LUCRĂRILE SOLULUI

ŞI SISTEMELE DE LUCRĂRI

GENERALITĂŢI, IMPORTANŢĂ, CLASIFICARE

GENERALITĂŢI

Lucrările solului sunt intervenţii sau operaţii mecanice efectuate cu

unelte sau maşini pentru a-i modifica însuşirile, ce se aplică cu scopul de a
asigura condiţii favorabile creşterii şi dezvoltării plantelor de cultură (Sil
Science of America, 1987, citat de Gh. Budoi şi A. Penescu, 1996).
Lucrările solului se constituie ca măsură agrotehnică cu efecte deosebit
de complexe asupra însuşirilor fizice, chimice şi biologice ale acestuia.
Plantele de cultură, dar şi microorganismele utile trebuie să aibă la dispoziţie
apă, substanţe nutritive, aer şi temperaturi corespunzătoare pentru creştere şi
dezvoltare.
Lucrările aplicate solului afectează în mare parte, prin acţiunea lor,
însuşirile acestuia şi relaţiile cu planta de cultură. Natura nu cunoaşte astfel
de lucrări: ele unt invenţii ale omului.
Obiectivul general al lucrărilor solului este crearea de condiţii de viaţă
pentru plantele de cultură. Aceste condiţii în care agricultura îşi desfăşoară
activitatea sunt extrem de variabile de la o zonă la alta (climă diferită, soluri
diferite, buruieni diferite etc) şi cerinţele plantelor de cultură (soiuri şi
hibrizi nou creaţi) sunt diferite. Astfel, obiectivele concrete ale lucrărilor
solului sunt diferite:
a) reglarea însuşirilor fizice, chimice şi biologice (tasarea sau afânarea)
ale solului în conformitate cu cerinţele fiecărei plante de cultură:
b) îmbunătăţirea structurii solului pentru a permite rădăcinilor plantelor
să valorifice la maximum rezervele de apă ale solului şi elementele
nutritive;
c) distrugerea buruienilor, a unor agenţi fitopatogeni sau dăunători cu
scopul realizării de condiţii optime dezvoltării plantelor de cultură;
d) încorporarea erbicidelor îngrăşămintelor şi amendamentelor, a
resturilor vegetale, realizarea unui pat germinativ optim pentru
asigurarea densităţilor prin garantarea germinaţiei şi răsăririi.
 Lucrările solului reprezintă principala verigă în tehnologia culturilor. O
dată cu trecerea timpului, cu creşterea populaţiei şi a cerinţelor pentru hrană
a fost impusă omului cultivarea unor suprafeţe mari cu diferite culturi. De
multe ori această acţiune a devenit dăunătoare prin numărul mare, uneori
chiar exagerat de lucrări, care a dus la înrăutăţirea însuşirilor solului. De
aceea, scopul fundamental al efectuării lucrărilor solului trebuie să
urmărească:
1) obţinerea de producţii mari, curate şi sănătoase;
2) conservarea şi ameliorarea solului, fără a dăuna ecosistemelor şi
mediului ambiant.

Pentru ca omul să cultive pământul (să semene) a trebuit să apeleze la

lucrările solului. La început cu mijloace rudimentare (din piatră sau din
lemn), apoi, o dată cu dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii, cu mijloace din ce în ce
mai performante, până la sistemele actuale de maşini diversificate şi
perfecţionate.
În SUA, plugul de fier cu tracţiune animală este cunoscut din anul 1820,
iar primele tractoare agricole apar în anul 1892.
În Europa, construcţia masivă de maşini şi tractoare agricole a început
după anul 1910, iar primele pluguri reversibile sunt construite în 1930, la
început cu o trupiţă, apoi cu mai multe (C. Ciontu, 2000).
În prezent există o gamă foarte largă de maşini agricole care efectuează
lucrări ale solului, iar în unele cazuri această activitate a devenit exagerată.
Nu s-a făcut diferenţa dintre uz şi abuz. Implicaţiile negative asupra solului
apar continuu şi se manifestă prin distrugerea structurii, scăderea
conţinutului de humus, tasarea, creşterea pH-ului scăderea conţinutului în
elemente nutritive etc.

IMPORTANŢA LUCRĂRILOR SOLULUI

Lucrările solului reprezintă procese tehnologice cu caracter general în

agricultură, care se execută cu scopul de a crea condiţii favorabile pentru
creşterea şi dezvoltarea plantelor. Lucrările olului, ca de altfel toate lucrările
din fluxul tehnologic, au ca scop final mărirea producţiei şi implicit a
profitului.
Prin afânarea solului, prin creşterea şi respectiv îmbogăţirea solului în
apă, aer, căldură, substanţe nutritive, este regenerată capacitatea de producţie
a solului.
 Lucrările solului sunt însă specifice fiecărui tip de sol, plantă şi climat,
fiecare lucrare corespunzând anumitor cerinţe.
Caracteristicile fiziologice ale unor specii, ca şi lo9cul lor în sistemul de
cultură, fac să fie deosebit de sensibile la defectele de pregătire a patului
germinativ, care induc pierderi considerabile de randament (scăderi de
producţie). Pentru multe specii, minusul de densitate este datorat
imposibilităţii de a răsări în condiţii bune de a-şi dezvolta în mod
corespunzător sistemul radicular. Lucrările aplicate solului sunt importante
pentru că realizează următoarele activităţi:
1) afânează solul, realizând condiţii optime pentru introducerea
seminţelor, germinarea lor şi a dezvoltării sistemului radicular al
plantelor;
2) încorporează în sol resturi organice după recoltarea culturilor, a
îngrăşămintelor minerale, organice, verzi şi a amendamentelor, a
erbicidelor utilizate etc.;
3) favorizează combaterea buruienilor. Seminţele de buruieni şi organele
vegetative de înmulţire sunt îngropate mai adânc. După germinarea
seminţelor, buruienile sunt distruse mecanic (prin prăşit, grăpat,
cultivat sau arat);
4) acţionează asupra combaterii bolilor şi a dăunătorilor, ca urmare a
plasării resturilor vegetale sub arătură, unde condiţiile din adâncime
sunt nefavorabile pentru unele boli sau dăunători. Sunt încorporate în
profunzime sursele de infecţie (resturi organice sau organe ale
patogenilor), este întrerupt ciclul de dezvoltare la insecte, sunt distruse
cuiburile de rozătoare etc.;
5) influenţează pozitiv activitatea microorganismelor aerobe din sol.
Influenţa este benefică şi asupra microorganismelor şi proceselor
biochimice. În într-un sol afânat şi bine aerat, activitatea
microorganismelor este mult mai intensă. Acestea folosesc oxigenul
prin oxidarea substanţelor organice din care îşi procură dioxidul de
carbon (CO2) şi energia necesară proceselor metabolice ale acestora
(respiraţie, sinteză etc). Descompunerea organică se desfăşoară cu
intensitate normală numai în soluri lucrate şi soluri bine aerate.
Intensificarea proceselor chimice ce au loc în sol prezintă un rol
deosebit de important în creşterea conţinutului în elemente nutritive,
în elemente uşor accesibile plantelor (uşor asimilabile);
6) influenţează regimul hidric al solului cu implicaţii directe în
acumularea şi reţinerea apei în sol, iar în cazul excesului de umiditate,
îmbunătăţeşte drenajul intern (eliminarea excesului de apă prin
infiltrare);
 7) solul este mai afânat, ceea ce creează condiţii mai bune de
aprovizionare a rădăcinilor cu oxigen, iar rădăcinile pătrund mai uşor
în sol;
8) influenţează pozitiv porozitatea solului şi apare un raport favorabil
între porozitatea capilară şi porozitatea necapilară în favoarea celei
capilare;
9) influenţează stabilitatea hidrică a agregatelor de sol;
10) influenţează intensitatea şi eficacitatea celorlalte măsuri din
tehnologia de cultură (eficacitatea îngrăşămintelor, a apei de irigat, a
erbicidelor etc):
11) influenţează eficienţa economică a culturilor, determină
profitul, cunoscând următorul fapt: cele mai mari cheltuieli în
tehnologia unei culturi sunt acelea efectuate pentru executarea
lucrărilor aplicate solului (carburanţi, lubrifianţi, uzura agregatelor
agricole şi a tractoarelor, retribuţia mecanizatorului etc).

Cu ocazia pregătirii patului germinativ pentru culturile care sunt

înfiinţate prin operaţia de semănat direct în câmp, cultivatorul trebuie să
asigure posibilitatea plasării seminţei la adâncimea optimă (conform
cerinţelor tehnologice), cu un bun contact între sol şi seminţe şi să evite
constituirea unor obstacole care ar putea limita dezvoltarea rădăcinilor
(hardpan sau talpa plugului).
Lucrările principale care se execută la sol cu unelte şi maşini agricole
sunt: aratul, grăpatul, desfundatul, cultivaţia, tăvălugitul, modelarea solului,
răriţitul, trasarea de brazde sau coame, lucrarea solului cu freze etc.
După executarea acestor lucrări, în sol se petrec o serie de procese
tehnologice: afânarea, mărunţirea, întoarcerea, amestecarea, nivelarea,
modelarea, tasarea etc. Fiecare dintre lucrările olului realizează, fie toate
aceste însuşiri, fie câte una dintre acestea, în funcţie de necesităţile urmărite:

Afânarea – intensitatea şi frecvenţa acesteia depind de condiţiile de sol,

climă şi de plantele de cultură. Este necesară afânarea periodică a solului
datorită tasării (bătătoririi) lui, ca urmare a trecerilor repetate cu maşinile
agricole şi tractoarele, a precipitaţiilor şi a greutăţii proprii solului. Ca
urmare a tasării toate însuşirile fizice, chimice, biologice ale solului sunt
deteriorate. Porozitatea de aeraţie este scăzută, solul are un regim
nefavorabil pentru apă, aer, căldură şi nutriţie, rădăcinile pătrund greu în
profunzime. Afânarea mobilizează fertilitatea potenţială a solului, creşte
porozitatea de aeraţie şi intensifică procesele microbiologice aerobe,
grăbeşte descompunerea humusului şi eliberarea de substanţe nutritive
accesibile plantelor.

Mărunţirea este procesul care are loc concomitent cu afânarea solului.

Prin mărunţire este reglat raportul dintre porozitatea capilară şi necapilară.
Cercetările au arătat că cele mai favorabile regimuri de aer, apă şi substanţe
nutritive se realizează când în sol spaţiul poros reprezintă 50% din volumul
solului şi din această porozitate totală cca 50-60% este reprezentată de
porozitatea capilară şi 40-50% de porozitatea necapilară. Dacă la suprafaţa
solului se formează crustă, acesta grăbeşte pierderea apei prin evaporare şi
ca atare trebuie distrusă, printr-un proces de mărunţire. Creşterea numărului
de lucrări pe unitatea de suprafaţă are ca efect prăfuirea solului, distrugerea
structurii şi ca urmare formarea crustei.

Întoarcerea. Prin operaţia de întoarcere a unei porţiuni de sol numită

brazdă este adus la suprafaţă un strat de sol bogat în săruri minerale şi acizi
necesari dezvoltării plantelor, este îngropat în profunzime stratul superficial
de la suprafaţă, prăfos şi încărcat cu seminţe de buruieni, patogeni, insecte şi
resturi vegetale. Îngropat în profunzime, stratul de sol cu seminţe şi resturi
vegetale este supus proceselor de descompunere anaerobice cu rol în
refacerea însuşirilor fizice ale solului. Întoarcerea este favorabilă pe solurile
sărăturoase, unde stratul de la suprafaţă este foarte bogat în săruri şi este
adus la suprafaţă un strat de sol cu un conţinut mai redus în săruri. Prin
întoarcere sunt încorporate în profunzime îngrăşămintele verzi,
îngrăşămintele organice şi chimice, amendamentele etc.

Amestecarea este procesul prin care se obţine un strat omogen ca

fertilitate de sol. Prin amestecare, îngrăşămintele, amendamentele, erbicidele
sunt distruse uniform pe o anumită adâncime (aleasă de obicei în funcţie de
cerinţele plantelor cultivate). Cu cât procesul de amestecare este mai bine
realizat, cu atât efectul este mai favorabil.
Tasarea este procesul prin care agregatele de sol se apropie, creşte
porozitatea capilară, se creează un pat germinativ corespunzător etc.

Formarea de coame şi şanţuri este procesul care se practică în

legumicultură în zonele mai umede şi reci şi se realizează cu scopul
eliminării excesului de apă şi de accelerare a încălzirii olului (apa se scurge
de pe coame şi temperatura creşte astfel pe coame) pentru realizarea la timp
a semănatului.
 Coamele şi brazdele tasate pe terenurile în pantă pe sensul curbelor de
nivel, participă la stoparea scurgerilor şi evitarea eroziunii solului.
Dacă lucrările solului (în special aratul) se execută mai mulţi ani, în
acelaşi sens şi la aceeaşi adâncime, duc la realizarea unui strat de sol foarte
tare bătătorit, nestructurat, situat sub adâncimea arăturii numit hardpan, care
poate avea multe aspecte nefavorabile pentru plante şi anume:
a) în asemenea straturi, rădăcinile trec cu dificultate din stratul mobilizat
în stratul compact, dezvoltându-se lateral, în plan orizontal, până când
găsesc o crăpătură naturală în ecranul compact, prin care pătrund în
adâncime. Suferinţa plantei în asemenea cazuri se evidenţiază prin
culoarea galbenă şi vigoarea foarte scăzută;
b) prin zonele compacte rădăcinile străpung cu greutate asemenea
obstacole, iar aeraţia este adeseori ineficientă, mai ales în primăverile
umede;
c) straturile cu numeroase lacune în alte condiţii, excesul de porozitate
provoacă poliferarea radicelelor, dar împiedică un contact satisfăcător
între rădăcini şi sol. Sistemul radicular este ineficace, iar plantele
prezintă simptome de carenţă specifice lipsei de fosfor.

