Republica Moldova Республика Молдова

Institutul de Ştiinţe Penale Институт Уголовного Права

şi Criminologie Aplicată и Прикладной Криминологии

MD-2032, мун. Кишинэу,

MD-2032, mun. Chişinău,
сек. Чокана, ул. Волунтарилор
sec. Ciocana, str. Voluntarilor 8/3.
8/3.

E-mail: E-mail:
institutul@criminology.md institutul@criminology.md
tel: +(373) 022- 47-04-18; Тел: +(373) 022- 47-04-18;
022 - 47-04-20 022 - 47-04-20
fax: +(373) 022 - 47-04-20 Факс: +(373) 022 - 47-04-20
Website: http://criminology.md Website: http://criminology.md

BAZELE ACTIVITĂȚII
DETECTIVULUI PARTICULAR
( suport de curs)
Întroducere:
Demersurile societăţii contemporane pentru reforma instituţiilor din domeniul
apărării ordinii publice, pentru asigurarea mediului de securitate în contextul apărării
drepturilor fundamentale ale omului, pentru asigurarea supremaţiei legii, pentru
reconstrucţia şi eficientizarea sistemului de justiţie au cunoscut în ultimii ani o
evoluţie dinamică, mai ales în contextul îndeplinirii condițiilor de aderare la Uniunea
Europeană.
Transformările de ordin social, economic şi politic pe care le-a înregistrat
societatea moldovenească au condus la o creştere şi diversificare a nevoii de
securitate, concomitent cu tendinţa de implicare a comunităţii în realizarea propriei
securităţi, domeniu considerat până nu demult ca fiind de competenţa exclusivă a
poliţiei.
Promulgarea Legii privind exercitarea profesiei de detectiv particular creează
premisele pentru formarea şi afirmarea unei categorii distincte de profesionişti,
oameni care au o pregătire de specialitate apropiată de cea a lucrătorilor din
structurile de stat specializate în arta investigativă, dar un obiect de activitate
complementar acestora.
Deşi cu un istoric de peste un secol, profesiunea de detectiv particular a fost
cunoscută în ţara noastră îndeosebi din filme, seriale T.V. şi literatură beletristică.
Acolo, regizorii sau autorii i-au prezentat pe detectivi în culori trandafirii, cu calităţi
personale psihice şi fizice deosebite ceea ce a creat, în mod firesc, dileme şi a dat
naştere multor semne de întrebare pentru cei care doresc să îmbrăţişeze o astfel de
profesie.
 Necunoaşterea generează rezerve şi neîncredere. Din acest motiv vom oferi o
imagine cât mai detaliată a acestei activităţi, astfel încât studenții dar și orice cititor
să fie edificat asupra problematicii abordate, atât din perspectiva că el ar putea,
eventual, să îmbrăţişeze această profesie, cât şi din aceea că ar putea fi un beneficiar,
care apelează la serviciile acestei categorii de profesionişti.
Obiectivele majore în opinia noastră sânt două: pe de o parte, fundamentarea din
punct de vedere juridic a diferitelor aspecte legate de activitatea de detectiv
particular şi, pe de altă parte, tratarea şi interpretarea, într-o transparenţă totală, a
metodelor, procedeelor, tehnicilor şi mijloacelor specifice de muncă ale detectivului
particular, delimitând cât mai exact competenţele acestuia de cele ale
investigatorului din structurile specializate de stat. Practic, este absolut necesar ca,
atât viitorul detectiv particular, cât şi beneficiarul serviciilor sale să aibă garanţia că
această activitate se desfăşoară în condiţiile prevăzute de legislaţia internă şi
internaţională, manifestându-se grija cuvenită faţă de respectarea demnităţii umane,
a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. Fiecare idee abordată şi tratată
aici are ca suport juridic un text de lege sau de act normativ în vigoare atât în țară,
cât și peste hotarele ei.
Pe fondul unei mentalităţi învechite, existenţa unor similitudini între activitatea
investigativă desfăşurată de detectivul particular şi cea prestată de investigatorii din
structurile specializate de stat face ca punerea sub tipar a unor asemenea lucrări să
fie contestată de unii specialişti în domeniu de teama dezvăluirii publice a aşa-ziselor
metode şi mijloace specifice, deşi acestea au fost reaşezate pe baze noi, democratice,
prin noi legi şi acte normative, nemaivorbind de specificul instituției în care studiem.
În plus, se pierde din vedere faptul că profesiunea de detectiv particular are un
caracter de noutate numai pentru țările postsovietice, inclusiv Moldova, uitându-se
că în decurs de peste un secol de la apariţia sa, aceasta şi-a statuat propriile principii
şi concepte operaţionale, şi-a cristalizat metodele, procedeele şi tehnicile de muncă,
context în care au fost delimitate şi mijloacele folosite în scop investigativ.
Ne vom stărui, de asemenea, să identificăm şi să prezentăm într-o manieră mai
clară limitele acestei profesiuni, competenţele detectivului particular, având în
vedere faptul că, nu de puţine ori mijloacele, tehnicile şi metodele de acţiune folosite
de acesta sunt similare cu cele ale organelor specializate de stat. Trebuie subliniat
faptul că legea stabileşte limite clare pentru exercitarea acestei profesii, astfel încât
să nu se aducă atingere drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. De
asemenea, trebuie avută în vedere şi finalitatea activităţilor investigative, care în
cazul organelor specializate vizează identificarea situaţiilor de încălcare a legii,
îndeosebi a legii penale, şi tragerea la răspundere a persoanelor care au săvârşit astfel
de fapte, în timp ce în cazul detectivului particular finalitatea este total diferită.
Pentru reducerea riscului unor interpretări eronate sau apariţia unor confuzii, am
inserat o serie de explicaţii, fundamentate ştiinţific, din domeniul dreptului (civil,
penal etc.).
 Nu în ultimul rând, ași dori să menţionez faptul că vom încerca să avem în vedere
toate valenţele acestei profesii, prezentând activitatea de detectiv particular ca o
profesie, o ştiinţă şi, de ce nu, o artă. Este clar o profesie deoarece se
fundamentează pe o nevoie socială, având un cadru legislativ bine conturat. Este o
ştiinţă, deoarece dispune de principii şi concepte operaționale, de idei de profil
fundamentate în decursul a peste un secol de existență. Dar activitatea de detectiv
particular este şi o artă. Nedispunând de tipare, şabloane etc. ea solicită în
permanenţă calităţi personale, aptitudini aparte, talentul de a acţiona într-o mare
diversitate de situaţii.
Accentuiez că tematica abordată este de natură a conduce la formarea unei
imagini de ansamblu asupra profesiunii de detectiv particular, constituind un bagaj
de cunoștințe concrete, strict necesare pentru cei care doresc să îmbrăţişeze această
profesie.
La momentul actual, în baza licenţei de prestare a acestui gen de activitate, pe
teritoriul Moldovei activează 119 organizaţii particulare de pază, dintre care 91 în
mun. Chişinău. În cadrul lor activează 4220 de angajaţi, dintre care doar 526 au
trecut cursuri de pregătire iniţială şi 283, cursuri de perfecţionare. De asemenea, sunt
înregistraţi 53 de detectivi particulari, dintre care 34 activează în capitală şi 19 în
diverse localităţi ale ţării.
În dotarea a 23 de organizaţii particulare de pază sunt înregistrate 324 unităţi de
arme de foc, inclusiv 178 unităţi de arme cu ţeavă ghintuită, 89 unităţi de arme cu
ţeavă lisă, 43 unităţi de arme cu gaze şi 7 unităţi de arme pneumatice.
Activitatea organizaţiilor particulare de detectivi şi de pază în Moldova, precum
și în majoritatea țărilor este monitorizează de Ministerul Afacerilor Interne.
 Capitolul I.
Noţiuni introductive
1. Profesia de detectiv particular - o necesitate în lumea contemporană
Amploarea fără precedent a terorismului internaţional, proliferarea armelor de
distrugere în masă, corupţia, spălarea banilor, traficul de arme, de muniţii şi
substanţe toxice, criminalitatea împotriva mediului, furturile din patrimoniul
naţional, traficul de droguri, criminalitatea pe INTERNET, decriptarea
comunicărilor internaţionale, fraudele internaţionale, sunt numai câteva dintre
aspectele care caracterizează criminalitatea actuală şi care solicită la maximum
potenţialul uman şi logistic al structurilor specializate de stat angrenate în
combaterea acestor fenomene.
În atare condiţii, multe dintre problemele oamenilor de afaceri şi ale indivizilor,
care în unele cazuri au o deosebită conotaţie valorică şi morală pentru cei în cauză,
rămân în mod inevitabil undeva la periferia preocupărilor structurilor poliţieneşti. Şi
aceasta nu din rea voinţă, ci din lipsă de resurse umane, potenţialul existent fiind
angrenat în rezolvarea sarcinilor prioritare, de interes naţional.
Apariţia unei problematici tot mai variate şi mai complexe, în condiţiile unor
constrângeri bugetare şi de personal din ce în ce mai acute, generează anumite limite
în activitatea organelor de poliţie, deşi acestea continuă să reprezinte sursa noastră
de speranţă când ne aflăm în impas. De pildă, atunci când cineva drag nouă dispare
fără nici o urmă, normal şi firesc, apelăm la organele de poliţie, încredinţându-le lor
speranţele noastre. Dar conştiinţa noastră parcă nu este mulţumită că am făcut tot
ceea ce ne stă în putinţă. Ne întrebăm dacă nu mai este nimeni care ne-ar putea ajuta?
Oare un detectiv particular nu ar constitui o resursă suplimentară care s-ar
ocupa exclusiv, numai de problema noastră?
Tot astfel, pentru reuşita în afaceri, nu este suficient să ai o idee strălucită. Este
de asemenea necesar să cunoşti foarte bine evoluţia pieţei, factorii concurenţiali,
prefigurările de ordin legislativ sau administrativ din domeniul în care urmează să
acţionezi. Dar nici toate acestea nu vor avea valoare în condiţiile în care nu se
întreprind măsuri pentru protejarea afacerii împotriva diverselor pericole care, o dată
materializate, pot genera pierderi. De aceea orice companie care doreşte să se
menţină pe piaţă, să-şi dezvolte afacerile şi să prospere, trebuie să se afle permanent
în ofensivă şi să acţioneze preventiv pentru depistarea şi înlăturarea eventualelor
pericole, având ca fundament o bază de date obţinute pe diverse căi, una dintre ele
fiind instituţia detectivului particular. Costurile suportate de o companie de afaceri
pentru a-şi asigura serviciile unui cabinet de detectivi particulari ori ale unei societăţi
cu un astfel de profil sunt infime comparativ cu prejudiciile materiale şi de imagine
pe care le-ar putea suferi din lipsă de informare şi cunoaştere.
 În plus, mulţi oameni de afaceri şi indivizi doresc ca problemele lor să rămână
confidenţiale, să nu fie înregistrate în evidenţe şi, mai mult, uitate, şterse din
memorie după soluţionare, ceea ce nu se poate întâmpla în cazul în care acestea fac
obiectul preocupărilor organelor de poliţie, unde nu se acţionează fără o plângere
sau o sesizare prealabilă scrisă.
Apare astfel necesitatea unei alte instituţii care să răspundă acestor cerinţe, o
instituţie a cărei activitate nu se suprapune, ci este complementară activităţii
organelor de poliţie, o instituţie către care se orientează tot mai mult oamenii de
afaceri, barourile de avocaţi, agenţiile de asigurări etc. şi anume instituţia
detectivului particular.
lată de ce, individual sau în cadrul unei societăţi specializate, detectivul, prin
activitatea de culegere a datelor şi informaţiilor privitoare la cazurile încredinţate,
prin efectuarea de filaj şi investigaţii asupra unor persoane fizice sau juridice cu
acordul scris al acestora în scop de protecţie şi apărare, prin oferirea de consultaţii
şi îndrumări specifice profesiei, prin paza şi apărarea persoanei fizice sau a familiei
acesteia, a domiciliului etc., va contribui, de pe aceeaşi parte a baricadei, dar dintr-
o altă perspectivă, la apărarea valorilor pe care însăşi societatea le recunoaşte şi le
promovează.
Detectivii particulari nu reprezintă aşadar o structură paralelă cu aparatul
poliţienesc existent, ci reprezintă un mijloc de acoperire a unei solicitări de
securitate, tot mai diversificate, din partea societăţii. De altfel, teoria Junior Partner,
apărută în literatura ştiinţifică de specialitate, consideră activitatea de securitate
privată ca o ramură, ca o prelungire naturală a poliţiei publice, cele două sectoare
regăsindu-se, cu funcţii complementare, în lupta pentru prevenirea sau combaterea
criminalităţii.
2. Exigenţele unei profesii aparte
În ţările occidentale, activitatea de detectiv particular are deja o tradiţie, un trecut
istoric, s-a impus ca o realitate curentă, fiind ceva obişnuit atât pentru omul de
afaceri, cât şi pentru cetăţeanul de rând. În S.U.A., de exemplu, Agenţia de Detectivi
Particulari PINKERTON funcţionează încă din anul 1850. Faptul că detectivul
particular are un rol aparte în viaţa societăţii moderne este atestat de numărul mare
de agenţii de acest gen, la nivel mondial, cu sute de mii de angajaţi, precum şi de
atenţia deosebită acordată de către institutele de învăţământ (colegii, universităţi,
academii) în formarea şi perfecţionarea unor profesionişti, prin cursuri şi programe
speciale, cu tematici adecvate.
În perioada sistemului comunist din spațiul postsovietic, activitatea de detectiv
particular nu numai că nu era permisă, dar nici nu se justifica, în mare parte, din
punct de vedere al obiectului de activitate. În acea perioadă nu se vehiculau noţiuni
ca om de afaceri, societate cu răspundere limitată, agenţii private etc., iar cetăţenii,
chiar dacă ar fi dorit, nu şi-ar fi permis, sub raport financiar, să recurgă la serviciile
unui detectiv particular.
După anul 1990 au apărut primele nuclee şi preocupări de acest gen, invocându-
se principiul potrivit căruia ceea ce nu este interzis este permis. Acestea au dus la
elaborarea unui cadru legislativ specific, un rol semnificativ revenind Asociaţiei
Naţionale a Detectivilor din România, Moldova, Rusia, Ukraina ș.a.
În fine, după un proces legislativ extrem de anevoios, după îndelungi căutări şi
renunţări, a fost elaborată în Romînia Legea nr.329/2003 privind exercitarea
profesiei de detectiv particular, prin care se statuează cadrul legislativ adecvat
pentru practicarea activităţilor specifice acestei profesiuni. Acest act normativ a fost
ulterior modificat şi completat prin Legea nr. 353/2004.
Concomitent, aproximativ în același timp, în Moldova la fel au fost întreprinse
măsuri concrete spre promovarea activității și implementării profesiei de Detectiv
particular, fiind reglmentată această nobilă activitatee de LEGEA Nr. 283 din
04.07.2003 ”Privind activitatea particulară de detectiv şi de pază” Publicată la
19.09.2003 în Monitorul Oficial Nr. 200-203 art Nr : 769 și cum e primit la noi,
tradițional MODIFICATĂ conform LP280-XVI din 14.12.07, MO94-96/30.05.08
art.349; LP181-XVI din 10.07.08, MO140-142/01.08.08 art.576, în vigoare
01.11.08; LP162 din 22.07.11, MO170-175/14.10.11 art.498; și până ce ultima dată
prin LP149 din 14.06.13, MO146-151/12.07.13 art.466. Însă cu părere de rău, mai
există unele lacune și în această lege, pentru că viața mișcându-se cu pași mari
înainte dicteayă condițiile sale, independxent de voința noastră, astfel conform
acestei Legi nu este posibil ca o organizație specializată, ce dispune de baza
materială necesară să fondeze o agenție ( asociație) de detectivi particulari, așa că
totul e încă înainte și putem ferm spune că profesia de detectiv particular la noi se
află abea la început de cale.
Într-o ţară, unde activitatea de detectiv particular nu a fost cunoscută decât din
filme, seriale T.V. şi romane poliţiste, care au creat imagini diferite, uneori
distorsionate, se impune ca o necesitate furnizarea de informaţii cu privire la această
nouă profesie.
Fără a avea pretenţiile unei abordări exhaustive, în cele ce urmează voi încerca
să sintetizez cu ajutorul Dumneavoastră o serie de aspecte privind problematica
activităţii de detectiv particular, care să constituie tot atâtea argumente, atât din
perspectiva celor care, eventual, ar dori să îmbrăţişeze această profesie, cât şi din
perspectiva celor care ar dori să beneficieze de serviciile oferite de această profesie.
A afirma că activitatea de detectiv particular este o meserie ca oricare alta
reprezintă o abordare simplistă. Într-adevăr, orice activitate desfăşurată în calitate de
detectiv particular presupune o solicitare din partea unui client care plăteşte pentru
serviciile prestate, remunerarea făcându-se în raport de complexitatea cazului şi de
riscurile pe care le implică. Totuşi, timpul alocat pentru soluţionarea unui caz va
putea fi uneori mult scurtat, dat fiind profesionalismul, tehnicile şi metodele folosite.
Acest profesionalism va contribui la construirea imaginii publice a detectivului
particular şi, implicit, îi va asigura un flux continuu de clienţi.
Tot în acest context se poate afirma că, fiind o activitate remunerată care se
desfăşoară în condiţiile legii, ea reprezintă un nou segment de activitate apărut pe
piaţa muncii, în domeniul iniţiativei private. Stabilitatea locului de muncă va
depinde însă în exclusivitate, de cel care prestează această activitate, de maniera în
care va reuşi să se afirme în profesie şi să trezească interesul celor care au nevoie de
el.
Activitatea de detectiv particular este caracterizată prin dinamism, ea
reprezentând una dintre cele mai incitante cariere din zilele noastre, puţine fiind
profesiile care să prezinte o varietate atât de mare de situaţii cărora trebuie să li se
facă faţă şi a căror soluţionare să implice abilităţi atât de deosebite.
Dacă, aşa cum am afirmat, abilităţile trebuie să existe la momentul începerii
exercitării acestei profesii, nu este mai puţin adevărat că exercitarea acestei profesii
îşi pune amprenta asupra personalităţii celui care a ales această carieră. Experienţa
acumulată prin rezolvarea diferitelor cazuri încredinţate generează noi abilităţi în a
descoperi şi percepe lumea la un nivel superior. Dezvoltarea spiritului analitic, a
metodelor de evaluare, a posibilităţilor dş acţiune, asumarea responsabilităţilor
ţinând cont de riscurile existente vor constitui pentru cel ce a ales această profesie
un ajutor substanţial în depăşirea obstacolelor determinate de schimbările rapide din
societatea în care trăim.
Nu în ultimul rând, trebuie menţionat faptul că prin similitudinea cu activităţile
desfăşurate de instituţiile şi organele abilitate de stat, profesia de detectiv particular
creează o şansă în plus de manifestare a celor care, deşi şi-au dorit să lucreze într-o
structură de informaţii sau de poliţie, nu au făcut faţă totuşi testelor şi probelor de
admitere în instituţiile de formare profesională de profil. Profesia de detectiv
particular este restrictivă numai pentru cei certaţi cu legea, oricine având
posibilitatea să se pregătească şi să devină un bun profesionist.
Concluzionând, se poate afirma că activitatea de detectiv particular înseamnă
în esenţă a ajuta oamenii în rezolvarea unor probleme pe care ei nu le pot
soluţiona singuri; ea are un caracter umanitar, fiind pusă în slujba cetăţeanului.
Mai mult, aşa cum am mai menţionat, activitatea de detectiv particular reprezintă
o complementaritate la activitatea organelor de poliţie.
2.1. Manager şi conducător
Conducerea agenţiilor de detectivi implică o responsabilitate maximă. Buna
funcţionare şi succesul acestora depind în cea mai mare măsură de actul de
conducere. Calitatea managementului se răsfrânge în mod nemijlocit asupra
rezultatelor activităţii întregului colectiv, imaginea celui aflat în frunte transferându-
se asupra imaginii subordonaţilor şi conferind veridicitatea acestora. A fi manager
înseamnă a da sens şi consistenţă destinelor celor pe care îi conduci. Din această
perspectivă, noţiunea de manager se suprapune, până la identificare aproape, cu
aceea de conducător. Viaţa de zi cu zi arată însă că aceste două noţiuni nu numai că
nu se confundă, dar între ele există diferenţieri de esenţă. De pildă, în timp ce
managerul administrează, conducătorul trebuie să conducă, iar dacă managerul
controlează, conducătorul inspiră încredere. Mai mult de atât, în privinţa acţiunii
propriu-zise, managerul va spune cum şi când iar conducătorul va indica ce şi de
ce.
Poate mai mult ca în orice alt domeniu, deosebirile dintre un manager şi un
conducător ies în evidenţă în detectivistică. Ideal ar fi ca în fiecare manager să găsim
un conducător şi în fiecare conducător să găsim un manager. Mai ales în perioada
actuală, în care clarificările în plan detectivistic sunt imperios necesare.
Edificarea acestei noi structuri a societăţii civile nu se face fără eforturi, într-o
alunecare lină spre vârful promiţător, nu se face fără acceptarea unor compromisuri
inteligente. Nu cantitatea şi intensitatea eforturilor sunt cele mai importante acum,
ci calitatea şi oportunitatea lor. Construirea unei alternative viabile a societăţii civile
la noţiunea de poliţist - detectivul privat - presupune răspunsuri şi soluţii pertinente
din partea managerilor şi a conducătorilor de agenţii de detectivi.
În asigurarea succesului Agenţiei de detectivi, managerul are un rol covârşitor. în
primul rând, el trebuie să creeze permanent percepţia că merge înaintea unui grup şi
că are ceva de spus. Astfel, el trebuie să îi angajeze pe oameni în misiuni adecvate
fiecăruia, să-i stimuleze prin siguranţa şi fermitatea sa, să verifice cu operativitate
datele nesigure şi să le confere o corectitudine și punctualitate maximă. Managerul
trebuie să aibă diplomaţia necesară pentru a ocoli relaţiile încordate, el trebuind să
realizeze atât un echilibru interior, cât şi unul între Agenţie şi mediul de afaceri în
care acesta acţionează. Este foarte important ca managerul să-şi evalueze realist
obiectivele, metodele, costurile şi să acţioneze permanent pentru optimizarea lor. în
acest sens, un rol important îl are organizarea internă a Agenţiei, rigoarea şi
cerinţelor specifice, dotarea tehnică, dar mai ales impunerea şi respectarea cu
stricteţe a principiului confidenţialităţii şi discreţiei.
Cunoaşterea şi selectarea posibililor clienţi reprezintă o latură esenţială a muncii
managerului care, în relaţia directă cu aceştia, trebuie să se impună prin seriozitate,
competenţă şi profesionalism. Şi, legat de profesionalism, nu este deloc lipsit de
importanţă locul ales pentru a amplasa sediul agenţiei - băncile, firmele de asigurări,
tribunalele, marile restaurante fiind, de regulă, bune vecinătăţi.
 Managerul trebuie să stăpânească arta de a cultiva relaţiile cu oamenii şi de a
folosi datele şi informaţiile pe care le obţine pentru a servi cele trei priorităţi ale
postului său: securitatea naţională, ordinea publică şi siguranţa cetăţeanului. Un
manager bun, indiferent de conjuncturi, trebuie să fie mereu atent la lege. Renunțarea
la preceptele legale nu are nici o justificare, în nici o împrejurare. Tăria, forţa,
succesul, imaginea - totul este determinat, până la urmă, de o singură condiţie,
esenţială: legalitatea! Priceperea şi strădania managerului de a pune la baza tuturor
demersurile sale şi ale Agenţiei pe care o conduce forţa legii îl ajută pe acesta, pe
oamenii lui, să reziste oricăror diversiuni, oricăror provocări, oricăror tentaţii. Cea
mai gravă dintre acestea ar fi încercarea de a se substitui organelor de poliţie.
Colaborarea dintre organelee de poliţie şi detectivi se realizează pe baza legii şi se
subordonează necondiţionat ţelului comun - apărarea ordinii şi a legalităţii.
În ultimă analiză, bazarea eforturilor pe triunghiul lege - legalitate - onestitate
asigură eficienţă şi conferă certitudine şi siguranţă demersurilor pe care managerul
le întreprinde. Fără forţa de a crea certitudini, eforturile sale pot induce sentimentul
risipei şi al pierderii de vreme. Certitudinile sunt necesare pentru a nu bâjbâi la
nesfârşit în întunericul tranziţiei, pentru a găsi cu claritate calea spre reuşită, fără a
bate pasul pe loc, cu iluzia câştigării de experienţă. Tăria de a renunţa la ceva care
nu merge şi, prin aceasta, dăunează întregului este o calitate pe care trebuie să o aibă
atât un manager, cât şi un conducător. Eleganţa renunţării este specifică celor tari,
caracterelor puternice.
Personalitatea celui aflat în fruntea Agenţiei trebuie resimţită chiar şi ;itunci când
el nu este prezent. Această afirmaţie poate fi un argument pentru motivarea
oamenilor din subordine, dar şi o expresie a respectului faţă de ei. Cel care pretinde,
mai întâi trebuie să ofere, să pună accent pe principii şi nu doar pe reguli, să fie
onest, hotărât, perseverent, drept, să ştie să asculte.
El nu trebuie să confunde punctualitatea cu rigiditatea, dar nici flexibilitatea cu
dezordinea şi stările haotice. Străduindu-se să răspundă acestor comandamente, cel
aflat în fruntea Agenţiei va constata că oamenii îi stau în preajmă din convingere şi
cu respect, din nevoia unui ataşament motivat lăuntric şi nu din teamă sau cine ştie
ce constrângeri.
A fi manager şi conducător în acelaşi timp nu e uşor. Dar e posibil!
2.2. Personalitatea detectivului particular
După ce am conturat o imagine a ceea ce înseamnă profesia de detectiv particular,
care sunt cerinţele care se impun unui conducător de Agenţie, în cele ce urmează
vom prezenta unele aspecte identificate de literatura de specialitate cu privire la
structura de personalitate a detectivilor care s-au afirmat în această profesie.
 Este evident că pentru a înfiinţa o societate specializată sau a deschide un cabinet
individual de detectiv particular trebuie îndeplinite condiţiile prevăzute de lege.
Pentru a asigura viabilitatea opţiunii făcute de cei care au îmbrăţişat activitatea de
detectiv particular, pentru a reuşi în această profesie sunt necesare o serie de calităţi.
Astfel, potrivit unor studii realizate de specialişti în domeniu, personalitatea unui
detectiv particular ar putea fi definită de următoarele coordonate:
a) aptitudini de comunicare
Un bun detectiv trebuie să aibă un anumit bagaj de cunoştinţe despre viaţă şi
despre oameni în general. Practica muncii de detectiv impune raporturi şi contacte
cu persoane din toate sferele vieţii (minorităţi, străini, tineri, bătrâni, persoane din
mediul interlop, suburban, dar şi de la nivelele de vârf). Detectivul trebuie să dispună
de capacitatea de a se adapta cu uşurinţă la nivelul de referinţă al acestora. El trebuie
să manifeste un puternic spirit de cooperare, stabilitate emoţională şi, uneori, să dea
dovadă de talent actoricesc pentru rolul jucat.
Arta de a asculta reprezintă primul capitol din managementul detectivistic.
Detectivul trebuie să-i ofere clientului său posibilitatea de a releva toate elementele
pertinente cazului. El trebuie de asemenea să ştie să obţină informaţii într-un mod
calificat şi confidenţial, să le stocheze, să le valorifice numai în cadru legal şi numai
atunci când trebuie, fără a aduce prejudicii vieţii personale, intereselor celor care
apelează la el.
Clientul reprezintă pentru detectiv un sprijin esenţial. Discuţia dintre aceste două
entităţi trebuie să releve posibilităţile dar şi dificultăţile de acţiune, punctele forte şi
punctele slabe ale cazului, factorii care se constituie în constrângeri, dar şi în
oportunităţi pentru soluţionarea. problemei în conformitate cu legea.
Comportamentul pro-activ al detectivului în relaţia cu clientul său începe cu
ascultarea atentă, interesată a acestuia, trecând permanent prin filtrul gândirii proprii
informaţiile obţinute.
Prin prezenţa sa fizică, prin comportament, prin profesionalismul cu care conduce
discuţiile detectivul determină la interlocutorul său o stare de încredere.
Comunicarea presupune de asemenea o cultură vastă, o acumulare permanentă
de cunoştinţe care să permită a se face faţă oricărui gen de conversaţie. Numai astfel
vor putea fi susţinute discuţii în domenii dintre cele mai diferite, fără a comite erori
descalificante.
În discuţiile cu clienţii detectivul particular trebuie să ştie să asculte, să reţină
ceea ce este relevant pentru scopul investigaţiei, să inspire încredere prin prezenţa
sa fizică şi să dea dovadă de profesionalism prin modul de abordare a discuţiilor.
b) inteligenţă şi capacitate de sintetizare (recapitualare, generalizare)
în munca de investigaţii, în special în cazurile mai complexe, cum sunt cele din
domeniul economic, detectivul particular se poate confrunta la un moment dat cu un
volum mare de date şi informaţii despre fapte şi persoane implicate. Ca atare,
detectivul particular trebuie să aibă capacitatea de a selecta din volumul de date şi
informaţii pe care le are la dispoziţie pe cele esenţiale care să stea la baza elaborării
planului de acţiune pentru soluţionarea cazului încredinţat de client.
În acelaşi context se înscrie şi inteligenţa şi capacitatea de a analiza, ordona şi
sintetiza datele şi informaţiile obţinute pe care să le insereze într-un mport de
concluzii care să răspundă cerinţelor beneficiarului.
c) spirit de observare şi putere de memorare
În primul rând, un detectiv particular trebuie să aibă cele cinci simţuri
esenţiale funcţionale, respectiv: acuitate vizuală, auditivă, olfactivă, tactilă şi
papilară. Trebuie să fie agil, alert la neobişnuit şi atent în spaţiu. În investigaţiile pe
care le efectuează, trebuie să aibă spirit de observaţie şi capacitatea de memorizare
pentru a reţine acele aspecte şi detalii care să-l .ijute în soluţionarea cazului. Uneori,
un detaliu nesemnificativ la prima vedere poate conduce la soluţionarea cazului
investigat.
d) curiozitate şi imaginaţie
Detectivul particular trebuie să fie un individ curios, un fin analist şi psiholog, să
nu se lase niciodată înşelat de aparenţe, să fie sceptic faţă de ceva care pare evident,
să fie suspicios în privinţa naturii umane şi să cerceteze adânc pentru aflarea
adevărului. Sunt situaţii în care trebuie să se facă abstracţie de toate faptele care par
veridice. Adesea, persoanele implicate în infracţiunile investigate nu trezesc, la
prima vedere, nici un fel de suspiciuni, mai ales atunci când pozează ca victime sau
reclamanţi. Cercetările, investigaţiile şi verificările întreprinse de detectiv pot
conduce însă la concluzii contrare aparenţelor, victimele sau reclamanţii fiind de fapt
vinovaţii, infractorii.
Pentru a rezuma, a investiga înseamnă a nu crede decât în rezultatele propriilor
verificări.
e) pasiunea pentru această activitate
Pasiunea pentru activitatea de detectiv particular nu reprezintă doar o cerinţă de
circumstanţă, ci trebuie să fie elementul cheie care să determine o persoană să
îmbrăţişeze această carieră.
Succesul în munca de detectiv particular este determinat şi de dragostea faţă de
meserie, alături de talent, dorinţă de afirmare şi dăruire de sine. Condiţiile în care
acţionează detectivul particular sunt uneori vitrege, implică anumite riscuri, dar
acestea nu trebuie să constituie impedimente în derularea activităţii investigative şi
având ţelul nobil de stabilire a adevărului.
f) rezistenţa la efort prelungit
A fi detectiv particular presupune a adera liber consimţit la un efort prelungit,
capacitatea de a învinge starea de oboseală după multe ore de lucru, a nu te plictisi,
de a-ţi păstra calmul, pentru a îndeplini misiunea asumată. Adesea, misiunea de
detectiv particular impune ca acţiunea să se desfăşoare noaptea, în zilele de
sărbătoare, pe timp de ploaie, frig, în arşiţa soarelui, în locuri insalubre, ceea ce nu
este deloc confortabil, însă pentru atingerea scopului propus nimic nu trebuie să fie
prea greu.
g) capacitatea de a păstra un secret
Un detectiv particular nu trebuie sub nici o formă să dezvăluie datele şi
informaţiile obţinute în procesul de investigare unor persoane care nu sunt angrenate
în soluţionarea cazului şi nici să folosească aceste date în alte scopuri (ex. şantaj). A
nu respecta acest principiu de muncă înseamnă pierderea credibilităţii şi, implicit,
sfârşitul afacerii în acest domeniu, ca să nu mai vorbim de răspunderea penală a celui
în cauză. Oricum, nu trebuie uitată excepţia de la acest principiu şi anume datele şi
informaţiile utile pentru aflarea adevărului în cauzele penale care trebuie
communicate atunci când sunt solicitate de către organele Ministerului Public sau
de către instanţele de judecată.
De asemenea, în cazurile în care se obţin, accidental, informaţii care visează
siguranţa naţională, obligaţia detectivului particular este aceea de a sesiza de îndată
autorităţile cu atribuţii în domeniu.
Păstrarea secretului profesional, discreţia şi profesionalismul reprezintă în
condiţiile economiei de piaţă, o adevărată „carte de vizită".
h) abilitatea de a mânui echipamente tehnice
O latură esenţială a muncii de detectiv particular o reprezintă probarea serviciilor
prestate. Dovezile trebuie să-l convingă pe client de realitatea celor constatate şi să-
l ajute în rezolvarea problemelor sale. Imortalizarea pe peliculă foto sau video a unor
momente de interes pentru client, fotocopierea unor documente folosite ca probe
într-un proces, prelucrarea unui volum mare de informaţii, presupune ca detectivul
particular să fie în măsură să mânuiască cu uşurinţă un aparat foto, o cameră video,
să acceseze şi să lucreze pe un calculator etc.
i) capacitatea de a face faţă tentaţiilor
Detectivul particular trebuie să dovedească onestitate şi corectitudine în muncă,
să reziste tentaţiilor de a se lăsa mituit, să evite orice implicare emoţională în cazul
instrumentat, chiar dacă impulsurile ar fi foarte mari.
 Singurul obiectiv al detectivului particular trebuie să îl constituie stabilirea
adevărului în cazul în care a fost angajat şi prezentarea în faţa clientului său a datelor,
informaţiilor şi documentelor, aşa cum au rezultat ele din verificările întreprinse.
j) puterea de a recunoaşte şi controla propriile porniri
Conştientizarea propriilor neajunsuri şi porniri de moment, autocontrolul ni
diverse situaţii, vor permite detectivului particular să manifeste obiectivitate in
demersurile sale pentru aflarea adevărului.
Realitatea practică a demonstrat, nu de puţine ori, existenţa unor situaţii când
datele şi informaţiile obţinute în procesul de investigare au intrigat sau iu creat
sentimente de milă, de compătimire faţă de un anumit subiect, cu nfecte directe şi
evidente asupra rezultatului investigaţiei.
Trebuie menţionat faptul că potrivit standardelor actuale de pregătire,
perfecţionare şi evaluare din domeniul organelor de drept din țară și de peste hotare,
imparţialitatea, responsabilitatea, loialitatea, profesionalismul şi discreţia sunt
principalele jaloane după care se evaluează personalitatea unui lucrător din aparatul
de poliţie. Acestea sunt perfect aplicabile şi detectivului particular.
Detectivul particular este un profesionist care acţionează în condiţiile legii.
Activitatea sa are la bază aceleaşi principii de muncă ca şi aceea a lucrătorului din
structurile specializate de stat. Ea utilizează metode, procedee, tehnici şi mijloace de
muncă identice sau sensibil apropriate de cele ale lucrătorului din structurile
specializate de stat.
Detectivul particular dispune de o pregătire profesională de specialitate, formată
în instituţiile de învăţământ de profil.
Serviciile detectivului particular nu implică birocratism. Operativitatea în
rezolvarea cazului, indiferent de condiţii şi timp de acţiune, constituie unul dintre
obiectivele activităţii detectivului.
În concluzie, detectivul particular ar putea fi definit ca un profesionist care, la
cererea clientului său, obţine informaţii în condiţiile legii, în baza unor principii
bine statuate, prin metode şi mijloace de muncă specifice, legale, în mod discret şi
operativ.
Această profesie aduce societăţii, un important beneficiu prin satisfacerea
nevoii sociale de securitate.
Așa dar, pentru ca activitatea de detectiv particular să fie corect percepută de către
societatea noastră contemporană, având în vedere caracterul de noutate al
detectivismului în Moldova, este necesar să se înţeleagă ce anume reprezintă această
profesie, ce anume poate ea să ofere.
 Pornind de la actorii sociali, de la nevoile acestora şi continuând cu prevederile
actelor normative incidente, apreciem că detectivii particulari, individual sau
constituiţi în cabinete, pot presta o serie de activităţi sintetizate astfel:
La solicitarea persoanelor juridice:
• acordă consultanţă în elaborarea programelor şi normelor Interne pentru
protecţia firmei sub raport procedural, fizic şi cu privie Ia personal în baza
legii;
• acordă consultanţă în organizarea structurilor interne de securitate ale firmei,
precum şi în instruirea personalului din cadrul acestora.
• verifică în ce măsură angajaţii sau candidaţii la angajare sânt compatibili cu
cerinţele posturilor pe care le ocupă sau urmează să le ocupe;
• verifică starea de loialitate şi corectitudine a angajaților firmei, sub raportul:
- îndeplinirii sarcinilor profesionale specifice,
- modului în care respectă secretul profesional,
- modului în care acţionează sau nu pentru promovarea imaginii
firmei;
• verifică viitorii parteneri de afaceri, persoanele fizice și juridice sub raportul:
- bonităţii şi solvabilităţii acestora;
- seriozităţii şi corectitudinii în îndeplinirea obligațiilor asumate prin
contract;
- asigurării împotriva riscurilor, când li s-a livrat, sau urmează să li se
livreze o cantitate de marfă;
- manoperelor frauduloase, contrare legilor specifice în domeniu;
- intenţiilor şi operaţiunilor de înstrăinare a unor bunuri pentru
diminuarea patrimoniului şi neonorarea obligațiilor contractuale
asumate când ajung în stare de faliment;
- concurenţei neloiale.
La solicitarea persoanelor fizice:
• obţine documentele solicitate de acestea care atestă nașterea, modificarea sau
stingerea unor raporturi juridice cum sânt:
- documente privind stabilirea filiaţiei (Legătură de rudenie între
copii și părinți), când persoana în cauză nu-şi cunoaşte părinţii;
- documente care să ateste gradul de rudenie cu anumite persoane;
- documente care să ateste drepturile și obligațiile de participare la
masa succesorală;
- documente care să ateste drepturile și obligațiile soților cu privire la
patrimoniul comun, în caz de partaj;
- documente care să ateste investiţiile realizate cu privire la un bun
mobil sau imobil ce reprezintă obiectul unui litigiu;
 - documente care să fie folosite în instanţă pentru declararea
judecătorească a dispariţiei unei persoane şi, respectiv, declararea
judecătorească a morţii acesteia pentru deschiderea succesiunii şi
stingerea obligaţiilor către creditori;
- documente de stare civilă etc.;

