Rs Tactica

1. Ce determina comandantul de pluton la analiza misiunii?
17. Planificarea are ca scop elaborarea planului de acţiune şi a ordinului de acţiune.
18. Iniţierea planificării are la bază ordinul de acţiune al eşalonului superior şi cuprinde însuşirea
misiunii primite sau aprofundarea celei deduse.
Pasul 1 – primirea misiunii. Comandantul poate primi misiunea prin intermediul ordinului
preliminar (de avertizare), a ordinului de acţiune sau a ordinului fragmentar.
19. (OFRAG). La primirea misiunii comandantul de pluton execută două activităţi importante aşa
ca analiza misiunii şi stabileşte principalele probleme ale planificării.
La analiza misiunii comandantul plutonului de infanterie determină următoarele:
1) intenţia şi concepţia comandantului eşalonului superior (companie, batalion);

2) sarcinile pe care grupa trebuie să le îndeplinească;
3) limitele acţiunii asupra libertăţii de acţiune ale plutonului;
4) misiunea reformulată a plutonului;
5) calculul timpului.
20. Intenţia comandantului eşalonului superior.
Comandantul plutonului trebuie să cunoască intenţia şi concepţia eşalonului superior în urma
rezultatului acţiunii militare. El trebuie să înţeleagă rolul şi responsabilităţile sale în concepţia luptei lor.
Această informaţie este găsită în ordinul de operaţie (OPORD) al comandantului de companie.
21. Sarcinile pe care plutonul trebuie să le îndeplinească.
Comandantul plutonului trebuie să identifice şi să înţeleagă toate sarcinile a căror îndeplinire
determină succesul misiunii, inclusiv cele care asigură coordonarea acţiunilor plutonului cu subunităţile
vecine. Sarcinile pot fi precizate (de eşalonul superior) şi, sau deduse, fiind exprimate în relaţie cu
terenul, acţiunile sau forţele inamicului, forţele proprii, sau cu o combinaţie a acestor factori.
Sarcinile precizate sunt stabilite de comandantul eşalonului superior şi se regăsesc în conţinutul
ordinului de luptă.
Sarcinile deduse nu sunt exprimate în ordinul de luptă al eşalonului superior, dar trebuie
identificate şi executate pentru ca misiunea să fie îndeplinită cu succes; ele sunt stabilite în funcţie de
situaţie, misiune sau scopul urmărit; acţiunile de rutină sau cele inerente îndeplinirii misiunilor tactice nu
sunt considerate sarcini deduse (de exemplu: coordonarea sprijinului de foc cu manevra sau realimentarea
autovehiculelor) şi fac, de regulă, obiectul prevederilor procedurilor standard de operare; responsabilităţi,
cum ar fi acoperirea flancurilor şi intervalelor dispozitivului de luptă al plutonului sau lichidarea
elementelor izolate ale inamicului rămase după cucerirea obiectivului de atac, constituie sarcini deduse
(dacă nu sunt precizate în ordinul de operaţie al eşalonului superior) şi pot fi menţionate în ordinul de
operaţie propriu.
După identificarea sarcinilor, pe parcursul derulării procesului de elaborare a concepţiei, trebuie
determinată sarcina esenţială pentru misiune.
22. Limitele acţiunii asuprea libertăţii de acţiune al plutonului.
Limitele acţiunii reprezintă obligaţiile şi restricţiile impuse şi exprimă ce nu are voie plutonul să
execute înainte, în timpul şi după terminarea acţiunilor; formulări cum ar fi „a fi pregătit pentru…”,
„începînd cu…“, „pînă la…” exprimă limitări; factori şi restricţii, precum timpul la dispoziţie sau
interdicţia radio, sunt, de asemenea limitări.
23. Misiunea reformulată constituie un enunţ clar şi concis, bazat pe sarcina esenţială pentru
misiune şi pe scopul acesteia, exprimat în formatul: Cine? (plutonul); Ce? (sarcina); Cînd? (timpul
critic); Unde? (de regulă caroul sau coordonatele); De ce? (scopul pe care trebuie plutonul să-l
îndeplinească). Acest enunţ devine primul alineat al estimării comandantului plutonului şi ulterior,
conţinutul paragrafului 2 – MISIUNEA al Ordinului de acţiune (Ord. Acţ.) al comandantului plutonului.
24. Calculul timpului se execută pentru a determina intervalul de timp avut la dispoziţie pentru
planificarea şi desfăşurarea activităţilor de pregătire, avînd în vedere următoarele:
1) capacitatea de a aprecia corect timpul şi spaţiul la dispoziţie constituie una din cele mai
importante calităţi ale unui comandant; timpul este un factor esenţial în orice acţiune militară, el
determină calitatea planificării şi execuţie; comandantul obţine primele indicaţii despre timpul la
dispoziţie prin Ordinul Preliminar al eşalonului superior; cuantumul de timp pe care îl are plutonul pentru
a se pregăti sau a executa o misiune determină detalierea procesului de planificare; din acest motiv
comandantul trebuie să stăpînească foarte bine modul de desfăşurare a procesului de comandă şi control şi
trebuie să dispună de personalul, tehnica şi comunicaţiile necesare derulării acestui proces;
2) planificarea inversă reprezintă procedeul de calcul al timpului şi constă în inversarea
succesiunii în timp a acţiunilor, pentru determinarea momentului iniţierii activităţilor de pregătire;
3) planificarea, executarea recunoaşterilor, elaborarea şi emiterea ordinelor, realizarea
dispozitivului de acţiune, sunt activităţi care se execută la toate eşaloanele, indiferent de timpul la
dispoziţie; pe cît posibil aceste activităţi se vor executa concomitent; atunci cînd acest lucru nu este
posibil, primele activităţi iniţiate vor fi cele care consumă cel mai mult timp; comandantul trebuie să ia în
considerare şi timpul necesar efectuării deplasării forţelor spre raioanele (aliniamentele) iniţiale, timpul
necesar dispunerii în acestea şi realizării măsurilor de siguranţă şi protecţie;
4) analiza timpului are ca rezultat un grafic al activităţilor care trebuiesc desfăşurate, grafic ce
poate suferi modificări atunci cînd intervin situaţii neprevăzute pe timpul desfăşurării activităţilor;
25. De regulă, comandantul de pluton îşi planifică timpul, cuprins între momentul primirii
misiunii şi cel de plecare la ofensivă (cînd trebuie să fie gata pentru apărare) avînd în vedere următoarele
aspecte:
1) este necesar ca peste 1/3 din timpul avut la dispoziţie să fie folosit pentru planificarea proprie
şi pentru emiterea ordinului de acţiune;
2) aproximativ 2/3 din timpul avut la dispoziţie trebuie destinat subordonaţilor pentru
planificarea şi pregătirea misiunii de către aceştia;
3) se iau în considerare şi alţi factori: timpul de zi-lumină la dispoziţie, timpul necesar deplasării
la şi de la ordine şi pentru repetiţii;
4) în schematizarea mentală a activităţilor pregătitoare, comandantul de pluton foloseşte
planificarea inversă, plecînd de la finalul acţiuni spre începutul acesteia;
5) comandantul de pluton trebuie să aloce timp suficient pentru îndeplinirea fiecărei activităţi.
2. Expuneti limitele actiunei si misiunea reformulata.

26. Limitele acţiunii asuprea libertăţii de acţiune al plutonului.
Limitele acţiunii reprezintă obligaţiile şi restricţiile impuse şi exprimă ce nu are voie plutonul să
execute înainte, în timpul şi după terminarea acţiunilor; formulări cum ar fi „a fi pregătit pentru…”,
„începînd cu…“, „pînă la…” exprimă limitări; factori şi restricţii, precum timpul la dispoziţie sau
interdicţia radio, sunt, de asemenea limitări.
Misiunea reformulată constituie un enunţ clar şi concis, bazat pe sarcina esenţială pentru
misiune şi pe scopul acesteia, exprimat în formatul: Cine? (plutonul); Ce? (sarcina); Cînd?
(timpul critic); Unde? (de regulă caroul sau coordonatele); De ce? (scopul pe care trebuie
plutonul să-l îndeplinească). Acest enunţ devine primul alineat al estimării comandantului
plutonului şi ulterior, conţinutul paragrafului 2 – MISIUNEA al Ordinului de acţiune (Ord.
Acţ.) al comandantului plutonului.
3.Expuneti calculul timpului.

27. Calculul timpului se execută pentru a determina intervalul de timp avut la dispoziţie pentru
planificarea şi desfăşurarea activităţilor de pregătire, avînd în vedere următoarele:
5) capacitatea de a aprecia corect timpul şi spaţiul la dispoziţie constituie una din cele mai
importante calităţi ale unui comandant; timpul este un factor esenţial în orice acţiune militară, el
determină calitatea planificării şi execuţie; comandantul obţine primele indicaţii despre timpul la
dispoziţie prin Ordinul Preliminar al eşalonului superior; cuantumul de timp pe care îl are plutonul pentru
a se pregăti sau a executa o misiune determină detalierea procesului de planificare; din acest motiv
comandantul trebuie să stăpînească foarte bine modul de desfăşurare a procesului de comandă şi control şi
trebuie să dispună de personalul, tehnica şi comunicaţiile necesare derulării acestui proces;
6) planificarea inversă reprezintă procedeul de calcul al timpului şi constă în inversarea
succesiunii în timp a acţiunilor, pentru determinarea momentului iniţierii activităţilor de pregătire;
7) planificarea, executarea recunoaşterilor, elaborarea şi emiterea ordinelor, realizarea
dispozitivului de acţiune, sunt activităţi care se execută la toate eşaloanele, indiferent de timpul la
dispoziţie; pe cît posibil aceste activităţi se vor executa concomitent; atunci cînd acest lucru nu este
posibil, primele activităţi iniţiate vor fi cele care consumă cel mai mult timp; comandantul trebuie să ia în
considerare şi timpul necesar efectuării deplasării forţelor spre raioanele (aliniamentele) iniţiale, timpul
necesar dispunerii în acestea şi realizării măsurilor de siguranţă şi protecţie;
8) analiza timpului are ca rezultat un grafic al activităţilor care trebuiesc desfăşurate, grafic ce
poate suferi modificări atunci cînd intervin situaţii neprevăzute pe timpul desfăşurării activităţilor;
28. De regulă, comandantul de pluton îşi planifică timpul, cuprins între momentul primirii
misiunii şi cel de plecare la ofensivă (cînd trebuie să fie gata pentru apărare) avînd în vedere următoarele
aspecte:
6) este necesar ca peste 1/3 din timpul avut la dispoziţie să fie folosit pentru planificarea proprie
şi pentru emiterea ordinului de acţiune;
7) aproximativ 2/3 din timpul avut la dispoziţie trebuie destinat subordonaţilor pentru
planificarea şi pregătirea misiunii de către aceştia;
8) se iau în considerare şi alţi factori: timpul de zi-lumină la dispoziţie, timpul necesar deplasării
la şi de la ordine şi pentru repetiţii;
9) în schematizarea mentală a activităţilor pregătitoare, comandantul de pluton foloseşte
planificarea inversă, plecînd de la finalul acţiuni spre începutul acesteia;
10) comandantul de pluton trebuie să aloce timp suficient pentru îndeplinirea fiecărei activităţi.
4.Ce reprezinta si cuprinde estimarea .

29. Pasul 3 – Pregătirea planului preliminar. Comandantul de pluton execută o estimare a
situaţiei, pe care o foloseşte ca bază pentru planul său preliminar.
Estimarea reprezintă procesul luării deciziei militare şi cuprinde 5 paşi:
1) analiza detaliată a misiunii;
2) analiza situaţiei şi dezvoltarea cursului acţiunii;
3) analiza fiecărui curs al acţiunii;
4) compararea între ele a cursurilor acţiunii;
5) decizia.
5. Expuneti analiza situatiei .

30. Pasul 2. Analiza situaţiei.
Analiza situaţiei, al doilea pas în procesul de estimare îl constituie analiza situaţiei folosind
factorii MIFT-T rămaşi după analiza misiunii:
1) Inamic;
2) Forţe proprii;
3) Teren;
4) Timp.
Factorii sunt analizaţi pentru a determina influenţa acestora asupra cursurilor de acţiune posibile.
După finalizarea analizei şi centralizarea estimărilor, comandantul de pluton este în măsură să elaboreze
variantele posibile de cursuri ale acţiunilor.
Pentru analiza situaţiei, comandantul de pluton studiază datele şi informaţiile despre teren şi
stare a vremii, inamic şi forţele proprii.
31. Analiza terenului se execută pe baza studierii caracteristicilor terenului care influenţează
direct acţiunile militare:
1) posibilităţile de observare şi executare a focului;
2) posibilităţile de adăpostire (acoperire) şi mascare; obstacolele;
3) punctele-cheie din teren;
4) direcţiile (căile) de apropiere.
Concomitent cu acestea, comandantul analizează şi condiţiile de timp, anotimp şi stare a vremii.
Avînd la dispoziţie concluziile rezultate în urma studierii terenului şi a stării vremii, comandantul
este în măsură să determine modul în care caracteristicile zonei de acţiune influenţează posibilităţile
forţelor proprii şi ale inamicului.
Posibilităţile de observare şi executare a focului; posibilităţile de observare sunt determinate de

modul în care terenul influenţează cercetarea, recunoaşterea, descoperirea şi identificarea ţintelor
(obiectivelor); posibilităţile de executare a focului sunt determinate de modul în care terenul
influenţează eficacitatea focului executat cu categoriile de armament din dotare; pe baza concluziilor
rezultate în urma analizei acestor influenţe, comandantul stabileşte elementele de bază ale sistemului
de foc.
Posibilităţile de adăpostire (acoperire) şi mascare; adăpostirea reprezintă protecţia împotriva

focului executat de inamic, iar mascarea reprezintă protecţia împotriva observării acestuia; analiza
posibilităţilor de adăpostire şi mascare nu poate fi separată de analiza posibilităţilor de observare şi
executare a focului; mijloacele de foc şi tehnica de luptă trebuie să fie adăpostite şi mascate pentru a
putea fi folosite eficient şi a le proteja împotriva loviturilor inamicului; la identificarea proprietăţilor
naturale de mascare ale terenului, trebuie luat în considerare şi impactul pe care aparatura de vedere pe
timp de noapte şi pe bază de imagini termale îl are asupra posibilităţilor de observare, atît ale
inamicului, cît şi forţelor proprii.
Obstacolele reprezintă orice restricţii naturale sau artificiale care canalizează, întîrzie,
restricţionează sau deviază deplasarea în teren a forţelor şi mijloacelor Orice porţiune de teren este
evaluată din punctul de vedere al tipului de forţe care urmează să acţioneze în respectivele condiţii .
Influenţa obstacolelor este exprimată prin gradul de accesibilitate a terenului: inaccesibil, greu accesibil
şi accesibil. Toate obstacolele care afectează posibilităţile de deplasare (manevră) ale forţelor, trebuie
identificate şi analizate, inclusiv cele realizate de forţele proprii, astfel:
1) teren inaccesibil – zona este impracticabilă pentru un anumit tip de forţe, sau necesită un
efort prea mare pentru asigurarea mobilităţii acestora; foarte puţine zone sunt considerate inaccesibile
pentru infanteria care acţionează pe jos; în unele zone, reţeaua de drumuri asigură deplasarea forţelor
mecanizate, dar nu permite executarea manevrei acestora;
2) teren greu accesibil – existenţa pantelor abrupte şi a vegetaţiei dese pot îngreuna
executarea manevrei forţelor care acţionează în acest tip de teren, iar sprijinul forţelor şi mijloacelor de
asigurare a mobilităţii este uneori necesar; o zonă considerată greu accesibilă pentru forţele mecanizate,
poate fi considerată ca accesibilă pentru infanteria care acţionează pe jos;
3) teren accesibil – deplasările şi manevra sunt posibile pe majoritatea direcţiilor, iar forţele
care acţionează în zonă nu au nevoie de sprijinul elementelor de asigurare a mobilităţii.
Punctele-cheie din teren reprezintă zonele a căror ocupare, menţinere sau control conferă un
avantaj pentru ambii combatanţi; folosind harta şi informaţiile disponibile, comandantul poate
determina porţiunile de teren în care dispunînd forţele şi mijloacele, poate domina direcţiile de
apropiere sau zona obiectivului; pentru a controla o porţiune-cheie din teren, nu este obligatorie
dispunerea de forţe şi mijloace, accesul inamicului spre aceste zone putînd fi împiedicat, folosind focul
direct şi din poziţii de tragere acoperite; determinarea punctelor-cheie din teren, oferă comandantului
indicaţii utile pentru organizarea sistemului de foc şi realizarea dispozitivului de luptă; punctele-cheie
din teren vor fi luate în considerare pe timpul elaborării cursurilor de acţiune.
Direcţiile (căile) de apropiere reprezintă porţiunea de teren necesară pentru deplasare

