Metode şi tehnici de culegere a informaţiilor

Noţiunea de eveniment este foarte divers definită:

- când desemnează un fenomen care se produce în lume,
- când un fapt ieşit din comun,
- când se confundă cu ştirea însăşi, când este un dat natural,
- când este provocat.
Când vorbim despre eveniment, trebuie să precizăm mai întâi în ce plan se
poartă discuţia:
- în cel al realului :În planul realului, în amonte de mass-media, evenimentul
este ocurenţa spaţio-temporală, „antecedentul cronologic” (Mouilland Tétu, 1989),
materia care alimentează, din afară, sistemul mediatic.
- sau în cel al informaţiei. În aval de mass-media, avea de-a face cu
informaţia, produsul, punerea în formă (discursivă)
Opoziţia eveniment – informaţie, sfârşeşte la nivelul practicilor profesionale,
justificare a deontologiei presei: fidelitatea faţă de fapte.
Cu totul alta este situaţia la nivelul conceptelor: dualitatea eveniment-
informaţie se traduce prin opoziţia „real” – „discurs”.
Textele ziaristice nu înregistrează un real dotat cu un sens unic şi imuabil, nu
îl redau în forme de limbaj transperante şi nu au scop unic de a informa. Este vorba
despre reprezentări sociale, percepţii orientate de concepţii implicite asupra realităţii.
Prin urmare, este vorba despre existenţa evenimentului prin discurs (prefigurarea
unor moduri diferite de a relata acelaşi eveniment). În sfârşit, este vorba despre
alegeri,de operaţii de selecţie şi ierarhizare.
Evenimentele,în planul informaţiei, al discursului, nu sunt faptele din real
reflectate fidel, ci construcţii simbolice ale acestora, materializând discursuri sociale
preexistente şi larg împărtăşite.
Astfel, din ansamblul ocurenţelor brute (planul realului), reprezentanţii mass-
media le aleg pe cele care li se pare că merită să fie făcute publice, creditându-le cu o
valoare de informaţie. Ele formează evenimente mediatice. În această viziune despre
eveniment, acceptul se deplasează d la noţiunea de „ceva care s-a petrecut / se petrece
în mod neprevăzut” – o ocurenţă unică, neprevăzută şi irepetabilă, în planul realului –
la ideea de „ceva care se transformă în eveniment”, ceva care dobândeşte pertinenţă
în funcţie de o perspectivă şi face obiectul atenţiei publice.
Harvey Molotch şi Marilyn Lester (1996, p. 28) apreciază că evenimentele
sunt constituite de trei instanţe principale:
a) cei care promovează informaţii (surse care identifică o ocurenţă demnă de
interes pentru ceilalţi, din diferite motive),
b) cei care asamblează informaţii (ziariştii care prelucrează materialul
furnizat de promotorii de informaţii şi transformă ocurenţele identificare de aceştia în
evenimente publice);
 c) cei care consumă informaţii (publicul receptor), care acordă atenţie unor
evenimente pe care mass-media le-au adus la cunoştinţa lor şi care îşi creează astfel,
în mintea lor, un sens al timpului public.
Privirea care structurează evenimentul public este, prin urmare, dublă:
privirea subiectului comunicator, care transformă evenimentul brut în eveniment
semnificativ, şi privirea subiectului interpretant, care restructurează evenimentul,
deja dotat cu o primă semnificaţie, conform propriei sale competenţe de înţelegere.
Mass-media au capacitatea de a provoca evenimentul în special prin alegerile
pe care le fac în privinţa actorilor sociali cărora le acordă cuvântul şi prin punerea în
scenă care îi include. Aceşti actori ai spaţiului public pe care mijloacele de informare
de masă îi aduc la rampa mediatică nu sunt în mod obligatoriu şi cei direct implicaţi
în fapte, ci cei care au o anumită vizibilitate socială. Obligaţia de alege conform
notorietăţii transformă mass-media într-un receptacul al discursului autorităţii. Astfel,
evenimentul nu mai rezidă în faptele însele, ci în reacţia oamenilor politici sau a
personajelor importante.
Tipologia evenimentelor publice realizată de Molotch şi Lester (1996),
evenimente legate de gradul de intenţionalitate al faptului şi de identitatea celui care
se ocupă de activitatea de promovare:
1. Evenimentele de rutină:
- faptele subiacente acestor evenimente sunt deliberate;
- iniţiatorii lor sunt aceeaşi care le promovează la rang de evenimente.
Evenimentul de rutină prototip este conferinţa de presă (conferinţele
diferitelor partide politice, briefing-ul săptămânal de la Guvern, ceremonii-celebrări,
inaugurări).
2. Accidentele:
- faptele subiacente nu au un caracter intenţional;
- cei care le promovează ca eveniment public nu unt şi cei care le-au
provocat.
Accidentele se bazează pe o eroare de calcul, pe o ruptură în ordinea firească
a lucrurilor.
3. Scandalurile:
- implică transformarea unei ocurenţe în eveniment printr-o activitate cu
caracter intenţional ca şi evenimentele de rutină;
- cei care declanşează aceste evenimente nu sunt la originea promovării lor.
Ca şi accidentele, (scandalurile masacre ale civililor, sânge contaminat etc.)
scot la iveală aspecte ascunse ale vieţii indivizilor sau ale proceselor instituţionale.
4. Hazardul fericit:
- se bazează pe un fapt neprevăzut, ca şi accidentele;
- dar este promovat ca eveniment de cel care îl iniţiază (ex: cel care
realizează un act fără să-l prevadă, dar actul se dovedeşte a fi curajos şi dorit din
punct de vedere social).

