ter obiectiv acţiunilor, proceselor, stărilor pe care le exprimă.
Ca mod al enunţării unor fapte considerate Exploziile se succed organizat. Unele le
reale şi a unor stări apreciate ca sigure, aud la câţiva paşi, altele în mine. [...] A fost indicativul apare în limbajul comun ca un destul să apară nemţii... focul a două mod neutru din punct de vedere stilistic. baterii. Şi totuşi acum soarele era sus, prie- În textul literar, capacitatea de a exprima tenii mă aşteptau... certitudinea locutorului (narator, (C. Petrescu) personaje/ eul liric), în raport cu obiectul enunţării, conferă referentului aparenţa M-ai lovit destul pân-acum. [...] Seară de unei realităţi validate în universul ficţional. seară, secundă de secundă, de ani şi ani de Datorită timpurilor - mai multe decât la zile. M-ai fărâmiţat, m-ai jupuit, m-ai celelalte moduri - permite instituirea unor distrus. Ai făcut din mine o fantomă, o raporturi diverse între evenimentele fantoşă, m-ai umilit. Ăsta-i_per-sonaj? istorisite (cronologie - anterioritate, (M. Vişniec) simultaneitate, ulterioritate - sau acronie), între timpul narat şi timpul narării, între Ţi-e lumea toată acoperământ. O mierlă momente evocate şi prezentul liric. scoate soarele din apă; facerea lumii poate Valorile expresive ale indicativului sunt să înceapă, a înflorit un vişin pe pământ. diferenţiate în funcţie de forma temporală Nu spune-am fost, nici că voi fi, ci sunt! a verbului, fiecare dintre cele şapte timpuri (H. Bădescu) ale indicativului având propriile valenţe stilistice (prezentul, imperfectul, perfectul simplu, perfectul compus şi mai-mult- ca-perfectul, viitorul simplu şi viitorul anterior). MODUL IMPERATIV instituie o relaţie de — Destul! strigă Lăpuşneanul, nu te mai comunicare directă exprimând dorinţa sau boci ca o muiere! fii român verde.[...] voinţa emiţătorului de a determina o Haide! luati-l de-l daţi norodului şi-i acţiune ori de a o împiedica. spuneţi că acest fel plăteşte Alexandru- Valoarea stilistică a imperativului rezidă în vodă celor ce pradă ţara. capacitatea de exprimare a unor atitudini (C. Negruzzi) şi trăiri subiective, printr-un dublu sistem de semnale: verbale şi paraverbale Stihuri, zburaţi acum din mâna mea (accentele afective, pauzele expresive, in- Şi şchiopătaţi în aerul cu floare, tonaţia specifică ordinului, ameninţării, (T. Arghezi) îndemnului, rugăminţii, concesiei, ironiei ... daţi-mi voie: ori să se revizu-i iască, etc.) primesc! Dar să nu se ! schimbe Ca marcă textuală a stilului direct, nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! imperativul are rol de „teatralizare" şi, în dar atunci să se j schimbe pe ici pe colo... acelaşi timp, rol de dinamizare a discur- | sului personajelor („imperativul dramatic şi (I.L. Caragiale) narativ"); alături de substantivele/ adjectivele în vocativ reprezintă un indice al oralităţii stilului; în limbajul popular, poate apărea fără referire la o persoană anume=valoare generică; Prezenţa imperativului în textul liric semnalizează discursul dialogic sau mo- nologul adresat (care poate lua forma in- vocaţiei retorice). MODUL CONJUNCTIV exprimă poten- […]şi de lopeţi de bărci, izbit, să mor, ţialitatea unei acţiune realizabile, posibile, (N. Stănescu) probabile sau atitudinea emiţătorului faţă de acţiunea, starea, trăirea enunţate: Unde să merg de-acum? incertitudinea, ezitarea, aproximaţia, Pe cine să mai aştept? deliberaţia, dorinţa, protestul, indignarea (I. Pillat) etc. exprimă stări afective (atitudini şi trăiri subiective). În discursul naratorului, al personajelor (discurs direct, indirect/ indirect liber), ori al eului liric, conjunctivul poate avea rolul de a institui un nivel al acţiunilor, al trăirilor interioare, al stărilor ipotetice, al- ternative ori anticipative(=indicativ viitor); presupune dependenţa acţiunii enunţate de o altă acţiune sau de o stare, de o dorinţă. substituire a imperativului cu rol de ac- centuare a subiectivităţii; în cazul special al verbelor la persoana a III-a a conjunctivului (când poate apărea fără morfemul „să"), rolul stilistic este de completare a paradigmei imperativului - care nu are decât persoana a II-a. în textul liric eprezintă, deseori, o marcă textuală a unui plan al imaginarului= trecerea de la dimensiunea reală la cea ideală. MODUL CONDIŢIONAL – OPTATIV dezvoltă, prin aceeaşi paradigmă verbală, două valori modale: exprimarea unei acţi- De pildă, as fi putut spune nu… uni dependente de o condiţie (explicită sau (M. Vişniec) implicită) şi exprimarea unei acţiuni reali- zabile/irealizabile, prezentate ca opţiune asumată; la timpul perfect acţiunea este ireală. exprimarea eventualităţii, a posibilităţii, a