai multe
umbre/şi toate vor să îl alunge/dimineaţă era atât de tânăr/şi
uite acum se apleacă sub greutatea pietrelor/ca şi când s-ar fi
terminat/ toată copilăria/camera lui s-a învechit/are
riduri/patul lui Magaie e puntea unui vas/spălat de urgiile
furtunii/sub care se înveleşte/cu o pătură de zăpadă”
mesajele ar putea părea elaborate dar sunt extrem de simple
şi redau forme, structuri vii ale personajului care se deschide
la fel ca şi lumea din care vine, fără ca măcar să se întrebe ce-
l aşteaptă şi ce va găsi acolo; Magaie este o surpriză continuă
chiar şi pentru el însuşi, singura certitudine fiind aceea că, de
fiecare dată când se va privi, personajul nu se va vedea
acelaşi, nici chiar noi nu putem vedea în lumea aceasta
aceleaşi lucruri, iar dacă ceva îi prisoseşte, oferă cu
generozitate şi merge fără complexe spre alt capăt de drum,
are încă destul timp, verva, tumultul, sensul ales al cuvintelor
îi sunt toate alături: „Magaie urăşte să i se cârpească
pielea/palmele lui sunt acum/două ceşti de
porţelan/desperecheate/inima lui e gravidă/trăieşte în
acelaşi timp/ziua de ieri/şi pe cea de azi/iluzia unei vieţi
nepasteurizate/laboratorul de experimente/al unui poet
sălbăticit”
autoexaminarea e trăsătura de caracter evidentă şi veridică,
atât a lui Magaie, cât şi a autorului, lucru care te face să crezi,
la un moment dat, că unul ar putea fi celălalt şi invers, iar
dacă extrapolăm, am putea concluziona că Magaie este sau
nu este un personaj, oricare dintre noi e un posibil Magaie –
şi iată, acest adevăr întregeşte esenţa contextului artistic pe
care se bazează volumul: „Magaie se trezeşte că nu mai e
el/iar gândurile lui au înfipt săgeţi în noapte/să se
dezintegreze.../Magaie cel viu/şi cel ce nu s-a născut
încă.../omul de metal/bărbatul neidentificat/o improvizaţie
abandonată/în spatele grilajelor/un călător mereu
absent/din viaţa sa”
spectacolul pornit din sensibilitate se consumă în mod liber,
se desface firesc în straturi de lumină, cade peste spectator, îl
revigorează şi-l seduce – este asumat şi original, pe drept
cuvânt, astfel încât, pot confirma, fără a încerca să tipăresc
identităţi ale personajului sau ale autorului însuşi, abandonul
complet al imaginaţiei, dar şi noi forme de exprimare artistică
pe care această carte le oferă fără reţinere: „să scape prin
ele/lumea de afară...”
Daniela Toma
(articol publicat în revista Actualitatea literară, dec. 2019)

