Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
1.1 Introducere
5
staţionar, deci stabilitatea în mic, iar pentru sistemul neliniar se studiază stabilitatea regimului de
funcţionare pentru tot domeniul de variaţie ale variabilelor, deci stabilitatea completă sau
globală (absolută) şi se studiază trei tipuri de stabilitate ale sistemului neliniar:
- stabilitatea în mic (abateri iniţiale mici),
- stabilitatea în mare (abateri iniţiale mari) este stabilitatea care nu depinde de
condiţiile iniţiale,
- stabilitatea globală (abateri iniţiale oricare) este stabilitatea absolută care nu depinde
de tipul concret de neliniaritate şi de condiţiile iniţiale.
În fig. 1.1 se dau două tipuri de procese tranzitorii ale sistemului neliniar: în fig. 1.1, a
curba 1 prezintă sistemul neliniar instabil în mic, iar curba 2 - sistemul neliniar este stabil în
mare; în fig. 1.1, b curba 1 prezintă sistemul neliniar stabil în mic, iar curba 2 - sistemul este
instabil în mare.
3. Pentru sistemul liniar este valabil principiul superpoziţiei care simplifică procedura de
studiere a dinamicii sistemului. În sistemul neliniar principiul superpoziţiei nu mai este valabil şi
rezultă că procedurile de studiere a evoluţiei sistemului devine o procedură particulară care va
depinde de particularităţile sistemului (tipul de neliniaritate, numărul de neliniarităţi, dependenţa
condiţiilor de stabilitate de mărimea semnalelor exogene – referinţă şi perturbaţie). În aceste
cazuri sistemul neliniar este stabil la unele valori ale semnalelor şi devine instabil la alte valori
ale semnalelor.
Condiţiile de stabilitate, forma procesului tranzitoriu şi performanţele sistemului neliniar
depind de mărimea şi forma semnalelor exogene.
Fenomenele neliniare sunt proprii multor sisteme, procese din diverse domenii ale
realităţii fizico-tehnice, dar există şi cazuri în care asemenea fenomene neliniare se introduc în
mod funcţional (intenţionat) în sisteme şi procese tehnice.
Neliniarităţile descriu evoluţia elementelor funcţionale neliniare (EN) şi se clasifică după
următoarele criterii:
1. Neliniarităţile proprii sistemelor dinamice (elementelor neliniare), care se numesc
neliniarităţi intrinseci şi se clasifică:
Neliniarităţi perturbatoare, care au o influenţă nedorită asupra proceselor cum ar fi:
jocurile în transmisii mecanice cu roţi dinţate, cuplajele de orice tip etc.
Neliniarităţi funcţionale, care asigură funcţionarea unor procese: jocul mecanic
dimensionat şi condus corespunzător se utilizează în funcţionarea ceasornicelor mecanice,
fenomenele gravitaţionale se folosesc în sistemele giroscopice cu corecţie gravitaţională,
oscilatoare neliniare (pendule) etc.
2. După efectul neliniarităţilor asupra evoluţiei sistemelor neliniare acestea se împart în
două categorii:
Neliniarităţi esenţiale, care se introduc în mod intenţionat (special) pentru realizarea unor
relaţii intrare-ieşire ce nu se pot obţine folosind sisteme liniare.
Neliniarităţi neesenţiale (accidentale), care nu sunt introduse în mod intenţionat şi au un
6
caracter natural şi, în general, sunt nedorite. Aceste tipuri de neliniarităţi permit obţinerea unor
modele aproximative (liniarizate) cu un grad restrâns de valabilitate în jurul punctului static de
funcţionare pentru care se face liniarizarea.
3. Neliniarităţile care sunt descrise de funcţii continue şi derivabile de un număr necesar
de ori se numesc analitice. Neliniarităţile care nu satisfac aceste condiţii se numesc neanalitice.
4. Neliniarităţile pot fi simetrice şi asimetrice. Neliniarităţile simetrice se descriu de
funcţii impare 𝑢 = 𝑓(ε) = −𝑓(−ε) simetrice în raport cu originea sistemului de coordonate ε, 𝑢.
5. Neliniarităţile pot fi statice şi dinamice. Neliniarităţile statice definesc instantaneu
relaţia intrare-ieşire 𝑢 = 𝑓(ε) în regim staţionar al elementului funcţional (al sistemului) şi sunt
prezentate prin intermediul caracteristicilor statice (funcţie sau curbă), care pot fi staţionare şi
nestaţionare.
În cadrul structurilor uzuale de sisteme neliniare se utilizează neliniarităţi statice de tipul
saturaţie, zonă de insensibilitate, histerezis, caracteristici de tip releu etc.