CLASIFICAREA LUCRĂRILOR SOLULUI

Lucrările solului se clasifică după mai multe criterii:

1) după uneltele sau maşinile cu care se execută: lucrări cu plugul, cu
grapa, cu freza, cu combinatorul, cu cultivatorul etc.;
2) după frecvenţa executării lor în timp: lucrări ale solului anuale sau
curente, lucrări agro-ameliorative radicale (nivelare, desfundare,
terasare, drenare etc);
3) după scopul urmărit prin efectuarea lucrării solului: lucrări de bază
(arat), de pregătirea patului germinativ, întreţinere a culturilor, de
întreţinere a ogoarelor etc.;
4) după epoca de executare a lucrărilor solului: lucrări care se execută
vara, toamna, primăvara din patru în patru ani etc.;
5) după adâncimea la care se execută aceste lucrări: lucrări superficiale,
lucrări adânci, foarte adânci etc.;
6) după culturile pentru care se execută: lucrări ale solului, pentru
culturile de cereale de tomnă şi de primăvară, pentru culturile de
prăşitoare, pentru plantaţiile de pomi, viţă-de-vie, legume etc.
 Indiferent de evoluţia metodelor de lucrare a solului, plantele cultivate au
nevoie pentru o bună creştere şi dezvoltare a lor, ca în sol să se realizeze un
raport optim între porozitatea capilară şi necapilară şi un regim de apă-aer şi
hrană cât mai favorabil. În satisfacerea acestor cerinţe ale plantelor,
metodele şi sistemele de lucrare ale solului au o importanţă hotărâtoare.

INFLUENŢA LUCRĂRILOR ASUPRA

ÎNSUŞIRILOR FIZICE ALE SOLULUI

Lucrările solului influenţează direct sau indirect toate însuşirile fizice ale
acestuia, atât din stratul lucrat cât şi din cel din imediata apropiere a
acestuia.

Structura. În majoritatea cazurilor, lucrările solului determină

distrugerea structurii solului. Efectul se accentuează pe măsură ce
intensitatea de mărunţire a solului este mai mare şi devine maxim la lucrarea
cu freza.
Umiditatea solului are un rol deosebit de important pentru momentul
execuţiei lucrării. Într-un sol prea uscat sunt necesare mai multe intervenţii
pentru mărunţirea bulgărilor, ce determină prăfuirea unei însemnate părţi din
sol. Când solul este prea umed, tractoarele şi maşinile agricole tasează solul
pe adâncime mare, lucrarea este de proastă calitate rezultând felii umede
(„arătură în curele”), bulgări mari şi compacţi, iar mărunţirea acestora
necesită, ca şi în cazul solului cu umiditate foarte redusă, multe intervenţii
mecanice. În astfel de situaţii se formează o structură de formă lamelară,
columnară, prismatică, colţuroasă şi ca urmare se îmbunătăţeşte
permeabilitatea solului pentru aer şi apă şi se frânează creşterea rădăcinilor.
În astfel de situaţii (de umiditate mare) solul se tasează nu numai pe stratul
arabil, ci uneori mai adânc, conducând foarte uşor la formarea pe fundul
brazdei a hardpanului, iar la suprafaţă a crustei. Scopul lucrărilor aplicate
solului este şi acela de a influenţa favorabil structura solului. Prin
întoarcerea brazdei se încorporează în sol stratul cu structura deteriorată
(datorită lucrărilor superficiale şi a precipitaţiilor) pentru a se reface în timp
şi a se aduce din profunzime un strat de sol structurat, bogat în elemente
nutritive şi care realizează condiţii favorabile pentru germinarea seminţelor
şi creşterea plantelor.
Pe solurile grele, compacte şi cu exces de umiditate prin afânare influenţa
favorabilă se va manifesta în intensificarea proceselor biochimice care au un
mare rol în formarea de agregate structurale.
 Lucrările solului ca atare provoacă distrugerea mecanică a structurii
solului şi, în primul rând a macroagregatelor. Se modifică astfel raportul
între volumul fazei solide şi cel al spaţiului poros. Formarea de agregate
hidrostabile este favorizată la o densitate aparentă de 1,1-1,3 g/cm3. La
valori de peste 1,4 g/cm3, structura este bolovănoasă. Prin lucrările solului se
realizează o creştere a volumului solului (afânare) şi implicit şi a volumului
poros. Lucrarea cu cea mai mare influenţă asupra afânării (creşterii
volumului solului) este arătura cu plugul. Orice arătură determină creşterea
volumului solului cu 25-50%, această creştere fiind dependentă de
adâncimea arăturii şi textura solului. Imediat după arat, solul are volumul
maxim, apoi acesta se aşează, astfel că, la 40 de zile de la executarea arăturii
dispare 40% din sporul de porozitate. La pregătirea patului germinativ mai
dispare 30-40%, iar restul în timpul perioadei de vegetaţie (Boersma, 1944
citat de Gh. Budoi şi A. Penescu, 1996).

Porozitatea. O însuşire foarte importantă cu implicaţii asupra

condiţiilor de viaţă a plantelor şi microorganismelor este porozitatea solului.
Numai între anumite limite ale porozităţii de aeraţie şi porozităţii capilare,
plantele şi microorganismele pot găsi condiţii bune de viaţă. Într-un sol de
tip smolniţă (după St. Romoşan) porozitatea totală a fost de 59% când solul
a fost afânat la 55 cm adâncime, faţă de 53,3% când s-a lucrat normal (20-25
cm). Corespunzător cu aceste modificări s-a schimbat şi porozitatea de
aeraţie care a fost de 19%, în cazul afânării la 55 cm adâncime şi de numai
13%, în cazul lucrării la 25-30 cm.
Prin greutatea proprie, prin precipitaţii, irigaţii şi prin trecerea
tractoarelor şi maşinilor agricole, solul se tasează. Ca urmare, scade
porozitatea, regimul aero-hidric este deficitar, activitatea microorganismelor
aerobe este încetinită, se îngreunează pătrunderea rădăcinilor plantelor. Prin
lucrările aplicate solului şi în special prin lucrarea de arat, porozitatea solului
în stratul lucrat, mobilizat creşte cu 20-25%. După cum s-a prezentat,
condiţiile optime pentru plante se realizează când porozitatea totală se află în
limitele de 48-58% din volumul solului (porozitate capilară 30-36%, iar cea
de aeraţie 18-24%). Însă, nici afânarea exagerată a solului nu este favorabilă
germinării seminţelor, aceasta determină uscarea stratului superficial de sol.
Pentru a plasa în contact seminţele cu solul, a distruge o parte din bulgări şi
a forma capilaritatea solului care va aproviziona sămânţa în curs de
germinare cu apa din profunzime se recurge la efectuarea lucrării de
tăvălugit.
 Densitatea aparentă (greutatea volumetrică) (D.a.) arată starea de
tasare a solului. Creşterea porozităţii solului este foarte importantă vara pe
terenurile tasate, când după cerealele păioase urmează culturi succesive. În
solul afânat rădăcinile se ramifică mai uşor, plantele cresc mai viguros,
producţiile sunt mai mari, cum arătate în tabelul 4.1.

Tabelul 4.1.
Producţiile de floarea soarelui în funcţie de porozitatea solului – în cultura
succesivă
(după Rubenzan, 1969, citat de Gh. Budoi, 1996)

Felul lucrării Adâncimea (cm) Recolta

0-10 10-20 20-30 q/ha
Discuit cu GD Poroz.% % Poroz.% % Poroz.% % Masă %
3,2 la verde
adâncimea de 42,9 100 37,4 100 34,8 100 147 100
8-10 cm
Arat 12-14 cm 44,5 104 38,2 102 35,4 102 185 126
Arat 24-26 cm 44,5 104 46,3 124 36,6 105 207 141

Afânarea solului influenţează creşterea şi sănătatea plantelor din primele

faze de vegetaţie.
S-a constatat că o bună dezvoltare a sistemului radicular se realizează la
valori ale densităţii aparente cuprinse între 1,0 şi 1,4 g/cm3.
Cerealele păioase dau producţii mari într-un sol tasat cu Da 1,2-1,4
g/cm3.
Densitatea aparentă este direct proporţională cu porozitatea solului, astfel
că prin lucrările aplicate solului acesta se modifică în acelaşi sens.
În solul afânat prin lucrări mecanice sau manuale se creează condiţii
favorabile creşterii plantelor, rădăcinile se dezvoltă mai bine şi pătrund mai
uşor în sol, mai ales în primele faze de vegetaţie.
Gradul diferit de tasare sau afânare a solului, realizat prin lucrări nu se
menţine însă decât o anumită perioadă de timp (tabel 4.2.). Din această
cauză şi influenţa afânării iniţiale asupra producţiei este strâns legată de
cerinţele plantelor de un anumit grad de afânare a solului.

Tabelul 4.2.
Influenţa metodelor de lucrare a solului şi a agrofondului asupra greutăţii
volumetrice la porumbul irigat (g/cm3) (după C. Pintilie şi colab., 1973)

Adâncimea totală (cm) Arat Freză Disc

 5-10 1,16 1,21 1,27
15-20 1,26 1,45 1,39
20-25 1,43 1,38 1,43

Prin cercetări s-a stabilit că majoritatea plantelor de cultură găsesc

condiţii favorabile pentru dezvoltarea sistemului radicular, dacă greutatea
volumetrică (indicele de tasare a solului) este cuprins între 1,07-1,45 g/cm3).
Modificarea greutăţii volumetrie a solului are o importanţă deosebită,
deoarece odată cu această însuşire se modifică şi porozitatea solului.
Densitatea aparentă este direct proporţională cu porozitatea solului, astfel
că, prin lucrările solului ele se modifică în acelaşi sens. Tasarea are
consecinţe negative şi asupra procesului de nitrificare. La valori mai mari de
1,5 g/cm3, nitrificarea este foarte scăzută (P. Gus, D.I. Săndoiu şi colab.,
1998) şi sunt necesare lucrări de afânare adâncă.
Solurile bogate în humus, structurate cu textură uşoară – mijlocie nu se
compactează peste densitatea aparentă optimă (1,1-1,4 g/cm3). La valorile
cuprinse între 1,3 şi 1,4 g/cm3 în sol se creează o reţea de pori capilari (sub 1
mm diametru) care conduc apa către seminţe, acestea germinează perfect, iar
plantele înfrăţesc foarte bine. Într-un sol tasat, se intervine atunci când între
densitatea aparentă de echilibru şi cea optimă există diferenţe mari
(densitatea de echilibru este indicatorul care reflectă starea solului după ce
este arat şi care este aşezat în timp (aproximativ 40 de zile după arat, fără
alte intervenţii mecanice). Fiecare plantă de cultură are o valoare specifică
sau un interval optim al densităţii aparente. La porumb, de exemplu,
densitatea aparentă optimă este 0,9-1,3 g/cm3, iar după 1,4 g/cm3 producţia
scade brusc. În intervalul optim al densităţii aparente, gradul de utilizare a
azotului din îngrăşăminte creşte în solul cu densitate aparentă peste 1,5
g/cm, diametrul porilor este sub 0,001 mm, perişorii radiculari sunt
împiedicaţi să pătrundă în sol etc. În condiţii de irigare, densitatea aparentă
are curbura dinamică, după irigare valori mici apoi creşte odată cu scăderea
umidităţii din sol, după care se menţine constantă la o anumită valoare (Gh.
Budoi şi A. Penescu, 1996).

Regimul hidric. Modificarea regimului hidric sau de umiditate este

datorată lucrărilor solului prin influenţa pe care o au asupra porozităţii
solului, dar şi a altor însuşiri. Porozitatea solului este direct proporţională cu
conductivitatea hidraulică de saturaţie (sau permeabilitatea pentru apă). Un
sol afânat înmagazinează o cantitate mai mare de apă şi asigură un bun
drenaj intern. Arătura de primăvară şi lucrările cu grapa cu discuri,
favorizează pierderea apei din stratul de sol lucrat punând în pericol
germinarea seminţelor.
Conductivitatea hidraulică de saturaţie (Ks) are valori care se modifică
prin lucrările solului. Astfel, distrugerea straturilor sau orizonturilor
compacte de sol conduce la scăderea densităţii aparente (Da), creşterea
porozităţii şi creşterea valorilor Ks. În zone compactate, tasate de maşini şi
tractoare, valorile Ks sunt foarte mici. De asemenea, sucţiunea apei (forţa cu
care apa este atrasă şi reţinută de către sol) este influenţată de porozitatea
totală şi distribuţia agregatelor de sol. Prin lucrările solului se influenţează
deci aceşti factori şi ca atare se modifică şi valorile sucţiunii solului. Dacă
structura naturală este deranjată prin lucrări, valorile sucţiunii apei scad la
solurile cu textură grosieră şi cresc la cele cu textură fină (Unger, Casel,
1993, citat de Gh. Budoi şi A. Penescu, 1996). Când porozitatea necapilară
(pori cu diametru mai mare de 1 mm) este favorizată, aerisirea excesivă a
solului produce pierderea rezervei de apă din straturile adânci. O dată cu
creşterea porozităţii capilare sporeşte capacitatea de înmagazinare a apei,
fenomen deosebit de important pentru zonele cu deficit de umiditate.
Lucrările de nivelat, distrugerea crustei, prăşitul şi dezmiriştitul conduc la
micşorarea pierderilor de apă din sol.
Important pentru cultivatori este ca prin diferitele metode de lucrare a
solului să se creeze condiţii favorabile pentru acumularea unor cantităţi cât
mai mari de apă în regiunile mai secetoase, cu deficit de umiditate. În
regiunile cu un regim pluviometric favorabil se asigură o mai bună
acumulare a apei, dar şi o bună drenare a apei la adâncimi mai mari, aceasta
pentru a nu afecta, prin excesul de umiditate în stratul arabil, creşterea şi
dezvoltarea plantelor cultivate.
Cercetările efectuate la I.C.C.P.T. Fundulea de către C. Pintilie şi colab.,
1973, privind conţinutul de apă al solului în funcţie de epoca şi metoda de
lucrare a solului, au stabilit că diferenţa de umiditate în stratul arabil lucrat
(0-20 cm), comparativ cu cel nelucrat este de 150 t/ha apă (tabelul 4.3.).