Lumea de catifea cu zimţi

(Ionuţ Calotă – „nuduri şi semne”, Ed. Rafet, 2019)
Poetul se redescoperă, reinventează, recunoaşte şi
revendică permanent, îşi câştigă identităţi noi căutând ceea
ce nu există, şi apropiindu-se tot mai mult de ceea ce nu
există. El însuşi poetul de fapt nu există aşa într-o fază
primară pentru că n-ar mai fi poet. Ca să existe trebuie să fie
tangent perfect cu ceea ce nu există. Aceasta nefiind
neapărat o elucubraţie de poet ci un exemplu de sinceritate
venind din obiceiuri mai vechi când umblam brambura
printre aligatori geometrici ce ţineau loc de forme.
El poetul Ionuţ Calotă se deplasează cu nonşalanţă din
confortul unui limbaj instituţionalizat în spectrul unui
eventual limbaj. „nuduri şi semne” fiind ca o replică după un
cutremur, după ce Nichita Stănescu trecu pe lume. Dacă ar fi
să ne limităm la titlu, am putea vorbi cale de un popas fără să
spunem mai nimic, aşa că trecem în poezie. Aici se ridică
cortina cu Magaie, despre care nu se ştiu multe, doar că nici
el nu există decât într-o margine a minţii de unde provin
consideraţii despre vieţi posibil trăite. Ce mai e şi şi cu
Magaie ăsta, că alt nume nu i s-ar fi potrivit. Păi Magaie tare
adevărat tare şi era nevoie de Magaie ca de lipici.
Poemele care se învârt în jurul lui Magaie sunt vieţi ale
lui Magaie, aşa şi vine poetul cu formularistica dintâi:
„Magaie şi-a început mereu vieţile/ cu câte un eşec/ prima
încercare de a face dragoste/ a fost un rateu penibil/ nu ştia
cum se face/ prima bere băută/ s-a terminat cu o umilinţă
umedă/ iar ieri/ din cauza unui cuvânt/ versabil/ nu a putut
dormi toată noaptea/ fusese prins în flagrant/ când scria
primele poezii/ uneori mai merge la teatru aşa/ ca atunci
câns se aruncă sinucigaş/ în faţa televizorului/ şi în plus de
toate astea/ încă nu şi-a dat seama/ dar noi ştim că s-a
născut orb/ ca o floare/ iar strada unde s-a născut/ nu mai
există/ pe nicio hartă/ în nicio lume de-a lui/ paralelă”
(Magaie imperfectibilul).
Ce ţi-e mai e şi cu Magaie, încep să-l cunosc pe
măsură ce se scurge prin pagini şi parcă ar căuta o măgăoaie
cel puţin interesantă dacă nu perfectă. Numai Magaie să nu
fii, chiar dacă până acum le-ai fost pe toate şi i-ai fost pe toţi!
Cum sună asta, îţi dai seama, să fii dezastrul social care nici n-
are ce căuta pe reţelele de socializare ca să nu le blocheze,
darmite în pat cu vreo cucoană să nu-l rupă degeaba, iar când
să beie şi el ca omul iaca ce se pişă pe el cu sete, ca să nu mai
zic despre obsesii despletite la o masă de cuvinte ce numai să
se înfigă în el, şi asta după ce tehnologia l-a făcut praf şi
pulbere. Da, dar toate astea pentru un personaj care nu-i
nicăieri decât în poezie, măi să fie!
Doamne fereşte, Magaie! Orbecăială a naturii care ai
o singură calitate: eşti piesa dintr-un şah fabulos pe care îl
joacă un poet. Deci până la urmă chiar exişti!
O poezie altceva, Ionuţ Calotă, bravo ţie prietene!
Daniel Marian
(articol publicat în revista Sintagme, 11.2019)

Despre un „roman de pove-ştiri în versuri"