2
 Raţionalizarea producerii de informaţie

Mizând pe cartea eficienţei şi a rentabilităţii, sistemul de producere a

informaţiei, asemenea unui proces industrial, tinde să-şi raţionalizeze metodele
curente de:
-reperare,(nu doar în sensul unei aşteptări a informaţiei distribuite sau
anunţate, ci şi rod al investigaţiei a ziaristului)
-selectare (nu doar prin prisma calităţilor intrinsece ala evenimentelor, ci şi
ţinând cont de scopurile, resursele şi structura de organizare ale întreprinderilor de
presă) şi
-tratare şi prezentare a materiei prime evenimenţiale.

• Selecţia mesajelor emise de sursă se face după:

a) criterii intrinseci
Grila de lectură pe care ziariştii o aplică realităţii are în compunere
caracteristicile care definesc o ştire bună:
-actualitatea evenimentului său a mesajului sursei,
- impactul sau consecinţele în funcţie de numărul actorilor implicaţi în
eveniment,
- sau personalitatea, celebritatea lor,
- starea de conflict,
- proximitatea spaţială,
- elementele de interes uman.
Ziariştii aleg:
- evenimentele care se remarcă prin originalitate (frecvenţă nulă), prin
caracterul senzaţional, spectaculosul.
- evenimentele remarcabile: anumite surse, de obicei cele care ţin de sfera
puterii sau de lumea starurilor, nu au cum să nu producă evenimente remarcabile.
- temele majore: acestea sunt subiecte legate de viaţa politică, fenomenele
sociale şi economice, problemele de sănătate şi educaţie, faptul divers.
b) criterii organizaţionale sau de funcţionare a întreprinderilor de presă:
Acest aspect consacră
- criteriile costurilor de exploatare a mesajelor ce urmează a fi selectate sau
de acoperire a evenimentelor,
- costurile de comunicare a acestora (timpul, distanţa şi fidelitatea
transmisiei) care au în vedere funcţionarea cât mai rentabilă a suporturilor de
informare,
- relaţia dintre întreprinderile de presă şi sursele lor.