Tabelul 4.3.
Conţinutul de apă în solul de tip cernoziom lavigat de la Fundulea în funcţie de
felul lucrării solului (după C. Pintilie, 1973)
Adâncimea Arat la 15 cm Discuit în iulie, arat la Nearat
(cm) 15 cm adâncime în
august
% de % de t/ha % de % de t/ha % de % de t/ha
greutate volum greutate volum greutate volum
0-10 11,5 14,9 149 13,9 18 180 7,9 10,2 102
10-20 16 20,8 208 15 19,5 195 11,8 15,3 153
20-30 15,9 20,5 206 15,3 19,8 198 3,1 17,3 173
30-40 15,8 20,5 205 14,6 18,9 189 15,4 20,2 202
40-50 14,9 19,3 193 14,5 17,8 178 19,9 10,6 206

Această rezervă suplimentară prezintă o importanţă deosebită

deoarece, pentru culturile semănate în toamnă, asigură germinaţia seminţelor
şi creşterea plantelor în primele faze de vegetaţie.

INFLUENŢA LUCRĂRILOR SOLULUI

ASUPRA ÎNSUŞIRILOR CHIMICE ŞI A ACTIVITĂŢII
MICROORGANISMELOR

Lucrările aplicate solului modifică însuşirile fizice ale acestuia şi se

referă la influenţa raportului dintre conţinutul solului în apă şi aer, oferind
astfel condiţii favorabile pentru activitatea microorganismelor. Procesele
chimice şi biologice din sol prezintă implicaţii directe datorită lucrărilor
solului prin modificările făcute asupra porozităţii, a regimului de apă, aer şi
căldură ale solului. Toate lucrările solului creează condiţii de aerobioză. Prin
arătură cu plugul, de exemplu, creşte numeric microflora aerobă (ciuperci,
bacterii, actinomicete) care au rol în descompunerea substanţelor organice
celulozice (rezistente). Deoarece substanţele organice proaspete se
descompun foarte intens, coeficientul lor de transformare în humus este
foarte redus. Transformarea (mineralizarea) rapidă a resturilor organice
proaspete conduce la lipsa de material energetic în sol şi ca atare bacteriile
încep să descompună humusul. Se modifică structura microorganismelor;
genurile Nocardia, Arthrobacter, Bactoderma cresc de 2-3 ori şi capacitatea
de oxidare a fragmentelor aromatice din moleculele de humus creşte.
Stoparea se poate realiza prin evitarea lucrărilor de afânare excesivă
prin introducerea ierburilor perene în rotaţii. Afânarea profundă este metoda
de ameliorare a însuşirilor biologice în special pe solurile grele, podzolice.
Într-un sol afânat, procesul de nitrificare este mai intens, ajungând la o
intensitate maximă atunci când valorile densităţii aparente sunt mai mici,
cuprinse între 1,11 şi 1,15 g/cm3 (P. Gus, D.I. Săndoiu şi colab., 1998).
 Nitrificarea determină şi accentuarea unor procese favorabile prin care
fosforul, potasiul, calciul şi alte elemente nutritive trec din forme greu
solubile în forme uşor accesibile plantelor. Un exemplu tipic în reprezintă
solubilitatea fosforului (Gh. Budoi, 1996):
Ca3(PO4)2 + 2HNO3→Ca2(HPO4)2 + Ca(NO3)2

Lucrările de afânare amplifică mai multe procese de hidroliză,

dizolvare, carbonizare şi oxidare a solului, precum şi activitatea
microorganismelor.
Lucrările solului reprezintă principala metodă de mobilizare a
elementelor nutritive din sol şi de sporire a nivelelor de producţie în
condiţiile folosirii unor cantităţi mici de îngrăşăminte.
Cercetările efectuate au demonstrat că în solul nelucrat activitatea
microorganismelor se desfăşoară cu cea mai mare intensitate în stratul
superficial, pe când în solul lucrat se constată o repartizare mai omogenă a
microorganismelor pe adâncimea solului, comparativ cu solul nelucrat. Se
constată, de asemenea, şi o modificare a raporturilor dintre speciile de
microorganisme şi afânarea solului şi o creştere mare a speciilor de
microorganisme mai active, cum ar fi cele din genul Cytophaga şi Cellvibrio
(Gh. Eliade 1964, 1966). Este important acest lucru deoarece în solul afânat
descompunerea celulozei se face cu intensitate mai mare, stimulând astfel şi
activitatea altor grupe de microorganisme. Adâncimea de lucrare a solului
influenţează direct activitatea microorganismelor (tabelul 4.4.).

Tabelul 4.4.
Influenţa adâncimii de lucru asupra activităţii microorganismelor
din sol
(după Gh. Eliade, 1966)

Adâncimea Toamna după Mai Iulie Septembrie

arăturii(cm) arătură
Numărul total de microorganisme celulozice (mii/g/sol)
15 7810 6000 8750 6310
25 6870 6410 9980 7410
35 11600 6850 11340 9600
Bacterii celulozice
15 58 44 57 60
25 54 38 - 40
35 80 55 63 67
Ciuperci celulozice
15 42 56 43 40
25 46 62 - 60
 35 20 45 37 33
Cercetările efectuate pe un cernoziom cambic, în condiţii de irigare
arată că în stratul superficial activitatea microorganismelor este practic
egală. În straturile mai adânci se constată însă că numărul
microorganismelor este mai mare în varianta arată la 35 cm comparativ
cu varianta arată la 15 cm.
Diferenţele cele mai mari se înregistrează în timpul verii şi la sfârşitul
perioadei de vegetaţie.
Cercetările efectuate (Ştefanic şi colab., 1971) arată că, prin afânarea
solului la 70 cm adâncime, numărul total de microorganisme, precum şi
activitatea hidrogenazică prezintă diferenţieri mici şi nesemnificative.
Diferenţele mai mari înregistrate în straturile adânci sunt determinate de
cantitatea de resturi vegetale care, încorporate în sol cu efectuarea arăturii,
au stimulat astfel activitatea microflorei şi a dehidrogenazei.
Schimbări importante se observă în ceea ce priveşte compoziţia
taxonomică a bacteriilor sporogene în funcţie e adâncimea de lucrare a
solului.
Pe cernoziomul cambic de la Fundulea, prin arătura adâncă la 35 cm,
frecvenţa speciei lui Bacillus megaterium în stratul de la 20 la 40 cm a fost
mai mare decât la varianta arată la 15 cm. În stratul de la 0-20 cm adâncime,
aceste diferenţe sunt foarte mici.
Creşterea numărului de bacterii din specia Bacillus megaterium are
loc în detrimentul altor specii sporogene, în special a bacteriilor din
grupul Bacillus subtilis mesentericus.
Concluzia care se desprinde este că într-un sol afânat şi bine aerat
activittea microorganismelor este mult mai intensă. Microorganismele din
sol folosesc oxigenul pentru oxidarea substanţelor organice din care îşi
procură dioxid de carbon (CO2) şi energia necesară, iar materialul organic
este descompus până la compuşi simpli şi elemente ca CO2, H2O, NH3, SH2,
P, Ca, Mg, Fe de către bacteriile heterotrofe şi aceste procese au loc numai
în solurile lucrate şi bine aerate. Dar şi nitrificarea se desfăşoară normal când
porozitatea este bună, iar nivelul de tasare este scăzut.
St. Romoşan (1985) arată că într-un sol nelucrat, activitatea
microorganismelor se desfăşoară cu cea mai mare intensitate în stratul
superficial, pe când în solul lucrat există o repartizare mai omogenă a
acestora şi a activităţii lor.
Descompunerea celulozei se efectuează cu intensitate, stimulând şi
activitatea altor microorganisme.
Lucrările solului reprezintă o modalitate eficientă de mobilizare a
elementelor nutritive din sol şi de sporire a producţiei însă totul trebuie
dirijat în aşa mod încât să nu exploateze foarte mult acest fenomen care
contribuie la scăderea fertilităţii solului.

MATURITATEA FIZICĂ A SOLULUI

ŞI ÎNSEMNĂTATEA EI AGRONOMICĂ ŞI ENERGETICĂ

Calitatea lucrărilor solului depinde în foarte mare măsură de

umiditatea pe care o prezintă aceasta în momentul execuţiei, de
însuşirile fizico-mecanice ale solului, denumite şi tehnologice, de
performanţele maşinilor agricole, de viteza de lucru şi de alţi factori.
Maturitatea fizică a solului a fost definită de Gh. Budoi (1990) ca fiind
intervalul de umiditate la care lucrările se execută conform cerinţelor
tehnologice, lucrări de cea mai bună calitate când stratul de sol lucrat se
revarsă în agregate, fără bolovani, praf sau sub formă de „curele” şi cu
minim de consum de energie şi de uzură a maşinilor agricole.
Calitatea lucrărilor este influenţată însă de însuşirile fizico-mecanice
ale solului (coeziunea, plasticitatea şi adeziunea).

Coeziunea solului reprezintă proprietatea componentelor solului de a

se menţine unite, de a se opune forţelor mecanice care acţionează asupra sa
(de a opune rezistenţă la tăiere, mărunţire şi afânare).

Plasticitatea solului este însuşirea acestuia de a se modela uşor şi de

a-şi modifica forma, când este supus unor acţiuni mecanice şi de a o păstra,
după ce această acţiune încetează. Solurile grosiere sau prea uscate nu
prezintă însuşirea de plasticitate.

Adeziunea reprezintă însuşirea solului de a adera, de a se lipi de

uneltele cu care vine în contact. Se manifestă numai când solul este umed şi
depinde în mare măsură de textura fină şi conţinutul în materie organică.
Este o însuşire negativă pentru că prin aderenţă se măreşte rezistenţa la
tracţiune şi rezultă lucrări de slabă calitate (brazde sub formă de curele).

Analizând variaţia coeziunii şi a plasticităţii solului în funcţie de

umiditatea lui (fig. 4.4.) se constată următoarele:
1) La solul uscat, coeziunea este foarte mare, iar pe măsură ce umiditatea
creşte coeziunea scade, ajungând minimă când solul este umezit în
exces. Plasticitatea se manifestă numai după un anumit grad de
umiditate şi creşte cu aceasta, ajungând maximă la valori de 85-95%
din capacitatea de câmp (CC).
 2) Optimul de umiditate a solului pentru executarea lucrărilor se află la
intersecţia curbelor coeziune cu plasticitate.

3) Dar pentru că timpul de lucru la această umiditate este foarte scurt,

Gh. Budoi (1990) recomandă ca intervalul optim de umiditate pentru
executarea lucrărilor să fie între 50 şi 60% din capacitatea de câmp pe
solurile argiloase, între 40 şi 70% pe solurile luto-argiloase şi între 30
şi 85% pe cele nisipoase.

4) La maturitatea fizică a solului, rezistenţa specifică a solului la arat are

valori minime (0,4-0,7 kg/cm2), în funcţie de textura solului. Aceasta
influenţează consumul de carburanţi şi uzura maşinilor şi uneltelor
agricole. Atunci când rezistenţa specifică a solului la arat este minimă,
vor rezulta mari economii de combustibil (este faza de maturitate
fizică a solului); când rezistenţa specifică a solului la arat este către
limita maximă (sol extrem de uscat), lucrările se fac cu viteze reduse
şi cu consum mare de combustibil, se deteriorează structura, uneltele
şi maşinile agricole folosite.

5) Cunoscându-se faptul că pentru lucrările solului se consumă între 25

şi 5+% din carburanţii utilizaţi în tehnologia unei culturi, orice lucrare
în afara maturităţii fizice a solului are influenţă negativă.

6) Pentru fermieri este important să se cunoască următorul aspect:

maturitatea fizică pe solurile argiloase se află într-un interval mic de
timp. De aceea se impune o bună organizare a muncii în acest interval
pentru executarea lucrărilor solului la timpul optim. Trebuie reţinut că
unităţile agricole vor începe campania de primăvară pe măsură ce
terenul se zvântă. Se vor lucra în ordine terenurile nisipoase care intră
primele în intervalul maturităţii fizice, apoi cele lutoase. Când şi
solurile argiloase au ajuns la maturitate fizică se vor suspenda
lucrările de alte tipuri de sol şi se va trece la lucrul acestora.

