Celuloza este un compus organic natural din categoria polizaharidelor, fiind constituentul principal

al membranelor celulelor vegetale. Împreună cu lignina (un compus macromolecular aromatic) și alți

compuși macromoleculari, intră în structura pereților celulelor vegetale și conferă organismelor
vegetale rezistență mecanică și elasticitate. Aceasta are aceeași formulă brută ca și amidonul,
(C6H10O5)n, unde n poate atinge cifra miilor. Celuloza este constituită dintr-o catenă liniară, în care se
regăsesc mii de unități de D-glucoză, legate între ele prin intermediul unor legături β(1→4).

Surse naturale
Celuloza apare în stare pură în componența bumbacului. Din acesta se obține cea mai pură celuloză
prin îndepărtarea semințelor și spălarea vatei din capsulele de bumbac, iar celuloza rezultată este
folosită în industria textilă deoarece are un procent de 91% celuloză. Se găsește în combinație cu
lignină în lemn (40-60%). Fibrele de celuloză prezente în lemn sunt sub forma unui polimer complex:
lignină. Acesta tratat cu substanțe alcaline duce la formarea hârtiei. Alte surse sunt inul, cânepa,
stuful (50%). Formarea celulozei în plante este rezultatul unui proces de biosinteză fotochimică.
Peretele celular vegetal este alcătuit din celuloză cu excepția câtorva tipuri de alge. Celuloza este
organizată în microfibre. Structura conferă rigiditate plantei și un mediu poros favorabil circulației
apei, mineralelor și altor substanțe nutritive. Celuloza formează părțile de susținere ale plantelor
împreună cu lignina și alte substanțe necelulozice, și conferă acestora elasticitate. Multe din speciile
de plante care conțin un nivel ridicat de celuloză sunt benefice omului.
Numeroasele grupări hidroxil existente de-a lungul lanțului, în resturile glucozice, formează între ele
un număr uriaș de legături de hidrogen care împachetează foarte strâns lanțurile macromoleculare și
conferă celulozei structura macroscopică de fir. Deși este considerat ca fiind produs de plante și
unele bacterii produc celuloză.

Obținere
Polizaharidele, precum celuloza sunt produse eliminând apa conținută în moleculele
monozaharoase. În acest caz glucoza este monozaharidă. Companiile de bumbac și alte fabrici de
materiale textile împreună cu alte metode folosesc acest proces pentru a rafina celuloza. Cea mai
pură varietate de celuloză se obține din bumbac prin egrenarea (îndepărtarea semințelor) și apoi
spălarea vatei din capsulele plantei de bumbac. Această varietate este folosită aproape exclusiv în
scopuri textile.
O celuloză mai puțin pură se obține din lemn, stuf sau paie. În acestea celuloza este amestecată cu
diferiți componenți necelulozici, numiți irecruste (lignină, oligozaharide, ceruri, rășini.), care trebuie
îndepărtați. Separarea se poate face cu ajutorul unor reactivi acizi sau bazici care dizolvă incrustele,
eliberând cea mai mare parte a materialului celulozic util. Printre reactivii folosiți, cel mai întrebuințat
este bisulfitul de calciu, Ca(HSO3)2 (în procedeul bisulfitic) sau amestecul de sulfat de sodiu și
hidroxid de sodiu (în procedeul sulfat). Celuloza rezultată este supusă albirii și servește la fabricarea
hârtiei sau la chimizare.
                          LATINITATE SI DACISM
Limba romana provine din latina vorbita in partile de est ale Imperiului Roman. Face parte, deci, din
familia limbilor romanice, dintre care unele au devenit limbi nationale ( italiana, franceza, spaniola,
portugheza, romana ), altele au ramas limbi regionale ( catalana in Spania, sarda in insula Sardinia,
din Italia, dialectele retoromane in Elvetia ) sau au disparut ( dalmata ).

In timp, limbile se modifica. Cand s-au acumulat multe modificari ( fonetice, gramaticale si
lexicale ), astfel incat varianta de origine noua nu mai e inteleasa de vorbitori, se poate vorbi de o
limba noua. Totusi, transformarile sunt un fenomen continuu si gradual, in care nu e usor sa fixam
praguri. In genere, se considera ca procesul de constituire a limbilor romanice s-a incheiat in secolul al
IX-lea. Pentru romana, s-au propus mai multe date: formarea limbii romane ar fi durat pana in
secolele VI - VII sau VIII - IX.

