BBM.

 Conceptul de biodegradare se refera la modificarea proprietatii unor materiale, determinata

de activitatea biologica a microorganismelor.
 Biodegradarea se exercita, in special asupra materialelor organice, dar nu le exclude pe cele
anorganice.
 Exista o delimitare neta intre procesele de biodegradare si cele de biodeteriorare.
 Biodegradarea este fenomenul prin care o substanta se descompune natural cu ajutorul
unor microorganisme, din descompunerea acesteia rezultand alte substante inofensive.
 Biodegradarea reprezinta acea caracteristica esentiala a substantelor organice care face
posibile atat procesul de epurare natural, cat si epurarea biologica, si se refera la capacitatea
unei substante organice de a se modifica din punct de vedere chimic sub actiunea
microorganismelor.

NIVELURILE BIODEGRADARII

1. primara: reprezinta transformarea minim necesara pentru schimbarea identitatii unei

substante;
2. partiala: presupune desfasurarea unei succesiuni de transformari, fara a avea loc trecerea
completa a substantei organice in compusi minerali;
3. acceptabila: consta in suma transformarilor minime necesare pentru a face sa dispara
acele caracteristici care nu sunt de dorit la substanta organica respectiva;
4. totala: reprezinta transformarea totala in oxizii elementelor ce compun substanta supusa
biodegradrii si biomasa (rezultata in urma proceselor metabolice ale microorganismelor).

BIODEGRADAREA AEROBA (COMPOSTAREA)

Compostarea, reprezintă tehnica de transformare a deșeurilor organice in ingrasaminte,

cuprinzand totalitatea transformarilor microbiene, biochimice si fizice pe care le sufera
deseurile vegetale sau animale de la starea lor initiala si pana cand ajung in diferite stadii de
humificare, stare calitativ superioara diferita starii initiale.
Este o metoda de tratare ecologica utila deoarece partea biodegradabila din deseuri, care
reprezinta in jur de 50% din totalul deseurilor casnice, poate fi reintrodusa in ciclul natural.
Pentru asigurarea unor conditii de compostare optime trebuie urmariti unii parametrii
precum: temperatura,umiditatea masei organice, concentratia de oxigen, porozitatea
materialului, continutul de carbon si de azot din deseu.

TRANSFORMAREA DESEURILOR IN COMPOST

Toate deseurile biodegradabile: menajere, dejectii animale, resturi vegetale, deseuri din
industria alimentara, ajung pe o cale sau alta intr-o faza de putrefactie in care reprezinta un
ingrasamant natural ecologic deosebit de pretios.
Prima varianta este aceea de a lasa deseurile biodegradabile in voia soartei pana cand ajung
in faza finala de putrefactie, numita putrefactie anaeroba – cu lipsa acuta de oxigen. Acest
lucru este relativ acceptabil pentru o parte din materialele biodegradabile, cum ar fi resturile
vegetale, daca nu sunt depozitate in straturi prea groase.
O alta solutie este transformarea deseurilor biodegradabile in compost folosind
biodegradarea aeroba - cu aport substantial de oxigen. Aceasta solutie conduce la atingerea
scopului final în 10 – 14 saptamani, in timp ce solutia anaeroba are nevoie de 12 – 24 luni.

ETAPELE COMPOSTARII
1. Identificarea deseurilor biodegradabile de prelucrat, din punct de vedere al naturii si
cantitatii lor;
2. Determinarea suprafeţei platformei necesare si a utilajelor ce urmeaza a fi folosite;
3. Evaluarea condiţiilor climatice din zona (zona ploioasa, secetoasa, foarte calda etc.);
4. Maruntirea materialului de compostat si dispunerea lui in sire in lungul platformei;
5. Rascolirea continua a materialului (de 2 – 3 ori pe saptamana, functie de conditiile
climatice);
6. Adaugarea de apa in cazul in care este nevoie;
7. Evaluarea nivelului de prelucrare si stabilirea momentului in care prelucrarea s-a finalizat.

AVANTAJELE SI DEZAVANTAJELE COMPOSTARII

Principalele avantaje ale compostarii:

-se elimina mirosurile neplacute, sursele de raspandire a microbilor si infestarea solului, a
apei si a aerului;
-se imbunatateste fertilitatea solurilor cu un ingrasamant ecologic, lipsit de toxicitate;
solul imbunatatit cu compost devine mai afanat si mai penetrant.