• efectuează verificări sub toate aspectele cu privire la viitorul soţ/soţie,

ginere/noră;
• efectuează verificări complexe cu privire la copiii care urmează a fi înfiaţi
şi la familiile acestora;
• efectuează verificări privind fidelitatea soţului/soţiei;
• efectuează verificări cu privire la comportamentul, anturajul şi preocupările
ascunse ale copiilor;
• efectuează verificări cu privire la persoanele dispărute de la domiciliu;
• depistează animale de casă furate sau pierdute;
• identifică rude sau persoane din cercul intim de persoane despre care
• solicitantul nu mai cunoaşte nimic de ani de zile;
• etc.

La solicitarea persoanelor juridice şi fizice desfăşoară şi alte activităţi

specifice, cum sânt:
• depistarea de bunuri ascunse sau înstrăinate în scopul prejudicierii
intereselor unei părţi în litigiu;
• depistarea de persoane care recurg la ameninţări sau acţiuni de şantaj;
• depistarea de persoane care pot depune mărturie în instanţă privind acte,
fapte şi împrejurări de interes;
• obţinerea unor mijloace de probă ce pot fi folosite în instanţă sau în alte
scopuri;
• alte activităţi care nu contravin legii şi nu sunt de competenţa exclusivă
a organelor din structurile specializate de stat.

2.3. Diverse clasificări.

În ţările cu tradiţie în domeniu această categorie de profesionişti este

structurată astfel:

a) Detectivul general care, în condiţiile legii privind practicarea acestei

profesii în România, ar putea fi definit ca acea persoană, atestată în
condiţiile legii, care se angajează în întreaga gamă de activităţi specifice
acestei profesii.

Detectivul particular care ar corespunde cel mai bine acestor cerinţe ar trebui să
fie absolvent al unui institut de învăţământ superior, bun psiholog, criminalist,
specialist în culegerea de informaţii din toate sferele de activitate, abil în mânuirea
mijloacelor tehnice, fin analist şi sintetizator. El trebuie să aibă o anumită experienţă
de viaţă şi profesională şl relaţii în domeniile de interes.
Această categorie de detectivi particulari are o varietate largă de clienţi, de la
diverşi indivizi şi mici comercianţi până la nivelul murilor companii şi corporaţii.
Detectivul general nu trebuie neapărat să presteze personal întreaga gamă de
activităţi specifice, el putând fi un bun coordonator al activității altor detectivi.

b) Detectivul legal, denumire oarecum improprie având in vedere că toate

categoriile de detectivi îşi desfăşoară activitatea în conformitate cu legea,
profesează pe lângă şi în interesul barourilor de avocați.

Rolul acestei categorii de detectivi, în ţările occidentale este acela de a depista şi

intervieva martori, de a obţine informaţii, documente și elemente probatorii, de care
un avocat să se folosească în susținera unei cauze în instanţă.
Activitatea acestei categorii de detectivi are un character official, deschis,
individualizându-se prin următoarele caracteristici:
a) procesul investigativ se axează pe o secvenţa procedural, având un curs logic
şi bine definit;
b) obţinerea datelor, informaţiilor, elementelor probatorii se desfăşoară după o
procedură strict definită;
c) datele, documentele, elementele probatorii se stochează și se asigură pentru a
nu fi deteriorate;
d) detectivul depistează persoane ce pot fi folosite ca martori în instanţă, le
intervievează, înregistrează discuţiile cu acesta le pregătește pentru depunerea
mărturiei;
e) datele, informaţiile obţinute nu se prelucrează, fiind stocate pe suporturi în
forma lor autentică, manifestându-se grijă în privinţa acuragteței acestora;
f) datele, informaţiile, documentele obţinute ca elemente probatorii trebuie
corelate cu cauza acţiunii, respectiv cu interesele clientului, în aşa fel încât să
favorizeze argumentaţia avocatului în instanţă;
g) în cauzele penale, detectivul particular trebuie să îl protejeze pe acuzat în
privinţa drepturilor sale constituţionale.
Unele dintre aspectele care individualizează activitatea detectivului legal în
străinătate îşi găsesc reflectarea în munca detectivului român care lucrează pe lângă
barourile de avocaţi.
 În contextul Legii privind exercitarea activităţii de detectiv particular în
România, această categorie de profesionişti este implicată în efectuarea de
investigaţii cu privire la bunurile ce formează obiectul unor litigii de natură civilă
sau penală, înstrăinate în scopul prejudicierii intereselor unei părţi în proces.

c) Detectivul de asigurări îşi desfăşoară activitatea fie ca angajat al

companiilor de asigurări, fie în baza unor convenţii scrise cu acestea.
Activitatea detectivului de asigurări se aseamănă cu cea a detectivului legal,
scopul acesteia fiind acela de a apăra interesele companiilor de asigurări
împotriva pretenţiilor ori a solicitărilor frauduloase de compensaţii materiale
formulate de asiguraţi.
Paleta de activităţi corespunde domeniului de activitate al companiilor de
asigurări.
În legea română de exemplu, nu se face nici o precizare din care să derive în mod
clar obiectul de activitate al acestei categorii de detectivi, acesta putându-se regăsi,
prin extensie, în legătură cu bunurile care fac obiectul unor litigii de natură civilă
sau penală, înstrăinate în scopul prejudicierii intereselor unei părţi în proces.

d) Detectivii de companii care, potrivit legii române, ar putea fi asimilaţi celor

implicaţi în:
• obţinerea de date privind solvabilitatea ori seriozitatea unei persoane fizice
sau juridice, potenţial partener de afaceri;

• asigurarea protecţiei împotriva scurgerii unor informaţii din sfera vieţii

private sau privind activitatea pe care agenţii economici doresc să o păstreze
confidenţială.

Această categorie de detectivi va deveni în scurt timp cea mai stabilă, având de
regulă statutul de angajat al companiilor private în folosul cărora lucrează.

e) Detectivii specialişti reprezintă acea categorie specializată într-un anumit

domeniu de activitate cu arie restrânsă (experţi grafologi, criminalişti), care
îşi aduc contribuţia la investigarea, confirmarea sau infirmarea veridicităţii
datelor şi informaţiilor, a elementelor probatorii obţinute prin diverse metode
şi mijloace specifice muncii de investigaţii

În cercurile de specialitate, cu deosebire cele olandeze şi belgiene, sectorul privat

de investigaţii este împărţit în raport de generaţie sau gradul de specialitate al
practicienilor profesiunii de detectiv particular.
Pentru aceasta, detectivii particulari sunt împărţiţi în trei categorii, respectiv:

• Detectivi particulari din prima generaţie, definiţi ca persoane ce îşi oferă

serviciile publicului larg şi acceptă misiunii eterogene. Publicul cunoaşte
această categorie de detectivi doar prin intermediul imaginii întreţinută de
mass-media sau de literatura beletristică;

• Detectivii particulari din a doua generaţie, definiţi ca persoane cu un

anumit grad de specializare care îşi exercită activitatea, în principal, în mediul
afacerilor;

• Detectivii particulari de ultimă generaţie, definiţi ca persoane specializate

în domeniul informatic şi al datelor informatizate, reprezentând categoria de
profesionişti în plină dezvoltare şi cu cea mai mare priză la beneficiari. în
condiţiile proliferării fraudelor în informatică, mulţi detectivi particulari s-au
specializat şi au devenit experţi în domeniul computerelor şi al comunicaţiilor,
fiind în măsură s.i utilizeze aceste mijloace pentru obţinerea de informaţii în
scop preventiv. Acest nivel de specializare denumit şi cercetare tehnică sau
cercotnro dosktop, are ca scop principal detectarea fraudelor sau a abuzurilor
comise de diverse persoane prin intermediul calculatoarelor. Detectivi cu
;istfel de pregătire sunt căutaţi de societăţile comerciale private, bănci,
organisme financiare etc. pentru protejarea conturilor, a operaţiunilor
efoctuato prin intermediul mijloacelor informatice, pentru depistarea
persoanelor care comit fraude în acest domeniu, fiind şi categoria de
profesionali cea mai bine remunerată. în legătură cu fraudele în domeniul
infoimatic vom reveni într-o altă secţiune a acestui volum.
 Capitolul II.

CONFLICT - COMUNICARE – PERSUASIUNE(Convingere)

Multe sânt cerinţele care se ridică în faţa celui care îmbrăţişează profesia de
detectiv particular sau care se decide să conducă o agenţie de detectivi. Lista lor nu
este probabil niciodată completă. Viaţa evoluează atât de repede încât mereu apar
alte şi alte noutăţi cu care detectivul trebuie să ţină pasul. Dincolo însă de suma
evenimentelor mărunte, cotidiene, a noutăţilor care apar în branşă şi în legătură cu
aceasta, există însă aspecte fundamentale care ţin de bazele ştiinţifice pe care se
aşează activitatea. Ele reprezintă temelia pe care detectivul particular îşi clădeşte
noua sa îndeletnicire. A fi în slujba cetăţeanului, a intra în contact cu persoane din
cele mai diverse pături sociale nu este câtuşi de puţin un lucru simplu.
Pentru a crea acel detectiv particular modern de care societatea are nevoie, vom
studia și analiza aspecte fundamentale ale triadei Conflict - Comunicare –
Persuasiune(Convingere), încheind cu câteva sfaturi practice pentru valorificarea
eficientă a personalităţii detectivului particular. Vom proceda astfel întrucât
conflictele există pretutindeni în ansamblul social, iar pentru rezolvarea lor este
nevoie de o comunicare organizată ştiinţific, menită să-i confere acesteia
persuasiunea, respectiv convingerea interlocutorului.

1. Conflict
Activitatea de detectiv particular îşi are izvorul în aspecte conflictuale ale vieţii,
apărute în mediul familial, social sau economic. Riscul de conflict între indivizi, în
interiorul unei organizaţii sau între diferite structuri reprezintă un factor relativ
constant.
În cele mai frecvente cazuri, solicitarea unei investigaţii este determinată de
conflicte generate de sentimente (acţiuni ori frustrări legate de partenerul de viaţă),
ori de derularea unor activităţi economice (teama de concurenţă, suspiciuni privind
loialitatea angajaţilor, menţinerea unor surse pentru aprovizionare sau pentru
desfacere de bunuri etc.).
Este evident că în toate aceste situaţii faptice există un element comun: starea de
alertă, de suspiciune ori de conflict pentru care se caută un specialist în măsură să
ordoneze lucrurile şi să redea liniştea şi confortul anterior declanşării acestei stări.
Actorul social care poate face acest lucru este detectivul particular.

Pentru a fi în măsură să-şi urmeze misiunea, detectivul trebuie să cunoască, printre

multe altele, şi aspectele teoretice privind conflictul interpersonal şi
interinstituţional.
Conflictul reprezintă o temă importantă mai ales pentru manageri. Aşa după cum
au demonstrat numeroase studii, calitatea acestora de a gestiona conflictele i-a
recomandat pentru succesul managerial ulterior.
 1.1. Conflictul - concept, niveluri, tlpologie
Există mai multe abordări în definirea conflictului la nivel individual şi la nivelul
unor organizaţii, cum ar fi spre exnmpln şi societatea de detectivi
particulari. Atitudinile faţă de conflictele din organizații se înscriu, de-a lungul
unei axe, între doi poli extremi.
La primul pol se află conflictul abordat ca fenomen negativ, situație în
care el are un rol distructiv asupra organizaţiei. La polul opus este conflictul privit
ca o stare inevitabilă, care adună la un loc, energiile puse in joc de persoane sau
organizaţii, cum ar fi: competivitatea, rivalitatea, dinamismul. El nu este abordat ca
o patologie, ci ca un semn de bună sănătate și energie. Intre aceste extreme există şi
o a treia manieră de abordare în care conflictul este considerat ca potenţial distructiv,
etapa în care el poate împiedica organizaţia să răspundă la nevoile de schimbare
impusă de mediu.

Din punct de vedere comportamental conflictele din organizații pot fi privite:

a) ca o opoziţie centrată pe adversar, la baza căreia stau incompatibilitatea
scopurilor, a intenţiilor sau a valorilor părții oponente;
b) ca un proces în cadrul căruia o serie de indivizi sau grupuri apreciază că
alţi indivizi sau grupuri împiedică planurile, scopurile sau activitățile lor. În
fine, mai există o a treia posibilitate,
c) conform careia conflictele se produc în manieră cvasisistemică, obiectivele
unui individ sau serviciu lovindu-se de voinţa altora, considerată ca fiind
îndreptată împotriva intereselor proprii.

În raport de interes şi de unghiul de abordare a problemei conflictelor pot fi

identificate o multitudine de clasificări ale nivelului acestora. Vom examina în cele
ce urmează acea abordare a nivelului conflictului pe care o considerăm ca fiind cea
mai apropiată de cerinţele detectivilor particulari.

Conflictul intrapersonal.
Acest tip de conflict apare atunci când asupra individului se exercită două sau
mai multe forţe cu valențe diferite dar cu intensităţi aproximativ egale, şi anume:

a) conflictul atracţie - atracţie ( individul este pun în fața unor alternative

la fel de deziderabile). Acest conflict are oul m и mi Impact în

comportamentul organizaţional;
b) conflictul atracţie - respingere ( scopurile organizaţionale au pentru indivizii
din organizaţie valori pozitive şi negative ). Este cel mai relevant pentru
analiza comportamentului organizaţional, deoarece scopurile organizaţionale
 pot genera un nivel ridicat al conflictului la nivel de persoană, cauzând pusee
de anxietate în legătură cu poziţiile care trebuie evitate;

c) conflictul respingere - respingere ( individul este pus în faţa alegerii între

două scopuri negative). Nu are impact major asupra comportamentului
organizaţional, deoarece persoana poate să nu facă nici o alegere sau să iasă
din situaţie, conflictul rezolvându-se. Există însă şi cazuri când persoanele nu
au posibilitatea să părăsească situaţia, de exemplu detectivii care îi detestă pe
şefii lor, dar sunt prea mândri pentru a deveni şomeri.

Conflictul interpersonal. Când doi indivizi nu cad de acord într-o problemă,

conflictul se concretizează în relaţii interpersonale tensionate. Această formă de
conflict ajunge cel mai frecvent în faţa detectivului particular.

Conflictul intergrupuri. Acest tip de conflict implică dezacorduri între două

părţi opozante, privind scopurile sau distribuţia de resurse. Fiecare grup aplică
etichete adversarului, ceea ce are ca rezultat creşterea ostilităţilor, respectiv
reducerea comunicării şi a interacţiunilor. Situaţia se manifestă la agenţii economici
importanţi, cu un personal numeros, unde detectivul particular se află în situaţia de
a afla nemulţumirile care pot degenera în conflicte cu repercusiuni majore asupra
performanţelor instituţiei.

Conflictul interorganizaţional. în acest caz, ambele părţi simt că, în urmărirea

scopurilor lor, sunt frustrate de către cealaltă parte. Aici detectivul particular poate
fi util îndeosebi din perspectiva încălcării normelor unei concurenţe loiale.

Conflictele au o multitudine de forme şi pot apărea în cele mai neaşteptate

contexte şi combinaţii. Datorită acestui fapt, tipologiile au o diversitate mare.

În cele ce urmează vom prezenta două tipologii care au o mai mare utilitate pentru
detectivii particulari, cu precizarea că fiecare tip de conflict este determinat de
factori diferiţi şi determină răspunsuri diferite ale indivizilor sau ale grupurilor
implicate.

Astfel, într-o primă opinie se consideră că în organizaţiile clasice există patru

tipuri predominante de conflicte structurale:

a) Conflictul ierarhic, care apare între diferite niveluri ale organizaţiei:

directorii pot fi în conflict cu managerii sau cu personalul T.E.S.A.
b) Conflictul funcţional, care se manifestă între depui turnantele organizaţiei:
aprovizionare, desfacere, contabilitate, financiar etc
 c) Conflicte între conducere şi subordonaţi, care rezultă din situațiile în care
conducerea nu posedă suficientă autoritate asupra subordonaţilor.

d) Conflictul între formal şi informal, care constituie ;işn numitele conflicte

de putere, între persoane investite legal pe anumite funcţii şi cele care datorită
competenţei ori altor calităţi sunt percepute ca lideri do .ine sau de membrii
colectivului în cauză.

Dintr-o altă perspectivă se identifică alte tipuri de conflicte:

a) Conflictul de scop, care poate apărea atunci când dorlnţnle unei persoane sau
ale unui grup diferă de cele ale celorlalţi membri ai colectivului sau de cele
ale unei familii, aspect care intră frecvent în competenţele detectivului
particular.

b) Conflictul cognitiv, care poate rezulta atunci când o persoanii s.iu un grup
susţin idei sau opinii contradictorii în legătură cu o situaţie do interes comun.

c) Conflictul afectiv, care apare atunci când sentimentele sau .itiludinile unei
persoane sunt incompatibile cu cele ale altei persoane, suportul fiind
reprezentat de probleme reale ori imaginare (gelozie, teamă, orgoliu otc.).

d) Conflictul de comportament, care apare atunci când o persoană are o

conduită considerată inacceptabilă de către alta, cu care este legată prin relaţii
afective ori oficiale.

1.2. Cauze şi evoluţii ale conflictelor

Conflictele interpersonale şi/sau organizaţionale au o etiologie complexă. Unii

specialişti sunt de părere că originea conflictelor se regăseşte chiar în structurile
organizaţiilor şi în eforturile acestora de a coordona şi integra diferenţele stucturale.
Din această perspectivă, cauzele conflictelor organizaţionale ar putea fi următoarele:

Structurarea organizaţiei. în acest caz conflictul izbucneşte datorită modului în

care au fost grupate şi ordonate diferitele activităţi ale organizaţiei. Conflictul
potenţial apare atunci când două sau mai multe grupuri, cu obiective şi idei diferite
sunt în relaţie de dependenţă reciprocă. Competiţia pentru resursele deficitare. În
acest caz conflictul se prezintă sub forma unor dispute între serviciile funcţionale ale
organizaţiei sau între subcompartimente diferite ale aceluiaşi serviciu (de exemplu,
competiţia pentru investiţii, echipament, facilităţi etc.), sau sub forma unui
angajament care vizează poziţia, cariera, promovarea în sistem. Competiţia între
indivizi generează fricţiuni şi restrânge cooperarea, fapt ce reprezintă o
disfuncţionalitate majoră pentru ansamblul organizaţional. Atunci când grupul se
identifică cu o anumită cauză (fie rivalitate interfuncţională, fie una
interdepartamentală, fie un conflict între staff-ul managerial şi executanţi),
rezultatele pot fi dezastruoase pentru afacerile organizaţiei.

Conflictul pentru putere şi influenţă. Puterea şi influenţa în organizaţii sunt

văzute ca fenomene legate de micropoliticile acesteia. Este ştiut faptul că puterea,
prin natura ei, are un caracter profund conflictual. Indivizii, grupurile sau
departamentele caută să influenţeze strategia organizaţiei, să controleze mai multe
resurse, să-şi protejeze valorile proprii, fapte potenţial generatoare de conflicte, cu
atât mai mult cu cât o astfel de competiţie are loc în virtutea unei situaţii de câştig -
pierdere.

Tentativele de autonomie. în sens larg, autonomia este asociată ideii de libertate

personală, de spaţialitate. Atunci când o persoană intră într-o organizaţie, limitele
activităţii sale sunt stabilite prin fişa postului sau printr-o înţelegere contractuală.
Dacă delimitările nu sunt foarte bine precizate, ele pot deveni obiect al disputelor
subordonat - superior, degenerând în conflict, deoarece o schimbare intervenită în
profilul unui post poate fi percepută ca o violare a teritoriului, percepţie care are ca
rezultat acţiuni de respingere şi de rezistenţă.

Probleme personale. Deşi marea majoritate a conflictelor organizaţionale au la

bază cauze structurale, nu trebuie totuşi neglijată componenta umană a conflictului,
deoarece aceasta aduce cu sine nelinişti personale, nemulţumiri, agresiuni şi frustrări
refulate. în acest caz, rolul managerului este minim, rolul major revenind experţilor
externi, specializaţi în altfel de domenii, cum ar fi şi detectivii particulari.

Probleme de comunicare. Furnizarea unor informaţii incomplete, folosirea unor

canale inadecvate, utilizarea unui limbaj prea specializat sau chiar lipsa
comunicaţiilor sunt adesea surse ale conflictului. Soluţionarea conflictelor astfel
provocate se realizează prin cooperare, deoarece numai prin schimbul deschis de
informaţii se pot descoperi cauzele reale ale conflictelor.

Atât individul cât şi organizaţia manifestă contradicţii interne, au părţi sensibile,

puncte vulnerabile, toate acestea constituind unul dintre aspectele vieţii cotidiene la
nivel individual şi organizaţional. însă, atunci când divergenţele degenerează în
conflicte, se pot identifica mai multe stadii, care se constituie într-un proces ciclic.

În stadiul latent, apar condiţiile pentru instalarea unui conflict (de exemplu: criza
de resurse, diferenţele de principii şi opinii, rivalităţile dintre indivizi sau grupuri)
sau urmările unui conflict anterior, în care unu dintre părţi a rămas cu un sentiment
de nemulţumire. Unele situaţii nu merţi mai departe de atât, rămânând în acest stadiu.
 Pentru ca un conflict să treacă în stadiul următor, esto necesară o schimbare a
percepţiei şi a interpretării situaţiei care este influenţată In rândul ei de schimbarea
internă sau externă a factorilor ce definesc rospectiva situaţie (proprietatea,
mărimea, tehnologia, obiectivele, mediul, oamenii).

Aceşti factori pot fi percepuţi fie ca oportunitate, fie ca o ameninţare la adresa

celor implicaţi. Schimbarea este însoţită de o componentă emoţională: pe măsură ce
oamenii încep să se simtă incomod, să fie tensionaţi, ostili sau neliniştiţi, se modifică
şi comportamentul lor, iar conflictul trece în stadiul de deschis.

Toate acestea reprezintă doar simptome, şi de aceea efortul managerial ori de

investigare trebuie îndreptat spre tratarea cauzelor profunde ale respectivelor
conflicte şi nu spre înlăturarea sau diminuarea simptomelor.La modul concret,
trebuie acţionat asupra cauzelor şi nu a efectelor.

Orice conflict are o dinamică proprie, care parcurge cel puţin patru stadii relativ
clar conturate, şi anume: frustrarea, conceptualizarea, comportamentul şi efectele.

I. Frustrarea. Conflictul poate fi descoperit sub formă de frustrare aproape în

orice grup sau la orice individ. Această frustrare poate fi acuzată de factori variabili,
incluzând dezacordul faţă de scopuri, lipsa de promovare sau de creştere a salariului,
lupta pentru resurse economice greu de procurat, noi reguli sau politici etc.

II. Conceptualizarea. în acest stadiu, părţile aflate în conflict încearcă să

înţeleagă natura conflictului, analizează ce hotărâri pot lua pentru rezolvare sau ce
cred ei despre hotărârile pe care le vor lua adversarii lor şi îşi formulează diferite
strategii.

III. Comportamentul. în urma procesului de conceptualizare, fiecare parte

încearcă să implementeze propriul mod de rezolvare a conflictului, acţionând fie prin
forme clare, tranşante şi perceptibile, fie prin acţiuni deghizate, mai greu de
identificat, situaţie în care sunt necesare cunoştinţele unui detectiv particular.

O dată conflictul identificat ca atare trebuie găsite soluţii pentru rezolvarea

acestuia. Practica a dovedit că pot exista cel puţin cinci modalităţi de stingere, şi
anume: confruntarea (competiţia), colaborarea, compromisul, evitarea şi adaptarea
(acomodarea).

Alegerea unei modalităţi de rezolvare a conflictului depinde în mare măsură de

scopurile fiecărei părţi. Conform acestui model, fiecare parte poate decide măsura
în care este interesată de satisfacerea propriei implicări (numită „afirmare") şi de
măsura în care este interesată în a-i ajuta pe oponenţi în satisfacerea preocupărilor
lor (numită „cooperare").

Afirmarea poate evolua între activ - inactiv, pe un continuum, iar cooperarea pe

continuumul cooperativ - noncooperativ.

a. Confruntarea (competiţia). Situaţiile adecvate unei astfel de abordări sunt:

- când managerul şi/sau detectivul particular se află în criză de timp; -când

trebuie aplicată o măsură nepopulară;

- în probleme vitale pentru bunăstarea companiei, când managerul şi/sau

detectivul particular sunt convinşi că punctul lor de vedere este corect;

- împotriva oamenilor care susţin avantajele comportamenului necompetitiv;

- pentru a nu fi manipulat în situaţii relaţionale.

b. Colaborarea. Situaţiile adecvate unei astfel de abordări sunt:

- când interesele părţilor aflate în conflict sunt prea importante şi se caută o

soluţie integratoare;

- când managerul şi/sau detectivul particular urmăresc câştigarea adeziunii

tuturor prin luarea în considerare a mai multor interese şi realizarea unui
consens general;

- când managerul şi/sau detectivul particular soluţionează problema prin

îmbinarea mai multor elemente;

- când afacerile merg bine, managerul poate avea ca obiectiv propriu să

stimuleze colaborarea celorlalţi.

c. Compromisul. Situaţiile adecvate unei astfel de abordări sunt:

- când scopul nu poate fi atins decât prin parcurgerea mai multor etape, prin
rezolvări temporare;

- când oponenţii, cu putere egală, sunt hotărâţi să pună în aplicare idei care se
exclud reciproc;

- când se urmăreşte realizarea unui echilibru temporar;

 - când se doreşte asigurarea unei retrageri onorabile, deoarece colaborarea sau
confruntarea nu pot duce la un rezultat pozitiv din punctul de vedere al
satisfacerii propriilor interese.

d. Evitarea. Situaţiile adecvate unei astfel de abordări sunt:

- când partea adversă este prea puternică;

- când se doreşte păstrarea şanselor pentru o etapă ce va urma;

- când consecinţele conflictului se dovedesc a fi extrem do grave, iar o

- rezolvare favorabilă presupune costuri prea mari;

- când volumul informaţiilor este prea mic şi nu se pot adopta decizii corecte;

- când există un terţ care poate soluţiona mai favorabil conflictul.

e. Adaptarea (acomodarea). Situaţiile adecvate unei astfel do abordări sunt:

- când managerii şi/sau detectivul particular sunt interesaţi de menţinerea

climatului relaţional cu părţile implicate;

- când nici o altă perspectivă nu se arată favorabilă intereselor proprii; când

managerii şi/sau detectivul particular conştientizea/;! faptul că au făcut greşeli
majore, iar situaţia nu mai poate fi redresată; când raportul de forţe este
temporar defavorabil, dar se aşteaptă o îmbunătăţire a acestui raport.

f. Efectele. în final, ca rezultat al eforturilor de a se rezolva conflictele, ambele

părţi determină măsura în care se poate ajunge la rezultate satisfăcătoare. Totuşi,
atunci când una dintre părţi nu se simte satisfăcută sau este doar parţial satisfăcută,
există posibilitatea unui conflict viitor.