(înaintare) către un anumit obiectiv; o direcţie de apropiere favorabilă oferă, de regulă, suficiente
coridoare de mobilitate; acestea sunt zonele în interiorul căilor de apropiere care permit atît deplasarea
cît şi executarea manevrei; ele permit forţelor proprii sau ale inamicului să înainteze sau să se retragă,
respectînd normele tactice şi le asigură posibilitatea concentrării forţelor, realizării surprinderii şi
deplasării rapide; în zona de acţiune trebuie identificate direcţiile de apropiere atît pentru forţele
mecanizate cît şi pentru infanteria care acţionează pe jos; în ofensivă se identifică căile de înaintare
favorabile spre obiectiv ale forţelor proprii şi direcţiile posibile de contraatac ale inamicului; în apărare
aceiaşi regulă este valabilă, aplicată în sens invers; trebuiesc identificate, de asemenea, direcţiile pe care
elementele de cercetare ale inamicului le poate folosi; după identificarea direcţiilor de apropiere,
trebuie analizată influenţa obstacolelor asupra practicabilităţii acestora, examinînd următoarele
aspecte:
1) ce obstacole naturale pot împiedica înaintarea;

2) cum pot fi consolidate obstacolele naturale existente şi cum va influenţa aceasta
practicabilitatea căilor de apropiere;
3) în ce măsură obstacolele paralele cu direcţiile de apropiere favorizează protecţia flancurilor
sau limitează deplasările de front.
32. Starea vremii va fi analizată folosind cele cinci elemente esenţiale pentru acţiunile militare:
1) vizibilitatea (care include timpul de lumină);
2) vîntul;
3) precipitaţiile;
4) norii;
5) temperatura şi umiditatea.
Pentru a stabili efectele lor asupra acţiunilor, efectele stării vremii vor fi corelate cu terenul;
vremea afectează multe categorii de tehnică şi echipament (inclusiv aparatura electronică şi optică),
terenul (practicabilitatea) şi vizibilitatea, dar cel mai mare impact îl are asupra militarilor; în condiţii de
vreme rea, de căldură sau frig excesive, procesul de comandă şi control este îngreunat, vremea aspră şi
vizibilitatea redusă reduc eficienţa acestuia şi a acţiunilor subordonaţilor, iar existenţa şi direcţia de bătaie
a vîntului condiţionează modul de folosire a mijloacelor fumigene.
33. Analiza inamicului. Scopul analizei inamicului este de a stabili cel mai probabil şi cel mai
periculos curs ale acţiune a acestuia; informaţiile pentru identificarea acţiunilor provin din mai multe
surse, incluzînd doctrina inamicului şi activităţile curente desfăşurate de acesta; informaţiile necesare
pentru analiza inamicului includ următoarele:
1) compunerea – aceasta poate fi prezentată sub forma unui tabel (schemă) şi care include date
referitoare la tipul, denumirea, organizarea şi dotarea de principiu a forţelor inamicului dispuse în zona
de acţiune a grupei;
2) dispozitivul de luptă constă în identificarea modului de dispunere a forţelor inamicului pe
cîmpul de luptă; acesta poate fi prezentat grafic pe hartă, sub formă de schemă, sinteză informativă sau
alt format ales; stabilirea dispozitivului de luptă al inamicului se bazează şi pe concluziile rezultate în
urma analizei terenului;
3) tăria (gradul de completare) – aceste informaţii se referă la valoarea reală a forţelor şi
mijloacelor inamicului care acţionează în zona de acţiune;
4) acţiuni semnificative – sunt informaţii referitoare la activităţile cele mai recente desfăşurate
de inamic şi care oferă indicii despre intenţiile probabile ale acestuia;
5) particularităţi şi slăbiciuni – reprezintă anumite caracteristici ale forţelor sau mijloacelor de
luptă ale inamicului care examinate şi exploatate cu grijă, pot furniza un avantaj forţelor proprii;
6) posibilităţile inamicului – sunt acţiunile pe care inamicul le poate desfăşura şi care pot
influenţa semnificativ îndeplinirea misiunii de către forţele proprii.
Cursurile de acţiune probabile ale inamicului sunt identificate de comandant, pe baza informaţiilor
enumerate anterior; analiza acestora se va axa pe determinarea punctelor tari ale inamicului (pentru a
putea fi evitate) şi pe slăbiciunile sale (pentru a putea fi exploatate). În timpul procesului de estimare,
comandantul poate accepta, revizui sau ignora cursurile de acţiune ale inamicului prezentate, sau pot crea
altele; această interacţiune este esenţială în elaborarea unor cursuri ale acţiunilor forţelor proprii cît mai
realiste; rezultatul va consta într-un enunţ clar şi concis al celui mai probabil curs al acţiunilor inamicului,
ale cărui informaţii vor permite comandantului să stabilească cursul optim al acţiunilor grupei.
34. Analiza forţelor proprii. Multe din aceste informaţii trebuie să fie identificate de comandant
astfel:
1) compunerea este prezentată ca o sumă de date despre forţele disponibile pentru îndeplinirea
misiunii. Cunoaşterea plutonului, respectiv, organizarea curentă pentru luptă, comandanţii de grupe,
precum şi documentele de conducere elaborate anterior, îl pot ajuta pe comandant să stabilească
viitoarea compunere pentru luptă ale plutonului;
2) dispunerea curentă a forţelor proprii este stabilită de comandant, hărţi ale situaţiei, scheme
sau alte documente elaborate anterior; informaţiile referitoare la dispunerea curentă, includ datele
referitoare la dispunerea grupei, subunităţilor de sprijin de luptă şi de logistică;
3) nivelul capacităţii combative – concluziile analizei capacităţii combative a forţelor proprii se
concentrează pe evidenţierea posibilităţilor reale şi a vulnerabilităţilor, pentru a-l ajuta pe comandant să
selecteze cursul optim de acţiune; analiza capacităţii combative are în vedere misiunea şi intenţia
comandantului eşalonului superior, dispunerea curentă şi ulterioară a vecinilor şi a rezervei eşalonului
superior, elementele puterii de luptă şi moralul personalului, situaţia logistică, puterea de luptă a unei
subunităţi este dată de numărul personalului şi mijloacelor de luptă şi nu de mărimea acesteia; puterea
plutonului se bazează pe numărul, tipul şi capacitatea combativă a efectivului;
4) activităţile semnificative – datele privind formele de manevră, măsurile de asigurare şi
protecţie a forţelor şi alte elemente care vor fi luate în calcul pe timpul planificării;
5) particularităţi şi slăbiciuni trebuie identificate, fiind luate în considerare pe timpul elaborării
cursurilor de acţiune.
Concluziile rezultate în urma analizei situaţiei constituie baza estimării comandantului de pluton.
Estimările comandantului de pluton stau la baza elaborării cursurilor de acţiune.
6.Expuneti analiza terenului.

de foc.


aspecte:

7. Elaborarea cursurilor de actiune.

36. Elaborarea cursurilor de acţiune. Cursul de acţiune reprezintă un plan posibil de îndeplinire
a misiunii plutonului; el trebuie să fie clar şi concis, să arate cum va îndeplini plutonul misiunea şi să
conţină suficiente detalii; este indicată elaborarea a 2 sau 3 cursuri ale acţiunilor, pentru ca să existe
posibilitatea de a studia mai multe opţiuni; elaborarea mai multor cursuri de acţiune ajută în realizarea
mai multor variante de plan şi creşte flexibilitatea comenzii în timpul execuţiei; fiecare curs de acţiune
trebuie să fie:
1) Viabil – să asigure îndeplinirea misiunii şi să sprijine intenţia comandantului;
2) Acceptabil – să evite crearea unor dificultăţi inutile în desfăşurarea acţiunilor plutonului;
3) Distinct – misiunile şi sarcinile stabilite pentru subordonaţi să difere de cele stabilite în cadrul
altui curs de acţiune.
Un curs de acţiune trebuie să răspundă la următoarele întrebări: Ce? (Ce sarcini sunt de
îndeplinit?); Cînd? (Cînd va trebui începută sau terminată acţiunea, constituie limitări ale timpului?);
Unde? (Unde se află zonele pentru apărare sau ofensivă stabilite prin ordin?); Cum? (Cum se realizează
manevra şi care sunt scopurile elementelor acesteia? Care este efortul principal?); De ce? (Care este
scopul stabilit şi care vor fi rezultatele acţiunii?).
Metodele de elaborare a unui curs al acţiunii pot diferi de la un comandant la altul, în funcţie de
experienţa comandantului; de regulă, activitatea de elaborare a unui curs al acţiunii cuprinde următorii
paşi:
1) stabilirea punctelor decisive – în principiu, comandantul va identifica punctele vulnerabile ale

inamicului asupra cărora plutonul îşi va concentra puterea de luptă;
2) stabilirea eforturilor de sprijin (secundare) – comandantul stabileşte natura şi valoarea
efortului (eforturilor) de sprijin, răspunzînd la întrebarea “Ce altceva trebuie făcut pentru ca efortul
principal să aibă succes?”
3) stabilirea scopurilor – comandantul va stabili scopuri ce trebuiesc atinse de efortul principal şi
cel de sprijin; scopul efortului principal va fi direct legat de scopul acţiunilor companiei, stabilit de
eşalonul superior;
4) stabilirea şi repartizarea sarcinilor – comandantul va repartiza grupelor sarcinile identificate,
în concordanţă cu scopurile stabilite;
5) stabilirea măsurilor de control – măsurile de control sunt stabilite pentru a clarifica
responsabilităţile şi a sincroniza acţiunile subordonaţilor în sprijinul efortului principal; comandantul
trebuie să asigure subordonaţilor săi libertatea de acţiune, în limitele impuse de situaţia concretă;
6) întocmirea enunţului şi a schemei cursului acţiunii – reprezentările grafice ale cursurilor de
acţiune sporesc claritatea acestora; pe schemă va fi reprezentat modul de executare a manevrei;
măsurile grafice de control trebuie să fie reprezentate cu acurateţe, iar dacă schema va fi inclusă în
ordinul de acţiune simbolurile grafice atipice, folosite pentru clarificarea unor particularităţi, vor fi
explicate într-o legendă;
8. Metode de elaborare a unui curs de actiune

Metodele de elaborare a unui curs al acţiunii pot diferi de la un comandant la altul, în funcţie de
experienţa comandantului; de regulă, activitatea de elaborare a unui curs al acţiunii cuprinde următorii
paşi:
7) stabilirea punctelor decisive – în principiu, comandantul va identifica punctele vulnerabile ale

inamicului asupra cărora plutonul îşi va concentra puterea de luptă;
8) stabilirea eforturilor de sprijin (secundare) – comandantul stabileşte natura şi valoarea
efortului (eforturilor) de sprijin, răspunzînd la întrebarea “Ce altceva trebuie făcut pentru ca efortul
principal să aibă succes?”
9) stabilirea scopurilor – comandantul va stabili scopuri ce trebuiesc atinse de efortul principal şi
cel de sprijin; scopul efortului principal va fi direct legat de scopul acţiunilor companiei, stabilit de
eşalonul superior;
10) stabilirea şi repartizarea sarcinilor – comandantul va repartiza grupelor sarcinile identificate,
în concordanţă cu scopurile stabilite;
11) stabilirea măsurilor de control – măsurile de control sunt stabilite pentru a clarifica
responsabilităţile şi a sincroniza acţiunile subordonaţilor în sprijinul efortului principal; comandantul
trebuie să asigure subordonaţilor săi libertatea de acţiune, în limitele impuse de situaţia concretă;
12) întocmirea enunţului şi a schemei cursului acţiunii – reprezentările grafice ale cursurilor de
acţiune sporesc claritatea acestora; pe schemă va fi reprezentat modul de executare a manevrei;
măsurile grafice de control trebuie să fie reprezentate cu acurateţe, iar dacă schema va fi inclusă în
ordinul de acţiune simbolurile grafice atipice, folosite pentru clarificarea unor particularităţi, vor fi
explicate într-o legendă;
9. Misiunile cercetari de geniu in lupta de aparare
10. Obligatile comandantului de pluton in lupta.

Pe timpul desfăşurării luptei comandantul de pluton este obligat:
1) să conducă dispunerea plutonului şi lupta acestuia în concordanţă cu planul de acţiune şi

posibilităţile tehnico-tactice ale armamentului;
2) să-şi stabilească locul în dispozitiv şi să urmărească permanent cîmpul de luptă;
3) să adapteze planul de acţiune la specificul situaţiei, luînd măsurile adecvate;
4) să organizeze observarea cîmpului de luptă;
5) să raporteze comandantului de companie despre problemele şi situaţia militarilor din
subordine;
6) să raporteze comandantului de companie despre puterea de luptă a plutonului;
7) să informeze permanent subordonaţii privind situaţia de luptă;
8) să cunoască şi să transmită semnalele de conducere şi cooperare în luptă.
11. Succesiunea amenajari punctului de sprijin al Pl.I
234. Amenajarea genistică a punctului de sprijin al plutonului se execută în următoare succesiune:
săparea poziţiilor de tragere de bază pentru TAB sau MLI/MLD, mitraliere, puşti mitraliere şi a
locaşurilor individuale de tragere; unirea şanţurilor de tragere pentru grupe; curăţarea terenului pentru
îmbunătăţirea observării şi executării focului; realizarea de adăposturi pentru personal şi a şanţurilor-
adăpost acoperite pentru fiecare grupă precum şi a unui adăpost (amenajat antinuclear şi antichimic)
pentru pluton în afara tranşeelor; pregătirea poziţiilor de tragere de rezervă şi vremelnice, a nişelor şi
adăposturilor sub parapet pentru muniţie şi alte materiale; săparea şanţurilor de comunicaţie între tranşeea
întîi şi poziţiile de tragere de bază şi de rezervă, care se amenajează pentru executarea focului.
Poziţiile de apărare ale grupelor precum şi poziţiile de tragere ale mijloacelor de foc se maschează
cu mijloacele de mascare din înzestrare şi cu materiale improvizate.
Poziţiile de tragere pentru TAB sau MLI/MLD se aleg în rîpe, viroage, denivelări, ţinîndu-se seama
de posibilităţile executării focului.
TAB sau MLI/MLD se dispun iniţial în locuri ferite de observarea terestră şi aeriană a inamicului.
La ordinul comandantului de pluton, poziţiile de tragere se ocupă, în timpul cel mai scurt, de
regulă, după ce lucrările genistice au fost terminate.
Lucrările genistice se maschează concomitent cu executarea lor; militarii din pluton
definitivează lucrările de amenajare genistică executate cu mijloace mecanizate.
235. Pentru nimicirea inamicului pătruns în interiorul punctului de sprijin sau la flancurile
acestuia, se realizează lucrări genistice de rezervă care se execută în raport cu timpul avut la dispoziţie
pînă la începere luptei.
Lucrările false se amenajează în intervalele dintre grupe, înapoia şi în flancurile punctului de
sprijin de pluton conform concepţiei eşalonului superior.
12. Organizare protectiei N.B.C . de catre Cdt. Pl.I in lupta de ofensiva.
13. Organizare protectiei N.B.C. de catre Cdt. Pl.I in lupta de aparare
14. Sucesiunea orientari in teren.
15. Activitatile desfasurate de catre Ctd. Pl.I pentru pregatirea actiunilor de

lupta.
16. Scopul planificari actiunilor de lupta. Continutul analizei misiunei executat

de catre Cdt. Pl.I pentru actiunile militare.
Planificarea are ca scop elaborarea planului de acţiune şi a ordinului de acţiune.
Iniţierea planificării are la bază ordinul de acţiune al eşalonului superior şi cuprinde însuşirea
misiunii primite sau aprofundarea celei deduse.
Analiza detaliată misiunii este primul pas în procesul de estimare fiind modul prin care
comandantul înţelege şi obţine informaţii despre misiuni; informaţiile care stau la baza analizei misiunii
se extrag din Ord. Acţ. al eşalonului superior, respectiv din paragraful 3 – EXECUŢIA, care precizează
concepţia comandantului eşalonului superior, misiunile şi sarcinile subunităţilor subordonate, precum şi
instrucţiunile de coordonare; paragraful 2 conţine misiunea companiei; alte informaţii utile sunt incluse în
anexe şi scheme.
17. Continutul ordinului prelminar sau de avertizare a Cdt. Pl.I pentru actiuni
militare.
Ordinul preliminar (de avertizare) cuprinde situaţia, misiunea, instrucţiuni generale şi
instrucţiuni speciale.
Situaţia – o scurtă descriere a situaţiei inamicului, a forţelor proprii şi a subunităţilor primite în
întărire (sprijin).
Misiunea este cea primită de la comandantul de companie şi reformulată de către comandantul de
pluton sau cea dedusă de către acesta.
Instrucţiunile generale se referă la:
1) modificările în structura grupei;
2) echipamentul şi tehnica necesare;
3) cerinţele speciale (mine antiblindate, aparatură de vedere pe timp de noapte şi altele);
4) calculul timpului, care trebuie să includă ora începerii deplasării, ora şi locul dării ordinului de
acţiune, termenul probabil de execuţie, ora începerii inspecţiilor şi ce se verifică, ora la care se execută
repetiţiile şi ce se exersează;
5) alte instrucţiuni necesare.
Instrucţiuni speciale pentru:
1) subordonaţi;
2) cei care participă la elaborarea ordinului de acţiune.
18. Succesiunea estimari situatiei executate de catre Cdt. Pl.I pentru actiunile
militare.
Estimarea reprezintă procesul luării deciziei militare şi cuprinde 5 paşi:
6) analiza detaliată a misiunii;
7) analiza situaţiei şi dezvoltarea cursului acţiunii;
8) analiza fiecărui curs al acţiunii;
9) compararea între ele a cursurilor acţiunii;
10) decizia.
19. Succesiunea analizei situatiei executate de catre Cdt. Pl.I pentru actiunile
militere.
Analiza situaţiei, al doilea pas în procesul de estimare îl constituie analiza situaţiei folosind factorii
MIFT-T rămaşi după analiza misiunii:
5) Inamic;
6) Forţe proprii;
7) Teren;
8) Timp.
Factorii sunt analizaţi pentru a determina influenţa acestora asupra cursurilor de acţiune posibile.
După finalizarea analizei şi centralizarea estimărilor, comandantul de pluton este în măsură să elaboreze
variantele posibile de cursuri ale acţiunilor.
Pentru analiza situaţiei, comandantul de pluton studiază datele şi informaţiile despre teren şi
stare a vremii, inamic şi forţele proprii.
20. Succesiunea analizei terenului executate de catre Cdt.pl.I pentru actiunile

militere.

