II.

Mediatorul şcolar- fenomene ţintă

2. 1. Neşcolarizarea

Neşcolarizarea este fenomenul prin care copiii de vârstă şcolară nu sunt înscrişi la
şcoala sau nu sunt încadraţi în procesul de învăţământ.
Într-o societate aflată în tranziţie, principii ca dreptul la educaţie, egalizarea şanselor,
par mai degrabă nişte sloganuri.
Iniţiativa, dorinţa formatorilor de a da un nou sens conceptului de educaţie, se lovesc
frecvent de familie care lipsită de sprijin financiar, social dar şi la nivelul căreia sunt prezente
evidente carenţe educaţionale şi care nu reuşesc să facă faţă nevoilor copilului şi de valorile
promovate de familie şi cele promovate prin intermediul şcolii.

2.2 Inadaptarea şcolară

Inadaptarea şcolară se confundă, de cele mai multe ori, cu insuccesul şcolar dar şi cu
abandonul, sfera ultimului concept fiind redusă la cea a primului. Inadaptare şcolară şi
insuccesul şcolar au evoluat de la stadiu de probleme izolate, specifice anumitor elevi şi
interpretate ca probleme care ţin de deficienţele subiectului, până la stadiu de adevărate
fenomene sociale, pe măsură ce integrarea socială cerea un nivel al studiilor tot mai înalt. În
condiţiile în care pretutindeni în societate se cere o calificare şcolară tot mai înaltă şi nivelul
şcolarităţii obligatorii se prelungeşte, din insuccesul şcolar al individului i se deduce insuccesul
lui social.
Inadaptarea şcolară este fenomenul pe care trebuie să-l prevină şi să-l rezolve asistenţii
sociali din şcoală, ceea ce presupune următoarele direcţii de acţiune: investigarea cauzelor
sociale ale inadaptării şcolare, ameliorarea relaţiei şcoală-familie şi formarea competenţelor
specifice maturităţii sociale.

Elevul neadaptat este considerat cel care înregistrează eşec şcolar sau care renunţă
definitiv la şcoală. Acestea reprezintă doar o parte din efectele inadaptării şcolare, dar limitarea
sa la ele împiedică surprinderea complexităţii fenomenului.
 Inadaptarea şcolară se referă la ”dificultăţile de a îndeplini sarcinile şcolare, cât şi la
eşecul de integrare in mediul şcolar din care copilul face parte” (Jigău, M. 1998, p. 19).
Inadaptarea este asociată cu dezechilibrul apărut între elev şi mediul şcolar, între acesta şi
sarcinile de învăţare. Pornind de la acest dezechilibru, Jigău face diferenţa între inadaptare
pedagogică care se la incapacitatea de a rezolva în mod corespunzător sarcinile didactice şi
inadaptare comportamentală care înglobează tulburările de relaţionare a copilului cu profesorii,
colegii, personalul specializat precum şi încălcarea regulilor colectivităţii şcolare
sau extraşcolare, mediul şcolar fiind privit ca o închisoare ce încătuşează spiritul şi libertatea
copilului prin regulile sale.
Se disting o serie de factori favorizanţi care diferenţiază inadaptarea şcolară de celelalte
concepte, cei mai importanţi dintre aceşti factori fiind:
• Insuccesul şcolar care reprezintă un indicator cu o sferă mai largă decât inadaptarea
şcolară, aceasta fiind o premisă a insuccesului şcolar;
• Incapacitatea de a răspunde cerinţelor comunităţii şcolare precum şi microgrupurilor
formate în şcoli şi în exteriorul lor;
• Imaturitatea şcolară, caracterizată prin neatingerea unui nivel optim privind
dezvoltarea socială, morală, mintală, fizică, precum şi imposibilitatea valorificării nivelului la
care s-a ajuns (Cristea, S. 2000, p. 11)
Inadaptarea şcolară poate fi interpretată în sens restrâns prin raportare la eficienţa sau
ineficienţa acţiunilor necesare în anumite împrejurări, precum intrarea elevului în clasa I,
sprijinirea elevului cu deficienţe sau insuficienţe în activitatea de învăţare etc. Nu putem pune
semnul egalităţii între inadaptare şcolară şi abandon şcolar, ultimul fiind o consecinţă a
inadaptării şi nici nu-l putem confunda cu insuccesul şcolar, ele deşi fiind fenomene înrudite
„se deosebesc totuşi… inadaptarea este o formă a insuccesului şcolar, având o sferă mai mică.”
(Popescu V.1991,p.25)