Am primit volumul de poezii „nuduri şi semne”, semnat de
Ionuţ Calotă, carte premiată recent la Festivalul Internaţional
„Titel Constantinescu”, Râmnicu Sărat, 2019, şi publicată la
editura Rafet.
Volumul acesta, subintitulat „roman de pove-ştiri în versuri”,
probabil că îi va scandaliza pe unii, iar pe alţii îi va incita,
oricum nimănui nu-i va rămâne indifferent, mai ales dacă
vom încerca să ne eliberăm de convenţii.
Ne confruntăm în conţinutul lui cu o realitate viscerală,
denaturată de ciocniri sentimentale, cu stări alienante, într-o
simbolistică tensionată care dematerializează mediul în care
supravieţuim şi care încearcă să demistifice stereotipurile
cotidiene. Suntem conectaţi la sugestii stilistice, la întâmplări
halucinante, cu care aparent ne-am complăcut deja, fără să
ne dăm seama. În multe versuri găsim sugestii subtile, ce
vibrează în interior, dar şi melancolii descrise convulsiv…
Titlul la care cartea face referire, Noduri şi semne, apare în
1980, când postmodernismul prinde deja rădăcini şi pune la
cale înlocuirea lui Nichita de pe soclu, lucru reuşit oarecum
începând cu anii douămiişti.
Se pare că autorul, Ionuţ Calotă, se îndreaptă către altă
direcție faţă de cea din volumul de debut, „cum să
supravieţuieşti în dragoste”, e măcinat de alte obsesii care nu
îi dau pace, speculând alte dispute sociale, explorând mai
mult decât expunând.
Suntem surprinşi în cartea de faţă în interiorul unei lumi a
deziluziilor, camuflată sub sclipiciul supraofertelor, în care
individualitatea se diluează, este supusă şi formatată.
„Nudurile” dintre pagini fac tot posibilul să dezarmonizeze
fluxul lecturii, să introducă momente reflexive, fragmente cu
o voluptate interioară pregnantă. Ele încearcă să
debanalizeze pauzele de respiraţie dintre poezii cu colaje
decupate aparent din alte dimensiuni poetice. În ciuda
acestor încercări subtextuale, combinate cu desene, totuşi
echilibrul cărţii se menţine, ba chiar face ca poeziile să devină
vizuale, creând senzaţii tridimensionale.
Magaie, personajul acestei cărţi, afişează o nuditate
indestructibilă a simţurilor, el face însă eforturi să se
adapteze, chiar să se autodevoreze, să treacă de dominaţia
superstiţiilor spre desluşirea propriilor forţe. El îşi dezvăluie
treptat nenumăratele chipuri, înfăţişările stridente sau doar
confuze şi devine un personaj memorabil, care lasă urme în
trecerea sa prin mintea cititorului: „Magaie se transformă /
într-o statuie de gheaţă / paşii lui trec prin noi / ca o fisură /
în timp ce inima lui goală ticăie / ca o bombă cu ceas”.
Magaie apare şi pe prima copertă, un trup cu mai multe
mâini, asemenea unui elicopter care taie felii din viaţă şi le
prezintă în secvenţe desfăşurate în paginile cărţii. L-am găsit
astfel pe Magaie în mall, la supermarket, în spital, pe patul de
operaţie, la mare, în camping, la miting, pe stradă sau în casă
la el ori în armata obligatorie pe care o consideră o
închisoare la care a fost condamnat nevinovat. L-am
descoperit în diverse ipostaze ale vârstei sale, trecând prin
diferite bucle temporale, de la adolescentul care eşuează în
prima lui tentativă de a face dragoste până la bătrânul care
începe să uite tot ce a învăţat de-a lungul vieţii; l-am regăsit
în amintiri emoţionante cu bunicii sau părinţii sau în
surprinzătoare poveşti de dragoste: „el îşi pipăie femeia atât
de febril / cum nu o făcuse niciodată până acum / deşi ea nu
mai era / de mult / în camera lui / din cărţi”.
Poezia din acest volum este despre introspecţii şi intimităţi,
despre zădărnicii şi emoţii, despre simulacrul existenţei în
lumea consumismului, despre exasperări şi revelaţii,
încercând o înţelegere mai profundă a vieţii.
Am să expun spre exemplificare şi alte câteva fragmente din
discursul liric, aparent aleatoriu, al acestui volum supranumit,
reamintesc, „roman de pove-ştiri în versuri”: „Magaie s-a
tăiat azi în două / până a dat de ziua de ieri / cu o mână şi-a
scos inimile / şi cu cealaltă le-a înfipt / în laptopul încins / şi
apoi şi-a spus / acesta nu este o femeie / acest măr / nu este
o femeie”; „Magaie se trezeşte deseori / cu dimineaţa
amanetată”; „l-au urcat într-un tren sinistru / ce îl zgâlţâia la
fiecare trecere / între noapte şi zi”; „stă spânzurat în sine
însuşi”; „în lumea sa / Magaie ascultă toată ziua jazz / toţi în
jurul lui scriu poezii / iar femeile se dezbracă pe stradă”; „el
are parfum de carte”; „Magaie pune timbre şi pe emailuri”;
„Magaie iar a dormit treaz / a rămas aşa ca o lentilă / de
aparat foto neacoperită / prizonier într-o imagine / ştearsă
de pe hard-disk”; „Magaie zboară somnambul / pe calea
lactee a rahovei”; „din ecranul imens coboară oameni /
trecători ce intră şi ies din el / agăţaţi în balamale invizibile”;
„nu mai e timp să iubim / am intrat cu toţii într-un / sex
giratoriu”; „până la urmă vom rămâne cumva / în veşnicie /
cu toate trupurile înghesuite / într-un mic ecran / insalubru”.
În bună parte, volumul aceasta surprinde instantanee ale
cotidianului, dând totuşi impresia unei superlucidităţi ce
devine insuportabilă.
Metaforizarea, jocul de-a cuvintele, dematerializarea şi,
uneori, grotescul contribuie toate la exerciţiul de imaginaţie
pe care ni-l propune această carte tulburătoare şi
surprinzătoare.
Fabiana Catrenescu
(articol publicat în revista Monitorul de Poezie, 11.2019)