Principalele dezavantaje ale compostarii:

-necesita timp si bani; compostarea necesita echipament, munca si management;
-necesita teren pentru desfaşurarea activitatii; vremea poate afecta sau prelungi
compostarea.

BIODEGRADAREA ANAEROBA

Fermentatia anaeroba este un proces biochimic ce se petrece in mod natural pe pamant si

consta in decompunerea reziduurilor organice sub actiunea microorganismelor, in absenta
oxigenului.
Amestecul gazos rezultat din proces este cunoscut sub denumirea de biogaz, si contine in
principal 50-75% CH4, 25-50% CO2, alaturi de care se mai regasesc in procente mici N2, H2,
O2 si H2S.
In practica industriala in procesul de fermentatie anaeroba se desfasoara in reactoare
speciale (digestoare anaerobe), in conditii de lucru controlate.

ETAPELE FERMENTATIEI ANAEROBE

Fermentarea anaeroba este un proces biochimic foarte complex, care implica cateva tipuri
diferite de bacterii ce lucreaza impreuna pentru a descompune substantele organice
complexe existente in deseuri pana la produsi gazosi finali (CH4, CO2 si H2O). Procesul
consta in principal din urmatoarele patru etape biochimice:

1. Hidroliza, realizata de catre bacteriile ce transforma carbohidratii insolubili, proteinele si

grasimile in zaharuri simple, acizi grasi, aminoacizi si peptide;
2. Acidogeneza, unde bacteriile acidogene transforma produsii de hidroliza in acizi organici
simpli, alcooli, CO2 si hidrogen;
 3. Acetogeneza, in care bacteriile acetogene transforma acizii grasi cu mai mult de 2 atomi
de carbon in acetat si hidrogen;
4. Metanogeneza, este etapa finala in procesul de fermentare anaeroba, in care bacteriile
metanogene produc biogaz din acid acetic sau din hidrogen si CO2.

AVANTAJELE SI DEZAVANTAJELE BIODEGRADARII ANAEROBE

Principalele avantaje:
aproape 100% recuperare a elementelor nutritive din substanta organica (azot, fosfor si
potasiu) daca materialul fermentat este inglobat imediat dupa imprastiere pe terenul arabil;
producerea unui fertilizant igienic, fara riscul raspandirii bolilor de plante sau animale;
reducerea mirosurilor, cand este imprastiat pe terenuri arabile in comparatie cu
imprastierea
materialului nefermentat.

Dezavantaje
necesita separarea deseurilor la sursa;
emisiile de metan de la statie si metanul nears din gazele de ardere (1-4%) vor contribui
negativ la efectul de incalzire globala;
trebuie dezvoltata o piata a fertilizantilor lichizi inainte de stabilirea metodei de tratare, in
afara de cazul in care lichidul are un continut foarte scazut de elemente nutritive si deci
poate fi evacuat în canalizarea publica.

MODIFICARI INDUSE DE ACTIUNEA MICROOGANISMELOR

Activitatea microorganismelor expuse biodegradarii determina: 1.alterari fizice; 2.modificari chimice;

3.impurificari; 4.modificari functionale.
• Modificarile fizice sunt foarte diverse, in functie de natura substratului atacat: caracterul friabil al
hartiei atacate, decolorarea si modificarea consistentei vopselelor, caracterul friabil al lemnului etc.
• Modificarile chimice sunt determinate prin procese de asimilare sau de dezasimilare. Modificarea
prin procese de asimilare este tipica pentru celuloza.
• Impurificarea si patarea se datoreaza dezvoltarii miceliului fungic care acopera suprafete mari si
formeaza diferite substante colorate intens.
• Modificarile functionale sunt consecinta fenomenelor de fuling. Initiat de microorganisme, fuling-ul
suprafetelor submerse ale navelor este completat prin asocierea nevertebratelor.
Efectele negative sunt directe (degradarea lemnului, a cauciucului,etc.) sau indirecte (cresterea in
greutate, marirea rezistentei la deplasare).

