Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
În societatea primitivă , chiar şi în zilele de azi , hainele erau curăţate, cu pietre pe malul unei ape curgatoare.
O veche legendă spune că denumirea de “săpun” provine de la locul numit “Muntele Sapo” din vechea Romă, unde
grăsimea provenită de la sacrificarea animalelor se amesteca cu cenuşă şi curgea spre râu, atunci când ploua. Femeile
care spălau rufe în râul Tibru au observat că acest amestec rezidual le curăţa rufele mult mai bine decât o făcea
numai apă.
Cea mai veche atestare documentară despre fabricarea săpunului datează din anul 2800 î. Hr. şi provine din vechiul
Babilon. A fost găsit, îngropat în pământ, un cilindru confecţionat din lut, inscripţionat cu detalii despre fierberea
grăsimii şi a cenuşii, care conţinea o substanţă similară săpunului, dar nu se precizeaza la ce era folosită aceasta
substanta. Mai târziu, s-a descoperit ca asemenea materiale erau folosite ca “gel” de par.
Un document egiptean din domeniul medicinii, datând din 1500 î. Hr., cunoscut sub numele de Papirusul lui Ebers,
descrie o substanţă asemănătoare săpunului, realizată prin combinarea uleiurilor cu anumite săruri alcaline şi folosită
pentru spălat şi tratarea unor boli ale pielii.
Documentele vremii arată că fenicienii foloseau săpun în anii 600 î. Hr. pentru a curăţa lâna, bumbacul sau fibrele
naturale, înainte de ţeserea lor, iar istoricul roman Plinius cel Bătrân a relatat că săpunul se poate obţine din seu de
capră şi cenuşă din lemn de fag, afirmând şi faptul că, atunci când se adaugă sare, amestecul se întăreşte. În secolul
al II lea d. Hr. medicul Galenus a consemnat că săpunul se folosea deja pentru spălarea corpului. Alt medic al
timpului, Priscianus, a menţionat pentru prima oară termenul de “saponarius”, sau “manufacturier de săpun”, pentru
a denumi o nouă meserie.
În timpul ascensiunii civilizatiei romane , băile publice au devenit din ce în ce mai populare. Prin secolul II, medicul
grec Galen a început recomandarea săpunului atât cu scop medicinal, cat şi pentru curăţire.
Căderea Romei a însemnat intrarea în întunecatul Ev Mediu, când s-a înregistrat un declin substanţial în folosirea
săpunului pentru igiena personală. Popoare întregi au fost decimate de ciuma izbucnită în timpul domniei lui Justinian.
Lipsa igienei a dus la înrăutăţirea situaţiei, generând răspăndirea molimei. În secolul VII d. Hr. au apărut primele
bresle ale săpunarilor. În secolul al VIII lea d. Hr. fabricarea săpunului a renăscut în Italia şi Spania. În secolul al
XIII lea se fabrica deja săpun în Franţa, iar 100 de ani mai târziu, Anglia intră şi ea pe piaţa europeană a săpunului
Izbucnirea Primului Război Mondial a însemnat o creştere fără precedent a cererii de săpun, cerere pe care
manufacturierii n-o mai puteau acoperi. Companiile industriale au început producerea în masă a detergenţilor din
produse pe bază de petrol. Acestea sunt săpunurile pe care le găsiţi astăzi în rafturile magazinelor. Înainte de a
cumpăra următoarea bucată de săpun, citiţi ingredientele de pe etichetă.
În timpul celui de-al doilea război mondial, lipsa grăsimilor, ingredientul predominant din săpun, a dus la
cercetarea detergenţilor sintetici. Apoi, după război, aparitia masinilor de spalat automate a accentuat nevoia unor
noi alternative la săpun.
