Bazele fizice ale imagisticii medicale

1. Introducere
2. Tehnici bazate pe utilizarea radiaţiilor X
Radioscopia cu raze X
Tomografia computerizată cu raze X
3. Tomografia computerizată RMN
4. Tehnici bazate pe utilizarea izotopilor radioactivi
Tomografia prin emisie de pozitroni
Scintigrafia
5. Ecografia
6. Termografia

Introducere

Imagistica medicală permite obţinerea unor informaţii privind starea organismului, pe

baza interpretării unor imagini ale corpului omenesc obţinute în urma interacţiunii acestuia cu
anumiţi factori fizici sau în urma emisiei unor radiaţii de către acesta. În urma unei asemenea
interacţiuni, un parametru al factorului fizic considerat va fi modificat. Prin convertirea în ultimă
instanţă a valorilor parametrului fizic în diferite grade de luminozitate, în culori sau tonuri de gri
asociate convenţional, se obţine o imagine a zonei investigate.
Dintre factorii fizici frecvent utilizaţi în imagistica medicală se pot menţiona: radiaţiile X,
câmpurile electromagnetice, radiaţiile ionizante emise de radioizotopi, ultrasunetele. Un loc
aparte îl ocupă termografia prin care sunt detectate radiaţiile infraroşii emise de corpul uman,
fără a aplica factori fizici din exteriorul acestuia.

Imaginile tomografice sunt imagini care pot fi obţinute cu oricare dintre factorii fizici
menţionaţi anterior. Caracteristica tehnicilor tomografice constă în posibilitatea de a obţine
imagini pe secţiuni (tomi – secţiune) ale corpului. Odată aleasă secţiunea de investigat, aceasta
este împărţită în elemente de volum, numite voxeli (volume elements). De la fiecare voxel se
obţine un semnal care reprezintă răspunsul la factorul fizic utilizat. Semnalul provenit de la un
voxel este detectat de către un dispozitiv specific (traductor) şi prin intermediul unui convertor
analogo-digital este introdus într-un calculator unde se reconstruieşte imaginea pe baza
semnalelor primite de la toţi voxelii. Fiecărui voxel îi corespunde un element de imagine digitală
numit pixel (picture element). Elementele de imagine sunt ordonate într-o matrice, în general
pătratică, cu n linii şi n coloane, astfel încât numărul total de pixeli va fi n2. Fiecărui element
(punct al imagimii) i se asociază convenţional o anumită culoare sau nuanţă de gri şi un grad de
luminozitate.
 Tehnicile imagistice pot furniza informaţii anatomice (topografice) sau funcţionale în
funcţie de factorul fizic utilizat, timpul de achiziţie a datelor şi mecanismele de interacţiune cu
ţesutul respectiv.

Tehnici bazate pe utilizarea radiaţiilor X (Roentgen)

Radiaţiile X aparţin radiaţiilor electromagnetice ionizante, deci celor care au energii mai
mari de 12,4 eV şi lungimi de undă mai mici de 100 nm. Radiaţiile X pot fi produse prin
bombardarea unui material cu greutate atomică mare cu un fascicol de electroni acceleraţi. În
urma impactului cu atomii acestuia este posibilă generarea a două tipuri de radiaţii X, radiaţiile
X de frânare şi radiaţiile X caracteristice.
Radiaţiile X de frânare apar în urma frânării electronilor în câmpurile coulombiene ale
atomilor ciocniţi şi spectrul lor energetic este un spectru continuu. Radiaţia X caracteristică este
rezultatul unor tranziţii energetice ale electronilor păturilor electronice ale atomilor şi se produce
astfel: electronii acceleraţi, de mare energie, pot smulge electroni din păturile interioare ale
atomilor; locurile rămase libere vor fi ocupate de către electroni de pe nivelele superioare, cu
eliberarea diferenţei de energie sub formă de radiaţii X. Spectrul radiaţiilor X caracteristice este
un spectru discret (discontinuu).