1.3. Managementul conflictului. Strategii de abordare, de prevenire, de

reducere
În cadrul organizaţiilor, diferenţierea dintre structură şi cultură este esenţială
pentru ca organizaţia să se poată adapta cu succes la condiţiile variabile ale mediului
social. Managementul unor astfel de diferenţe este deosebit de dificil, având în
vedere faptul că o organizaţie este în egaiă măsură o structură de cariere şi un sistem
de competenţe, în cadrul căruia oamenii îşi urmăresc interesele personale. Dacă nu
sunt tratate cu eficienţă, aceste diferenţe pot degenera în conflict.

Un conflict organizaţional prost gestionat poate fi periculos pentru relaţiile

interumane, care au de suferit, iar eficienţa şi performanţele înregistrează scăderi
nedorite. Pe de altă parte, un conflict direcţionat cu abilitate poate avea unele
rezultate benefice, de relansare a activităţii:

- poate crea ambianţa necesară unei defulări, oamenii eliberându-se astfel de

frustrările care le blochează acţiunea eficientă;

- poate duce la soluţionarea unor probleme, deoarece elimină varianta ignorării

acestora;

- poate duce la creşterea loialităţii faţă de grup, la creşterea coeziunii interne,

întrucât oamenii care au trecut împreună printr-un conflict şi au reuşit să îl
depăşească, se simt legaţi unii de ceilalţi, sentimentul solidarităţii persistând în timp.

Rolul managerilor şi/sau al detectivilor particulari în organizaţii este acela de a

susţine implementarea unor strategii vitale pentru organizaţie. Fiind îndeobşte
cunoscut că orice schimbare în organizaţii generează tensiuni şi conflicte, nu e greu
să ne dăm seama de faptul că managerii trebuie să aloce o mare parte din timpul şi
energia lor ieşirii din situaţii conflictuale. Orice intervenţie a managerului în
aplanarea unui conflict trebuie să aibă la bază o strategie de intervenţie clară şi
precisă. Prin urmare, managerul trebuie, pe de o parte, să cunoască şi să înţeleagă
perfect care este substratul dinamic al conflictului, iar pe de altă parte, să identifice
punctele tactice şi strategice cruciale pentru intervenţie.

Conflictul în sine nu este un fenomen tangibil, obiectiv, dar manifestările

conflictului (evitarea, confruntarea) sunt realităţi obiective. Aşadar, pentru a înţelege
situaţia şi a determina care sunt actorii cheie implicaţi, managerul trebuie să dispună
de o capacitate de percepţie superioară celor pe care îi conduce.

Influenţarea concepţiilor actorilor cheie aflaţi într-o situaţie conflictuală, poate fi

un factor decisiv pentru a face dintr-un conflict chiar un lucru profitabil, de natură
să conducă, aşa cum am arătat deja,la consolidarea solidarităţii grupului. Se poate
deci trage concluzia că un bun manager trebuie să aibă capacitatea de persuasiune,
pentru a-i determina pe participanţi să-şi regândească poziţiile într-o manieră care să
faciliteze reconcilierea diferenţelor. El trebuie să identifice şi să dezvolte problemele
care îi unesc pe oameni şi să le izoleze pe cele care îi dezbină.
 Există şi cazuri în care conflictul nu poate fi manageriat, deoarece fie una dintre
părţi, fie ambele, s-au implicat emoţional atât de puternic încât o interacţiune
constructivă este imposibilă.

Majoritatea covârşitoare a specialiştilor consideră că cea mai bună abordare a

conflictului este prevenirea lui. Aceasta presupune însă o cantitate şi calitate
ridicată a informaţiilor, lucru ce nu este posibil fără implicarea unui specialist,
făcând ca această abordare a conflictului să fie una dificilă. Totuşi, practica
managerială a evidenţiat câteva direcţii de urmat pentru managerii care doresc să
evite situaţia de conflict manifest:

- Crearea unei atmosfere de colaborare. Managerul trebuie să ţină cont de faptul

că o organizaţie are un caracter pluralist şi că în cadrul ei există, grupuri şi/sau
indivizi cu interese şi aspiraţii diferite. Asigurarea unei atmosfere de cooperare poate
fi atinsă printr-un dialog deschis, prin definirea clară a sarcinilor şi înţelegerea şi
acceptarea lor de către angajaţi.

- Receptivitate la problemele de ordin structural şi cultural, cum ar fi: moralul

scăzut, motivarea insuficientă, întârzierea şi ineficacitatea deciziilor, lipsa
coordonării etc.

- Controlarea competiţiei, care poate fi realizată prin eroarea unui consens

asupra modului şi ordinii de alocare a resurselor intre părţile competitoare. Când nu
se poate ajunge la un consens, este important să se stimuleze competiţii de tip
deschis, în care regulile de bază şi criteriile de succes să fie cunoscute şi acceptate
de toate părţile.

1.4. Metode si tehnici de reducere a conflictului

Acolo unde există conflicte disfuncţionale, managerii trebuie să aleagă una
dintre următoarele perspective: fie să încerce s.l schimbe atitudinile angajaţilor, fie
să încerce să le schimbe comportamentele. Dacă ei îşi schimbă comportamentul,
deschiderea spre conflict este mai mică, dar persistă o stare de nemulţumire.
Schimbându-şi atitudinile, ei realizează schimbări fundamentale, atât la nivel
individual cât şi la nivel de grup.

Metodele şi tehnicile de reducere a conflictelor trebuie abordate sistemic, de-a

lungul unui continuum, care la un pol are drept obiectiv schimbarea
comportamentului, iar la celălalt pol schimbarea mentalităţii, a atitudinii.

Cele mai freevente metode şi tehnici ar putea fi:

 - Separarea fizică, metodă folosită atunci când membrii unui colectiv nu
muncesc bine împreună, nu au eficienţă împreună şi nu doresc să
interacţioneze;

- Instituirea unor reguli şi metodologii de lucru consolidate, ceea ce presupune

specificarea expresă, detailată a regulilor şi procedurilor, a standardelor de
acţiune pentru fiecare;

- Limitarea interacţiunii intergrupale, constând în stabilirea interacţiunilor

intergrupale pe baza scopurilor comune;

- Folosirea unor integratori, persoane care să asigure zone tampon între două
grupuri sau departamente, ei fiind recunoscuţi de grup ca legitimi şi
competenţi;

- Confruntarea şi negocierea;

- Consultarea unei a treia părţi, ştiut fiind faptul că uneori , este realmente
nevoie să se apeleze la un consultant extern, care dispune de competenţă în
domeniul consilierii interpersonale;

- Rotaţia membrilor, acţiune prin care oamenii pot înţelege valorile, punctele
de vedere şi atitudinile altor membri. Comunicarea este aici un factor foarte
important. Când aceste rotaţii sunt acceptate în totalitate de către grupuri,
schimbarea atitudinii, la fel ca şi a comportamentului, este posibilă;

- Identificarea scopurilor supraordonate constă în stabilirea scopurilor

importante pentru ambele părţi, astfel încât grupurile să fie determinate să
lucreze împreună pentru a obţine performanţele scontate;

- Utilizarea formelor de pregătire în grup. Experţii în formarea iniţială ori

continuă dezvoltă prin programele lor mecanisme relativ permanente de
muncă. Aceste programe pot ajuta la formarea unor atitudini favorabile şi, ca
rezultat, la formarea unui comportament activ orientat spre progres şi
eficienţă.

Managerii şi/sau detectivii au misiunea de a selecta strategii de soluţionare a

conflictelor în funcţie de situaţie şi de părţile implicate. Uneori însă, ei aleg strategii
exclusiv represive sau total ineficiente pentru rezolvarea conflictelor. în cele ce
urmează vom prezenta câteva greşeli frecvente sau modalităţi ineficiente de
abordare a conflictului.
 Neglijarea constă în lipsa de preocupare a decidenţilor, în ignorarea stărilor
conflictuale, ei apreciind în mod eronat că tensiunile se vor rezolva de la sine.
Rezultatul unei asemenea atitudini constă în creşterea frustrării, care poate
transforma o chestiune aparent banală într-o problemă foarte gravă.

Subestimarea constă în lipsa de realism în aprecierea situaţiei, a problemei

despre care managerul şi/sau detectivul particular au luat la cunoştinţă şi pe care o
percep ca fiind fără consecinţe negative serioase asupra organizaţiei, deoarece ei
sunt incapabili să perceapă cauzele problemei apărute.

Amânarea constă în a ţine sub control angajaţii nesatisfăcuţi, afirmând că

rezolvarea problemei este în curs, în timp ce în sinea lui, managerul este convins că
modalitatea de rezolvare pe care a ales-o este de lungă durată, complicată şi
costisitoare. Aşadar, aceşti manageri nu fac nimic pentru a rezolva problema şi nici
pentru a ajunge la un acord cu angajaţii.

Conservarea şi izolarea discretă: Unii manageri consideră că prin discreţie şi

tăcere pot reduce intensitatea unui conflict. Această abordare erodează credibilitatea
managerului şi se finalizează prin eşecuri de proporţii.

Discreditarea şi/sau sacrificarea unor membri constau în a discredita şi a

îndepărta persoana considerată de alţi membri ai grupului drept „persoana
problemă". în cazul în care măsura nu este dublata cu acţiuni de clarificare ori
influenţare a membrilor grupului, eşecul este aproape sigur, fiind doar amânat în
timp.

1.5. Negocierea în situaţiile de conflict

În viaţă dacă stăpâneşti arta negocierii, ai o şansă în plus să câştigi mai mult şi
să mai şi păstrezi o relaţie bună cu partenerul. Când negociezi bine poţi să orientezi,
să influenţezi şi să manipulezi partenerul pentru a-l face să coopereze.

Oamenii rezonabili înţeleg repede că nu-şi pot impuno voinţa în mod unilateral
şi caută soluţii în comun, adică soluţii negociate.

Indiferent unde şi între cine sunt purtate, negocierile apelează la retorică, la

logică şi la elemente de teoria argumentării. Unoon folosesc tehnici de manipulare
şi comunicare performante, precum Analiza tranzacţională, Programarea
neurolingvistică etc. Noţiuni precum oferta, cererea, pretenţia, obiecţia,
compromisul, concesia, tranzacţia, argumentaţia, proba etc. pot interveni frecvent în
procesul negocierii. Totodată elementele de comunicare non-verbală precum
fizionomia, mimica, gestica, postura, îmbrăcămintea, aspectul general ş.a.m.d. pot
avea o importanţă care nu trebuie neglijată. Cultura partenerilor şi puterea de
negociere a părţilor negociatoare sunt alte elemente de care trebuie să se ţină seama.

Elementele de tactică şi strategie, capcanele şi trucurile retorice ca şi

cunoştinţele de psihologie a percepţiei pot juca un rol decisiv în obţinerea de
avantaje mari în schimbul unor concesii mici.

Negocierea este un talent, un har înnăscut, dar şi o abilitate

dobândită prin experienţă, formare şi învăţare.

În sens larg, negocierea apare ca formă concertată şi interactivă de comunicare

interumană, în cadrul căreia două sau mai multe părţi aflate în dezacord urmăresc să
ajungă la o înţelegere, prin care se rezolvă o problemă comună sau se atinge un
obiectiv comun. Negocierea înseamnă orice formă de confruntare nearmată prin care
două sau mai multe părţi cu interese şi poziţii contradictorii urmăresc să ajungă la
un arajament reciproc avantajos, ai cărui termeni nu sunt cunoscuţi de la început.

În această confruntare sunt aduse, în mod principial şi loial, argumente şi probe,

sunt formulate pretenţii şi obiecţii, sunt făcute concesii şi compromisuri, pentru a
evita ruperea relaţiilor şi conflictul deschis.

Negocierile nu urmăresc întotdeauna cu necesitate rezultate manifestate în

direcţia unei înţelegeri. Adesea ele sunt purtate pentru efectele lor colaterale cum ar
fi: menţinerea contactului, câştigarea de timp, împiedicarea deteriorării situaţiei în
conflict. în afară de aceasta, întâlnirile negociatorilor pot fi privite ca un canal
potenţial de comunicări urgente în situaţii de criză.

Absenţa comunicării poate fi considerată ca un semn alarmant al imposibilităţii

de a desfăşura negocieri; existenţa comunicării este un indiciu al şanselor ca
negocierea să se producă.

Negocierea purtată cu participarea conştientă şi deliberată a părţilor care caută

împreună o soluţie la o problemă comună implică o anumită etică şi principialitate.

Asemenea principii ale negocierii sânt:

Avantajul reciproc. în principiu, în cadrul negocierilor fiecare dintre părţi îşi

ajustează pretenţiile şi îşi revizuieşte obiectivele iniţiale astfel încât acordul final să
reprezinte un compromis satisfăcător pentru toate părţile. Conform acestui principiu
fiecare poate obţine victoria fără ca nimeni să fie înfrânt. Toate părţile susţin soluţia
aleasă şi respectă acordul încheiat.
 Principiul avantajului reciproc nu exclude însă faptul că avantajele obţinute de
una dintre părţi să fie mai mari sau mai mici decât avantajele obţinute de cealaltă
parte aflată în negociere.

Do ut des. În psihologia comunicării, se vorbeşte de aşa numita Lege

psihologică a reciprocităţii, conform căreia dacă cineva dă sau ia ceva, partenerul va
resimţi automat dorinţa de a-i da sau de a-i lua altceva în schimb. în urma acţiunii
subtile a acestei legi psihologice, orice formă de negociere este guvernată de
principiul acţiunilor compensatorii. Consecinţa este reciprocitatea concesiilor, a
obiecţiilor, a ameninţărilor, a represaliilor etc. Acest principiu poate fi regăsit în
expresii de genul: „dau, dacă dai", „fac, dacă faci", „dau ca să dai", „fac ca să faci",
„dacă mai laşi tu, mai las şi eu", „dacă faci concesii, voi face şi eu", „dacă ridici
pretenţii, voi ridica şi eu" etc.

Moralitatea şi legalitatea. Legea este lege şi cei mai mulţi o respectă. Pentru a
evita neplăcerile, moralitatea înţelegerilor comerciale rămâne adesea o chestiune de
principiu, de deontologie.

Aspectele juridice ale tranzacţiilor fac excepţie, dar şi din acest punct de vedere,
în negocierile internaţionale, părţile trebuie să convină din start asupra normelor de
drept comercial pe care le vor respecta.

Tipuri fundamentale de negociere

Analiza tipului de negociere în care ne angajăm este întotdeauna importantă. A-I
cunoaşte şi a-l evalua înseamnă a prevedea în linii mari comportamentul pe care îl
va adopta partenerul şi a pregăti propriul
comportament de întâmpinare. In acest fel riscul de a se ajunge la o ruptură sau de a
încheia un acord dezavantajos scade.

Se pot distinge următoarele tipuri fundamentale de negociere:

- negociere distributivă (câştigator/perdant sau victorie/înfrângere);

- negociere integrativă (câştigător/câştigător sau victorie/victorie);

- negociere raţională (un tip de negociere care nu pune în cauză interesele

subiective ale părţilor).

Negocierea distributivă este cea de tip "ori/ori," cea care optează între victorie
şi înfrângere. Este cea care corespunde unui joc de sumă nulă şi ia forma unei
tranzacţii în care nu este posibil ca o parte să câştige fără ca cealaltă parte sa piardă.
 În această optică, negocierea pune faţă în faţă doi adversari cu interese opuse şi
devine o confruntare de forţe în care numai una dintre părţi trebuie să câştige.

Tacticile si tehnicile de negociere folosite în negocierea distributivă sunt tipice

pentru rezolvarea stărilor conflictuale. Sunt dure şi tensionate. Intre tacticile uzuale
pot fi amintite:

- polemica purtată prin contre permanente şi prin deviere sistematică de la

subiect;

- atacul în forţă şi intimidarea;

- manevrele retorice bazate pe disimulare, pe mascarea intenţiilor,

- ascunderea intenţiilor, ascunderea adevărului şi pe culpabilizarea

- adversarului;

- descalificarea prin rea-credinţă, prin atac la persoană şi prin plasarea in

derizoriu.

Acest tip de negociere este posibil atunci când opoziţia de interese este puternică,
iar dezechilibrul de forţe este semnificativ.

Negocierea integrativă este cea în care sunt respectate aspiraţiile şi interesele

partenerului, chiar dacă ele vin împotriva celor proprii. Se bazează pe respectul
reciproc şi pe tolerarea diferenţelor de aspiraţii şi de opinii.
Acest tip de negociere evită stările conflictuale. Climatul negocierilor este
caracterizat de încredere şi optimism, iar acordul are toate şansele să fie respectat.
Tacticile specifice se bazează pe reciprocitatea concesiilor

Negocierea raţională este cea în care părţile nu-şi propun doar să facă sau să
obţină concesii, ci încearcă să rezolve litigii de fond de pe o poziţie obiectivă.
Algoritmul raţionalităţii înseamnă: definirea problemelor; diagnosticarea cauzelor;
căutarea soluţiilor.
Divergenţele care rămân nerezolvate sunt reglate prin recursul la criterii
obiective, precum referinţele ştiinţifice, normele legale, normele morale, recursul la
oficiile unui arbitru neutru.

Marja de negociere
 În principiu, negociatorul se prezintă la masa tratativelor atunci când are deja în
minte trei poziţii de negociere, conştientizate mai mult sau mai puţin precis.

Poziţia declarată deschis (PD), numita şi poziţie de plecare. Aceasta poziţie este
astfel formulată încât să asigure o marjă de manevră în raport cu pretenţiile
partenerului.

Poziţia de ruptură (PR), numită şi poziţie limită dincolo de care negociatorul nu

mai este dispus să se angajeze în nici o discuţie.

Poziţia obiectivă (PO), numită şi poziţie aşteptată, este poziţia realistă la care se
pot întâlni şi echilibra pretenţiile contradictorii ale partenerilor. Aceasta reprezintă
ceea ce negociatorul speră că va putea obţine sau smulge de la partener, fără a leza
inacceptabil interesele acestuia.

Prin suprapunerea celor trei poziţii de negociere ale ambilor parteneri, se va

ajunge la o zonă în care ei se pot înţelege. Aceasta zonă de acord posibil poartă
numele de marja de negociere şi este delimitată de poziţia de ruptură a părţilor
negociatoare. Cheia succesului o constituie estimarea corectă a poziţiei de ruptură.

1.6. Tactici şi tehnici de negociere

O relaţie interumană reprezintă un lanţ de tranzacţii. Practic se poate face
distincţie între câteva tipuri de tranzacţii: simplă, paralelă, încrucişată, unghiulară şi
dublă. Analiza distinctă a fiecărei tranzacţii, dintr-un şir oricât de lung, se numeşte
analiza tranzacţională.

Reguli:

- atâta timp cât tranzacţiile rămân paralele, comunicarea poate continua

nestingherit, indefinit de mult;

- când o tranzacţie este încrucişată, rezultă o ruptură a comunicării care impune,

cu necesitate, ca unul dintre parteneri sau amândoi să-şi schimbe starea eului,
pentru restaurarea comunicării fluente, complementare;

- comportamentul care rezultă dintr-o tranzacţie dublă este determinat la nivelul

psihologic al comunicării şi nu de nivelul social al acesteia.

Se consideră drept principiu fundamental în negociere folosirea de tactici şi

tehnici în măsură a stăpâni interacţiunea voinţelor care se înfruntă la masa
tratativelor şi a nu le lăsa să treacă la conflict deschis. în cele ce urmează vom
prezenta câteva tactici şi tehnici de negociere.
 Tactica lui « Da ... Dar » este genul care ne face mai agreabili pentru partenerul
de negociere. Nu costă nimic. Diplomaţii nu spun niciodată « Nu ». Oamenilor nu le
place să fie negaţi, contestaţi, contrazişi. « Nu » este o negaţie directă şi categorică
ce taie, rupe şi loveşte. Ea prezintă riscul de a ofensa partenerul şi de a bloca discuţia.
In schimb, o formulare de genul «Da ... Dar» poate fi folosită cu sensul de negaţie,
păstrând şi alte două opţiuni, întrucât ea are trei nuanţe posibile: una care înseamna
"Da", una care înseamnă "poate" şi una care înseamnă „Nu". Oricând se poate
continua pe varianta dorită. Secretul formulării « Da...Dar» este acela că permite
formularea opiniei proprii ca pe o continuare a ceea ce a spus partenerul şi nu ca pe
o contrazicere directă a opiniei lui.

Tactica falsei oferte se poate caracteriza ca „truc de negociere cu ... puţin teatru".
Negocierea preţului este mai întotdeauna un joc cu sumă nulă, în care unul nu poate
câştiga fără ca celălalt să piardă. Pe cât posibil, adversarii se manipulează între ei.
Una dintre tacticile oarecum neloiale este aceea în care cumpărătorul face
vânzătorului o ofertă de preţ atrăgătoare pentru a elimina concurenţa şi a-1 motiva
în derularea tranzacţiei. După ce a obţinut acest lucru el găseşte un motiv pentru a-
şi modifica oferta iniţială. Apoi începe „târguiala" prin care convinge vânzătorul să
accepte o nouă ofertă, mai moderată.

Tactica stresării şi tracasării slăbeşte rezistenţa fizică şi psihică a adversarului.

Pot fi folosite fel de fel de manevre laterale, care deşi nu sunt ofensatoare şi
umilitoare au rolul de a sâcâi şi deranja adversarul, punându-l în situaţia de a grăbi
finalul negocierilor (De exemplu, poate fi aşezat cu spatele la o uşă care scârţâie şi
pe care cineva o închide şi o deschide „din întâmplare").

Tactica mituirii este o tactică neloială care se bazează pe slăbirea rezistenţei

psihologice a adversarului pus în situaţia să accepte daruri mai mici sau mai mari.
Relaţiile de afaceri stabilite pe termen lung pot fi compromise prin mită, dar
favorizate prin cadouri mari. Diferenţa dintre cadou şi mită rămâne una psihologică
şi strategică.

Tactica presiunii timpului se bazează pe ideea simplă după care există un

program de negocieri şi o agendă de lucru a negociatorilor. Aceste elemente pot fi
organizate şi manipulate astfel încât problema delicată să rămână la limita expirării
timpului alocat procesului de negociere.

Tactica „feliei de salam" mai este numită şi tactica „paşilor mici"; când cerem
prea mult, prea repede, adversarul poate fi copleşit pentru moment şi are tendinţa de
a se împotrivi. în schimb, prin obţinerea de avantaje parţiale repetate se poate ajunge
mai uşor la o victorie totală, în final.
 Tactica alternării negociatorilor creează un anume disconfort, întrucât atunci
când partenerul schimbă negociatorul eşti nevoit să iei totul de la capăt. Această
tactică are două versiuni:

- şeful echipei de negociere pare cu adevărat blând şi rezonabil, dar cu totul

neputincios în faţa presiunilor făcute de specialiştii din echipa sa; el, chipurile,
nu este de acord cu coechipierii săi, dar nici nu poate trece peste ei;

- pe parcursul negocierilor, tocmai atunci când te aştepţi mai puţin, partea

adversă înlocuieşte negociatorul; noul negociator are posibilitatea să invoce
noi argumente sau să revoce unele dintre înţelegerile făcute deja.

În concluzie, managerul eficient utilizează din plin resursele disponibile ale

tuturor membrilor, repartizând sarcini stimulative, încurajând competiţia
constructivă şi atingerea standardelor de înaltă performanţă.

În strategia managerială generală a organizaţiei, trebuie incluse toate strategiile

manageriale de prevenire, de rezolvare sau de reducere a conflictelor, creându-se un
stil de acţiune coerent şi eficient. Managerii trebuie să-şi însuşească aceste tehnici
corect şi să-şi dezvolte modurile proprii de abordare a conflictelor astfel încât, în
confruntarea cu acestea, să aleagă varianta optimă de soluţionare.

2. Comunicare

Toate definiţiile date comunicării umane au în comun faptul că aceasta

reprezintă procesul de transmitere a informaţiilor, ideilor, opiniilor, părerilor, fie
de la un individ la altul, fie de la un grup la altul. Nici o activitate, pornind de la
preocupările zilnice, de rutină şi ajungând până la cele complexe, desfăşurate la
nivelul organizaţiilor, societăţilor şi culturilor, nu poate fi concepută în afara
procesului de comuncare.

Pentru detectivul particular comunicarea reprezintă un proces esenţial, prin

intermediul căruia acesta acţionează pentru a preleva şi stoca informaţia. în
activitatea sa, detectivul particular se află într-un continuu proces de comunicare cu
clienţii său ori cu subiectul supus investigării. Maniera sa de comunicare trebuie să
fie persuasivă, convingătoare şi, pe cât posibil, să asigure interrelaţia celor două
părţi.

2.1 Noţiunea de comunicare

 Definirea comunicării ar putea părea un act simplu, dar în realitate vasta arie a
conceptului şi cotidianul practicii comunicaţionale ridică multiple probleme,
consecinţa fiind aceea că delimitarea terminologică se dovedeşte adesea a fi un
proces complex şi laborios.

Verbul a comunica şi substantivele comunicare şi comunicaţie sunt

polisemantice.

Dicţionarul explicativ al limbii române oferă pentru cuvântul comunicare o

definiţie deosebit de complexă şi anume:

• înştiinţare, ştire, veste. Aducerea la cunoştinţa părţilor aflate într-un proces a

unor acte de procedură (acţiune, întâmpinare, hotărâre), în vederea exercitării
drepturilor şi executării obligaţiilor ce decurg din aceste acte, în termenele
ulterioare datei comunicării.

• Prezentarea unor lucrări ştiintifice în cadrul unui cerc de specialişti.

• Mod fundamental de interacţiune psiho-socială a persoanelor, prin limbaj

articulat sau prin alte coduri, în vederea transmiterii unei informaţii, obţinerii
stabilităţii sau apariţiei unor modificări de comportament individual sau de
grup.

Noţiunea de comunicare are un sens foarte larg, incluzând nu numai limbajul

scris sau vorbit, ci şi muzica, artele vizuale, teatrul, baletul, întreg comportamentul
individului.

Comunicarea reprezintă aşadar un proces de interacţiune între persoane şi

grupuri, o relaţie mijlocită prin cuvinte, imagini, gesturi, simboluri sau semne.

Astăzi, mai mult ca oricând, la nivelul individului, dar şi al colectivităţilor în care

acesta trăieşte, se remarcă o creştere explozivă a interesului faţă de comunicare,
îndeosebi faţă de eficienţa şi capacitatea de persuasiune a acesteia.

Prin comunicare, oamenii îşi împărtăşesc cunoştinţele, interesele, atitudinile,

sentimentele, ideile, putând astfel să se transforme, să-şi schimbe mentalitatea,
ideile, să-şi însuşească un nou sistem de valori. Sunt aspecte de care ne dăm cu toţii
seama chiar şi numai atunci când analizăm experienţa ultimelor decenii din
domeniile comunicării prin mass-media, artă, literatură, religie şi, mai nou, prin
mijloace informatice.
 Privită ca un proces în desfăşurare, comunicarea constă în transmiterea de
informaţii între persoane, în transferul de impresii şi comenzi, în împărtăşirea stărilor
afective, a unor decizii şi judecăţi de valoare, cu scopul final de a obţine efecte la
nivelul individual, interior al fiecărei persoane. A comunica înseamnă să spui celor
din jur cine eşti, ce vrei, pentru ce doreşti un anumit lucru şi care sunt mijloacele pe
care le vei folosi pentru a-ţi atinge scopurile. Totodată, a comunica înseamnă şi a
tăcea, a aştepta şi reacţia interlocutorului.

Procesele de comunicare umană sunt indispensabile în constituirea oricărui grup

social. Comunicarea are un rol important de reglare şi sincronizare a eforturilor
individuale.

Realitatea demonstrează că preocuparea exclusivă faţă de domeniul propriu de

activitate duce la izolare. Izolarea, fie la nivelul individului, fie la cel al profesiei
conduce la inhibare şi, în final, la incapacitatea de a comunica, mai exact la
sucombarea valorii. însă nici reversul specializării - a şti câte ceva din orice - nu este
altceva decât a nu şti nimic.

Comunicarea între specialişti sau la nivelul profesiilor este benefică. Ea permite

relevarea unor valori majore, cum sunt respectul pentru sine şi pentru semeni,
înţelegerea multiplelor valenţe culturale, capacitatea de a asculta, dar şi de a vorbi,
de a cunoaşte şi de a te face cunoscut, acceptarea premisei că dincolo de propriile
cunoştinte şi convingeri pot exista valori la fel de autentice, convingeri la fel de
puternice ale altor persoane, ale altor colectivităţi.

Un studiu efectuat de doi cercetători americani a evidenţiat peste 130 de definiţii

ale comunicării şi niciuna dintre ele nu este de necontestat. în fiecare ramură
ştiinţifică - biologie, sociologie, ştiinţelor informaţiei (cibernetică, telecomunicaţii
etc.)
- termenul de comunicare este utilizat într-o accepţiune particulară, specială,
aflată nu odată in divergenţă cu sensul încetăţenit în alte sectoare ale cunoaşterii
umane.

2.2 Evoluţia termenului de comunicare

Procesul de comunicare a fost perceput ca element fundamental al existenţei
umane încă din antichitate, însăşi etimologia termenului dovedind acest lucru.
Cuvântul comunicare provine din latinescul communis, care înseamnă a pune de
acord, a fi în legătură cu sau a fi în relaţie cu ceva.

Primele noţiuni în ceea ce priveşte teoria comunicării aparţin lui Corax din
Syracuza, fiind expuse în lucrarea intitulată Arta retoricii, din secolul VI Î.Hr. Platon
şi Aristotel au dezvoltat aceste preocupări, instituţionalizând comunicarea drept
disciplină de studiu, alături de filosofie şi matematică.

Romanii au preluat aceste preocupări de la greci, iar in anul 100 î.Hr. au elaborat
primul model al unui sistem de comunicare.

În Evul Mediu, o dată cu creşterea rolului bisericii în viaţa oamenilor,

comunicarea a căpătat o nouă dimensiune, impunându-se un sistem comun de semne
şi simboluri specific pentru anumite zone ale lumii.

2.3. Particularităţile comunicării

Pentru a fi utilă şi performantă, comunicarea trebuie adaptată în permanenţă la
persoanele, la interesele şi la necesităţile acestora.

Din această perspectivă, nu putem omite că:

• procesul de comunicare are rolul de a-i pune pe oameni în legătură în mediul

în care ei acţionează;

• în cadrul procesului de comunicare, prin conţinutul mesajului se urmăreşte

realizarea anumitor scopuri şi transmiterea anumitor semnificaţii;

• orice proces de comunicare are o triplă dimensiune: comunicarea exteriorizată

(acţiunile verbale şi nonverbale observabile de către interlocutori),
metacomunicarea (ceea ce se înţelege dincolo de cuvinte) şi intracomunicarea
(comunicarea realizată de fiecare individ în forul său interior, la nivelul
sinelui);

• orice proces de comunicare se desfăşoară într-un context, adică are loc într-
un anume spaţiu psihologic, social, cultural, fizic sau temporal cu care se află
într-o relaţie de strânsă interdependenţă;

• procesul de comunicare are un caracter dinamic, datorită faptului că orice

comunicare, o dată iniţiată, are o anumită evoluţie, se schimbă şi schimbă
persoanele implicate în proces;

• procesul de comunicare are un caracter ireversibil, în sensul că o dată

transmis, mesajul nu mai poate fi oprit din drumul său către destinatar;
 • în situatii de criză, procesul de comunicare are un ritm mai rapid şi o sferă mai
mare de cuprindere.

2.4 Comunicare şi informaţie

Comunicarea şi informaţia reprezintă două concepte atât de înrudite, încât
nici o afirmaţie în privinţa comunicării nu poate exclude informaţia.

In ştiinţa comunicării, informaţia reprezintă în general ceea ce se comunică

într-unui sau altul dintre limbajele disponibile. Cu alte cuvinte, informaţia trebuie
considerată ca o combinaţie de semnale şi simboluri. Purtătoare de informaţie,
semnalele sunt în sine lipsite de semnificaţie, însă ele dobândesc semnificaţii
datorită unor convenţii sociale. Altfel spus, în practica socială semnificaţia unui
simbol este dependentă de un consens.
Indiferent de natura semnalelor utilizate de emiţător, pentru ca să se producă
influenţarea receptorului şi să se obţină efectul scontat, ambele instanţe, atât
emiţă.torul, cât şi receptorul trebuie să atribuie aceeaşi semnificaţie semnalelor
utilizate.

În doctrina de specialitate se disting trei valenţe ale conceptului de

informaţie:

• aspectul sintactic al informaţiei, respectiv succesiunea impusă

semnalelor grafice, auditive sau electrice de către emiţător;

• aspectul semantic al informaţiei, respectiv semnificaţia acordată

semnalelor pe baza convenţiilor sociale. Semnificaţia poate să nu fie
identică pentru toţi cei care participă la actul comunicativ. Astfel, se
impune distincţia intre informaţia semantică intenţionată (informaţia pe
care emiţătorul vrea să o transmită) şi informaţia semantică realizată
(informaţia pe care receptorul o desprinde din mesajul receptat);

• aspectul pragmatic, respectiv ceea ce se întâmplă cu informaţia primită

sau cu efectul acesteia asupra receptorului.