Detergenţii
Sunt produşi de sinteză, având o structură asemănătoare cu cea a săpunurilor. De aceea, ei sunt agenţi de spălare şi
curăţire, modificând tensiunea superficială a apei de spălare. Se poate aprecia că detergenţii au o putere de spălare
superioară săpunurilor. Frecvent ele includ elemente şi combinaţii chimice cu rol de substanţe curăţitoare active cum
ar fi: tenside, acizi, baze şi enzime, care ajută la îndepărtarea diferitelor forme de murdărie. Detergenţii se produc
specializat pentru folosire în diverse activităţi de spălare şi curăţire cum ar fi:
anionici;
cationici;
neionici.
Detergenţii anionici
Compuşi cu catenă liniară de tip alchilic (nu au nucleu benzenic), care conţine 12-18 atomi de carbon în moleculă sau
pot avea catenă aril-alchilică, cu 8-12 atomi de carbon în moleculă, care are ca grupare polară o grupare sulfonică.
Detergenţii cationici
Agenţi tensioactivi în detergenţi
Detergentul este un produs de curăţare eficient dacă conţine unul sau mai mulţi agenţi tensio-activi.
Datorită compoziţiei lor chimice, acesti agenţi pot fi modificaţi pentru a se comporta bine în cât mai
multe condiţii. Aceşti agenţi sunt mai puţin sensibili la “tăria” apei şi la mineralele din ea şi de aceea
majoritatea agenţilor nu vor forma precipitaţi.
Saponificarea grăsimilor şi uleiurilor este cel mai răspândit proces. Prin ceastă metodă grăsimile şi
uleiurile sunt încălzite şi reacţionează cu o bază NaOH, KOH, în prezenţa apei. Se formează astfel
săpunuri şi glicerină.
Când baza este hidroxid de natriu (NaOH) , se formează săpun de sodiu. Săpunurile de sodiu sunt
săpunuri “tari”. Când baza este hidroxid de potasiu (KOH) se formează săpun de potasiu . Acesta este
săpun “moale” şi se găseşte în săpunuri lichide şi creme de barberit.
Formarea şi stabilitatea spumei se datoresc forţelor de atracţie dintre moleculele de săpun, orientate
perpendicular pe suprafaţa basici de săpun. Dacă soluţia de săpun vine în contact cu un lichid
nemiscibil în apă, de ex. cu o grăsime lichidă, un ulei mineral, etc. moleculele de săpun se orientează
perpendicular pe suprafaţa despărţitoare, cu carboxilul spre apă, şi radicalul hidrocarbonat spre ulei.
Prin acesta se micşorează tensiunea superficială a uleiului, care dobândeşte din cauza aceasta tendinţa
de a-şi mări suprafaţa, de aceea el se transformă (daca este agitat) în picături mici ce se împraştie în
soluţia de săpun; se formează o emulsie, iar săpunul joacă rolul unui emulgator.
Puterea de spălare. Săpunurile se caracterizează prin aceea că moleculele lor, de formă alungită,
posedă la una din margini o grupă polară, hidrofilă. Datorită acestei structuri, moleculele de săpun, sau
mai corect anioni lor, au tendinţa de a se acumula la suprafata despărţitoare a soluţiei faţă de mediul
înconjurător, orientându-se cu grupa COO– înspre apă. Acestă proprietate conferă săpunului puterea sa
de curăţire.
Acumularea moleculelor de săpun pe interfaţa soluţiei-aer explică tensiunea superficială mică a
soluţiilor de săpun şi deci puterea de udare mare a acestei soluţii. O fibră de bumbac, aruncată la
suparafaţa unei ape curate, pluteşte mai multe ore, fiindcă nu se udă; pe suprafaţa unei soluţii de
săpun, ea se udă repede şi se cufundă.
Săpunul deplasează particulele de murdărie (grăsimi, uleiuri, proteine, funingimea, argila, oxid de fier
etc.) care aderă pe fibrele textile sau pe piele şi le emulsionează sau le dispersează, lăsând fibrele sau
pielea curată, dar acoperite cu un strat de molecule de săpun orientate. Acest strat se îndepărtează în
operaţia ulterioară de “limpezire.”
Materii prime
Grăsimi solide Grăsimi lichide
Un conţinut prea mare în acid stearic (C18) micşorează solubilitatea şi puterea de spumegare.