Radioscopia cu radiaţii X

În tehnicile imagistice se folosesc cu precădere radiaţiile X de frânare. Acestea pot fi

obţinute în tuburi de raze X de tip Coolidge. Un tub Coolidge constă dintr-o incintă vidată,
din sticlă, în interiorul căreia se găsesc doi electrozi, catodul emiţător de electroni şi anodul
(numit uneori şi anticatod) care accelerează electronii (figura). Catodul emite electroni prin efect
termoelectronic şi aceştia sunt acceleraţi de către anod la o diferenţă de potenţial de zeci până
la sute de kV (în funcţie de energia dorită a radiaţiilor X). Pe anod este depus un strat de metal
cu greutate atomică mare şi temperatură de topire înaltă (ex. tungsten sau molibden). Energia
cinetică a electronilor frânaţi de anticatod se transformă în energia X a radiaţiilor emise (cu alte
cuvinte aceasta depinde de tensiunea de accelerare a electronilor). Radiaţiile X au o mare
putere de pătrundere, astfele încât ele nu pot fi complet oprite de către un corp, ci doar
atenuate (absorbite parţial). Dacă un corp prezintă regiuni care absorb radiaţiile în mod diferit,
intensitatea fascicolului emergent de radiaţii va diferi în funcţie de zona străbătută. Prin
proiectarea pe un ecran fluorescent, zonele mai dense vor apărea mai întunecate, iar cele mai
puţin dense luminoase.
În cazul unui examen radiologic, absorbţia radiaţiilor X depinde de tipul de ţesut pe
care acestea îl întâlnesc. De exemplu, oasele absorb mai puternic decât ţesuturile moi (figura).
Dacă se doreşte să se facă o distincţie între vasele de sânge şi ţesuturile înconjurătoare cu
compoziţii foarte apropiate, este necesară mărirea contrastului imaginii. În acest scop se
administrează pacientului, pe cale orală sau prin injectare, substanţe care conţin elemente cu
greutatea atomică mare (de ex. bariu sau iod) înaintea expunerii la radiaţii X. Se poate apoi
urmări mişcarea agentului de contrast (baritat sau iodat) prin vasele de sânge prin înregistrarea
unei succesiuni de radiografii.

Tomografia computerizată cu radiaţii X

Tomografia computerizată a fost introdusă în jurul anului 1970 şi a fost considerată unul
dintre progresele majore ale ştiinţelor medicale. Tomografia în raze X furnizează informaţii
anatomice privind poziţia ţesuturilor moi şi oaselor.
Părţile principale ale unui tomograf cu r.X. sunt: sursa de radiaţii, detectoarele şi
instalaţia de prelucrarea computerizată a datelor pentru obţinerea imaginii finale. Sursa de
radiaţii X este mobilă, fiind plasată pe o şină circulară pe care se poate roti în jurul corpului
pacientului (figura, b)(Există şi instalaţii în care detectorii se rotesc solidar cu sursa – figura,
a). Sursa emite un fasciol colimat, sub formă de evantai, care poate iradia corpul din mai multe
direcţii. Radiaţiile X care au traversat secţiunea investigată cad pe o reţea de detectoare care
înconjoară corpul pacientului. Detectoarele sunt, în general, cristale scintilatoare care transformă
radiaţia X în radiaţii luminoase. La rândul lor, radiaţiile luminoase sunt traduse în semnal electric
prin intermediul unor fotodiode sau fotomultiplicatoare. Semnalul electric generat de detector va
fi proporţional cu energia fascicolului de r.X. transmis. La o rotire completă a sursei în jurul
corpului pacientului se realizează câteva sute de mii de înregistrări care permit obţinerea câtorva
sute de imagini, fiecare imagine fiind reprezentată în calculator de către o matrice cu un număr
de pixeli ce depinde de gradul de rezoluţie dorit (figura). Fiecare înregistrare conţine informaţii
privind coeficientul de atenuare pe câte o direcţie spaţială în cadrul secţiunii, deci atenuarea
totală depinde de atenuările produse de toţi voxelii din ţesut aflat pe direcţia razei.
Reprezentarea digitală a fiecărei imagini este stocată în memoria calculatorului, unde, prin
prelucrarea imaginilor individuale se construieşte imaginea finală. Pentru a putea individualiza
contribuţia unui voxel se folosesc algoritmi care stabilesc intersecţia razelor ce străbat elementul
de volum respectiv. Pentru prelucrarea digitală a imaginii, fiecărui voxel i se asociază un număr
tomografic, iar luminozitatea punctului (pixelului) corespunzător din imagine va fi proporţional
cu acel număr (numărul tomografic se calculează pe baza coeficienţilor de atenuare). Numărul
tomografic al apei este, prin definiţie, egal cu 0; ţesuturile care au un coeficient de atenuare mai
mic decât al apei au un număr tomografic negativ, iar cele cu un coeficient de atenuare mai
mare decât al apei au un număr tomografic pozitiv. Calitatea imaginii tomografice depinde de o
serie de factori care ţin atât de parametrii tehnici ai înregistrării cât şi de modul de prelucrare
digitală. Prin înregistrările realizate în planul unei secţiuni se obţine o imagine bidimensională.
Pentru realizarea unei imagini tridimensionale, pacientul poate fi translatat, astfel încât, în final
sa fie asamblate datele obţinute pentru fiecare secţiune. Actualmente se folosesc, de asemenea,
instalaţii în care înregistrarea se face în spirală, fie prin deplasarea pacientului în mod continuu,
simultan cu iradierea, fie sursa de radiaţii X şi reţeaua de detectoare se rotesc solidar în jurul
corpului pacientului pe o traiectorie elicoidală (figura). În acest caz se folosesc algoritmi de
prelucrare de alt tip decât în cazul înregistrării pe secţiuni distincte.
 Tomografia computerizată RMN