de foc.


aspecte:

21. Principile dispuneri subunitatilor in stationare.

85. Staţionarea constă în dispunerea plutonului de infanterie într-un raion în vederea pregătirii
luptei, a marşului sau în scopul refacerii puterii de luptă.
Pentru staţionare, plutonul se dispune într-un raion în cadrul eşalonului superior sau independent.
86. Raionul de staţionare al plutonului se stabileşte, de obicei, de către eşalonul superior şi
trebuie să asigure dispunerea mascată a acestuia, protecţie NBC, să aibă căi de intrare şi de ieşire şi să
ofere posibilitatea asigurării cu apă a personalului.
În raionul de staţionare plutonul se dispune dispersat în lungul itinerarelor de deplasare sau în afara
acestora, ţinîndu-se seama de dispozitivul care trebuie realizat în vederea ducerii acţiunilor de luptă.
Comandantul de pluton elaborează ordinul de acţiune pentru staţionare şi-l transmite
subordonaţilor.
87. Raionul de staţionare se ocupă, de regulă, pe întuneric sau în alte condiţii de vizibilitate
redusă.
Oprirea coloanelor subunităţilor pe comunicaţii pentru a aştepta intrarea în raionul de staţionare
este interzisă.
Amenajarea genistică a raionului începe imediat după sosirea în acesta, iar cînd este posibil, se
execută din timp; pentru protecţia personalului, tehnicii militare şi stocurilor de materiale împotriva
armelor de distrugere în masă şi sistemelor incendiare se amenajează adăposturi.
22. Continutul analizei starii vremii executate de catre Cdt.Pl.I pentru actiunile
militere.
18. Starea vremii va fi analizată folosind cele cinci elemente esenţiale pentru acţiunile militare:
6) vizibilitatea (care include timpul de lumină);
7) vîntul;
8) precipitaţiile;
9) norii;
10) temperatura şi umiditatea.
Pentru a stabili efectele lor asupra acţiunilor, efectele stării vremii vor fi corelate cu terenul;
vremea afectează multe categorii de tehnică şi echipament (inclusiv aparatura electronică şi optică),
terenul (practicabilitatea) şi vizibilitatea, dar cel mai mare impact îl are asupra militarilor; în condiţii de
vreme rea, de căldură sau frig excesive, procesul de comandă şi control este îngreunat, vremea aspră şi
vizibilitatea redusă reduc eficienţa acestuia şi a acţiunilor subordonaţilor, iar existenţa şi direcţia de bătaie
a vîntului condiţionează modul de folosire a mijloacelor fumigene.
23.Actiunile Pl.I in stationare.

88. Pe timpul staţionării se execută următoarele activităţi de refacere a puterii de luptă:
1) realizarea aprovizionării şi a lucrărilor de mentenanţă;
2) acordarea primelor îngrijiri şi evacuarea răniţilor şi a bolnavilor;
3) acordarea de repaus.
Comandantul de pluton trebuie să fie atent la repartiţia echitabilă a serviciului de gardă şi a
perioadelor de mentenanţă pentru a permite subordonaţilor odihnă deplină.
De asemenea, pe timpul staţionării se execută următoarele activităţi privind pregătirea pentru luptă
a plutonului:
1) pregătirea misiunii următoare de îndată ce este cunoscută;
2) asigurarea armamentului, muniţiei şi a materialelor necesare pentru îndeplinirea acesteia;
3) desăvîrşirea antrenamentului plutonului (condus de obicei de către locţiitorul său la comandă,
atunci cînd comandantul de pluton este la ordine la comandantul de companie);
pregătirea pentru deplasare
24. Scopul si sucesiunea analizei inamicului executate de catre Cdt.pl.I pentru

actiunile militere.
19. Analiza inamicului. Scopul analizei inamicului este de a stabili cel mai probabil şi cel mai
periculos curs ale acţiune a acestuia; informaţiile pentru identificarea acţiunilor provin din mai multe
surse, incluzînd doctrina inamicului şi activităţile curente desfăşurate de acesta; informaţiile necesare
pentru analiza inamicului includ următoarele:
7) compunerea – aceasta poate fi prezentată sub forma unui tabel (schemă) şi care include date
referitoare la tipul, denumirea, organizarea şi dotarea de principiu a forţelor inamicului dispuse în zona
de acţiune a grupei;
8) dispozitivul de luptă constă în identificarea modului de dispunere a forţelor inamicului pe
cîmpul de luptă; acesta poate fi prezentat grafic pe hartă, sub formă de schemă, sinteză informativă sau
alt format ales; stabilirea dispozitivului de luptă al inamicului se bazează şi pe concluziile rezultate în
urma analizei terenului;
9) tăria (gradul de completare) – aceste informaţii se referă la valoarea reală a forţelor şi
mijloacelor inamicului care acţionează în zona de acţiune;
10) acţiuni semnificative – sunt informaţii referitoare la activităţile cele mai recente desfăşurate
de inamic şi care oferă indicii despre intenţiile probabile ale acestuia;
11) particularităţi şi slăbiciuni – reprezintă anumite caracteristici ale forţelor sau mijloacelor de
luptă ale inamicului care examinate şi exploatate cu grijă, pot furniza un avantaj forţelor proprii;
12) posibilităţile inamicului – sunt acţiunile pe care inamicul le poate desfăşura şi care pot
influenţa semnificativ îndeplinirea misiunii de către forţele proprii.
Cursurile de acţiune probabile ale inamicului sunt identificate de comandant, pe baza informaţiilor
enumerate anterior; analiza acestora se va axa pe determinarea punctelor tari ale inamicului (pentru a
putea fi evitate) şi pe slăbiciunile sale (pentru a putea fi exploatate). În timpul procesului de estimare,
comandantul poate accepta, revizui sau ignora cursurile de acţiune ale inamicului prezentate, sau pot crea
altele; această interacţiune este esenţială în elaborarea unor cursuri ale acţiunilor forţelor proprii cît mai
realiste; rezultatul va consta într-un enunţ clar şi concis al celui mai probabil curs al acţiunilor inamicului,
ale cărui informaţii vor permite comandantului să stabilească cursul optim al acţiunilor grupei.
25. Particularitetile stationari in conditii specifice.

Secţiunea 1
Staţionarea în bivuac
89. Bivuacul reprezintă porţiunea de teren pe care staţionează temporar forţele şi tehnica din
dotare. Terenul se alege, de regulă, în afara localităţilor sau taberelor permanente, în păduri, pe lîngă o
sursă de apă, iar forţele se adăpostesc în corturi izoterme sau adăposturi improvizate cu materiale din
dotare sau din zonă.
90. La organizarea bivuacului trebuie să se ţină seama de următoarele condiţii:
1) să fie mascat pentru evitarea descoperirii de către inamic, atît prin observare terestră cît şi
aeriană;
2) să ofere condiţii de instalare a siguranţei nemijlocite pentru evitarea surprinderii;
3) să fie instalat în apropierea unei căi de comunicaţii practicabile pentru autovehicule;
4) locurile alese trebuie să fie uscate, adăpostite de vînt, asigurate împotriva avalanşelor şi
torentelor;
5) să fie în apropierea unei surse de apă potabilă şi a surselor de aprovizionare cu lemne;
6) să nu fie dispus pe văile rîurilor care pot produce inundaţii pe timpul ploilor abundente.
91. Bivuacul trebuie să asigure:
1) existenţa unui adăpost: cort, grotă (peşteră), cavernă, adăpost improvizat;
2) adăpostul să poată fi izolat cu pînză cauciucată, pînză de cort, crengi, fîn, paie, cetină, saltea;
3) posibilităţi de încălzire: foc cu lemne şi spirtieră.
92. Pe timp de iarnă, corturile se instalează, în funcţie de grosimea stratului de zăpadă, astfel:
1) cînd stratul de zăpadă este subţire, se curăţă mai întîi terenul de zăpadă, se aşterne un strat
de cetină sau fîn (paie), după care se instalează cortul;
2) cînd stratul de zăpadă este mare, se amenajează în zăpadă o groapă de dimensiunile cortului,
adîncă de 30-40 cm, se aşterne un strat de cetină de brad sau fîn (paie) gros de minim 20 cm, după care
se instalează cortul.
93. Aprovizionarea cu armament, echipament, diverse materiale şi medicamente, precum şi
evacuarea răniţilor şi bolnavilor se execută în ascuns, pe căile de acces către bivuac.
26. Sucesiunea analizei fortelor proprii executate de catre Cdt.pl.I pentru

actiunile militere.
20. Analiza forţelor proprii. Multe din aceste informaţii trebuie să fie identificate de comandant
astfel:
1)compunerea este prezentată ca o sumă de date despre forţele disponibile pentru îndeplinirea
misiunii. Cunoaşterea plutonului, respectiv, organizarea curentă pentru luptă, comandanţii de
grupe, precum şi documentele de conducere elaborate anterior, îl pot ajuta pe comandant să
stabilească viitoarea compunere pentru luptă ale plutonului;
2)dispunerea curentă a forţelor proprii este stabilită de comandant, hărţi ale situaţiei, scheme sau
alte documente elaborate anterior; informaţiile referitoare la dispunerea curentă, includ datele
referitoare la dispunerea grupei, subunităţilor de sprijin de luptă şi de logistică;
3)nivelul capacităţii combative – concluziile analizei capacităţii combative a forţelor proprii se
concentrează pe evidenţierea posibilităţilor reale şi a vulnerabilităţilor, pentru a-l ajuta pe
comandant să selecteze cursul optim de acţiune; analiza capacităţii combative are în vedere
misiunea şi intenţia comandantului eşalonului superior, dispunerea curentă şi ulterioară a vecinilor
şi a rezervei eşalonului superior, elementele puterii de luptă şi moralul personalului, situaţia
logistică, puterea de luptă a unei subunităţi este dată de numărul personalului şi mijloacelor de
luptă şi nu de mărimea acesteia; puterea plutonului se bazează pe numărul, tipul şi capacitatea
combativă a efectivului;
4)activităţile semnificative – datele privind formele de manevră, măsurile de asigurare şi protecţie a
forţelor şi alte elemente care vor fi luate în calcul pe timpul planificării;
5)particularităţi şi slăbiciuni trebuie identificate, fiind luate în considerare pe timpul elaborării
cursurilor de acţiune.
Concluziile rezultate în urma analizei situaţiei constituie baza estimării comandantului de pluton.
Estimările comandantului de pluton stau la baza elaborării cursurilor de acţiune.
27. Actiunile Pl.I in siguranta stationarii.

85. În staţionare plutonul poate fi numit pichet de pază independent sau pichet de pază în cadrul
detaşamentului de pază; de regulă, plutonul ocupă şi pregăteşte un punct de sprijin de bază şi
de rezervă – dacă se dispune de timp – cu o dezvoltare frontală de 500-1000 m şi primeşte o
fîşie de siguranţă cu o lărgime de pînă la 2 km; el poate fi trimis la o distanţă de pînă la 5 km
faţă de subunităţile cărora le face siguranţa.
Pichetul de pază se instalează pe un aliniament favorabil apărării pe cît posibil protejat de
obstacole antiblindate şi care să asigure un cîmp de vedere spre inamic pe o distanţă cît mai mare.
86. Pentru recunoaşterea militarilor din subunităţile proprii, zilnic, se stabileşte secretul, care se
comunică subunităţilor din siguranţa de staţionare şi elementelor de cercetare trimise în faţa acesteia;
secretul constituie mijlocul de recunoaştere a militarilor subunităţilor proprii de cei ai inamicului; el se
comunică, de regulă, pentru 24 ore, dar poate fi schimbat oricînd situaţia impune; secretul este compus
din parolă şi răspuns; parola se cere tuturor persoanelor care trec aliniamentul siguranţei de staţionare
în ambele sensuri precum şi persoanelor care se deplasează noaptea în raionul de dispunere a
subunităţii; parola şi răspunsul se pronunţă cu voce înceată; cei care nu cunosc parola vor fi reţinuţi şi
se raportează comandantului de pluton; acesta îi interoghează personal pe cei reţinuţi şi în funcţie de
împrejurări le permite să meargă mai departe sau îi trimite sub escortă la comandantul care a trimis
siguranţa.
Locul de dispunere al plutonului trebuie să asigure observarea circulară, executarea focului pe
toate direcţiile şi o bună mascare.
Ziua, cînd vizibilitatea este bună, jumătate din militarii pichetului de pază se pot odihni; în condiţii
de vizibilitate redusă observarea se completează cu ascultarea.
După ocuparea punctului de sprijin, comandantul de pluton numeşte un observator, organizează
lucrul pentru executarea lucrărilor genistice, indică modul de executare a focului la apariţia inamicului şi
comunică semnalele şi secretul.
Observarea se execută neîntrerupt, ziua şi noaptea; pe timpul activităţii ca pichet de pază se evită
producerea de zgomote inutile (ţipete, rîsete, cîntece, etc.) sau folosirea excesivă a luminii (se indică
folosirea filtrelor infraroşii şi a dispozitivelor de vedere pe timp de noapte de tip pasiv).
În caz de atac NBC, foc de artilerie, dacă punctul de sprijin nu este prevăzut cu şanţuri adăpost, se
pot folosi drept protecţie TAB sau MLI/MLD; activitatea se reia imediat ce atacul încetează.
Militarii izolaţi ai inamicului vor fi capturaţi, dacă este posibil, sau nimiciţi, raportîndu-se despre
aceasta comandantului care a trimis siguranţa.
Pichetul de pază capturează sau nimiceşte grupurile mici ale inamicului.
Cînd inamicul atacă cu forţe superioare pichetul de pază deschide focul la distanţa maximă eficace,
provocîndu-i pierderi şi obligîndu-l să se desfăşoare prematur; el trebuie să apere cu dîrzenie aliniamentul
ocupat pentru a asigura desfăşurarea forţelor principale.
Pichetul de pază se retrage de pe un aliniament pe altul numai cu aprobarea comandantului
eşalonului care l-a trimis.
28. Activitatile desfasurate de catre Cdt.Pl.I pentru actiunile militere.
29. Actinile Pl.I in siguranta de lupta.