Comunicarea porneşte de la emiţătorul care intenţionează să transmită

informaţia şi care foloseşte un cod util scopului său. Actul comunicării se încheie cu
implicaţii pragmatice pentru receptor, ceea ce reprezintă etapa finală a transferului
de informaţie.

2.5 Procesul de comunicare

 Specialiştii definesc comunicarea drept un proces prin care un emiţător
transmite informaţii receptorului, prin intermediul unui canal, cu scopul de a produce
anumite efecte asupra receptorului. Fiecare proces de comunicare are o structură
specifică, reprezentată de un anumit tip de relaţie dezvoltată de trinomul emiţător-
mesaj-receptor.

În multe situaţii, procesul de comunicare poate fi în mod intenţionat

distorsionat şi aceasta întrucât comunicăm nu doar pentru a informa, ci şi pentru a
produce o reacţie, pentru a realiza o schimbare de comportament la receptorul
comunicării. In deghizarea limbajului pot fi utilizate numeroase tehnici şi procedee
care, atunci când sunt conduse de detectivi particulari, joacă rolul unor combinaţii
de tip informativ sau investigativ.

Comportamental simulat, accentuat prin comunicare, poate fi dobândit prin

experienţă practică.

Indiferent de forma pe care o îmbracă, orice proces de comunicare se

caracterizează prin :

a. existenţa a cel puţin doi parteneri, între care se stabileşte oanumită

relaţie de comunicare;

b. capacitatea partenerilor de a emite şi recepta semnale într-unanumit cod

cunoscut;

c. existenţa unui canal de transmitere a mesajului.

Procesul de comunicare ia naştere ca urmare a relaţiei de interdependenţă dintre

elementele structurale enumerate mai sus. Mesajul poate fi influenţat de modul în
care este recepţionat, de deprinderile de comunicare ale emiţătorului şi
destinatarului, de contextul fizic şi psiho-social în cadrul căruia are loc comunicarea.
Mesajul poate fi transmis prin intermediul limbajului verbal, non-verbal sau
paraverbal.

Alte elemente componente ale procesului de comunicare sunt feed-back-ul,

canalele de comunicare, mediul comunicării şi barierele comunicaţionale.

Feed-back-ul reprezintă un răspuns specific primit de la destinatar cu privire la

mesajul comunicat.

Canalele de comunicare reprezintă drumurile, căile urmate de mesaje, fiind

identificate două tipuri de canale de comunicare:
 a. canale formale prestabilite, precum sistemul canalelor ierarhice dintr-o
organizaţie ;

b. canale informale stabilite pe relaţii de prietenie, preferinţe, interese

personale. Canalele de comunicare au un suport tehnic reprezentat de
toate mijloacele tehnice care pot veni în sprijinul procesului de
comunicare (mijloace de comunicare): telefon, fax, calculator, telex,
mijloace audio-videof etc.

Mediul comunicării este influenţat de mijloacele de comunicare: orale, scrise

sau vizuale.

Conservarea sau modificarea altor elemente ale comunicării pot constitui în unele
împrejurări cheia succesului detectivului particular.

2.6. Comunicarea şi personalitatea umană

Realitatea cotidiană demonstrează că relaţiile dintre oameni depind de
capacitatea indivizilor de a se face înţeleşi şi de a-i înţelege pe ceilalţi, întrebarea "
Cine sunt eu?" este, conştient sau nu, una dintre neliniştile care frământă orice
persoană. Fiecare individ doreşte să ştie cine este el cu adevărat, raportându-se atât
la propriile valori, cât şi la modul în care este perceput de alţii. Relaţia dintre oameni
se bazează pe comunicare, iar cuvintele joacă un rol primordial.

In ciuda faptului că toate speciile animale dispun de metode de comunicare prin

intermediul cărora se transferă informaţii, omul a dezvoltat cel mai complex sistem
de comunicare: limbajul, trăsătură esenţială, definitorie, a fiinţei umane. Când se
exprimă, individul intră în comuniune cu alţii, se autocenzurează ori îşi promovează
propriile interese.

Cuvinte în stare pură nu există decât în dicţionar, doar acolo se află sensul lor de
bază. O dată rostite, ele sunt transformate în mesaje. însoţite de gesturi, ton, locul şi
momentul ales, acestea devin parte iniegrantă a personatităţii noastre. Dar şi
cuvintele, oricât de importante ar fi, se dovedesc insuficiente.

Comunicarea ca proces presupune o serie de trăsături care o definesc şi care, se pot

regăsi parţial sau integral în cadrul unui mesaj. Aceste caracteristici pot fi:

a. Reciprocitatea
Comunicarea este un proces bidirecţional, atât în raporturile ierarhice, cât şi în
raportunle dintre cei apropiaţi, sau în relaţii de serviciu. In timp ce vorbim, ascultăm
şi pregătim replica următoare, ţinem cont şi de ceea ce am spus sau am auzit.
 Reciprocitatea este o caracteristică a comunicării, deoarece comunicarea, ca
proces bidirecţional, nu are sens fără partener.
Comunicarea presupune continuitatea şi simultaneitatea transmiterii mesajelor,
deoarece orice cuvânt, sintagmă, propoziţie sau frază trebuie să aibă o legătură cu
sensul sau cu starea precedentă. Chiar şi atunci când se devansează anumite etape
este necesară o logică a mesajului.

b. Scop determinat
Orice comunicare are un scop sau un înţeles, atât ca mesaj în sine, cât şi ca
transmitere şi recepţionare a informaţiei. Indiferent dacă este conştientizat sau nu,
scopul nu poate lipsi.

Scopul trebuie înţeles în sens larg, perceput ca un mesaj pe care îl transmitem cu

o oarecare intenţie şi de la care aşteptăm o reacţie. Cuvântul scop nu trebuie să creeze
complexe şi să ducă cu gândul la vreun aspect ascuns. A avea un scop într-o acţiune
nu înseamnă altceva decât că suntem conştienţi de cuvintele, de gesturile şi de
finalitatea faptelor noastre.

Impactul profund al comunicării este ilustrat de afirmaţia conform căreia pe om

îl deranjează mai mult ceea ce s-a spus rău despre el, decât răul care i s-a făcut în
mod concret.

Într-adevăr, oamenii îşi produc mai mult rău prin cuvinte decât prin fapte.

c. Ireversibilitate
Folclorul românesc abundă în proverbe care atrag atenţia asupra valorii
cuvintelor, asupra grijii care trebuie dovedită faţă de rostire : « Vorba care zboară
odată nu se mai întoarce ». Alt proverb este mai expresiv: « Cuvântul e ca vântul,
nu-l ajungi nici cu armăsarul, nici cu ogarul ». Toate aceste proverbe vor să pună în
evidenţă faptul că o dată transmis, mesajul nu mai poate fi retras. Expresia moştenită
de la latini (apare în De consolatione philosophiae a lui Boetiu) « Dacă tăceai, filosof
rămâneai » indică faptul că ireversibilitatea mesajului trebuie privită în strânsă
dependenţă cu impactul pe care acesta îl poate avea asupra celui care 1-a recepţionat.

d. Utilizarea simbolurilor
Comunicarea presupune utilizarea de simboluri cu scopul de a transmite idei,
sentimente, trăiri etc. Printr-o imagine sau un semn sunt sugerate fenomene sau
noţiuni abstracte. Importanţa simbolului în comunicare este mare. Comunicarea prin
intermediul simbolurilor este un procedeu frecvent întâlnit în viaţa noastră cotidiană.
Comunicarea dintre oameni conţine la tot pasul simboluri, fie în vorbire, fie în
limbajul non-verbal.
 e. Proces real
Întrucât toţi oamenii se află într-o relaţie de interdependentă, ei au nevoie de
comunicare. Prin intermediul acestui proces se formează sistemul de valori, de
credinţe şi atitudini ale indivizilor. Comunicăm prin simpla noastră prezenţă, prin
cuvinte şi prin tăcere, prin modul în care ne îmbrăcăm, ne parfumăm, prin
automobilul personal etc. Comunicarea este singura « uşă » prin care se pătrunde în
inima sau în gândul cuiva, este singura certitudine că omul nu este singur.
Comunicarea asigură relaţia de prietenie, oferă rezistenţă în faţa greutăţilor,
dă speranţă şi chiar certitudini.

f.Proces complex
Comunicarea reprezintă un proces complicat, în cadrul căruia între cel care
transmite mesajul şi cei care îl primesc au loc schimbări. Spre exemplu, un profesor
îşi adaptează prelegerea în funcţie de auditoriul său. în general emiţătorul (reporter,
preot, orator) depinde de cei cărora li se adresează. Prin procesul de feed-back el îşi
modifică mesajul în funcţie de cerinţele interlocutorilor. Ori, din momentul în care
cineva îşi modifică mesajul înseamnă că a început modificarea sistemului său de
gândire, de raportare la realitate.

2.7. Niveluri aie comunicării

În funcţie de poziţia interlocutorilor, comunicarea se poate realiza în mod direct,
într-o formă interpersonală, cu adresă precisă şi schimb reciproc de mesaje, sau
indirect, fără adresă la persoană, în forma producţiilor mass-media şi a
comunicatelor de presă.

În funcţie de numărul participanţilor, comunicarea poate avea loc la nivel:

• intrapersonal

• interpersonal

• în grupuri mici

• în cadrul comunicărilor publice.

2.7.1. Comunicarea intrapersonală

Comunicarea intrapersonală reprezintă un tip de comunicare ce se petrece în
interiorul fiecărui individ în parte, implicând gânduri, sentimente, aprecieri asupra
celorlalţi. Dialogul interior pe care îl purtăm cu noi înşine reprezintă un autentic
proces de comunicare în care îşi află locul chiar şi falsificarea informaţiei în vederea
inducerii în eroare a interlocutorului. Astfel, sunt frecvente situaţiile în care oamenii
se mint sau se amăgese pe ei înşişi. Fiind centrat pe sine, în cazul acestui tip de
comunicare, individul este atât emiţător, cât şi receptor. Este comunicarea din faţa
oglinzii, când individul s-a regăsit după o experienţă de excepţie, traumatizantă sau
creatoare de stări de împlinire sau plăcere.

2.7.2 Comunicarea interpersonală

Prima şi probabil cea mai răspândită situaţie de comunicare verbală este
comunicarea interpersonală. în această situaţie, o persoană şi/sau grup
interacţionează cu alte persoane şi/sau grupuri fără ajutorul unui mijloc de
intermediere. în această formă de comunicare sursa şi receptorul se află în imediată
apropiere fizică unul de celălalt. Convorbirea cu o persoană din familie, participarea
la o discuţie şi conversaţia sunt toate exemple de comunicare interpersonală.
Codificarea este, de regulă, un proces care constă într-o singură etapă, în cadrul
căruia sursa transformă gândurile în discurs şi/sau gesturi. Atât emiţătorul, cât şi
receptorul se pot vedea, auzi sau atinge reciproc. Mesajele pot fi publice sau private,
în aşa fel încât să corespundă situaţiei şi exigenţelor de comunicare. Decodarea este,
de asemenea, un proces într-o singură etapă, folosit de acei receptori care pot percepe
mesajul. Reacţia răspuns este imediată şi uzează de canale vizuale şi auditive.
Există şi un alt tip de comunicare interpersonală, cea bazată pe tehnologii mai
mult ori mai puţin dezvoltate. Ea combină caracteristicile comunicării interpersonale
cu cele ale comunicării de masă.
In procesul de comunicare interpersonală, fiecare se adresează fiecăruia, de obicei
într-o formulă informată şi nestructurată. De regulă, procesul are loc între două
persoane, dar poate implica mai multe.

Comunicarea interpersonală are trăsăturile ei caracteristice. Ea începe

intrapersonal. Dacă cineva vrea să exprime un sentiment sau o idee şi doreşte să
transmită un mesaj care le conţine, trebuie mai întâi să le transpună în coduri verbale
şi non-verbale care pot fi înţelese. Codurile selectate pentru transmitere - cuvintele,
gesturile şi tonalitatea vocii - vor fi determinate de scopul urmărit de vorbitor, de
situaţia dată, de relaţia cu interlocutorul, de vârstă, de mediul cultural şi de starea
emoţională. Procesul de transpunere a ideilor şi sentimentelor în mesaje se numeşte
codificare.
Comunicarea interpersonală are unele trăsături specifice, precum:

Apropierea spaţială - comunicarea interpersonală implică întâlnirea, de regulă

faţă în faţă, dintre participanţi. In mod obişnuit apelăm şi utilizăm tehnologii precum
telefonul, calculatorul etc, ceea ce ne face să ne autoevaluăm ~şi să realizăm unde
ne situăm în procesul comunicării, cum vorbim, cui vorbim, pentru ce vorbim şi care
sunt urmările imediate sau în timp ale comunicării noastre. Cu greu se poate imagina
o situaţie în care două persoane normale să nu poată ajunge la o concluzie stând de
vorbă.
 Jocuri specifice de rol: comunicarea interpersonală implică două sau mai multe
persoane cu roluri variabile şi în relaţie directă una cu cealaltă, care comunică în
scopul dezvoltării relaţiilor personale.

Comunicarea interpersonală presupune nu numai schimbul de mesaje, ci şi

crearea unor simboluri, schimbul de semnificaţii pentru un anumit mesaj. Semnalele
transmise, indiferent de forma lor, trebuie să fie clare şi lipsite de ambiguitate,
excepţie făcând comunicarea artistică, unde elementul de ambiguitate nu este doar
admis, ci chiar presupus.

Poziţie subiectivă activă

Comunicarea interpersonală este parţial sau chiar în întregime intenţionată, rod
al gândirii care anticipează ori realizează construcţiile acţiunilor viitoare.

Continuitatea
Comunicarea interpersonală este mai degrabă un proces continuu şi mai puţin un
eveniment sau o serie de evenimente. De obicei, când ne gândim la un eveniment,
avem în vedere ceva foarte clar, o întâmplare, o acţiune, un fapt care au un moment
clar de început şi un moment la fel de limpede de încheiere. Comunicarea
interpersonală apare ca un proces continuu, ca o activitate în desfăşurată în timp.

Derularea în timp
Comunicarea interpersonală se cumulează în timp. Chiar dacă o persoană a făcut
o afirmaţie la un moment dat, aceasta va fi interpretată în baza a ceea ce a mai spus
în trecut şi a ceea ce se aşteaptă a mai spune în viitor. Dacă vrem să înţelegem relaţia
dintre două persoane care au comunicat anterior, atunci trebuie luată în calcul istoria
relaţiei lor, precum şi modul în care fiecare interpretează remarcile celuilalt, fiindcă
ele nu vor mai fi percepute în stare pură, ci afectate de trecut sau de perspectiva
viitorului apropiat.

2.7.3 Comunicarea în grupuri mici

Caracteristicile esenţiale ale comunicării în grupurile mici sunt considerate ca
fiind " o interrelaţie dinamică între câteva elemente: activităţi, sentimente, norme,
interacţiuni şi comunicare. Sentimentele de ataşament între membrii grupului se nasc
din contact şi cooperare; interacţiunea şi intercomunicarea determină însuşirea unor
norme comune şi un ataşament de tipul solidarităţii faţă de grup; formele de
comunicare ce apar reflectă şi susţin o structură cu diferenţe de statut în interiorul
grupului şi o anumită distribuţie a sentimentului de ataşament al membrilor, unii faţă
de alţii".
În plan practic, standardul este asigurat de un grup de oameni, care se intâlnesc
pentru a rezolva o problemă, pentru a lua o decizie sau pentru a face propuneri legate
de o activitate care-i interesează, în egală măsură, sau îi motivează diferit, dar nu
contradictoriu. Grupul trebuie să fie suficient de mic pentru ca fiecare membru al lui
să aibă posibilitatea de a interacţiona cu ceilalţi participanţi la discuţie. Tipul acesta
de comunicare este caracteristic întâlnirilor unui grup de conducere, de consiliu, de
administraţie, birourilor executive sau conducerilor operative a unor agenţi
economici ori instituţii.

3.Persuasiune (Convingere)

În viaţa zilnică oamenii comunică, având anumite scopuri. Comunicarea se face

de cele mai multe ori fără a conştientiza importanţa acţiunii, fară a se pune problema
analizei. Scopul şi mijloacele sunt exploatate nativ, fiind rezultatul unor experienţe,
şi doar uneori necesită programări speciale. Cei mai mulţi analişti consideră că omul
comunică pentru:

a. a informa
În această situaţie, persoana însăşi crede sau simte că se află în posesia unei
informaţii. Omul nu este o fiinţă egoistă care comunică numai propriile nevoi.
Uneori, acesta constată stări de fapt care nu au relevanţă pentru el, dar pe care le
prezintă altora fără a urmări un interes anume.

b. a convinge
În multe cazuri, opiniile noastre, exprimate simplu şi clar, nu par a-l determina
pe interlocutor să le dea atenţie şi/sau să le reţină. Unele dintre ele nu sunt doar
expuneri banale care pot fi trecute cu vederea, deoarece, de cele mai multe ori,
convingerile ne motivează faptele, atitudinile şi decizile, iar acestea au urmări
importante în privinţa vieţii noastre şi a celorlalţi.

c. a impresiona
Atunci când ne aflăm în faţa unei decizii importante, cu urmări definitive sau de
lungă durată pentru noi sau pentru cei din jur, luăm destul de greu o decizie. O
situaţie şi mai dificilă este aceea când trebuie să-i determinăm pe alţii să ia o hotărâre
riscantă. La început apelăm la argumente despre care suntem convinşi că sunt logice
şi nu vor putea fi refuzate. Totuşi, nu de puţine ori putem constata că argumentele
clare, fireşti, care ni se par logice, nu sunt suficiente, nu coincid cu cele gândite de
interlocutor, sau acesta nu cedează o dată ce şi-a format o opinie.

d. a produce o reacţie şi/sau o acţiune

Scopul nostru este acela ca persoana care ne ascultă să nu rămână pasivă sau
insensibilă. De aceea încercăm să-i transmitem propriile noastre sentimente pentru
a o determina să reacţioneze, încercând să o provocăm la o discuţie sau o atitudine
care să o scoată din starea anterioară. Ceea ce urmărim este ca interlocutorul să facă
ceva, să fie motivat în acţiune şi să se simtă în putere şi după ne despărţim. în acest
scop îi comunicăm şi transmitem intentiile noastre, argumentele şi afecţiunea.

Adesea oamenii cu umor şi dispuşi să se amuze sunt căutaţi de noi toţi. Compania
oamenilor simpatici este întotdeauna căutată, iar cercul lor de prieteni şi de
cunoştinte este mult mai larg, spre deosebire de cel al posacilor, care sunt invitaţi
sau căutaţi numai datorită unor situaţii conjucturale sau de protocol. Desigur şi
amuzamentul îşi are rolul său în cadrul organizaţiilor.

e. a ne face înţeleşi
Faptul că nu suntem înţeleşi, constituie cea mai mare neplăcere a vieţii noastre.
Când ajungem la această constatare este destul de dificil, deoarece renunţăm să ne
mai luptăm, să căutăm argumente sau să ţinem cont de adversari. Argumentul că este
imposibil să ne facem înţeleşi are, psihologie vorbind, şi un efect pozitiv: ne amăgim
că nu suntem înţeleşi pentru că ne deosebim de ceilalţi, iar ei nu sunt capabili să ne
perceapă, întrucât nu au aceeaşi capacitate. Sensul comunicării este să ne face
înţeleşi. Credem că argumentele noastre pot penetra, pot tranforma oamenii, le pot
modifica acestora convingerile şi sentimentele. Dilema constă în faptul că marea
majoritatea a oamenilor îi acuză pe ceilaţi că nu înţeleg. Nici unul dintre noi nu este
chemat să se facă perceput de întreaga populaţie a globului, ci doar de acele persoane
cu care interacţionăm. Este bine de ştiut că nu trebuie să-i înţelegem pe toţi, ci doar
pe cei care se află lângă noi şi aşteaptă să îi înţelegem.

f. a ne exprima punctul de vedere

Personalitatea reprezintă capacitatea fiecăruia de a-şi exprima un punct de vedere
propriu, original faţă de o situaţie dată. Lucru cât se poate de firesc, toţi credem că
avem ceva de spus. Gândirea şi vorbirea sunt elemente care deosebesc fiinţa umană
de animal, situând-o pe o treaptă evolutivă superioară. Important este să vorbim, să
ne definim pe noi înşine, să ne împărtăşim impresiile şi sentimentele şi să privim
realitatea în faţă.

g. a realiza o schimbare de comportament

Oricât de des şi de convingător am declara - eu nu am nici un interes personal sau
mie îmi este indiferent - trebuie să acceptăm că, în realitate, dorim ca interlocutorul
nostru să ajungă la o concluzie pe care noi ne-am însuşit-o deja, aspect prin care
comunicarea devine manipulativă.

h. a fi acceptaţi
Sentimentul de acceptare, integrare şi apartenenţă la un grup sau la o colectivitate
este deosebit de important pentru dezvoltarea psiho-socială a individului. Se pare că
nimic nu este mai frustrant decât sentimentul neacceptării într-o colectivitate dorită.
Fiecare are nevoie de momente de singurătate şi de intimitate, fiecare sre momente
când doreşte să fugă de oameni, dar, cu toate acestea, nimeni nu poate să trăiască
singur, izolat, rupt de lume şi de realitatea înconjurătoare. Refuzul, neacceptarea şi
ignorarea provin de obicei din faptul că nu reuşim să ne facem cunoscuţi, că nu am
trimis mesaje corespunzătoare sau că mesajele noastre nu au fost corect recepţionate.

4. Recomandări practice pentru valorificarea eficientă a trăsăturilor de

personalitate ale detectivului în comunicare şi în prevenirea conflictelor

 Stabileşte proceduri clare pentru coordonarea colaboratorilor din subordine -

solicitând periodic şi la terminarea fiecărei lucrări, rapoarte scrise ;

 Stabileşte standarde educaţionale şi de comportament minime în cadrul

agenţiei ;

 înaintea angajării unei acţiuni să stai de vorbă nemijlocit cu solicitantul;

 Creează o atmosferă de încredere şi confidenţialitate între membrii agenţiei;

 Acţionează pentru a reduce la limite rezonabile stresul în relaţiile personale şi

de serviciu;

 Promovează un stil de conducere prin care să slujeşti colectivul şi comunitatea

ta profesională, dar şi clientul;

 Utilizează toate resursele tale biopsihologice în interesul agenţiei şi al

clientului, dând dovadă de transparenţă şi loialitate, pe fondul unei bune
comunicări interpersonale;

 Acţionează întotdeauna din perspectiva unei autorităţi percepute;

 Păstrează toată viaţa confidenţialitatea faptelor şi aspectelor de care ai luat

cunoştintă în îndeplinirea atribuţiilor;

 Nu comenta public acţiunile agenţiei;

 Nu comunica presei, societăţilor de asigurări, avocaţilor etc. informaţii din

agenţie fără autorizarea decidenţilor, potrivit competenţelor stabilite;

 Nu uita nici un moment că, prin ceea ce face el public, orice detectiv îi
reprezintă indirect pe toţi ceilalţi detectivi particulari;
 Prezenţa unui expert, cum este cea a unui detectiv, poate influenţa decizia unei
persoane de a se angaja în activităţi pe care în mod obişnuit nu le-ar face;

 Toate lucrurile au un preţ in viaţă şi, în cele mai multe situaţii, ceea ce este
primit gratuit presupune cele mai costisitoare servicii! De aici zicala „Prânzul
cel mai scump este cel primit gratis". Evident că în toate împrejurările într-o
agenţie apar şi privilegii pentru angajaţi, care trebuie câştigate şi menţinute
prin sinceritate şi integritate.

 Păstrează în permanenţă echilibrul între ascultare şi auzire, pentru a face o

comunicare eficientă şi reciproc profitabilă.

 Urmăreşte să spui în permanenţă adevărul, chiar şi atunci când foloseşti

trucuri profesionale de acţiune ori comunicare. Ca în orice altă profesie,
rostirea adevărului îţi conferă siguranţă, confort şi capacitate de intuiţie, chiar
şi atunci când foloseşti un limbaj cu dublu sens pentru clarificarea unei ipoteze
ori situaţii reale.

 Să utilizezi cu grijă privilegiul de a avea accces, de a cunoaşte ori a intra în

viaţa intimă ori privată a clienţilor şi/sau a colaboratorilor. Banii, valorile,
documentele, informaţiile trebuie evaluate şi vehiculate exclusiv în interesul
clientului şi/sau al agenţiei de detectivi particulari.

 Să nu uiţi nici un moment că orele în plus pe care le prestezi pentru un client

nu-ţi dau dreptul să fii indiscret şi să-ţi însuşeşti ceea ce nu este ai tău, sub
pretextul că ai merita aceasta.

 De regulă clienţii simt nevoia să se facă utili pentru soluţionarea problemei

supuse investigaţiei şi chiar să fie apreciaţi pentru aceasta. Dacă acest aspect
lipseşte trebuie să avem în vedere ipoteza unei înscenări.

 în calitate de detectiv trebuie să avem în permanenţă în atenţie corelaţia

timp/spaţiu referitor la persoane, fapte şi împrejurări specifice domeniului
investigat.

 Fii un agent constant al încurajării clientului şi/sau al colaboratorilor în toate

împrejurările determinate de exigenţele investigaţiei.

 Documentează-te atent şi pregăteşte-te pentru ceea ce urmează să faci în baza

solicitării clientului şi/sau colaboratorilor.
 Nu ezita să-ţi exprimi ataşamentul şi loialitatea faţă de client şi cauza lui. Ca
şi în dragoste nu este suficient doar să le exprimi, ci în raport de circumstanţe
să le şi demonstrezi.

 Nu uita nici un moment că în legătură cu orice fapt, împrejurare etc. există o

viziune a clientului şi/sau a colaboratorilor şi una a noastră. Inevitabil,
detectivul trebuie să fie modelul la care clientul vine să caute sfaturi şi
colaborare. După un timp clienţii şi/sau colaboratorii vor reveni la detectivi
ca la singura persoană care îi înţelege cu adevărat şi îi ajută.

 în situaţiile când cineva îţi prezintă o problemă şi te întreabă ce este cel mai
bine să facă, răspunsul detectivului particular trebuie să fie cel corect după
experienţa şi priceperea sa. Dar, nu uita : poţi îndruma pe cineva să facă ceea
ce este corect numai dacă şi tu faci ceea ce este corect.

 Să nu uiţi că poţi câştiga credibilitate faţă de clienţi şi/sau colaboratori dacă

faci unele gesturi de afecţiune ori respect cum ar fi: trimiterea de felicitări cu
ocazia unor sărbători legale ori personale, oferirea de cadouri simbolice sau
pur şi simplu prin încurajarea directă ori la telefon în anumite situaţii.

 Tratează toţi clienţii şi/sau colaboratorii indiferent de poziţia lor ierarhică ori
socială cu mare respect. Nu permite ca funcţia sau rangul persoanei care îţi
solicită ajutorul să-ţi influenţeze felul de acţiona.

 Manifestă receptivitate şi disponibilitate de comunicare în orice împrejurări

de loc şi timp dar nu accepta situaţiile care te-ar putea

 ' compromite, dezonora, ori discuţiile ce conduc la denigrarea clientului şi/sau

a colaboratorilor, cu excepţia situaţiilor când nevoile rezolvării cazului o cer.
Dar, atenţie, de fiecare dată să găseşti ocazii rezonabile pentru a te explica
faţă aceştia.

 Evaluează-ţi permanent propriile performanţe şi pe cele ale colaboratorilor

şi/sau concurenţilor.

 Manifestă-ţi dezacordul sau chiar opoziţia, dacă este cazul, faţă de punctele
de vedere ale clientului şi/sau colaboratorului cu multă grijă şi, mai ales,
respect, fără a omite să oferi de fiecare dată alternative.

 Fii pe cât posibil tranşant şi prezintă-ţi observaţiile şi reţinerile de a acţiona

într-un anumit fel încă de la prima întâlnire sau imediat după ce acestea apar
 şi nu le amâna spre finalul acţiunilor pentru a putea constitui o justificare a
unui eventual eşec.

 Fă dovada bunului simţ în cele mai diverse situaţii contextuale, ţinând cont de
tradiţiile, credinţele, convingerile, dorinţele clientului şi/sau colaboratorilor.

 Nu uita însă nici un moment problemele puse în discuţie; ele au de cele mai
multe ori semnificaţii diferite pentru participanţi, de aceea detectivul
particular trebuie să fie cel care cu lumina minţii sale să direcţioneze derularea
fiecărui eveniment.

 Aduceţi-vă aminte de fiecare dată că stilul, tonul şi buna dispoziţie pot fi la

fel de importante ca şi conţinutul acţiunii. Cuvintele prin ele însele nu
reprezintă comunicarea în întreaga ei dimensiune socială. Folosiţi activ
intonaţia, discuţia şi bunul gust cu măsură.

 Punerea în temă, ori introducerea într-o discuţie trebuie să se facă scurt, la

obiect şi fără compromisuri.

 Ajută clientul şi/sau colaboratorul să depăşească ruşinea, frica, discriminarea

sau respingerea comunităţii în prezentarea subiectului de investigat.

 Reţine că una dintre cele mai devastatoare experienţe pentru client şi/sau
colaborator este să descopere că detectivul particular nu-i respectă opţiunile
şi raţiunea temeiurilor în investigaţia solicitată. Ca urmare, nu vorbi de sus cu
clientul, nu te lăsa atras în discuţii compromiţătoare pentru client, nu te lăsa
atras în practici îndoielnice, dubioase, fii mereu pregătit, deoarece ai putea fi
înfruntat, jignit, contrazis sau chiar boicotat de cel căruia îi oferi serviciu tău.

 Limbajul ca şi informaţia este putere, el transmite nu numai fapte şi idei, dar

şi emoţii şi valori. Ca urmare limbajul trebuie să fie cumpătat şi să evite
exprimările nepotrivite, alegând cuvintele care comunică corect ceea ce este
de spus.

 Evită prejudecăţile de ordin religios, rasial, etnic, material, fizic, legate de sex,
precum şi descrierea emoţională a unor astfel de circumstanţe pe timpul
investigaţiilor.

 Confidenţialitatea poate deveni o ispită - în relaţiile cu mass-media -şi o

provocare dacă această problemă nu este înţeleasă corect de la început.
 Capitolul III.

Aspecte legale privind calitatea de detectiv particular

1. Delimitări conceptuale

Diferitele lucrări din literatura internaţională de specialitate acordă noţiunii de

detectiv particular un conţinut semantic uşor diversificat.

Indiferent de nuanţe în această noţiune se regăsesc, în mod invariabil, două

elemente şi anume:

- desfăşurarea unei activităţi investigative;

- caracterul privat al acesteia.

În Dicţionarul explicativ al limbii române, detectivul este definit ca fiind un agent

secret aflat în serviciul poliţiei sau în serviciul unei persoane particulare. De
asemenea, Dicţionarul enciclopedic defineşte detectivul ca fiind un agent în serviciul
poliţiei sau particular, care culege date şi informaţii sau investighează în interesul
unei persoane fizice sau juridice.

Conform definiţiei din Legea nr.329/2003, a României, detectivul particular este

persoana atestată în condiţiile legii şi care, fără să aducă atingere dreptului la viaţă
intimă, familială şi privată, ori altor drepturi şi libertăţi fundamentale, Ia cererea
persoanelor fizice sau juridice, desfăşoară activităţi specifice de investigare cu
privire la aspecte expres prevăzute de lege şi anume:

a) conduita şi moralitatea publică a unei persoane;

b) date privind solvabilitatea ori seriozitatea unei persoane fizice sau juridice
potenţială parteneră într-o afacere;

c) persoanele dispărute de la domiciliu;

d) bunurile care fac obiectul unor litigii de natură civilă sau penală înstrăinate în
scopul prejudicierii intereselor unei părţi în proces;

e) asigurarea protecţiei împotriva scurgerii unor informaţii din sfera vieţii private
sau a activităţii agenţilor economici care doresc să păstreze confidenţialitatea
acestora.
 Activitatea detectivului particular nu poate fi contrară reglementărilor legale
interne sau celor internaţionale la care România este parte, siguranţei naţionale,
ordinii publice ori bunelor moravuri.
Informaţiile obţinute în urma activităţilor desfăşurate de detectivul particular sunt
destinate exclusiv clientului acestuia, în condiţiile prezentei legi.

2. Cine poate dobândi calitatea de detectiv particular în România

În conformitate cu prevederile legale, activitatea de detectiv particular poate fi

desfăşurată numai de persoane care sunt atestate profesional de către o comisie
instituită la nivelul inspectoratului de poliţie a judeţului, respectiv al Direcţiei
Generale de Poliţie a Municipiului Bucureşti, în urma verificării cunoştinţelor de
specialitate potrivit tematicii stabilite şi aprobate de către Inspectoratul General al
Poliţiei Române.