În continuare se prezentă cele mai larg utilizate neliniarităţi la descrierea evoluţiei
elementelor funcţionale neliniare date prin caracteristici statice şi ecuaţiile lor.
1. Zonă de saturaţie (fig. 1.1).
𝑘ε, |ε| ≤ ε0 ,
𝑢={ (1.1)
𝑐signε, |ε| ≥ ε0 .
Fig. 1.1.
2. Zonă de insensibilitate (fig. 1.2).
0, |ε| ≤ ε0 ,
𝑢 = { 𝑘(ε − ε0 ), ε > ε0 , (1.2)
𝑘(ε + ε0 ), |ε| < −ε0 .
Fig. 1.2.
3. Zonă de insensibilitate şi saturaţie (fig. 1.3).
0, |ε| ≤ ε0 ,
𝑘(ε − ε0 ε ∈ (ε1 , ε2 ),
),
𝑢= (1.3)
𝑘(ε + ε0 ), ε ∈ (−ε1 , −ε2 ),
{ 𝑐signε, |ε| > ε2 .
Fig. 1.3.
4. Releu ideal (bipoziţional) (fig. 1.4).
𝑐, ε > 0,
𝑢 = 𝑐signε = {𝑛𝑒𝑑𝑒𝑓𝑖𝑛𝑖𝑡, ε = 0, (1.4)
−𝑐, ε > 0.
Fig. 1.4.
7
5. Releu cu zonă de insensibilitate (tripoziţional) (fig. 1.5).
𝑐, ε ≥ ε0 ,
𝑢 = { 0, ε ∈ (−ε0 , ε0 ), (1.5)
−𝑐, ε ≤ −ε0 .
Fig. 1.5.
𝑐, ε ≥ ε2 ,
𝑐, ε ∈ (ε1 , ε2 ),
𝑢= 0, ε ∈ (−ε1 , ε2 ), (1.6)
−𝑐, ε ∈ (−ε1 , −ε2 ),
{ −𝑐, ε ≤ −ε2 .
Fig. 1.6.
𝑐, ε ≥ ε0 ,
𝑢 = { 𝑐, ε ∈ (−ε0 , ε0 ), (1.7)
−𝑐, ε ≤ ε0 .
Fig. 1.7.
𝑘(ε − ε0 ), ε̇ > 0,
𝑢 = { ±𝑐, ε̇ = 0, (1.8)
𝑘(ε + ε0 ), ε̇ < 0.
Fig. 1.8.
În caracteristicile statice prezentate mai sus sunt utilizate însemnările: 𝑢 este mărimea de
ieşire a nelinearităţii, 𝑘 – coeficientul de transfer, 𝑐 – valoarea constantă a mărimii de ieşire, ε –
mărimea de intrare a neliniarităţii, ε0 - valoarea constantă a mărimii de intrare, ε1 – valoarea de
acţionare, ε2 – valoarea de revenire.
Caracteristicile statice prezentate mai sus pun în evidenţă fie o polaritate directă, care
reprezintă funcţia intrare-ieşire în cadranele I şi III sau o polaritate inversă cu reprezentarea
funcţiei intrare-ieşire în cadranele II şi IV.
8
Separarea caracteristicilor statice neliniare de cele dinamice liniare evidenţiază faptul că
starea de referinţă completează descrierea părţilor liniare, iar caracteristicile neliniare prezintă
funcţii pe mulţimea intrărilor. Această separare este posibilă dacă operatorii funcţiei determină în
mod univoc mărimile de ieşire, atunci când se dau mărimile de intrare şi o stare de referinţă
iniţială, finală etc. Există atât neliniarităţi statice univoce (fig. 1.1, 1.2, 1.3, 1.4, 1.5), cât şi
neliniarităţi neunivoce (fig. 1.6, 1.7, 1.8).
Neliniarităţile pot fi analitice şi neanalitice. Neliniarităţile analitice se descriu de funcţii
continue şi continue derivabile în raport cu argumentele (semnalele de intrare), iar cele
neanalitice sunt neliniarităţi continue sau discontinue nederivabile în raport cu argumentele lor.
Neliniarităţile pot fi conectate în trei moduri: în serie, în paralel şi în reacţie. În rezultatul
aplicării comutărilor respective a neliniarităţilor se obţine neliniaritatea echivalentă 𝑢 = 𝑓(ε).
Caracteristica echivalentă cel mai simplu se obţine dacă neliniarităţile sunt date în formă grafică.
ε u y
EN PL
-
y
2. Structura sistemului dată în fig. 1.10 când partea liniară (obiect liniar) este situată în
canalul direct, iar EN este pe calea de reacţie.
y
PL
-u
EN
3. Structură generală a sistemului neliniar dată în fig. 1.11 când elementul neliniar este
un regulator neliniar, iar partea liniară prezintă obiectul de reglare conectat în canalul direct.
r 𝑢 𝑦
𝑅𝑁 𝑂𝑅
−
9
introduse de elementul de execuţie cu neliniaritatea 𝑁1 (EE) şi poziţioner cu neliniaritatea 𝑁2 .