234. Cînd se trece la apărare în afara contactului cu inamicul şi se organizează fîşia de asigurare plutonul
de infanterie acţionează, de regulă, pe poziţia siguranţei de luptă, independent, dar se poate găsi şi în
cadrul companiei destinată să ocupe poziţia înaintată sau ca detaşament înaintat.
235. Poziţia siguranţei de luptă se organizează de către unitate pe direcţiile pe care nu se
organizează poziţia înaintată, cu subunităţi din forţele de angajare ulterioară ale batalionului avînd
următoarele misiuni: inducerea în eroare a inamicul asupra traseului real al limitei dinainte a apărării;
zădărnicirea acţiunilor cercetării; prevenirea atacului prin surprindere al inamicului; obligarea inamicului
să-şi desfăşoare prematur forţele.
30. Continutul conceptiei executate de catre Cdt.pl.I pentru actiunile militere.

Concepţia acţiunii redă modul în care comandantul de pluton a decis să îndeplinească misiunea;
obligatoriu va fi inclus şi un subcapitol despre executarea manevrei şi a sprijinului de foc (se întocmeşte
schemă), astfel:
În concepţie comandantul de pluton determină:
1) modul de îndeplinire a misiunii primite (care inamic, unde şi cu ce mijloace să fie nimicit şi
măsurile de inducere a acestuia în eroare);
2) dispozitiv de luptă (deplasare, staţionare);
3) misiunile grupei şi mijloacelor de foc de întărire;
4) organizarea conducerii.
31. Bazele deplasari si procedee de deplasare.

98. Deplasarea este acţiunea desfăşurată de subunităţi pentru dislocarea dintr-un raion într-
altul, intrarea în luptă sau executarea manevrei.
Plutonul de infanterie trebuie să fie permanent în măsură să execute deplasări pe orice distanţă.
Deplasarea trebuie să se facă rapid, dispersat şi în ascuns pentru a asigura protecţia plutonului
împotriva loviturilor inamicului.
99. Subunităţile se deplasează prin următoarele procedee: marş (pe autovehicule sau pe jos),
transport (pe comunicaţii feroviare, maritime, fluviale şi aeriene) şi combinat.
Procedeul de deplasare se adoptă în funcţie de situaţia, scopul, distanţa şi timpul afectat deplasării,
starea comunicaţiilor şi existenţa mijloacelor de deplasare.
Procedeul de bază pentru deplasare este marşul.
Indiferent de procedeul folosit, plutonul de infanterie trebuie să ajungă în raionul (pe aliniamentul)
stabilit la timp şi cu puterea de luptă completă, în vederea îndeplinirii misiunii ordonate.
În funcţie de situaţie şi misiune, deplasarea poate fi spre front, de-a lungul frontului, dinspre front
şi în spatele frontului.
32. Scopul si continutul recunoasteri executate de catre Cdt.pl.I pentru actiunile
militere.
Dacă timpul permite, comandantul de pluton execută, personal, recunoaşterea în scopul
confruntării elementelor rezultate din analiza terenului şi aducerii corectivelor necesare planului său, al
confirmării gradului de practicabilitate al rutelor şi a timpului necesar deplasărilor mai importante.
Cînd timpul nu permite, comandantul de pluton execută recunoaşterea pe hartă.
Executarea recunoaşterii cuprinde:
1) clarificarea, prin confruntare a răspunsurilor la întrebările ce apar pe timpul analizei situaţiei
din cadrul procesului elaborării cursului optim de acţiune;
2) stabilirea modului de acţiune pentru îndeplinirea misiunii;
3) planificarea acţiunii;
4) elaborarea mentală a detaliilor planului de acţiune.
33. Indici posibilitati de mars.

98. Etapa de marş este distanţa parcursă de pluton în 24 de ore.
În teren şes şi deluros, etapa de marş pe autovehicule poate fi de pînă la 250 km, uneori mai mare;
în teren muntos-împădurit pînă la 150 km.
Cînd plutonul se deplasează pe jos mărimea etapei de marş poate să fie de pînă la 30 km.
Viteza medie de marş este media vitezelor parţiale realizate pe diferite porţiuni de itinerar şi se
exprimă în km pe oră.
Viteza medie de marş a coloanelor mixte în teren şes sau deluros, ziua este de 20-30 km pe oră;
coloanele de transportare amfibii blindate (maşini de luptă, automobile) se deplasează ziua cu 30-40 km
pe oră, iar noaptea – cu 25-30 km pe oră; cînd subunităţile se deplasează pe jos viteza medie de marş este
de 4-5 km pe oră, iar pe schiuri de 5-7 km pe oră; cînd deplasarea se execută pe drumuri cu pante mari
sau cu obstacole (bolovani, grohotiş) viteza de deplasare se micşorează pînă la 1 km pe oră.
În teren muntos-împădurit viteza de marş se reduce cu 30-40% faţă de cea din teren şes şi deluros.
Pe timp de îngheţ (dezgheţ), pe drumuri desfundate şi în condiţii de vizibilitate redusă viteza medie
de marş poate fi de 10-15 km pe oră; la urcarea pantelor de 6-8% viteza este de pînă la 10 km pe oră, iar
la coborîre – de pînă la 15-20 km pe oră.
Pe căldură mare, pe drumuri cu praf, pe timpul trecerii prin localităţi mari, pe ceaţă şi ninsoare sau
noaptea viteza de marş se reduce cu 15-20% şi chiar mai mult.
Noaptea, cînd autovehiculele sunt echipate cu aparate de vedere sau cînd luminează luna, pe
drumurile cu indicatoare luminoase şi cu circulaţie într-un singur sens viteza medie de marş poate fi
aceeaşi ca pe timpul zilei.
34. Continutul planului de actiune intocmit de catre Cdt.pl.I pentru actiunile

militere.
Planul de acţiune presupune detalierea concepţiei şi cuprinde 5 puncte: situaţia, misiunea,
execuţia, sprijinul logistic, comanda şi comunicaţiile.
Situaţia se referă la:
1) situaţia inamicului (scopul, forma de luptă, compunerea, dispozitivul probabil de luptă,

acţiunile probabile şi etapele acestora, termenele, comanda);
2) concepţia comandantului de companie – scopul luptei, direcţia de efort, etapele acţiunii,
comanda; acţiunile pe care le execută; situaţia vecinilor şi acţiunile acestora (cele care interesează);
3) subordonări şi resubordonări (dacă este cazul).
Misiunea reformulată constituie un enunţ clar şi concis, bazat pe sarcina esenţială pentru misiune
şi pe scopul acesteia, exprimat în formatul: Cine? (plutonul); Ce? (sarcina); Cînd? (timpul critic); Unde?
(de regulă caroul sau coordonatele); De ce? (scopul pe care trebuie plutonul să-l îndeplinească).
Execuţia detaliază decizia comandantului rezultată pe parcursul procesului de planificare, astfel:

direcţia de acţiune şi manevra; etapele acţiunii şi termenele; direcţia de efort; alte priorităţi şi precizări
(instrucţiunile de apărare nucleară, biologică şi chimică; priorităţile specifice; stabilirea măsurilor de
mascare); programarea în timp a acţiunilor; cooperarea; sprijinul de luptă; instrucţiuni de coordonare.
Sprijinul logistic cuprinde concepţia de realizare a sprijinului logistic.
Comanda şi comunicaţiile cuprinde următoarele subcapitole:
1) comanda – înlocuitorul la comandă, locul comandantului de pluton;

2) comunicaţii – instrucţiunile de recunoaştere, identificare şi regulile generale privind utilizarea
mijloacelor de comunicaţii; rapoartele şi timpul în care acestea vor fi înaintate.
Planul de acţiune constituie baza documentară pentru elaborarea ordinului de acţiune.
35. Pl.I in siguranta marsului. Misiunea, intarirea si distantele le care actioneaza.

100. În siguranţa de marş plutonul poate fi destinat ca pichet mobil de cap (de flanc, de spate),
pichet fix de flanc sau patrulă de siguranţă cînd pichetul mobil este de valoare companie.
Plutonul ca pichet mobil (fix) poate primi ca întărire 1-3 tancuri, un pluton de aruncătoare, 1-2
pionieri, 1-2 cercetaşi chimici.
Din cadrul plutonului pot fi aleşi luptători care cunosc raionul şi itinerarele de deplasare, în special
în localităţi, în teren accidentat şi împădurit, în munţi, îndeplinind, de regulă, rolul de călăuze.
Pichetul mobil de cap se trimite la distanţa de 5-10 km, iar pichetul mobil (fix) de flanc şi de spate
– pînă la 5 km.
În localităţi, păduri, munţi, pe timp de noapte sau cînd mersul se execută pe jos, aceste distanţe se
pot micşora pînă la jumătate.
101. Misiunile pichetului mobil de cap (de flanc) sunt:
1) să asigure coloana căreia îi face siguranţa împotriva atacului prin surprindere al inamicului
terestru, să captureze sau să nimicească cercetaşii inamicului ori grupurile de cercetare-diversiune ale
acestuia;
2) să atace cu îndrăzneală inamicul de pe itinerarul de deplasare, să cucerească punctele din teren
favorabile pentru luptă, să oblige pe inamic să se desfăşoare prematur, asigurînd astfel condiţii favorabile
pentru desfăşurarea şi intrarea în luptă în mod organizat a coloanei căreia îi face siguranţa.
102. Misiunile pichetului mobil de spate sunt:
1) să asigure coloanei căreia îi face siguranţa posibilitatea de a se desprinde de inamic şi a
executa deplasarea în ordine;
2) să nu permită inamicului terestru să atace prin surprindere coloana căreia îi face siguranţa,
interzicînd îndeosebi acţiunile elementelor de cercetare-diversiune, subunităţilor aeromobile şi desantului
aerian ale acestuia.
103. Pichetul fix de flanc are misiunea de a menţine poziţia indicată de comandantul subunităţii
(unităţii) căreia îi face siguranţa, asigurînd coloana împotriva atacului din flanc executat prin
surprindere de către subunităţi ale inamicului.
104. Pentru siguranţa nemijlocită, pichetul mobil trimite patrule de siguranţă de cap (flanc,
spate) a căror valoare poate fi de la o echipă de 2-4 militari pînă la o grupă.
În cadrul pichetului se organizează observarea circulară pentru supravegherea spaţiului terestru,
aerian, precum şi pentru primirea semnalelor de la patrulele de siguranţă şi de la cercetaşi.
Pentru legătura între pichet şi coloană se folosesc agenţi de legătură pe biciclete, motociclete,
călare, pe schiuri sau pe jos, precum şi semnale (optice şi acustice).
36. Continutul ordinului de actiune al .pl.I pentru actiunile militere.
21. Ordinul de acţiune are formatul similar ordinului cu 5 paragrafe (folosim acest format pentru
a evita omisiunile sau remarcile nefolositoare) şi cuprinde: situaţia; misiunea; execuţia; sprijinul
logistic; comanda şi comunicaţiile.
Situaţia este primul paragraf al ordinului şi cuprinde următoarele subpuncte:
1) inamicul – compunerea, dispunerea şi puterea de luptă; activităţile recente; posibilităţile

mijloacelor şi forţelor primite ca întărire (sprijin) şi de folosire a armelor de distrugere în masă; curs de
acţiune cel mai probabil sau cel mai periculos (schema);
2) forţele proprii – misiunea şi concepţia eşalonului superior; misiunile vecinilor;
3) subunităţile primite în întărire (în sprijin).
Misiunea este paragraful doi al ordinului de acţiune în care se indicată misiunea reformulată a
plutonului. De regulă, ea include răspunsurile la următoarele întrebări: Cine? Ce? Cînd? Unde? şi De ce?
Execuţia este paragraful trei şi cel mai principal al ordinului de acţiune şi cuprinde următoarele
subpuncte:
1) concepţia acţiunii;
2) misiunile subordonaţilor;
3) misiunile subunităţilor primite ca întărire ( sprijin);
4) instrucţiuni de coordonare.
Concepţia acţiunii redă modul în care comandantul de pluton a decis să îndeplinească misiunea;
obligatoriu va fi inclus şi un subcapitol despre executarea manevrei şi a sprijinului de foc (se întocmeşte
schemă), astfel:
În concepţie comandantul de pluton determină:
5) modul de îndeplinire a misiunii primite (care inamic, unde şi cu ce mijloace să fie nimicit şi
măsurile de inducere a acestuia în eroare);
6) dispozitiv de luptă (deplasare, staţionare);
7) misiunile grupei şi mijloacelor de foc de întărire;
8) organizarea conducerii.
Misiunile subordonaţilor – cuprind misiunile şi restricţiile grupei în parte.

Misiunile subunităţilor primite ca întărire (sprijin) – acest subparagraf se întocmeşte numai în
măsura în care este necesar şi se utilizează numai pentru a stabili acele misiuni pe care subunităţile de
sprijin trebuie să le îndeplinească şi care nu sunt menţionate în altă parte; unităţile de sprijin de luptă se
enumeră în ordinea în care apar în organică (ordinea de bătaie).
Instrucţiuni de coordonare – aici se trec instrucţiunile aplicabile la două sau mai multe elemente
ale subunităţii; de regulă, include linii de despărţire, obiective, aliniamentul de plecare, timpul şi direcţia
atacului şi alte elemente specifice necesare pentru coordonarea acţiunilor subunităţilor participante la
misiune; alte informaţii ce pot fi incluse sunt instrucţiunile pentru transmiterea rapoartelor, momentul
probabil al execuţiei şi cînd intră în vigoare ordinul.
Sprijinul logistic este paragraful patru al ordinului de acţiune în care se indică modul de
organizare a sprijinului logistic al acţiunii plutonului de infanterie şi cuprinde următoarele subpuncte:
1) concepţia sprijinului logistic;

2) organizarea aprovizionărilor;
3) organizarea transporturile;
4) organizarea mentenanţei;
5) organizarea asistenţei medicală;
6) organizarea cartiruirii forţelor
7) organizarea serviciilor de campanie.
Comanda şi comunicaţiile este punctul cinci al ordinului de acţiune şi cuprinde următoarele
subpuncte:
1) comanda – locul şi timpul instalării punctului de comandă-observare, locul comandantului de

pluton şi succesiunea la comandă;
2) comunicaţiile – instrucţiunile de recunoaştere, identificare şi regulile generale privind
utilizarea mijloacelor de comunicaţii; rapoartele şi timpul în care acestea vor fi înaintate.
37. Ce include supervizarea. Definitia cooperarii.
22. Pasul 8 – Supervizarea. Supervizarea include executarea organizarea coordonării, cooperării
(desfăşurarea repetiţiilor) şi controlul (sau inspecţia) pregătirii pentru luptă.
Coordonarea reprezintă activitatea prin care se asigură conlucrarea tuturor forţelor participante la
luptă, în timp, spaţiu şi pe misiuni, pe baza unui plan unic şi a unei concepţii unitare, în scopul
concentrării şi însumării eforturilor acestora pentru îndeplinirea misiunii de luptă comune.
Organizarea cooperării şi menţinerea neîntreruptă a acesteia este una din principalele îndatoriri
ale comandantului; aceasta are un caracter centralizat şi unitar şi se organizează de comandant, atît pe
baza elementelor stabilite în decizie cît şi a rezultatului recunoaşterilor.
Coordonarea se organizează pe timpul procesului de elaborare a planului de acţiune şi se

precizează în teren, la recunoaşteri.
23. La organizarea coordonării în ofensivă, comandantul de pluton este obligat să:

1) stabilească modul de deplasare şi de desfăşurare a plutonului, insistînd în mod deosebit asupra
ieşirii organizate şi la timp pe aliniamentul de atac, în scopul realizării simultaneităţii atacului limitei
dinainte a apărării inamicului la ora “H”;
2) coreleze acţiunile grupelor între ele şi cu vecinii; stabilească precis modul de acţiune al
acestora pe timpul atacului limitei dinainte şi al obiectivelor din adîncimea apărării inamicului;
3) precizeze modul de acţiune pentru asigurarea introducerii în luptă a forţelor eşalonului
superior;
4) stabilească modul de acţiune împreună cu vecinii pentru oprirea şi nimicirea inamicului care
contraatacă şi pentru continuarea ofensivei;
5) stabilească modul în care se va trece la urmărirea, încercuirea şi nimicirea inamicului;
6) comunice semnalele pentru trecerea la ofensivă, pentru deschiderea, transportul şi încetarea
focului, indicarea obiectivelor, precum şi alte semnale de cooperare.
24. În apărare, pe baza studiului posibilităţilor de acţiune ale inamicului, comandantul de pluton
trebuie să precizeze:
1) aliniamentele (sectoarele) pe care eşalonul superior execută foc în sprijinul plutonului;
2) sectoarele de foc concentrat (cine participă şi semnalul de executare a focului);
3) aliniamentul barajului general, al focului antiblindate şi al aruncătoarelor;
4) aliniamentul de deschidere a focului de către mijloacele de sprijin;
5) modul de asigurare a flancurilor;
6) semnalele de cerere, deschidere, transport, încetare a focului şi de indicare a obiectivelor;
7) modul de sprijin al plutonului cînd se apără pe poziţia siguranţei de luptă şi direcţia de
repliere.
Comandantul de pluton va pune accent, îndeosebi, pe coordonarea acţiunilor pentru nimicirea
mijloacelor blindate ale inamicului precum şi a mijloacelor aeriene care atacă de la înălţimi mici.
25. Comandantul de pluton va acorda o atenţie deosebită coordonării acţiunilor subunităţilor pe

timpul luptei în condiţii de izolare.
În toate situaţiile, la organizarea coordonării, se va avea în vedere pericolul întrebuinţării
mijloacelor nucleare, biologice şi chimice şi a sistemelor incendiare, urmărindu-se coordonarea
acţiunii secţiilor pentru înlăturarea urmărilor atacului executat cu aceste categorii de armamente.
Principalele probleme de coordonare se stabilesc de către comandant pe timpul luării deciziei şi
se consemnează în ordinul de acţiune.
După organizarea coordonării comandantul de pluton în scopul verificării înţelegerii de către

pluton a misiunilor primite, verificării corectitudinii planului de acţiune organizează şi desfăşoară
repetiţii.
26. Cooperarea se organizează şi se desfăşoară cu subunităţile vecine plutonului în scopul

sincronizării acţiunilor pe timpul luptei. Comandantul de pluton organizează cooperarea cu vecinii după
participarea la activitatea de coordonare la comandantul de companie.
38. Definitia ofensivei. Cind se adopta ofensiva din contact si din miscare.
7. Ofensiva este principala formă de luptă armată prin care se urmăreşte capturarea, izgonirea
sau nimicirea inamicului; scopul general al ofensivei este înfrîngerea inamicului şi crearea condiţiilor
pentru succesul acţiunilor ulterioare sau pentru încetarea ostilităţilor şi trecerea la acţiuni post-conflict.
161. Ofensiva (atacul) din contact nemijlocit cu inamicul se adoptă atunci cînd acesta a avut
timp să-şi organizeze apărarea şi dispune de un dezvoltat sistem de lucrări genistice şi de baraje, precum
şi în cazul în care reţeaua de comunicaţii din adîncime către linia frontului este slab dezvoltată sau
impracticabilă. Aceasta este precedată de ocuparea poziţiei de plecare şi poate avea loc cu sau fără
regruparea forţelor din contact cu inamicul sau prin înlocuirea parţială ori totală cu altele aduse din
adîncime.
162. Ofensiva din mişcare la care participă plutonul se execută în urma unei pregătiri în timp
scurt, împotriva unei apărări nepregătite sau pregătite în grabă, cu scopul cîştigării de timp în vederea
exploatării unei situaţii favorabile sau preluării iniţiativei după o apărare dusă cu succes; acest procedeu
asigură pregătirea în secret a luptei, surprinderea în acţiune şi o vulnerabilitate mai redusă a forţelor faţă
de loviturile inamicului şi se bazează pe puterea de foc şi posibilităţile de manevră ale forţelor proprii;
timpul de pregătire este redus la minimul necesar pentru a trece la nimicirea inamicului înainte ca acesta
să poată să se concentreze sau să-şi îmbunătăţească sistemul defensiv; durata recunoaşterilor va fi extrem
de redusă.
Ofensiva din mişcare se adoptă, de regulă, atunci cînd există suficiente comunicaţii şi acoperiri
pentru ascunderea deplasărilor şi se dispune de suficiente mijloace de foc pentru neutralizare
inamicului.
163. În cazul ofensivei din mişcare, pregătirea de foc a atacului începe din momentul intrării
forţelor proprii în bătaia majorităţii artileriei inamicului. Pentru pregătirea ofensivei din mişcare se
stabilesc:
1) raionul de concentrare;
2) itinerarul de apropiere;
3) punctul iniţial, puncte de coordonare;
4) aliniamente de desfăşurare pe coloane;
5) aliniamentul de debarcare şi cel de desfăşurare pentru atac;
6) direcţia de ofensivă;
7) aliniamentul de coordonare a sprijinului de foc;
8) obiectivul intermediar;
9) obiectivul final.
39. Organizarea cooperari in aparare.

După darea ordinului de luptă comandantul de pluton organizează cooperarea.
Cooperarea constă în coordonarea acţiunilor grupelor, între ele, cu subunităţile de întărire şi
sprijin şi cu subunităţile vecine în vederea nimicirii inamicului. Cooperarea se organizează în
teren concomitent cu darea misiunilor de luptă.
La organizarea cooperării comandantul de pluton este obligat:
- să determine modul de nimicire a inamicului pe timpul apropierii şi desfăşurării lui (pe
baza de plecare la ofensivă), pe timpul respingerii atacului cu tancuri şi infanterie în faţa limitei
dinainte a apărării, pentru interzicerea (pe timpul) pătrunderii în dispozitivul de apărare, precum
şi pentru nimicirea celui pătruns în punctul de sprijin, în intervale sau la flancuri;
- să indice aliniamentele de deschidere a focului din MLD (TAB), mijloacele antitanc şi
alte mijloace de foc;
- să determine modul de ducere a focului concentrat de către pluton, de asemenea
modul de ducere a focului asupra avioanelor, elicopterelor şi altor ţinte aeriene din armamentul
cu glonţ;
- să coordoneze acţiunile grupelor, între ele, cu subunităţile de întărire şi sprijin şi cu
subunităţile vecine în vederea respingerii atacurilor inamicului în faţa limitei dinainte a apărării şi
nimicirii acestuia, în cazul pătrunderii acestuia în apărare;
- să numească mijloacele de foc de serviciu şi să stabilească modul de nimicire a
cercetării inamicului;
- să indice măsurile privind protecţia împotriva armelor de nimicire în masă şi armelor cu
precizie înaltă ale inamicului, de asemenea măsurile de mascare;
- să comunice semnalele de înştiinţare, conducere, cooperare şi modul de acţiuni la ele.
40. Locul si misiunile de lupta ale Pl.I in aparare.
234. Plutonul de infanterie pregăteşte şi duce lupta de apărare, de regulă, în cadrul eşalonului superior şi
se poate găsi în dispozitivul de luptă al companiei de infanterie – în forţele de angajare imediată, în
forţele de angajare ulterioară – sau în rezerva batalionului.
235. Plutonul care acţionează în cadrul forţelor de angajare imediată sau ulterioară primeşte
pentru apărare un punct de sprijin, care constituie baza apărării companiei. Acesta se dispune astfel încît
să interzică cu foc direcţiile probabile de atac ale inamicului.
236. Plutonul care este dispus în cadrul forţelor de angajare imediată, îndeplineşte următoarele
misiuni: producerea de pierderi însemnate inamicului; slăbirea treptată a puterii de luptă a acestuia;
oprirea ofensivei inamicului în faţa limitei dinainte a apărării; limitarea pătrunderii inamicului în
adîncimea apărării; menţinerea cu orice preţ a obiectivului încredinţat; crearea condiţiilor favorabile
pentru participarea la executarea contraatacurilor.
237. Cînd plutonul acţionează în cadrul forţelor de angajare ulterioară acesta îndeplineşte
următoarele misiuni: menţinerea punctului de sprijin din adîncime; întărirea apărării pe o direcţie
ameninţată; limitarea pătrunderii în adîncimea apărării; închiderea unor breşe din dispozitivul propriu
apărute ca urmare a întrebuinţării de către inamic a armelor NBC; asigurarea unui flanc ameninţat;
executarea unor contraatacuri; înlocuirea unor subunităţi din forţele de angajare imediată care şi-au
pierdut puterea de luptă; nimicirea desantului aerian (maritim) şi forţelor aeromobile.
238. Atunci cînd acţionează în cadrul rezervei plutonul poate îndeplini următoarele misiuni:
participarea la oprirea unor forţe ale inamicului pătrunse în mod surprinzător (sub aspectul momentului şi
locului pătrunderii, al valorii forţelor şi al vitezei de înaintare a acestora) în dispozitivul de apărare;
nimicirea inamicului pătruns în interiorul apărării prin participarea la contraatacurile executate cu forţele
de angajare ulterioară, sau executarea unor contraatacuri în situaţii şi condiţii neprevăzute; nimicirea
forţelor inamicului infiltrate prin surprindere pe la flancuri şi prin intervale sau lansate în spatele
dispozitivului forţelor proprii.
41. Ce precizeaza Cdt.Pl.I in aparare, pe baza studiului posibilitati de actiune ale

inamicului.
Analizîndu-l şi studiindu-l pe inamic, comandantul de pluton trebuie să determine:
- componenţa posibilă a inamicului;
- direcţia probabilă, ora presupusă de trecere a inamicului la ofensivă;
- forţele şi mijloacele inamicului;
- aliniamentele de desfăşurare ale inamicului.
În concluziile din analiza inamicului comandantul de pluton determină:
- părţile tari şi slabe ale inamicului care atacă;
- potenţialul de forţe şi mijloace ale inamicului;
- direcţia de concentrare a eforturilor principale şi sectoarele de teren de menţinerea
cărora depinde stabilitatea apărării;
- structura dispozitivului de luptă;
- asupra căror aliniamente de pregătit foc concentrat;
- aliniamentele de deschidere a focului cu RAD, din tunurile MLD, mitraliere, aruncătoare
de grenade, pistoale-mitralieră.
42. Formele manevrei in aparare si ofensiva.

Manevra
123. Manevra plutonului constă în deplasarea forţelor şi mijloacelor proprii în scopul aplicării
favorabile a puterii de luptă în timp şi spaţiu pentru a obţine un avantaj în raport cu inamicul.
Printr-o manevră reuşită se obţine surprinderea şi dezorganizarea inamicului, dezvoltarea
succesului, amplificarea libertăţii de acţiune şi protecţia forţelor proprii.
124. Manevra poate să fie de forţe, mijloace şi de foc. În ofensivă manevra de forţe şi mijloace
ale plutonului, se execută în scopul deplasării rapide şi organizate a grupelor pentru crearea celei mai
favorabile grupări pe direcţia de atac, schimbarea efortului de pe o direcţie pe alta, intensificarea
atacului în adîncime, învăluirea sau întoarcerea flancurilor şi spatelui dispozitivului inamicului,
încercuirea şi nimicirea lui în timp scurt.
125. Formele de manevră la care participă plutonul în ofensivă sunt: atacul frontal, învăluirea,
întoarcerea, infiltrarea şi manevra pe verticală.
126. Atacul frontal constă în producerea de pierderi cît mai mari inamicului prin ruperea apărării
sale şi crearea de breşe în dispozitivul lui de apărare care să asigure în continuare libertatea de folosire a
celorlalte forme de manevră în scopul nimicirii pe părţi a acestuia şi dezvoltării în ritm rapid a ofensivei;
ea se execută, de regulă, atunci cînd apărarea inamicului nu prezintă goluri şi flancuri descoperite şi
există realizat un raport de forţe favorabil forţelor proprii pe direcţiile principale de acţiune.
Cînd nu există posibilitatea de manevră asupra niciunui flanc al inamicului, plutonul înaintează
direct prin salturile succesive ale grupelor (pe echipe sau toată grupa), sub sprijin reciproc de foc.
127. Învăluirea constă în combinarea acţiunilor frontale ale subunităţilor proprii cu cele
executate asupra unuia sau ambelor flancuri ale dispozitivului inamicului în vederea fracţionării şi
nimicirii forţelor sale. Între acţiunile frontale şi cele de flanc trebuie să existe cooperare şi legătură de
foc neîntrerupte.
128. Pentru executarea manevrei de învăluire, în cadrul plutonului, în funcţie de situaţie, în
gruparea care acţionează de front cît şi în cea care execută manevra se pot găsi 1-2 grupe.
Plutonul se poate găsi în cadrul companiei în gruparea care acţionează de front sau în cea care
execută manevra.
Cînd plutonul execută singur manevra de învăluire: două grupe acţionează împotriva flancului
inamicului, acoperite de un atac suport executat de a treia grupă ce acţionează ca bază de foc; grupele
înaintează spre flancul inamicului astfel încît să se plaseze în poziţie de atac; acestea profită de
acoperire şi mascare interzicînd cunoaşterea de către inamic a mişcărilor executate de către acestea
pînă la începerea atacului; cînd atacă, elementul de sprijin se mută în altă parte a poziţiei inamicului
sau încetează focul complet; dacă observarea permite, este de dorit ca elementul de sprijin să conducă
grupele spre obiectiv prin foc; manevra de învăluire împarte focul defensiv al inamicului în două – o
parte se concentrează asupra elementului de sprijin, iar cealaltă parte asupra celui care învăluie.
129. Întoarcerea este forma de manevră prin care se angajează inamicul de front cu o parte din
subunităţile, în timp ce majoritatea forţelor şi mijloacelor acţionează în flancul sau spatele dispozitivului
acestuia, pe o adîncime mai mare, cu scopul de a ataca forţele de angajare ulterioară sau rezervele,
intercepta comunicaţiile, silindu-l să ducă acţiuni de luptă şi în alte direcţii decît pe direcţia frontului;
între forţele care duc acţiuni frontale şi cele care execută întoarcerea nu există legătură de foc; atenţie
deosebită se acordă cooperării şi sprijinului de foc pentru nimicirea inamicului încercuit; cele mai bune
rezultate pot fi obţinute prin întoarcerea ambelor flancuri ale dispozitivului inamicului.
Plutonul de infanterie participă la executarea manevrei de întoarcere fie în cadrul grupării de
forţe care angajează inamicul de front, fie în cea care acţionează în flancul sau spatele acestuia.
130. Infiltrarea se execută prin pătrunderea unor forţe în dispozitivul inamicului, individual sau
în grupuri mici sau pe deasupra, fără a fi descoperite.
Scopurile infiltrării pot fi: atacarea inamicului în punctele slabe; ocuparea punctelor importante din
teren dispuse sau distrugerea unor obiective vitale din adîncimea dispozitivului inamicului; obţinerea de
informaţii; pentru hărţuirea şi destabilizarea inamicului sau pentru atacarea rezervelor acestuia.
Plutonul de infanterie participă la executarea infiltrării în cadrul eşalonului superior şi îndeplineşte
misiunile stabilite de către comandantul acestuia .
131. Manevra pe verticală nu este specifică eşalonului pluton; ea se execută cînd eşalonul
superior dispune de resursă de aviaţie pentru utilizarea forţelor aeromobile în scopul de a favoriza
acţiunile forţelor de pe direcţiile principale; se foloseşte în mod frecvent concomitent cu celelalte forme
de manevră.
Plutonul poate fi destinat să acţioneze în cadrul forţelor aeromobile din cadrul eşalonului
superior.
132. Manevra de foc se realizează prin concentrarea simultană sau succesivă a focului
categoriilor de armament asupra diferitelor obiective ale inamicului.
239. În apărare, manevra se execută pentru îndeplinirea următoarelor scopuri: realizarea
surprinderii inamicului şi preluarea iniţiativei; scoaterea plutonului de sub loviturile inamicului; întărirea
apărării pe direcţia ameninţată; nimicirea inamicului pătruns şi respingerea atacului acestuia; mutarea
efortului în funcţie de direcţia pe care va ataca inamicul îndeosebi cu blindate; participarea la nimicirea
desantului aerian şi a forţelor aeromobile ale inamicului; închiderea unor breşe din dispozitivul propriu;
înlocuirea unor subunităţi care şi-au pierdut puterea de luptă.
240. Formele manevrei de forţe şi mijloace sunt: lovirea inamicului în faţa limitei dinainte a
apărării; mutarea eforturilor de pe o direcţie pe alta, din faţă spre adîncime şi invers; ripostele ofensive ale
apărării; manevra pe verticală.
241. Lovirea inamicului în faţa limitei dinainte a apărării se execută, de regulă, prin manevre
specifice ofensivei, cu forţele de angajare ulterioară întărite şi urmăreşte zădărnicirea trecerii inamicului
la ofensivă, îmbunătăţirea aliniamentului limitei dinainte a apărării, distrugerea sau nimicirea unor
obiective importante, capturarea de tehnică şi modele noi de armament. Această formă de manevră se
desfăşoară, de regulă, noaptea, fără pregătire de foc.
242. Mutarea eforturilor de pe o direcţie pe alta vizează regruparea unor subunităţi din
raioanele neatacate (slab atacate) şi folosirea acestora pentru întărirea apărării acolo unde s-a concentrat
efortul ofensiv al inamicului sau în alte raioane ori pe direcţii ameninţate.
243. Mutarea eforturilor din spate spre front se realizează prin aducerea din adîncime a
forţelor de angajare ulterioară (rezervei) spre limita dinainte a apărării pentru: întărirea apărării pe direcţia
ameninţată; închiderea unor breşe realizate de inamic; ocuparea unor aliniamente de apărare favorabile
opririi ofensivei inamicului în adîncimea apărării; executarea ripostelor ofensive; înlocuirea unor
subunităţi din forţele de angajare imediată care şi-au pierdut puterea de luptă.
244. Mutarea eforturilor dinspre front spre spate se execută în scopul: scoaterii forţelor de sub
loviturile puternice ale inamicului şi mutării apărării pe un aliniament mai favorabil; regrupării forţelor
pentru constituirea unor grupări necesare executării ripostelor ofensive pe alte direcţii sau efectuării de
subordonări şi resubordonări; nimicirii desantului aerian sau forţelor aeromobile ale inamicului;
reconstituirii forţelor de angajare ulterioară (rezervei).
245. Riposta ofensivă a apărării o constituie contra-atacul. Acesta se declanşează, în raport cu
situaţia creată, precum şi cu forţele şi mijloacele la dispoziţie, în una din variantele stabilite prin planul de
acţiune, adaptată la situaţia concretă sau într-o altă variantă impusă de situaţie.
Gruparea de contraatac se constituie din subunităţi din forţele de angajare ulterioară, subunităţi
regrupate de pe direcţiile unde inamicul nu acţionează cu forţe puternice, iar în situaţii deosebite, din
rezervă.
246. Plutonul de infanterie participă la executarea manevrei pe verticală pentru:

1) interceptarea comunicaţiilor sau lovirea inamicului care urmează să fie introdus în luptă pentru
dezvoltarea ofensivei;
2) sprijinul contraatacurilor şi crearea condiţiilor de trecere la ofensivă;
3) participarea la nimicirea desantului aerian al inamicului şi a forţelor aeromobile;
4) închiderea unor breşe create de către inamic.
43. Scopul repetitiilor locul executari si pentru ce sunt folosite.