Poezia lui Ionuţ Calotă este, deja, una de maturitate,

echilibrată şi, în egală măsură, boemă, hoinărind prin
ascunzişurile lumii aflată, cum spunea Fănuş Neagu, „la
anafoare”: „gândul meu a sărit în stradă/ şi acum trece în
goană/ din gură în gură”; Sau e: „o carte goală/ în timp ce o
scriu/ scrisul meu/ zgâlţâie lumea/ iar versurile ne şuieră pe
la urechi/ precum gloanţele oarbe”.
Fin observator, durut de complicitatea oamenilor cu lucrurile:
„ai apăsat o tastă pe telefon/ şi afară a început să ningă (...)/
dansez/ prin lanurile de monitoare uzate/ de peturi
strălucind în soare(...)/ televizorul nu mai vorbeşte/ blenderul
a orbit...”, Ionuţ Calotă se „închide” în alteritatea poetului,
încercând, din „turnul de fildeş” să recreeze universul după
chipul şi asemănarea melancoliei sale: „mergi somnambul/
pe calea lactee a rahovei/ nu ai mai aflat de mult/ nimic
despre tine/ îţi semeni tot mai mult/ porţi aceeaşi ochelari
defecţi/ curând ţi-ai dat seama că eşti / de unică folosinţă”
Interesant este faptul că TIMPUL nu este, pentru poet, doar
„trecere” ci şi, sau mai ales, veşnicie a fiecărei secunde: „dar
îţi spun că nu trebuie să ne mai temem/ până la urmă vom
rămâne toţi/ în veşnicie (...)/ uneori mă întorc în camera
veche/ unde/ bunica dă gust mâncării/ cu lacrimi sărate”;
Sau: „mă aflu într-un spital/ stau la coadă, pe un hol fără
capăt/ şi ascult cum se laudă fiecare / cu boala lui, cu viaţa
lui/ doctoriţa asta pare de 100 de ani/ ca şi cum ea ar fi însuşi
spitalul/ unul de stat, cenuşiu şi ridat”. Ceea ce face ca
moartea să nu existe decât atâta timp cât trăieşti.
Singura fericire posibilă, pentru cineva care îşi asumă riscul
vitezei luminii interioare, este viaţa trăită: „ca un melc/
adulmecând cu ochii/ trupurile lichide”
Lucian Mănăilescu

Ionuţ Calotă scrie o poezie corectă. Ritmul e respectat la

sânge, tehnica e aproape de perfecțiune, mijloacele sunt
economicoase și așa mai departe. Nu întâlnești în poezia lui
Ionuţ Calotă prea multe cuvinte în plus, iar simbolistica se
agață cumva de o trenă protestatară pe mai multe paliere.
Unul ar fi acela al „nonconformismului retroactiv”, în sensul
că, situîndu-se pe o zonă care instinctual respinge tehnicile
actuale din poezie (care în același mod instinctual resping
modelele învechite, care abuzează de metafore și de
exprimări superior absconse etc.), se plasează automat în
canonul poetic modernist.
Gelu Diaconu (pe siteul omiedesemne.ro)
Cu ajutorul lui Magaie, custodele muzeului vocilor din asfalt -
personaj inventat special pentru a ne scoate din marele
plictis şi a ne plimba arătându-ne faţa unei lumi în fierbere -
Ionuţ Calotă reuşeşte să ne capteze tenţia. - Constantin
Marafet (editor şi organizator al concursului la care a fost
premiat manuscrisul)

Genial Magaie ăsta! De unde vine numele? Mi-ar plăcea să

știu povestea lui - cum s-a născut, pe unde-și face veacul și
alte trăsnăi. M-am îndrăgostit fulger de el. Are vreo Magaia a
lui, femeia care-și plantează maci în podul palmei, cu pletele
în vânt de prora purtat în zilele caniculare de aerul
condiționat din supermarketuri? Să-ți fie rușine, Magaie, că
îndrăznești să te detașezi de clișee, de stilul pecerist, de
romanțele domnișoarelor de pension, de avortonii scoși pe
bandă rulantă care au împuțit piața cu omniprezența lor
futilă. Simt că va fi preferata mea datorită personajului
irezistibil. - Claudia Minela

Bănuiesc un personaj inedit, într-un roman inedit, scris într-

un stil inedit. - Elena Lucia Spătariu-Tudose

O carte simbol, o metaforă, extensie a personajului

urmuzian. O achiziţie valoroasă. - Carmen Popescu

Coperta e super! Şi pe Magaie cel din inima ta exact aşa îl

cunosc şi eu, ca pe un soare cu mâini! - Gabriela Ana Balan

Deschid una dintre cărţile primite în dar, este "Nuduri şi

Semne" a poetului Ionuţ Calotă, un artist histrionic, găsesc un
final de poem - "cu acest jurnal de călătorie/scris pe
marginea/unui toiag/de hârtie" (L-aş pune drept motto
însemnărilor mele. Are Calotă un personaj antiliric fabulos, l-
a botezat Magaie, probabil un alter ego, îmi place la nebunie,
îmi vine să-i dau mesaj şi să-i zic - şi eu sunt Magaie!) - Dan
Ionel Dinu

Interesantă speculația stănesciană! - Razvan Ducan

Interesant, insolit și simpatic. Sincer, și eu mă regăsesc în el

uneori. - Bădescu Alexia

O carte originala, o carte exceptionala. O carte de versuri

care construieste un personaj ciudat care penduleaza intre
Urmuz si Chagal. O recomandare la lectura, ca tot incepe o
noua zi. - Mihai Ciobanu

Am primit de la maestrul Ionuţ Calotă scrierile domniei sale:

pentru mine sunt bijuterii sculptate în vis! Închin un pahar în
onoarea poetului şi a lucrărilor viitoare! - Horia Crios

Sunt fascinat de lumea lui Magaie! - George Sangortya