Bioremedierea cu ajutorul microorganismelor a

unor situri contaminate cu titei

Bioremedierea solurilor contaminate cu petrol şi produse petroliere

constituie procesul biologic în care hidrocarburile acestora sunt degradate prin
intermediul microorganismelor. Microorganismele folosite în acest proces sunt cu
preponderenţă cele indigene, dar pot fi folosite şi microorganismele izolate din altă
parte şi inoculate pe solurile contaminate. În acest sens s-a observat faptul că
numeroase microorganisme au capacitatea de a utiliza hidrocarburile atât în stare
gazoasă cât şi în stare lichidă şi solidă din seriile alifatice, aromatice şi asfaltice,
pe care le folosesc ca sursă de carbon şi energie (Zarnea, 1994). Acestea
degradând hidrocarburile parţial sau complet iar rezultatul rămas în urma
activităţii lor microbiene este nepoluant pentru mediu fiind alcătuit din apă, CO2 şi
substanţe netoxice. Microorganismele care participă în procesul de biodegradare a
hidrocarburilor sunt: bacteriile, fungii, levurile şi algele. Cele mai importante grupe
de microorganisme care participă la biodegradarea hidrocarburilor sunt bacteriile
şi fungi.

Metodele convenţionale de depoluare a solurilor contaminate cu produse

petroliere se aplică cu succes la scară internaţională, însă, majoritatea prezintă
următoarele inconveniente: generarea unor efluenţi lichizi sau gazoşi ce necesită o
tratare/depozitare suplimentară, perioade mari de operare, dificultăţi de
monitorizare şi control, costuri ridicate de capital şi operare.
Pe plan mondial se observă tendinţa de dezvoltare a unor metode simple,
rapide, ieftine şi eficiente, care să asigure prin aplicarea lor in-situ blocarea
migrării poluanţilor din zona deversării de produs petrolier în subteran sau alte
zone învecinate, distrugerea poluanţilor şi refacerea cadrului natural.
După anii 70, a avut loc în microbiologia solului un salt de la aplicarea
acestei ştiinţe în agricultură, la folosirea microorganismelor în decontaminarea
mediului poluat, iar după anii 80, bioremedierea solurilor devine din ce în ce mai
importantă. Pornind de la activităţile degradative ale microorganismelor au fost
elaborate tehnologii de depoluare, care sunt cuprinse generic în termenul de
bioremediere [1].
Orice compus chimic a cărui acumulare în natură devine periculoasă pentru
mediu poate fi considerat poluant, iar înlăturarea lui cu ajutorul microorganismelor
poate fi considerată bioremediere.
Procesul de biodegradare a hidrocarburilor petroliere este un proces natural
lent. Tehnologiile de decontaminare prin biodegradare (bioremediere) pot ajuta ca
procesul de biodegradare să fie accelerat.
Cercetările realizate de Purohit H. în 2006, arată eficienţa utilizării
bioremedierii ca metodă de tratare a solurilor contaminate cu produse petroliere şi
necesitatea stimulării procesului prin adăugare de nutrienţi, procedeu numit
biostimulare şi de microorganisme specializate, procedeu numit bioaugmentare.
Biodegradarea hidrocarburilor petroliere existente în diferite medii, în
particular în sol, se bazează pe de o parte pe utilizarea microorganismelor indigene,
deja existente în natură şi adaptate la poluantul respectiv, iar pe de altă parte pe
introducerea de microorganisme alohtone. Tocmai de aceea, în procesul de
depoluare apare de multe ori necesitatea selectării din multitudinea de
microorganisme existente în natură pe acelea care corespund scopului urmărit.
În acest sens, bacteriile de interes sunt selectate din mediile poluate şi apoi
sunt supuse unui screening de laborator, care permite alegerea acelor tulpini sau
asociaţii care manifestă performanţele cele mai bune în degradarea hidrocarburilor
reziduale.
Microorganismele capabile să utilizeze hidrocarburi petroliere ca sursă unică
de carbon şi energie au fost denumite de Ahearn, în 1973, microorganisme
hidrocarbon-oxidante sau „hidrocarbonoclastice”.
Preparatele microbiene, deja larg comercializate în lume, pentru
bioremedierea mediilor poluate au la bază consorţii microbiene în care predomină
reprezentanţi, în special, ai genului Bacillus, Pseudomonas şi Xanthomonas [4].