Dimpotrivă, acidul lauric (C12) dă naştere unui săpun ce spumegă abundent, de aceea, în săpunurile
de calitate, se adaugă grăsimi de cocos sau de palmier, bogate în acest acid. Acidul oleic dă, de
asemenea, un săpun de bună calitate.
Săpunul miez conţine 62-64% acizi graşi şi el poate fi utilizat ca săpun de rufe. Pentru fabricarea
săpunului de toaletă, săpunul miez (obţinut din grăsimi mai pure) se usucă până ce conţinutul în acizi
atinge 80-85% apoi i se inglobează un parfum şi se presează în bucăţi.
Alte săpunuri. Numai săpunurile metalelor alcaline şi al amoniaclui sunt solubile în apă. Săpunul de
potasiu, utilizat în industria textilă este moale. Săpunurile de calciu, sodiu şi aluminiu servesc la
fabricarea de unsori consistente. Săpunurile de aluminiu se utilizează la impermeabilitatea anumitor
pânze. Săpunul de plumb, insolubil în apă şi lipicios, serveşte la fabricarea de emplastre.
Săpunul de sodiu nu spumegă în apă “dură”, adică în apă conţinând ioni de calciu şi magneziu, fiindcă
se formează săpunurile acestor metale, care sunt insolubile în apă. Pe acest fenomen se bazează o
cunoscută metodă de detrminare a duritaţii apei. Consumul de săpun este mai mare în apă dură,
fiindcă săpunul nu-şi poate produce acţiunea de clătire decat după ce se precipită toţi ionii de calciu şi
magneziu, sub forma de săpunuri insolubile.
Săpunurile pot fi combinate cu uleiuri de peşte, de balenă, vegetale, de cocos, de secară, de linte sau
de soia. De exemplu, “Săpunul verde” este un săpun de potasiu şi ulei de cocos şi a fost larg folosit ca
săpun lichid pentru mâini în toaletele publice. Acum este condiţionat şi ca săpun de mâini de uz
personal, şampon şi/sau pentru tratarea diferitelor afecţiuni ale pielii. Cu toate acestea, a fost dovedit a
fi eficient, ca un insecticid neomologat, în controlul dăunătorilor cu corp moale, inclusiv al afidelor.
Săpunul este unul dintre cele mai vechi insecticide de contact folosite împotriva unur insecte
dăunătoare care se hrănesc cu sevă. Cele mai multe specii de insecte şi acarieni cu corp moale, cum
sunt afidele, păduchii, păduchii albi, tripşii, musculiţa albă şi mulţi acarieni, sunt sensibile la aplicarea
săpunurilor. Săpunurile sunt mult mai puţin active asupra albinelor şi altor insecte cu corp tare,
deoarece cuticula îngroşată sau întărită a acestor insecte este rezistentă la penetrarea soluţiilor cu
săpun. Totuşi, nu se poate generaliza, odată ce s-a demonstrat că au murit şi insecte cu corp tare, cum
sunt gândacii de bucătărie. Săpunurile sunt eficiente doar dacă insectele şi acarienii intră direct şi
nemijlocit în contact cu ele, deoarece reziduurile de săpun se degradează rapid. Aşadar, acoperirea
tuturor părţilor plantei (tulpini, frunze, muguri) este esnţială pentru a obţine o mortalitate suficientă,
prevenirea dezvoltării generaţiilor următoare şi mai ales răspândirea insectelor şi acarienilor.
Eficacitatea săpunurilor insecticide asupra dăunătorilor este direct proporţională cu tensiunea de
suprafaţă (forţa de la suprafaţa picăturii de lichid care o împiedică să se risipească pe suprafaţa
tratată) şi cu unghiul de contact (unghiul la care interfaţa lichidului atinge suprafaţa solidă) al soluţiei
de stropit. Săpunurile insecticide sunt mult mai active la temperaturi peste 32°C şi umiditate relativă
peste 85%.