Tehnica RMN (rezonanţă magnetică nucleară) a devenit una dintre cele mai puternice
tehnici neinvazive, atât în diagnosticul clinic cât şi în explorarea biomedicală.
Anumite nuclee atomice au proprietăţi magnetice datorită faptului că sunt încărcate
electric şi că au o mişcare de rotaţie în jurul propriei axe (posedă un moment magnetic de
spin). Magneţii nucleari sunt orientaţi haotic şi au o mişcare de agitaţie termică. Plasaţi într-un
câmp magnetic static, magneţii nucleari interacţionează cu acesta şi o parte din ei se aliniază pe
direcţia câmpului exterior, executând o mişcare de precesie în jurul acestei direcţii. (Asupra
magneţilor nucleari plasaţi în câmp magnetic se exercită un cuplu de forţe care le imprimă o
mişcare de precesie în jurul unei axe orientate pe direcţia câmpului magnetic (figura). Frecvenţa
mişcării de precesie depinde de inducţia magnetică a câmpului şi se află în domeniul de
radiofrecvenţe, adică este de ordinul MHz). Unul dintre nucleele care au proprietăţi magnetice
este nucleul atomului de hidrogen (protonul). Într-un câmp magnetic exterior o parte dintre
magneţii nucleari se orientează pe direcţia câmpului şi în acelaşi sens cu acesta (orientare
paralelă), iar cealaltă parte se orientează pe direcţia câmpului, în sens opus (orientare
antiparalelă). Pentru un câmp de 0.25 Tesla (2500 Gauss), la temperatura de 250C, este
suficientă o diferenţă de 1 la 1 milion între cele două populaţii pentru a da naştere unei
magnetizări nete. În fapt, această magnetizare corespunde energiei nivelului fundamental (este
vorba de orientarea paralelă) al protonului în câmp magnetic. Pentru a trece într-o stare excitată
(orientare antiparalelă) protonul trebuie să primească din exterior o energie proporţională cu
frecvenţa mişcării de precesie. Această frecvenţă se numeşte frecvenţă de rezonanţă. Dacă
asupra nucleelor aflate în câmp magnetic se trimite un puls de radiaţie electromagnetică din
domeniul de radiofrecvenţă, având frecvenţa egală cu cea a mişcării de precesie, nucleele
respective absorb energia prin rezonanţă şi trec pe un nivel excitat (nivel permis din punct de
vedere cuantic). În acest fel se modifică orientarea momentelor magnetice nucleare în raport cu
câmpul magnetic static. La întreruperea pulsului de radiofrecvenţă, nucleele excitate se
dezexcită şi emit un semnal cu aceeaşi frecvenţă ca şi cea absorbită (ecou), revenind la poziţia
de aliniere în câmp. Nucleele nu se dezexcită simultan, ci treptat, conform unei variaţii
exponenţiale în timp (relaxare exponenţială). Relaxarea este caracterizată prin timpii de relaxare
longitudinală (timpul după care magnetizarea pe direcţia paralelă cu câmpul revine la 0,63 din
valoarea iniţială) şi transversală (timpul după care magnetizarea pe direcţia perpendiculară pe
câmp scade la 0,37 din valoarea de după excitare), timpi care diferă de la un tip de nucleu la
altul şi chiar la acelaşi tip în funcţie de substanţa chimică căreia îi aparţine. Nu numai timpii de
relaxare, ci şi frecvenţele de rezonanţă pentru diferite nuclee sau izotopi ale acestora diferă. De
exemplu, pentru un câmp de 0,1 T (1000 Gauss) frecvenţa de rezonanţă a protonilor este 4,2
MHz, iar a fosforului 1,7 MHz. Această specificitate permite explorarea selectivă a diferitelor
specii de nuclee, prin utilizarea unor frecvenţe adecvate ale pulsurilor de radiofrecvenţă. În
materialele biologice există o serie de nuclee cu proprietăţi magnetice (1H, 13C, 23Na, 31P, 39K).
Cel mai abundent, însă, este protonul (nucleul de hidrogen) datorită conţinutului mare în apă al
organismului. De aceea, metoda RMN este una dintre metodele neinvazive de elecţie pentru
studilu apei în sistemele biologice. De asemenea, metoda RMN este intens folosită pentru studiul
modificării în timp a concentraţiei unor molecule ce conţin fosfor(ATP, CP, fosfatul anorganic din
muşchi).
În tomografia computerizată RMN, pacientul este introdus într-o incintă în care se
realizează un câmp magnetic uniform şi constant, creat de o bobină supraconductoare răcită sub
temperatura critică (figura)(figura). Asupra regiunii corpului care trebuie investigată se trimite o
succesiune de impulsuri de radiofrecvenţă. Semnalele ecou emise după fiecare puls sunt
înregistrate de către un detector (figura) ca funcţii de timp. Semnalele sunt apoi analizate prin
intermediul unei transformări Fourier, obţinându-se astfel un spectru al acestora. Apoi
semnalelor analizate li se atribuie valori valori numerice pentru a obţine pixelii viitoarei imagini
tomografice digitale.