• Selectarea surselor
Ziaristul este dependent de surse, dar această dependenţă nu are un sens unic.
La rândul lor, sursele au nevoie de ziarişti pentru a-şi aduce mesajele la cunoştinţa
publicului.
Sursele de informare sunt multiple şi de importanţă inegală.
3
 I După statutul sursei, Michael Matlien propune cinci tipuri de surse:
instituţionale, oficiale, grupurile de presiune, liderii de opinie, „olimpienii”.
Sursele instituţionale întreţin relaţiile stabile cu mass-media. Aceste surse sunt:
- instanţele alese şi organele executive,(ex. consilii municipale, generale)
- administraţiile de stat (ex. prefecturi)
- mari instituţii ale statului: ex. Armata, Biserica
- organisme permanente care au ca scop o manifestare periodică: ex. târguri,
expoziţii, colocvii
- partide politice şi grupări profesionale
- tribunale, servicii de poliţie şi jandarmerie, pompieri, salvare
- grupări asociative: ex. cluburi sportive, case ale studenţilor
Sursele oficiale emit mesaje a priori credibile.
Grupurile de presiune, „surse de interferenţe”, „se manifestă direct în câmpul
evenimentelor, ca orice actor al vieţii sociale, sau indirect, exercitând o presiune
asupra întreprinderii de presă, a conducătorilor săi, a redacţiei, sau a unui ziarist”. Ele
doresc să se facă remarcate de m-m şi, prin intermediul acestora, să aibă un impact
asupra opiniei publice.
Liderii de opinie, aceşti oameni „influenţi” în procesul de elaborare a
deciziilor publicului receptor al mesajelor mass-media şi surselor de informare pentru
propriile lor grupuri constituie, de asemenea, surse importante pentru ziarişti.
„Olimpienii” sunt vedetele din orice domeniu, „fabricate de cultura de masă”,
valori „apriori sigure” pentru mass-media fiindcă „ţin de proximitatea culturală şi,
mai ales, afectivă”
II În funcţie de modalitatea de acces al ziariştilor la surse, acestea sunt:
- directe (contactate direct în cursul anchetelor, al reportajelor)
- indirecte (intermediarii informaţiei, la care ziariştii ajung pe căi de rutină).
III După criteriul duratei colaborării :
- surse permanente
- surse ocazionale.
IV dupa starea fizică sursele sunt:
- umane
- scrise/fizice(agenţii de presă, bănci de date, ziare..)
V În funcţie de domeniul de activitate: sursele sunt specifice: ex. poliţia,
judecătoriile, preşedinţia etc..
VI După criteriul calităţii sursele sunt: - bune,
- rele,
- îndoielnice
Nimic nu garantează că sursele bune, ale căror informaţii s-au dovedit
valabile în trecut, nu s pot înşela într-o bună zi sau că sursele rele, de la care s-au
obţinut dor informaţii false, vagi ori deformate, nu pot furniza la un moment dat
informaţii care să se verifice.
VII Criteriul costurilor,care îi determină pe ziarişti să recurgă la agenţiile de
presă, serviciile de presă sau de relaţii publice, este corelat cu cel al
productivităţii surselor (cantitatea şi calitatea mesajelor furnizate cu regularitate, la
un cost minim).
4
 VIII Credibilitatea este şi ea la fel de importantă în selectarea surselor. O
dată în plus, sunt plasate în poziţie privilegiată:
- agentiilor de presă: ştirile furnizate de acestea sunt în general reproduse
fără modificări majore şi fără verificarea informaţiei
- şi sursele oficiale / instituţionale: mesajele acestora poartă marca autorităţii.
În acelaşi spectru al surselor credibile se situează şi mijloacele de informare
concurente.

• Standardizarea producţiei de ştiri

Agenţiile de presă se află întotdeauna în centrul sistemului mediatic din
fiecare ţară. Ele joacă rolul de angrosişti cu o funcţie triplă de colectare, tratare şi
distribuire în flux continuu a informaţiei.
După categoriile de informaţii colectate şi distribuite agenţiile se împart:
a) Agenţiile de informaţii generale sunt grupate în trei categorii după
întinderea relaţiei geografice de colectare:
- Agenţiile naţionale se cantonează la culegerea şi difuzarea ştirilor despre
ţara lor de origine.
- Agenţiile mondiale au ambiţioasa vocaţie de a-şi ţine abonaţii la curent cu
toate evenimentele importante care se întâmplă la nivel planetar.
- Agenţiile specializate în anumite sectoare ale informaţiei, cum ar fi cel
economic, bursier, comercial, juridic etc, difuzează buletine zilnice sau săptămânale,
articole şi chiar pagini integrale pe care le pot prelucra ziarele.
b) Agenţiile specializate: în anumite sectoare ale informaţiei, cum ar fi cel
economic, bursier, comercial, juridic, ştiinţific, turistic etc. difuzează buletine zilnice
sau săptămânale, articole şi chir pagini integrale pe care le pot prelua ziarele.
Din ceastă categorie mai fac parte şi agenţiile fotografice.
Consecinţele fireşti ale funcţionării agenţiilor de presă în regim de
„producţie de serie” sunt normarea operaţiunilor de selectare, triere, tratare şi
formatare a informaţiei, precum şi diviziunea strictă a sarcinilor ziariştilor.
Logicile care stau la baza raţionalizării producerii de informaţie sunt:
- cea comercială (rentabilizarea cu costuri reduse) şi
- cea tehnologică (informatizarea facilitând conectarea la reţele de distribuire
a informaţiei de către agenţiile de presă, precum şi simplificarea operaţiilor de
selectare şi tratare.