Momentul optim de începere a lucrărilor se stabileşte prin câteva metode

de teren rapide şi simple:
a) Se strânge în mână un bulgăre de pământ. Dacă este rece şi
palma mâinii se udă, înseamnă că solul este prea umed şi nu se
va începe lucrarea. Dacă nu se umezeşte mâna sau dacă este
trecut pe o hârtie albă de filtru sau sugativă şi nu lasă urme,
solul poate fi arat sau lucrat.
 b) Se frământă în mână un bulgăre de pământ, după care i se dă
drumul să cadă de la înălţimea de 1 m (înălţimea mâinii
fermierului). Dacă se sfărâmă (se desface) în agregate mici,
lucrarea poate începe, dacă numai se turteşte, solul este prea
umed şi lucrarea se amână.
c) Se execută o brazdă cu plugul în terenul care trebuie arat, după
care se fac aprecieri asupra calităţii arăturii. Se pot face analize
în laborator cu privire la indicele de adeziune, precum şi
stabilirea intervalului optim de lucru.
De cele mai multe ori pentru fermierii cu experienţă, hotărârea de
începere a lucrării este luată după o parcurgere a terenului în diagonală sau,
pur şi simplu, după studiul datelor climatice ale zonei respective.

ARĂTURA
OBIECTIVE, CALITATE

Plantele de cultură, precum şi microorganismele, trebuie să găsească

în sol, aer, căldură, apă, hrană şi celelalte condiţii de viaţă. Un rol
însemnat în asigurarea acestor condiţii îl au lucrările solului care se fac
înainte de semănat (Gh. Ionescu – Şişeşti, 1958).
Arătura este cea mai importantă lucrare a solului şi se mai numeşte
lucrare de bază. Prin arătură se înţelege operaţia de tăiere, desprindere,
întoarcere, mărunţire, amestecare, afânare, îngropare şi nivelare a unei
porţiuni de teren mai subţire sau mai groasă numită brazdă (brazda
dislocată de către plug se ridică, se răsuceşte pe cormană, alunecă pe
suprafaţa ei, se sfărâmă în bulgări, care cad apoi în urma plugului şi se
mărunţeşte. În interiorul bulgărilor, solul este îndesat, micro- şi
macroagregatele sunt strâns apropiate. După sfărâmarea bulgărilor, ,
micro- şi macroagregatele se aşază mai afânat, lăsând între ele spaţii
necapilare mai mari (Gh. Ionescu – Şişeşti, 1958). Prin arătură se
reglează regimul solului pentru apă, aer, căldură şi hrană.
Arătura se face cu plugul ce execută operaţia de întoarcere,
mărunţire şi amestecare a unui strat de sol de la suprafaţă.
Prin arat, stratul de sol lucrat este afânat cu 20-30%. Creşte foarte
mult porozitatea lacunară, oferind posibilitatea de a pătrunde în sol mai mult
aer. Apa din precipitaţii sau irigaţii se infiltrează uşor în profunzime, iar
solul dobândeşte o mai mare capacitate de reţinere a acesteia. Se „îngroapă”
la fundul brazdei stratul de sol de la suprafaţă cu structură deteriorată, cu
multe resturi organice şi seminţe de buruieni şi se aduce din profunzime un
strat de sol mai fertil. Sunt îngropate în sol îngrăşămintele minerale,
organice şi amendamentele. Se diminuează atacul de boli şi se reduce
numărul de dăunători; toate resturile organice în care acestea iernează sunt
îngropate la fundul brazdei.
Datorită materiei organice încorporate în sol şi a unei aeraţii mai bune,
creşte activitatea microorganismelor, inclusiv a celor fixatoare de azot. Se
intensifică procesele de mineralizare a substanţelor organice, precum şi a
celor de solubilizare. Aceste aspecte au fost prezentate şi în alte capitole.
Stratul asupra căruia se acţionează prin cea mai importantă lucrare a
solului – arătura – a căpătat denumirea de strat arabil. El include în primul
rând partea superioară a orizontului cu humus, iar pe unele soluri, întreg
stratul de humus (podzoluri, soluri brune, podzolite, brancioguri etc.).
Grosimea şi calitatea stratului arabil au o deosebită importanţă pentru
fertilitatea solului. Nivelul recoltelor depinde în mare măsură de grosimea
acestui strat, de lipsa buruienilor, boli şi dăunători, de starea structurală etc.
Calitatea arăturii se apreciază după următorii indicatori: epoca de
executare a arăturii, stabilită în funcţie de cerinţele agrotehnice, respectarea
adâncimii de lucru, gradul de bolovănire, gradul de încorporare a resturilor
organice, îngrăşămintelor şi amendamentelor, gradul de vălurire,
neastuparea şanţului ultimei brazde, lipsa greşelilor (suprafeţe nedorite),
influenţa lucrărilor care se fac după arătură depind foarte mult de calitatea
arăturii.
Într-un sol arat şi afânat, apa se infiltrează şi se păstrează în
proporţie mai mare decât în solul nelucrat şi îndesat (Gh. Ionescu –
Şişeşti şi colab.).
Rezervele de apă create în solul arat sunt folosite de plante în
perioadele de secetă. De aceea, pe solurile grele, argiloase este necesar să
se procedeze nu numai la afânarea stratului arabil, ci şi a substratului
pentru a uşura pătrunderea în sol, la adâncime mai mare, a apei şi a
rădăcinilor plantelor cultivate. Într-un sol afânat, lucrat, odată cu aerul
pătrunde şi căldura, care este foarte necesară seminţelor pentru
încolţire, precum şi plantelor cultivate mai ales în zonele mai reci şi cu
precipitaţii mai abundente. De regulă, pe acelaşi teren, arătura se
execută o singură dată pe an şi sunt rare cazurile când se execută două
operaţii de arat (când arătura până la semănat s-a tasat excesiv şi în
cazul culturilor succesive).

ADÂNCIMEA ARĂTURII
 Executarea arăturii, ca de altfel a tuturor lucrărilor solului la
adâncimea cerută presupune existenţa a două laturi neseparabile: una
agrotehnică şi una energetică.
Latura agrotehnică scoate în evidenţă importanţa adâncimii de arat
în realizarea unui strat afânat, suficient de profund (adânc), permeabil
pentru apă, aer, capabil să înmagazineze apă, să asigure pătrunderea
rădăcinilor plantelor în profunzime uşor, pentru a-şi procura hrana
dintr-un volum mai mare de sol, să asigure îngroparea totală a
resturilor organice de la suprafaţă etc. Rădăcinile plantelor se dezvoltă
în stratul arabil. Cu cât stratul arabil este mai gros (mai mare), cu atât
condiţiile sunt mai favorabile pentru plante. Adâncimea stratului arabil
afânat, bogat în humus, structurat (fertil) de la suprafaţă influenţează
direct viaţa plantelor. Rădăcinile plantelor pătrund şi în stratul
subarabil şi ca atare apare necesitatea îmbunătăţirii însuşirilor, atât a
stratului arabil cât şi a celui subarabil. Realizarea acestui lucru
presupune cunoştinţe despre profilul solului, despre structura şi
grosimea orizonturilor, compoziţia chimică etc. Practica a demonstrat
că sunt multe situaţii diferite care trebuie tratate ca atare. Pe solurile
podzolite, cu soluri cu grosimea mică a stratului arabil (humus),
executarea unei arături adânci are consecinţe nefavorabile: stratul fertil
de la suprafaţă este îngropat în profunzime şi este scos la suprafaţă un
strat de sol sărac în elemente nutritive, bogat în aluminiu solubil, cu
reacţie acidă total nefavorabil creşterii plantelor. Adâncirea arăturii în
aceste cazuri se face treptat, cu pluguri echipate cu trupiţe şi
scormonitoare. Astfel, stratul de sol fertil este lucrat pe adâncimea
cerută de acesta şi, în acelaşi timp, scormonitorul lucrează stratul
subarabil, creând astfel un strat de sol afânat pe o adâncime mai mare
cu o activitate microbiologică puternică. În următorii ani, adâncimea
arăturii poate creşte datorită îmbunătăţirii stării fizice şi chimice a
stratului subarabil. Pe terenurile sărăturate, cu conţinut ridicat de
săruri la suprafaţă se poate ara mai adânc pentru a aduce din
profunzime la suprafaţă un strat de sol cu un conţinut mai scăzut de
săruri.
Latura energetică este, de asemenea, extrem de importantă în
stabilirea celei mai raţionale adâncimi de arat. Pentru a justifica acest
lucru avem două motive principale:
a) Un centimetru de sol la suprafaţa de un hectar cântăreşte
125 tone, cantitate şi greutate care prin arat se ridică şi se
răstoarnă de cormana plugului, având nevoie de un consum de 1
litru de motorină.
 b) Suprafaţa arabilă a ţării este de aprox. 9.500.000 hectare; deci,
pentru a
ara o singură dată, pentru fiecare centimetru de adâncime de
arătură este nevoie de 9.500 tone motorină. Este de adăugat la acest
consum uzura maşinilor, a tractoarelor, scăderea productivităţii etc.
Iată de ce este necesar ca, pentru fiecare caz în parte, în funcţie de sol,
climă şi cerinţele plantelor de cultură, să se stabilească cu exactitate
adâncimea optimă a arăturii.

Adâncimea arăturii se stabileşte, aşa cum s-a arătat, în funcţie de

cerinţele plantelor, de grosimea profilului de sol (a stratului fertil), tipul
de sol, umiditate, epoca de execuţie, starea culturală a terenului etc.
Folosind agregatele clasice la arat, în medie, se consumă pentru fiecare
centimetru de adâncime un litru de motorină la hectar. Deci, pentru a
arat un hectar la o adâncime de 25 cm, se consumă în medie 25 litri
motorină. Consumul poate creşte foarte mult faţă de această valoare
medie, dacă solul este în afara maturităţii fizice, tractoarele şi plugurile
sunt uzate, terenul este îmburuienat sau resturile vegetale nu au fost
îndepărtate.
Solurile cu un conţinut în argilă mai mare de 18-20% evoluează în
mod favorabil sub acţiunea condiţiilor climatice specifice anotimpului
rece. Alternanţele umectare-uscare şi gerurile din timpul iernii permit,
adeseori, structurarea corespunzătoare a stratului superficial de sol. În
asemenea situaţii, fermierul trebuie să are înainte de venirea iernii, cu
atât mai devreme cu cât solul este mai argilos şi condiţiile climatice
favorabile pentru o iarnă mai blândă. Foarte rar, acţiunea gerului din
timpul iernii este suficientă pentru sfărâmarea unor bulgări de mari
dimensiuni, motiv pentru care este recomandată realizarea unei arături
care să conducă la constituirea unui procent maxim de agregate de
dimensiuni medii. O astfel de arătură este efectuată cu pluguri echipate
cu coarne lungi şi cu o viteză de lucru de 5 km/h. Asemenea agregate de
dimensiuni medii evoluează mult mai rapid decât bulgări de mari
dimensiuni, iar nivelarea terenului în primăvară este considerată o
lucrare uşoară şi simplu de executat.
La începutul primăverii, solul prezintă un strat superior mai mult
sau mai puţin mărunţit, aşezat pe o zonă ce se zvântă mai repede şi este
sensibil la tasare sub presiunea exercitată de roţile tractorului.
Orice lucrare de pregătire a stratului superficial al solului în vederea
semănatului trebuie bine gândită, având în vedere următoarele aspecte:
 - gradul de mărunţire a stratului superficial sub acţiunea factorilor
climatici („degerat”);
- gradul de zvântare a bazei stratului arabil.

În cazul arăturilor bine evoluate, pentru pregătirea patului

germinativ în primăvară sunt suficiente, cel mai adesea, utilaje cu
organe active cu colţ. Practic, sunt situaţii în care acţiunea agenţilor
climatici a generat o dislocare profundă a agregatelor rezultate în urma
arăturii efectuate înaintea sezonului rece (la temperaturi de sub – 150C
+ - 200C se spune că gerul „ară”), iar obiectivele intervenţiilor efectuate
în primăvară sunt, în consecinţă, următoarele:
a) încheierea nivelării suprafeţei de sol;
b) aşezarea agregatelor fine de sol, de mici dimensiuni la baza
patului germinativ;
c) tasarea uşoară a patului germinativ.

În cazul arăturilor neevoluate, este necesar ca primăvara, când

umiditatea din sol permite, să se procedeze la o reluare precoce a
lucrărilor de pregătire a patului germinativ.