Tehnici bazate pe utilizarea izotopilor radioactivi

Tomografia prin emisie de pozitroni (TEP)

Tomografia prin emisie de pozitroni este, de peste 20 de ani, unul dintre instrumentele
cele mai sensibile de diagnostic medical, de studiu dinamic al metabolismului organismului uman
şi al activităţii cerebrale.

În cazul utilizării acestei metode în diagnosticul medical, o primă etapă constă în

injectarea în corpul pacientului a unui trasor metabolic activ, respectiv o moleculă cu
semnificaţie biologică, marcată cu un izotop radioactiv emiţător de pozitroni (de
exemplu: 11C, 13N, 15O, 18F). Nucleele acestor izotopi sunt instabile şi au tendinţa de a trece într-
o formă stabilă prin dezintegrarea unui proton într-un neutron şi un pozitron. În câteva minute
de la injectare, substanţa marcată se acumulează în organele ţintă, respectiv în zonele pentru
care aceasta are cea mai mare afinitate. De exemplu, glucoza marcată cu 11C (timp de
înjumătăţire 20 min.) se acumulează în creier, locul în care glucoza este utilizată ca sursă
primară de energie. Nucleele radioactive se dezintegrează apoi, emiţând pozitroni care se
ciocnesc cu electronii liberi din apropiere. Se produce reacţia de anihilare (figura) din care
rezultă 2 fotoni , având fiecare o energie de 0,514 MeV, care se îndepărtează unul de celălalt în
direcţii diametral opuse. Fotonii  sunt detectaţi de către o pereche de detectoare situate la
1800 unul faţă de celălalt , care se rotesc solidar (figura). Prin intermediul unui circuit de
coincidenţă, se iau în consideraţie numai fotonii detectaţi simultan. După detectarea unui număr
foarte mare (sute de mii) de reacţii de anihilare, se calculează distribuţia emiţătorilor de
pozitroni prin procedee de reconstrucţie tomografică. Se poate reconstitui în acest mod o
imagine bidimensională a distribuţiei izotopului în ţesutul investigat. Se pot realiza reconstrucţii
nu numai pentru secţiuni transversale, ci şi pentru secţiuni înclinate şi, de aemenea, se pot
realiza reconstrucţii tridimensionale.
Aplicaţiile clinice majore ale TEP sunt legate în special de detecţia tumorilor cerebrale,
mamare, ale plămânului, inimii şi colonului. De asemenea, această metodă permite urmărirea
activităţii receptorilor unor neurotransmiţători, cum ar fi receptorii de dopamină, serotonină sau
noradrenalină, datorită rezoluţiei în domeniul de concentraţii nanomolare, domeniu caracteristic
celor mai multe proteine receptoare din organism.