FACTORII CARE FAVORIZEAZA PROCESELE DE DEGRADARE

1. Prezenta substantelor asimilabile

2. Starea fizica
3. Structura chimică
4. Umiditatea
5. Temperatura
6. Influenta conditiilor de mediu

Efectul proprietătilor materialului asupra biodeteriorării

Suprafata

Pentru a începe colonizarea suprafeței unui material, microorganismele trebuie să ajungă în contact
intim cu suprafața acestuia.
Calitatea acestui contact depinde de unele fenomene chimice și fizice
 rugozitatea suprafeței
 porozitatea
 absorbția apei
 unghiul de contact
 activitatea fotochimică a suprafeței
 hidrofobia proprietățile ionice
 proprietățile suprafeței și modificările proprietăților celulelor microbiale
 prezența biocidelor pe suprafața
 contaminarea suprafeței
 dimensiunea enzimelor extracelulare
Rugozitatea

Biofilmul trebuie să se atașeze la suprafață și o suprafață neuniformă (rugoasă) crește probabilitatea

de atașare

Bioreceptivitatea

Guillitte (1995) ca o alternativă la termenul „sensibilitate” în domeniul ecologiei clădirilor.

„aptitudinea unui material de a fi colonizat de unul sau mai multe grupuri de organisme vii, fără a
suferi neapărat o biodeteriorare”, ceea ce implică o relație ecologică între material și organismele
colonizante.
„totalitatea proprietăților materiale care contribuie la crearea, ancorarea și dezvoltarea faunei și /
sau florei”.

Microorganismele au nevoie de apă și nutrienți pentru creștere.

În cazul unui substart ceramic doar apa poate să susțină dezvoltarea lor
În cazul materialelor compozite propilenei/lemn apare o situație diferită

Se observă, că algea (tubul lung) se alătură biofilmului, iar acesta necesită mai multă apă decât alte
microorganisme.
Adăugarea făinii de lemn nu numai că crește absorbția apei, dar oferă și
substanțe nutritive și schimbă biodeteriorarea de la eroziunea de
suprafață la eroziunea în interiorul materialului, deoarece microorganismele
pot folosi cu ușurință substratul celulozic.

Din studiile pe plăci de acoperiș ceramice, se poate vedea efectul adăugării de TiO2 la țigle.
TiO2 două influențe: reduce unghiul de contact al plăcilor care ajută auto- curățarea cu apă și scade
aderența microorganismelor.

TiO2 are activitate fotocatalitică care promovează oxidarea materiei organice (inclusiv
microorganisme).
Adăugarea de TiO2 întârzie colonizarea

Hidrofobia suprafeței
Enzimele extracelulare sunt prea mari pentru a pătrunde în material, de aceea pot acționa doar pe
suprafață pentru a-l eroda (coroda)
Ușurința atașamentului microbian este guvernată de hidrofobia suprafeței polimerului.

Cu cât hidrofobia nanoparticulelor este mai mare, cu atât gradul de aderență al acestora este mai
mare la microorganisme.

Încărcarea ionică
Cationii (+) au o aderență mult mai mare decât anionii (-)
Aderența scăzută a anionilor se explică datorită repulsiei electrostatice.

Structura cristalină
Cristalinitatea policaprolactonei (polycaprolactone) crește rezistența la biodegradarea cauzată de
expunerea la cultura bacteriană Alcaligenes faecalis. Fracția amorfă este erodată mai întâi.
Pierdere de masă PCL la biodegradare timp de 80h în funcție de cristalitatea inițială a polimerului

Policaprolactona
Poliester biodegradabil cu un punct de topire scăzut de aproximativ 60°C și o temperatură de
tranziție a sticlei de aproximativ
-60°C.Utilizare în producerea poliuretanilor. Are rezistență bună la apă, ulei, solvent și clor

Polietilena, similară cu PCL, este un polimer semicristalin.

Regiunile amorfe sunt consumate mai întâi în timpul biodegradării, deoarece sunt mai accesibile
pentru microorganisme.
Aceasta se observă prin creșterea cristalinității în timpul procesului de degradare.
Se crede, că după regiunile amorfe se consumă mai întâi cristale mai mici.