Cercetările realizate de Mohammed D. şi Ramsubhad A. (2007), subliniază
faptul că, culturile microbiene indigene îmbunătăţite au biodegradat, în general, în
primele cinci zile ale procesului de bioremediere într-o măsură mai mare
hidrocarburile petroliere decât biopreparatele comerciale, acestea din urmă
înregistrând o rata mai mare de biodegradare după 18 zile de la inoculare.
Studiile făcute de Embar K. şi alţii (2006), arată eficacitatea bioaugmentării
solului poluat cu ţiţei, utilizând pentru îmbunătăţirea procesului de biodegradare şi
un agent de gonflare.
În natură, dar şi în laborator, microorganismele pot trăi şi se pot înmulţi dacă
sunt respectate condiţiile optime de temperatură, aerare, pH, substanţe nutritive.
Pornind de la aceste considerente generale, ne-am propus să selectăm dintr-un sol
poluat cu produse petroliere tulpini microbiene, să adaptăm aceste microorganisme
la condiţiile de laborator si să testăm capacitatea lor biodegradativă, aplicând
bioaugmentarea ca procedeu de remediere a poluării cu motorină a solului.
Pornind de la activităţile degradative ale microorganismelor au fost elaborate
numeroase tehnologii de depoluare, care sunt cuprinse generic în termenul de bioremediere
( Alexander, 1994) . O definiţie a bioremedierii dată de Henis, 1994, consideră că orice
compus chimic a cărei acumulare în natură devine periculoasă pentru mediu poate fi
considerat drept poluant, iar înlăturarea lui cu ajutorul microorganismelor poate fi
considerata bioremediere.
Cercetările in domeniul ştiinţei solului şi în particular al biologiei solului, în vederea
înţelegerii proceselor biologice fundamentale care se petrec în sol, au cunoscut în secolul
XX o adevărată explozie.
La începutul secolului trecut, cercetările de microbiologia solului erau orientate
spre îmbunătăţirea fertilităţii solului şi creşterii producţiei agricole.
Până în anii 50, s-au studiat diferite tipuri de microorganisme, cum sunt cele fixatoare de
azot, nitrificatori, sulfooxidatoare etc, relaţiile dintre acestea şi mineralele solului,
precum şi relaţia cu nutriţia plantelor.
În anii 60, cercetările s-au axata pe corelaţiile dintre transformările solului,
populaţiile microbiene şi activităţile enzimatice pentru sporirea fertilităţii solului.
În anii 70, cercetările erau focalizate asupra rezolvării problemelor cu privire la
asigurarea hranei (inocularea solului cu bacterii fixatoare de azot din genul
AZOSPIRILLUM fiind primul pas important în acest sens).
După anii 70, a avut loc în microbiologia solului un salt de la aplicarea acestei ştiinţe
în agricultură, la folosirea microorganismelor în decontaminarea mediului poluat.
Bioremedierea solului devine din ce în ce mai importanta după anii 80.
Începând cu anii 80, s-au realizat primele experimente de laborator în care s-a
folosit inocularea cu tulpini de microorganisme cu abilitati degradative ale compusilor
organici.
Fenomenul poluarii mediului înconjurător cu fluidele produse din sonde (ţiţei, gaze,
condens, apă sărată, şlamuri, nisip etc.) a apărut odată cu începerea exploatării ţiţeiului şi
folosirea lui ca sursa energetică.
 Problema depoluarii solului contaminate cu produse petroliere lichide este una dintre
cele mai complexe activităţi din domeniul protecţiei mediului, atât sub aspect teoretic,
economic cât şi organizatoric.
Extracţia şi transportul ţiţeiului afectează mediul înconjurător atât prin derularea
proceselor tehnologice propriu-zise, cât şi prin unele accidente nedorite , de
tipul deversări din rezervoare, spargeri de conducte subterane sau supraterane.
Alegerea corectă a unei tehnologii de depoluare eficientă a unui sol contaminat cu
produse petroliere lichide reprezintă o decizie foarte importantă şi dificilă datorită
numărului foarte mare de variabile şi interacţiuni de care depind rezultatele finale.
Orice actiune care produce dereglarea functionării normale a solului ca biotop, în
cadrul diferitelor ecosisteme naturale sau artificiale (antropice), afecteaza fertilitatea si
capacitatea sa bioproductivă, din punct de vedere cantitativ sau calitativ.