Scintigrafia

Prin tehnica scintigrafică se poate evidenţia modul în care o substanţă radioactivă se

incorporează într-un ţesut, incorporare care depinde de caracteristicile fiziologice ale acestui
ţesut şi de eventualele modificări patologice pe care le prezintă. Substanţa radioactivă aleasă
(trasorul radioactiv) trebuie să prezinte specificitate pentru un anumit tip de ţesut şi să aibă un
timp de înjumătăţire efectivă cât mai mic, astfel încât să se evite iradierea îndelungată a
organismului. Sunt preferaţi în scintigrafie radionuclizi care emit radiaţii  de mică energie.
Substanţa radioactivă este administrată pacientului sub forma unor compuşi simpli, uşor
disociabili, înaintea înregistrării scintigrafice. Mărimea înregistrată este activitatea radioactivă
care este direct proporţională cu concentraţia izotopului în ţesut. Pentru a obţine o imagine
bidimensională a distribuţiei izotopului în zona investigată, aceasta va fi scanată punct cu punct
de către un detector de radiaţii.
Într-o instalaţie scintigrafică modernă detectorul de radiaţii este camera gamma (sau
cameră de scintilaţie) (figura). Elementele principale ale camerei gamma sunt: colimatorul,
cristalele de scintilaţie, reţeaua de fotomultiplicatoare, analizorul de impulsuri şi monitorul.
Colimatorul are rolul de a proiecta pe cristalele scintilatoare radiaţiile provenite de la zona
investigată astfel încât să se asigure claritatea imaginii şi o cât mai bună rezoluţie. Colimatorul
este o placă groasă confecţionată dintr-un material care absoarbe puternic radiaţiile , tungsten
sau plumb, străbătută de o reţea de canale cilindrice înguste (sute sau chiar mii), foarte
apropiate unele de celelalte. Canalele sunt separate prin septuri a căror grosime depinde de
energia radiaţei  folosite (de la zecimi de mm pentru radiaţii de MeV până la câţiva mm pentru
MeV). Orientarea canalelor poate fi paralelă (figura, a), divergentă sau convergentă şi determină
dimensiunile imaginii. Colimatorul permite trecerea numai a radiaţiilor  care sosesc pe direcţia
canalelor, fotonii  care intră oblic fiind absorbiţi de către septurile de plumb sau tungsten.
Pentru a preîntâmpina riscul ca unii fotoni să traverseze septurile, cu cât energia pe care o au
este mai mare, cu atât grosimea septurilor trebuie să fie mai mare. Există şi colimatoare cu un
singur orificiu (pin-hole), prin care se obţine o imagine răsturnată a sursei (figura, b). De obicei,
o instalaţie scintigrafică este prevăzută cu mai multe colimatoare permiţând astfel alegerea celui
mai adecvat unei investigaţii date.
Cristalele scintilatoare primesc radiaţiile care au trecut prin colimator şi au rolul de a
transforma energia fotonilor  în energie luminoasă. În ele se produc scintilaţii al căror număr
este proporţional cu numărul fotonilor absorbiţi şi a căror strălucire este proporţională cu
energia fotonilor absorbiţi. Reţeaua de fotomultiplicatoare dispuse într-o structură hexagonală,
plasată în spatele cristalelor scintilatoare, are rolul de a transforma semnalul luminos în semnal
electric prin efect fotoelectric. Semnalele fotoelectrice au amplitudinea proporţională cu
strălucirea scintilaţiilor. Fotomultiplicatoarele emit, de asemenea, o pereche de semnale electrice
(respectiv pentru poziţiile pe orizontală şi verticală) care permit identificarea poziţiei fotonului
incident. În acest fel, fascicolele de electroni ce provin de la fotomultiplicator vor fi direcţionate
în tubul catodic al monitorului spre un anumit punct de pe ecranul fluorescent, pe care formează
imaginea scintigrafică (figura, figura).
Analizorul de impulsuri, situat între fotomultiplicatoare şi monitor, permit trecerea numai
a semnalelor provenite de la zona investigată, pe baza unei analize spectrale a energiei
fotonilor  incidenţi, astfel încât să poată fi decelate şi înlăturate semnalele parazite. Aceste
semnale parazite apar fie datorită fotonilor  proveniţi din fondul natural de radiaţii, fie în urma
interacţiei fotonilor  cu materialul străbătut.