27. Repetiţiile sunt folosite de către comandantul de pluton pentru:
1) exersarea misiunilor esenţiale (pentru a îmbunătăţi performanţele);
2) cunoaşterea punctelor slabe şi a problemelor din plan;
3) coordonarea activităţilor elementelor subordonate.
4) îmbunătăţirea înţelegerii de către subordonaţi a concepţiei de acţiune în scopul creşterii
încrederii acestora.
Repetiţiile se execută în scopul formării unor militari foarte bine informaţi şi instruiţi cu privire la
acţiunile planificate şi modul de execuţie al acestora.
Comandantul trebuie să execute repetiţiile pe terenul care se aseamănă cu cel din zona de
acţiune şi în condiţii de vizibilitate similare.
Plutonul poate începe repetiţiile la exerciţiile tactice specifice şi alte părţi din instrucţiunile cu
caracter permanent înainte de primirea ordinului de acţiune; odată ce ordinul a fost emis, plutonul poate
repeta misiunile specifice.
După repetiţii se execută un scurt bilanţ.
44. Scopul controlului (inspectiei) si ce verifica Cdt.PL.I pe timpul acestuia.

28. Controlul (inspecţia) se execută în scopul verificării următoarelor probleme:
1) punerea în practică a prevederilor planului de acţiune;
2) nivelul de pregătire al grupelor;
3) îndeplinirea la timp a misiunii primite.
De regulă controlul se realizează prin deplasarea la subordonaţi.
Controlul evidenţiază gradul de pregătire al militarilor. Comandantul de pluton şi locţiitorul său pe
timpul controlului verifică:
1) tehnica, armamentul şi muniţia;
2) uniformele şi echipamentul adecvat pentru misiune;
3) modul de înţelegere a misiunii şi a responsabilităţilor specifice;
4) comunicaţiile;
5) raţiile şi apa;
6) mascarea;
7) modul de remediere a deficienţelor constatate pe timpul inspecţiilor precedente.
45.Misiunile si actiunile Pl.I in cercetare.
46. Modul de pregatire si desfasurare a E.T.P.

Pregatirea sedintei include urmatoarele activitati:
-pregatirea conducatorului;
-concretizarea (determinarea) datelor initiale;
-alegerea raionului (portiunei de teren) pentru desffasurarea sedintei
-Intocmirea planului dedesfasurare a sedintei;
- prgatirea participantilor, raioanelor si mijlocelor –materiale pentru sedinte.
Pregatirea conducatorului pentru desfasurarea sedintei se realalizeaza la sedintele

demonstrative, instructiv-metodice, instructajuri si in timpul pregatirii individuale. Pregatirea
individuala-forma de baza a pregatirii conducatorului. Conducatorul sedintei studiaza cerintele
programului pregatirii de lupta, capitolele respecrive din RLTUS, indrumare sau publicatii. Dupa
aceasta stabileste scopurile de invatamint si continutul problemelor de invatat.
Datele initiale pentru pregatirea sedintei – teme, scopul, problemele de invatat, compunerea
efectivului, timpul (ziua – noaptea), durata si raionul desfasurari sedintei, consumul de
motoresurse si mijloace de imitare in general se determina de Programul Pregatiri de Lupta al
Trupelor de arme intrunite, Planul Pregatirii de Lupta si orarul lectiilor.
Calculul total al timpului afectat se face de la inceputul deplasarii subunitatii la locul de

instructie pina la inapoierea la locul de dispunere. Conducatorul trebuie sa ia in consideratie
timpul necesarpentru prelucrarea problemelor pe parcursul deplasari, darea misiunilor si
analiza.
O importanta majora pentru asigurarea prelucrari problemei de invatat o are alegerea

raionului sedintei. El poate sa fie cimpul tactic de instructie sau o prortiune de teren, care
asigura o desfasurare calitativa a sedintei.
Pentru invatarea actiunilor in ofensiva portiunea de teren trebuie sa asigure deplasarea in
ascuns a grupei (plutonului) pe aliniamentele de trecere la atac si desfasurarea in dispozitiv de
lupta, impetuozitatea atacului, manevra cu foc a subunitatilor cu scopul loviri inamicului in flanc
si spate.
La desfasurarea sedintelor la temele de aparare terenul trebuie sa asigure dispunerea mascata

a TAB (MLI) si altor mijloace de foc, organizarea sistemului de foc si o observsre buna,
deasemenea sa asidure prelucrarea problemelor ce tin de pregatirea genistica a pozitiilor.
Pentru problemele de cercetare si actiunilor la siguranta marsului trebuie aleasa o portiune cu

obiecte si obstacole pe care grupa (plutonul) trebuie sa le cerceteze: o fisie, localitate, cota,
ripa, pod, riu, portiuni de teren distruse si imlastinite.
Recunoasterea se desfasoara in mod obligatoriu, indiferent de locul unde se vor desfasura

sedintele-pe un teren cunoscut sau necunoscut. Recunoasterea o face comandantul de pluton
cu implicarea comandantilor de grupe.
Pe timpul recunoasteri conducatorul sedintei etermina punctul initial, continutul fiecarii

propleme de invatamint si modul de prelucrare a ei, situatia tactica, ordinea si modul de
marcare a actiunilor inamicului ce locuri de instruire si ce baza materiala a cimpului tactic se vor
folosi, ce lucari trebuiesc executate pentru pregatirea terenului (cimpului tactic de instructie),
cit timp si ce forte sunt necesare pentru aceasta.
In afara de aceasta la desfasurarea ETP de catre comandantul de grupa, comandantul de

pluton determina locul sau si ordinea de lucru pe timpul sedintei pentrua asigura un control
dupa actiunile lor si de a le acorda ajutorul necesar.
Dupa studierea bibliografiei necesare, concretizarea datelor initiale si petrecerea recunoasterii

conducatorul elaboreaza planul de desfasurare a ETP. In plan se indica tema, scopurile de
invatamint, timpul, locul, asigurarea materiala, bibliografia, modul de desfasurare a sedintei.
Planul consta din partea scrisa si grafica. In partea scrisa se expune continutul fiecarei
probleme de invatat si se indica modul ei de prelucrare (ce probleme sau actiuni se vor
prelucra pe elementesi care intrunit), timpul alocat pentru fiecare problema de invatat,
actiunile conducatorului si executantilor, ordinea si modul de marcare a inamicului, normativele
care se prelucreaza si bilantul sedintei.
Elaborarea mersului sedintei este una din cele mai grele parti ale lucrului si necesita de la
conducator o implicare gindita si creativitate, deprinderi metodice.
Pentru a folosi timpul de instructie cu eficienta maximasi de a exclude pierderile de timp, cind
soldatii sau subunitatile pentru corectarea greselilor comise, la un moment sau altul se intorc la
punctul initial, antrenamentul e util de executat si la deplasarea inapoi sau circular: locul
terminari unei probleme de invatat (element) trebuie sa fie punctul initial pentru prelucrare
urmatorului element.
In partea grafica cu creioane colorate pentru fiecare problema de invatat se marceaza situatia
tactica initiala si caracterul probabil al actiunelor celor instruiti pe timpul prelucrarii ei.
In afara de aceasta, in plan se indica problemele, care vor fi prelucrate pe timpul deplasarii
grupei (plutonului) in punctul initial si pentru inapoierea in unitate sau pe ntru deplasarea laun
loc nou al sedintei.
Planul desfasurari ETP se elaboreaza de catre comandantul grupa in caietul de lucru,

comandantul de pluton pe harta sau schema cu 1-2 zile inainte de iceperea sedintei se prezinta
pentru aprobare: comandantul de grupa- comandantului plutonului, comandantului plutonului-
comandantului companiei.
Aprobarea planului trebuie sa fie forma suplimentara de pregatire a conducatoruli sedintei, dat
fiind faptul ca comandantul plutonului (copaniei) studiind planul prezentat pentru aprobare si
discutind cu conducatorul determina gradul lui de pregatire si daca e necesar ii da indicatii
metodice si recomandari referitoare la modul de desfasurare si asigurare tehnico-materiala a
sedintei.
Dupa aprobarea panului conducatorul sedintei da indicatii penrtu pregatirea

armamentului,tehnicii, asigurarii tehnico-materiale, mijloacelor de legatura etc. organizeaza
pregatirea efectivului pentru sedinta.
Pregatirea efectivului subunitatii pentru exercitiile tactice pregatitoare se executa sub

conducerea comandantului grupei sau plutoane in timpul pregatirei individuale, care se
planifica in orarul lectiiolor .
Aceasta pregatire include:
- studierea sau repeterea unor articole din RLTU;
- repetarea obligatiunilor functionale in diferite forme ale luptei;
- invatarea conditiilor si indicilor timpului normativelor la pregatirea tactica sau alte discipline.
In sopul folosiri mai rationale a timpului la pregatirea individuala se recomanda de familiarizat

efectivul cu procedeele si actunile care vor trebui de executat la viitorul exercitilor tactice
pregatitoare. La pregatirea ETP pentru inchegarea actiunilor de lupta e rational pregatirea
individuala de petrecut la macheta terenului, ce va permite legarea teoriei cu actiunile practice
la sedintele viitoare. Opregatire mai competa si calitativa pentru sedinte o asigura vizionarea
filmelor si diafilmelor referitoare la tema respectiva.
Pe timpul pregatirii individuale se organizeaza invatarea masurilor tehnicii securitatii.
Cu comandatul grupei (plutonului), daca pe tema respectiva nu s-au desfasurat sedinte

instructiv-metodice in ajun comandantul de pluton (companie) desfasoara instructaje la cimpul
pregatit pentru sedinte sau la macheta terenuluisi antrenamente radio.
O atentie deosebita la instructaj se atrage la aceea ca comandantul grupei (plutonului) sa
poata povesti usor si pe scurt despre procedeele si activitatile tactice si singur sa le poata
executa ireprosabil, avind in vedere ca greselile comise de ei le pot repeta subordonatii si
ulterior va fi greu de corectat.
Terminind prgatirea pentru sedinte comandantul grupei (plutonului) organizeaza verificarea si

inspectia pregatirei armamentului, tehnicii de lupta, daca ea va folosi, verifica mifloacele de
protectie individuala, stegulete, indicatoare,statiile radio, mijloacele de marcare prevazute de
planul asigurarii materiale a sedintei respective.
Desfasurarea exercitiul tactic pregatitor
ETP se desfasoara pe jos, pe masini sau pe TAB (MLI). Inainte de iesire la sedinte comandantul
de pluton aduna plutonul, verifica prezenta efectivului, armamentului, bazei materiale,
mijloacele de instiintare si marcare, tinuta, echipamentul, cunoasterea masurilor de siguranta.
ETP poate incepe nemijlocit in locul de dipunere a unitatii sau in raionul initial. Deplasarea in
raionul initial si intoarcerea in locul de dispunere trebuie sa se desfasoare pe fonul situatiei
tactice si se foloseste pentru prelucrarea procedeelor tactice de la sedinta respective, de
exemplu: executarea observarii pe timpul deplasarii, desfasurarea in dispozitiv de lupta,
imbarcarea pe TAB (MLI), actiunile la semnale de instintare si conducere la mars etc. Se poate
efectuat deplasarea rapida.
La sosirea plutonului in raionul sedintei, comandantul plutonului anunta efectivului tema,

scopul sedintei si modul de desfasurare, verifica cunoasterea de catre soldati a regulamentelor,
instructiunilor, anunta prima problema de invatat, procedeele si actiunile, anunta situaia
tactica, indica comandantilor de grupa locul de desfasurare a sedintelor (cind sedintele se
desfasoara de catre comandanti de grupa), ordona deplasarea grupelor la locurile stabilite si
trec la prelucrarea primei probleme de invatat.
Comandantul grupei, sosind cu efectivul la locul stbilit de comandantul de pluton, anunta

subordonatilor modul de prelucrare a primei probleme pe elemente, demonstreaza personal
(sau implica pe cei mai buni soldati) executarea primului element cu explicarea scurta si trece la
indeplinirea lui.
Daca familiazarea cu problemele de executat si de actionat comandantul de grupa le-a facur

la macheta terenului la pregatirea individuala, atunci la ETP trece imediat la prelucrarea lor.
Locul comandantului grupei trebuie ales cu asa calcul, pentru a asigura observarea dupa
actiunile subordonatilor pe timpul invatarii fiecarui element.
La desfasurarea ETP pe timpul invatari pe etape comandantul grupei acorda atentie la

corectitudinea indeplinirii procedeului (elementului) tactic de catre fiecare soldat, obtinind
miscari corecte si rapide de la subordonati.
Pe timpul invatarii intrunite comandantul de grupa atentia o acorda in principal la

corectitudinea executarii procedeului (actiunii) grupei pe baza deprinderilor formate anterior.
Invatarea fiecarui element se incepe in ritm rapid incet, aici atentie acordindu-se corectitudinii
executarii, ulterior ritmul se mareste pina la timpul stabilit de normativ. Greselile
subordonatilor trebuiesc corectate la timp judicios. Cea mai buna metoda de corectare a
greselilor este demonstrarea suplimentara de catre comandantul de grupa a modului de
executare a acestui element care a fost executat gresit.
Observarea greseli generale in actiunile efectivului comandantul de grupa opreste grupa,

cheama la el toti subordonati si indica greselile comise, explica, daca e necesar arata cum corect
se executa un element sau altu si continua antrenamentul pina cind greselile vor fi inlaturate.
Daca greseli comit numai unii militari, grupa nu trebuie oprita. In acest caz la neajunsurile
depistate se atrage atentia militarilor in cauza si de inlaturat greselile in procesul prelucrarii
actiunilor ulterioare.
Antrenamentul se poate desfasura folosind diferite procedee metodice. De exemplu,

deplasarea pe cimpul de lupta in pas viu cu executarea focului din mers ccomandantul de grupa
invata pe fiecare soldat in parte sau pe echipe pentru care peste fiecare 10-15 s da comanda
urmatorului soldat ,,la atac inainte''.
Terminind invatarea de catre soldati a unui element, comandantul de grupa in aceeasi ordine
prelucreazaelementele urmatoare.
Dupa prelucrarea problemei de invatat pe elemente comandantul grupei trece la

antrenamentul itrunit a problemei. Pentru aceasta el schimba directia de actiune a
grupei,anunta alta situatie tactica si trece la antrenament, obtinind de la executanti executarea
actiunilor corect si in timpul stabilit de normaativ.
Dupa prelucrarea problemei de invatat comandantul grupei aduna grupa, face bilantul dupa
care anunta subordonatilor urmatoarea problema de invatat si modul de executare pe
elemente, anunta situatia tactica pentru prelucrarea ei si trece la executarea primului element
in aceeasi ca si la problema de invatat anterioara.
Terminid prelucrarea tuturor problemelor de invatat comandantul grupei petrece bilantu pe