CULEGEREA INFORMAŢIEI

• Accesul la informaţie
A culege informaţia înseamnă fie a o primi, fie a o căuta. Uşile sunt deschise
ziariştilor când sursele au mesaje de transmis. Accesul devine mai complicat în
momentul în care ziaristul încearcă o investigaţie La noi, în absenţa unei legi a presei
şi a unei legi privind accesul la informaţie, reglementări în acest sens apar în două
texte legislative.: Constituţia României şi Legea Audiovizualului.
Constituţia, adoptată în 1991 prevede:

5
 - dreptul neîngrădit al oricărei persoane de a avea acces la orice informaţie de
interes public. Acest drept nu trebuie să prejudicieze măsurile de protecţie a tinerilor
sau siguranţa naţională.
- obligativitatea unei informări corecte a opiniei publice
- dreptul fiecărei persoane la libertatea de expresie, libertatea de a o căuta, de
a primi şi de a transmite informaţii şi idei prin orice mijloace, fără vreun amestec din
partea autorităţilor publice şi independent de frontierele de stat.
• Atribuirea de informaţii unei surse
Potrivit unei recomandări a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei,
bazată pe art. 10 din Convenţia europeană a drepturilor omului, ziariştilor li se admite
dreptul de a nu-şi divulga sursele confidenţiale. Este obligaţia ziaristului să
stabilească din primele momente ale colaborării sale cu sursa aceste convenţii de
atribuire a informaţiei.
Informaţia „off the record”:
- este dată în „afara înregistrării”, confidenţial, doar pentru ştiinţa reporterului
- îi deschide ziaristului noi piste de investigaţie,
- îi ajută să înţeleagă mai bine un eveniment, o situaţie.
Informaţia obţinută „on deep background”(„de context ascuns”):
- nu se poate folosi prin citare directă şi nici nu i se poate atribui sursei.
- ziaristul poate să o preia pe cont propriu
Informaţia de „context”, „on background”:
- se poate cita ca atare fără a i se identifica sursa.
-formulările prin care aceasta îşi păstrează anonimatul sunt, de obicei: un oficial,
un înalt funcţionar, o sursă demnă de încredere, un apropiat al preşedenţiei etc.

Metode de culegere a informaţiei

Demersul ziariştilor de culegere a informaţiei, se bazează pe trei metode

esenţiale: documentarea, observaţia şi intervievarea.

1. Documentarea

Se poate face prin consultarea unor surse scrise, dar şi prin intervievare şi
observaţie.
Sursele de documentare pot fi:
- publice : printre acestea se numără centrele de informare şi documentare,
publicaţiile oficiale (Monitorul oficial),serviciile de documentare ale ziarelor,
bibliotecile, fototecile, băncile de date instituţionale,internetul etc.
- particulare: acestea sunt documente precum arhive personale, jurnale
intime, dosarele şi fişierele proprii ale ziaristului etc.
Pentru a face accesibilă publicului informaţia pe care o desprinde din
documentele consultate, ziaristul decodează limbajul instituţional al acestora, potrivit
grilei sale de lectură.

6
 2. Observaţia

Observaţia poate fi practicată cu sau fără dezvăluirea identităţii reporterului.