Incepand din secolul al X-lea ( deoarece poporul roman a fost inconjurat de popoare care vorbeau
limbi din alte familii - slava, maghiara, turca - si avand o confesiune - ortodoxa - care nu utiliza latina
in biserica ), vorbitorii de romana nu au mai avut, pentru multa vreme, contact cu celelalte limbi
romanice si au pierdut mai ales legatura cu reperul latinei culte. In vreme ce franceza, italiana,
spaniola etc. au preluat permanent cuvinte, structuri sintactice si modele stilistice din latina
medievala, romana s-a dezvoltat in afara acestei influente. Recuperarea fondului cultural latin s-a
produs masiv de abia in secolele al XVIII-lea si al XIX-lea.

In Balcani au ramas grupuri de populatie romanizata, vorbind dialecte romanice provenind din
"romana comuna" - limba care circula ( la nord si la sud de Dunare ) in secolele al VII-lea - al X-lea.
Se considera ca romana are patru dialecte: dacoromana ( cea pe care o desemnam de obicei prin
termenul de "romana", vorbita la nord de Dunare, pe un teritoriu care este, cu aproximatie, cel al
Romaniei de astazi ), aromana ( vorbita in anumite zne din Grecia, Macedonia, Albania si
Bulgaria ), meglenoromana ( intr-o zona la nord de Salonic, impartita intre Grecia si Macedonia )
si istroromana ( in cateva localitati din peninsula Istria, Croatia ). Cele patru dialecte au trasaturi
gramaticale si lexicale asemanatoare, dar si destule diferente. Dialectele din sudul Dunarii au fost
influentate de contactul cu limbile greaca, macedoneana, croata, italiana, albaneza, bulgara, turca.

Pentru varietatile regionale ale dacoromanei se foloseste termenul subdialect ( muntenesc,

moldvenesc, banatean, crisean, maramuresean ).

Elemente latine din structura limbii romane: structura gramaticala si vocabularul de baza. In
structura gramaticala romana conserva din latina clasele de declinare ale substantivului, pronumele
personal, tipurile de adjective, numeralele de la 1 la 10, clasele de conjugare ale verbelor, cele mai
multe moduri si timpuri, principalele conjunctii si prepozitii. In vocabular sunt de origine latina cuvinte
care denumesc notiuni, obiecte, actiuni, insusiri fundamentale ( relatii de rudenie, parti ale corpului
uman, elemente naturale, plasarea in timp si spatiu etc. ) si care sunt frecvente in vorbire.

Elemente de substrat: dezvoltate in conditii diferite, limbile romanice au suferit influenta

substratului  ( limba vorbita de populatiile cucerite ) si a altor limbi cu care populatia cucerita a venit
in contact in cursul secolelor. In cazul limbii romane, substratul il constituie limba daco - getilor, din
familia limbilor trace ( indoeuropeana ), din care nu s-au consemnat cuvinte in scris. Pentru
reconstituirea elementelor de substrat, s-a recurs la comparatia cu albaneza ( exemple de cuvinte de
origine traco - daca: abur, barza, brad, a se bucura, buza, caciula, copac, mos, vatra, viezure ).
 Influentele altor limbi asupra limbii romane se impart in doua categorii:

-         influente vechi - slava, maghiara, greaca.

-         influente tarzii - neogreaca, turca.

Influentele vechi: latina dunareana a primit o serie de influente din greaca, chiar anterioare
formarii limbii romane; ulterior, au intrat in romana unele cuvinte din greaca medie ( bizantina ), in
genere prin intermediar slav. E foarte probabil ca in fazele vechi limba romana sa fi primit unele
influente germanice ( de la populatiile migratoare), dar acestea nu au putut fi clar dovedite.