CERINŢELE AGROTEHNICE PENTRU OPERAŢIA DE ARAT

Regulile generale care trebuie respectate pentru realizarea unor

arături de bună calitate sunt:
a) Arătura să se execute când solul este reavăn. Conţinutul de apă
din sol este de 40-60% din capacitatea de apă capilară, ceea ce
corespunde cu 12-25% apă actuală. Diferit însă de la sol la sol este
conţinutul optim de umiditate. Solurile nisipoase se pot lucra la
un conţinut de apă de 12-25%, dar se poate lucra şi la un conţinut
de umiditate mai mare sau mai scăzut decât cel optim. Pe aceste
soluri se pot efectua însă lucrări chiar dacă nu se ţine seama prea
mult de umiditate. Problemele privind lucrarea solului sunt la
solurile argiloase. Momentul optim de lucru este de scurtă durată
şi trebuie utilizat la maximum. Ce se întâmplă când se pierde
acest moment? Arătura pe un sol prea umed este defectuoasă.
Brazda se prezintă sub formă de fâşii, curea, felii. Arătura se
mărunţeşte foarte greu, cheltuieli ridicate de energie şi timp.
b) Arătura se execută cu plugul în agregat cu grapa stelată; aceasta
pentru a nivela terenul lucrat şi a mărunţi bulgării.
 c) Adâncimea arăturii să fie diferită de la un an la altul. În caz
contrar se formează hardpanul. Efectele negative constau în aceea
că atât apa cât şi rădăcinile plantei de cultură nu pătrund în sol,
formându-se podul brazdei.
d) După recoltarea culturii este bine să se realizeze o lucrare cu
grapa cu discuri numită dezmiriştit. Indiferent de tipul de
cultură, aceste lucrări sunt benefice pentru pătrunderea apei din
precipitaţii pentru a menţine apa în sol şi a evita evaporarea ei.
Un rol important este şi acela de a menţine terenul curat de
buruieni.
e) Terenul în pantă va fi arat de-a lungul curbelor de nivel.
f) Terenul cu denivelări, pentru a avea o arătură uniformă, va fi
obligatoriu nivelat.
g) Viteza de deplasare a agregatului format din tractor-plug trebuie
să fie în corelaţie cu condiţiile de sol. Viteza de deplasare mai
mare permite realizarea unei arături fără bulgări, dacă solul este
la maturitatea fizică. La viteze de deplasare mai mici, arătura este
mai adâncă.
h) Sensul arăturii trebuie să fie schimbat ca şi metoda utilizată.
Aceasta pentru a evita denivelarea terenului.

ADÂNCIMEA ARĂTURII

După adâncimea de execuţie, arăturile se clasifică în: arătură

superficială, normală, adâncă, foarte adâncă şi desfundarea.

Arătura superficială
Arătura superficială se execută la o adâncime de 15-18 cm. Aceasta
se execută în următoarele situaţii: pe solurile cu profil superficial
(pentru a nu aduce din profunzime sol steril); pentru culturile
succesive; când arătura de bază s-a tasat şi nu se poate semăna (pe
terenurile argiloase, în crovuri ş.a.); la întoarcerea pajiştilor naturale şi
cultivate ca o arătură de decojire, pentru a grăbi uscarea lăstarilor;
când se ară primăvara târziu, pentru a nu determina uscarea solului la
o adâncime prea mare; pentru culturile de cereale de toamnă, numai în
situaţia când solul este foarte uscat, iar o arătură mai adâncă ar duce la
formarea de bulgări mari. Se execută pe soluri afânate, curate de
buruieni şi cu resturi vegetale puţine la suprafaţă, care nu necesită
arături mai adânci.
 Arătura normală
Arătura normală se execută la adâncimea de 18-20 cm, vara sau
toamna, pentru culturile de toamnă, cât şi pentru culturile de
primăvară care necesită un strat arabil mai adânc. Arătura normală se
poate folosi în cazul culturilor succesive pe solurile uşoare sau în
situaţia când stratul de humus este subţire.

Arătura adâncă
Se execută la adâncimea de 21-30 cm. În acest interval, adâncimea se
stabileşte în funcţie de cerinţele plantelor de cultură, tipul de sol,
umiditatea solului, starea culturală a terenului etc. Arătura se execută
la 21-23 cm sau 23-25 cm pe solurile afânate cu o stare de cultură bună,
cu resturi vegetale puţine la suprafaţă sau atunci când umiditatea
solului nu permite o arătură mai profundă. Se recomandă o arătură mai
adâncă la 25-27 cm pe solurile argiloase, compacte, foarte îmburuienate,
sau cu multe resturi organice la suprafaţă pentru culturile de porumb,
lucernă, sfeclă de zahăr, cartof, plante legumicole etc.
Efectul arăturilor mai adânci, mai profunde este benefic, doar pe
anumite soluri şi pentru anumite culturi. În tabel 4.5. se scoate în
evidenţă care este sporul de producţie pentru sfecla de zahăr cultivată
la Fundulea şi Mărculeşti, în condiţii de arătură cu diferite adâncime
(V. Popescu, 1988).

Tabelul 4.5.
Influenţa adâncimii de lucru a solului asupra producţiei de sfeclă de zahăr în perioada
1985-1986, (V. Popescu 1988)

Lucrarea Fundulea Mărculeşti

Producţia Diferenţa Producţia % Diferenţa %
% %
Arat 18-20 cm 100 Mt. 100 Mt.
Arat 28-30 cm 117 17 117 17
Arat 28-30 cm +10 124 24 151 51
cm (cu
scormonitorul)

Arătura foarte adâncă

Se execută la adâncimea de 31-40 cm. Se recurge la arătura foarte
adâncă numai în cazuri speciale, cum sunt: solurile cu exces de
umiditate, solurile argiloase foarte tasate şi cu un drenaj intern
 deficitar, solurile foarte bogate în materie organică etc. Prin arătura
foarte adâncă se pot aduce la suprafaţă compuşi dăunători plantelor, de
aceea sunt necesare, înainte, observaţii pedologice.
Întotdeauna, arătura (indiferent de adâncime) se execută în agregat
cu grapa stelată sau cu grapa cu colţi. Arătura foarte adâncă este
îndeosebi necesară pe solurile compacte, argiloase care au nevoie de o
afânare mai mare, aceasta pentru a le îmbunătăţi însuşirile fizice. Se
formează un drenaj intern favorabil, apa numai stagnează. Aceste
arături se efectuează în general la 3-5 ani o dată.

EPOCA DE EXECUTARE A ARĂTURII

După epoca de execuţie, arăturile se împart în: arături de vară, de

toamnă şi de primăvară. Este de recomandat ca arătura să fie executată
de îndată ce s-a recoltat planta premergătoare, cu condiţia ca solul să se
afle în intervalul optim de umiditate. Lucrarea se amână un timp pe
solurile în pantă şi pe solurile nisipoase, pentru a evita spulberarea
nisipului şi eroziunea acestor soluri. Ele vor rămâne cu resturile
vegetale până toamna târziu.
Arătura de vară se execută după plantele care se recoltează la
începutul sau în timpul verii, cum sunt: orzul, grâul, rapiţa, mazărea,
borceagurile, cartoful şi legumele timpurii.
Arătura de vară se execută pentru culturile succesive, culturile de
toamnă sau pentru cele de primăvară. Prin executarea arăturilor de
vară există posibilitatea păstrării umidităţii în sol la momentul
executării lucrării. Precipitaţiile care vor cădea vor contribui la
formarea rezervei de apă prin înmagazinarea acesteia.
Experienţele efectuate cu mult timp înainte (Ir. Staicu, 1969), au
arătat că sunt favorizate creşterile conţinutului de nitraţi (tabelul 4.6.).
Conţinutul în nitraţi creşte toamna, înainte de semănat, iar
terenurile arate în vară conţin o cantitate mai mare de nitraţi în
comparaţie cu terenurile arate în toamnă.

Tabelul 4.6.
Cantitatea de azot nitric la hectar pe parcelele cu diferite arături (exprimată în kg/ha
NO3) (după Ir. Staicu, 1969)

Varianta (când s-au AT 10 AT 20 AT 20 AT 10 AV 20

efectuat AT 10 AT 20 AT 10
determinările
Vara, înainte de 27,1 28,6 413 43,2 43,5
 arătura de vară
Toamna, înainte de 32,4 18,6 120,7 141,7 116,9
semănat
AT = arătura de toamnă
AV = arătura de vară

Pentru culturile succesive, imediat după recoltarea culturii

principale, se execută o arătură superficială, se mărunţeşte, oferind
astfel posibilitatea unui semănat sau plantat în intervalul optim.
Pentru culturile de toamnă sau de primăvară arătura se execută
mai adânc, în funcţie de plantele de cultură şi umiditatea solului, se
mărunţeşte, se nivelează şi se menţine liberă de buruieni până la
intrarea în iarnă. Cu cât arătura se execută mai devreme, cu atât efectul
favorabil al acesteia este mai mare, în final se materializează prin
sporuri de recoltă. Adâncimea arăturilor de vară pentru culturile
succesive este de regulă 15-18 cm, pentru culturile care se seamănă
toamna de 20-25 cm, iar pentru culturile care se seamănă primăvara de
25-30 cm. La aratul de vară, plugul lucrează în agregat cu grapa stelată.

Arătura de toamnă se execută după culturile care se recoltează

toamna sau după culturile recoltate în vară (atunci când, din diferite
motive nu s-a efectuat arătura). Arătura de toamnă se execută atât
pentru culturile de toamnă, cât şi pentru cele de primăvară. În primul
caz arătura se efectuează imediat după recoltarea plantei
premergătoare, la 18-20 cm adâncime cu plugul în agregat cu grapa
stelată. Între operaţiunea de arat şi semănatul culturilor de toamnă este
recomandat să existe un interval de cel puţin două săptămâni pentru ca
stratul arat să se aşeze, iar lucrările de pregătire a patului germinativ să
se execute corespunzător cerinţelor tehnologice. În cazul în care arătura
se execută pentru culturile de primăvară, adâncimea de lucru va fi de
aproximativ 21-30 cm, în funcţie de cerinţele plantelor de cultură,
condiţiile de sol, umiditatea solului, cantitatea de resturi vegetale
rămase la suprafaţa solului etc. Efectele favorabile ale arăturii de
toamnă sunt mai mici decât ale arăturii de vară, datorită perioadei mai
scurte până la intrarea în iarnă, dar sunt cu mult mai mari şi mai
favorabile decât la arătura de primăvară. Arătura care se execută
toamna, în vederea semănăturilor de primăvară, au următoarele efecte
favorabile:
a) În solul arat se infiltrează mai uşor precipitaţiile căzute în
perioada de toamnă-iarnă.
 b) Resturile organice cu germenii bolilor, seminţele de buruieni şi o
parte din dăunători sunt îngropate în profunzime unde, prin
descompunere anaerobă pier, iar alţii sunt aduşi la suprafaţă şi
vor fi distruşi de gerurile de peste iarnă.
c) Prin arătură sunt încorporate (dacă se administrează toamna)
îngrăşămintele organice şi cele chimice cu fosfor şi potasiu,
amendamentele sau îngrăşămintele verzi.
d) Un sol arat din toamnă este mult mai afânat şi se încălzeşte mai
repede primăvara şi, ca atare, se va putea pregăti şi semăna mai
repede decât cel arat primăvara.

Arătura de primăvară se recomandă numai pentru solurile nisipoase

care sunt supuse fenomenului de eroziune eoliană. Dar sunt cazuri în
care ne vedem obligaţi a efectua arătura a doua oară. Aceasta, în cazul
în care arătura de toamnă a fost tasată datorită excesului de umiditate
(în crovuri), datorită greutăţii stratului gros de zăpadă din timpul iernii
etc.
Totuşi, în perioada de tranziţie în agricultura contemporană,
datorită lipsurilor financiare şi a proastei organizări a activităţii în
unele unităţi agricole, se execută şi la noi în ţară arătura de primăvară.
Această lucrare nu este de dorit şi nu se recomandă. Lucrarea se
execută primăvara când solul s-a zvântat, la o adâncime de 15-20 cm,
obligatoriu cu plugul în agregat cu grapa stelată. După arat se va
urmări umiditatea solului, iar când acesta permite se va trece la
nivelarea şi mărunţirea arăturii. Dezavantajele arăturii de primăvară
sunt următoarele:
a) datorită volumului mare de lucrări în primăvară, suprapunerea
cu alte lucrări de executat duce la întârzierea efectuării şi
înfiinţării culturilor primăvara;
b) culturile răsar neuniform, cu multe goluri şi, în unele cazuri,
chiar se produce compromiterea totală a culturii;
c) arătura se mărunţeşte greu, sunt necesare mai multe lucrări, iar
patul germinativ este de proastă calitate;
d) se pierde o mare parte din rezerva de apă din sol, acumulată în
timpul toamnei şi iernii, fenomen ce este amplificat primăvara de
sezonul secetos din ţara noastră şi a vânturilor din această
perioadă de timp.

Pentru cultivatori, pentru producţia viitoare, trebuie avut în vedere

următorul aspect deloc de neglijat: o arătură executată toamna sau
iarna, în afara epocii maturităţii fizice a solului, este de proastă calitate,
însă este cu mult mai bună decât cea mai bună (de calitate) arătura
executată primăvara.

METODE DE EXECUTARE A ARĂTURII

În general, prin arat se denivelează solul în sensul că pe suprafaţa

arată apar şanţuri şi coame. Pentru că aceste denivelări să fie cât mai
mici se impune o bună alegere a metodei de execuţie a arăturii în funcţie
de arătura practicată în anul precedent. Pentru început, suprafaţa ce
urmează a fi arată se împarte în fâşii sau parcele.
Realizarea unei productivităţi a muncii corespunzătoare se face
numai pe fâşii suficient de lungi (600-1000 m), cu un raport
lăţime/lungime cuprins între 1/8 şi 1/10 (în medie 70-80 m lăţime).
Resturile vegetale rămase pe câmp în cantitate mai mare după
recoltarea plantelor premergătoare îngreunează executarea arăturii şi a
celorlalte lucrări. Acelaşi efect îl are şi îmburuienarea excesivă.
Buruienile şi resturile vegetale trebuie adunate sau cel mai bine
mărunţite cu maşini de tocat paie sau vrej sau cu grapa cu discuri.
Introduse sub brazde, resturile vegetale şi buruienile contribuie la
refacerea rezervei de humus. Nu este permisă arderea miriştilor
deoarece aceasta înseamnă pierdere de suport (materie) organic ca
sursă de energie pentru microorganisme.
Plugul răstoarnă brazda pe dreapta.
După ce am delimitat parcela cu ţăruşi pentru a evita întoarcerea în
gol, lăţimea parcelelor trebuie să fie un multiplu al lăţimii agregatului
de arat. După modul cum se brăzdează (modul de deplasare al
agregatului), se deosebesc mai multe metode de executare a arăturii:
arătura în lături (în afară sau în părţi), arătura la cormană, arătura
combinată – la cormană cu arătura în lături, arătura într-o singură
parte etc.