Dezvăluirea identităţii poate modifica atitudinea grupului sau a persoanei observate.
Situaţia de „incognito” ridică unele probleme de etică şi anume: cât se poate dezvălui
dintr-o informaţie obţinută sub identitate falsă?
Principalele tipuri de observaţie sunt:
1 Participantă:
- se poate realiza cu sau fără dezvăluirea reporterului
- reporterul se alătură unui grup sau unei persoane despre care doreşte să scrie,
- el trăieşte astfel o experienţă pe pielea lui,
- reporterul poate valorifica mai bine latura dramatică şi evita şabloanele
- se poate implica mai mult alături de sursele sale, dând dovadă de
subiectivitate în aprecieri.
2 Neparticipantă:
- reporterul priveşte, este martor, dar nu şi actor al evenimentului.
- îşi declină sau nu identitatea,
- stă de vorbă cu persoanele implicate, dar prezenţa sa trebuie să aibă un
impact redus asupra cursului evenimentelor.
În aceste două tipuri de observaţie, persoanele observate sunt conştiente de
prezenţa observatorului, deşi nu întotdeauna şi de identitatea sa.
3 Discretă:
- reporterul este ca o „muscă pe perete”, este un observator detaşat, neluat în
seamă de cei pe care îi observă.
- el trage cu urechea, se uită pe gaura cheii, violând – în opinia multora –
intimitatea unui grup.
- acest tip de observaţie este folosit pentru a reda culoarea

3. Intervievarea

Intervievarea oferă prin pluralitatea vocilor, perspective multiple asupra

unui subiect.
- organizarea preliminară este crucială. Reporterul trebuie să stabilească
ordinea în care doreşte să strângă informaţiile, cu ce şi cu cine îşi începe explorarea.
- stăpânirea principiilor intervievării este esenţială. Cele 4 principii formulate
de Melvin Mencher sunt: a)pregătirea temeinică a intervievării;b) stabilirea unei
relaţii conversaţionale cu sursa; c)formularea unor întrebări de natură să stimuleze
sursa să vb.; d)ascultarea atentă a interlocutorului.
Pregătirea presupune cinci etape:
– alegerea obiectului şi /sau a subiectului
– documentarea prealabilă asupra interlocutorului
– studierea prealabilă a temei
– formularea întrebărilor
– fixarea întâlnirii.

7
 Cum (nu) se culeg ştirile

Rolul reporterului
În ierarhia redacţională, reporterii formulează baza piramidei. Deasupra lor se
află editorii: şefii de secţii sau departamente, secretarul general de redacţie, redactorii
şefi adjuncţi, redactorul şef, directorii. Cu toate acestea, munca reporterului este cea
mai importantă în economia unei redacţii, pentru că de ştirile colectate de el depinde
conţinutul şi calitatea fiecărei publicaţii. Iar prima selecţie a evenimentelor îi aparţine
chiar lui.
Conform Dicţionarului Explicativ al Limbii Române, reporterul este un
„ziarist însărcinat să culeagă şi să transmită de pe teren ştiri şi informaţii.”

Reporterii generalişti, reporterii specializaţi

De regulă, reporterii sunt „arondaţi tematic”. Munca lor este, cel mai adesea,
repetitivă, de rutină. În general, reporterii se împart în două categorii:
- specializaţi: răspund de un anumit domeniu (social, economic, politic,
sportiv etc).Multe instituţii de presă practică „o rotaţie a cadrelor”: reporterii sunt
repartizaţi unei alte secţii sau li se cere să acopere un alt domeniu, după ce o perioadă
s-au ocupat de o anume felie a actualităţii. În acest fel se încearcă să se evite căderea
în rutină şi subiectivismul.
- şi generalişti: acoperă orice fel de subiect, nefiind arondaţi unui anume
domeniu. Li se încredinţează, adesea, sarcina de a scrie „marele reportaj”ori reportaje
de investigaţie.
Fireşte, reporterii sunt, în primul rând, oameni de teren. Ei nu se nasc şi nu se
fac „specializaţi” sau „generalişti”.
În redacţiile mari, reporterii sunt împărţiţi pe secţii şi domenii.
Organizarea internă diferă de la o instituţie de presă la alta.
Generalişti ori specializaţi, reporterii sunt „nomazii” redacţiilor, spre deosebire
de „sedentarii” ei, redactorii şi editorii din desk, care rareori părăsesc sediul, şi nici
atunci pentru a culege informaţii, ci pentru a reprezenta ziarul.