2.3. Insuccesul şi eşecul şcolar

O parte din literatura de specialitate tratează insuccesul şi eşecul şcolar ca fiind

fenomene similare, în timp ce unii autori diferenţiază cele doua concepte, trasând o graniţă
extrem de permeabilă între ele. Tocmai această permeabilitate îngreunează realizarea
diferenţierii şi tratarea insuccesul si a eşecului ca un singur fenomen complex.
Radulian încearcă să stabilească aceste diferenţe pornind de la definirea insuccesului
şcolar pe care îl descrie ca fiind ,,un moment şi un rezultat temporar în curgerea neîntreruptă a
timpului şi a acţiunii de învăţare, putând lua în diferite stadii ale procesului evolutiv fie
înfăţişarea rămânerii în urmă la învăţătură, …fie înfăţişarea eşecului şcolar (abandon şcolar sau
repetiţie) fie pe cel al dificultăţilor şcolare cu care este confruntat.(Radulian, V., 1978,p.25)
Eşecul şcolar este o formă pe care o îmbracă, la un moment dat, insuccesul şcolar, mai precis,
forma cronicizată a acesteia, fapt evidenţiat de V. Popescu prin descrierea fazelor insuccesului
şcolar:
• faza premergătoare‚ caracterizată prin încetinirea ritmului, pierderea pasului ceea ce
se soldează primele goluri în cunoştinţele elevilor. Apar şi primele manifestări de nemulţumire
în raport cu şcoala, însoţite de lipsa interesului şi a dorinţei de a învăţa.
• faza rămânerii propriu zise în urmă la învăţătură, care semnalează acumularea unor
goluri mari, imposibil de acoperit în clasa aflată la un anumit nivel la un moment dat, pierderea
motivaţiei pentru învăţare, evitarea oricărui efort de îndeplinire independenta a sarcinilor,
aversiunea faţă de profesori, autorităţilor şcolare şi tot ceea ce are legătură cu şcoala.
• faza eşecului şcolar sub forma repetenţiei sau abandonului. (Popescu, V. 1991, p.25)
S. Cristea tratează insuccesul şi eşecul ca fiind un singur fenomen, preferând utilizarea
termenului de „eşec”, iar conceptul îl defineşte în mod general ca fiind ansamblul „situaţiilor
didactice/educative care consemnează imposibilitatea momentană a elevului de realizare a
obiectivelor pedagogice propuse la diferite niveluri ale procesului de învăţare” (Cristea, S.
2000, p.128). Această definiţie este reprezentativă, în primul rând, pentru eşecul de tip cognitiv
ce are în vedere nerealizarea sarcinilor, a obiectivelor stabilite, sau tratarea lor superficială ce
determină în timp, apariţia unor carenţe educative. Există şi un eşec de tip necognitiv, care se
referă la incapacitatea copilului de a face faţă exigenţelor ambianţei şcolare, ceea ce evidenţiază
legătura dintre eşec şi inadaptare şcolară.
S-au conturat unele tipologii privind eşecul şcolar, cel mai frecvent fiind folosit criteriul
sferei de cuprindere a fenomenului, la nivelul căruia distingem eşecul şcolar general şi eşecul
şcolar parţial care, prin mediarea şcolară, poate fi înlăturat. Un alt criteriu folosit este cel privind
cauza predominantă a fenomenului, în funcţie de care Cristea distinge eşecul şcolar generat de
la nivel aptitudinal, de la nivel intelectual sau de la nivel didactic, toate putându-se solda cu
repetenţia sau părăsirea precoce a şcolii, înainte de finalizarea ei (Cristea, S. 2000, p.128).
 Jigău precizează că noţiunea de eşec şcolar poate varia de la o ţară la alta, de la o şcoală
la alta, de la un sistem de învăţământ la altul, (Jigău, M. 1998, p.35). Sensurile cele mai
uzuale pe care le foloseşte sunt următoarele:
• abandonarea precoce a şcolii
• decalajul între potenţialul personal şi rezultate
• părăsirea şcolii fără o calificare
• dificultăţi individuale de învăţare
• repetenţie
• analfabetism
• incapacitatea de a atinge obiectivele pedagogice
• eşecul la examenele finale
În concluzie, pornind de la aspectele punctate, putem sublinia faptul că inadaptarea
şcolară reprezintă premisă pentru insuccesul şcolar care în forma sa cronicizată se înfăţişează
ca eşec şcolar, acesta finalizându-se în unele cazuri prin abandon şcolar.