Tăcutul înger păzitor

Îngerule, ai apucat să adormi?

Ce obosiți sunt ochii tăi enormi,
De toate grijile, păcatele lumii!
Aripa ta capătă culoarea humii,
De la atâta dăruitoare ocrotire
De care cel păzit, nici n-are știre.
Proptește-ți spada de foc, în cui
Si nu mai da socoteală nimanui,
Să ațipească sufletul tău subțire
Obișnuit s-ofere oamenilor iubire.
Ți-oi păzi somnul, măcar o dată,
Leagăn îți fac, din lacrimă curată.
Dă-i voie mâinii mele să te răsfețe
Tăcerea împovărată s-o dezghețe,
Nu îmi lua mângâierea ca răsplată
Pentru scutul ce ești, de fiecare dată!
Că tu când rânjita Moarte, m-atacă,
Îmi zici să-i strig:Încă nu! Pleacă!
Maria Stanescu