1. Cu ajutorul acidului gras prezent, săpunurile penetrează mai întâi cuticula insectelor, dizolvând
sau distrugând integritatea membranei celulare. Aceasta cauzează celulelor scurgeri citoplasmatice şi
colapsul, distrugându-le funcţiile respiratorii, având ca rezultat deshidratarea şi moartea insectei sau
acarianului.
2. Săpunurile pot acţiona ca regulatori de creştere ai insectelor, interferând cu metabolismul
acestora şi cu producerea de hormoni de creştere în timpul metamorfozei (trecerea de la un stadiu
larvar la altul, până ajung adulţi)[(filmele americane cu insecte gigantice au avut ca sursă aceste
adevăruri descoperite de cercetători, sau sunt SF ale căror realităţi le descoperim în zilele noastre!?)].
3. S-a presupus că săpunurile blochează porii respiratori ai insectelor, interferând cu respiraţia,
omorându-le prin sufocare.
4. Săpunurile întrerup fosforilarea oxidativă sau inhibă producerea de ATP (adenozin trifosfat),
[(principalul component al ciclului lui Krebs, care este răspunzător de producerea de energie
necesară vieţii organismelor, fie ele plante, fie dăunători).
Cele mai multe săpunuri cu efect insecto-acaricid au în compoziţie un lanţ carbonic lung al acidului gras
(10 sau 18-lanţuri de grupări carbonice, înaitea radicalului liber), pe când acizii graşi cu lanţuri
carbonice scurte (9 sau mai puţine grupări carbonice) au efect erbicid (de distrugere a buruienilor), aşa
că utilizând produsele care au în compoziţie lanţuri catenare scurte, riscăm să ucidem plantele. De
exemplu, acidul oleic, un acid gras cu 18 legături de carbon, care este prezent în uleiul de măsline şi
alte uleiuri vegetale, este foarte eficient ca săpun insecticid. De fapt, cele mai multe săpunuri
insecticide care se găsesc în comerţ conţin oleat de potasiu (sarea potasică a acidului oleic), care este
unul din cele mai toxice săpunuri!
Săpunuri antibacteriene
Săpunul antibacterian împiedică dezvoltarea bacteriilor la nivelul pielii – ne promit reclamele pe care le
vedem zilnic la tv. Cât este mit şi cât este adevăr în aceste afirmaţii? Un studiu efectuat la
Universitatea Michigan (SUA) arată că săpunul antibacterian nu este atât de util pe cât ar părea la
prima vedere. Potrivit specialiştilor, săpunul antibacterian distruge 90% din bacteriile patogene de la
suprafaţa pielii. În acelaşi timp însă omoară şi flora saprofită, cea care ne protejează de boli. Din acest
motiv, săpunul antibacterian trebuie folosit cu prudenţă, nu avem voie să abuzăm de el.
Substanţe antibacteriene
Dermatologii atrag atenţia în primul rând asupra triclosanului, unul dintre ingredientele săpunurilor
antibacteriene. Triclosanul este o substanţă cu efect antiseptic, care are un dezavantaj major. Dacă
săpunul cu triclosan este folosit frecvent, bacteriile devin rezistente la această substanţă. Acestea nu
mai reacţionează la substanţa dezinfectantă, astfel încât săpunul nu mai are acţiune antibacteriană. De
asemenea, printre ingredientele săpunurilor se numără lauril-sulfatul de sodiu, un solvent care distruge
bariera protectoare a pielii. Cercetătorii americani spun că o persoană adultă, care are un pH normal al
pielii, poate să menţină săpunul în contact cu pielea 10-15 secunde. După ce ne-am spălat cu acest
săpun, stratul protector al pielii se reface într-o oră. În cazul persoanelor care au pielea uscată însă,
săpunul poate provoca deshidratare excesivă, iritaţii şi mâncărimi ale pielii. Săpunurile, şampoanele
sau gelurile de duş cu lauril-sulfat de sodiu degresează puternic pielea şi în acelaşi timp favorizează
pătrunderea substanţelor toxice. Odată pătrunse în piele, acestea ajung în microcapilarele sangvine, în
vasele limfatice şi apoi în torentul sangvin, care le răspândeşte peste tot – în creier, ficat, rinichi,
muşchi, grăsime.
