Înţelegerea şi prevenirea abandonului şcolar

Prof. înv. primar CIOBANU ROXANA

Școala Gimnazială ,,Alexandru Ioan Cuza’’
Loc. Roman, Jud. Neamț

Multă vreme, problema abandonului şcolar a fost tratată eminamente în

termeni psihologici, fiind atribuită deficienţelor individuale. Acum, această
perspectivă este considerată perimată pentru că ignoră potenţialele deficienţe în
asigurarea unor condiţii de bază (cum ar fi lipsa de sprijin în etapele timpurii) şi
responsabilitatea instituţională a şcolii. Între timp, cercetătorii au ajuns la un
consens, şi anume că abandonul şcolar este un fenomen mult mai complex, iar
fiecare caz are un istoric aparte, a cărui rădăcini se regăsesc de cele mai multe ori
în perioada grădiniţei.
Abandonul şcolar este considerat, pe bună dreptate, una dintre marile
provocări ale politicii din domeniul educaţiei. La nivelul Uniunii Europene,
fenomenul afectează peste patru milioane de tineri cu vârste cuprinse între 18 şi 24
de ani, care au părăsit sistemul educaţional la nivelul primului ciclu al
învăţământului secundar şi nu urmează nicio formă de studii sau formare (conform
definiţiei UE). Mulţi dintre aceşti tineri fie nu îşi găsesc de lucru, fie au locuri de
muncă de joasă calificare şi, adesea, instabile. Ei intră rapid într-o spirală
descendentă, caracterizată de eşec, un nivel scăzut al stimei de sine, stigmatizare şi
excluziune socială şi vocaţională. Veniturile scăzute, dependenţa de subvenţiile
guvernamentale şi deteriorarea sănătăţii fizice şi mentale ca urmare a condiţiilor de
viaţă precare, toate acestea conduc adesea la retragere socială, la o atitudine
fatalistă faţă de viaţă şi la o implicare substanţial redusă în societate. Costurile ce
decurg din această stare de fapt sunt dificil de cuantificat, însă ele exercită o
presiune uriaşă din punct de vedere socio-politic. Ca atare, abandonul şcolar nu
constituie doar una dintre cele mai mari provocări ale politicii din domeniul
educaţiei, ci şi un subiect politico-economic exploziv.
De obicei, pentru a ajunge într-o situaţie de abandon şcolar, un tânăr
parcurgea (şi încă parcurge, conform datele furnizate de profesori) următoarea
traiectorie: elevul provine dintr-un mediu socio-economic defavorizat, cu un nivel
redus de educaţie, care nu îi poate oferi un sprijin adecvat. Eşecul şcolar în stadii
incipiente duce la o atitudine ostilă faţă de şcoală, fapt ce dă naştere unui
absenteism cronic. Printre factorii agravanţi se numără şi o situaţie extraşcolară din
care lipsesc mijloacele de control şi în care anturajul joacă un rol important. După
o fază de absenteism nemotivat, consemnat şi în documentele şcolare, elevul
abandonează şcoala. Această descriere, care se axa cu precădere pe individ,
evidenţiază pregnant neajunsurile de la capitolul „profesionalizării” profesorilor. În
mod concret, ea ascunde eşecurile structurale şi absolvă, în mare parte, şcoala (ca
instituţie) de orice responsabilitate. Însă abandonul şcolar este, conform opiniei
unanime actuale a cercetătorilor, un fenomen înrădăcinat şi mult mai complex, cu
cauze multiple.
Studiile pe termen lung arată că procesele prin care un copil începe să se
distanţeze de instituţiile de învăţământ apar adesea în grădiniţă, când copiii se
confruntă cu respingerea socială ca urmare a comportamentului lor, considerat
„inadecvat” sau deranjant. În plus, elevii care abandonează şcoala au adesea
probleme cu anumiţi profesori sau nu beneficiază de înţelegere a condiţiilor