O primă modificare a Legii nr. 329/2003 prin Legea nr. 353/2004 constă în
extinderea domeniului de aplicabilitate a legii asupra cetăţenilor străini din statele
membre ale Uniunii Europene ori ale Spaţiului Economic European. S-au creat astfel
premisele nu numai pentru exercitarea acestei profesii pe teritoriul românesc de către
această categorie de cetăţeni străini, ci şi pentru obţinerea de către ei a calităţii de
detectiv particular în România

Pe fondul extinderii condiţiei referitoare la cetăţenia persoanei care doreşte să

obţină calitatea de detectiv particular, prin această modificare a Legii 329/2003 a
fost restrânsă şi condiţia referitoare la necesitatea promovării unui examen de
atestare a calităţii de detectiv particular, în sensul că o persoană'care deţine un
certificat de calificare în acestă profesie sau un atestat similar eliberat de unul dintre
statele menţionate, nu mai trebuie să promoveze examenul de atestare în faţa
autorităţilor române. Introducerea acestei extensii a cetăţeniei pentru dobândirea
calităţii de detectiv particular nu are caracter de absolută noutate în sistemul
legislattiv românesc, ea fiind întâlnită în cuprinsul diferitelor reglementări
referitoare la exercitarea unor profesii liberale, cum ar fi profesia de medic,
farmacist, avocat etc.

Legea statuează condiţiile ce trebuie întrunite cumulativ pentru ca o persoană să

poată dobândi calitatea de detectiv particular şi anume:

a) să aibă cetăţenia română sau cetăţenia unuia dintre statele membre ale Uniunii
Europene ori ale Spaţiului Economic European;

b) să posede cel puţin studii medii cu examen de bacalaureat şi să fi absolvit o

şcoală postliceală de detectivi sau să fi îndeplinit funcţia de poliţist ori lucrător în
cadrul unor instituţii publice cu atribuţii în domeniul ordinii publice sau siguranţei
naţionale ori să fie absolvent al unei instituţii de învăţământ superior;

c) să fie aptă din punct de vedere medical;

d) să nu fi fost condamnat pentru infracţiuni săvârşite cu intenţie;

e) să nu desfăşoare activităţi care implică exerciţiul autorităţii publice;

f) să fi obţinut avizul inspectoratului de poliţie judeţean sau al Direcţiei Generale

de Poliţie a Municipiului Bucureşti, după caz;

g) să fi promovat examenul de atestare a calităţii de detectiv particular, conform

prevederilor legale ori să deţină un certificat în această profesie sau un atestat similar
eliberat între-unul din statele membre ale Uniunii Europene ori ale Spaţiului
Economic European;

Legiuitorul nu face nici o referire expresă cu privire la vârsta celor care doresc să
dobândească calitatea de detectiv particular,

Totuşi, din interpretarea cerinţei potrivit căreia persoana care susţine examen
pentru obţinerea atestatului de detectiv particular trebuie să fie cel puţin absolventă
de studii medii cu diplomă de bacalaureat şi a unui curs postliceal de specialitate, se
poate desprinde concluzia că limita minimă de vârstă pentru practicarea acestei
profesii este de cel puţin 20 de ani.

în ceea ce priveşte limita maximă de vârstă, din studiile efectuate rezultă că în ţările
cu tradiţie în acest domeniu, aceasta este situată la circa 65 de ani.

Aceleaşi studii au pus în evidenţă avantajele şi dezavantajele pe care vârsta le

poate genera în practicarea acestei profesii şi anume:

a) Tinerii cu vârste cuprinse între 20 şi 30 de ani reprezintă categoria de detectivi

particulari aflaţi la început de carieră. Neavând elemente de comparaţie cu alte
profesii, ei abordează sarcinile specifice cu toată responsabilitatea. De modul în care
reuşesc să treacă testele impuse de soluţionarea cazuisticii în care se implică,
depinde hotărârea lor de a face din această profesie o carieră pe viaţă. Tinerii până
la vârsta de 30 de ani se angajează cu mult entuziasm în activităţile specifice muncii
de detectiv particular, în special în cele cu grad sporit de risc şi de efort, mizând pe
potenţialul lor fizic şi pe calităţile lor de descurcăreţi ai străzii. Sunt excelenţi în
activităţile de supraveghere, în toate formele acesteia, îşi legendează cu uşurinţă
prezenţa în anumite locuri şi medii şi rezistă la eforturi prelungite, indiferent de
condiţii. Lipsa de experienţă poate însă conduce şi la nereuşite, deconspirări de
acţiuni, de metode şi mijloace folosite, ceea ce atrage după sine costuri materiale
sporite şi eforturi fizice mari. în timp, cei care persevează, care dovedesc pasiune şi
dorinţă de autoperfecţionare, învaţă să-şi dozeze eforturile, renunţă la spiritul
aventurier, abordând un stil de lucru analitic, valorificând din plin cunoştinţele şi
experienţa acumulată.

Pentru tinerii de această categorie de vârstă este recomandabil să nu-şi înceapă

cariera pe cont propriu, ci în cadrul unor societăţi specializate, alături de detectivi cu
experienţă, de la care să înveţe tainele meseriei. Cursurile speciale de formare a
detectivilor particulari asigură pregătirea teoretică, dar nu pot suplini lipsa de
experienţă şi nu pot acoperi întreg spectrul de probleme cu care se poate confrunta
detectivul în activitatea practică. Aşa-zisa perioadă de ucenicie din domeniul
meşteşugăresc este perfect valabilă şi în cazul profesiei de detectiv particular, cu
menţiunea că aceasta este benevolă, fiind la latitudinea tânărului detectiv particular.

b) Persoanele de vârstă medie, între 30 şi 45 de ani au alte puncte de referinţă în

abordarea profesiei. De regulă această categorie de persoane a mai activat în alte
domenii, are formată deja o experienţă de viaţă, fiind în situaţia de a face o schimbare
de carieră.

Persoanele din această categorie de vârstă, date fiind experienţa lor de viaţă,
pregătirea profesională şi de cultură generală, maturitatea de care dau dovadă, pot
aprecia munca de detectiv particular drept o profesie ideală pentru viitorul lor,
reuşind să se descurce cu uşurinţă în circumstanţe dintre cele mai variate şi
neprevăzute. Indivizii din această categorie de vârstă au o reprezentare mult mai
clară asupra complexităţii unui caz specific, asupra locurilor unde să efectueze
investigaţii şi asupra surselor la care să apeleze pentru obţinerea datelor,
informaţiilor sau a documentelor care îi interesează.

Aceste persoane au capacitatea de a selecta din multitudinea de probleme

specifice activităţii detectivului particular pe cele care corespund cel mai bine
nivelului lor de pregătire profesională şi de specialitate. Este categoria de persoane
care poate opta din start pentru o anumită problematică din multitudinea celor care
formează obiectul de activitate a muncii de detectiv particular.

c)Persoanele în vârstă de peste 45 de ani dau dovadă de stabilitate emoţională mai

mare în comparaţie cu celelalte categorii menţionate anterior, sunt mai echilibrate,
mai moderate, au capacitatea de a analiza problemele din mai multe perspective, de
a emite şi elimina ipoteze, ceea ce le conferă avantajul rezolvării unor cazuri cu grad
sporit de complexitate, în condiţiile unor eforturi şi cheltuieli materiale mai mici.
 Detectivii particulari din această categorie de vârstă sunt excelenţi în rezolvarea
cazurilor privind persoanele dispărute, în stabilirea de contacte la toate nivelurile, în
folosirea corespunzătoare a metodelor, mijloacelor şi tehnicilor specifice.

În această categorie intră şi lucrătorii rezervişti din poliţie şi din celelalte structuri
cu atribuţii în domeniul siguranţei statului care, date fiind pregătirea lor specifică şi
experienţa anilor de muncă, fac mult mai uşor tranziţia către activitatea de detectiv
particular. Singura dificultate a acestei categorii de profesionişti o reprezintă
ajustarea comportamentului, a procedurilor şi metodelor de lucru la noile cerinţe
impuse de legea care reglementează profesia de detectiv particular.
Posibilităţile de investigare ale acestei categorii de persoane sunt mult mai mari, dată
fiind experienţa pe care o au în munca de culegere de informaţii, de identificare a
surselor şi de folosire a unor mijloace specifice.

Având în vedere toate aceste constatări, putem afirma că în societatea

românească, datorită caracterului de început al acestei profesii, este recomandabil ca
în exercitarea acestei activităţi să se lucreze în echipe, cu respectarea principiului
compartimentării muncii, echipe în care să se regăsească, alături de persoane cu
experienţă, şi tinerii care au avantajul că rezistă la eforturi prelungite, îşi legendează
cu uşurinţă prezenţa în mediu, abordează cu mult curaj cazurile cu grad sporit de
risc.

Îmbinarea spiritului tineresc cu maturitatea şi experienţa profesională ar putea

reprezenta o posibilă cale către succesul acestei categorii de profesionişti din
România.

În deplină concordanţă cu prevederile constituţionale şi cu legislaţia internă şi

internaţională, legiuitorul român nu face nici o precizare la îndeplinirea vreunei
condiţii cu privire la sexul persoanei care ar dori să aleagă această profesie.

Totuşi, trebuie menţionat că profesia de detectiv particular a fost concepută în

trecut ca un domeniu specific bărbaţilor. Imaginea detectivului particular de bărbat
dur, cu un fizic impunător, care intra adesea în conflict fizic şi armat cu diverşi
indivizi, s-a perimat. în prezent, în această profesie primează imaginaţia, inteligenţa,
creativitatea, spontaneitatea, pregătirea de cultură generală şi de specialitate,
elemente care nu de puţine ori reprezintă atu-uri ale femeii detectiv.

Din studiile de specialitate în domeniu, a rezultat că în ultimii ani agenţiile de

detectivi particulari, în selecţionarea personalului, se orientează tot mai mult către
persoane de sex feminin, considerând că acestea sunt mai performante în exercitarea
acestei profesii deoarece:
 • sunt mai abile în invocarea unui motiv de contactare fizică şi telefonică a
persoanelor ce prezintă interes;

• se fac mai uşor agreate şi plăcute în discuţiile cu interlocutorii;

• îşi legendează cu uşurinţă acţiunile şi nu trezesc suspiciuni din partea

• persoanelor interpelate;

• se deghizează mult mai uşor şi intră repede în rolul personajului jucat; nu

inspiră teamă interlocutorilor;

• au o capacitate dezvoltată de observare şi de sesizare a detaliilor;

• sunt, de multe ori, mai loiale şi conştiincioase în îndeplinirea sarcinilor

• profesionale decât bărbaţii;

• sunt excelente în activităţi de supraveghere.

Edificator în ceea ce priveşte rolul jucat de femei în cadrul agenţiilor de detectivi

particulari, este raportul de 8 femei la 4 bărbaţi / agenţie, statistică înregistrată pe
teritoriul Statelor Unite ale Americii.

Pe baza acestor cercetări se poate afirma că statutul de femeie nu reprezintă un

impediment în practicarea profesiei de detectiv particular, ci din contră şansele
femeilor de a fi angajate la o agenţie de detectivi particulari sunt mult mai mari decât
ale bărbaţilor.

3. Cum se poate dobândi calitatea de detectiv particular în România

În ceea ce priveşte condiţiile de pregătire profesională necesare pentru a dobândi

calitatea de detectiv particular, se impune a preciza faptul că, luând în considerare
importanţa şi exigenţele impuse de natura acestei profesii, legiuitorul român a
prevăzut în mod expres obligativitatea absolvirii unui curs post liceal de detectivi
particulari. Totodată legea reglementează şi excepţiile de la această condiţie şi
anume:

a) persoanele care au îndeplinit funcţia de poliţist sau de lucrător în cadrul unor

instituţii publice cu atribuţii în domeniul apărării, ordinii publice sau
siguranţei naţionale;
 b) absolvenţii unor instituţii de învăţământ superior.

Cu privire la aceste condiţii se impune precizarea că, indiferent de categoria din

care fac parte, persoanele care doresc să îmbrăţişeze această profesie vor trebui, fără
nici o excepţie, să promoveze examenul de atestare a calităţii de detectiv particular,
organizat în condiţiile legii.

Potrivit legii, cei interesaţi să susţină examenul de atestare a calităţii de detectiv

particular trebuie să depună la inspectoratele de poliţie judeţene sau, după caz, la
Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti, în funcţie de locul de
domiciliu, următoarele acte:

a) cererea de susţinere a examenului;

b) curriculum vitae;

c) copie legalizată după actul de stare civilă;

d) copie legalizată după actul de studii;

e) copie legalizată după actul de absolvire a unui curs de specialitate;

f) certificate medicale şi de testare psihologică eliberate de către o unitate

sanitară specializată, respectiv un laborator autorizat;

g) certificat de cazier judiciar;

h) declaraţia din care să rezulte că nu se află în situaţiile prohibite de lege;

h) dovada achitării tarifului pentru susţinerea examenului de atestare a

cunoştinţelor, stabilit în conformitate cu dispoziţiile legale.

Calitatea de detectiv particular se dobândeşte în urma verificării îndeplinirii

condiţiilor prevăzute de lege şi a examinării candidaţilor de către o comisie instituită
la nivelul inspectoratului de poliţie judeţean, respectiv al Direcţiei Generale de
Poliţie a Municipiului Bucureşti.

Comisia se întruneşte trimestrial iar verificarea cunoştinţelor se face potrivit

tematicii aprobate de Inspectoratul General al Poliţiei Române.

Comisia de examinare se constituie prin dispoziţie scrisă a directorului general al

Direcţiei Generale de Politie a Municipiului Bucureşti, respectiv a inspectorului şef
al inspectoratului de poliţie judeţean şi este formată din ofiţeri de poliţie specializaţi
în domeniu. Comisia are în componenţă un preşedinte, doi membri şi un secretar.

La lucrările comisiei de examinare pot participa reprezentanţi anume mandataţi

ai asociaţiilor profesionale de detectivi, cu rol consultativ la adoptarea deciziei de
atestare individuală.

Tematica de examinare în vederea atestării se stabileşte de către Inspectoratul

General al Poliţiei Române, la propunerea Direcţiei de investigaţii criminale şi se
aduce la cunoştinţa publicului, prin mijioacele de comunicare în masă ori prin afişare
la sediile unităţilor de poliţie la care se constituie comisii de examinare în vederea
atestării, cu minim 30 de zile înainte de data prevăzută pentru examinarea
candidaţilor.

Examenul pentru obţinerea atestatului de detectiv particular constă într-o probă

scrisă, eliminatorie, precum şi în susţinerea unui interviu. în funcţie de rezultatele
obţinute, candidaţii sunt declaraţi „admişi" sau „respinşi".

Lista cuprinzând situaţia rezultatelor obţinute la examenele de atestare se afişează

la sediul unităţii de poliţie care organizează examinarea, în locuri accesibile
publicului.

După promovarea examenului, detectivului particular i se eliberează un atestat,

pe baza căruia se poate asocia ori angaja la o societate licenţiată sau îşi poate înfiinţa
cabinet individual pentru desfăşurarea de activităţi de investigaţii.

Candidaţii respinşi la examenul de obţinere a atestatului pot depune contestaţie,

în termen de 24 de ore de la data afişării rezultatelor, la sediul inspectoratului de
poliţie judeţean ori la Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti, după
caz.

Contestaţiile se soluţionează de o comisie specială, numită prin dispoziţia şefului

unităţii de poliţie care a organizat examenul de obţinere a atestatului de detectiv
particular. Această comisie are în componenţă: un preşedinte, doi ofiţeri de poliţie
specializaţi în domeniu şi un secretar. Funcţia de preşedinte al comisiei de contestaţii
va fi îndeplinită de către unul dintre inspectorii adjuncţi ai inspectoratului de poliţie
judeţean, respectiv de către un director adjunct al Direcţiei Generale de Poliţie
a Municipiului Bucureşti, iar funcţia de secretar va fi îndeplinită de şeful structurii
de Resurse umane a unităţii de poliţie.

Persoana respinsă la examen poate depune o contestaţie, care trebuie soluţionată

în termen de 30 de zile de la data depunerii.
 Cetăţenii din statele membre ale Uniunii Europene şi ale Spaţiului Economic
European care au calitatea de detectiv particular pot desfăşura activităţi specifice
acestei profesii pe teritoriul României, în condiţiile legii, exclusiv în baza unei
delegaţii emise de societatea pe care o reprezintă în vederea soluţionării cazului ce
face necesară prezenţa lor în România. Cetăţenii din statele membre ale Uniunii
Europene şi ale Spaţiului Economic European fac dovada calităţii de detectiv
particular prin actul care atestă în mod valabil această calitate în statul de origine sau
de provenienţă.

La sosirea lor pe teritoriul României şi înainte de declanşarea oricărei activităţi

în calitate de detectiv particular, cetăţenii din statele membre ale Uniunii Europene
şi ale Spaţiului Economic European care au calitatea de detectiv particular au
obligaţia de a înştiinţa în scris comanda unităţii de poliţie pe raza căreia urmează să
se desfăşoare investigaţia.

După promovarea examenului de atestare, inspectoratul de poliţie al judeţului

sau, după caz, Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti eliberează
persoanei în cauză o legitimaţie de detectiv particular. Legitimaţiile de detectiv
particular cuprind elementele de identificare a titularului, perioada de valabilitate a
documentului şi datele referitoare la cabinetul individual sau la societatea
specializată în care acesta îşi desfăşoară activitatea.

Detectivul particular utilizează, în scopul dovedirii calităţii sale, legitimaţia de

detectiv particular.

Legitimaţia de detectiv particular este nominală şi nu este transmisibilă. Modul

de eliberare, forma şi conţinutul legitimaţiei se stabilesc prin ordin al ministrului
Administraţiei şi Internelor, care se publică în Monitorul Oficial al României, Partea
I.
Legea stabileşte în ce măsură profesia de detectiv particular este incompatibilă
cu exercitarea altor profesii. Astfel, potrivit art.10 din Legea nr.329/2003, calitatea
de detectiv particular este incompatibilă cu:

a) activitatea salarizată în cadrul altor profesii care implică exerciţiul

autorităţii publice;

b) activităţi care influenţează independenţa profesiei ori contravin bunelor

moravuri;

c) exercitarea nemijlocită de fapte de comerţ, cu excepţia celor conforme

obiectului de activitate şi îndeplinirii atribuţiilor specifice.
 Simpla atestare a calităţii de detectiv particular nu oferă însă, în mod automat,
dreptul la exercitarea profesiei. Astfel, detectivul particular îşi poate exercita
profesia, după caz, în cadrul societăţilor specializate sau al cabinetelor individuale
de detectiv particular înfiinţate conform legislaţiei comerciale şi care funcţionează
în baza licenţei eliberate de Inspectoratul General al Poliţiei Române.

Obiectul de activitate al societăţilor specializate şi al cabinetelor individuale de

detectiv particular este unic.

Conducătorii executivi ai societăţilor specializate de detectivi particulari trebuie

să fie absolvenţi ai facultăţii de drept sau ai unei şcoli postliceale de detectivi ori să
fi îndeplinit funcţia de poliţist ori lucrător în cadrul unei instituţii publice cu atribuţii
în domeniul ordinii publice sau siguranţei naţionale, având grad de ofiţer şi să
îndeplinească condiţiile prevăzute la art.5 lit. c), d), e) şi f) din Legea 329/2003,
modificată prin Legea 353/2004.

Asociaţii sau acţionarii persoane fizice ai societăţilor specializate, trebuie să

îndeplinească cumulativ condiţiile prevăzute de art.(5), lit. d) şi e) din Legea sus-
menţionată.

Pentru obţinerea licenţei de funcţionare, conducătorii societăţilor specializate sau

ai cabinetelor individuale de detectiv particular depun la inspectoratul judeţean de
poliţie sau la Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti, după caz,
următoarele documente:

a) cerere adresată Inspectoratului General al Poliţiei Române -Direcţia de

investigaţii criminale, prin care se solicită eliberarea licenţei de
funcţionare, înregistrată şi datată, din care să rezulte denumirea, adresa
sediului social / administrativ şi a punctelor de lucru, numele şi calitatea
conducătorilor executivi, numărul de telefon şi fax;

b) copia actului de proprietate sau de folosinţă pentru sediul social /

administrativ şi pentru punctele de lucru;

c) în cazul conducătorilor executivi ai societăţii - copie legalizată după

diploma de absolvire a facultăţii de drept sau a unei şcoli postliceale de
detectivi particulari ori după adeverinţa din care să reiasă că au îndeplinit
funcţia de poliţist sau lucrător în cadrul unei instituţii publice cu atribuţii
în domeniul ordinii publice ori al siguranţei naţionale, având grad de ofiţer,
precum şi certificatul de cazier judiciar;
 d) pentru conducătorii executivi, copie după avizul eliberat de inspectoratul
de poliţie judeţean sau, după caz, de Direcţia Generală de Poliţie a
Municipiului Bucureşti, în raza căreia funcţionează societatea sau
cabinetul individual de detectivi particulari;

e) pentru conducătorii executivi, declaraţie scrisă şi autentificată din care să

rezulte că nu desfăşoară o activitate care implică exercitarea autorităţii
publice;

f) copie legalizată a actului constitutiv al societăţii, în care să fie menţionat

codul CAEN sau a contractului de societate şi statutului societăţii, după
caz, ori a statutului cabinetului individual de detectiv particular;

g) copii după actele de identitate ale conducătorilor executivi;

h) copie a certificatului de înregistrare a societăţii la Oficiul Registrului

Comerţului;

i) certificate medicale în original pentru conducătorii executivi;

j) lista cu mijloacele materiale-tehnice, de transport, de comunicaţii, a

mijloacelor audio-video, a aparaturii de identificare, centrelor de
supraveghere şi a tehnicii de calcul;

k) copie a atestatului de detectiv particular, în cazul cabinetelor individuale;

i) regulamentul de organizare şi funcţionare;

j) certificat de cazier judiciar.

4. Cum încetează calitatea de detectiv particular în România

După ce am prezentat aspectele referitoare la dobândirea calităţii de detectiv

particular, în cele ce urmează vom face o scurtă trecere în revistă a situaţiilor
referitoare la pierderea acestei calităţi, indiferent dacă este o situaţie temporară, ca
în cazul suspendării, sau o situaţie definitivă, ca în cazul anulării.

4.1. încetarea calităţii de detectiv particular

Potrivit legii, calitatea de detectiv particular încetează în următoarele situaţii:

 a) prin renunţare scrisă, care se depune la Inspectoratul de poliţie al judeţului
sau, după caz, la Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti;

b) prin anularea atestatului în condiţiile în care, într-un interval de un an de la

data la care a expirat termenul de suspendare a atestatului, detectivul
particular săvârşeşte din nou una din faptele care atrag măsura suspendării;

c) când persoana în cauză nu mai îndeplineşte următoarele condiţii:

- să aibă cetăţenia română sau cetăţenia unuia dintre statele membre ale Uniunii
Europene ori ale Spaţiului Economic European;

- să fie aptă din punct de vedere medical;

- să nu fi fost condamnat pentru fapte săvârşite cu intenţie;

- să nu desfăşoare o activitate care implică exerciţiul autorităţii publice.

4.2. Suspendarea atestatului

În conformitate cu prevederile Legii nr.329/2003, suspendarea atestatului poate

avea loc de drept dacă:

a) a fost pusă în mişcare acţiunea penală pentru o infracţiune săvârşită cu

intenţie, în legătură cu activitatea de detectiv;

b) pe timpul cât detectivul particular se află într-o situaţie de

incompatibilitate, expres prevăzută de lege;

c) în decursul unui an sunt săvârşite de două ori abateri cu caracter

contravenţional prevăzute în Legea 329/2003, constând în:

- efectuarea de investigaţii în alte cazuri decât cele prevăzute de art.1 alin.1 sau
cu încălcarea prevederilor referitoare la utilizarea de metode şi mijloace de
investigare prin care se aduce atingere normelor de drept ori drepturilor şi
libertăţilor cetăţeneşti; în cazul nerespectării obligaţiei referitoare la păstrarea
secretului profesional, precum şi a celei privind folosirea calităţii de detectiv
particular în alte scopuri (art. 12); în caz de nerespectare a interdicţiei
prevăzute la art. 13 în legătură cu efectuarea de investigaţii;

Suspendarea atestatului se dispune în scris de către Inspectoratul General al

Poliţiei Române - Direcţia de investigaţii criminale la propunerea motivată a
inspectoratului de poliţie judeţean sau a Direcţiei Generale de l'nllţle a Municipiului
Bucureşti din care face parte organul constatator. Inspectoratul judeţean de poliţie
sau Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti comunică în scris
dispoziţia de suspendare persoanei in cauză, respectiv societăţii în care aceasta îşi
desfăşoară activitatea.

Atestatul de detectiv particular sau, după caz, licenţa de funcţionare a societăţii

specializate de detectivi ori a cabinetului individual se suspendă pe o perioadă de o
lună de zile în cazul încălcării prevederilor art. 15 lit. a) referitoare la întreprinderea
de investigaţii numai pe baza unei convenţii scrise, încheiate cu clientul. Termenul
de suspendare a atestatului/licenţei va fi de două luni în cazul încălcării prevederilor
art. 15 lit. e) referitoare la angajarea şi folosirea pentru activităţile de investigaţii a
altor persoane decât cele care au calitatea de detectiv particular.

Dacă sunt încălcate cumulativ punctele a) şi e) din art. 15, termenul de suspendare
a atestatului este de trei luni.

Competenţa în dispunerea sancţiunii de suspendare sau de anulare a atestatului

de detectiv particular revine inspectoratului de poliţie judeţean care l-a emis,
respectiv Direcţiei Generale de Poliţie a Municipiului Bucureşti.

4.3. Anularea atestatului şi a licenţei de funcţionare

Respectând principiul dozării sancţiunii, legiuitorul român a reglementat în art.23

alin.2 din Legea nr.329/2003 privind exercitarea profesiei de detectiv particular
faptul că atestatul de detectiv particular sau, după caz, licenţa de funcţionare a
societăţilor specializate de detectivi pot fi anulate dacă în interval de un an de la data
de la care a expirat termenul de suspendare a atestatului sau a licenţei este săvârşită
din nou una din faptele care atrag măsura suspendării.

Suspendarea sau anularea licenţei de funcţionare a societăţii se dispune de către

Inspectoratul General al Poliţiei Române.

Evident, împotriva măsurilor de suspendare, respectiv de anulare a atestatului sau

a licenţei de funcţionare, detectivul particular sau, după caz, societatea comercială
specializată pot face plângere la judecătoria din circumscripţia teritorială unde îşi au
domiciliul, respectiv sediul.

5. Drepturile obligaţiile şi interdicţiile detectivului particular şi ale societăţilor

specializate de detectivi
 Un capitol deosebit de important al Legii privind exercitarea profesiei de detectiv
particular este cel referitor la drepturi şi obligaţii, capitol care stabileşte în fapt
limitelş exercitării profesiei de detectiv particular.

5.1. Detectivul particular

5.1.1. Drepturi în exercitarea profesiei, detectivul particular are dreptul:

a) să efectueze investigaţii în legătură cu persoanele, bunurile, faptele, datele

şi împrejurările care fac obiectul acestei activităţi, cu respectarea strictă a
drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, precum şi a dispoziţiilor legale;

b) să solicite, de la persoanele fizice sau de la autorităţile publice care le deţin,

informaţii care, potrivit legii, nu sunt clasificate şi nu aduc atingere
dreptului la viaţă intimă, familială şi privată ori altor drepturi şi libertăţi
fundamentale ale persoanei vizate.

Evident că aceste drepturi se referă, exclusiv, la exercitarea profesiei, detectivul

particular beneficiind de toate celelalte drepturi prevăzute de legea fundamentală,
precum şi de legislaţia muncii cum ar fi: dreptul de a se asocia în asociaţii
profesionale, dreptul la grevă, dreptul la odihnă şi la pensie etc.

Aşa după cum se poate observa din economia textului, legiuitorul nu a prevăzut
în mod expres dreptul detectivului particular de a purta armă de foc.

Pe cale de consecinţă, rezultă că detectivul particular poate deţine, purta şi folosi

o armă de foc, dacă îndeplineşte condiţiile prevăzute de Legea nr. 17/1996, privind
regimul armelor de foc şi al muniţiilor. Potrivit acestei legi, deţinerea şi, după caz,
portul şi folosirea armelor şi muniţiilor de către persoane fizice sunt permise numai
cu autorizarea organelor competente din cadrul Ministerului Administraţiei şi
Internelor, respectiv a Inspectoratului General al Poliţiei Române.

Având în vedere că detectivul particular desfăşoară, prin excelenţă, o activitate

inteligentă, cu caracter confidenţial, care nu presupune angajarea sub nici o formă în
conflict de ordin fizic sau armat, nu se recomandă portul de armă de foc de către
detectivul particular în îndeplinirea atribuţiilor specifice.

Totuşi, întrucât legea nu precizează acest aspect, rămâne la latitudinea fiecărui

detectiv particular în parte, a societăţilor specializate şi cabinetelor individuale să
decidă dacă portul de armă de foc este necesar sau nu în îndeplinirea atribuţiilor,
bineînţeles cu respectarea strictă a condiţiilor prevăzute de legea specifică.
5.1.2. Obligaţii

În mod corelativ, în conformitate cu prevederile legale detectivul particular are o

serie de obligaţii, acestea constând în:

a) să manifeste probitate şi conştiinciozitate profesională, scopul activităţii sale

fiind aflarea adevărului în cauza în care a fost angajat;
b) să folosească metode şi mijloace de investigare prin care să nu aducă atingere
normelor de drept ori drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti;

c) să păstreze, chiar şi după încetarea calităţii de detectiv particular, secretul

profesional cu privire la actele, faptele, datele şi împrejurările despre care a
luat cunoştinţă în timpul desfăşurării activităţii, cu excepţia cazurilor expres
prevăzute de lege;

d) să nu uzeze de calitatea de detectiv particular decât în interesul serviciului.

S e impune a fi subliniat în mod deosebit faptul că obligaţia de păstrare a secretului

profesional cu privire la datele şi informaţiile obţinute în activitatea investigativă se
extinde şi după încetarea calităţii de detectiv particular.

Încălcarea prevederilor enumerate la punctele b), c) şi d) de mai sus constituie

contravenţie. 5.1.3. Interdicţii

Având în vedere natura acestei profesii, care prin excelenţă presupune o activitate
investigativă, legiuitorul a simţit nevoia să protejeze, din raţiuni lesne de înţeles, o
serie de activităţi desfăşurate în fie interesul autorităţilor publice sau al celor de
interes public, fie din domeniul apărării, ordinii publice şi siguranţei naţionale, ori
din domeniul relaţiilor diplomatice.

În aceste sens, în art.13 din Legea nr.329/2003 privind exercitarea profesiei de

detectiv particular se prevede, în mod expres, sub sancţiune contravenţională, că este
interzisă efectuarea de investigaţii de către detectivul particular cu privire la:

a) activitatea personalului reprezentanţelor diplomatice şi consulare sau a

organizaţiilor internaţionale cu statut similar;

b) activitatea persoanelor, desfăşurată permanent sau temporar, cu orice titlu,

în interesul autorităţilor publice, al instituţiilor sau altor persoane juridice
de interes public ori în serviciile de interes public;
 c) datele confidenţiale cu privire la convingerile politice, religioase,
filozofice sau sindicale şi la exprimarea acestor convingeri, la orientarea
sexuală, sănătatea, originea socială sau etnică a unei persoane;

d) cauzele penale aflate în lucru la organele judiciare;

e) activităţile specifice desfăşurate de instituţiile publice cu atribuţii în

domeniul apărării, ordinii publice şi siguranţei naţionale.

De asemenea, detetctivilor particulari le sunt interzise următoarele activităţi:

a) interceptarea unei convorbiri sau comunicări efectuate prin telefon, telegraf,

fax, reţele electronice sau alte mijloace de transmitere voce sau date la
distanţă, precum şi accesul în spaţiile respective penttru instalarea aparaturii
specifice;

b) interceptarea, sustragerea, distrugerea, reţinerea sau deschiderea fără drept a

unei corespondeţe ori a altor trimiteri poşttale adresate unei persoane;

c) interceptarea comunicaţiilor ambientale în spaţiul privat;

d) supravegherea foto-video prin amplasarea de mijloace tehnice în spaţii

private.

5.2. Societăţile specializate şi cabinetele individuale de detectiv particular

5.2.1. Drepturi

Detectivul particular îşi exercită profesia numai în cadrul societăţilor specializate

sau al cabinetelor individuale. în consecinţă legea a prevăzut şi o serie de drepturi şi
obligaţii pentru aceste persoane juridice, drepturi şi obligaţii care, evident, se
completează cu cele prevăzute de legislaţia comercială.