UHMWPE a fost studiat la expunerea la fluidele corporale. S-a observat o degradare oxidativă =>
reduce cristalinitatea.
Polihidroxyalkanoatul a fost biodegradat în nămol activat. Regiunile de cristalinitate mai mare au
suferit o biodegradare mai lentă. Cristalitatea globală calculată din curbele DSC nu a arătat nicio
influență asupra vitezei de biodegradar

Polietilena (abreviată PE) sau polimetilenă este un polimer termoplastic semicristalin de culoare albă
sau semitransparentă,
materialul plastic cel mai răspândit, obținut prin procesul de polimerizare, fiind produsă de industria
petrochimică. Producția mondială anuală este de aproximativ 80 milioane tone.

pH-ul

În testele accelerate pe mortare, pH-ul este factor de accelerare. pH-ul ridicat inhibă
creșterea algelor
Carbonarea mortarului => reducerea pH-ului de la 11 la 9: suficient pentru a favoriza creșterea
algelor.
După expunerea îndelungată, pH-ul mortarelor carbonate și necarbonate este același.

Creșterea Acidithiobacillus tiooxidant pe beton s-a realizat pe două medii tamponate, având pH-ul
inițial de 3,5 și 8,5.
Nu s-a observat nicio creștere bacteriană în niciunul dintre cele două medii atunci când pH-ul inițial a
fost mai mare de 5,5.
Datorită creșterii bacteriene, pH-ul scade la valoarea optimă, care este de 2-3 pentru A. thiooxidant.
 Bacteriile și fungii (ciupercile) sunt cea mai importantă cauză de biodeteriorare a hârtiei.
Biodeteriorarea poate să apară în anumite condiții. pH-ul este deosebit de important printre ei.
pH-ul scăzut oferă o condiții excelente pentru atac microbiologic. Hârtia care conține carbonat de
calciu au de obicei un pH mai mare de peste 8 în zonele nedegradate. În zonele degradate acest pH
scade sub 7.15

Oxidarea anterioară biodegradării

Polipropilena, poli (3-hidroxibutiratul) și amestecurile lor au fost biodegradate după expunerea

anterioară la lumina UV timp de 4 săptămâni.

Polihidroxibutiratul (PHB) poliester obţinut pe cale microbiologică, biodegradabil şi biocompatibil,

cu proprietăţi termoplastice bune, similare cu polipropilena si polietilena, inclusiv flexibiliate și
rezistenta excelente, precum şi posibilitatea de a fi tras în fibre.
Domeniu de aplicare:
• materiale pentru ambalaje total biodegradabile (sacoşe, saci, containere, hârtie acoperitoare etc.);
materiale înlocuitoare ale polimerilor sintetici la obţinerea materialelor plastice pentru articole de
larg consum: aparate de ras, ustensile, cartele, produse igienice feminine, containere de cosmetice
(sticle de şampon), veselă de unică folosinţă; materii prime pentru producerea de vopsele cu
caracteristici speciale;
• scopuri medicale: material osteosintetic, pentru stimularea şi refacerea oaselor, utilizarea ca
vehicul pentru transportul şi eliberarea cu efect retard a medicamentelor, component bioactiv
folosit ca material pentru prepararea de implanturi

Mecanismul Biodegradării și Biodeteriorării- pag 56- schema

Biodegradarea materialelor constă în trei etape principale: biodeteriorare, biofragmentare și

asimilare.
Primul pas, denumit în general biodeteriorare, diferă în sens, în funcție de tehnologia folosită pentru
producția și proiectarea materialului.
Există două grupuri de materiale moderne concepute pentru a reduce impactul polimerilor asupra
mediului: materiale durabile și materiale biodegradabile

Materiale polimerice durabile sunt utilizate pentru producția de bunuri de la care se așteaptă o
durată de viață îndelungată.
În cazul acestor materiale, biodeteriorarea va afecta frecvent suprafața unui material în prima etapă
de degradare.
Deteriorarea suprafeței poate fi deseori suficientă pentru înlocuirea materialului sau poate iniția alte
modificări cauzate de această modificare inițială.
 Materialele biodegradabile sunt produse pentru a avea o durată de viață mult mai scurtă.
Se așteaptă să se deterioreze rapid după îndeplinirea scopului pentru care au fost proiectate.
În cazul acestor materiale, biodeteriorare înseamnă fragmentarea materialului în bucăți mai mici,
care pot fi convertite eficient și asimilate din nou în mediu.