Cea mai puternica influenta asupra limbii romane este cea slava. S-a exercitat pe cale populara -
prin contacte cu populatii slave, asezate din sec. al VII-lea in estul Europei si convietuind cu populatia
romanizata - , dar si pe cale culta, prin slavona, care era limba bisericeasca si a cancelariei in tarile
romane. Unele dintre imprumuturile slave populare au devenit cuvinte din fondul principal, esentiale
pana astazi - ceas, dragoste, a iubi, munca, prieten, prost, a sfarsi, a trai, vorba. Imprumuturile culte
din slavona au avut in genere o circulatie mai limitata ( in administratie si in biserica ), de aceea au
fost inlocuite de imprumuturi ( mai ales latino - romanice ). Cele mai multe s-au pastrat in stilul
bisericesc, predominant conservator, unde au capatat ulterior si valoare de marci distinctive ale
limbajului bisericii ortodoxe fata de cele ale altor biserici crestine.

Imprumuturile din maghiara nu sunt foarte numeroase, dar cuprind cuvinte din lexicul fundamental
- gand, oras, fel etc.

Influenta greaca veche se exercita asupra limbii romane in secolele al VII-lea si al VIII-lea, datorita
relatiilor cu Imperiul Bizantin. Cuvintele grecesti patrund direct ( arvuna, catarg, flamura, matase,
stol, triasta, zale ) sau mai tarziu, pana in secolul al XII-lea, prin intermediul limbii slave ( busuioc,
comoara, corabie, crin, dafin, hartie, livada ).

Influentele tarzii: in secolul al XVIII-lea, in limba romana patrund cele mai multe imprumuturi
din turca ( limba puterii politice externe, a carei dominatie s-a accentuat ) si din neogreaca ( limba
domnitorilor fanarioti si a curtii lor ). Lexicul turcesc, care marcheaza epoca si care nu se va pastra
decat in mica masura in secolele ulterioare este cel legat de administratie, de ceremoniile si
divertismentele curtii. In textele epocii, se realizeaza o prima modernizare a vocabularului, prin
elemente grecesti culte, care stau la baza unei terminologii filozofice si stiintifice internationale, ca si
prin cuvinte latino-romanice. Aceasta este perioada in care se poate vorbi despre formarea unei
constiinte retorice si literare: apar autori care scriu cu intentie estetic ( in fraze lungi, complicate, cu
inversiuni si constructii simetrice ). Altii dezvolta un stil narativ mai apropiat de vorbirea curenta si, in
ciuda particularitatilor regionale, mai accesibil cititorului de azi.

Dupa perioada de tranzitie reprezentata de Scoala Ardeleana, la sfarsitul secolului al XVIII-lea,

incepe epoca moderna din istoria limbii romane, caracterizata prin unificare si modernizare. Alfabetul
chirilic este inlocuit cu alfabetul latin, in cateva etape ( in 1828 Ion Heliade Radulescu simplifica
sistemul scrierii chirilice intr-o varianta care se adapta pronuntarii romanesti; intre 1836 si 1844 s-au
creat alfabete de tranzitie in care literele latine inlocuiau treptat caracterele chirilice; documentele
oficiale din timpul domnieie lui Alexandru Ioan Cuza instituie prin lege folosirea alfabetului latin, in
1860 in Muntenia si in 1862 in Moldova ).

In secolul al XIX-lea, vocabularul limbii romane se modernizeaza prin imprumuturi masive din
limbile romanice ( in primul rand din franceza, dar si din italiana ) si din latina. Aceste surse au
determinat o sporire a componentei latino - romanice a limbii - fenomen care a fost numit
"relatinizare", "reromanizare" sau "occidentalizare romanica".

Intre influentele perioadei moderne se numara si germana ( mai ales in Transilvania ) si rusa ( la
sfarsitul secolului al XVIII-lea si la inceputul secolului al XIX-lea, in Moldova si Tara Romaneasca. ).

In Tara Romaneasca si in Moldova, limba de cultura - a cancelariei si a bisericii - a fost, in secolele al

XIII-lea - al XV-lea, slavona, folosita in scris in texte religioase, in hotarari domnesti, acte juridice,
scrisori, cronici. S-au pastrat texte redactate in slavona pe teritoriul romanesc, din secolul al XIV-lea
( cel mai vechi act pastrat dateaza din 1374 ). In unele dintre aceste texte apar cuvinte romanesti
( nume de familie, porecle, toponime - pan Arbure, Balaur vel logofat, Roman Blandul etc. ). In
Transilvania, devenita parte a regatului maghiar, catolic, limba de cultura a fost - din secolul al XII-lea
- latina ( medievala ), pastrata in inscriptii si documente. Limba serviciului religios ortodox era insa tot
slavona.