Ingrediente naturale
Soluţii există! Trebuie doar să alegem săpunurile cu ingrediente naturale, ne sfătuiesc dermatologii.
Acestea conţin glicerină, uleiuri volatile, ierburi naturale, care menţin supleţea pielii şi previn
deshidratarea acesteia. Printre cele mai bune ingrediente naturale prietene cu pielea noastră se
numără mierea, vanilia, gălbenelele, uleiul de măsline, untul de cacao, avocado, uleiul de jojoba, uleiul
de morcovi. Săpunul cu miere hidratează pielea, fiind tolerat foarte bine de toate tipurile de ten.
Săpunul cu ulei de morcovi asigură curăţarea delicată a tenului şi împrospătarea pielii obosite.
Bacteriile
Vin din mediul nostru înconjurător apropiat: aerul pe care îl respirăm, obiectele pe care le atingem,
alimentaţia noastră, etc. Majoritatea acestor bacterii trăiesc şi se multiplică în straturile cele mai
superficiale ale pielii noastre, folosind doar elementele sale naturale, precum sebumul sau celulele
moarte, pentru a se hrăni.
Aceste bacterii nu consumă, prin urmare, decât elemente superficiale şi neesenţiale pentru piele şi nu
atacă niciodată structurile constitutive ale gazdei. Bacteriile trăiesc pe pielea noastră fără a ne
incomoda vreodată şi constituie ceea ce noi numim “flora rezidentă”.
În ceea ce priveşte flora rezidentă: atâta timp cât pielea nu este rănită, iar bacteriile rămân la
suprafaţa, răspunsul este cu siguranţă negativ.
În schimb, în afara acestei flore rezidente există şi o asa-numită floră ocazională. Aceasta este
compusă din germeni prezenţi şi ei în mediul nostru înconjurător şi care sunt susceptibili la fixarea pe
pielea noastră pentru a se dezvolta, dar cu o dezvoltare în detrimentul gazdei.
Într-adevăr aceşti germeni, un fel de paraziţi ai pielii, nu se mulţumesc doar cu produse superficiale ale
pielii pentru a se hrăni. Vor consuma şi elemente vitale pentru piele, precum celulele şi, deci, le vor
agresa, provocând astfel maladii cutanate (pecingine) de unde numele lor de germeni patogeni.
Cea mai interesantă funcţie a “bacteriilor bune” din flora rezidentă este chiar prevenirea colonizării
pielii de către aceşti germeni patogeni.
Flora rezidentă participă la sistemul de apărare anti-bacterian al pielii, deoarece ea intră în competiţie
pe plan “geografic” şi “alimentar” cu flora ocazională:
– “geografic” deoarece flora rezidentă ocupă acelaşi loc de fixare ca şi agenţii patogeni şi îi impiedică
astfel să se fixeze
– “alimentar” deoarece ele consumă mulţi nutrienţi esenţiali dezvoltării agenţilor patogeni.
Flora prezentă în mod natural pe piele este capabilă şi de secreţia anumitor substanţe specifice care
inhibă creşterea germenilor ocazionali – îi omoară – ca un fel de “antibiotic natural”.
În final, bacteriile bune ale florei rezidente permit menţinerea unui pH stabil – în jur de 5,5 – care este
propice propriei lor dezvoltări, dar care este suficient de scăzut pentru a se opune agenţilor patogeni.
Atunci când ţinem mâinile şi le frecăm sub uscătorul de la baie, adăugăm şi mai multe bacterii decât
avem imediat după ce le spălăm, se menţionează într-un articol al revistei New Scientist.
Pericolul este mai mare pentru oamenii aflaţi în spitale. Chiar şi bacteriile inofensive pentru oamenii
sănătoşi s-ar putea dovedi dăunătoare pentru cei bolnavi. „Atunci când frecăm mâinile una de alta,
aducem mai multe bacterii la suprafaţa din porii aflaţi în piele”, a declarat Anna Snelling de la
Universitatea Bradford, Marea Britanie.