Biodeteriorarea ambelor grupuri de materiale nu se produce numai din cauza proceselor

biodegradative, ci prin acțiunea combinată a proceselor biotice și abiotice.
Procesele abiotice includ degradarea mecanică, degradarea termică, degradarea prin disponibilitatea
de umiditate și vapori de apă, oxigen, lumină ultravioletă și poluanți de mediu.
Toate aceste procese abiotice sunt frecvent mai pronunțate în stadiile inițiale ale degradării
materialului (deteriorarea) decât proceselor biotice, deși pot fi mediate de acțiunea
microorganismelor.

Procesele abiotice au un impact diferit asupra bunurilor durabile și a materialelor biodegradabile.

În cazul bunurilor durabile, acestea cauzează de obicei daune limitate suprafeței, făcând-o accesibilă
la umiditatea și penetrarea microorganismelor.
În cazul materialelor biodegradabile, procesele abiotice sunt intensificate prin proiectarea
compoziției și se așteaptă să producă fragmentarea materialului, deoarece materialele din
fragmente mai mici sunt mai ușor de biodegradat.
Este clar că există o diferență esențială între scările de timp și gradul de biodeteriorare a ambelor
grupuri de materiale.

Procesul de biofragmentare urmează biodeteriorării.

Pe lângă acțiunea factorilor abiotici, microorganismele pot secreta agenți catalitici (enzime și radicali
liberi) care scindează macromoleculele oligomerilor, dimerilor și monomerilor

Etapele finale includ asimilarea (formarea de energie, biomasa nouă și diverși metaboliți folosiți de
microorganisme) și mineralizare (molecule gazoase simple și săruri minerale sunt eliberate în
mediu).

Monomer => compus organic capabil să formeze polimeri prin unirea repetată a moleculelor sale,
sau copolimeri prin unirea repetată a moleculelor sale cu moleculele altor compuși nesaturați.
De obicei, un monomer are o masă moleculară mică și compoziție simplă.
de tip vinilic:
clorură de vinil; acetat de vinil; vinilbenzen; cianură de vinil;
de tip dienic:
butadienă; cloropren; izopren

Efectul ciclului climatic depinde de tipul de material implicat în degradare și de starea climatică într-
un anumit sit pe toată durata expunerii.
Proprietățile materialelor sunt afectate de condițiile de prelucrare a acestora.
Depunerea microorganismelor este favorizată de ploaie, circulația aerului și vânt, care deplasează
microorganismele de pe sol prin aer pe suprafețele materialelor din jur.
Populația microbiană din aer este similară cu comunitățile de organisme care se găsesc în sol
Acest lucru a determinat ideea că testele de îngropare în sol ofer condiții similare expunerilor în
aer liber, dar în ritm accelerat
Ciclul biotic conține trei grupe de microorganisme: distrugători, producători și consumatori.
Aceste organisme cooperează în procesele de biodeteriorare.

Producătorii, numiți și microorganisme autotrofe, sunt echipați pentru a obține energie din sinteză.
Acestea produc molecule complexe din compuși organici simpli care preiau energie din lumina
soarelui (fotosinteză) sau din oxidarea compușilor anorganici.
Ele sunt cel mai probabil bacterii sau alge.

Consumatorii sau heterotrofii sunt cel mai probabil bacterii, ciuperci sau protozoare.
Descompun molecule mai complexe, produse de autotrofe și obțin energia necesară pentru a-și
susține funcțiile de viață.

Distrugătorii deteriorează suprafețele accesibile materialului prin scăderea greutății moleculare a

blocurilor de construcție, schimbarea structurii blocurilor de construcții sau depozitarea substanțelor
corozive.

Multe microorganisme sunt capabile de hidroliză, reacții redox, denitrificare, formarea de radicali și
alte reacții efectuate de aparatul lor enzimatic.
Aceste reacții provoacă modificări în structura, cristalinitatea și greutatea moleculară a diferitelor
materiale, ceea reduce caracteristicile mecanice și performanța acestora.
Diferite microorganisme produc, de asemenea, acizi, oxizi de azot, sulfați și alte substanțe care pot
reacționa cu suprafața produsului provocând distrugeri ireversibile.