Societăţile specializate şi cabinetele individuale de detectivi particulari au

următoarele drepturi:

a) să se doteze şi să folosească mijloacele tehnice de investigare şi

comunicaţii permise de lege; pentru mijloacele de comunicaţii este
obligatoriu să se obţină în prealabil, de la Inspectoratul General pentru
Comunicaţii şi Tehnologia Informaţiei, autorizaţia pentru frecvenţele
utilizate.
 b) să organizeze cursuri şi alte activităţi de pregătire profesională şi fizică
specifice pentru perfecţionarea pregătirii personalului propriu;

c) tematica pregătirii profesionale şi pentru perfecţionarea personalului

propriu trebuie prezentată de către conducătorii executivi ai societăţii
anual, până la data de 31 decembrie a anului în curs pentru anul următor,
la Inspectoratul Genral al Poliţiei Române - Direcţia de investigaţii
criminale, în vederea aprobării.

d) Tematica va fi utilizată în procesul pregătirii profesionale numai după

aprobarea sa de către Inspectoratul Genral al Poliţiei Române;

e) Dacă avizul prevăzut la lit. c) nu este emis în termen de 10 zile de la

primire, tematica se consideră aprobată de drept.

f) să se afilieze la asociaţii profesionale care să le reprezinte interesele în

relaţiile cu alte asociaţii sau cu instituţii ale statului;
g) să solicite, în mod oficial, de la autorităţile publice, date despre persoane,
bunuri sau situaţii necesare detectivului particular în procesul de
investigare, date care, potrivit legii, nu sunt clasificate şi nu aduc atingere
dreptului la viaţă intimă, familială şi privată ori altor drepturi şi libertăţi
fundamentale ale persoanei vizate.

5.2.2. Obligaţii

În organizarea şi desfăşurarea activităţii lor, societăţile specializate şi cabinetele

de detectivi particulari au o serie de obligaţii şi anume:

a) să întreprindă investigaţii numai în baza unei convenţii scrise, încheiate cu

clientul;

b) să înfiinţeze un registru numerotat şi să-l înregistreze la inspectoratul de

poliţie al judeţului sau, după caz, la Direcţia Generală de Poliţie a
Municipiului Bucureşti, în care să ţină evidenţa cazurilor în preocupare.
Datele trecute în registru sunt:

- numărul de ordine aflat în lucru la societatea specializată sau la

- cabinetul individual;

- codul clientului corespunzător codului mapei anexă în care se grupează datele

de identificare ale clientului şi toate documentele întocmite cu ocazia
 efectuării activităţilor în cazul respectiv; codul poate consta din cifre/numere,
nume sau denumire;

- obiectul convenţiei scrise încheiate cu clientul;

- data finalizării cazului;

- codul numeric persoanal al clientului;

c) să comunice datele şi informaţiile solicitate de organele de cercetare

penală, de procuror sau de instanţa de judecată;

d) în cazurile în care constată că informaţiile obţinute vizează siguranţa

naţională, să sesizeze de îndată autorităţile cu atribuţii în domeniu. în mod
obligatoriu, la dispoziţia autorităţilor sesizate va fi pus şi suportul pe care,
eventual, sunt fixate datele respective.

Este interzisă copierea, multiplicarea şi transcrierea acestor date şi informaţii de

către cei care intră în posesia lor - atât detectivii particulari cât şi alte persoane din
cadrul societăţilor specializatte sau ale cabinetelor individuale - precum şi
comunicarea acestora, sub orice formă, altor persoane fizice sau juridice.

e) să angajeze şi să folosească pentru activităţile specifice de investigaţii

numai persoane care au calitatea de detectiv particular;

f) în raport de posibilităţi şi în baza unor convenţii, să primească în practică

elevi ai şcolilor de detectivi particulari;
g) să îşi întocmească un regulament de organizare şi funcţionare, care se
aprobă prin dispoziţia scrisă a conducătorului executiv al societăţii sau a
şefului cabinettului individual, după caz.

6. Răspunderea penală şi contravenţională a detectivului particular

În cele ce urmează vom prezenta câteva aspecte referitoare la răspunderea penală

şi contravenţională a detectivilor particulari, fără a mai face referiri la răspunderea
disciplinară, aceasta fiind abordată pe larg cu ocazia prezentării aspectelor
referitoare la încetarea temporară ori definitivă a calităţii de detectiv particular, prin
suspendarea sau anularea atestatului sau a licenţei de funcţionare.

6.1. Răspunderea penală a detectivului particular

 În conformitate cu prevederile legale, constituie infracţiuni şi se pedepsesc
potrivit Codului penal, următoarele fapte:

a) încălcarea prevederilor legale potrivit cărora detectivul particular îşi

poate exercita profesia numai în cadrul societăţilor specializate de
detectivi sau în cabinete individuale, înfiinţate conform legislaţiei
comerciale şi care funcţionează în baza licenţei eliberate de
Inspectoratul General al Poliţiei Române;

b) încălcarea prevederilor legale potrivit cărora activitatea detectivului

particular poate fi desfăşurată numai de către persoanele care sunt
atestate profesional;

c) declararea de date false potrivit cărora nu desfăşoară o activitate care

implică exerciţiul autorităţii publice.

Sediul materiei în ceea ce priveşte răspunderea penală a detectivilor particulari

se regăseşte în dispoziţiile art.281 privind exercitarea fără drept a unei profesii şi ale
art.292 privind falsul în declaraţii din Codul penal, infracţiuni ale căror elemente
materiale ale laturii obiective au fost extinse şi cu privire la exercitarea profesiei de
detectiv particular de către o persoană care nu este atestată în acest sens, sau în cadrul
unor societăţi specializate ori cabinete individuale care nu sunt licenţiate, respectiv
ascunderea desfăşurării de activităţi care implică exerciţiul autorităţii publice în
scopul obţinerii atestatului de detectiv particular.

6.2. Răspunderea contravenţională a detectivului particular, precum şi a

societăţilor specializate şi a cabinetelor individuale

Potrivit Legii privind exercitarea activităţii de detectiv particular, constituie

contravenţii următoarele fapte, dacă nu sunt săvârşite în astfel de condiţii încât, în
conformitate cu prevederile Codului penal, să constituie infracţiuni:

a) efectuarea de investigaţii în alte cazuri decât cele referitoare la: conduita şi

moralitatea publică a unei persoane; solvabilitatea ori seriozitatea unei
persoane fizice sau juridice potenţială parteneră într-o afacere; persoanele
dispărute; bunuri care fac obiectul unor litigii de natură civilă sau penală
înstrăinate în scopul prejudicierii intereselor unei părţi în proces;
asigurarea protecţiei împotriva scurgerii unor informaţii din sfera vieţii sau
activităţii agenţilor economici care doresc să păstreze confidenţialitatea
acestora;
 b) folosirea unor metode şi mijloace de investigare care aduc atingere
normelor de drept ori drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti;

• divulgarea secretului profesional cu privire la actele, faptele, datele şi

împrejurările despre care a luat cunoştinţă în timpul exercitării profesiei, chiar
şi după încetarea activităţii;

• folosirea calităţii de detectiv particular în afara interesului serviciului;

c) încălcarea interdicţiilor cu privire la efectuarea de investigaţii;

d) încălcarea obligaţiei de a păstra secretul profesional cu privire la datele şi

informaţiile obţinute în activitatea investigativă;

e) nerespectarea legii, a statutului pe baza căruia îşi desfăşoară activitatea

societatea specializată sau cabinetul individual de detectiv particular;

f) nerespactarea caracterului unic al obiectului de activitate al cabinetelor

individuale şi al societăţilor specializate;

g) încălcarea prevederilor impuse pentru conducătorii executivi ai societăţilor

specializate de detectivi particulari;

h) încălcarea prevederilor privind obligaţia de a comunica, la cerere, numai

instanţelor judecătoreşti şi Ministerului Public, datele şi informaţiile
obţinute în procesul investigativ, dacă acestea sunt utile pentru aflarea
adevărului în cauzele penale;

a) încălcarea obligaţiilor ce revin detectivilor particulari din societăţile

specializate şi cabinetele individuale, în desfăşurarea investigaţiilor, cu
excepţia celei referitoare la primirea în practică a elevilor şcolilor
postliceale de detectiv particular pe baza unor convenţii scrise.

Cu privire la răspunderea contravenţională reglementată în Legea nr.329/2003 se

impune a fi remarcat faptul că în cazul contravenţiilor referitoare la nerespectarea
prevederilor referitoare la unicitatea obiectului de activitate sau a condiţiilor cu
privire la conducătorii executivi ai societăţilor specializate, ori a obligaţiei de a
comunica numai instanţelor de judecată sau Ministerului Public date şi informaţii
solicitate, precum a obligaţiilor privind organizarea şi desfăşurarea activităţii din
societăţile specializate şi cabinetele individuale, sancţiunea amenzii poate fi aplicată
şi persoanei juridice, respectiv cabinetului individual sau societăţii specializate.
 Totodată, se impune a preciza faptul că, în conformitate cu prevederile legale,
competenţa în efectuarea controlului asupra activităţii specifice desfăşurate de
societăţile specializate şi de cabinetele individuale de detectivi particulari, precum
şi în constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor revine poliţiştilor anume
desemnaţi de către Inspectoratul General al Poliţiei Române, cu avizul Ministerului
Public.

Controlul va fi efectuat anual sau ori de câte ori există sesizări din care rezultă că
activitatea societăţii sau cabinetului individual de detectivi particulari nu se
desfăşoară în conformitate cu prevederile legale.

Cu ocazia controlului vor fi avute în vederea următoarelor aspecte:

a) autenticitatea actelor de constituire şi funcţionare a societăţii specializate

sau cabinetul individual de detectivi particulari şi legalitateea funcţionării
acestora;

b) dacă asociaţii/acţionarii, precum şi conducătorul societăţii sau cabinetului

individual de detectivi particulari şi personalul acestora întrunesc condiţiile
şi criteriile prevăzute de lege şi de prezentele norme;

c) existenţa registrului prevăzut de lege şi înregistrarea datelor obligatorii în

acesta;

d) existenţa unor incompatibilităţi ori interdicţii în exercitarea profesiei de

detectiv particular.

În toate situaţiile, constatările făcute cu ocazia controlului efectuat la societăţile

specializate sau cabinetele individuale de detectivi particulari vor fi evidenţiate în
registrul unic de control, unde se menţionează identitatea şi calitatea organului de
control, măsurile propuse şi sancţiunile aplicate
 Capitolul IV.

Cerinţe legale privind activitatea de detectiv particular

Pornind de la primordialitatea dreptului, a legii însăşi în orice societate umană

respectarea legii în toate domeniile de activitate ale vieţii sociale, de către fiecare
membru al colectivităţii, indiferent dacă e vorba de persoana fizică sau juridică,
reprezintă o obligaţie fundamentală. Orice abatere generează aplicarea unei
sancţiuni juridice.

Dacă pentru garantarea respectării legalităţii statul dispune de un sistem de

organe prin care este înfăptuit dreptul de poliţie, nu mai puţin adevărat este faptul că
în condiţiile amplelor transformări de ordin social, economic şi politic pe care le-a
înregistrat societatea umană, a apărut o creştere şi diversificare a nevoii de securitate
care poate fi şi este satisfăcută, în mare măsură, de agenţii specializate în furnizarea
de securitate privată.

Având în vedere însăşi raţiunea de a fi a acestor agenţii, este indiscutabil că

activitatea lor este în sprijinul legii, vizează prevenirea faptelor antisociale şi
imorale.

Serviciile asigurate de către detectivii particulari fie individual, fie constituiţi în

agenţii, constituie activităţi de apărare a valorilor pe care însăşi societatea le
recunoaşte şi le promovează.

În cele ce urmează ne-am propus o analiză a aspectelor legate de activitatea

detectivului particular, în conformitate cu Legea privind exercitarea profesiei de
detectiv particular.

1. Obiectul de activitate al detectivului particular

În ceea ce priveşte obiectul de activitate al detectivului particular, în art.1 din

Legea nr.329/2003 privind exercitarea profesiei de detectiv particular se prevede că
„detectivul particular este persoana atestată în condiţiile legii şi care, fără să aducă
atingere dreptului la viaţa intimă, familială şi privată ori altor drepturi şi libertăţi
fundamentale, la cererea persoanelor fizice sau juridice, desfăşoară activităţi
specifice de investigare, referitoare la :

a) conduita sau moralitatea publică a unor persoane;

b) solvabilitatea ori seriozitatea unei persoane fizice sau juridice, potenţială

parteneră într-o afacere;
 c) persoanele dispărute de la domiciliu;

d) bunurile care fac obiectul unor litigii de natură civilă sau penală, înstrăinate
în scopul prejudicierii intereselor unei părţi în proces;

e) asigurarea protecţiei împotriva scurgerii de informaţii din sfera vieţii

private sau activităţii agenţilor economici care doresc să păstreze
confidenţialitatea acestora.''

Având în vedere textul de lege sus menţionat, rezultă pe cale de consecinţă că

obiectul de activitate al detectivului particular este unic şi anume efectuarea de
activităţi specifice de investigaţii, afirmaţie întărită şi de prevederile art.2 alin.2
potrivit căruia obiectul de activitate al cabinetelor individuale şi al societăţilor
specializate este unic.

Legea nu defineşte conceptul de efectuare de activităţi specifice de investigaţii.

Potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române moderne, termenul de

investigaţie provine din latinescul investigatio şi înseamnă cercetare, studiere
minuţioasă, efectuată sistematic, cu scopul de a descoperi ceva.

Pornind de la aceste explicaţii se poate afirma că obiectul de activitate al

detectivului particular constă în desfăşurarea de activităţi minuţioase de cercetare şi
căutare, cu scopul aflării adevărului cu privire la datele, persoanele şi împrejurările
limitativ prevăzute de lege.

Mijloacele şi metodele folosite în activitatea investigativă suntt prezentate pe larg

în Capitolele V şi Vi ale acestui volum.

2. Respectarea drepturilor fundamentale

2.1. Dreptul la viaţă intimă, familială şi privată

Una dintre precizările făcute de legiuitor cu privire la detectivul particular constă

în aceea că acesta poate desfăşura activităţi de investigare numai în condiţiile în care
nu aduce atingere dreptului la viaţă intimă, familială şi privată al subiectului
investigat.

Dreptul la viaţă intimă, familială şi privată reprezintă un drept fundamental al

persoanei inserat în Constituţia României, care în articolul 26 referitor la respectul
vieţii intime, familiale şi private prevede că:
 a) autorităţile publice ocrotesc şi respectă viaţa intimă, familială şi privată;

b) persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăşi, dacă nu încalcă

drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică şi bunele moravuri. Potrivit
primului alineat, prin Constituţia României se impune obligaţia
autorităţilor publice de a respecta viaţa intimă, familială şi privată a
persoanei, urmărindu-se protecţia împotriva violării acestui drept de către
oricine, inclusiv de către detectivul particular.

De altfel, în Legea privind exercitarea profesiei de detectiv particular se prevede

în mod expres că detectivul particular nu poate efectua investigaţii în legătură cu
datele confidenţiale cu privire la convingerile politice, religioase, filozofice sau
sindicale şi la exprimarea acestor convingeri, la orientarea sexuală, sănătate, originea
socială sau etnică a unei persoane.

Totuşi, în activitatea investigativă pe care o desfăşoară, detectivul particular

poate intra, în mod cu totul întâmplător, neintenţionat, în posesia unor date care să
prezinte pentru o persoană un secret personal, un aspect confidenţial, cunoscut doar
de un cerc intim de cunoscuţi sau de rude foarte apropiate. Evident că dezvăluirea
acestor date şi informaţii de către detectivul particular în public sau către persoane
neavizate ar putea aduce grave prejudicii de imagine subiectului investigat, cu
consecinţe imprevizibile, în astfel de situaţii detectivul particular va trebui să
discearnă şi să analizeze foarte bine dacă datele respective vor fi prezentate
solicitantului investigaţiei. Cu titlu exemplificativ, menţionăm faptul că în procesul
investigativ cu privire la o persoană care îşi desfăşoară activitatea într-o colectivitate
se pot obţine date despre o boală incurabilă a acesteia, dar nemolipsitoare, aspect
cunoscut numai de medicul de familie, de specialitate sau de rudele apropiate. în
situaţia în care astfel de date ar fi făcute publice în colectivitatea în care lucrează,
persoana în cauză ar fi treptat evitată, izolată, creându-i-se prejudicii de imagine
deosebit de grave.

În acelaşi context se înscriu şi datele confidenţiale cu privire la orientarea sexuală

a unor persoane. Bunăoară, homosexualitatea nu este incriminată de lege, condiţia
fiind să nu se aducă atingere drepturilor şi libertăţilor altora, ordinii publice şi
bunelor moravuri. De altfel, există persoane care declară în mod public orientarea
lor sexuală de acest gen. Există însă şi o serie de persoane care deţin anumite funcţii
şi responsabilităţi, conduc sau îşi desfăşoară activitatea în anumite colectivităţi şi
care nu doresc să facă cunoscută această deviaţie sexuală a lor. Prin urmare, dacă
legea protejează persoanele cu anumite deviaţii sexuale, detectivul particular trebuie
să nu divulge astfel de date în public sau către persoane neautorizate.
 De asemenea, o persoană care şi-a schimbat orientarea religioasă ar putea avea
mari probleme în colectivitatea în care trăieşte dacă prietenii, cunoscuţii, rudele, care
nu împărtăşesc credinţa respectivă, ar cunoaşte acest aspect.

Pe de altă parte, pot exista situaţii care pot fi considerate că ţin tot de viaţa intimă
şi privată, dar care sunt incriminate de lege, întrucât ele aduc atingere drepturilor şi
libertăţilor altor persoane şi bunelor moravuri.

Astfel, de exemplu, pedofilia ar putea fi interpretată tot ca o deviaţie sau orientare

sexuală, care ţine de viaţa intimă a persoanei. Practicarea pedofiliei, însă, aduce
atingere gravă drepturilor şi libertăţilor minorilor, care trebuie ocrotiţi. Datele şi
informaţiile obţinute de detectivul particular cu privire la persoane care au astfel de
preocupări trebuie aduse imediat la cunoştinţa organelor abilitate de stat care au
obligaţia să întreprindă măsurile legale ce se impun.

În aceeaşi manieră va proceda detectivul particular şi atunci când va constata din

datele şi informaţiile obţinute că o persoană consumă droguri. Şi exemplele pot
continua.

O situaţie aparte o constituie cea în care o persoană ar dori să se sinucidă. Pe de

o parte, în Constituţia României se precizează în mod clar că persoana fizică are
dreptul să dispună de ea însăşi dacă nu încalcă drepturile şi libertăţile altora, ordinea
publică şi bunele moravuri. Faptul că o persoană fizică doreşte să se sinucidă nu
încalcă drepturile şi libertăţile altora, nici ordinea publică şi nici bunele moravuri. în
acest caz nu se mai pune problema dacă fapta persoanei în cauză este legală sau
ilegală, ci problema dacă detectivul particular încalcă prevederile alineatului
menţionat în situaţia în care divulgă astfel de date cu caracter confidenţial pentru
persoana în cauză.

Teoretic, prin divulgarea unor astfel de date detectivul particular încalcă acest
drept fundamental, persoana în cauză având dreptul să dispună de ea însăşi. Totuşi,
obligaţia morală a detectivului particular este de a preveni comiterea unei astfel de
fapte, prin orice mijloace. Nici o instanţă nu-l va sancţiona pentru faptul că prevenit
curmarea unei vieţi, chiar dacă hotărârea aparţine celui ce o deţine.

Ca o concluzie, vom menţiona faptul că detectivul particular va trebui să

discearnă între aspectele de ordin moral sau imoral, legal sau ilegal care privesc viaţa
intimă, familială şi privată a unei persoane şi să-şi ia toate măsurile ce se impun
pentru respectarea acestui drept fundamental.

2.2. Alte drepturi şi libertăţi fundamentale

 În Constituţia României sunt inserate peste 25 de drepturi şi libertăţi
fundamentale ale persoanei. Prin modul în care este reglementată activitatea
investigativă detectivul particular ar putea aduce atingere unora dintre acestea, dacă
nu respectă întocmai prevederile legale.

Dintre acestea menţionăm:

a) inviolabilitatea domiciliului

Potrivit acestui drept nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în domiciliul ori
reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia.

Totuşi, în activitatea practică pot fi situaţii în care detectivul particular, pentru a-

şi rezolva sarcinile specifice, trebuie să pătrundă în domiciliul sau reşedinţa unei
persoane cum ar fi, de exemplu, verificarea faptului dacă la o anumită adresă se află
o persoană declarată dispărută de solicitantul investigaţiei sau un bun sustras de la
masa succesorală.

Este evident că orice pătrundere prin efracţie sau prin forţă este interzisă şi
sancţionată de legea penală, caz în care detectivul particular va trebui să găsească o
legendă de acoperire adecvată, în baza unei documentări prealabile, care să-i permită
accesul la adresa în cauză, cu încuviinţarea persoanei care locuieşte la această adresă.

b) secretul corespondenţei

Potrivit acestei prevederi din Constituţia României, detectivul particular nu are

dreptul să recurgă la:

• interceptarea corespondenţei de orice fel;

• interceptarea convorbirilor telefonice;

• interceptarea altor mijloace de comunicare.

Datele şi informaţiile pe care le-ar putea obţine pe aceste căi, trebuie să le procure
prin alte mijloace şi procedee permise de lege.

c) libertatea de exprimare

În virtutea acestui drept fundamental, libertatea de exprimare a gândurilor, a

opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris,
prin imagini sau prin alte mijloace de comunicare în public sunt inviolabile.
 d) dreptul la viaţă şi integritate fizică şi psihică

Potrivit acestui drept fundamental, nimeni nu poate fi supus torturii şi nici unui
fel de pedeapsă sau tratament inuman ori degradant.

Prin urmare, activitatea detectivului particular trebuie să se rezume strict la cea

investigativă prevăzută de lege. Aceasta nu va accepta solicitări sau nu se va angrena
în acţiuni de agresare fizică sau tratament inuman ori degradant.

Din contră, atunci când vor exista astfel de solicitări, detectivul particular va avea
datoria morală şi obligaţia legală de a informa organele abilitate de stat pentru a
întreprinde măsurile ce se impun. Astfel de practici se întâlnesc frecvent la aşa-zişii
recuperatori, care forţează victima să predea anumite sume de bani sau bunuri ori să
semneze anumite documente, supunând-o la rele tratamente şi chiar ameninţând-o
cu moartea.

e) libertatea individuală

În conformitate cu prevederile constituţionale, libertatea individuală şi siguranţa

persoanei sunt inviolabile.

În virtutea acestui drept fundamental, detectivul particular nu va avea dreptul să

percheziţioneze sau să reţină o persoană chiar dacă deţine date certe că asupra
persoanei în cauză s-ar afla un bun sau un document necesar pentru soluţionarea
cazului încredinţat de solicitant.

În astfel de situaţii, detectivul particular va trebui să găsească modalitatea

necesară pentru determinarea organelor în drept să întreprindă astfel de măsuri, să
intervină, mai ales, dacă există riscul ca bunul sau documentul respectiv să fie
înstrăinat, ascuns, distrus etc.

f) dreptul la muncă poate fi grav afectat în condiţiile în care verificările

efectuate de detectivul particular nu sunt edificatoare şi conduc la
desfacerea contractului de muncă al persoanei investigate, fără a exista
motive întemeiate.

Se întâmplă frecvent ca. pentru reuşita unor investigaţii, detectivul particular să

fie pus în situaţia de a lua decizii rapid, evoluţia evenimentelor nepermiţând nici o
amânare. Pot apărea momente când el sau cei care acţionează la dispoziţia sa se află
la limita acelei zone care marchează viaţa intimă sau privată a persoanei, momente
când el îşi dă seama că, mergând mai departe cu acţiunile sale, ar putea să încalce
drepturi individuale recunoscute şi apărate de lege. Pentru a fi pregătit să întâmpine
asemenea eventualităţi, este prin urmare recomandabil ca, încă de la începutul
investigaţiei sale, detectivul particular să obţină de la clientul său acordul de a avea
acces în spaţiile private ale acestuia, ori să aibă un mandat de subrogare în drepturile
clientului pentru toate aspectele ce pot conduce la lămurirea cauzei care face obiectul
contractului încheiat.

Detectivul particular trebuie să aibă permanent în vedere dreptul persoanelor de

a fi în siguranţă în legătură cu imobilele lor, cu spaţiile pe care le deţin în calitate de
posesori sau ca şi detentori precari, cu bunurile lor mobile sau imobile, cu
documentele lor personale etc.

Limita minimă de siguranţă a investigării bunurilor şi persoanelor trebuie stabilită

în raport cu percepţia recunoscută a conceptului de „aşteptare rezonabilă de
intimitate", care este de natură a proteja dreptul intangibil al fiecăruia la proprietate
şi viaţă privată. Spre exemplu, nimeni nu va putea invoca drept argument pentru a
cerceta în interior un autoturism aflat pe proprietatea privată a altei persoane fără
consimţământul proprietarului ori fără autorizarea emisă de instanţa judiciară
competentă, faptul că acesta era deschis, chiar dacă prin această acţiune s-au găsit
lucruri care sunt de natură a contribui la aflarea adevărului sau care pot constitui
mijloace de probă în justiţie.

Ideea centrală este aceea că probele trebuie obţinute numai în condiţiile prevăzute
de lege, prin metode şi tehnici care să nu lezeze drepturile şi libertăţile fundamentale
ale omului.

Desigur, paleta activităţilor investigative este foarte largă şi detectivul particular

are permanent datoria de a lua toate măsurile pentru ca drepturile şi libertăţile
fundamentale ale persoanei să nu fie încălcate.
 Capitolul V.

Obiectul activităţii specifice de investigare

Dacă până în acest moment ne-am ocupat strict de obiectul de activitate al

detectivului particular, în cele ce urmează vom aborda aspectele vizate de
activitatea investigativă, care reprezintă şi limitele de desfăşurare ale acesteia.

1. Activitatea specifică de investigare cu privire la conduita şi moralitatea

publică a unei persoane

Aşa cum rezultă din dispoziţiile art.1, alin. 1, lit.a din Legea nr.329/2003,
detectivul particular poate desfăşura activităţi specifice de investigare asupra
conduitei sau moralităţii publice a unei persoane.

Pentru a înţelege mai bine în ce constă activitatea investigativă în acest domeniu,

vom defini mai întâi termenii de moralitate şi conduită, după care vom delimita
problematica specifică acestui domeniu de activitate.

În dicţionare se dau următoarele explicaţii cu privire la termenii menţionaţi:

• conduită - fel de a se purta, comportare;

• moralitate - comportare în conformitate cu principiile şi cu normele moralei:

cinste, corectitudine, bună purtare;

• morală - formă a conştiinţei sociale care cuprinde normele de convieţuire şi

comportare a oamenilor, de obicei nescrise, dar care se impun prin forţa
educaţiei, a tradiţiei, a opiniei publice;

• etică;

• dojană;

• observaţie;

• învăţătură cuprinsă într-o scriere;

• parte dintr-o fabulă care cuprinde o învăţătură.

 Am apreciat că definirea termenilor a fost necesară datorită faptului că legiuitorul
nu face nici o precizare dacă activitatea investigativă se referă exclusiv la persoanele
fizice sau ea poate include şi persoanele juridice. Totuşi, este evident că o persoană
juridică nu îşi desfăşoară activitatea în baza unor norme nescrise, care se impun prin
forţa educaţiei, a tradiţiei sau a opiniei publice şi ca atare, acest gen de activitate
investigativă va avea ca subiect numai persoanele fizice. Solicitarea va putea fi însă
făcută atât de persoanele fizice cât şi de cele juridice.

Prin urmare, activitatea investigativă cu privire la conduita şi moralitatea

publică a unor persoane presupune obţinerea de date şi informaţii, în condiţiile
legii, privind comportamentul, în conformitate cu principiile şi normele moralei,
al subiectului investigat, care să concure la realizarea unui tablou de imagine cât
mai complet asupra sa.

a) la solicitarea persoanei fizice:

- compatibilitatea subiectului investigat cu anumite cerinţe impuse de mediul

familial în care urmează să acceadă sau pretinse de viitorul soţ, soţie, socri,
tutori, curatori, părinţi adoptivi etc.

- starea de loialitate şi fidelitate a subiectului investigat în raporturile cu

solicitantul investigaţiei sau altă persoană fizică indicată de aceasta;

- comportament ascuns sau vicii ascunse dobândite de subiectul investigat de

natură a-i afecta starea de sănătate, integritatea fizică şi morală precum şi
imaginea publică a familiei din care provine etc.

- alte aspecte care cadrează cu expresia conduită sau moralitate publică. 1.1.
Câmpuri de căutare a informaţiilor

În raport de scopul investigaţiei, detectivul particular va trebui să se orienteze

asupra unui nomenclator de date şi informaţii, structurat pe anumite aspecte de
interes, denumite în continuare câmpuri de căutare, ce vor face obiectul activităţii
sale investigative şi în funcţie de care îşi va stabili tacticile, metodele şi mijloacele
de acţiune.

Având în vedere diversitatea scopurilor care stau la baza solicitării unei

investigaţii vizând conduita sau moralitatea publică a unei persoane, detectivul
particular trebuie să aibă o viziune de ansamblu asupra nomenclatorului de date şi
informaţii ce corespund cu cerinţele investigaţiei în acest domeniu.
 Cu precizarea că nomenclatorul de date şi informaţii prezentat în continuare are
caracter orientativ, considerăm că pentru investigarea acestui domeniu este necesar
să se aibă în vedere următoarele câmpuri de căutare:

a) date de identificare a persoanei fizice în cauză

Acest câmp de căutare a datelor şi informaţiilor este obligatoriu, chiar şi în

situaţiile în care solicitantul investigaţiei precizează că nu este interesat de acest
aspect deoarece cunoaşte foarte bine persoana care face obiectul procesului
investigativ.

Obligativitatea investigării acestui câmp de căutare a datelor şi informaţiilor şi

inserarea rezultatelor în nota de investigaţii este de natură a da un plus de certitudine
beneficiarului că detectivul particular nu a comis o eroare de persoană, mai ales în
situaţiile în care concluziile sunt contrare aşteptărilor sale.

Pentru a evita unele confuzii care se fac uneori cu privire la acest câmp de căutare
a datelor şi informaţiilor, vom prezenta câteva aspecte din doctrina de drept civil cu
privire la atributele de identificare a persoanei fizice, mspectiv numele (numele de
familie, prenumele şi porecla), domiciliul şi starea civilă.

Numele de familie este definit ca fiind acel atribut de identificare a persoanei

fizice care constă în dreptul omului de a fi individualizat, în familie şi societate, prin
cuvinte stabilite, în condiţiile legii, cu această semnificaţie.

Cu privire la acest aspect precizăm că în stabilirea numelui de familie al persoanei

investigate, detectivul particular va trebui să ia în calcul şi posibilitatea modificării,
în timp, a acestuia, determinată de o serie de schimbări survenite în filiaţia persoanei
(când aceasta provine din părinţi necunoscuţi, este copil din afara căsătoriei sau este
copil din căsătorie s cărui paternitate este tăgăduită ori este copil a cărui filiaţie este
contestată schimbări generate de adopţie sau ca urmare a schimbării numelui de
familie, la cerere, pe cale administrativă).

Ignorarea acestor aspecte de către detectivul particular va putea îngreuna procesul

investigativ sau chiar îl va îndrepta pe o pistă falsă cu privire la identitatea persoanei
asupra căreia se efectuează investigaţii. O relevanţă deosebită o are acest aspect în
cadrul stabilirii gradului de rudenie şi a priorităţilor de participare la masa
succesorală.

Prenumele reprezintă acea parte a numelui care individualizează persoana fizică

în familie şi în societate, iar pseudonimul individualizează persoana fizică în
societate, într-un anumit domeniu de activitate (ex. doctorul; inginerul etc.), în timp
ce porecla înseamnă un supranume dat de obicei unei persoane de către cei din jur
în legătură cu o trăsătură caracteristică a aspectului său exterior sau a activităţi sale
(ex: ciungul; şchiopul; văcarul etc.).

Domiciliul reprezintă acel atribut de identificare a persoanei fizice care o

individualizează în spaţiu, prin identificarea unui loc având această semnificaţie
juridică, această noţiune incluzând şi reşedinţa. Deosebirea dintre aceşti doi termeni
constă în aceea că, domiciliul desemnează o locuinţă stabilă, în timp ce reşedinţa
desemnează o locuinţă temporară;

În stabilirea domiciliului detectivul particular trebuie să aibă în vedere şi

succesiunea acestuia, în ordine cronologică.

Starea civilă reprezintă mijlocul juridic de individualizare a persoanei fizice prin

indicarea calităţilor personale având această semnificaţie.

Pentru evitarea unor confuzii privind expresia de calitate personală, vom defini
starea civilă ca mijlocul juridic de individualizare a persoanei fizice prin indicarea
elementelor personale având această semnificaţie. Expresia sinonimă stării civile
este cea de statut civil al persoanei.

Starea civilă include elemente ca:

- din căsătorie;
- din afara căsătoriei;
- din părinţi necunoscuţi;
- adoptat;
- căsătorit;
- necăsătorit;
- văduv;
- rudă sau afin;
- de sex bărbătesc sau femeiesc;
- de o anumită vârstă;
- născut într-o localitate.

Starea civilă reprezintă un drept subiectiv de individualizare a persoanei

care cuprinde o serie de prerogative cum ar fi:

• posibilitatea de a se individualiza prin starea civilă;

• posibilitatea de a pretinde să fie individualizată de alţii prin starea civilă;
• posibilitatea de a apela, la nevoie, la concursul forţei organelor de stat.
 În practică detectivul particular se va putea confrunta adesea cu situaţii în care
persoana solicitantă de investigaţii să aibă statutul de adoptat, din părinţi
necunoscuţi, din afara căsătoriei etc. şi să dorească să afle o serie de date despre
părinţii adevăraţi, despre locul unde s-a născut, data naşterii când aceasta nu este
cunoscută, fraţi, surori etc. De cele mai multe ori această doleanţă va avea un suport
subiectiv, din pură curiozitate, alteori însă, ea va viza repunerea în anumite drepturi
juridice de drept civil.