Aratul în lături. Plugul intră în brazdă pe partea dreaptă a parcelei.

La capătul tarlalei, plugul este scos din brazdă, se deplasează în gol şi
este introdus în brazdă pe partea stângă a parcelei. Se continuă astfel
până ce se termină de arat întreaga parcelă. La sfârşit, parcela va avea
în fiecare margine câte o coamă, iar în mijloc un şanţ.

Arătura la cormană. Fâşia ce urmează a fi arată se va jalona,

formându-se un aliniament din jaloane pe mijlocul ei. Agregatul intră în
brazdă pe acest aliniament prin mijlocul fâşiei, se va întoarce la capăt şi
va forma a doua brazdă cât mai aproape de prima (lângă prima), apoi
se va continua până ce se ară întreaga fâşie. La sfârşit, fâşia arată va
avea o coamă pe mijloc şi două şanţuri laterale.

Arătura combinată la cormană cu arătura în lături (arătura pe sărite). Este

posibilă pe suprafeţe cu mai multe fâşii şi are avantajul că se reduce la
jumătate numărul de coame şi şanţuri. Modul de execuţie este
următorul: se împarte sola în fâşii cu lăţimi egale, se ară prima fâşie la
cormană, după care se trece la a treia fâşie ce s-a arat la cormană, apoi
se ară a doua în lături. În felul acesta, primele brazde de la arătura în
lături (fâşia a doua) vor acoperii şanţurile rămase de la fâşiile arate la
cormană, operaţia se continuă în acest mod, alterând fâşii arate la
cormană cu fâşii arate în lături. Cu alte cuvinte, sola se împarte în 6-8
fâşii, iar acestea se ară pe sărite. Primele se ară cele impare (1,3,5,7),
prin metode la cormană, apoi vor fi arate cele pare (2,4,6,8), prin
metode în lături. Astfel, vom avea un număr mic de coame şi şanţuri.

Arătura într-o singură parte. Se execută cu plugurile reversibile, care

răstoarnă brazda într-o singură parte atât la dus, cât şi la întors.
Terenul arat este uniform, fără şanţuri şi coame. Această metodă de
executare a arăturii se recomandă pe toate tipurile de sol, în toate
zonele, dar, în special, pe terenurile în pantă, când se ară pe parcele
mici în orezării şi în cultura mare.

DESFUNDAREA

Desfundarea este arătura cu întoarcerea brazdei, care se execută la

adâncimi foarte mari, 50-80 cm şi numai în situaţii deosebite, cum sunt:
înfiinţarea pepinierelor şi a plantaţiilor pomi-viticole, ameliorarea
crovurilor din zona solurilor brun-roşcate, ameliorarea unor terenuri
compacte, impermeabile etc.
Se execută cu pluguri speciale (balansiere), în special vara sau la
începutul toamnei. Consumul de combustibil pentru această lucrare este
foarte mare, de aceea se are în vedere ca solul să se afle la maturitate
fizică. Prin desfundare se amestecă profilul de sol pe adâncimea lucrată.
În acest sens, se fac înainte de desfundat analize pedologice pentru a
stabili adâncimea de lucru, având grijă să nu se aducă din profunzime
un strat de sol cu însuşiri nefavorabile. Solurile desfundate aparţin unei
clase speciale: clasa solurilor desfundate.
Desfundarea determină o valorificare superioară a fertilităţii,
sporeşte eficacitatea amendamentelor, datorită amestecării lor cu solul,
asigură sporuri mari de producţie. Solurile desfundate suferă
modificări aşa de profunde pe profil, încât nu se mai pot regăsi în
clasificările obişnuite. Fiind o lucrare foarte adâncă, desfundarea curăţă
solul de seminţele de buruieni şi de organele vegetative de înmulţire ale
acestora.
Efectul desfundării se menţine un număr mare de ani (3-5 ani).
Deocamdată, desfundarea ca metodă de ameliorare a fertilităţii scăzute
a unor soluri costisitoare şi greu de realizat pe suprafeţe întinse şi, în
plus, trebuie adunate suficiente date privind profilul solului care
urmează a se ameliora. Este însă una din lucrările de bază necesare la
înfiinţarea plantaţiilor pomi-viticole (tabelul 4.7.).

Tabelul 4.7.
Influenţa desfundării asupra producţiei de fructe
la în vârstă de 4 şi 5 ani, pe nisipurile ameliorate de la Dăbuleni:
(Baniţă şi colab., 1979 citat de Gh. Budoi şi A. Penescu, 1996)

Adâncimea de mobilizare a nisipului Producţia de piersici kg/pom

Martor – nedesfundat, arat la 20 cm 4,77
adâncime
Desfundat la 40 cm adâncime 7,61
Desfundat la 80 cm adâncime 11,50
Desfundat la 120 cm adâncime 11,99

AFÂNAREA ADÂNCĂ

Afânarea adâncă este lucrarea care se execută la adâncimea de 40-80

cm fără a se întoarce, mărunţit sau amestecat stratul de sol. Este o
lucrare agroameliorativă care se execută pe solurile grele şi tasate, prin
care se urmăreşte permeabilitatea stratului de sol subarabil. Se execută
cu subsoliere (piese active ataşate la plug), cu cizelul, scarificator sau
maşini speciale pentru afânarea adâncă a solului (M.A.S.).
În funcţie de adâncimea la care se execută şi de maşinile şi utilajele
cu care se lucrează, Gh. Budoi (1996) clasifică lucrarea astfel:
a) afânarea de mică adâncime (până la 40 cm);
b) afânarea de adâncime mijlocie (între 40 şi 80 cm);
c) afânarea de adâncime mare (peste 80 cm).
 De obicei, afânarea de mică adâncime este considerată o lucrare
obişnuită în fluxul tehnologic, aceasta executându-se mai uşor şi mai
des. Ca urmare, în producţie, prin afânarea adâncă se înţelege lucrarea
ce se execută la o adâncime mai mare de 40 cm.
Lucrarea este executată vara sau la începutul toamnei, când solul se
află la maturitatea fizică.
Înainte de afânare se aplică îngrăşăminte organice şi minerale, iar
după afânare pregătirea terenului se execută perpendicular sau sub un
anumit unghi faţă de direcţia în care s-a executat afânarea solului. Se
recomandă ca distanţa între două piese active să fie de două ori mai
mare decât adâncimea de lucru (l = 2h).
Lucrarea de afânare adâncă a solului se execută periodic, o dată la 3-
5 ani, determinând ameliorarea solului şi realizarea unor sporuri
semnificative de producţie. Afânarea adâncă (lucrarea la adâncimea de
peste 40 cm) este necesară pe solurile afectate alternativ de exces şi
deficit de umiditate, sau alte categorii de factori limitativi ai producţiei.
Stabilirea acestor terenuri se face după mai multe criterii (după
Niţu, Răuţă şi Drăcea, 1988) (tabelul 4.8.).

Tabelul 4.8.
Criterii pedologice pentru stabilirea cerinţei de efectuare
a afânării adânci a solului după gradul de tasare
(Niţu, Răuţă, Drăcea, 1988 citat de Gh. Budoi şi A. Penescu, 1996)

Criteriul Gradul de tasare Cerinţa de

Argilă < 0,002 Porozitatea Categoria % afânare
mm (%) minimă adâncă
necesară (%)
10 45 1- nul 0 absenţă slabă
20 47
30 49 2- nul 10 moderată
40 51
50 3 3- moderat 10-18 stringentă
60 56 4 - accentuat 18 acută
 Aceste criterii sunt:
a) Criteriul pedologic. Au prioritate solurile afectate de exces de
umiditate de natură pluvială (brune, brun-podzolice, podzolice,
argilo-iluviale, unele lăcovişti, planosoluri etc.).
b) Criteriul climatic. Afânarea adâncă este necesară şi posibilă în
toate zonele care au un bilanţ hidroclimatic normal, iar
excedentar, în perioada octombrie-martie şi deficitar, în perioada
iulie-septembrie.
c) Criteriul geomorfologic. Terenul trebuie să prezinte o pantă de
peste 20% pentru favorizarea scurgerii superficiale sau de mică
adâncime şi sub 15% pentru a permite folosirea maşinilor şi
utilajelor tehnice necesare.
d) Criteriul litologic. Pe terenurile înclinate, straturile afânate să nu
favorizeze apariţia alunecărilor.
e) Criteriul hidrologic. Nivelul apei freatice să fie la peste 1,5 m
adâncime. Aceasta pentru a evita accentuarea înmlăştinării pe
timpul sezonului ploios. În toate condiţiile locale foarte diferite
pot crea excepţii de la regulile precizate, cum sunt de exemplu
unele soluri hidromorfe pe care s-au efectuat lucrări de desecare
şi drenaj.

Epoca de executare. Această lucrare se execută de cea mai bună

calitate şi cu un consum mic de energie la umiditatea corespunzătoare
intervalului maturaţiei fizice ale solului. Solul trebuie să fie suficient de
uscat, astfel că în timpul executării operaţiei să se rupă în mai multe
planuri, formând crăpături neregulate, agregatele structurale ale
solului să fie deplasate unele către altele, împinse lateral şi către
suprafaţă. La suprafaţă, solul apare vălurat, înălţimea pe axul piesei
active fiind de 15 cm peste cea a terenului nelucrat. Dacă solul este prea
uscat în timpul lucrului, se rup bolovani mari, care, după arat, se vor
mărunţi greu şi cu un consum de carburant şi o uzură a maşinilor
foarte mare. Când solul este prea uscat, lucrarea nu are nici o influenţă
asupra afânării solului pentru că rezultă simple tăieturi în masa solului,
iar acesta se tasează în loc să se afâneze. Perioada optimă de executare a
operaţiei de afânare adâncă este iulie-august, după recoltatul cerealelor
păioase, până în septembrie.

LUCRAREA CU GRAPA
 Prin grăpat solul de la suprafaţă se mobilizează, afânează,
mărunţeşte, nivelează şi tasează. Grăpatul se execută la adâncimi de 3-
12 cm, deci un strat superficial. Sunt însă şi grape grele (cu discuri) ce
mobilizează solul şi mai adânc, 15-18 cm. Clasificarea tipurilor de grape
este făcută în funcţie de felul pieselor active: grape cu colţi rigizi, cu
colţi reglabili, stelată, cu discuri, sapa rotativă etc., fiecare folosindu-se
în funcţie de scopul urmărit.
Se apelează la lucrări de grăpat în următoarele situaţii:
a) se grăpează arătura concomitent cu execuţia acesteia, plugul
lucrează în agregat cu grapa stelată;
b) se grăpează ogorul (solă arată) pentru mărunţirea bulgărilor,
nivelarea arăturilor, distrugerea crustei, combaterea buruienilor,
încorporarea erbicidelor şi pregătirea patului germinativ
(lucrarea se execută cu grapa cu colţi reglabili sau grapa cu
discuri sau ambele în agregat);
c) pajiştile naturale şi semănate se grăpează cu grapa cu colţi
reglabili pentru a strânge resturile organice. Lucernierele bătrâne
sunt lucrate cu grapa cu discuri în scopul de a favoriza lăstărirea
plantelor;
d) cerealele de toamnă pot fi grăpate în primăvară cu grapa cu colţi
reglabili în scopul distrugerii crustei şi, odată cu aceasta, se
distrug şi buruienile în curs de răsărire. Se lucrează
perpendicular pe direcţia rândurilor şi numai când solul se află la
maturitatea fizică;
e) pentru distrugerea buruienilor în curs de răsărire sau abia
răsărite, din cultura de porumb se poate utiliza sapa rotativă,
colţii fiind îndreptaţi spre înapoi;
f) pentru păstrarea apei în sol, distrugerea buruienilor şi
mărunţirea resturilor organice, după recoltarea culturilor. Se
lucrează cu grapa cu discuri, iar operaţia se numeşte dezmiriştit;
g) la pregătirea terenului pentru semănatul culturilor succesive şi a
cerealelor de toamnă;
h) la pregătirea terenului în vederea însămânţării culturilor de
toamnă pe solurile mai afânate, cu puţine resturi vegetale, atunci
când umiditatea solului este mai mică şi nu permite efectuarea
arăturii, când se întârzie cu executarea arăturii de vară pentru
semănăturile de toamnă (grâu, orz, rapiţă etc.) etc.