Microorganismele colonizează suprafața materialului în două etape: aderența și agregarea.

Adeziunea microorganismului depinde de proprietățile sale, precum și de proprietățile suprafeței în
contact.
Suprafețele lipicioase (suprafețele care emană compuși moleculari mici sau suprafețe acoperite cu
oligomeri lipicioși formați prin degradare).
Forțele de respingere și atracție van der Waals și Debye joacă un rol esențial.
materialele medicale care sunt în contact direct cu țesuturile vii echipate cu un aparat enzimatic

Materialele sunt o combinație de compuși diferiți.

Materialele celulozice (de exemplu, lemnul sau fibrele) sunt compuse din pectină, hemiceluloză și
lignină.
Pectinele sunt o sursă de hrană și promovează atacul microbiologic.
Ligninele și ceara naturală scad probabilitatea dezvotării microorganismelor.

Agregarea este al doilea pas în colonizare care duce la formarea de biofilm.

Biofilmele microbiene pot să aibă un singur strat sau o arhitectură tridimensională, cu canale care
permit curgerea lichidului și a gazului și dispersia de substanțe nutritive și deșeuri.

Într-o altă sursă, sunt prezentate trei etape: atașarea primară a bacteriilor la suprafețe proliferarea
celulelor bacteriene atașate,
acumularea grupurilor multistratate de celule și formarea de glicocalix (acoperirea suprafeței
celulare cu un polizaharid sau glicoproteină ).

Etapele mecanismului de deteriorare.

Cinci tipuri de daune:
1. Biofouling (depuneri de materie organică): efecte de suprafață prin prezența biofilmelor, de
exemplu, modificări ale hidrofobicității, reflecției, culorii, funcției estetice - cunoscute și sub
denumirea de „murdărire”
2. Degradarea aditivilor, de exemplu, plastifianți, antioxidanți, coloranți, retardanți, etc., ceea ce
duce la îmbogățirea și pierderea altor funcții
3. Atac la lanțul cerebral al polimerului prin ruperea enzimatică a legăturilor chimice covalente
4. Hidratarea și penetrarea polimerului, ceea ce duce la umflarea și pierderea proprietăților de
izolare
5. Penetrarea în structura polimerului, de exemplu, difuzarea pigmenților în vrac de polimeri, ceea
ce duce la defacarea estetică.
Biofouling sau degradarea biologică reprezintă acumularea de microorganisme, plante, alge sau
animale mici pe suprafețe umede care au o funcție mehnică, cauzând deficiențe structurale sau de
altă natură funcțională. O astfel de acumulare este denumită epibioză atunci când suprafața gazdă
este un alt organism și relația nu este parazitară.

Atașarea celulară pe suprafața materialului și stabilizarea ulterioară a asocierii celulelor cu suprafața

sunt considerate etape cruciale în formarea biofilmului.
Celulele atașate produc substanțe polimerice extracelulare adezive care îmbunătățesc legarea
microorganismului la suprafață și îmbunătățesc astfel supraviețuirea și robustetea
microorganismelor biofilmice.
Adeziunea microbiană este primul pas critic în formarea biofilmului.
Dacă proprietățile suprafeței materialului împiedică aderarea celulelor sau dacă celulele atașate nu
pot supraviețui la suprafață, formarea biofilmului este retardată.

Propensiunea unei suprafețe solide de a atașa particule celulare depinde atât de caracteristicile
suprafeței (încărcarea suprafeței, rugozitatea etc.), cât și de condițiile de mediu (rezistență ionică,
pH, etc.)
Acestea sunt câteva direcții importante pentru proiectarea mecanismelor de biocid de acțiune.
Trebuie remarcat faptul că un biofilm poate forma o barieră eficientă împotriva agenților
antimicrobieni

Biofilmele sunt compuse din celule microbiene, polimeri extracelulari produși de aceștia și apă (95%)
Au o structură foarte poroasă
Distribuția microorganismelor nu este uniformă.
În biofilme cu mai multe specii, se găsesc goluri, canale de conectare între aceste goluri și grupuri
sau straturi microbiene

Compoziția diferitelor specii depinde de condiții și substrat.