Detectivul particular va putea obţine date şi informaţii cu privire la actele de stare

civilă (naştere, căsătorie şi deces) ale unei persoane din registrele de stare civilă care,
potrivit legii, se întocmesc şi se păstrează în dublu exemplar, unul la primăria unde
a fost întocmit şi altul la prefectura locului de naştere.

De asemenea, pentru o cât mai mare exactitate, în practica curentă atunci

când ne referim la datele de identificare ale unei persoane, se au în vedere:

• numele, prenumele, iniţiala tatălui; prenumele tatălui şi al mamei;

• numele purtat înainte de căsătorie, în cazul persoanelor de sex femeiesc;

• data şi locul naşterii; domiciliul;

• starea civilă, rezumată la căsătorit sau necăsătorit. în identificarea persoanei

fizice prin sistemul computerizat organele din sistemul de evidenţă a
populaţiei mai folosesc, în afara datelor menţionate:

• seria şi numărul cărţii de identitate, respectiv a buletinului de identitate când

acesta nu a fost preschimbat;

• codul numeric personal.

Acest câmp de căutare a informaţiilor, după cum rezultă din cele menţionate mai
sus, are o importanţă deosebită şi presupune un anumit grad de complexitate care îl
obligă pe detectivul particular să se familiarizeze cu unele noţiuni de drept civil şi
drept al familiei în mod obligatoriu.

Importanţa şi complexitatea acestui câmp de căutare a datelor şi informaţiilor

derivă în special din efectele de ordin juridic pe care le poate avea în anumite situaţii
date, la care se adaugă plusul de certitudine ce trebuie să rezulte din investigaţie şi
anume că nu s-a comis o eroare de persoană în procesul investigativ.
b) cetăţenia şi naţionalitatea persoanei asupra căreia se efectuează
investigaţii

Aşa cum este binecunoscut, cetăţenia desemnează apartenenţa unei persoane la o

ţară, în timp ce naţionalitatea desemnează apartenenţa la o comunitate etnică. De
asemenea, conform reglementărilor legale, în România, cetăţenia se poate dobândi
prin:
• naştere;
• înfiere;
• repatriere şi prin acordarea la cerere, legea română recunoscând şi
posibilitatea dublei cetăţenii.

Cetăţenia română conferă anumite drepturi şi obligaţii deţinătorilor acesteia, pe

care persoanele de altă cetăţenie sau apatrizii nu le au în timp ce naţionalitatea, la
rândul său, comportă anumite drepturi şi obligaţii care îi individualizează pe
deţinătorii acesteia pe teritoriul unei ţări, în speţă România.

Pentru acest motiv, acest câmp de căutare a datelor şi informaţiilor are relevanţa
sa în procesul investigativ.

c) pregătirea de cultură generală, profesională şi de specialitate

Pregătirea de cultură generală desemnează ansamblul de cunoştinţe

acumulate de o persoană, la un anumit moment dat, din diverse domenii de activitate,
despre viaţă în general. Pregătirea de cultură generală se formează prin studii
gimnaziale, liceale, superioare, studierea literaturii beletristice, a diverselor
publicaţii, asimilarea datelor şi informaţiilor difuzate prin mass-media, vizitarea de
muzee şi alte lăcaşuri de artă şi cultură, excursii etc.

Pregătirea pentru formare profesională reprezintă ansamblul de cunoştinţe

acumulate de o persoană, la un moment dat, cu privire la un anumit domeniu de
activitate. Aceasta se realizează prin studii profesionale, postliceale, universitare,
prin studierea legislaţiei, a unor publicaţii de un anumit gen etc., care corespund cu
cerinţele unui domeniu de activitate.

Pregătirea de specialitate presupune ansamblul de cunoştinţe de care dispune o

persoană la un moment dat cu privire la un anumit profil de activitate. Aceasta se
realizează prin studii postliceale, postuniversitare, cursuri de specialitate, studierea
unor publicaţii de specialitate etc.
 Investigarea acestui câmp de căutare a datelor şi informaţiilor are importanţa sa
pentru activitatea specifică detectivului particular, mai ales în situaţiile în care
solicitantul investigaţiei pretinde să se stabilească compatibilitatea unei persoane cu
cerinţele impuse de fişa unui post. Precizarea în nota de investigaţii a specializării
persoanei ce face obiectul acesteia este de asemenea relevantă, pentru că este o mare
deosebire în a spune despre persoana investigată că este medic, de pildă, şi a preciza,
că este medic veterinar, chirurg, pediatru, oftalmolog, ginecolog etc.

d) locurile de efectuare a studiilor

Acest câmp de căutare a datelor şi informaţiilor se corelează în majoritatea

cazurilor cu cel privind pregătirea de cultură generală, profesională şi de specialitate.
De regulă, investigarea acestui câmp de căutare a datelor şi informaţiilor se face în
ordinea cronologică a efectuării studiilor: locurile de efectuare a studiilor
gimnaziale, profesionale, liceale, postliceale, universităţile, institutele sau
academiile de efectuare a studiilor universitare, postuniversitare, de specializare etc.

Prin investigarea acestui câmp de căutare, solicitantul investigaţiei poate

urmări:

• depistarea anumitor persoane, colegi de studii cu subiectul investigaţiei,

• care să dea referinţe despre acesta;

• concordanţa dintre declaraţiile făcute de persoana investigată cu situaţia

• reală privind locurile de efectuare a studiilor;

• comportament şi calificative obţinute pe timpul studiilor;

• alte date de interes.

e) stagiul militar şi locurile de efectuare a acestuia

Se subînţelege că acest câmp de căutare vizează numai persoanele care, potrivit

legii, au avut obligativitatea de a efectua stagiul militar.

Una dintre cerinţele obligatorii pentru exercitarea unor profesii sau meserii o
reprezintă stagiul militar satisfăcut. Satisfacerea stagiului militar presupune ca
persoana în cauză să îndeplinească anumite condiţii sub aspectul capacităţii fizice şi
mentale, iar pentru solicitantul investigaţiei, menţionarea faptului că persoana
investigată are stagiul militar satisfăcut reprezintă o garanţie în plus că aceasta este
aptă din punct de vedere fizic şi psihic şi corespunde unui anumit scop, mai ales în
situaţiile când se urmăreşte stabilirea compatibilităţii cu cerinţele unui post sau ale
unei funcţii pe care urmează să o ocupe.

Pe de altă parte, în legătură cu acest câmp de căutare a datelor şi informaţiilor,

este bine de menţionat şi faptul că în anumite situaţii stabilirea şi limcizarea în nota
de investigaţii a motivelor pentru care persoana Investigată nu a satisfăcut stagiul
militar sau a întrerupt efectuarea acestuia nre o importanţă deosebită pentru
solicitant.

Stabilirea calificativelor obţinute la şedinţele de instruire militară a i

omportamentului persoanei investigate în raport cu colegii şi comandanţii, modul de
respectare a ordinelor şi regulamentelor interne reprezintă, de usemenea, date de
interes pentru solicitantul investigaţiei în anumite situaţii date.

f) locurile de muncă şi funcţiile deţinute, în ordinea cronologică

Prin investigarea acestui câmp de căutare a datelor şi informaţiilor solicitantul

investigaţiei poate urmări:

• statornicia persoanei investigate faţă de locul de muncă şi specificul activităţii

pe care o prestează;

• modul de evaluare de către factorii în drept a persoanei investigate sub

raportul competenţei profesionale, al seriozităţii şi corectitudinii în
îndeplinirea sarcinilor încredinţate, al iniţiativelor în muncă şi preocupărilor
pentru perfecţionarea profesională etc.;

• comportamentul persoanei investigate în raporturile cu colegii şi şefii la

locurile de muncă;

• motivele desfacerii contractelor de muncă, ale transferărilor la alte locuri de

muncă ale solicitărilor de demisii etc.; alte date de interes.

Investigarea acestui câmp de căutare a datelor şi informaţiilor ar avea o relevanţă

deosebită în situaţia în care persoana investigată candidează la ocuparea unui post
sau a unei funcţii de răspundere, la un nou loc de muncă.

g) starea materială a persoanei investigate

 În investigarea acestui câmp de căutare a datelor şi informaţiilor detectivul
particular va avea în vedere:

 pe de o parte, drepturile de proprietate şi derivatele acestora, respectiv uzul,

uzufructul, abitaţia, superficia, servitutea, administrarea ori folosinţa. Se
includ în această categorie:

- bunurile imobile şi mobile deţinute de persoana investigată;

- drepturile de autor;

- veniturile realizate şi sursele acestora;

- investiţiile realizate în anumite obiective;

- conturile în bănci, în ţară şi străinătate;

- drepturile de moştenire.

 pe de altă parte, obligaţiile financiare, materiale ale persoanei investigate,

constând în:

- debite bancare;

- împrumuturi în bani la diverse persoane juridice private sau persoane fizice;

- ipotecarea sau gajarea unor bunuri;

- obligaţii financiare stabilite prin hotărâri judecătoreşti;

- măsuri asigurătorii instituite de instanţele judecătoreşti;

- contravaloarea unor bunuri achiziţionate în sistem leasing sau rate etc.

Investigarea acestui câmp de căutare a datelor şi informaţiilor va putea avea

interes pentru solicitantul investigaţiilor în următoarele situaţii:

- când doreşte să facă o evaluare a raportului dintre veniturile realizate şi

cheltuielile efectuate de către persoana investigată;

- când persoana investigată este un viitor partener de afaceri şi doreşte să-i

stabilească starea de solvabilitate;
 - când persoana investigată face obiectul unor litigii de drept civil sau penal şi
există indicii că intenţionează să înstrăineze anumite bunuri pentru
prejudicierea intereselor unei părţi în proces.

Scopurile pentru care se solicită investigarea acestui câmp de căutare a datelor şi

informaţiilor pot fi şi de altă natură decât cele menţionate mai sus, în funcţie de
interesul beneficiarului investigaţiei faţă de persoana investigată.

h) cercul de relaţii şi mediul din care provin acestea

Acest câmp de căutare a datelor şi informaţiilor poate fi definitoriu în ceea ce

priveşte personalitatea şi preocupările persoanei investigate în anumite situaţii.
Pentru edificare menţionăm că:

- dacă cercul de relaţii al persoanei investigate se rezumă la indivizi cu

preocupări serioase, cu o bună conduită în societate, la locurile de muncă, în
familie etc. se prezumă că şi subiectul investigat cadrează cu cerinţele de
comportament menţionate;

- dacă, din contră, persoana investigată are ca anturaj indivizi dominaţi de vicii
(consumatori de droguri, alcoolici, afemeiaţi, persoane de moravuri uşoare
etc.), cu antecedente penale, care fac parte din grupuri infracţionale etc. se
poate trage concluzia că aceasta este predispusă la preocupări similare, iar
verificările trebuie adâncite. Stabilirea naturii legăturilor cu categoriile de
persoane menţionate mai sus are o relevanţă deosebită pentru succesul
investigaţiei.

Investigarea acestui câmp de căutare a datelor şi informaţiilor ar putea prezenta

interes deopotrivă pentru solicitant, cât şi pentru detectivul particular, în situaţiile în
care procesul investigativ este complex şi de durată. Atunci se creează posibilitatea
depistării unor eventuale surse cu posibilităţi de informare pe lângă persoana
investigată, care să-l sprijine pe detectiv în activitatea sa specifică.

i) comportamentul persoanei investigate în societate, în familie, în raporturile

cu vecinii

Prin investigarea acestui câmp de căutare a datelor şi informaţiilor se

urmăreşte:

- dacă persoana investigată este o persoană sociabilă, comunicativă,

respectuoasă, amabilă, modestă sau, din contră, antisocială, taciturnă, izolată,
 violentă, lipsită de capacitatea de autocontrol; dacă este ataşată familiei, se
ocupă de îngrijirea şi educarea copiilor, este fidelă în raporturile cu partenerul
de viaţă, participă la treburile gospodăreşti şi la activităţile comune din blocul
de locuinţe unde domiciliază sau pe strada unde îşi are domiciliul etc.

- ţinuta vestimentară şi limbajul folosit, j) adrese, locuri, medii frecventate,

scop

Investigarea acestui câmp de căutare a datelor şi informaţiilor are o relevanţă

deosebită pentru reuşita investigaţiei efectuate de detectivul particular.

Prin stabilirea adreselor frecventate de persoana investigată detectivul particular

poate obţine date şi informaţii din care să rezulte: o relaţie sentimentală ascunsă a
acesteia; o relaţie cu vicii, pasiuni, înclinaţii asemănătoare etc. Prin stabilirea
locurilor frecventate de persoana investigată se pot obţine date şi informaţii care să
ateste:

- predilecţia subiectului investigaţiei pentru anumite localuri de lux, unde

cheltuielile sunt exagerate;

- predilecţia subiectului investigaţiei pentru anumite locuri unde se practică

jocurile de noroc (cazinouri, săli de bingo, săli de pocker etc.);
- predilecţia subiectului investigaţiei pentru anumite lăcaşuri de cultură, artă,
de cult etc.

Prin stabilirea mediilor frecventate se pot obţine, de asemenea, date şi informaţii

de interes despre persoana investigată, astfel:

- frecventarea mediului oamenilor de afaceri, de cultură, de artă, denotă

anumite preocupări;

- frecventarea, din contră, a mediului interlop conduce la concluzii care impun

adâncirea verificărilor.

k) vicii, pasiuni, înclinaţii

Investigarea acestui câmp de căutare a datelor şi informaţiilor urmăreşte să

stabilească:

- dacă persoana investigată este consumatoare de droguri, alcoolică, de

moravuri uşoare, afemeiat, pervertită sexual etc.;
 - dacă este o persoană dominată de sentimente de ură, invidie, gelozie;

- dacă asupra sa planează stigmatul de individ necinstit, hoţ, tâlhar, şantajist

etc.;

- dacă are anumite pasiuni care o individualizează ca persoană (pescuitul;

fotbalul; informatica etc.);

- dacă are anumite înclinaţii care, de asemenea, o individualizează ca persoană

(pictura, poezia, muzica de un anumit gen etc.).

I) antecedente penale

Investigarea acestui câmp de căutare a datelor şi informaţiilor este obligatorie

când scopul investigaţiei urmăreşte stabilirea compatibilităţii persoanei investigate
cu cerinţele fişei unui post pe care urmează să-l ocupe.

De menţionat faptul că investigarea acestui câmp de căutare nu trebuie să se

reducă la cazierul judiciar, întrucât în certificatul de cazier judiciar nu se mai
inserează antecedentele penale când persoana în cauză a fost amnistiată sau graţiată
ori au intervenit efectele prescripţiei.

m) afecţiuni fizice sau de altă natură

Investigarea acestui câmp de căutare a datelor şi informaţiilor este deosebit de

sensibilă şi presupune mult tact din partea detectivului particular pentru protejarea
persoanei în cauză.

Stabilirea şi precizarea în mod corect şi real a afecţiunilor fizice sau psihice ale
persoanei investigate şi a caracterului acestora, temporar sau permanent, reprezintă
o cerinţă obligatorie pentru detectivul particular.

1.2. Particularităţi în investigarea aspectelor de conduită sau moralitate

publică a unor persoane

Fiecare dintre aspectele care au legătură cu expresia activitatea Investigativă

conduită sau moralitate publică a unor persoane se Individualizează prin scopul
urmărit în, câmpurile de căutare a datelor şi Informaţiilor tacticile, metodele şi
mijloacele de acţiune ale detectivului particular.
 Având în vedere că semnificaţia fiecărui câmp de căutare a datelor şi
Informaţiilor a fost deja explicată, ne vom axa în continuare pe câmpurile de căutare
a datelor şi informaţiilor specifice pentru anumite situaţii.

Dată fiind varietatea lor, vor fi prezente numai cele mai semnificative aspecte
pentru acest tronson de activitate investigativă, astfel:

- în mod evident activitatea investigativă va urmări obţinerea unei categorii de

date şi informaţii atunci când solicitantul este persoană juridică şi a altor date
şi informaţii atunci când solicitantul este persoană fizică.

La solicitarea persoanei juridice private pot fi obţinute date în legătură cu:

- compatibilitatea unei persoane fizice cu cerinţele impuse de fişa unui post;

- starea de loialitate a unui angajat în raporturile cu persoana juridică

solicitantă;

- cinstea şi corectitudinea unui angajat al persoanei juridice solicitante, sub

raportul îndeplinirii sarcinilor de serviciu;

- comportamentul unui angajat al persoanei juridice solicitante, de natură a

afecta imaginea publică şi de a prejudicia interesele acesteia; alte date şi
informaţii care ţin de expresia conduită sau moralitate. Vom detalia mai jos
fiecare dintre aceste situaţii.

1.2.1. Solicitantul investigaţiei - angajator - doreşte să cunoască

compatibilitatea unui viitor angajat cu cerinţele impuse de fişa unui post

În această situaţie detectivul particular se va orienta către următoarele

câmpuri de căutare a datelor şi informaţiilor:

- date de identificare a candidatului la angajare; pregătirea de formare

profesională şi de specialitate; stagiul militar;

- locurile de muncă şi funcţiile deţinute anterior; motivul schimbării locurilor

de muncă;
- evaluarea persoanei investigate de către colegii şi şefii de la locurile do muncă
anterioare sub aspectul comportamentului, al competenţei profesionale,
seriozităţii, loialităţii, cinstei şi corectitudinii în îndeplinirea sarcinilor
profesionale, al iniţiativelor în muncă şi preocupărilor pentru perfecţionarea
 cunoştinţelor de specialitate etc. în situaţia în care viitorul angajat nu a mai
lucrat anterior investigaţiile se vor efectua la locurile de efectuare a studiilor
şi la domiciliu;

- antecedente penale;

- cerc de relaţii;

- vicii, pasiuni, înclinaţii de natură a-l face incompatibil cu cerinţele impuse de

fişa postului vizat. Deşi pare aberant, anumite pasiuni sau înclinaţii pot face
ca o persoană să nu fie compatibilă cu cerinţele impuse de fişa unui post, mai
ales când acestea capătă valenţe de fanatism.

- în funcţie de importanţa postului pe care urmează să-l ocupe candidatul în

cauză, precum şi de pretenţiile solicitantului investigaţiei, în speţă angajatorul,
detectivul particular poate extinde verificările şi asupra altor câmpuri de
căutare a datelor şi informaţiilor, cele prezentate mai sus reprezentând un
minimum necesar.

1.2.2. Solicitantul investigaţiei - angajator - doreşte să se edifice cu privire la

starea de loialitate a unui angajat

Starea de loialitate a unui angajat în raporturile cu angajatorul se manifesta prin:

- modul în care angajatul îşi respectă obligaţiile asumate faţă de angajator prin
contractul colectiv de muncă, respectiv contractul individual de muncă;

- cinstea şi corectitudinea angajatului în îndeplinirea sarcinilor ce derivă din

fişa postului.

În continuare prezentăm modul de acţiune al detectivului particular şi câmpurile de

căutare a datelor şi informaţiilor în anumite situaţii care se circumscriu aspectelor
menţionate mai sus, astfel:

1.2.2.1. Angajatorul suspectează un angajat de încălcarea obligaţiei privind

păstrarea secretului de serviciu
 Una dintre obligaţiile pe care majoritatea angajaţilor şi le asumă, prin contractul
colectiv sau individual de muncă, faţă de angajator o reprezintă păstrarea secretului
de serviciu.
Păstrarea secretului de serviciu are şi o bază legală instituită prin Legea iii
182/2002 şi H.G. nr.781/2002 privind protecţia informaţiilor cu acest nivel

• In secretizare.

Practic orice societate comercială cu un anumit grad de dezvoltare, ilnţlne

anumite date, informaţii şi documente cu caracter confidenţial sau imistează astfel
de activităţi. Clauzele contractuale din contractele comerciale încheiate cu partenerii
de afaceri, procesele de producţie şi luliricaţie, strategiile de investiţii şi dezvoltare,
ştatele de funcţiuni etc. inprezintă documente sau activităţi care au caracter
confidenţial şi nu trebuie i unoscute decât de cei cărora le sunt necesare pentru
îndeplinirea sarcinilor do serviciu potrivit principiului necesităţii de cunoaştere,
precum şi de către mprezentanţii abilitaţi ai organelor de stat. Divulgarea de către un
angajat al Mocietăţii comerciale în cauză a unor date şi informaţii cu caracter
confidenţial către persoane neavizate, rău intenţionate, poate crea prejudicii
materiale sau de imagine acesteia.

Atunci când este solicitat de angajator pentru a verifica starea de loialitate a

unui angajat, detectivul particular trebuie să abordeze următoarele câmpuri de
căutare a datelor şi informaţiilor:

• datele de identificare ale angajatului;

• poziţia angajatului în ştatul de funcţiuni.

• datele, informaţiile, documentele, activităţile cu caracter confidenţial la care

angajatul în cauză are acces în virtutea atribuţiilor de serviciu sau ca urmare a
relaţiilor de amiciţie cu unii colegi, la locul de muncă;

• preocupări ale angajatului în cauză de a scoate din sediul societăţii comerciale,

motivat sau nu, documente cu caracter secret de serviciu;

• relaţii cu persoane care manifestă un interes aparte, nejustificat, faţă de

societatea comercială unde lucrează persoana investigată;

• eventualele nemulţumiri pe care persoana investigată le are la locul de muncă

generate de funcţia pe care este încadrat, cuantumul nesatisfăcător al
salariului, eventuale neînţelegeri cu şefii şi colegii etc.;
 • obligaţii financiare asumate de angajat care depăşesc veniturile sale salariale;

• vicii, pasiuni, înclinaţii care impun cheltuieli exagerate; comportament imoral

sau deviaţii de comportament care pot genera riscul ca persoana investigată
să fie vulnerabilă la şantaj sau presiuni; presiuni din partea rudelor sau a
prietenilor apropiaţi de a divulga astfel de date şi informaţii;

• dacă suferă sau a suferit de boli fizice sau psihice care îi pot cauza deficienţe
de discernământ etc.

Poziţia din statul de funcţiuni a angajatului care face obiectul procesului

investigativ are o importanţă deosebită, deoarece, ea condiţionează în majoritatea
cazurilor, nivelul de acces la datele, informaţiile, documentele şi activităţile cu
caracter secret. Prin urmare, într-un fel va acţiona detectivul particular pentru
investigarea unui director comercial al unei societăţi, de exemplu, şi cu totul altfel
în cazul unui magazioner. Directorul comercial are acces la date, informaţii,
documente, activităţi ale societăţii comerciale care, divulgate unor persoane rău
intenţionate, pot prejudicia grav interesele acesteia, aducând-o chiar în stare de
faliment, în timp ce un magazioner, prin fişa postului, are acces la date, informaţii,
documente, activităţi care ţin de aprovizionare şi de dotarea logistică a societăţii
comerciale şi care, divulgate unor persoane rău intenţionate, ar putea prejudicia, în
anumite situaţii, interesele angajatorului, dar mai puţin grav decât în cazul
directorului comercial.

De aceea, detectivul particular va trebui să trateze în mod diferenţiat persoanele

care fac obiectul preocupărilor sale investigative atunci când acestea sunt suspectate
de divulgarea secretului de serviciu.

Datele şi informaţiile obţinute de detectivul particular cu privire la încălcarea

obligaţiei asumate de un angajat de a păstra secretul profesional vor trebui să fie bine
verificate, având în vedere că prin confirmarea acestei suspiciuni, angajatorul va
dispune faţă de cel în cauză măsurile legale ce se impun şi va sesiza organele în drept
să ia şi măsuri de altă natură.

De aceea, inserarea în nota de investigaţii a unor date insuficient verificate,

eronate, lipsite de un suport probatoriu, numai din dorinţa de a confirma suspiciunea
angajatorului, vor aduce atingere unui drept fundamental al angajatului şi anume
dreptul la muncă.
1.2.2.2. Angajatorul doreşte să se edifice cu privire la cinstea şi corectitudinea
în îndeplinirea sarcinilor de serviciu de către un angajat

În situaţia în care detectivul particular este solicitat să obţină date şi informaţii

vizând cinstea şi corectitudinea unui angajat în îndeplinirea sarcinilor sale de
serviciu va avea în vedere:

• competenţa profesională a angajatului în cauză sub raportul compatibilităţii

dintre aceasta şi gradul de dificultate al sarcinilor ce-i sunt încredinţate, pentru
a stabili dacă angajatul este rău intenţionat sau pur şi simplu nu are
cunoştinţele, aptitudinile, deprinderile necesare impuse de cerinţele fişei
postului pe care-l ocupă;

• dacă persoana investigată este angrenată în alte sarcini de serviciu decât cele
prevăzute de fişa postului;

• dacă persoana investigată suferă de o afecţiune psihică sau fizică, contractată

ulterior angajării, care o face incompatibilă cu gradul de dificultate al
sarcinilor încredinţate;

• dacă are nemulţumiri legate de salariu, de funcţia pe care este încadrată, de

cuantumul sau gradul de dificultate al sarcinilor ce-i sunt încredinţate;

• dacă este dominată de sentimente de ură, gelozie, răzbunare vizând anumiţi

şefi şi colegi de serviciu;

• dacă este o persoană uşor coruptibilă sau pe care o caracterizează minciuna;

• vicii, pasiuni care fac ca angajatul în cauză să nu-şi poată îndeplini în mod
corespunzător sarcinile de serviciu;

• dacă a fost atras în grupuri infracţionale sau a aderat la secte religioase care-i
impun un anumit comportament;

• dacă persoane rău intenţionate, din afară, îl determină să nu-şi îndeplinească

în mod corespunzător sarcinile de serviciu, pentru a prejudicia interesele
angajatorului.

Şi în acest caz detectivul particular va trebui să ţină seama de poziţia în statul de

funcţiuni a persoanei investigate. Reluând exemplul cu directorul comercial şi
magazionerul unei societăţi comerciale, de data aceasta şi unul, şi celălalt pot
prejudicia interesele angajatorului prin neîndeplinirea sarcinilor profesionale,
coordonatele, însă, fiind diferite. Directorul comercial, date fiind atribuţiile sale, de
negociere a contractelor comerciale cu parteneri de afaceri, poate accepta, în mod
voit sau din incompetenţă, inserarea în acestea a unor clauze total dezavantajoase
pentru angajator cu prejudicii imense pentru societatea comercială în cauză. Pe de
altă parte, magazionerul, dovedind lipsă de cinste şi corectitudine în îndeplinirea
sarcinilor poate favoriza sustragerea sau furtul de echipament logistic care este de
natură a prejudicia material societatea comercială, însă cuantumul acestor prejudicii
este mult mai mic.

1.2.2.3. Angajatorul are suspiciuni că un angajat al său, prin comportamentul

pe care-l are, aduce prejudicii de imagine firmei

În cazul unei astfel de solicitări, detectivul particular îşi va orienta activitatea

investigativă către următoarele câmpuri de căutare a datelor şi informaţiilor:

• comentariile pe care angajatul în cauză le face în mediul oamenilor de afaceri,

în cercul său de relaţii, în diverse ocazii cu privire la:

- starea de legalitate a activităţilor prestate de angajator;

- competenţa profesională a personalului firmei;

- calitatea serviciilor prestate de firmă sau a bunurilor produse de aceasta;

- situaţia financiară a firmei;

- modul de onorare a obligaţiilor contractuale asumate de angajator în

raporturile cu partenerii de afaceri;

- dotarea logistică a firmei etc.

• vicii ale angajatului în cauză de natură a prejudicia imaginea firmei:

- consumul excesiv de alcool;

- consumul de droguri;

- pervertire sexuală;

- receptivitate la actele de corupere etc.

 • implicarea în activităţi infracţionale:

- anturaj în rândul unor elemente cu antecedente penale, predispuse la

comiterea de infracţiuni;

• frecventarea de adrese, locuri, medii incompatibile cu prestigiul firmei unde

lucrează şi cu funcţia pe care o deţine
• cerc de relaţii;

Şi în această situaţie, detectivul particular trebuie să tină seama de punctele de

referinţă ale funcţiei pe care o deţine persoana investigată în cadrul societăţii
respective.

1.2.3. Solicitantul investigaţiei este persoană fizică

1.2.3.1. Solicitantul investigaţiei - persoană fizică - doreşte să cunoască

compatibilitatea unei persoane cu mediul familial în care accede

Detectivul particular va fi solicitat să efectueze astfel de investigaţii în

următoarele situaţii:

• persoană aflată în prag de căsătorie sau părinţii acesteia doresc să cunoască

cât mai multe date despre viitorul soţ, ginere, noră etc.;

• un curator sau tutore doresc să cunoască cât mai multe date despre persoana
ocrotită prin aceste forme, extinse, de regulă, şi la familia din care provine;

• familie care înfiază un copil doreşte să se edifice asupra comportamentului

acestuia dacă are o anumită vârstă (10 - 17 ani) sau asupra părinţilor naturali;

În toate situaţiile sus menţionate detectivul particular îşi va raporta

activitatea la câmpurile de căutare a datelor şi informaţiilor prezentate anterior, cu
titlu orientativ, ţinând cont, totodată, de solicitările exprese ale beneficiarilor
investigaţiei.

1.2.3.2. Solicitantul investigaţiei - persoană fizică - doreşte să se edifice asupra

stării de fidelitate a partenerului de cuplu
 O astfel de solicitare presupune un anumit grad de complexitate, dată fiind
sensibilitatea acestei probleme, iar în investigarea unei solicitări de acest gen,
detectivul particular va trebui să ţină cont de următoarele precizări:

• suspiciunile unei persoane privind starea de fidelitate a partenerului de cuplu

pot avea un suport real, când cel suspicionat are într-adevăr relaţii
extraconjugale, dar pot fi determinate şi de sentimente de gelozie exagerată
din partea solicitantului investigaţiei;

• dat fiind consecinţele confirmării unor astfel de suspiciuni, verificările trebuie

să fie foarte minuţioase şi să aibă ca suport elemente probatorii.

Pentru verificarea unor astfel de suspiciuni, detectivul particular va avea în

vedere:

• comportamentul persoanei investigate la domiciliu:

- raporturile cu soţul sau cu copiii;

- dacă întârzie nemotivat de la program;

- dacă îl preocupă treburile gospodăreşti;

- dacă aduce salariul integral în casă;

- dacă justifică sau nu cheltuielile efectuate.

• încărcătura profesională la locul de muncă:

- dacă sarcinile profesionale sau neînţelegerile cu şefii şi colegii îl stresează, îi

creează o stare de oboseală, apatie etc.

- dacă sarcinile profesionale impun prelungirea programului de lucru;

• relaţii de intimitate, nejustificate, cu persoane de sex opus, la locul de muncă;

• adrese vizitate, necunoscute de partenerul de cuplu; dacă este pervertit sexual;

• dacă a contractat o boală fizică sau psihică care îi afectează starea de potenţă
sexuală;
 • dacă este dependent de vicii care îl determină să adopte un anumit
comportament în raport cu partenerul de viaţă;

• dacă frecventează anumite localuri însoţit de persoane de sex opus, altele

decât partenerul de viaţă;

• dacă face excursii, deplasări, în compania unor persoane de sex opus, altele
decât partenerul de viaţă;

• alte date care să concure la confirmarea sau infirmarea acestei suspiciuni.

1.2.3.3. Solicitantul investigaţiei - părinte - doreşte să se edifice asupra

comportamentului suspect al copilului

Realitatea a demonstrat că sunt frecvente situaţiile în care, din diverse motive,

copiii de o anumită vârstă scapă de sub controlul părinţilor şi cad sub influenţa unor
anturaje necorespunzătoare care îi determină:

• să consume droguri;

• să se prostitueze sau să se pervertească sexual; să consume băuturi alcoolice;

să comită unele infracţiuni etc.

Cunoaşterea din timp a unor asemenea tendinţe, preocupări, vicii ale copiilor de
către părinţi le dă acestora posibilitatea să ia măsuri de prevenire în scopul
recuperării şi reintegrării în societate a celor care au căzut victime unor astfel de
anturaje.

Pentru verificarea unor astfel de solicitări, prezentăm cu titlu orientativ câteva

câmpuri de căutare a datelor şi informaţiilor pe care detectivul particular trebuie
să le aibă în vedere, astfel:

- locurile de efectuare a studiilor;

- în ce măsură respectă programul de studii;

- situaţia la învăţătură;

- motivarea absenţelor de la cursuri;

 - relaţiile cu colegii, cu cei cunoscuţi cu probleme;

- cum este cunoscută persoana investigată de către profesori şi colegii de studii;

- relaţiile cu persoane din afara instituţiei de învăţământ şi natura acestora;

- adrese, locuri, medii frecventate, scop;

- cheltuieli efectuate şi sursele de provenienţă a banilor;

- dacă sustrage bunuri din casă;

- preocupări de comercializare a unor bunuri;

- deplasări în alte locuri decât cele comunicate părinţilor;

- relaţii în rândul tinerilor de la domiciliu;

- relaţii în rândul unor persoane cunoscute ocazional;

- dacă este în atenţia organelor de poliţie pentru comiterea unor infracţiuni de

furt, tâlhărie, comercializare şi consum de droguri etc.