Bioremedierea cu ajutorul microorganismelor

Bioremedierea-procese biologice aplicate solurilor contaminate, apelor subterane si

namolurilor in scopul reducerii riscului pentru sanatatea umana, prin care contaminantii sunt
degradati sau mineralizati la compusi netoxici sau mai putin toxici in procesele metabolice
ale microorganismelor.

MICROORGANISME UTILIZATE ÎN BIOREMEDIERE:

 Să provină din natură, de preferinţă din situsul poluat supus bioremedierii.

 Să nu fie rezultatul unor activităţi de manipulare genetică.
 Să nu fie patogene sau toxice.
 Să manifeste flexibilitate metabolică.
 Să posede echipament enzimatic
 adecvat.
 Să se dezvolte pe seama agentului poluant, dispărând odată cu
mineralizarea totală a acestuia.

 Să se integreze în condiţiile naturale ale habitatului, fără să afecteze

echilibrul biologic.
 Să nu producă efecte nedorite care să contravină legislaţiilor şi normelor de
protecţie a mediului.
Comportarea poluantilor in sol

Tehnologii de remediere

1.Tehnologii de decontaminare
• tehnologii de distrugere sau altereare a contaminanţilor
• tehnologii de extracţie şi separare a contaminanţilor din sol

2.Tehnologii de imobilizare (fixare)

Principalele metode fizico- chimice de remediere a solurilor poluate sunt (A

Lodolo, 1997):
VENTILAREA ( soil venting, air striping, soil vapor extraction), este o
metodă rapidă, cu un preţ relativ scăzut ( aprox. 30-70 $/ t de sol tratat), foarte utilă în
decontaminarea solurilor poluate cu compuşi volatili ( dicloretan, 1,2-dicloretan,
tricloretan, tetracloretan, benzen, toluen).
Eficienţa metodei este foarte ridicată ( până la 99%) pentru compuşii a căror
presiune a vaporilor este peste 14 mmHg la 20 grade C.
Aplicabilitatea acestei tehnici depinde de câteva aspecte:
1.timpul scurs de la momentul contaminării;
2.caracteristicile contaminaţilor. Aceste sunt evaluate în termini ca:
· hidrosolubilitatea,
· presiunea vaporilor( compuşii cu o presiune a vaporilor mai mare de 0,5mm
Hg la 20 grade C au cea mai mare eficientă în procesul de extracţie);
· absorbtia solului
3.caracteristicile solului, evaluate prin:
· permeabilitatea pentru aer,
· porozitate,
· textura,
· heterogenitatea stratigrafica.
· umiditate,
Fracţiunea volumului total al porilor solului care este ocupată de faza gazoasă
este importantă pentru determinarea volumului accesibil pentru transportul vaporilor.
Cealaltă fracţiune a volumului poate fi ocupată de apa interstiţială şi/sau de către
poluanţi. Orientarea şi structura porilor influenţează porozitatea, şi astfel
permeabilitatea solului pentru aer.
Heterogenitatea straturilor constituie una dintre principalele limitări ale aplicării
procesului de extracţie, din cauza prezenţei zonelor cu permeabilitate scăzută şi acelor
cu conţinut ridicat de materie organică ( ce absorb puternic poluantii organici
reducând eficienţa extracţiei).
Conţinutul de apa al solului exercită două efecte opuse asupra eficienţei
procesului de ventilare: pe de o parte reduce porozitatea solului şi implicit transportul
vaporilor, iar pe de altă parte umiditatea scăzută a solului determină absorbţia mai
puternică a poluantului, diminuându-i fracţiunea extractibila. Valoarea optimă a
umidităţii solului este de 94-98% din umiditatea relative a gazului interstiţial.
O instalaţie de ventilare a solului, “ in situ” cuprinde două unităţi principale:
 unitatea de extracţie: alcătuită din sonde de extracţie a vaporilor, sonde
 pentru injectarea aerului, sonde de monitorizare.
 unitatea de tratare: constituită dintr-o unitate de combustie dau de absorbţie
 pe carbon activ.
 Parametrii principali ai sistemului de extracţie sunt:
 numarul, poziţia şi dimensiunea sondelor;
 cantitatea şi calitatea contaminaţilor;
 capacitatea şi caracteristicile unităţii de tratare.
SPALAREA ( soil washing) ca metodă de remediere ex situ presupune fie
dizolvarea contaminatiilor într-o faza lichidă, fie dispersia lor sub formă de particule
în suspensie. Această tehnică este folosită pentru înlăturarea din sol a unei game largi
de poluanţi, însă eficienţa ei depinde de caracteristicile solului şi ale contaminanţilor.
Astfel, este foarte eficientă ( peste 99%) pentru depoluarea solurilor contaminate
cu compuşi halogenaţi volatili sau nevolatili, în cazul solurilor care nu au conţinut foarte
ridicat de argilă. Pentru solurile argiloase, randamentul acestei tehnologii se reduce
40%-90%.
Principalele etape ale acestui proces sunt:

1. indepartarea stratului superficial contaminat al solului; are loc o

omogenizare atât cât este posibil a solului contaminat înainte de a fi trimis către
instalaţia de tratare.
Pentru evitarea producerii unor pagube instalaţiei se va urmări ca mărimea
particulelor de sol să fie sub 5-6 cm. În cazul în care solul este contaminat cu
substanţe poluante cu volatilitate ridicată este necesar controlul emisiilor de gaze/
vapori , fiecare instalaţie trebuind sa fie prevăzută cu o unitate specială de colectare şi
tratare a acestor emisii.

2. spalarea şi extracţia poluantilor din matricea solidă a solului cu

ajutorul unei soluţii extractante care transformă contaminanţii într-o fază apoasă.
Mecanismele acestei etape , care pot avea loc separat sau concomitent, sunt : pur
mecanice ( tăiere, frecare,lovire) prin care particulele contaminate ale solului, sunt
eliberate să circule liber în faza lichidă, şi fizico-chimice (desorbtia, dizolvarea) care
determină contaminantul să migreze din faza solidă în cea lichidă. Forţele de
adsorbţie ale interfeţei solid-lichid pot fi reduse prin modificarea reacţiei mediului
( suspensiei) ori prin folosirea unui surfactant.Contaminanţii pot fi apoi îndepărtaţi
prin tratamente biologice sau fizico- chimice de tratare a apelor uzate.
Cele mai frecvent utilizate fluide de extracţie sunt:
· apa (rece sau caldă) şi este utilă pentru îndepărtarea poluantilor
· solubili cum sunt sulfurile şi clorurile metalice, după formula;
· (MeCl)↓+ H2O = (MeCl)sol
· (MeSO4)↓+ H2O =(MeSO4) sol
· unde Me = metal.
· apa cu agenţi tensioactivi ( ionici şi neionici), metodă folosită în
· special pentru solurile poluate cu hidrocarburi. Substanţele tensioactive reduc
· tensiunea superficială a interfeţei hidrocarburi/ lichid şi a celei sol/ lichid.
· Echilibrul dealungul liniei de contact dintre cele trei faze:
· sol / lichid / hidrocarburi, este modificat prin prezenţa surfactantului care
determină
· separarea contaminantului de sol şi transferul sau în faza lichidă unde este
stabilizat
· sub formă de picături. Eficienţa acestui proces ( descris destul de schematic)
depinde
· de o serie de factori , cum sunt : concentraţia substanţei tensioactive, formarea
· micelelor, interferenţa cu alţi ioni, carcateristicile solului şi contaminanţilor.
· solutii acide ( in general folosindu-se HCl, H2SO4, HNO3) folosite cu
· eficientă pentru îndepărtarea metalelor grele din sol, ca de exemplu:
· (Me)↓+ H2SO4 + ½ O2= (MeSO4)sol + H2O, sau
· (MeS)↓+ H2SO4 + ½ O2 =(MeSO4) sol + H2O + S
· solutii alcaline ( cu NaOH, Na2CO3), folosite pentru îndepărtarea prin
· dizolvare a contaminanţilor cianici din sol:
· Fe4[Fe(CN)6] 3+ 12 OH = 4 Fe( OH) 3+ [ Fe (CN)6]
· Agenti de complexare ( acid citric, acetat de amoniu,
· EDTA, etc.) folosiţi pentru extragerea metalelor grele în alternativă cu soluţiile
acide.
· Solventi organici folosiţi pentru extracţia compuşilor cu
solubilitate foarte scăzută în apă cum sunt hidrocarburile aromatice policiclice
( PAHs).
Toate categoriile de substanţe menţionate mai sus pot fi folosite separat sau în
amestec în faza de spălare/ extracţie.
3. faza de separare a lichidului încărcat cu poluantul respectiv de faza solidă a
solului. În această fază a procesului particulele de sol deconatminat ( fracţiunea cu
diametru>0,03-0,06mm, formată în general din pietriş şi nisip) sunt separate din
soluţia de extracţie prin forţe hidraulice ( fără folosirea altor aditivi). Solul, respectiv
fracţiunea curată, poate fi supusă în continuare unui proces de spălare pentru
îndepărtarea ultimelor urme de contaminant care ar mai putea există. Soluţia de
extracţie contaminată, împreună cu fracţiunea fină a solului( alcătuită din argile şi
coloizi organici şi care este cea mai contaminată) este trimisă mai departe pentru a fi
tratată prin metode corespunzătoare, funcţie de caracteristicile solului, ale
contaminanţilor şi ale fluidului de extracţie folosit. Cele mai comune post-tratamente
utilizate sunt: flotatia, extracţia chimică, tratamentele biologice sau termice.
4.purificarea şi reciclarea lichidului folosit în extracţie. Alegerea procesului
se face în funcţie de carcteristicile poluantilor şi ale fluidului de extracţie folosit.
Procesele sunt acelea folosite uzual în tratamentul apelor uzate cum sunt: flocularea şi
/ sau flotatia. După tratare lichidul poate fi reciclat în unitatea de extracţie , iar
nămolul rezultat, transportat şi depus în rampa de depozitare.