efectivul grupei. Petrecerea bilantului de catre comandantul de grupa este similar cu cel
petrcut de catre comandantul de pluton. La ora stabilita comandantul grupei soseste cu grupa
la locul indicat si raporteaza comandantului de pluton. Depre terminarea sedintei, gradul de
insusire de catre fiecare soldat a problemelor de invatat si ce neajunsuri au avut loc, mijloacele
de marcare care au fost folosite. In continuare comandantul grupei actioneaza dupa indicatile
comandantului de pluton.
Comandantul de pluton pe parcursul ETP desfasurat de catre comandantii de grupe invata pe

rind fiecare grupa la problemele mai dificile, concomitent verifica desfasurarea sedintei de catre
ceilalti comandanti de grupa. La nevoie acorda ajutor la inlaturarea greselilor comise la
invatarea uneia sau altei probleme, deasemenea conduce cu situatia cimpului de tinte.
ETP cu plutonul comandantul il desfasoara personal. Problemele de invatat se prelucreaza in

aceeasi filiera metodica. Locul comandantului de pluton trebuie ales in asa fel ca sa asigure
observarea dupa toate grupele pe timpul exersari elementelor, procedeelor si problemei de
invatat la executarea ei intrunita.
Depistind greseli in actiunile grupelor, comandantul plutonuilui cu semnalul stbilit opreste

plutonul, cheama la el tot plutonul sau numai comandanti de grupe, le indica greselile comise,
eexplica, daca este necesar demonstreaza, folosind in acest scop una din grupe cum trebuie
corect de actionat si continua antrenamentul pina cind nu vor fi indreptate greselile, iar
procedeul va fi indeplint corect, cu voiciune si inchegat. Daca greselile le comit unii dintre
soldati, de oprit plutonul nu e necesar. In acest caz trebuie de atras atentie comandantilor
grupelor la acest neajuns si de cerut ca acesta sa fie inlaturat in procesul actiunilor ulterioare cu
ajutorul comenzilor suplimentare.
Pentru a folosi la maximum si eficient timpul si de exclus pierderile de timp, cind plutonul
pentru corectarea greselilor este trimis iar la punctul initial, antrenamentul e util de executat pe
timpul intoarcerii sau pe cerc: locul terminarii prelucrarii unui elemnt trebuie sa fie punctul
initial pentru celalalt element.
Terminind prelucrarea tuturor problemelor de invatat, comandantul de pluton verifica
prezenta efectivului, armamentului, tehnicii militare, stringe munitia de manevra nefolosita, si
mijloacele de marcare, petrece bilantul care trebuie sa fie partea finala a ETP.
La bilant comandantul plutonului analizeaza actiunile efectivului, la fiecare problema de
invatat, argumentind concluziile sale cu cerintele regulamentelor instructiunilor si ordinelor
comandantilor superiori, remarca actiunile cele mai reusite ale soldatilor, grupelor,
plutonului.Deasemenea si neajunsurile actiunilor.La incheierea bilantului se anunta notele
comandantilor de grupe si grupelor, se dau indicatii pentru inlaturarea la pregatirea individuala
a neajunsurilor depistate.
Bilantul trebuie sa fie obiectiv, principal si cognitiv din punct de vedere metodic.
Particularitatile pregatirii si desfasurarii ETP pe timp de noapte

lnstriurea subunitatilor pentru actiuni pe timp de noapte este una din sarcinile principale ale
pregatirii de lupta.
La pregatirea ETP cu grupa si plutonul pe timp de noapte conducatorul sedintei infara de
hotarirea problemelor cu caracter general alege repere- obiective din teren care se observa in
conditii de vizibilitate redusa, determina azimutul directiei de ofensiva(deplasare), modul de
folosire a aparatelor de vedere pe timp de noapte, iluminarea terenului, obiectivelor de atac si
marcarea reperelor luminoase.In afara de aceasta stabileste pentru efectiv si tehnica de lupta
semne distinctive, stabileste si anunta efectivului semnalele de recunoastere reciproca,
indicarea obiectivelor si cooperare.
Deasemenea ordinea marcarii elementelor atinse de subunitati, locul si ordinea de marcare a
culoarelor in barajelor inamicului.In acest scop pot fi folosite lanterenele cu diferite culori
pentru fiecare grupa.
Pentru asigurarea tehnico-materiala a sedintelor in conformitate cu modul de desfasureare
planificat si reesind din normele stabilite de determinate cantitatea de rachete de semnalizare,
lanterne, de pregatit armamentul cu dispozitive de tragere pe timp de noapte asupra tintelor
iluminate cu lumina difuza sau cu ajutorul rachetelor de semnalizare. Se aleg si se marcheaza
reperele care se vor marca cu ajutorul focului.Se concretizeaza aliniamentele de aparitiea
tintelor.Pe controlul actiunilor soldatilor conducatorul trebuie sa aiba asupra sa binoclu de
vedere pe timp de noapte.
La desfasurarea ETP pe timp de noapte conducatorul sedintei nu va putea intotdeauna
personal sa demonstreze executarea unuia sau altui procedeu(actiunile) sau element, lui ii va fi
greu sa observe greselile comise de subordonati, la fel de determinat calitatea prelucrarii unor
elemente sau probleme de invatat in totalitate.
Cu scopul ridicarii eficacitatii ETP pe timp de noapte cu plutonul e rational ca inainte de facut
un instructaj in teren cu comandantii de grupe, la care de le aratat reperele, tintele, modul lor
de ridicare si iluminare, ordinea de pregatire a aparatelor de vedere pe timp de noapte si a
armamentului la tragerile pe timpt de noapte. La fel, e necesar de reamintit sergentilor unele
procedee metodice la prelucrarea unor probleme de invatat. Dupa aceasta pregatire,
comandantii de grupa vor putea mai calitativ sa invete subordonatii lor si sa actioneze in rolul
de ajutor al conducatorului sedintei.La desfasurarea ETP pe timp de noapte trebuie trebuie de
atras o atentie deosebita la urmatoarele probleme:
-invatarea efectivului sa se orienteze in teren;
-pregatirea AOPD, aparatele, dispozitivele de tragere pe timp de noapte;
-executarea observarii si raportarii depre tintele descoperite;
-executarea focului la iluminarea terenului, la explozii si cu ajutorul aparatelor de ochire pe
timp de noapte;
-deplasarea rapida si mascata fara abateri de la directia indicate, respectind mascarea;
-sa atace impetuos inamicul si sa-l nimiceasca cu foc;
-sa execute manevra cu fortele si mijloacele atit in aparare cit si in ofensiva.
47. Continutul ordinului de actiune dat personalului postului de observare

(observatorului).
Obsetvatorul primeste ordinul de actiune in teren, indicindu-i-se:
 reperele, numeroterea lor si distantele pina la ele;

 informati despre inamic;
 limitile sectorullui de observere si directia principala de observare;
 obiectivele de supravegheat;
 modul de raportare a datelor;
 indicative, fregvente, semnale;
 locurile posturilor de observare vecine si modul de realizare a legaturi cu
acestea;
 misiunea si modul de actiune pe timpul luptei;
 data si ora inceperii observarii;
 secretul (cind este nevoie );
48. Etapele procesului IPB. Activitatiledesfasurate pentru definirea mediului de
confruntare.
021 - (1) IPB este un proces ce se desfăşoară în patru etape astfel:

a) definirea mediului de confruntare;
b) descrierea efectelor mediului de confruntare asupra operaţiilor;
c) evaluarea inamicului;
d) determinarea cursurilor de acţiune probabile ale inamicului.
(2) Diagrama activităţilor executate în cadrul procesului IPB este prezentată în anexa nr. 5.
Elementele de analizat şi etapele procesului IPB rămân aceleaşi indiferent de tipul misiunii sau
eşalonului care îl execută. Elementele supuse analizei diferă în funcţie de situaţia curentă şi de tipul de
unitate care îl execută. Determinarea produselor necesare şi identificarea priorităţii relative a acestora,
depind de cerinţele comandantului şi nevoile statului major care execută activităţile specifice procesului
IPB
022 - Definirea mediului de confruntare înseamnă identificarea tuturor caracteristicilor

semnificative de mediu, care pot influenţa cursurile de acţiune sau deciziile comandantului, precum şi
identificarea activităţilor sau acţiunilor inamicului care vor face obiectul unei analize viitoare.
023 - Definirea mediului de confruntare presupune desfăşurarea următoarelor activităţi:
a) identificarea caracteristicilor semnificative ale mediului de confruntare;
b) identificarea limitelor zonei de operaţii;
c) stabilirea limitelor zonei de interes;
d) determinarea detaliilor necesare şi a celor posibil de analizat în timpul alocat pentru
IPB;
e) evaluarea bazei de date informative existente şi determinarea deficitului de
informaţii;
f) culegerea datelor şi informaţiilor necesare pentru executarea celorlalte activităţi din
cadrul procesului IPB.
49. Definitia ambuscadei. Fractionarea pe echipe,dispunerea si misiunile

echipelor in ambuscada.
234. Ambuscada se execută la ordin sau din proprie iniţiativă, cînd plutonul de infanterie acţionează
independent sau izolat, ziua şi noaptea, în condiţii grele de stare a vremii, în teren greu accesibil, în
locuri favorabile executării atacului prin surprindere, de la distanţă mică.
Ambuscada constă în atacul surpriză dintr-o poziţie mascată împotriva unui obiectiv (ţintă) static
temporar sau în deplasare; sistemul de foc se organizează combinat cu baraje, obstacole şi distrugeri.
50. Etapele evaluari factorilor mediului de confruntare.
024 - ) Evaluarea factorilor mediului de confruntare, care pot afecta operaţiile ambelor
părţi, începe cu analiza condiţiilor existente şi a celor prognozate şi se continuă cu determinarea
efectelor acestora asupra operaţiilor. Etapele care se parcurg sunt :
a) analiza mediului de confruntare: terenul, starea vremii şi alte caracteristici;
b) descrierea efectelor mediului de confruntare asupra capacităţii operative a
inamicului şi a forţelor proprii.
(2) Analiza mediului de confruntare se face în funcţie de zona evaluată – de operaţii sau de
interes – iar în cadrul fiecărei zone, diferenţiat pe sectoare, întrucât sectoarele din adâncime pot
necesita detalii diferite faţă de cele din apropierea contactului. Pe timpul evaluării, trebuie identificate
raioanele sau sectoarele care favorizează fiecare tip de operaţie.
51. Misiunile cercetari de geniu in lupta de ofensiva.
52. Ce presupune evaluarea inamicului. Continutul modelului amenintarii.
021 - Evaluarea inamicului presupune elaborarea modelelor ameninţării,

descrierea tacticilor şi opţiunilor inamicului, identificarea HVT şi determinarea capacităţii
forţelor acestuia.
022 - (1) Modelul ameninţării se întocmeşte pentru ca statul major să beneficieze
de informaţiile necesare planificării şi pentru evitarea surprinderii forţelor proprii.
(2) Întocmirea modelului ameninţării se face pe baza datelor şi informaţiilor deţinute despre
compunerea şi valoarea inamicului, tacticile utilizate, experienţa în luptă, eficacitatea mijloacelor
tehnice, suportul logistic şi liderii militari sau civili. Pentru obţinerea acestor informaţii se utilizează
toate sursele de informaţii disponibile.
023 - (1) Modelul ameninţării se elaborează stabilind cu acurateţe modul în care
inamicul execută operaţiile în condiţii normale, dar şi a felului în care acesta reacţionează la
situaţii neprevăzute.
(2) Modelul ameninţării trebuie să cuprindă:
a) măsurile standard de control adoptate de inamic – mărimea fâşiilor alocate
unităţilor, liniile de despărţire, adâncimea misiunilor etc.;
b) descrierea misiunilor tipice pentru unităţile din compunere;
c) evaluarea nivelului de pregătire pentru luptă al inamicului;
d) consideraţii asupra modului de angajare a forţelor;
e) prezentarea acţiunilor specifice şi a opţiunilor adoptate în caz de eşec;
f) modul uzual în care a reacţionat la situaţii neprevăzute;
g) evaluarea punctelor tari şi a vulnerabilităţilor inamicului.
(3) Modelul ameninţării reflectă „ce este” şi „ce nu este” capabil şi antrenat să facă inamicul.
024 - (1) Modelul ameninţării se materializează în scheme doctrinare.
(2) Schemele doctrinare sunt reprezentări grafice ale dispozitivului inamicului, pentru un tip
specific de operaţie. Ele ilustrează modele de desfăşurare a forţelor, atunci când inamicul nu este
constrâns de influenţele mediului de luptă.
53. Amenajarea culuarelor prin barajele genistice.
54. Definitia IPB. Etapele determinarii cursurilor de actiune probabile ale

inamicului.
011 - Pregătirea informativă a câmpului de luptă / Intelligence preparation of battlefield –
IPB este un proces de analiză integrată a inamicului, terenului şi a mediului de confruntare din zona de
operaţii. Ca urmare a relaţionării dintre factorii analizaţi, IPB este un proces dinamic şi continuu, ce
trebuie executat la toate nivelurile de comandă.
IPB este parte a estimării situaţiei şi sprijină procesul elaborării deciziei conducând la utilizarea selectivă
şi eficientă a puterii de luptă în timp, spaţiu şi în punctele decisive de pe câmpul de luptă
025 - Determinarea cursurilor de acţiune probabile ale inamicului se face

parcurgând următoarele etape:
a) identificarea obiectivelor probabile ale inamicului şi a obiectivului final dorit;
b) identificarea cursurilor de acţiune probabile ale inamicului;
c) evaluarea şi punerea fiecărui curs de acţiune probabil în ordinea priorităţii;
d) detalierea fiecărui curs de acţiune probabil cu detaliile permise de timpul avut la
dispoziţie;
e) identificarea cerinţelor critice şi prioritare de informaţii.
026 - (1) Identificarea obiectivelor probabile ale inamicului şi a obiectivului final
dorit se face pentru un eşalon mai sus şi două mai jos, faţă de eşalonul analizat.
(2) Pentru operaţiile de stabilitate şi de sprijin, analiza poate necesita stabilirea obiectivelor
începând cu un nivel mult mai mare decât eşalonul analizat.
(3) Enunţarea obiectivelor se face sub formă de presupuneri. Presupunerile asumate trebuie
să fie în concordanţă cu datele şi informaţiile deţinute până în acel moment şi cu situaţia curentă.
(4) Nu întotdeauna obiectivele şi intenţiile inamicului trebuie să fie în concordanţă cu
misiunea forţelor proprii. Acest lucru este mai probabil pe timpul operaţiilor de stabilitate şi de sprijin.
027 - (1) Pentru identificarea cursurilor de acţiune probabile ale inamicului trebuie
luate în calcul:
a) cursurile de acţiune probabile ale inamicului considerate de doctrina acestuia ca fiind
adecvate pentru situaţia curentă şi pentru obiectivele identificate. Aceasta impune înţelegerea
procesului de luare a deciziei de către inamic şi o apreciere asupra modului în care percepe situaţia
curentă;
b) cursurile de acţiune care pot influenţa semnificativ misiunea forţelor proprii, chiar
dacă doctrina inamicului le consideră nepotrivite pentru situaţia curentă. Se iau în calcul orice cursuri de
acţiune indirecte sau „de moment” pe care inamicul poate să le execute;
c) cursurile de acţiune ale inamicului indicate de activităţile şi evenimentele recente.
55. Locul si misiunile de lupta ale Pl.I in aparare. Mijloacele date ca intarire.
235. Plutonul de infanterie pregăteşte şi duce lupta de apărare, de regulă, în cadrul eşalonului
superior şi se poate găsi în dispozitivul de luptă al companiei de infanterie – în forţele de angajare
imediată, în forţele de angajare ulterioară – sau în rezerva batalionului.
236. Plutonul care acţionează în cadrul forţelor de angajare imediată sau ulterioară primeşte
pentru apărare un punct de sprijin, care constituie baza apărării companiei. Acesta se dispune astfel încît
să interzică cu foc direcţiile probabile de atac ale inamicului.
237. Plutonul care este dispus în cadrul forţelor de angajare imediată, îndeplineşte următoarele
misiuni: producerea de pierderi însemnate inamicului; slăbirea treptată a puterii de luptă a acestuia;
oprirea ofensivei inamicului în faţa limitei dinainte a apărării; limitarea pătrunderii inamicului în
adîncimea apărării; menţinerea cu orice preţ a obiectivului încredinţat; crearea condiţiilor favorabile
pentru participarea la executarea contraatacurilor.
238. Cînd plutonul acţionează în cadrul forţelor de angajare ulterioară acesta îndeplineşte
următoarele misiuni: menţinerea punctului de sprijin din adîncime; întărirea apărării pe o direcţie
ameninţată; limitarea pătrunderii în adîncimea apărării; închiderea unor breşe din dispozitivul propriu
apărute ca urmare a întrebuinţării de către inamic a armelor NBC; asigurarea unui flanc ameninţat;
executarea unor contraatacuri; înlocuirea unor subunităţi din forţele de angajare imediată care şi-au
pierdut puterea de luptă; nimicirea desantului aerian (maritim) şi forţelor aeromobile.
239. Atunci cînd acţionează în cadrul rezervei plutonul poate îndeplini următoarele misiuni:
participarea la oprirea unor forţe ale inamicului pătrunse în mod surprinzător (sub aspectul momentului şi
locului pătrunderii, al valorii forţelor şi al vitezei de înaintare a acestora) în dispozitivul de apărare;
nimicirea inamicului pătruns în interiorul apărării prin participarea la contraatacurile executate cu forţele
de angajare ulterioară, sau executarea unor contraatacuri în situaţii şi condiţii neprevăzute; nimicirea
forţelor inamicului infiltrate prin surprindere pe la flancuri şi prin intervale sau lansate în spatele
dispozitivului forţelor proprii.
240. Plutonul de infanterie trece la apărare într-un punct de sprijin cu o dezvoltarea frontală
variabilă în funcţie de procedeul adoptat, nu mai mult de 400 m şi în adîncime pînă la 300 m.
Plutonul poate fi întărit cu 1-3 tunuri (aruncătoare de grenade, instalaţii de lansare a rachetelor)
antiblindate 1-2 echipe de aruncătoare de flăcări, 2-3 mitraliere şi sprijinit de aruncătoare şi artilerie.
56. Constituirea apararii.