Însuşirile unui bun reporter

Unii cred că nu este nevoie de mult talent sau de multă pregătire de

specialitate pentru a fi reporter. Oricine are ochi, mâini, picioare , carneţel, pix şi,
eventual, un reportofon poate fi reporter. Cu toate acestea, un bun reporter are nevoie
de mult mai mult; de o serie de însuşiri şi competenţe care să-i permită să treacă peste
greutăţile acestei meserii şi să înregistreze întotdeauna ceea ce este mai important,
mai relevant şi interesant, fără să facă rabat de la obiectivitate. Însuşirile de care
trebuie să dea dovadă un ziarist pentru a fi un bun reporter:
a) Simţul ştirii (flerul)
Un bun reporter trebuie să aibă o doză din ceea ce oamenii numesc „fler” sau
„instinct gazetăresc”, care îi permite să „adulmece” un subiect atrăgător şi să
discearnă ceea ce este relevant de amănuntul nesemnificativ.
8
 b) Simţul urgenţei
Un bun reporter trebuie să ştie că de rapiditatea sa în culegerea şi
transmiterea informaţiei depind atât succesul personal şi al redacţiei, cât şi, în primul
rând informarea promptă a publicului.
c) Capacitatea de a respecta termenele de predare a materialelor
Fie că lucrează într-un cotidian, post de radio, televiziune, ori agenţie de
presă, reporterul este mereu presat de închiderea ediţiei. Informaţiile trebuie să prindă
pagina înainte ca aceasta să fie definitivată şi trimisă la tipografie, înainte ca jurnalul
de ştiri să înceapă sau ca fluxul de informaţii al agenţiei să se închidă.
d) Capacitatea de încadrare a ştirilor în spaţiul disponibil
După culegerea informaţiilor, ziaristul trebuie să fie capabil să se încadreze în
dimensiunea hotărâtă pentru un articol. Pentru că spaţul tipografic este restrâns,
gazetarii trebuie să aibă abilitatea de a reda, în cât mai puţine cuvinte, informaţiile
cele mai importante, relevante şi interesante legate de subiect. Acelaşi lucru este
valabil şi pentru jurnaliştii din audiovizual.
e) Bunul simţ sau simţul comun ne ajută la:
- selectarea detaliilor celor mai semnificative ale unui eveniment
- sau chiar a ceea ce este sau nu este demn de a fi relatat într-un ziar.
- ne ajută să evităm situaţii penibile şi să ne menţinem în limitele bunei
cuviinţe şi ale deontologiei.
- Lipsa bunului simţ poate duce la situaţii jenante.
f) Obsesia preciziei – unul dintre lucrurile pe care un bun reporter trebuie să
le facă neapărat este observarea şi notarea atentă şi corectă a tuturor elementelor care
dau contextul unui anumit eveniment, inclusiv a numelor şi funcţiilor persoanelor pe
care le-a intervievat şi a instituţiilor pe care acesta le reprezintă.
g) Toleranţa – cei care practică jurnalismul pot întâlni tot felul de oameni, ei
trebuie trataţi la fel, fără iritare şi, mai ales, fără prejudecăţi. Fără prejudecăţi: acesta
ar trebui să fie moto-ul tuturor ziariştilor independenţi.
h) Capacitatea de a schimba registrele
Un bun reporter reuşeşte, de obicei, să nu intre în dispute u interlocutorii.
Acesta presupune alegerea unui limbaj diferenţiat şi/sau a unei vestimentaţii adecvate
în funcţie de interlocutori şi de loc.
i) Disponibilitatea şi abilitatea de a asculta
A fi reporter înseamnă a asculta, a fi reporter nu înseamnă, în niciun caz, a vorbi.
j) Curiozitatea
Mulţi plasează această calitate în capul listei de însuşiri ale jurnaliştilor. Un
reporter este, prin definiţie, dornic să afle totul, iar curiozitatea şi-o manifestă în
numele datoriei de a informa publicul.
k) Perseverenţa
În jurnalism, perseverenţa devine o condiţie esenţială a succesului. De ex.,
este nevoie de perseverenţă pentru a contacta o personalitate prea ocupată, care evită
cu obstinaţie întâlnirea cu reporterul în vederea unui interviu. Unii jurnalişti
păcătuiesc adesea neglijând aşa-numitele follow-up-uri: ei nu urmăresc cursul
evenimentelor ce decurg din faptul relatat. Perseverenţa în urmărirea firului unui
subiect sau al altuia reprezintă unul din secretele reporterilor de succes.
9
 l) Fapte nu presupuneri
O tentaţie căreia îi cad pradă uneori jurnaliştii este aceea de a se lansa rapid
în presupuneri, pornind de la anumit fapte, fără a verifica, în prealabil, dacă ceea ce
oferă ele ca informaţie cititorul este sau nu adevărat.