În cadrul metodelor de remediere experimetate în întreaga lume, bioremedierea,

bazată pe activitatea microorganismelor de a folosi hidrocarburile din ţiţei drept sursă de
carbon şi energie, este considerată cea mai eficientă, in special, datorită faptului că nu
implică perturbarea severă şi ireversibilă a structurii şi implicit însuşirile pedogenetice ale
solului afectat şi costului relativ scăzut.
Numeroase microorganisme din sol au capacitatea de a utiliza hidrocarburile
gazoase, solide si lichide din seria alifatica, aromatica si asfaltica drept unica sursa de
carbon si energie, descompunându-le la compusi cu greutate moleculara mai mica, sau chiar
la dioxid de carbon si apa.
Numeroase microrganisme heterotrofe din sol , atât bacterii cât şi fungi, sunt
capabile să utilizeze hidrocarburile din ţiţei ca sursă de energie pentru creşterea şi
dezvoltarea celulară.
Nu este încă foarte clar cunoscut modul în care aceste substanţe sintetizate în laborator
sau produse industrial pot fi modificate şi chiar mineralizate de către comunităţile
naturale de microorganisme.
Sunt totuşi cunoscute câteva procese biochimice care pot avea loc în biodegradare,
printre care: hidroliza, hidroxilarea, oxidarea, dehalogenarea, demetilarea sau alte
dezalchilari, metilarea , dezaminarea, clivarea legăturilor esterice, polimerizarea,
conjugarea, strategia folosită de către microorganisme fiind funcţie de natura chimică a
poluantului.
Cel mai bine descifrate sunt:

Hidroliza - unul dintre cele mai comune procese prin care microorganismele inactivează
substanţele toxice poluante;
Hidroxilarea - adiţia unui hidroxil (OH) la o moleculă aromatică sau alifatică prin care
aceasta este transformată într-o substanţă mai puţin toxică. Astfel, compuşii aromatici
sunt degradaţi prin hidroxilare şi oxigenare, iar cei alifatici prin β-oxidare;
Dehalogenarea - numeroase reziduuri industriale conţin in molecula lor clor sau alţi
halogeni, a căror înlăturare le transformă din substanţe toxice în substanţe inofensive;
Dezalchilarea - foarte multe pesticide conţin în molecula lor radicali alchil, a căror
înlăturare le face să piardă activitatea pesticidă;
Metilarea – adiţia gruparii metil CH3 poate inactiva fenolii.