Ea a efectuat un experiment cu 14 voluntari. Le-a cerut să îşi usuce mâinile la tipuri diferite de
uscătoare, uneori frecându-şi mâinile una de alta, alteori renunţând la acest procedeu. Când nu le
frecau, reduceau numărul de bacterii cu 37% faţă de momentul imediat următor spălării mâinilor.
Cele mai eficiente în acest sens sunt prosoapele de hârtie. Acestea, chiar şi atunci când voluntarii îşi
frecau mâinile imediat după spălare, reduceau numărul de bacterii la jumătate.
Acesta nu se clăteşte uşor . Are tendinţa să ramână şi să producă pete pe haine, şi să facă ţesăturile
rigide. De asemenea , precipitatul se depune în chiuvete, vană, şi maşinile de spălat.
O bună cantitate din săpun este folosită în timpul reacţiei de formare a precipitatului, reducându-se
astfel cantitatea de săpun disponibilă pentru spălare. Chiar dacă rufele sunt spălate în apă “moale” ,
mineralele care formează precipitatul se pot găsi în compoziţia petelor şi astfel se formează din nou
precipitatul. Moleculele de săpun sunt “constante ” şi nu pot fi adaptate la varietatea de fibre, de
temperaturi a apei etc…
Dacă adăugăm săpun sau detergent, partea hidrofobă a agentului va fi respinsă de apă dar atrasă de
uleiul din pată. În acelaşi timp , partea hidrofilă va fi atrasă de apă.
Astfel, aceste forţe opuse vor captura pata, şi o vor menţine suspendată în apă. Apa caldă sau fierbinte
va ajuta la dizolvarea grăsimilor şi/sau uleiurilor din pată. Centrifugarea maşinii de spălat sau frecarea
cu mâna ajută la desprinderea petei.
BIBLIOGRAFIE:
http://www.scritube.com
http://www.wikipedia.com
http://www.exotique-plant.com
http://www.scribd.com
http://sites.google.com
http://www.galador.eu
http://www.ziare.com
http://www.beautycenter.ro
http://www.jurnalul.ro
http://hobbygradina.ro
Istorie
In
societatea primitiva , chiar si in zilele de azi , hainele erau
curatate ,prin cu pietre pe malul unei ape curgatoare. In dictionar ,
”detergent” este definit ca agent de curatare . In ultimii 20 de ani ,insa,
cuvantul descrie mai de graba detergent sintetic , decat obisnuitul sapun.
Detergentii sintetici contin anumite componente numite substante tensio-
activa.
Generalitati
Cand molecula de apa intra in contact cu alte suprafete (sticla, plastic etc …) , se creaza o tensiune care face bula de
apa sa para rotunda. In timpul procesului de curature, tensiunea de suprafata trebuie redusa, pentru a se raspandi si
uda intreaga suprafata. Substantele chimice care pot reduce tensiunea de suprafata se numesc agenti tensio-activi.
Clasificare
Agentii sunt clasificati dupa proprietatile lor ionice (incarcatura electrica) in apa. Astfel distingem 4 mari grupe:
Detergentii anionici:
Sunt folositi in detergentii pentru spalatorii si detergentii pentru spalarea vaselor cu mana. Ei se ionizeaza in solutie,
au proprietati de curatire excelente , si sunt foarte spumanti. Ex: sapunul ,alcoolul etoxisulfat
Detergentii neionici:
Nu creeaza multa spuma, si sunt folositi in spalatorii si in masinile automate de spalat vase, si ca ajutoare la
clatire .Pentru ca nu se oxideaza, sunt rezistenti la taria apei si curata bine majoritatea petelor. Cei mai folositi
sunt hidroxieteri
Detergentii cationici:
Sunt folositi pentru a face fibrele mai moi si mai delicate(gen Cocolino,Silan) . Alte intrebuintari sunt ca dezinfectanti
si alte produse de igienizare si curatare a casei. Compusii quaternali de amoniu sunt cei mai importanti cationi.