LUCRAREA CU CULTIVATORUL (CULTIVAŢIA)

 Cultivaţia este o lucrare intermediară între arat şi grăpat. Se execută
după arat pe toată suprafaţa (cultivaţie totală) şi în perioada de
vegetaţie a culturilor (cultivaţie specială). Operaţia de cultivaţie se
execută cu unelte numite cultivatoare.
Acţionează asupra solului cel mai adesea pe adâncimea de 5-10 cm,
iar în cazuri speciale 15 cm sau chiar până la 40 cm (cizelul). În funcţie
de organele active cu care sunt echipate, cultivatoarele sunt folosite
pentru următoarele lucrări:
a) La pregătirea patului germinativ. În acest caz, cultivatorul este
cultivat cu cuţite lungi, înguste şi ascuţite la capete. După lucrarea
cu cultivatorul, terenul este nivelat, mărunţit şi uşor tasat cu
ajutorul unei grape elicoidale cu care, în cele mai multe cazuri,
lucrează în agregat.
b) La prăşitul culturilor. Cultivatorul este echipat pentru această
lucrare cu piese active tip extirpator. Piesele active, montate pe
cadrul rigid al cultivatorului şi distanţate conform spaţiului dintre
rânduri ale plantei de cultură, taie buruienile pe adâncimea de 4-
10 cm şi lasă acest strat de sol afânat, ceea ce contribuie la
păstrarea apei în stratul inferior în care spaţiile capilare rămân
intacte. Se reglează deci adâncimea de lucru şi zona de protecţie,
în funcţie de faza de vegetaţie a plantelor de cultură şi se stabileşte
viteza de lucru a agregatului. Pentru prima praşilă, viteza de
lucru este mai mică, 4-5 km/h, iar pentru praşilele următoare,
viteza se poate mări la 7-8 km/h. Schema prăşitului mecanic
trebuie făcută o dată cu aceea a semănatului, pentru ca ambele
agregate să lucreze pe aceeaşi urmă. Astfel, se elimină pericolul de
tăiere a plantelor, mai ales pe rândurile marginale de la două
curse vecine. Lucrarea se execută astfel:
• Cuţitele extirpator lucrează în submers, între rândurile de
plante, tăind toate rădăcinile buruienilor întâlnite şi
afânează solul pe fâşiile lucrate.
• Pentru a elimina pericolul tăierilor de plante, cultivatorul
trebuie să aibă aceeaşi lăţime de lucru cu cea a semănăturii,
iar tractorul să lucreze pe urmele lăsate de la semănat.
c) La deschiderea de rigole pentru irigarea prin brazde sau
executarea de biloane. În această situaţie, cultivatorul este echipat
cu brăzdare speciale numite corp de rariţă (cu două cormene).
Acestea deplasează solul în ambele părţi, formând brazde la
suprafaţa solului. Prin această lucrare solul se denivelează,
mărindu-se suprafaţa de evaporare a apei. Se recomandă în
 zonele mai umede, la bilonatul cartofului sau pentru irigatul pe
brazde.
d) Pentru afânarea solului pe terenurile cu regim aerohidric
deficitar. Cultivatorul este echipat cu piese active rigide de tip
daltă, ce pot lucra la adâncime mai mare (20-40 cm).
e) Pentru întreţinerea arăturii de vară: mărunţirea bulgărilor,
nivelarea brazdelor, distrugerea buruienilor şi refacerea solului
(cultivaţia totală).
f) Pentru fertilitatea culturilor prăşitoare în perioada de vegetaţie.În
acest caz se folosesc cultivatoare cu brăzdare tip hrănitor. Viteza
de lucru a cultivatorului este diferită. De exemplu, la cultivaţia
totală, este de 5-6 km/h, la prăşit 5 km/h până la 10 km/h.
g) Unele terenuri (podzoluri grele, tasate, irigate, terenuri în pantă)
se lucrează cu cizelul sau scormonitorul de subsol ale cărui organe
active afânează solul la adâncimi de 30-40 cm fără întoarcere,
contribuind la păstrarea apei în sol.

LUCRAREA CU TĂVĂLUGUL (TĂVĂLUGITUL)

Este lucrarea de tasare (aşezare) a stratului superficial de sol. Odată

cu tasarea solului, o parte din bulgări sunt mărunţiţi şi se realizează şi o
uşoară nivelare. În general, lucrarea se practică în zonele mai secetoase.
Suprafaţa tăvălugilor poate fi: netedă, inelară, dinţată, crestată etc.
Tăvălugii netezi execută îndeosebi tasarea solului, iar cei cu suprafaţa
denivelată inelar sunt folosiţi şi pentru mărunţirea bulgărilor,
distrugerea crustei etc. Tăvălugii diferă ca diametru, greutate, modul se
prezintă suprafaţa organelor active etc., iar aceşti factori influenţează
acţiunea asupra solului. Tăvălugul tasează solul pe adâncimi de 3-8 cm
sau mai mult şi presează solul cu până la 300-400 sau 500 g/cm2 şi mai
mult. Dar tăvălugul poate fi şi lestat (se poate umple cu nisip sau alt
material greu în funcţie de cerinţa tehnologică a culturii). Lucrarea cu
tăvălugul se execută în următoarele situaţii:
a) pentru pregătirea patului germinativ. În cazul în care terenul este
prea afânat şi urmează a fi semănat cu seminţe mici (lucernă,
trifoi, rapiţă, plante furajere), dacă solul nu este bine aşezat,
seminţele mici cad prin spaţiile lacunare la adâncimi mai mari, de
unde nu vor mai răsări. Timpul folosirii tăvălugului înainte sau
după semănat depinde de mai mulţi factori: umiditatea solului,
textura, gradul de afânare a solului, mărimea şi felul seminţelor
 etc. Dacă seminţele sunt mici (mac, ceapă, trifoi, morcov, ţelină,
ghizdei, rapiţă, mei etc.), lucrarea cu tăvălugul se execută înainte
de semănat, iar în cazul seminţelor mai mari (sfeclă, orz, ovăz
etc.) tăvălugitul se poate face după semănatul acestuia;
b) după semănat, pentru a pune în contact seminţele cu solul;
c) pentru tasarea şi mărunţirea arăturii. În acest caz sunt
recomandaţi tăvălugi inelari sau cu diferite asperităţi, asociaţi cu
grapa cu discuri. Astfel de lucrări (în număr prea mare) se
recomandă să se evite deoarece au un efect defavorabil asupra
structurii;
d) pentru stabilirea contactului între rădăcini şi sol la culturile de
toamnă, care în primăvară au ieşit dezrădăcinate (descălţate);
e) pentru culcarea la pământ a plantelor folosite ca îngrăşământ
verde, a buruienilor şi resturilor vegetale. După tăvălugit, terenul
se lucrează cu grapa cu discuri pentru a mărunţi vegetaţia şi
resturile organice, apoi sunt îngropate sub arătură.

LUCRAREA CU FREZA

Prin lucrarea cu freza se obţine la o singură trecere afânarea,

mărunţirea, amestecarea şi nivelarea unui strat din sol pe adâncimea de
6-20 cm. Frez ele agricole sunt maşini cu organe active, antrenate de la
priza de putere a tractorului. Sunt folosite cu pondere mare în
pregătirea patului germinativ pentru culturi legumicole. Utilizarea
frezelor prezintă şi unele dezavantaje faţă de agregatele clasice de lucrat
solul: productivitatea redusă, consum de energie, construcţie mai
complicată, uzură mai rapidă, iar folosirea lor prea des poate să
grăbească degradarea structurii solului. Unele cercetări (Hays, 1982) au
dovedit că la lucrarea executată în intervalul maturităţii fizice a solului,
freza degradează mai puţin structura solului decât celelalte utilaje
(grape, cultivatoare, tăvălugi etc.).

LUCRAREA SOLULUI CU AGREGATE

DE MAŞINI (COMBINATOARE)

Agregatele de maşini sunt formate cu scopul de a executa mai multe

lucrări (operaţii) la o singură trecere.
În felul acesta creşte productivitatea muncii, este utilizată mai bine
baza energetică din dotarea firmei şi forţa de tracţiune a tractoarelor.
 Avantajele folosirii acestora sunt: executarea lucrărilor în perioada
optimă, realizarea de însemnate economii de carburanţi, lubrifianţi şi
de forţă de muncă, productivitatea muncii crescute.
Tot prin folosirea de agregate de maşini se evită tasarea solului, iar
lucrările se pot executa în intervalul optim de umiditate.
Cele mai răspândite agregate de maşini sunt: plug + grapă; grapă cu
discuri + grapă cu colţi reglabili; cultivator + tăvălug + grapă;
vibrocultor + grapă elicoidală rotativă sau tăvălug inelar (combinator)
etc. Tendinţa agriculturii moderne este de a utiliza cât mai mult
agregatele de maşini combinate. În ţările cu agricultură avansată şi în
unele unităţi din ţara noastră se folosesc agregate combinate pentru
înfiinţarea culturilor de toamnă, care execută la o singură trecere
următoarele operaţii: afânat, mărunţit, amestecat şi nivelat solul,
fertilizat, semănat şi, după caz, erbicidat.

SISTEMELE DE LUCRĂRI ALE SOLULUI

Lucrările solului au ca obiectiv general crearea de condiţii favorabile

creşterii şi dezvoltării plantelor de cultură.
Sistemul de lucrări ale solului reprezintă totalitatea lucrărilor
aplicate solului, succesiunea lor şi epoca de executare.
În condiţiile agriculturii intensive, a creşterii acţiunii negative a
tractoarelor şi maşinilor agricole asupra solului ca şi a pericolului de
poluare a mediului înconjurător şi a solului este absolut necesar să se
elaboreze un sistem de lucrări fundamentate ştiinţific.
Lucrările aplicate solului impun anumite condiţii. Pentru executarea
lor se va ţine cont de foarte mulţi factori şi anume: cerinţele plantelor de
cultură, condiţiile pedoclimatice, starea culturală a solului, planta
premergătoare, epoca optimă pentru semănat, agregatele folosite etc. La
rândul lor, lucrările solului influenţează în anumite limite însuşirile
solului, prezentate în subcapitolele anterioare.
În funcţie de obiectivele urmărite, de plantele cultivate şi de
specificul unor situaţii date se cunosc mai multe sisteme de lucrări ale
solului, dintre care cele mai importante sunt:
1) sistemul de lucrări pentru lucrările de toamnă;
2) sistemul de lucrări pentru lucrările de primăvară;
3) sistemul de lucrări pentru lucrările succesive;
4) sistemul de lucrări pentru lucrările după culturile
compromise;
5) sistemul minim lucrări ale solului;
 6) sistemul fără lucrări (semănat direct).

SISTEMUL DE LUCRĂRI PENTRU LUCRĂRILE DE TOAMNĂ

Lucrările solului pentru culturile de toamnă depind în mare parte de

timpul rămas de la eliberarea terenului de resturi vegetale ale plantei
premergătoare până la epoca de semănat a culturilor de toamnă şi de
umiditatea solului.
Culturile de toamnă sunt: grâul de toamnă, orzul, secara, rapiţa,
borceagul de toamnă. În medie, ele ocupă aproape o treime din suprafaţa
arabilă a ţării noastre (aproximativ 3,3 milioane hectare).
În funcţie de epoca de recoltare a plantelor premergătoare culturilor de
toamnă, se disting două sisteme de lucrări:
• Sistemul de lucrări ale solului pentru culturile de toamnă ce
urmează după premergătoare timpurii.
• Sistemul de lucrări ale solului pentru culturile de toamnă ce
urmează după premergătoare târzii.

Sistemul de lucrări ale solului pentru culturile de toamnă ce

urmează după premergătoare timpurii:
Plantele premergătoare timpurii sunt: borceagul, orzul, mazărea,
grâul, rapiţa, cartofii timpurii, fasolea etc.
Sistemele de lucrări se compun din: arătura de vară la adâncimea de
18-22 cm cu plugul în agregat cu grapa stelată; 1-2 lucrări de mărunţire şi
nivelare a arăturii, executate cu grapa cu discuri sau combinatorul în agregat
cu grapa cu colţi reglabili; pregătirea patului germinativ în preziua
semănatului, de regulă cu combinatorul.
Dacă terenul după recoltarea plantei premergătoare este prea uscat şi
cu multe resturi organice, buruieni sau din lipsă de utilaje, se va apela la
lucrarea de dezmiriştire.
Dezmiriştirea se execută cu grapa cu discuri la adâncimea de 8-12 cm.
După această lucrare, când umiditatea solului permite, se va face arătura de
vară, până cel târziu în a doua decadă a lunii august.

Sistemul de lucrări pentru culturile ce urmează după

premergătoare târzii:
După premergătoare târzii (soia, floarea soarelui, porumb, cartof etc.),
sistemul de lucrări ale solului este compus din: 1-2 lucrări cu grapa cu
discuri perpendicular pe direcţia rândurilor în situaţia când pe teren au rămas
multe resturi vegetale sau este îmburuienat; arătura la 18-22 cm adâncime în
agregat cu grapa stelată, care trebuie executată până cel târziu la 20
septembrie; 1-2 lucrări superficiale pentru mărunţirea şi nivelarea arăturii cu
grapa cu discuri în agregat cu grapa cu colţi reglabili; pregătirea patului
germinativ în preziua semănatului se va face cu combinatorul, dacă nu sunt
resturi vegetale sau cu grapa cu discuri în agregat cu grapa cu colţi reglabili
sau tăvălugul inelar pe terenurile cu mai resturi vegetale sau cele
bolovănoase.
Dacă terenul după recoltarea premergătoarelor târzii este uscat, iar
arătura ar rezulta bolovănoasă, pe solurile mai afânate, cu puţine resturi
vegetale şi buruieni se poate renunţa la arătură, ca fiind înlocuită cu grapa cu
discuri grea, care mobilizează solul la 12-16 cm adâncime, prin două treceri
perpendiculare una faţă de alta şi sub un unghi de450 faţă de direcţia de
semănat a rândurilor.