Microorganismele capabile să degradeze substanţele xenobiotice sunt prezente, în

general în respectivele medii poluate, dar biodegradarea naturală are loc cu rate foarte
scăzute. De aceea, s-au elaborate diverse tehnologii de bioremediere care presupun:
cunoaşterea căilor de optimizare a condiţiilor biodegradării, comportării şi efectelor
substanţelor chimice introduse în sol asupra ecosistenului
selectarea unor microorganisme cu abilităţi degradative superioare.
Cele mai importante căi de optimizare a condiţiilor biodegradării constau în
asigurarea unor condiţii de mediu favorizate pentru creşterea şi multiplicarea
microorganismelor degradative, şi anume: continuturi adecvate de azot, fosfor, fier
potasiu, calciu, magneziu, sulf şi microelemente: cupru, zinc, molibden, cobalt, fier, mangan,
precum şi umiditate, reacţie şi temperatură optime.

METODE DE BIOREMEDIERE

Există numeroase rapoarte cu privire la succesul bioremedierii unor medii poluate, in

care s-a folosit îndeosebi metoda ecologică de depoluare, bazată pe folosirea
fertilizantorilor sau/şi a donorilor/acceptărilor de electroni în scopul stimulării microflorei
degradative existente deja în acele situri. S-au înregistrat mari progrese în ceea ce
priveşte bioremedierea solurilor puternic poluate cu ţiţei şi descreşterea nivelului
toxicităţii acestora, până la capabilitatea de a susţine creşterea plantelor.
Inocularea solului poluat cu microorganisme selecţionate este principala verigă
tehnologică a bioremedierii in situ. Creşterea şi potenţialul de supravieţuire a inoculului în
sol s-au dovedit, însă a fi determinate de o constelaţie de diverse influenţe, care pot duce
atât la reuşita decontaminarii, cât şi la insucces. Solul poate reprezenta un mediu ostil
pentru microorganismele introduse în sol, care nu-şi vor menţine valoarea iniţială a
numărului total şi activitatea decât dacă prezintă un avantaj de selecţie.
Tehnologiile microbiologice prezintă o serie de avantaje legate de condiţiile
blânde în care se realizează şi de costurile relativ scăzute.
Pe de alta parte aceste tehnologii au şi dezavantaje legate de dependenţa de
condiţiile meteorologice, de timpul relativ îndelungat pentru realizare şi de
incompatibilitatea anumitor microorganisme cu unele clase de hidrocarburi şi
metale existente în poluant.

STUDIU DE CAZ

Cercetari privind identificarea si caracterizarea bacteriilor si fungilor ce

prolifereaza în solurile poluate cu petrol si apa sarata au fost efectuate de Toti si colab.
(1989, 1991, 1992, 1999). S-au identificat principalele bacterii ce contribuie la degradarea
petrolului (Pseudomonas, Flavobacterium, Corynebacterium etc), bacterii care se întâlnesc
si în zacamintele de titei.
Fungii filamentosi posedă o serie de atribute prin care pot fi foarte buni potenţiali
agenţi ai biodegradrii: colonizează rapid substratul prin ramificarea micelului, secretă
enzime extracelulare cu rol în digestia hidrocarburilor, pot să se dezvolte în condiţii de
mediu extreme (valori ph, temperatură şi umiditate reduse). Cele mai recente cercetări
au concluzionat că fungi filamentosi sunt implicaţi activ în biodegradarea ţiţeiului.

S-a efectuat un studiu amplu de caracterizare a distributiei cantitative si calitative

a bacteriilor heterotrofe si fungilor filamentosi în solurile afectate de poluare din teritorii
apartinând schelelor de extractie a titeiului de pe întreg teritoriul României (Anca
Voiculescu si colab., 2001).
Pentru evidentierea biodegradării ţiţeiului in sol s-a folosit un sol poluant cu 26,26
mg/g total de hidrocarburi petroliere. S-au introdus câte 50g sol în flacoane de sticlă, cu
umiditatea corectată la 50% din capacitatea de câmp. Experimentul s-a desfăşurat 40 - 42
zile la 30°C, nu s-au adăugat nutrienti şi nu s-a corectat reacţia (ph original 5,1).
Conţinuturile iniţiale de nutrienti în sol au fost: 1,0g/kg N; 0,001 g/kg P. Astfel raportul
C:N:P a fost 100:4,44:0,0044.
Biodegradarea a fost monitorizată prin evoluţia CO2 generat de fungi ca rezultat al
activităţii metabolice de-a lungul celor 41 zile, prin cromatografie gazoasă.
Concluziile experimentului au fost: fungi filamentosi implicaţi activ în biodegradarea
ţiţeiului în sol sunt: Aspergillus niveus,A.niger,A.versicolor, A.terreus, A fumigatus,
Penicilllium corylophilum,Paecilomyces variotti, P. niveus şi Fusarium sp.
Cea mai activă specie a fost Aspergillus versicolor, cu cea mai mare eficienţă în
îndepărtarea poluantului (10,8%).