personale. Studiile noastre au evidenţiat un număr de comportamente diferite în
rândul elevilor care abandonează şcoala (conştient de poziţia socială, neadaptat,
dezorientat, escapist, ambiţios, resemnare, constrângere) şi o multitudine de cauze,
în mare parte combinate. Şi totuşi, elevii care abandonează şcoala au unele lucruri
în comune: sentimentul de stigmatizare, relaţiile negative (cu cel puţin un profesor)
şi perceperea carnetului de note ca o manifestare de violenţă simbolică. Eforturile
de a stabili relaţii bune şi interacţiuni pozitive pot avea, în acest caz, un rol de
tampon, contribuind la reducerea fricii de eşec, stresului şi gândurilor de evadare,
mai ales în cazurile în care elevul a obţinut rezultate slabe.
Studiile efectuate în cazul programelor de prevenţie şi intervenţie care s-au
bucurat de succes subliniază importanţa profesionalizării (profesorilor şi
directorilor) şi, mai presus de toate, a înfiinţării „comunităţilor profesioniste”.
Aceste echipe interdisciplinare şi inter-instituţionale abordează provocările
pedagogice pe perioade mari de timp şi încearcă să propună soluţii la problemele
cu care se confruntă în şcolile din comunitate. Noţiunea de „profesionalizare” este
adesea asociată exclusiv cu ideea de cunoştinţe didactice şi de specialitate. Cu toate
acestea, studiile arată că abilităţile sociale, combinate cu eforturile de a construi
relaţii pozitive cu elevii, joacă un rol esenţial în procesul educativ. În acest context,
este important să existe un climat şcolar pozitiv, precum şi un mediu protejat (de la
parcurgerea în siguranţă a drumului de acasă la şcoală la evitarea violenţei fizice şi
a hărţuirii). Alienarea şi lipsa de identificare pot apărea foarte uşor, mai ales în
şcolile mari (unde anonimatul este o problemă). Relaţiile şi orele trebuie concepute
astfel încât să reducă teama de eşec şi să elimine fanteziile escapiste. Educaţia
profită foarte rar de abilităţile pe care elevii le-au dobândit în viaţa cotidiană, ceea
ce are ca rezultat strategii de predare orientate pe deficienţe, în detrimentul
resurselor. Conform unei concepţii greşite, dar larg răspândite, o astfel de abordare
ar duce la micşorarea standardului şcolar al elevilor. Şi totuşi, studiile arată că
situaţia stă tocmai invers: standardele înalte, combinate cu un sprijin intens, cresc
performanţele şcolare şi nivelul de reuşită la examene.
În acelaşi timp, măsurile de prevenţie şi intervenţie ar trebui să abordeze
întotdeauna întregul ansamblu al activităţilor desfăşurate în şcoală. Aici putem
opera o distincţie între trei sfere: intraşcolară, extraşcolară şi sistemică. Cele mai
bune rezultate se obţin cu programele care vizează toate cele trei sfere. Un bun
exemplu, în acest sens, ar fi un program care combină noi tipuri de predare şi
tutoriat (intraşcolar), activităţi şi parteneriate extraşcolare (programe de muncă,
activităţi recreative, mentorat etc.) şi schimbări ale sistemului (programe şcolare
noi, cooperare între şcoli etc.). Programele de prevenţie moderne, bazate pe dovezi,
se axează pe oportunităţile din cadrul instituţional al şcolii.
Având în vedere că procesul de distanţare de şcoală se produce de-a lungul
unei perioade mai lungi, măsurile se dovedesc cu atât mai eficiente cu cât sunt
implementate mai devreme în sistemul de învăţământ (prin programe înalt
calitative de educaţie şi îngrijire a preşcolarilor). Aceste măsuri îi scutesc pe mulţi
tineri de stigmatul de a fi catalogat drept perdant sau de a fi ostracizat de la o vârstă
fragedă.