Cel mai vechi text romanesc cu datare certa este o scrisoare de la 1521, a lui Neacsu din
Campulung. E foarte posibil sa se fi scris romaneste si inainte, dar textele nu s-au pastrat. Dupa unii
cercetatori, cateva traduceri de texte religioase, pastrate in manuscris, ar fi fost redactate inainte de
1521. Ele au fost descoperite in sec. al XIX-lea si au fost numite ( dupa loc sau dupa
proprietar ) Codicele Voronetean, Psaltirea Voroneteana, Psaltirea Scheiana, Psaltirea
Hurmuzachi. Acestea nu au putut fi datate si localizate cu mare certitudine ( dupa parerea celor mai
multi filologi ar proveni, totusi, din Maramures, de unde si denumirea de "texte maramuresene" ). Le
distinge o particularitate fonetica, rotacismul ( transformarea lui n intervocalic in r -  mana - mara ),
de aceea sunt numte si texte rotacizante.

Din secolul al XVI-lea s-au pastrat destul de putine texte romanesti. Este importanta diferenta dintre
textele traduse ( scrieri religioase, manuscrise sau tiparite ) si cele originale ( acte, scrisori si
documente manuscrise ): traducerile sunt, de obicei, mai greoaie, pentru ca sunt influentate de
originalul strain, in vreme ce textele originale sunt mai accesibile si se apropie mai mult de limba de
astazi ).

Prin textele scrise, s-a constituit treptat varianta culta a limbii romane: limba literara, mai ingrijita,
tinzand sa devina unitara. Prin manuscrisele copiate si recopiate, dar mai ales prin tiparituri, anumite
structuri lingvistice deveneau modele de exprimare in romana. Se considera ca limba romana literara,
chiar daca a preluat elemente si din celelalte graiuri, are la baza graiul ( subdialectul ) muntenesc.
Prestigiul variantei regionale muntenesti a fost asigurat mai ales de cartile bisericesti tiparite - mai
intai de Coresi la Brasov, apoi, in secolul al XVII-lea, de alti tipografi in Tara Romaneasca ( la Govora,
Campulung, Manastirea Dealu ).

In sec. al XVII-lea se diversifica domeniile de folosire  in scris a limbii romane, aparand noi tipuri de
texte, in afara celor religioase, a scrisorilor si actelor. Acum sunt tiparite importante coduri de legi,
punandu-se bazele limbajului juridic romanesc ( in Moldova, Carte romaneasca de
invatatura sau Pravila lui Vasile Lupu, 1646, in Muntenia - Indreptarea legii  sau   Pravila lui
Matei Basarab, 1652 ). In aceeasi perioada se plaseaza inceputurile istoriografiei in limba romana,
prin cronicarul Grigore Ureche si prin continuatorul lui, Miron Costin. Textele cronicarilor, care au
circulat in numeroase copii manuscrise, sunt puncte de pornire pentru dezvoltarea ulterioara atat a
stilului expunerii si argumentarii, cat si a prozei narative.  Nevoilor mai largi de lectura ale unui public
( nu foarte numeros ) stiutor de carte le raspundeau mai ales cartile populare.

In secolul al XVII-lea apar, in scrierile istoriografice ( Grigore Ureche, Miron Costin ), primele
observatii despre latinitatea limbii romane, care se combina, de obicei, si cu argumente despre
unitatea ei ( aceeasi limba e vorbita in tari diferite ). In prefetele unor traduceri din secolele al XVII-
lea - al XVIII-lea se pune problema modernizarii limbii prin imprumuturi. In Transilvania, in a doua
jumatate a secolului al XVIII-lea, latinitatea limbii devine argument de afirmare a identitatii nationale (
Scoala Ardeleana ).
Referat pe tema:
Originea limbii romane

Elaborat de: Filot Alina