Ecografia (Imagistica cu ultrasunete)

Ecografia (figura) este o metodă imagistică în timp real. Ea este utilizată în scopul
localizării unor suprafeţe (figura) din interiorul ţesuturilor pe baza măsurării intervalului de timp
dintre emisia unui puls ultrasonor şi detecţia ecoului său produs prin reflexia pulsului pe
suprafeţele respective. Prin măsurarea intervalului de timp dintre pulsul emis şi cel detectat, se
poate calcula distanţa dintre sursă şi obiectul studiat. Pulsurile ultrasonore sunt emise şi
detectate cu ajutorul unui cristal piezoelectric. Aplicând un curent electric alternativ pe cele două
feţe ale cristalului (tăiate după anumite unghiuri) se obţin unde ultrasonore. Undele reflectate
determină în cristal vibraţii, în urma cărora între cele două feţe ale cristalului apare o tensiune
alternativă. Un acelaşi cristal este folosit atât pentru producerea cât şi pentru recepţionarea
ultrasunetelor.
Ultrasonografia Doppler. Dacă structura studiată este în repaus, frecvenţa undei
reflectate va fi identică cu aceea a undei emise. Dacă, însă, structura este în mişcare (ex.
hematiile), frecvenţa undei reflectate este mai mare sau mai mică decât cea a undei emise, în
funcţie de faptul că obiectul se îndepărtează sau se apropie de sursă. Modificarea frecvenţei este
funcţie de viteza de deplasare a obiectelor.

Termografia

Temperatura măsurată la suprafaţa corpului variază de la un punct la altul, în special

datorită afluxului diferit de sânge în diferitele zone ale ţesutului cutanat şi subcutanat.
Termografia este o tehnică prin care se obţin imagini ale distribuţiei valorilor de
temperatură la suprafaţa corpului şi care se bazează pe captarea radiaţiei infraroşii emise de
corp.
Termograful medical prezentat în figură este destinat să capteze radiaţia infraroşie emisă
la un moment dat de o suprafaţă limitată a corpului, vizată cu ajutorul unui sistem de oglinzi, ce
poate fi orientat astfel încât să exploreze punct cu punct (să baleieze sau să scaneze) întreaga
suprafaţă a corpului.
Radiaţia captată este focalizată pe un detector, după ce traversează în prealabil un filtru
optic transparent numai pentru radiaţii infraroşii. Detectorul (care este menţinut la temperatura
azotului lichid) produce semnale electrice având amplitudini proporţionale cu temperatura pielii
din zona de unde este emisă radiaţia captată. Aceste semnale sunt amplificate şi înregistrate pe
ecranul fluorescent al unui monitor.
 Intensitatea fasciculului electronic din tubul catodic al monitorului este modulată de
amplitudinea semnalelor electrice sosite, astfel încât pe ecran apar spoturi cu atât mai
luminoase (sau mai diferit colorate) cu cât temperatura zonelor explorate ale pielii este mai
mare.
Dispozitivul electromecanic care asigură baleiajul suprafeţei corpului de către detector
trimite spre monitor şi semnalele necesare pentru a preciza coordonatele zonei de piele vizate şi
a asigura astfel proiectarea spotului pe ecranul monitorului într-un punct având aceleaşi
coordonate.
Deoarece termograful detectează diferenţe de temperatură de ordinul a 0,1ºC, este
necesar ca, înainte de termografie, pacientul dezbrăcat să stea nemişcat 20 de minute la o
temperatură de circa 21ºC şi în absenţa curenţilor de aer, pentru ca datele obţinute să aibă
semnificaţie diagnostică.