unor ipoteze/ scenarii posibile sau N-ai lăuda de n-ai ştii să blestemi, imposibile, a unor acţiuni presupuse, Surâd numai acei care suspină, realizabile sau nerealizate de ambiguitatea conotaţiilor subiective - Azi n-ai iubi de n-ar fi fost să gemi, de la incertitudine la aserţiune fermă, de la De n-ai fi plâns, n-ai duce-n ochi lumină. dorinţă concretă la aspiraţie vagă etc. (Radu Gyr) optativul care preia funcţia indicativului= ca „optativ al modestiei, al politeţii" (D. Din contra, doamnă, aş dori, te-aş ruga să Irimia), când „nu exprimă nici condiţia, nici fii bună a-mi acorda o prelungire de dorinţa, ci arată că acţiunea verbului este termen. posibilă, realizabilă" (E. Câmpeanu). (I.L. Caragiale) substituire a modului conjunctiv în enunţuri interogative sau exclamative; = accentuare a unei tonalităţi subiective - uimirea, indignarea sau ameninţarea vehementă Usca-s-ar izvoarele toate şi marea, specifică blestemului/ imprecaţiei; în Şi stinge-s-ar soarele ca lumânarea. asemenea enunţuri, apare frecvent forma (T. Arghezi) inversată=amplifică; în textul liric=mai rar, având mai ales rolul de a exprima o situaţie ipotetică, o experienţă lirică imaginată. MODUL INFINITIV este o "formă verbală" „cu trăsături duble, de tip verbal şi nominal", verbele la infinitiv numesc în chip general, abstract acţiunea, procesul sau starea. Războiul dădu lui Felix, peste câţiva ani, cu valoare sentenţioasă = indice al prilejul de a se afirma încă de tânăr. registrului gnomic, (G. Călinescu) valoarea livrescă (obţinută prin substituirea Căci ei se nasc spre a muri ! Şi mor spre a conjunctivului, după o construcţie imperso- se naşte nală sau după verbul „a putea") =specifică (M. Eminescu) registrului stilistic cult; conservarea valorii verbale a infinitivului Şi-am cântat din coasta mea lung=registrul stilistic arhaic sau registrul din vertebra ca o stea, popular (în care se utilizează şi în formele de-a-ncălecare pe-o şa, inversate ale viitorului/ale pe o şa de cal măiastru, condiţionalului) foaie verde de albastru. asocierea valorii imperative - care conferă (N. Stănescu) un ton impersonal=marchează stilul oficial; forma de perfect a infinitivului(Foarte rar folosită în limba actuală,) îndeplineşte funcţia stilistică de marcă a narativităţii prin instituirea unei succesiuni temporale. Infinitivul lung, chiar dacă este substan- tivizat în limba română, păstrează urme Ştefan-Vodă a început a-i batere până ce i- semantice ale acţiunii, numind rezultatul au trecut de Dunăre. acesteia; apare frecvent în titlurile (I. Neculce) poeziilor. Îmi era a scăpare de dânsul. (I. Creangă) MODUL GERUNZIU este singurul mod nepersonal care conservă conţinutul dina- mic specific verbului, surprinzând o acţiune în desfăşurare, un proces, o stare durativă; înscrierea acestora într-o temporalitate fără referire la momentul enunţării permite exprimarea oricărei durate - prezente, trecute ori viitoare -, în funcţie de context. capacitatea de a crea imagini dinamice; determină circumstanţele acţiunii exprimate prin verbul regent sau îi adaugă acestuia o altă acţiune într-un ritm alert; antepus regentului, el poate avea o funcţionalitate polivalentă, exprimând, în acelaşi timp temporalitatea şi cauzalitatea=ambiguitate stilistică. rolul de a atribui substantivului o însuşire dinamică, având (de cele mai multe ori) funcţia stilistică de epitet; această funcţie este accentuată frecvent prin valoarea adjectivală a gerunziului = rol de semnalizare a registrului stilistic cult; la nivel fonetic - prin sonoritatea specifică a terminaţiei care susţine deseori valoarea onomatopeică a verbului; la nivelul sintaxei poetice, dacă o suită de gerunzii sunt situate la sfârşitul versurilor, generând monorima (frecventă în poeziile populare); structura unui grup verbal (cum este prezumtivul prezent) prin care se accentuează caracterul durativ al acţiunii sau al stării+ se reliefează percepţia subiectivă(= acţiune ipotetică, probabilă, incertă, presupusă, bănuită, dorită). Utilizarea verbelor la imperfect plaseaza actiunea in continuitate, ii confera acesteia o valoare durativa, o eternizeaza.
Verbele la prezent, predominante în poezie, au rolul de a transmite ideea eternizării
naturii surprinse în acest pastel, a elementelor care compun tabloul fascinant al înserării: „bate”, „adoarme”, „tace” etc. Aceste verbe sugerează încremenirea naturii cuprinsă de o linişte profundă.
Verbele la modul imperativ zburaţi, porniţi, şchiopătaţi surprind o comandă, un îndemn.
în partea iniţială a fiecărui catren, poezia conţine câte un verb Ia acest mod, accentuând poruncile creatorului care trebuie să fie îndeplinite cât mai grabnic.