SISTEMUL DE LUCRĂRI ALE SOLULUI

PENTRU CULTURILE DE PRIMĂVARĂ

Principala caracteristică a acestui sistem de lucrări este aceea că o

parte din lucrări se execută toamna, iar o alta în primăvară. După recoltarea
plantei premergătoare, dacă terenul prezintă multe resturi organice sau este
foarte îmburuienat, se impune o lucrare cu grapa cu discuri perpendicular pe
direcţia rândurilor pentru mărunţirea şi încorporarea lor în sol. Lucrarea de
bază a solului se execută în vara sau toamna anului precedent şi numai
accidental în primăvară. Plugul va lucra în agregat cu grapa stelată.
Adâncimea arăturii variază între 22 şi 30 cm, în funcţie de cerinţele plantei
de cultură, umiditatea solului, textura solului etc. Tot în toamnă se mai pot
executa 1-2 lucrări superficiale (cu cultivatorul, cu grapa cu discuri sau
grapa cu colţi) în situaţia în care terenul este îmburuienat sau pentru unele
culturi ce necesită o nivelare din toamnă (sfecla de zahăr şi culturi timpurii).
Primăvara, când solul s-a zvântat şi se poate intra pe teren cu maşinile
agricole, ce vor executa 1-2 lucrări superficiale (cu grapa cu colţi, grapa cu
discuri sau combinatorul), cu scopul de a nivela, a mărunţi bulgării, a
distruge crusta şi a păstra apa în sol (a întrerupe vasele capilare).
Pentru culturile semănate mai timpuriu (mazărea, borceagul, lucerna,
trifoiul, sfecla, cartoful, inul, legumele timpurii), se va trece rapid la
pregătirea patului germinativ, de regulă, cu combinatorul, la adâncimea de
semănat şi perpendicular pe direcţia de semănat.
Ultima lucrare se execută perpendicular pe direcţia de semănat pentru
a se vedea mai bine urma marcatorului maşinii de semănat şi de a asigura o
mai bună uniformitate a semănatului pe adâncimea de lucru.
 În cazul lucrărilor de primăvară ce se seamănă sau se plantează mai
târziu (porumbul, fasolea, legumele târzii etc), după lucrarea de nivelare
executată primăvara devreme, terenul se păstrează curat de buruieni prin
lucrări superficiale cu grape uşoare. În apropierea semănatului se pregăteşte
patul germinativ cu combinatorul sau grapa cu discuri în agregat cu grapa cu
colţi reglabili, prilej cu care se încorporează şi erbicidele sau îngrăşămintele
chimice cu azot.
Dacă în perioada de toamnă-primăvară cad precipitaţii reduse, care
sunt acumulate de arătura adâncă de toamnă, iar solul se prezintă în
primăvară afânat şi curat de buruieni, se poate lucra de 2-3 ori numai cu
grapa cu colţi, fără a mai folosi grapa cu discuri sau cultivatorul.
În cazul toamnelor extrem de secetoase, se poate renunţa la arătură,
pregătirea terenului făcându-se printr-o lucrare cu grapa grea cu discuri
(GD-6,2), urmată pe direcţia perpendiculară de o altă lucrare cu grapa cu
discuri obişnuită (GD-3,2 sau GD-4) în agregat cu grapa cu colţi reglabili.
Astfel, se poate evita o arătură bolovănoasă şi se poate realiza un pat
germinativ mai corespunzător, cu mari economii de energie (tabelul 4.9.).

Tabelul 4.9.
Influenţa alternării lucrărilor de bază ale solului asupra producţie de grâu
cultivat după porumb (rezultate medii 1970-1978 pe solul brun roşcat de la Şimnic)
(Fl. Ionescu, 1979 citat de Gh. Budoi şi A. Penescu, 1996)

Nr. crt. Variantele Producţia estimată Semnificaţia

q/ha Diferenţa ±
q/ha
1 Discuit an de an 35,9 -4,1 xxx
2 Arat 18 cm an de an 40,0 Martor
3 Arat 28 cm an de an 39,6 -0,4
4 Un an discuit, un an arat 18 39,8 -0,2
cm
5 Un an discuit, un an arat 28 40,1 -0,1
cm
6 Doi ani discuit, un an arat 39,7 -0,3
18 cm
7 Doi ani discuit, un an arat 39,6 -0,4
28 cm
8 Trei ani discuit, un an arat 39,4 -0,6
18 cm
9 Trei ani discuit, un an arat 39,5 -0,5
28 cm
10 Arat în funcţie de condiţiile 40,0 -
anului
 DL 5% 2,5

Este de reţinut faptul că un număr mare de treceri cu tractoarele şi

maşinile agricole în primăvară tasează foarte mult solul, iar pentru nivelarea
acestuia şi pregătirea patului germinativ se preferă combinatorul şi nu grapa
cu discuri, care favorizează evaporarea rapidă a apei din sol.
Pentru terenurile în care arătura s-a făcut primăvara, situaţie nedorită,
a se vedea subcapitolul 4.5.5.

SISTEMUL DE LUCRĂRI ALE SOLULUI

PENTRU CULTURILE SUCCESIVE

Culturile succesive, numite şi culturi duble sau culturi în mirişte, se

seamănă primăvara târziu sau la începutul verii, după recoltarea culturilor
timpurii (borceagul, orzul, cartofi timpurii, secară pentru fân etc). Dintre
culturile succesive semănate pe suprafeţe mai mari amintim: porumbul masă
verde sau siloz, porumbul pentru boabe din hibrizi extratimpurii, soia, soiuri
extratimpurii, legume de toamnă etc. Ele reuşesc numai în zonele cu
precipitaţii suficiente sau în terenuri amenajate pentru irigat.
Arătura se execută la 15-18 cm adâncime în agregat cu grapa stelată,
imediat după recoltarea plantei premergătoare. Urmează 1-2 lucrări cu grapa
cu discuri în agregat cu grapa cu colţi reglabili sau tăvălugul inelar. Ultima
lucrare se efectuează perpendicular pe direcţia de semănat.
Pe terenurile mai afânate şi curate de resturi vegetale se poate renunţa
la arătură, mobilizarea solului făcându-se cu grapa cu discuri grea în două
treceri, apoi urmează o lucrare cu grapa cu discuri obişnuită în agregat cu
grapa cu colţi reglabili. În felul acesta se câştigă timp pentru ca semănatul să
se facă mai devreme. Orice zi întârziere la semănat conduce la scăderi mari
ale producţiilor. Imediat după încheierea semănatului se trece la irigarea
culturilor pentru a favoriza o răsărire rapidă şi uniformă.

SISTEMUL DE LUCRĂRI ALE SOLULUI

DUPĂ CULTURI COMPROMISE

În anumite situaţii culturile agricole pot suferii pagube atât de

mari încât menţinerea lor nu se mai justifică economic. Compromiterea
culturilor poate fi cauzată de mai mulţi factori: remanenţa unor
erbicide, greşeli în alegerea şi aplicarea erbicidelor, sămânţă
necorespunzătoare, fără germinaţie, atac de dăunători în fază timpurie,
brumele şi îngheţurile târzii, inundaţii, grindină, îmburuienare
 excesivă, atac de rozătoare etc. După stabilirea cauzei şi înlăturarea
efectelor se va trece la înfiinţarea unei noi culturi. Dacă s-a întârziat
mult, se vor alege soiuri sau hibrizi cu perioadă de vegetaţie mai scurtă
(extratimpurii sau timpurii).
Sistemul de lucrări ale solului este format din 1-2 lucrări superficiale
executată cu grapa cu discuri, cu scopul de a întoarce cultura compromisă,
de a distruge buruienile, crusta şi de a afâna solul pe adâncimea de semănat.
Pe solele mai îmburuienate se foloseşte cultivatorul echipat cu brăzdare de
tip extirpator, pentru cultivaţie totală sau grapa cu discuri în agregat cu grapa
cu colţi reglabili, iar pe solele curate de buruieni numai combinatorul.

SISTEMUL MINIM DE LUCRĂRI ALE SOLULUI

Sistemul minim de lucrări ale solului, cunoscut în literatura de

specialitate sub denumirea de „minimum tillage”, presupune renunţarea în
tehnologia unei culturi la arătură şi la o parte din lucrările solului, fapt ce
conduce la o mai bună conservare a acesteia (conceptul de agricultură
durabilă).
Sistemul a fost practicat la început în SUA, apoi în Anglia şi treptat în
întreaga Europă. Se caracterizează prin următoarele aspecte:
1) resturile vegetale sunt tocate mărunt, odată cu recoltarea plantei
premergătoare şi împrăştiate uniform pe sol;
2) arătura este înlocuită de lucrarea cu cizelul, paraplow, grapa cu
discuri, cultivatorul etc., prilej cu care sunt încorporate parţial şi
resturile vegetale;
3) resturile vegetale, care rămân la suprafaţa solului, au rol de mulci,
protejând solul împotriva eroziunii de suprafaţă;
4) buruienile sunt combătute prin metode preventive, asolamente şi
erbicide;
5) numărul de lucrări ale olului este mai mic decât la sistemul clasic.

Sistemul minim de lucrări ale solului prezintă multiple avantaje:

a) se realizează economie e carburanţi, lubrifianţi şi o uzură mai redusă a
tractoarelor şi maşinilor agricole (treceri mai puţine, mai puţine lucrări etc);
b) creşte productivitatea muncii;
c) se reduce fenomenul de eroziune, provocat de apă sau vânt;
d) se evită distrugerea structurii şi tasării solului, prin reducerea
numărului de lucrări;
e) determină creşterea cantităţii de materie organică din sol;
 f) se reduc pierderile de apă prin evaporare, datorită mulcirii parţiale a
solului etc.

În prezent, în ţara noastră, acest sistem întâmpină o serie de

greutăţi dintre care amintim: lipsa unor maşini din sistemul de lucrări
minime ale solului, rezerva mare de seminţe de buruieni şi organe
vegetative de înmulţire, care determină o îmburuienare excesivă a
terenurilor agricole.

SISTEMUL FĂRĂ LUCRĂRI (NO TILLAGE).

SEMĂNATUL DIRECT (DIRECT DRILLING)

În literatura de specialitate, sistemul fără lucrări sau semănatul direct

este cunoscut şi sub numele de „zero lucrări”, „no tillage”, „direct drilling”.
Se practică mai mult în Canada, SUA şi mai puţin în Europa şi numai pentru
câteva culturi ce e seamănă în rânduri depărtate (porumb, floarea soarelui,
soia). Sistemul acesta presupune renunţarea la lucrările mecanice ale solului,
semănatul făcându-se direct pe terenul cu resturi vegetale ale plantei
premergătoare, cu ajutorul unor semănători speciale, care deschid fâşii
înguste şi permit introducerea seminţelor şi a îngrăşămintelor.
Combaterea buruienilor se face numai chimic cu ajutorul erbicidelor.
Metoda se poate aplica pe solurile uşoare, afânate şi în zonele mai umede.
Resturile vegetale uscate de la suprafaţa solului prezintă un mulci şi o bună
protecţie împotriva eroziunii solului şi a evaporării apei.
În ţara noastră, sistemul a ost practicat pe suprafeţe mici numai pentru
culturi succesive de porumb (în mirişte), cu rezultate satisfăcătoare.
Cultivarea porumbului şi a altor plante cu excluderea totală a lucrărilor
solului, inclusiv arătura, au apărut ca o necesitate pentru rezolvarea unor
probleme de natură economică şi tehnică cu care se confruntă agricultura
contemporană, ca de exemplu:
• Reducerea consumului de combustibil.
• Reducerea consumului de muncă umană şi mecanică.
• Creşterea productivităţii muncii raportate la hectar sau pe tona
de produs agricol.
• Evitarea eroziunii solului, atât hidric cât şi eolian.
• Reducerea investiţiei cu maşini agricole.
• Reducerea costului de producţie şi creşterea beneficiului net –
un corolar al obiectivelor de bază amintite.
 Mecanizarea legumiculturii cu toate avantajele au avut şi urmări
negative: tasarea puternică a solului cu influenţe negative asupra creşterii şi
dezvoltării plantelor cultivate.
În SUA, Ahlgreen, 1983, Laurent, 1966 precizează: cea mai mare
cantitate de energie şi combustibil se utilizează la răsturnare a 250 milioane
tone de pământ prin arături şi alte lucrări ale solului care au ca scop
distrugerea buruienilor.
În 1966 (Feuerlin, 1967), se produceau 18 tipuri de maşini destinate
lucrărilor manuale ale olului. Philips şi Joung (1973) precizau că în anul
1969, după sistemul „nu tillage”, se cultivau 264.500 acri, iar în 1971,
suprafaţa a crescut la 1.026.000 acri. Aceiaşi autori precizau că în condiţiile
din Kentucky, în solul nearat, s-a acumulat mai multă apă decât în solul arat,
iar producţia de porumb, în medie pe 8 ani, a fost de 105 buseli/acru la
această tehnologie şi 98 buseli/acru la porumb cultivat după tehnologia
clasică (N. Şarpe, 2000).
În ţara noastră, au fost efectuate experienţe la Şiria (1998-1999) lângă
Arad, pe o suprafaţă de 20 hectare. După acest sistem, în aceste zone se
cultivă anual peste 120 hectare, realizând producţii de peste 8.500 kg/ha
porumb boabe (N. Şarpe, 2000).

Ca atare, şi în România, se pot obţine producţii mari de porumb prin

sistemul „no tillage”, numai că trebuie îndeplinite următoarele cerinţe:
a) existenţa unor erbicide capabile să menţină solul curat pe toată
perioada de vegetaţie a culturii;
b) o sistemă de maşini de semănat direct în teren nelucrat;
c) sisteme de irigaţii funcţionale pe toată perioada de vegetaţie.