Din studiile realizate în locuri unde accesul luminii este limitat (catacombe) rezultă că
susceptibilitatea unui material de a fi colonizat de diferite grupuri de organisme vii (bioreceptivitate)
depinde de factori de mediu, cum ar fi disponibilitatea apei, pH-ul, expunerea climatică, lumină,
surse de nutrienți și pe compoziția mineralelor, tipul de ciment, precum și porozitatea și
permeabilitatea materialului de rocă.

Habitatele slab luminate, precum catacombele, sunt caracterizate prin dezvoltarea cianobacteriei
epilitice terestre și a câtorva alge eucariote care se dezvoltă de-a lungul gradienților de lumină.

Procesele de biodeteriorare pot fi clasificate în funcție de procesele care apar la expunerea

materialului:
mecanică (materialul este deteriorat ca rezultat direct al activității unui organism, cum ar fi mișcarea
sau creșterea sa)
asimilatorie (un material este degradat pentru valoarea sa nutritivă, de exemplu, descompunerea
materialelor celulozice prin microorganism celulolitic)
disimilatorie (produsele metabolice deteriorează un material prin provocarea coroziunii, pigmentării
sau prin eliberarea metaboliților toxici într-o substanță, de exemplu, otrăvirea grăunților prin
micotoxine sau dizolvarea pietrelor de către acizii produși de microorganisme)
murdărirea / biofouling (prezența unui organism sau a excrementelor sale face ca produsul să fie
inacceptabil, de exemplu, biofoul corpului navelor sau formarea de mâzgă în conductele de
combustibil)

Multe procese de biodegradare apar pe suprafața materialului, dar există și numeroase excepții.
Prezența unei suprafețe cu pori (> 5 m2/g) sau prezența mineralelor argiloase, facilitează
răspândirea microflorei în sistemul porilor.
De asemenea, porozitatea ridicată (aprox. 14%vol cu o rază medie a porilor între 1 și 10 μm), permit
penetrarea umidității în material și astfel penetrarea microbiană până la o adâncime de până la 3-5
cm.

Adâncimea de penetrare depinde de substratul de piatră și de tipul lichenului; lichenii pot fi găsiți
uneori la cel puțin 3cm sub suprafața pietrei.
Lichenii provoacă distrugeri mecanice datorită pătrunderii rizinelor lor, compuse din filamente
fungice și dilatării/contracției talului la umezire /uscare.

Tal este un organ vegetativ lipsit de vase conducătoare, unicelular la bacterii și la unele alge,
pluricelular la ciuperci. Celulele talului sunt formate la exterior dintr-un perete celular. Membrana
celulară este de natură celulozică, dar la unele specii de alge, ea se impregnează cu săruri de siliciu și
de calciu, devenind rigidă.

Ca urmare a pătrunderii hifalice, apa de suprafață poate atinge o adâncime considerabilă, unde are
loc fisurarea la îngheț datorită expansiunii talului la îngheț când temperaturile coboară sub 0°C.

Mecanismele de biodeteriorare a polimerilor sunt influențate de două procese:

Acțiunea directă: deteriorarea produce o substanță nutritivă pentru creșterea microorganismelor
Acțiune indirectă: produsele metabolice ale microorganismelor, de exemplu, resturi, acizi, provoacă
decolorarea sau deteriorarea ulterioară.

Alte influențe care ar trebui luate în considerare

Datorită dislocațiiler produse în matricea fibrei vor apărea fisuri care
vor duce la slăbirea structurii compozite.
Expunerea la condițiile meteorologice care determină formarea fisurilor.
Fisurile sunt apoi mai ușor colonizate de microorganisme și permit penetrarea structurii materialului
și deteriorarea acesteia.
Deteriorarea produsă de substanțele chimice excretate de microorganisme poate fi ilustrată prin
biodeteriorarea materialelor cementite din rețelele de canalizare.
Microorganismele produc H2S care este oxidat la structurile cimentare care deteriorează acidul
sulfuric. Exemplele mecanismelor generale de mai sus sunt discutate mai detaliat în capitolul 6
pentru grupurile de produse care sunt afectate de procesele biodegradative

Model holistic de degradare a fibrelor- ultima pagina