Mijloacele de documentare

Documentarea este activitatea cea mai importantă a reporterilor, mult mai

anevoioasă şi mai cronofragă decât scrierea propriu-zisă.
Colectarea informaţiilor se face prin intervievare şi prin observare, prin
consultarea documentelor oficiale, cărţilor, ziarelor, internetului şi chiar a coşurilor
pentru hârtii.
a) Observaţia
este metoda de documentare cea mai la îndemână a reporterului. Bine
strunită, ea te poate ţine într-o alertă permanentă. Uneori, pentru a observa e bine să
ştii să asculţi. (lasă-te pisălogit. S-ar putea să ai noroc.).
Cu ochii mereu la pândă, un reporter va observa cu uşurinţă un amănunt care
scoate în evidenţă chiar trăsătura principală a unui fapt, a unui personaj. El se
obişnuieşte, treptat, să reţină concretul
b) Reconstituirea
Ideal ar fi ca reporterul să se afle „atunci când trebuie, acolo unde trebuie.”
De regulă însă, reporterul se află în situaţia de a reconstiutui evenimentul pe care
tocmai l-a ratat şi de a scrie, de aceea, „povestea unei povestiri.” Adică să se bazeze
pe relatările martorilor sau să dea telefon care trebuie, când trebuie şi cui trebuie.
c) Reţeaua de surse
Reporterul trebuie să îşi construiască o reţea cât mai întinsă de surse. Aceste
surse trebuie avizate, nu neapărat supuse.
d) Metode neconvenţionale de colectare a informaţiilor
Cu toate acestea e bine ca jurnalistul să se ferească de metode ce l-ar putea
pune într-o situaţie penibilă dacă ar fi dezvăluite: „Reportofoane ascunse, travestiuri,
denaturări, minciuni etc. sunt mijloace jalnice care repugnă majorităţii oamenilor şi
creează îndoieli în privinţa moralei şi credibilităţii ziarului precum şi calităţii
informaţiilor relatate.”
Oricum ar fi, găsirea sursei celei mai potrivite la momentul potrivit rămâne
partea cea mai vulnerabilă a muncii reporterului. De aceea, reporterii treb. să ştie „să
întindă o plasă cât mai mare.”
e) Intervievarea
Identificarea surselor potrivite la momentul potrivit este o condiţie necesară,
dar nu suficientă pentru succesul reporterului. Mai treb. să ştii si cum să le faci să vb.
Răspunsurile cele mai bune le primesc reporterii care pun cele mai bune
întrebări. Înainte de a fi un gen publicistic, interviul este un mijloc de documentare al
reporterului, unul complementar observaţiei.
f) Predocumentarea
Interviul nu este decât finalul procesului de documentare, care începe cu
identificarea surselor şi continuă cu punerea la cale a unui scenariu de chestionare a
10
acestora. Momentul se numeşte preinterviu sau predocumentare. Preinterviu înseamnă,
printre altele, un set de întrebări dinainte construite. Reporterul se va acomoda, flexibil, la
mersul convorbirii, dar întrebările pregătite îl vor ajuta să nu piardă firul ideii, să ţină
interviul sub control. Reporterul trebuie să se predocumenteze. Ca să poată pune întrebări
pertinente, dar şi ca să nu se facă de râs reporterul treb. să cunoască opera şi activitatea
personalităţii în cauză. El va trebui să consulte:
- colecţia şi arhivele, de hârtie sau cibernetice, ale redacţiei
- arhive
- cărţile de telefon.
g) Verificarea informaţiilor
Un element esenţial al documentării este verificarea acurateţei informaţiilor
pe care le deţin. Reporterii trebuie să se asigure că informaţiile pe care le deţin sunt
corecte, adevărate şi complete.
Jurnaliştii nu trebuie să neglijeze niciodată încrucişarea surselor.
h) Încrucişarea surselor
Presupune găsirea a cel puţin două surse de la care jurnalistul culege
informaţii în legătură cu un anumit eveniment. Această regulă este valabilă mai ales
în cazul unor fapte şi evenimente de a căror desfăşurare şi implicaţii nu suntem siguri
sau în legătură cu care există păreri şi relatări contradictorii. Este recomandată
contactarea, pe cât posibil, a tuturor celor implicaţi în desfăşurarea faptelor, pentru a
consemna toate punctele de vedere şi opiniile acestora.