Detergentii amfolitici:
Sunt folositi in igiena personala, si in curatenia casei datorita spumei, blandetei si stabilitatii.Ei pot fi anionici, cationic
sau neionici ,in functie de pH-ul (aciditatea sau bazicitatea) apei.Ex: sapunuri lichide,sapunuri
Sapunurile
Sunt saruri solubile in apa ale acizilor grasi.Sapun-urile sunt facute din grasimi si uleiuri sau din acizi
lor grasi, tratati cu substante chimice cu bazicitate ridicata.
Fabricare
Saponificarea grasimilor si uleiurilor este cel mai raspandit proces. Prin aceasta metoda grasimile si uleiurile sunt
incalzite si reactioneaza cu o baza lichida , dand astfel sapun si apa (sapun pur) plus glicerina
O alta metoda este neutralizarea acizilor grasi cu baze, grasimile si uleiurile se hidrolizeaza.Apoi, acizii grasi sunt
purificati prin distilare, si apoi neutralizati cu o baza , rezultand apa si sapun (sapun pur)
Gruparea carboxil a sapunului este atrasa de apa si se numeste grupare hidrofila (“iubeste” apa ). Lantul de
hidrocarbura este atras de grasimi si uleiuri si resprinsa de apa. Se numeste grupare hidrofoba (“uraste” apa).
Detergentul este un produs de curatare eficient daca conntine unul sau mai multi agenti tensio-activi. Datorita
compozitiei lor chimice, acesti agenti pot fi modificati pentru a se compota bine in cat mai multe conditii. Acesti
agenti sunt mai putin sensibili la “taria” apei si la mineralele din ea si de aceea majoritatea agentilor nu vor forma
precipitati.
Fabricare
Acesti agenti neionic pot reactiona mai departe cu acizi care contin sulf
de la alti agenti anionici.
Pentru o
curatare
cat mai
buna , sunt necesare 3 feluri de energie :
Sapun
Sapunurile sunt saruri cu diferite metale (sodiu, potasiu si altele) ale acizilor grasi cu
cel putin opt atomi de carbon in molecula. Puterea de spalare se datoreaza faptului
ca moleculele de sapun adera cu usurinta atat la moleculele nepolare (de exemplu
ulei si grasimi) cat si la moleculele polare (de exemplu apa).
Obtinere si clasificare
Sapunurile se obtin prin hidroliza alcalina a grasimilor. Acestia se impart in trei
categorii:
sapunuri de sodiu, care sunt solide si solubile in apa;
sapunuri de potasiu, care sunt lichide si solubile in apa;
sapunuri de aluminiu, mangan, calciu, bariu, care sunt solide si insolubile in
apa.
Numai sapunurile care sunt solubile in apa pot fi folosite ca agenti de spalare,
acestia avand o putere de spalare inferioara detergentilor.
Proprietati fizice
Sapunurile sunt substante biodegradabile obtinute prin hidroliza bazica. Puterea de
spalare este data de natura acidului gras si de natura ionului metalic. In apele
dure(care contin saruri solubile de Ca si Mg), sapunurile de Na si K se transforma,
partial, in saruri de Ca si Mg ale acizilor grasi, greu solubile care micsoreaza
capacitatea de spalare.
Proprietati chimice
Un sapun are formula generala de mai jos si reactioneaza conform ecuatiei:
, in prezenta H2O.
Exemplu de sapun:
Prima acolada se numeste parte hidrocarbonata, sau nepolara si reprezinta partea
hidrofoba a sapunului, iar a doua acolada se numeste parte polara si
reprezinta partea hidrofila a sapunului.
Utilizare
Datorita prezentei celor doua parti net distincte in molecula, sapunul are propritati
tensioactive ( modifica tensiunea superficiala dintre faza apoasa si cea organica).
Din acest motiv, sapunul are actiune de spalare.
Sapunurile de sodiu se folosesc ca agenti de spalare, iar sapunurile de calciu,
mangan, aluminiu, bariu, se folosesc pentru prepararea unsorilor consistente si a
pastelor adezive.