În structura sistemului în canalul direct este conectat regulatorul şi partea liniară formată din
două elemente cu funcţiile de transfer 𝐻1 (𝑠) şi 𝐻2 (𝑠). În sistem există două tipuri de reacţii:
reacţia în elementul de execuţie (reacţia locală) şi reacţia sistemului.
𝑟 ε 𝑢 𝑦
𝑅 𝑁1 𝐻1 (𝑠) 𝐻2 (𝑠)
- -
𝑁2
𝑟 ε 𝑢 𝑦
𝑅𝑁 𝐻𝐸𝐸 (𝑠) 𝐻0 (𝑠)
- −
𝐻𝑐 (𝑠)
𝑟 ε 𝑢 𝑦 𝑦𝑏
𝐻𝑎 (𝑠) 𝑓(ε) 𝐻(𝑠) 𝐻𝑏 (𝑠)
−
10
În structura aceasta se preferă ca reacţia negativă să fie unitară şi, în raport cu sistemul
liniar, nu are un echivalent mai simplu.
În cazul unui sistem neliniar cu două sau mai multe elemente neliniare, reducerea la
forma tipică indicată nu este posibilă datorită condiţiilor menţinerii neschimbate a mărimilor de
intrare ale elementelor neliniare.
unde mulţimea mărimilor de intrare-ieşire şi cea a variabililor de stare aparţin unor spaţii
topologice multidimensionale reale (euclidiene):
𝒖 ∈ 𝑈 ⊂ 𝑅𝑚 ; 𝒚 ∈ 𝑌 ⊂ 𝑅𝑙 ; 𝒙 ∈ 𝑋 ⊂ 𝑅𝑛 ; 𝒗 ∈ 𝑉 ⊂ 𝑅𝑟 ,
Dacă funcţiile 𝑓(𝒙, 𝒖) şi 𝑔(𝒙) pot fi liniarizate în jurul unui punct static de funcţionare,
atunci se obţine modelul liniar invariant de forma:
Dacă variabilele depind de timp, atunci sistemul (1.14) şi (1.15) se prezintă în forma:
𝒚(𝑡) = 𝑪𝒙(𝑡).
𝑓(𝑢, 𝑦) = 0 (1.18)
𝑦 = 𝑔(𝑢), (1.19)
unde aceşti operatori introduc operaţii de derivare, integrare sau alte operaţii similare, atunci
acest sistem este neliniar dinamic şi are o evoluţie proprie în timp. În acest caz fiecărei valori de
intrare stabilizată îi corespunde o valoare stabilizată la ieşire şi caracteristica statică a
elementului studiat sau a sistemului se determină de totalitatea acestor puncte (𝑢𝑖 , 𝑦𝑖 ).
Forma generală a modelelor matematice a unui sistem neliniar multivariabil ce definesc
asemenea structurii (fig. 1.15, a) se dă în forma:
𝒙̇ = 𝑨𝒙 + 𝑩𝒖,
𝒚 = 𝑪𝑇 𝒙, (1.20)
𝒖 = 𝝋(𝒚),
12
unde 𝒖 = (𝑢1 , 𝑢2 , ⋯ , 𝑢𝑚 )𝑇 este un vector de intrare transpus 𝑚 – dimensional al intrărilor
neliniare dacă se aproximează că numărul de unităţi neliniare este egal cu numărul 𝑚 al ieşirilor
părţii neliniare; 𝒙 = (𝑥1 , 𝑥2 , ⋯ , 𝑥𝑛 ) este vectorul variabilelor de stare 𝑛-dimensional, 𝑨 este
matricea coeficienţilor constanţi ai părţii liniare de dimensiunea 𝑛x𝑛, 𝑩 – matrice cu coeficienţii
constanţi de dimensiunea 𝑛x𝑚, 𝑪 – matrice cu coeficienţii constanţi de dimensiunea 𝑛x𝑚 şi 𝑪𝑇 –
matrice transpusă.
Ecuaţia a doua este ecuaţia de legătură între partea liniară şi partea neliniară. Rezultă că
sistemul constă din 𝑚 neliniarităţi cu o intrare şi o ieşire. Ecuaţia 𝒖 = 𝝋(𝒚) se descompune în
𝑚 ecuaţii scalare 𝑢𝒊 = 𝜑𝒊 (𝑦𝒊 ), 𝑖 = 1, 𝑚, iar 𝝋(𝒚) este o matrice diagonală de dimensiunea 𝑚x𝑚.
