Identificati si analizati conceptul actului daruirii în gândirea teologică a parintelui Nicolae Steinardt.

(cum se raporteaza acest act al daruirii în lumea de astazi).

Dintre operele unuia din cei mai renumiti parinti duhovnici ai Bisericii Ortdoxe Nicolae Steinhardt, s-a afirmat în
unanimitate că „Jurnalul fericirii” reprezintă apogeul creației sale. Acesta reprezinta un adevarat tratat de
teologie, de traire crestina autentica si reala, redat prin cuvinte simple si inedite la prima vedere dar cu o
intelegere profunda si uneori chiar paradoxala. Întelesurile acestor trairi sunt menite sa cultive o samanta buna
(Matei 13, 3) in mintea si in sufletul celui ce citeste si pe care il provoaca sa mediteze singur la ele. Trairi care
vor fi dezvoltate mai tarziu in niste eseuri teologice regasite in cartea „Daruind vei dobandi”, scriere esentiala
care reprezinta pentru teologia romaneasca o incununare a tuturor scrierilor sale.

Din paginile cartii ca si intreg literar se poate sintetiza ca la nivelul relatiilor interumane, actul de a darui
resitueaza omul in definitia lui autentica. Daruind ceva celuilalt om, noi punem ceva din noi, iar prin acest dar
celalalt om se impartaseste cu acel ceva din noi. Astfel se realizeaza actul de a darui in care prin iubire ne
extindem liber spre alt om. Important de precizat este faptul ca actul daruirii isi atinge apogeul nu atunci cand
„ni se cere să dam din putinul sau preaputinul nostru” ci atunci cand „ni se cere sa dam ceea ce nu avem” asa
cum ne cere Mântuitorul Hristos:„ Imposibilul - sa dam ceea ce nu avem„.

Într-o povestioara gasita in scrierile Sfintilor Parinti se vorbeste despre un tanar monah care a intrebat un
pustnic intelept:

– Care este taina armoniei cu toti oamenii? Batranul pustnic l-a privit indelung, s-a gandit o vreme in tacere si i-
a raspuns:
– Sa daruiesti ceva, fiecarui om intalnit in cale...
– Sa dau de pomana?, indrazni tanarul.
– Sa daruiesti un zambet, o vorba buna, o paine, iubire, compasiune, intelegere...adica o farama din inima ta!,
spuse batranul, zambind.

Cu cat vom darui mai mult si mai cu seama din ceea ce nu avem, cu atat vom primi mai mult, „dand ce nu avem
dobandim prin ricoseu ceea ce cu nemaipomenita sfruntare ne-am incumetat a darui altuia. Lectia e valabila
pentru orice crestin, cleric sau mirean”.

Prin cele cugetate parintele Steinhardt ofera constient, intentionat si permantent modelul existentei crestine.
Un om care daruieste din toata inima primeste in schimb o bucurie de nedescris: „Dand lumina pe care nu o ai
o vei avea si tu”.

Acest act benevol al daruirii are ca efect cel mai de pret dragostea. Menirea omului in aceasta lume este sa
iubeasca si sa daruiasca iubire. Omul a fost creat la sfatul Preasfintei Treimi care este structura supremei iubiri
asa cum spune Parintele Dumitru Staniloae. Deci omul a fost creat din iubire pentru iubire iar la baza actiunilor
lui trebuie sa stea iubirea, compasiunea si milostenia.

A darui este in firea intregului univers, iar a accepta darul este a doua natura a acestuia. Altfel spus, intentia
care se ascunde in spatele daruirii si primirii are o importanta vitala. Din punct de vedere crestinesc, exista un
paradox in acest sens, adica cu cat daruiesti mai mult, rezerva ta se mareste, iar daca nu dai deloc risti ca,
foarte curand, sa nu iti mai ramana nimic. Mai mult decat atat, parintele vorbeste despre fagaduinta uluitoare:
„dand ceea ce nu ai , dobandesti ce ai stiut sa dai din golul fiintei tale. Darul suprafiresc se reflecta asupra-ti , se
intoarce la tine ca un bumerang ca o raza de lumina proiectata de oglinda și te inavuteste, te implineste, te
covarseste.
Spre exemplu acest dar concretizat chiar si într-o vorba buna, asa cum s-a intamplat si in cazul „talharului celui
bun de pe cruce”, a imblanzit si imbucurat situatia sufocanta de pe Golgota, transformandu-o „intr un colt de
omenie, intr-o anticamera de paradis”.