Textul jurnalistic

Pentru a redacta articole, jurnalistul extrage cuvinte in repertoriul lexical,

formează enunţuri folosind prescripţiile sintactice în vigoare, construieşte texte cu
ajutorul modelelor retorice însuşite prin învăţare sau prin lectura altor texte.
Condiţiile specifice de producere a textului jurnalistic:
Textul jurnalistic : este redactat de un jurnalist angajat, prin contract
permanent sau de colaborare, al unei publicaţii, care îşi asumă toate responsabilităţile
privind respectarea strategiei publicistice şi a regulilor deontologice ce derivă din
contract. Forma finală a textului jurnalistic este rezultatul activităţii de colectare, de
selecţie, ierarhizare şi condensare a informaţiei.
Producerea textelor jurnalistice se supune constrângerilor generate de
difuzarea şi receptarea lor într-un timp şi spaţiu identificate cu precizie.
Textul jurnalistic nu oferă informaţia brută, ea este în prealabil tratată sau
„filtrată”de jurnalist în aşa fel în cât să răspundă aşteptărilor publicului.
Filtrarea informaţiilor ţine de natura informaţiei, a canalului de transmisie şi
de tipul de text dorit de realizat.
Criterii de analiză a filtrării informaţiei:
1) Originalitatea mesajului: presa de informare consideră demne de
interesul publicului doar acele evenimente care conţin elemente de actualitate,
neaşteptate, neobişnuite care trimit la schimbări în raport cu o tradiţie statuată
convenţional sau care modifică percepţia comună a realităţii.

11
 2) Gradul de inteligibilitate a mesajului: o informaţie, oricât de indedită ar
fi, nu este receptată de cititori, decât dacă textul este redactat într-un limbaj accesibil
publicului căruia i se adresează. Se recomandă folosirea termenilor simpli, frazelor
scurte şi evitarea termenilor abstracţi, frazele lungi structurile sintactice arborescente,
inversiunile cu valoare stilistică.
3) Gradul de implicare a publicului: o informaţie poate afecta un public
mai larg sau mai restrâns, poate implica reacţii imediate, îndepărtate sau nu stârneşte
nici un fel de ecou. În funcţie gradul de implicare a publicului jurnalistul va alege
genul jurnalistic: ştire sau reportaj, anchetă, interviu şi va solicita alocarea unui spaţiu
tipografic mai mic sau mai mare.
4) Impactul pe care informaţia în are în psihicul uman: cu cât informaţia
atinge straturi mai profunde ale psihicului uman, cu atât probabilitatea ca ea să fie
reţinută este mai mare. Astfel, referirile la violenţă, sex, viaţă de familie ating
straturile profunde ale psihicului uman, ceea ce explică exploatarea acestor teme de
presa de senzaţie, care se adresează unui public larg, cu un nivel de instrucţie mediu
şi sub-mediu. Informaţiile care tratează probleme economice, sociale, politice,
afectează structuri superficiale ale psihicului uman, iar receptarea lor se realizează
într-un grad mai mare, cu cât nivelul de instrucţie al publicului este mai ridicat.

12