Cea de a treia ecuaţie este ecuaţia ce descrie partea neliniară cu funcţia vectorială
neliniară 𝝋(𝒚) dată.
−𝑢 𝑦
−𝑢 𝑦
𝒙̇ = 𝑨𝒙 + 𝑩𝒖, 𝐻(𝑠)
𝒚 = 𝑪𝑇 𝒙
𝑢 = 𝑓(𝑦) 𝑢 = 𝑓(𝑦)
a) b)
Pentru sisteme neliniare monovariabile (fig. 1.15, b) cu modelul părţii liniare în variabile
de stare (1.20) ia forma:
𝑦(𝑡) = 𝒄𝑇 𝒙(𝑡),
𝑢 = 𝜑(𝑦),
unde 𝑢 şi 𝑦 sunt scalari, iar 𝜑(𝑦) este o funcţie scalară, 𝒙 = (𝑥1 , 𝑥2 , ⋯ , 𝑥𝑛 ) – vectorul
variabilelor de stare 𝑛-dimensional, 𝑨 – matricea de dimensiunea 𝑛 x 𝑛, 𝒃 – vectorul coloană de
comandă de dimensiunea 1 x 𝑛, 𝒄 – vectorul de ieşire de tip coloană de dimensiunea 𝑛 x 1, iar 𝒄𝑇
– vectorul 𝒄 transpus de dimensiunea 1 x 𝑛 – rând.
Dacă SAN se descrie prin metoda intrare-ieşire (fig. 1.16) şi modelul matematic al părţii
liniare se dă de funcţia de transfer 𝐻(𝑠), atunci obţinem:
𝑦 = −𝐻(𝑠)𝑢, (1.22)
𝑢 = 𝑓(𝑦),
iar pentru sistemul din fig. fig. 1.16 eroarea ε = 𝑟 − 𝑦, dacă 𝑟 = 0, atunci ε = −𝑦.
𝑟 ε 𝑢 𝑦
𝑓(ε) 𝐻(𝑠)
-
𝑦(𝑠) 𝐵(𝑠)
𝐻(𝑠) = 𝑢(𝑠) = 𝐴(𝑠). (1.23)
𝑦0 = 𝐻(𝑝)𝑢0 ,
𝑢0 = 𝑓(ε0 ), (1.24)
ε0 = 𝑟0 − 𝑦0 ,
14
𝑑
unde 𝑝 = 𝑑𝑡 este operatorul de derivare care substituie 𝑠 în f.d.t. 𝐻(𝑠).
Deoarece f.d.t. este definită de raportul polinoamelor:
rezultă că în punctul de funcţionare al sistemului acţiunea derivatelor dispare (este nulă), deci au
loc egalităţile:
𝑝𝑛 𝑢0 = 𝑝𝑛−1 𝑢0 = ⋯ = 𝑝𝑢0 = 0
𝑏0
𝑦0 = 𝑓(𝑢0 ), (1.27)
𝑎0
𝑦0 = 𝑟0 − ε0 .
Pentru expresiile (1.27) în fig. 1.17, a se dau reprezentările grafice şi unde este dat
punctul de echilibru (PE).
𝑦0 𝑦0 = 𝑟𝑜 − ε0
𝑟0 r=0 ∆ε ∆u ∆y
𝑏0
f(∆ε) H(p)
𝑦01 𝑦0 = 𝑓(𝑢0 ) -
𝑎0
ε0
a) b)
𝑦0
ε01 𝑟0 ε0
Fig. 1.17. Punctul de echilibru a) şi structura sistemului în punctul de echilibru b)
Dacă se dau mici abateri ∆ε, ∆𝑢, ∆𝑦 ale mărimilor ε, u, y de la regimul staţionar, atunci
conform sistemului (1.24) se𝑟0obţine sistemul de ecuaţii:
𝑦0 + ∆𝑦 = 𝐻(𝑝)(𝑢0 + ∆𝑢),
ε0 + ∆ε = 𝑟0 − (𝑦0 + ∆𝑦).
Din sistemul de ecuaţii (1.28) se scade sistemul (1.24) şi se obţine sistemul în abateri:
∆𝑦 = 𝐻(𝑝)∆𝑢,
∆𝑢 = 𝑓(∆ε), (1.29)
∆ε = −∆𝑦.
15
Sistemului de ecuaţii (1.29) îi corespunde schema structurală a sistemului neliniar din fig.
1.17, b, care prezintă schema bloc structurală standard asociată punctului de echilibru (𝑟0 , 𝑢0 ,
𝜀0 , 𝑦0 ) pentru care rezultă că abaterile sunt nule: ∆𝑦 = 0, ∆𝑢 = 0, ∆ε = 0.
16