Aceste rezultate nu pot fi explicate numai prin analize chimice sau microbiologice
cantitative şi nu sunt adecvate pentru estimări toxicologice, decât împreună cu studierea
compoziţiei taxonomice a comunităţilor de microorganisme.
În mediile cu niveluri înalte de poluare are loc modificarea compoziţiei speciilor
microbiene, prin eliminarea acelora sensibile la poluant. Schimbările în compoziţia speciilor
s-au dovedit mult mai sensibile decât măsuratorile de biomasă microbiana sau activitatea
enzimatica a solului. Astfel, compoziţia în specii a comunităţilor de microorganisme din solul
contaminat cu ţiţei poate fi utilizată drept indicator al poluării .
Ameliorarea solurilor poluate prin tehnici de bioremediere depinde în primul rând de
o cât mai buna înţelegere a proceselor microbiologice care au loc în acest sens, o cat mai
bună caracterizare a sitului şi o determinare cât mai precisă a naturii şi concentraţiei
poluantului.

CONCLUZII
 Bioremedierea este un proces foarte eficient în refacerea solurilor poluate cu ţiţei
datorită diversităţii mari şi abundenţei genurilor bacteriene şi fungice capabile să
metabolizeze hidrocarburile, care fac solul un mediu favorabil biodegradării ţiţeiului
(Bossert şi Bartha, 1984).
Succesul bioremedierii prin biodegradare este condiţionat de o serie de factori:
principiul este acela dacă solul este colonizat sau nu cu microorganisme implicate în
metabolizarea hidrocarburilor din ţiţei, concentraţia şi natura poluantului, prezenţa şi
concentraţia nutrientilor, prezenţa donorilor oxigenului necesar oxidărilor, reacţia şi
umiditatea solului etc.
Microorganismele care alcătuiesc în mod natural microflora indigenă degradează
chiar până la mineralizarea completă hidrocarburile , dar cu o rată foarte scăzută.
Abordarea corectă a unei strategii de bioremediere trebuie în mod necesar să aibă
în vedere faptul că solul este un sistem viu, ale cărui componente comunică informaţii
continuu, atât între ele , cât şi cu mediul înconjurător, în nevoia de adaptare la noua
situaţie creată de poluare.
Tulpinile bacteriene au fost izolate şi selecţionate din microflora autohtonă a
unui sol poluat cu hidrocarburi petroliere şi aparţin genului Pseudomonas sp.,
Bacillus sp., Xanthomonas sp., Acinetobacter sp., Saccharomyces sp. Tulpinile
izolate au fost testate în laborator pentru evidenţierea capacităţii de biodegradare
a hidrocarburilor petroliere prin însămânţarea acestora pe medii minerale, cu
formulă sintetică, la care s-a adăugat motorină, drept unica sursă de carbon şi
energie.
Pentru stabilirea capacităţii biodegradative a microorganismelor selectate s-
au efectuat experimente în care s-a variat cantitatea de motorină introdusă în
mediul de cultură, ca unică sursă de carbon. Rezultatele obţinute după cultivarea
submersă a microorganismelor din genul Bacillus au demonstrat că cel mai mare
consum de titei s-a constatat pe mediul de cultură la care s-a adiţionat 10 %
motorină, la 120 de ore de cultivare prin agitare, iar în cazul microorganismelor din
genul Pseudomonas, pe mediul la care s-a adiţionat 12,5 % motorină, la 96 de ore de
cultivare. În cazul microorganismelor din genul Xanthomonas cel mai mare
consum s-a înregistrat în probele la care s-a adăugat 7,5% motorină, la 120 de ore
de cultivare, iar la cele din genul Acinotobacter la 5%, la 120 de ore.
Privind în ansamblu rezultatele studiului, s-a stabilit că tulpina de
Pseudomonas a dovedit cea mai bună adaptabilitate în condiţiile date, urmând a fi
folosită şi în alte studii experimentale.
Randamentul experimental al procesului de biodegradare al stratului
superficial de titei, obţinut în condiţiile optime stabilite reprezintă
randamentul de decontaminare maxim (96 %), la un timp reprezentativ de 266 de
ore.