Realizarea structurii apărării constituie baza pregătirii luptei plutonului. Elementele principale
ace acesteia sînt:
- dispozitivul de luptă;
- punctul de sprijin;
- sistemul de foc.
Dispozitivul de luptă. Dispozitivul de luptă al plutonului se constituie în corespundere cu
hotărârea comandantului pentru ducerea luptei de apărare. El trebuie să corespundă misiunii primite,
situaţiei concrete în care se trece la apărare şi caracteristicilor terenului.
Dispozitivul de luptă trebuie să asigure:
- stabilitatea apărării;
- concentrarea forţelor şi mijloacelor pe direcţia importantă de apărare;
- manevra de forţe, mijloace şi de foc;
- posibilitatea de a atrage inamicul în pungi de foc, ambuscade, capcane, cîmpuri de mine,
baraje antiinfanterie şi antiblindate, în scopul nimicirii acestuia prin foc şi contraatacuri.
În funcţie de situaţie şi misiunea primită dispozitivul plutonului se constituie, de regulă, din
dispozitivele de luptă ale grupelor şi mijloacelor de întărire (sprijin).
Punctul de sprijin. Punctul de sprijin al plutonului – raion al terenului, unde plutonul împreună cu
mijloacele de întărire se dispune în dispozitiv de luptă, creează sistemul de foc, îl amenajează în raport
genistic şi se află în gătinţă pentru respingerea inamicului care înaintează.
Punctul de sprijin al plutonului se pregăteşte pentru o apărare circulară mai întîi de toate pentru
lupta cu tancurile inamicului şi minuţios se maschează.
Punctul de sprijin al plutonului de infanterie moto este compus din:
- poziţiile grupelor de infanterie moto;

- poziţiile de tragere pentru MLD (TAB);
- poziţiile de tragere pentru mijloacele de foc afectate.
Lărgimea frontului şi adîncimea punctului de sprijin al plutonului se determină în corespundere cu
posibilităţile plutonului de infanterie moto pentru producerea nimicirii inamicului pe o porţiune de front
şi pentru menţinerea punctului de sprijin.
Mărimea frontului a poziţiei pentru fiecare grupă depinde de numărul militarilor care o apără,
condiţiile terenului şi ale situaţiei. În scopul neadmiterii nimicirii întregii grupe cu un proiectil (mină) de
calibru mijlociu poziţia grupei trebuie să fie nu mai puţin de 50 m, iar necesitatea conducerii cu
subordonaţii prin voce nu permite dispersarea militarilor pe poziţie mai mult de 100 m. În pluton sînt
trei grupe, fiecare din care apără o poziţie de pînă la 100 m. Luînd în consideraţie două intervale dintre
poziţiile grupelor de pînă la 50 m, lărgimea frontului a punctului de sprijin al plutonului va constitui pînă
la 400 m.
Plutonul de infanterie moto apără un punct de sprijin cu o dezvoltare frontală de pînă la 400 m
şi o adîncime de pînă la 300 m.
Intervalele dintre punctele de sprijin ale plutoanelor pot fi pînă la 300 m, iar între poziţiile pentru
grupe – pînă la 50 m. Ele trebuie să se afle sub observare neîntreruptă, să fie bătute cu foc şi baraje.
Pe întregul front al punctului de sprijin al plutonului de infanterie moto se sapă o tranşee neîntreruptă,
care uneşte locaşele individuale (duble) pentru infanterişti, amplasamentele pentru MLD, instalaţiile
RAD, alte mijloace de foc şi adăposturile pentru personal. De la punctul de sprijin în adîncimea apărării
se sapă şanţul de comunicaţie, care se amenajează pentru ducerea focului. Tranşeea, locaşele şi şanţul
de comunicaţie trebuie să asigure ducerea focului de flanc şi încrucişat asupra inamicului care atacă,
executarea manevrei în ascuns şi dispersarea mijloacelor de foc, de asemenea inducerea inamicului în
eroare referitor la construirea apărării de către pluton
Sistemul de foc. În apărare focul este mijlocul principal pentru nimicirea inamicului. Pentru ca el
să fie eficace, acesta trebuie să fie organizat într-o sistemă unică, care ar răspunde concepţiei luptei.
Sistemul de foc al plutonului în apărare include:
- sectoarele de foc concentrat ale plutonului, pregătite în faţa limitei dinainte a apărării;
- zonele focului antitanc din MLD şi focului continuu din restul mijloacelor de foc ale plutonului
în faţa limitei dinainte, în intervale, la flancuri şi în adîncimea apărării;
- manevra de foc pregătită din MLD pe direcţiile ameninţate.
Organizînd sistemul de foc ca element de care depinde stabilitatea apărării, comandantul de
pluton trebuie să stabilească pentru fiecare mijloc de foc locaşuri (poziţii) de tragere, iar pentru
armamentul principal (puşti mitraliere, mitraliere, tunuri, aruncătoare de grenade şi instalaţii de rachete
antitanc), poziţii de tragere de bază, de rezervă şi vremelnice, din care să poată participa:
- în sectoarele de foc concentrat , la distanţa eficace – tunurile MLD, mitralierele de companie şi

de pe TAB, puştile mitraliere şi puştile semiautomate cu lunetă;
- în zona focului eficace, exploatînd razanţa traiectoriilor pentru a asigura continuitatea focului –
tunurile MLD, mitralierele de companie, mitralierele de pe TAB, puştile mitraliere, întregul armament al
plutonului.
Poziţiile de tragere ale aruncătoarelor de grenade antitanc se aleg în funcţie de direcţia cea mai
probabilă de atac cu tancuri a inamicului.
Comandantul de pluton va urmări ca armamentul să fie astfel amplasat, ca să se poată asigura o
manevră rapidă a focului pe toate căile favorabile apropierii inamicului de limita dinainte a apărării, pe
cele care duc spre flancuri şi în intervale.
Baza sistemului de foc o constituie focul executat din MLD, aruncătoarele de grenade antitanc şi
mitraliere.
Sistemul de foc trebuie să asigure:
- nimicirea forţelor principale ale inamicului pe timpul deplasării spre aliniamentele de

desfăşurare şi pe baza de plecare la ofensivă;
- sprijinirea subunităţilor care duc lupta în fîşia de asigurare, pe poziţia înaintată şi cea a
siguranţei de luptă;
- respingerea atacurilor şi nimicirea inamicului în faţa limitei dinainte a apărării, în special al
blindatelor acestuia;
- realizarea nimicirii inamicului în faţa şi la flancurile punctului de sprijin al plutonului;
- nimicirea inamicului pătruns în adîncimea apărării, a subunităţilor de desant aerian şi
aeromobile;
- participarea la pregătirea de foc şi sprijinul subunităţilor pe timpul executării contraatacurilor;
- executarea manevrei de foc prin repartizarea, transferarea şi concentrarea lui în timp scurt în
orice sector şi pe orice direcţie ameninţată;
- acoperirea cu foc a flancurilor şi intervalelor, barajelor genistice şi obstacolelor naturale;
- apărarea circulară a punctului de sprijin.
57. De reprezentat grafiv schema punctului de sprijin al plutonului de infanterie.
N Schema punctului de sprijin a pl. 3 I.Mo.
Comandantul pl. 3 I.Mo.:________________

(gradul militar, semnatura)
2
3
1 „ ”___________ anul 200__
58. De reprezentat schematic o varianta a dispozitivului de lupta al Cp.I.Mo. al
armatelor straine in ofensiva.
…
100-200 m
… până la 200 m
… …
3 1 2
până la 100 m până la 300 m
59. De reprezentat schematic o varianta a dispozitivului de lupta al Cp.Tc. al

armatelor straine in ofensiva.
60. De reprezentat schematic o varianta a dispozitivului de mars al Pl.I. in

coloana cind actioneaza pe jos.
17. Plutonul în coloană cîte unu (pe un rînd)
61. De reprezentat schematic o varianta a dispozitivului de mars al Pl.I. in

sageata cind actioneaza pe jos.
17. Plutonul în săgeată (cînd acţionează pe jos)
62. De reprezentat schematic o varianta a dispozitivului de mars al Pl.I. in linie

cind actioneaza pe jos.
17. Plutonul în linie cu grupele în săgeată (pe jos)
63. De reprezentat schematic o varianta a formatiei de adunare a Pl.I. in linie.
64. De reprezentat schematic o varianta a formatiei de adunare a Pl.I. in coloana

.
65. De reprezentat schematic o varianta a dispozitivului de lupta a Pl.I. in

coloana .
66. De reprezentat schematic o varianta a dispozitivului de lupta a Pl.I. in

sageata .
67. De reprezentat schematic o varianta a dispozitivului de lupta a Cp.I.Mo. in

ofensiva.
68. De reprezentat schematic o varianta a dispunerii efectivului Pl.I si T.A.B.

(M.L.) in punctul de sprijin .
69. Deh reprezentat schematic o varianta a schemei sectorului de observare.
70. De reprezentat schematic o varianta a formei de manevra -invaluirea.
71. De reprezentat schematic o varianta a formei de manevra-intoarcerea.
72. De reprezentat schematic o varianta a formei de manevra-lovitura frontala.
73. De reprezentat schematic o varianta a formei de manevra cu focul –

distribuirea (repatrizarea) focului.
74. De reprezentat schematic o varianta a formei de manevra cu focul-

concentrarea focului.
75. De reprezentat schematic o varianta a formei de manevra cu focul-transferul

foculup.
76. De reprezentat schematic o varianta a dispozitivului de lupta a Pl.I in

ofensiva cu efectivul debarcat.
AL PLUTONULUI DE IN
DISPOZITIV
p. 50 m
p. 50 m
b) Pe jos
p. 50 m
ANTERIE ÎN OFENSIVĂ
o variantă)
p. 300 m
DE LUPTĂ
a) Pe maşini de luptă (o variantă)

p. 100 m
77. De reprezentat schematic o varianta a dispozitivului de ofensiva al Cp.I.Mo.

al armatelor straine.
78. De reprezentat schematic o varianta a dispozitivului de mars al Cp.I. in

coloana cind actioneaza pe jos.
Figura nr. 6 Compania de infanterie în coloană.

Rs Tactica

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Rs Tactica

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

1. Ce determina comandantul de pluton la analiza misiunii?

17. Planificarea are ca scop elaborarea planului de acţiune şi a ordinului de acţiune.

1) intenţia şi concepţia comandantului eşalonului superior (companie, batalion);

2. Expuneti limitele actiunei si misiunea reformulata.

3.Expuneti calculul timpului.

4.Ce reprezinta si cuprinde estimarea .

5. Expuneti analiza situatiei .

Posibilităţile de observare şi executare a focului; posibilităţile de observare sunt determinate de

Posibilităţile de adăpostire (acoperire) şi mascare; adăpostirea reprezintă protecţia împotriva

Direcţiile (căile) de apropiere reprezintă porţiunea de teren necesară pentru deplasare

1) ce obstacole naturale pot împiedica înaintarea;

6.Expuneti analiza terenului.

Posibilităţile de adăpostire (acoperire) şi mascare; adăpostirea reprezintă protecţia împotriva

Direcţiile (căile) de apropiere reprezintă porţiunea de teren necesară pentru deplasare

4) ce obstacole naturale pot împiedica înaintarea;

7. Elaborarea cursurilor de actiune.

1) stabilirea punctelor decisive – în principiu, comandantul va identifica punctele vulnerabile ale

8. Metode de elaborare a unui curs de actiune

7) stabilirea punctelor decisive – în principiu, comandantul va identifica punctele vulnerabile ale

9. Misiunile cercetari de geniu in lupta de aparare

10. Obligatile comandantului de pluton in lupta.

1) să conducă dispunerea plutonului şi lupta acestuia în concordanţă cu planul de acţiune şi

12. Organizare protectiei N.B.C . de catre Cdt. Pl.I in lupta de ofensiva.

13. Organizare protectiei N.B.C. de catre Cdt. Pl.I in lupta de aparare

14. Sucesiunea orientari in teren.

15. Activitatile desfasurate de catre Ctd. Pl.I pentru pregatirea actiunilor de

16. Scopul planificari actiunilor de lupta. Continutul analizei misiunei executat

20. Succesiunea analizei terenului executate de catre Cdt.pl.I pentru actiunile

Posibilităţile de observare şi executare a focului; posibilităţile de observare sunt determinate de

Posibilităţile de adăpostire (acoperire) şi mascare; adăpostirea reprezintă protecţia împotriva

Direcţiile (căile) de apropiere reprezintă porţiunea de teren necesară pentru deplasare

7) ce obstacole naturale pot împiedica înaintarea;

21. Principile dispuneri subunitatilor in stationare.

23.Actiunile Pl.I in stationare.

24. Scopul si sucesiunea analizei inamicului executate de catre Cdt.pl.I pentru

25. Particularitetile stationari in conditii specifice.

26. Sucesiunea analizei fortelor proprii executate de catre Cdt.pl.I pentru

27. Actiunile Pl.I in siguranta stationarii.

28. Activitatile desfasurate de catre Cdt.Pl.I pentru actiunile militere.

29. Actinile Pl.I in siguranta de lupta.

30. Continutul conceptiei executate de catre Cdt.pl.I pentru actiunile militere.

În concepţie comandantul de pluton determină:

31. Bazele deplasari si procedee de deplasare.

33. Indici posibilitati de mars.

34. Continutul planului de actiune intocmit de catre Cdt.pl.I pentru actiunile

1) situaţia inamicului (scopul, forma de luptă, compunerea, dispozitivul probabil de luptă,

Execuţia detaliază decizia comandantului rezultată pe parcursul procesului de planificare, astfel:

Sprijinul logistic cuprinde concepţia de realizare a sprijinului logistic.

Comanda şi comunicaţiile cuprinde următoarele subcapitole:

1) comanda – înlocuitorul la comandă, locul comandantului de pluton;

35. Pl.I in siguranta marsului. Misiunea, intarirea si distantele le care actioneaza.

1) inamicul – compunerea, dispunerea şi puterea de luptă; activităţile recente; posibilităţile

În concepţie comandantul de pluton determină:

Misiunile subordonaţilor – cuprind misiunile şi restricţiile grupei în parte.

1) concepţia sprijinului logistic;

1) comanda – locul şi timpul instalării punctului de comandă-observare, locul comandantului de

Coordonarea se organizează pe timpul procesului de elaborare a planului de acţiune şi se

23. La organizarea coordonării în ofensivă, comandantul de pluton este obligat să:

25. Comandantul de pluton va acorda o atenţie deosebită coordonării acţiunilor subunităţilor pe

După organizarea coordonării comandantul de pluton în scopul verificării înţelegerii de către

26. Cooperarea se organizează şi se desfăşoară cu subunităţile vecine plutonului în scopul

39. Organizarea cooperari in aparare.

41. Ce precizeaza Cdt.Pl.I in aparare, pe baza studiului posibilitati de actiune ale