Darul pe care il oferim celuilalt om, poarta in el totdeauna imaginea posesorului său prim, al celui care face
gestul firesc de a darui. De aceea dragostea dumnezeiasca sta la baza acestei actiuni. Dumnezeu posesorul
absolut al acestui act, creeaza pe om daruindu-i ceva de la Sine, scanteia divina, suflare de viata facandu-l fiinta
vie pentru ca acesta sa se poata impartasi fara sfarsit din dragostea lui Dumnezeu, pentru a se darui lui
Dumnezeu, iar totodata Dumnezeu omului. Si nu numai ca i-a daruit viata, ci si tot ceea ce are nevoie pentru
mentinerea acesteia, ca omul vazand sa cunoasca si sa slaveasca si sa se daruiasca pe sine lui Dumnezeu. Ce
exemplu mai strasnic de daruire mai avem decat pe cel al Mantuitorului Hristos care de fiecare data in Sfanta
Liturghie el este cel care ofera si cel ce este oferit, cel ce ne ofera painea si vinul ca mai apoi daruindu-le inapoi,
el sa se daruiasca pe Sine insusi sub forma trupului si a sangelui lui.

Revenind de la exemplul primordial Hristos care s-a oferit lumii intru totul, putem spune ca darul este o
orientare catre aproapele prin care iubirea noastra si atentia „izbucnesc” imbratisand pe celalalt cuprinzand-o
si situand-o in axa bucuriei noastre. Sfantul Apostol Pavel ne reaminteste: Trebuie sa va aduceti aminte de
cuvintele Domnului Iisus, caci El a zis: „Mai fericit este a da decat a lua”.

Atat urmarea cat si chemarea Mântuitorului Hristos este un paradox si pare a antrena realmente imposibilul: sa
daruiesti ceea ce, de fapt tu nu ai. Iar aici apare demontarea aparentului suprafiresc in gandirea steinhardtiana:
Dand ceea ce nu ai, dobandesti tu ceea ce ai dat din golul fiintei tale. Darul suprafiresc facut altuia se reflecta
asupra-ti si te plineste pe tine, te inavuteste, te preface, te increstineaza.

Putem reveni aici la un exemplu atat de frumos si consecvent din Sfanta Scriptura mai exact din Geneza atunci
cand Dumnezeu a creat lumea din nimic. A daruit totul din nimic. A daruit pamantul omului, iar omul
pamantului, dobandind o creatie perfecta dupa cum spune: Si a privit Dumnezeu toate cate a facut si iata erau
bune foarte (Geneza 1, 31). Sfarsind cele create in a saptea zi, s a odihnit in sufletul omului cat si in toata
creatia. Omul perceptand aceasta existenta a lui Dumnezeu in sufletul sau, este indrumat sa se daruiasca la
randul sau lui Dumnezeu urmand mai apoi restaurarea firescului iubirii ramase in noi care asa cum spune si
parintele Steinhardt: „sfarteca frica nesiguranta si deznadejdea”.

În concluzie putem spune ca daruind vom dobandi negresit fericire, implinire din zambetul celui care a primit
de la noi ceea ce avea nevoie. Nu trebuie sa daruim pentru a primi…nu trebuie sa daruim daca nu simtim…nu
trebuie sa daruim daca vrem recunoastere, pentru ca ea nu va veni. Atunci cand daruim trebuie sa o facem din
putinul nostru sau din nimicul nostru. Chiar si cu un zambet, o clipa de alinare, o secunda ce poate schimba
viata unui om! „Dand peste fire, luam har peste har”.

Parintele Nicolae Steinhardt ca model existential, se defineste prin opera sa prin trei coordonate de baza: cea
de creștin autentic prin botez si har, cea de roman „prin adoptie” si cea de creator care transforma in
intelegere si sens legatura dintre om si Dumnezeu: fa Doamne ca darul aceste al meu – paradoxal, absurd si
indraznet – sa se intoarca asupra-mi prin mila Ta care socoteste intelepciunea oamenilor drept nebunie. Tu
care ceri numai imposibilul si faptuiesti numai ce mintea omeneasca nu poate sa priceapa.