În astfel de situaţii detectivul particular va trebui să coopereze îndeaproape cu

părintele solicitant.

2. Activitatea investigativă desfăşurată cu privire la solvabilitatea ori

seriozitatea unei persoane fizice sau juridice potenţial partener de afaceri

2.1. Noţiuni definitorii

Pentru definirea câmpurilor de căutare a datelor şi informaţiilor pe acest tronson

de activitate investigativă specifică detectivului particular, se impun o serie de
precizări cu privire la raportul juridic civil, capacitatea de folosinţă, capacitatea de
exerciţiu şi patrimoniul persoanei.

Astfel, pentru ca o persoană să aibă calitatea de potenţial partener de afaceri

aceasta trebuie să fie aptă pentru a fi subiect al raportului juridic civil, care reprezintă
o relaţie socială-patrimonială ori nepatrimonială, reglementată de norma de drept
civil, având ca elemente constitutive părţile, adică persoanele fizice sau juridice,
titulare de drepturi şi obligaţii civile. Conţinutul raportului juridic civil îl reprezintă
totalitatea drepturilor subiective şi a obligaţiilor civile pe care le au părţile, precum
şi obiectul raportului juridic civil, constând în acţiunile ori inacţiunile la care sunt
îndrituite părţile ori pe care acestea trebuie să le respecte.

Dreptul subiectiv civil constă în posibilitatea recunoscută de legea civilă

subiectului activ - persoană fizică sau persoană juridică - în virtutea căruia acesta
poate, în limitele dreptului şi moralei, să aibă ori să pretindă o anumită conduită, să
facă ori să nu facă ceva - în raport cu subiectul pasiv şi să ceară concursul forţei
coercitive a statului, în caz de nevoie. Obligaţia civilă reprezintă îndatorirea
subiectului pasiv al raportului juridic civil de a avea o anumită conduită,
corespunzătoare dreptului subiectiv corelativ, conduită care poate consta în a da, a
face, ori a nu face ceva şi care, la nevoie, poate fi impusă prin forţa coercitivă a
statului.

Pentru a să fi subiect al raportului juridic civil o persoană fizică sau juridică

trebuie să aibă capacitate civilă de folosinţă şi de exerciţiu.

Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice constă în aptitudinea generală şi

abstractă a omului de a avea drepturi şi obligaţii civile. Aceasta se dobândeşte o dată
cu conceperea omului, calculată retroactiv între a 181-a şi a 300-a zi de la naştere,
şi încetează la moartea acestuia. Astfel, potrivit unui vechi principiu roman, preluat
şi în legislaţia civilă română, copilul conceput se consideră ca şi născut, atunci când
este vorba de drepturile sale.

Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice reprezintă aptitudinea subiectului

colectiv de drept civil de a avea drepturi şi obligaţii civile. Potrivit Legii nr.31/1990
privind societăţile comerciale, o societate dobândeşte personalitate juridică, din ziua
înmatriculării sale la Registrul Comerţului.

Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice constă în aptitudinea omului de a-şi

exercita drepturile şi de a-şi îndeplini obligaţiile civile. Capacitatea deplină de
exerciţiu începe la data când persoana devine majoră. Majoratul nu este în toate
cazurile o condiţie sine qua non ca o persoană fizică să dobândească capacitatea de
exerciţiu deplină. Persoanele care suferă de afecţiuni psihice grave, de exemplu, nu
dobândesc capacitatea de exerciţiu o dată cu împlinirea vârstei majoratului.
Persoanele puse sub -interdicţie prin hotărâre judecătorească nu pot, de asemenea,
exercita capacitatea de exerciţiu.

Aceste aspecte au o relevanţă deosebită în activitatea investigativă pe care

detectivul particular o desfăşoară cu privire la persoanele fizice, viitoare partenere
de afaceri. Astfel, deşi teoretic o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu nu poate
încheia acte juridice civile decât prin reprezentanţii legali totuşi, în practică, se
înregistrează cazuri când asemenea persoane încheie acte juridice de drept civil, în
nume propriu, ascunzând faptul că sunt puse sub interdicţie judecătorească.
Asemenea acte juridice care sunt lovite de nulitate absolută, dar care comportă
procese civile în instanţă, pagube materiale pentru partenerul de afaceri sau pentru
cealaltă parte a raportului juridic civil. Rolul detectivului particular este de a preveni
ca o astfel de persoană să intre în raporturi juridice de drept civil cu solicitantul
investigaţiei.

Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice este definită ca fiind acea parte a

capacităţii civile care constă în aptitudinea subiectului colectiv de drept civil de a
dobândi şi exercita drepturi subiective civile şi de a-şi asuma şi îndeplini obligaţiile
civile, prin încheierea de acte juridice civile, prin organele sale de conducere.

În literatura de specialitate s-a acreditat ideea potrivit căreia capacitatea de

exerciţiu se dobândeşte o dată cu capacitatea de folosinţă, după desemnarea
persoanelor învestite cu atribuţiile de organe de conducere. Acest aspect comportă
unele comentarii, în condiţiile în care pentru exercitarea anumitor drepturi şi
obligaţii civile persoana juridică este condiţionată de obţinerea unor avize, licenţe
sau aprobări din partea organelor abilitate.

Referitor la încetarea capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice, în literatura de

specialitate se menţionează ...sfârşitul capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice
este marcat de momentul încetării capacităţii de folosinţă.

În acest context ar fi de precizat faptul că în anumite situaţii, prevăzute de diverse

acte normative, capacitatea de exerciţiu a unei persoane juridice poate fi restrânsă
sau poate fi suspendată total, pe o perioadă determinată sau nedeterminată, ca efect
al unei sancţiuni. în situaţia retragerii licenţei de funcţionare a unei societăţi
comerciale de către organul de stat abilitat, persoana juridică în cauză nu mai poate
încheia acte juridice civile.

Ca şi în cazul persoanelor fizice, nerespectarea regulilor privind capacitatea de

exerciţiu a persoanei juridice atrage sancţiunea nulităţii actului juridic civil încheiat
de aceasta.

O persoană juridică a cărei activitate este suspendată sau căreia i s-a retras licenţa
de funcţionare se află într-o situaţie similară persoanei fizice pusă sub interdicţie
judecătorească. Orice act de drept civil încheiat de către aceasta în perioada
suspendării activităţii sau după retragerea licenţei de funcţionare este lovit de
nulitate.
 Prin urmare detectivul particular va trebui să verifice:

- dacă persoana fizică care reprezintă persoana juridică la încheierea actelor de

drept civil cu solicitantul investigaţiei are calitatea de organ abilitat al
persoanei juridice în cauză;

- dacă persoana mandatată să încheie un act juridic civil în numele persoanei

juridice, partener de afaceri cu solicitantul investigaţiei îşi respectă puterile
atribuite prin mandat sau din contră îşi depăşeşte atribuţiile;

- dacă nu s-au încălcat delimitările de atribuţii între organele de conducere ale

persoanei juridice, viitor partener de afaceri al solicitantului investigaţiei;

De asemenea, nu trebuie pierdut din vedere faptul că pentru ca o persoană

potenţială parteneră într-o afacere să fie solvabilă, aceasta trebuie să aibă un
patrimoniu.

Patrimoniul reprezintă totalitatea drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale care

aparţin unei persoane fizice sau juridice.

Drepturile patrimoniale sunt cele al căror conţinut se poate exprima băneşte,

pecuniar. Acestea constau în:

- dreptul real - jus in re - reprezentând acel drept patrimonial în virtutea căruia

titularul său îşi poate exercita prerogativele asupra unui bun fără concursul
altuia;

- dreptul de creanţă - jus in personam - reprezentând acel drept patrimonial în

temeiul căruia subiectul activ, denumit şi creditor, poate pretinde subiectului
pasiv, denumit debitor, să dea, să facă sau să nu facă ceva.

O persoană fizică sau juridică este considerată solvabilă atunci când cuantumul
drepturilor sale patrimoniale este mai mare decât cel al obligaţiilor patrimoniale pe
care le are.

Trebuie menţionat faptul că, adesea, în practică, noţiunea de patrimoniu sau stare
materială a persoanei este percepută ca reprezentând totalitatea bunurilor mobile şi
imobile pe care le deţine persoana în cauză, o interpretare total eronată şi înşelătoare
pentru detectivul particular. Frecvent se pot întâlni situaţii când anumite persoane
deţin imobile fastuoase, autoturisme de lux, patronează societăţi comerciale, dar care
au obligaţii financiare cu mult peste contravaloarea acestora.
 Ca atare, atunci când investighează un asemenea câmp de căutare a datelor şi
informaţiilor pentru a stabili solvabilitatea unei persoane, viitor partener de afaceri,
detectivul particular va trebui să se documenteze deopotrivă atât cu privire la
drepturile cât şi la obligaţiile patrimoniale ale persoanei în cauză, în aşa fel încât în
nota de concluzii să prezinte un raport cât mai real între acestea.

De asemenea, în practică, se uzitează adesea expresia de starea de bonitate a

persoanei, expresie care se confundă cu noţiunea de solvabilitate.

În lucrarea „Despre dreptul şi arta apărării", autorul Valerică Dabu face o

distincţie clară intre noţiunea de „bonitate" şi cea de „solvabilitate", explicând şi care
este raportul dintre acestea, astfel:

- prin bonitate se înţelege capacitatea agentului economic de a produce şi

plăti conform obligaţiilor asumate prin contractele anterioare şi cele care
urmează să şi le asume prin semnarea contractului, chiar în condiţiile
materializării riscurilor asigurate prin convenţie sau efectul legii.

Nivelul de bonitate este dat de gradul de solvabilitate, lichiditate, rentabilitate,

receptivitate, promptitudine, corectitudine şi comportamentul respectivului agent
economic.

- prin solvabilitate se înţelege capacitatea economică a societăţii

comerciale de a-şi respecta întocmai şi la timp obligaţiile contractuale
asumate.

Solvabilitatea se determină prin analiza elementelor patrimoniale, pe bază de

bilanţ, iar dacă rezultatele obţinute se compară pe ultimii ani, se pot formula
concluzii edificatoare în acest sens.

De precizat că autorul a avut în vedere numai persoanele juridice, unde termenul

de bonitate este folosit în mod frecvent, în timp ce noţiunea de solvabilitate se
foloseşte, deopotrivă, în referirile cu privire la persoanele |iiridice şi fizice, cu
păstrarea proporţiilor corespunzătoare.

2.2. Riscurile în alegerea partenerului de afaceri

Alegerea partenerului de afaceri, persoană fizică sau juridică, are o Importanţă

deosebită pentru protejarea patrimoniului propriu şi a afacerii preconizate, respectiv
evitarea din fază incipientă a unor probleme cu grad sporit de risc. Practica în
domeniul economic a demonstrat că o serie de firme, prospere la un moment dat, au
înregistrat pierderi financiare şi materiale însemnate, ajungând chiar în stare de
faliment, ca urmare a perfectării unor afaceri cu parteneri neverificaţi în prealabil,
insuficient cunoscuţi, rău intenţionaţi, care nu şi-au onorat obligaţiile contractuale
asumate. Deşi cazuistica de acest gen a dobândit valenţe de fenomen, mai sunt încă
agenţi economici privaţi grăbiţi să perfecteze unele afaceri cu parteneri necunoscuţi
şi neverificaţi care, mai devreme sau mai târziu, îi aduc tn starea de victime.

Măsurile legale instituite de legiuitor pentru protejarea firmelor nu pot acoperi

întreg spectrul de riscuri pe care le presupune perfectarea unei afaceri. De regulă,
acestea operează „post-factum", atunci când prejudiciul s-a produs şi se invocă
intervenţia instanţei judecătoreşti pentru repararea acestuia, ceea ce presupune mult
timp şi cheltuieli inutile.

Măsurile de prevenire sunt cele mai eficiente în evitarea riscurilor în afaceri iar
detectivul particular poate avea un rol esenţial în acest sens atunci când se apelează
la serviciile sale.

Riscurile în alegerea partenerului de afaceri pot fi divizate în două

categorii, respectiv:

2.2.1. Când viitorul partener de afaceri este persoană fizică:

- este posibil ca persoana în cauză, deşi bine intenţionată, să nu aibă pregătirea

de specialitate şi experienţa necesare pentru a derula afacerea în care se
angrenează, motiv pentru care nu este competitivă şi nu poate accede pe piaţă,
devenind falită şi în imposibilitatea de a-şi onora obligaţiile asumate prin
contract;

- din neglijenţă, sau pentru a „economisi" o anumită sumă de bani, nu încheie

poliţe de asigurare cu societăţile de profil şi cade victimă unor incendii, unor
fenomene naturale ori infracţiunii de furt, ajungând involuntar în stare de
faliment;

- încheie, la rândul său, o afacere păgubitoare cu un partener neverificat, care îl

aduce în stare de faliment;
- este o persoană dominată de vicii care implică cheltuieli exagerate, ceea ce o
determină să intre în fondurile financiare destinate bunei desfăşurări a
afacerii;
 - este o persoană rău intenţionată care urmăreşte ca prin afacerea perfectată să
dea „tunul" vieţii sale, acţionând în mod premeditat pentru prejudicierea
intereselor partenerului; are o stare de sănătate precară.

În mediul oamenilor de afaceri se instituie un sistem relaţional jalonat de un cod

deontologic şi anumite norme de conduită, uneori nescrise, tacite, care conduc la
acea stare de încredere reciprocă între parteneri. De multe ori o afacere se
perfectează dată fiind reputaţia dobândită de viitorul partener sub aspectul abilitaţii,
competenţei şi succeselor repurtate în domeniul afacerilor ori, pur şi simplu, în baza
relaţiilor de amiciţie statuate între părţi.

2.2.2. Când viitorul partener de afaceri este o persoană juridică:

- firma în cauză este falimentară, se află în prag de faliment ori nu dispune de

mijloacele materiale necesare pentru derularea afacerii, mai ales în condiţiile
în care aceasta presupune anumite procese de producţie;

- firma în cauză nu este asigurată pentru situaţii de risc sau nu are instituite
măsuri de protecţie fizică;

- partenerul de afaceri este o firmă „fantomă", înfiinţată pentru un număr limitat

de operaţiuni comerciale, după care dispare de pe piaţă. De regulă, asociaţii
sau patronii unor astfel de firme sunt cetăţeni străini, cu documente de
identitate false, care cumpără societăţile comerciale de la cetăţenii români,
achiziţionează mărfuri pe credit, cu plata după vânzarea mărfii, cu garanţii
bancare fictive, iar după atingerea scopurilor frauduloase părăsesc teritoriul
ţării fără a-şi mai onora obligaţiile contractuale asumate. Situaţii de acest gen
se înregistrează şi în condiţiile societăţilor comerciale mixte, când cetăţeanul
străin, după atingerea scopului, părăseşte teritoriul României, rămânând „bun
de plată" asociatul român.

- firma în cauză are suspendată sau anulată licenţa de derulare a unor operaţiuni
comerciale sau de altă natură.

Acestea sunt numai câteva dintre riscurile vizând alegerea viitorului partener de
afaceri, suficiente însă pentru a demonstra necesitatea şi importanţa măsurilor de
verificare ce se impun în scop preventiv prin intermediul detectivului particular.

2.3. Câmpuri de căutare a datelor şi informaţiilor

2.3.1. Când potenţialul partener de afaceri este o persoană fizică

 Ţinând seama de cerinţele acestui domeniu de activitate şi anume că persoana
fizică, viitor partener de afaceri, trebuie să fie serioasă şi solvabilă, precum şi de
precizările făcute anterior, detectivul particular va trebui să se orienteze în
procesul investigativ către următoarele câmpuri de căutare a datelor şi
informaţiilor:

- date de identificare a persoanei în cauză;

- date privind capacitatea de exerciţiu a persoanei în cauză;

- date care să ateste cunoştinţe, preocupări anterioare, pe specificul activităţilor

în care urmează să acţioneze ca viitor partener de afaceri;

- date privind antecedentele penale ale persoanei în cauză;

- date privind modul în care şi-a onorat obligaţiile asumate în raporturile cu alţi
parteneri de afaceri;

- date privind anturajul persoanei în cauză;

- date privind pregătirea profesională şi de specialitate a persoanei investigate;

- date privind patrimoniul, starea materială a persoanei în cauză;

- bunuri mobile, imobile;

- drepturi de creanţă;

- obligaţii patrimoniale aşa cum sunt ele definite în Dreptul civil român;

- date privind starea de sănătate a persoanei în cauză;

- alte date care să concure la formarea unei imagini cât mai complete cu privire
la seriozitatea şi starea de solvabilitate a persoanei fizice investigate.

2.3.2. Când potenţialul partener de afaceri este o persoană juridică

În situaţia în care este solicitat să investigheze o persoană juridică, potenţial

partener de afaceri, detectivul particular va avea în vedere următoarele câmpuri de
căutare:
a) Date de identificare a persoanei juridice în cauză:

În investigarea acestui câmp de căutare a datelor şi informaţiilor detectivul

particular va ţine seama de următoarele elemente:

- Denumirea persoanei juridice, reprezentând acel mijloc de identificare a

subiectului colectiv de drept civil care constă în cuvântul sau grupul de
cuvinte stabilit, cu această semnificaţie, în condiţiile legii;

- Denumirea dă dreptul persoanei juridice să folosească acea denumire prin care

se individualizează în raporturile civile concrete la care participă, să ceară
altora să o individualizeze prin denumirea sa, să ceară, în justiţie, restabilirea
dreptului la denumire atunci când i s-a adus vreo atingere.

- Denumirea este cea stabilită prin actul de înfiinţare sau statut.

- Sediul persoanei juridice, reprezentând acel mijloc de identificare prin

indicarea unui anumit loc stabilit, în condiţiile legii, cu această semnificaţie.

- Sediul persoanei juridice poate fi: sediul social, indicat în actul de înfiinţare a
societăţii comerciale sau sediul de lucru, unde îşi desfăşoară activitatea
personalul persoanei juridice, în raport cu alte criterii, sediul mai poate fi:
sediul principal în care se desfăşoară activitatea de ansamblu sau totală; sediul
secundar, auxiliar sau punct de lucru, unde se desfăşoară o parte a activităţii
persoanei juridice; sediul de drept comun care este obligatoriu şi sediul
convenţional care este facultativ.

- Naţionalitatea persoanei juridice;

- Contul bancar al persoanei juridice;

- Codul fiscal al persoanei juridice;

- Firma şi marca;

- Telefon, fax, telex;

b) Date privind capacitatea de folosinţă a persoanei juridice:

- obiect de activitate
 - dacă se află în stare de suspendare a activităţii, de retragere a licenţei de
funcţionare etc.

c) Date privind patrimoniul:

- potenţialul financiar;

- capital social subscris şi vărsat;

- bunuri mobile şi imobile deţinute;

- investiţii realizate sau în curs de realizare;

- conturi bancare în ţară şi străinătate;

- afaceri în derulare;

- obligaţii financiare către stat, bănci, parteneri de afaceri;

- alte obligaţii patrimoniale asumate.

i) Modul în care societatea comercială este percepută de foşti şi actuali

parteneri de afaceri sub raportul onorării clauzelor contractuale
asumate;

j) Dacă a făcut obiectul unor sancţiuni aplicate de organele de stat şi

pentru ce motive;

k) Litigii civile cu foştii sau actualii parteneri de afaceri, motivul

acestora;

l) Asociaţii societăţii comerciale investigate, capitalul social subscris şi

vărsat de fiecare în parte, cota de participare la profit şi răspundere
materială;

m) Alte date care să întregească tabloul de imagine asupra persoanei

juridice în cauză, sub raportul seriozităţii şi solvabilităţii, în calitate
de potenţial partener de afaceri.

În investigarea acestui domeniu de activitate detectivul particular va trebui să ţină

seama, în primul rând, de solicitările concrete ale clientului său, cele prezentate mai
sus având un caracter orientativ.
3. Activitatea investigativă cu privire la persoanele dispărute de la domiciliu

3.1. Competenţe

La modul general, investigarea dispariţiei unei persoane de la domiciliu comportă

două aspecte şi anume:

a) situaţia în care se prezumă că persoana dispărută de la domiciliu este în

viaţă, aceasta fiind cea mai des întâlnită;

b) situaţia în care se prezumă că persoana dispărută este decedată şi se impune

declararea judecătorească a morţii, cu efectele juridice corespunzătoare.

Categoriile de persoane interesate în clarificarea situaţiei celor dispăruţi de la

domiciliu de regulă sunt:

- membrii familiei persoanei dispărute; alte rude ale persoanei dispărute;

- tutorele sau curatorul pentru persoana dispărută care are instituită una din
aceste forme de ocrotire şi reprezentare legală; creditorii, moştenitorii, în
cazurile în care se presupune că persoana este decedată;

- instituţiile de stat sau obşteşti abilitate;

- alte categorii de persoane interesate (prieteni, cunoscuţi, colegi de studii, de

serviciu, vecini etc.)

Cazuistica specifică acestui domeniu investigativ este deosebit de complexă şi

variată, o mare parte din aceasta fiind de competenţa exclusivă a organelor abilitate
de stat. Până de curând, în lipsa instituţiei detectivului particular, cetăţeanul român
s-a obişnuit cu ideea că în situaţiile de dispariţie a unei persoane de la domiciliu
trebuie anunţate organele de poliţie. Prin legiferarea profesiei de detectiv particular
s-a creat o posibilitate în plus de a soluţiona problema unei persoane dispărute de la
domiciliu. Totuşi, sunt anumite situaţii, reglementate în mod expres de legiuitor,
când detectivul particular, date fiind limitele sale de competenţă, nu se poate angaja
în efectuarea de investigaţii. Evident, în activitatea practică, detectivul particular se
poate confrunta cu situaţii când, necunoscând în faza iniţială, cauzele şi motivele
reale ale dispariţiei unei persoane de la domiciliu întreprinde, la solicitarea
clientului, măsuri investigative pentru ca să realizeze ulterior că este un caz de
competenţa organelor de poliţie. Când rezultatul măsurilor investigative atestă o
astfel de situaţie, detectivul particular este obligat să sesizeze organele de poliţie.

Pentru evitarea unor eventuale confuzii vom prezenta câteva aspecte privind
competenţa de efectuare a investigaţiei cu privire la persoanele dispărute de la
domiciliu.

3.1.1. Competenţa organelor de poliţie

Categoriile de persoane dispărute de la domiciliu care, conform prevederilor

legale, intră în competenţa de urmărire şi investigare organizată şi executată de
organele de poliţie sunt:

- persoanele condamnate, împotriva cărora s-au emis mandate de executare şi

care se sustrag de la executarea pedepsei;

- persoanele care au comis infracţiuni şi se sustrag urmăririi penale;

- persoanele evadate din stare legală de reţinere;

- persoanele care dezertează sau se sustrag de la încorporare;

- infractorii voiajori;

- persoanele urmărite prin INTERPOL;

- persoanele supuse regimului extrădării pentru comiterea de infracţiuni;

cetăţenii străini sau apatrizii împotriva cărora s-a dispus măsura expulzării din
ţară;

- persoanele care se sustrag de la îndeplinirea obligaţiilor legale stabilite prin

hotărâri judecătoreşti sau actele normative în vigoare;

- minorii care se sustrag de la internarea într-un centru medical de specialitate,

într-o şcoală specială de reeducare sau cei fugiţi din astfel de unităţi;

- bolnavii psihic periculoşi şi toxicomanii care se sustrag măsurilor de siguranţă

şi cei care au fugit din unităţile sanitare în care erau internaţi; persoanele
dispărute în împrejurări suspecte.

3.1.2. Competenţa detectivului particular

 Exceptând cazuistica de competenţa expresă a organelor de poliţie, detectivul
particular se poate angaja în activităţi investigative cu privire la toate situaţiile şi
împrejurările în care o persoană a dispărut de la domiciliu.

Precizăm că în acest context noţiunea de domiciliu se abordează în sensul larg al

termenului, incluzând pe lângă domiciliul propriu-zis şi reşedinţa, adică locuinţa
temporară sau orice loc unde s-ar fi putut afla persoana dispărută şi care să aibă
înţelesul de locuinţă.

Cu titlu orientativ, menţionăm că detectivul particular poate efectua investigaţii

cu privire la următoarele categorii de persoane:

- persoane dispărute de la domiciliul conjugal;

- minori dispăruţi de la domiciliu, reşedinţă sau alte locuri unde se aflau;

- tineri dispăruţi de la domiciliu, campusuri universitare, tabere şcolare,

internate, cămine studenţeşti etc.

- persoane dispărute în condiţii aparent normale (aflate în excursii, în deplasări

în interes de serviciu, la pescuit etc.)

- persoane în vârstă cu anumite afecţiuni medicale, dispărute de la domiciliu

sau din unităţile medicale ori de asistenţă socială unde se aflau internate;

- persoane care recidivează în dispariţia de la domiciliu;

- alte categorii de persoane care nu intră în competenţa organelor de poliţie.

Stabilirea, încă din faza incipientă a procesului investigativ, a cauzelor şi

motivelor care ar fi putut determina dispariţia unei persoane de la domiciliu are o
importanţă deosebită pentru canalizarea şi derularea investigaţiilor efectuate de către
detectivul particular.

Pentru edificare, vom prezenta în continuare, pe categorii de persoane, un

nomenclator de posibile motive care pot să stea la baza dispariţiei unei persoane de
la domiciliu, astfel:

a) unul dintre soţi, concubini, pe fondul unor neînţelegeri care s-au

acutizat în timp determinate de:
 - comportament agresiv, violent, limbaj vulgar, accese de gelozie din partea
unuia dintre soţi sau concubini;

- dobândirea unor vicii de către unul din partenerii de viaţă (consum de droguri,
consum exagerat de băuturi alcoolice etc.) de natură a afecta grav starea de
cuplu;

- aderarea unuia dintre soţi, concubini, la anumite concepţii religioase sau de

altă natură, contrar voinţei sau intereselor partenerului de viaţă, care presupun
un anumit comportament ce afectează viaţa de cuplu;

- pervertirea sexuală a unuia dintre partenerii de viaţă care determină neglijarea

din acest punct de vedere a soţului sau concubinului;

- stabilirea unor relaţii sentimentale ascunse de către unul din partenerii de

cuplu;

- alte cauze sau motive de natură a afecta viaţa de cuplu.

b) minorii care, dată fiind inocenţa lor, capacitatea limitată de a

înţelege şi de a anticipa unele pericole, cad uşor victime unor
tentaţii, promisiuni din partea unor persoane adulte, rău
intenţionate:

- minorii care, părăsesc domiciliul datorită neînţelegerilor dintre părinţi,

faptelor de dojana sau de rele tratamente la care sunt supuşi de către aceştia,
sau pentru a scăpa de sub controlul şi supravegherea lor;

- minorii care, date fiind situaţia precară materială a părinţilor ori lipsa de
supraveghere şi control din partea acestora, părăsesc domiciliul, alăturându-
se grupurilor de copii ai străzii, cerşetorilor, micilor infractori;

- minorii atraşi de traficanţii şi consumatorii de droguri, de proxeneţi, pedofili

etc.;

- minorii răpiţi şi sechestraţi de elemente infractoare, în scop de şantajare a

părinţilor, de scoatere frauduloasă din ţară etc.

Cu privire la această categorie de persoane facem precizarea că, în toate cazurile

de investigare a dispariţiei, este indicat ca detectivul particular să coopereze cu
familia, cu instituţiile de asistenţă socială şi cu organele de poliţie, mai ales atunci
când se conturează fapte ce întrunesc elementele constitutive ale vreunei infracţiuni.
Astfel se poate scurta timpul de soluţionare a cererii de investigaţii şi de a preveni
agravarea situaţiei minorului.

c) tinerii care cad victime unor grupări infracţionale, secte sau culte
religioase, ori care adoptă un comportament libertin:

- tinerii atraşi de grupuri de proxeneţi care-i determină să se prostitueze, să se

pervertească sexual şi care părăsesc domiciliul pentru a scăpa de sub controlul
şi supravegherea familiei;

- tinerii racolaţi de diverşi misionari ai unor culte sau secte religioase, contrar
voinţei membrilor familiei şi care se refugiază în lăcaşurile puse la dispoziţie
de acestea;

- tinerii care părăsesc domiciliul, fără ştiinţa părinţilor, şi se deplasează în

străinătate în excursii sau pentru a găsi un loc de muncă;

- tinerii care au o relaţie sentimentală ascunsă sau contrară voinţei părinţilor şi

care părăsesc domiciliul pentru a locui împreună cu persoana iubită sau pentru
a o însoţi în anumite deplasări, în ţară sau în străinătate;

- tinerii care se consideră obstrucţionaţi, care nu mai suportă starea de

supraveghere şi control în tot ceea ce fac din partea părinţilor sau a altor
membri de familie, ori a reprezentanţilor legali şi care părăsesc domiciliul
pentru a-şi face singuri un rost în viaţă;

- tinerii care au căzut pradă consumului de droguri şi care părăsesc domiciliul

pentru a scăpa de sub controlul familiei;

- tinerii care s-au alăturat unor grupări cu preocupări infracţionale şi care

părăsesc domiciliul pentru comiterea de infracţiuni în alte localităţi sau pe
teritoriul altor state ori pentru a scăpa de sub controlul organelor abilitate de
stat;

d) persoanele în vârstă care suferă de amnezie, boli cardiace, alte

afecţiuni medicale care au părăsit domiciliul din anumite motive şi
nu au mai revenit;

e) persoanele care au comis o anumită faptă despre care cred că intră

sub incidenţa legii penale, necunoscută de membrii familiei şi care
părăsesc domiciliul pentru a scăpa de măsurile ce urmează a fi
întreprinse de organele abilitate de stat;
 f) persoanele care şi-au asumat anumite obligaţii financiare sau de
altă natură faţă de diverşi indivizi, nu şi le-au onorat şi părăsesc
domiciliul pentru a scăpa de răzbunarea acestora;

g) persoane decedate în împrejurări necunoscute.

Este evident că această enumerare de situaţii nu are un caracter exhaustiv, putând

exista şi alte cauze şi motive pentru care o persoană să dispară de la domiciliu, însă
ceea ce trebuie subliniat este faptul că detectivul particular trebuie să le stabilească
încă din faza incipientă a procesului
investigativ pentru a uşura munca şi a scurta timpul de soluţionare a cererii de
investigaţii.

3.2. Câmpurile de căutare a datelor şi informaţiilor cu privire la persoanele

dispărute de la domiciliu

În iniţierea procesului investigativ cu privire la o persoană dispărută de la

domiciliu, detectivul particular va trebui să se asigure că:

- persoana dispărută nu face obiectul preocupărilor organelor de poliţie;

- persoana dispărută nu a fost reţinută de organele de urmărire penală pentru

cercetări, conform prevederilor legale;

- persoana dispărută nu este victima unui accident de circulaţie sau a altui

eveniment care să-i fi cauzat decesul;

- persoana respectivă nu se află în cursul executării unor sarcini de serviciu care

au impus părăsirea localităţii în mod intempestiv şi nu a mai avut posibilitatea
să-şi anunţe familia.

Cu privire la locurile de efectuare a investigaţiilor de către detectivul particular

trebuie menţionat faptul că acestea se stabilesc într-o ordine ierarhică, în raport de
primele date şi informaţii obţinute de la solicitantul investigaţiei, respectiv de la
membrii de familie sau reprezentanţii legali ai persoanei dispărute.

Ţinând seama şi de prevederile făcute anterior, detectivul particular va avea în

vedere următoarele adrese, locuri şi medii de căutare a datelor şi informaţiilor:

• evidenţele organelor de poliţie;

 • evidenţele spitalelor şi institutelor de medicină legală;

• locul de muncă, de studii şi de cazare;

• domiciliul sau reşedinţa persoanei dispărute;

• adresele rudelor, cunoscuţilor, prietenilor, concubinului sau altei relaţii

sentimentale;

• adresele lăcaşurilor sectelor religioase, mănăstirilor unde persoana dispărută

ar fi putut să se refugieze;

• locurile frecventate de persoana dispărută pentru studii, în scop recreativ,

pentru satisfacerea unor pasiuni sau vicii;
• mediile în care se complăcea persoana dispărută.

Procesul investigativ în astfel de situaţii începe, de regulă, la ultimul domiciliu,

reşedinţă, loc de muncă sau studii, ori alt loc în care se afla persoana investigată la
momentul dispariţiei.

în ceea ce priveşte datele şi informaţiile urmărite a fi obţinute de către detectivul

particular menţionăm:

• dacă persoana în cauză a mai fost semnalată la adresa sau locul unde a fost
văzută ultima dată, înainte de dispariţie;

• dacă la adresa de domiciliu se cunoaşte în rândul vecinilor despre dispariţia

persoanei în cauză, iar în caz afirmativ care este versiunea familiei pentru a
motiva dispariţia;

• date cât mai complete de identificare despre persoanele care au locuit cu

persoana dispărută la aceeaşi adresă s-au au însoţit-o înainte de dispariţia
acesteia, pentru a fi intervievate dacă situaţia o impune; date privind rude,
cunoscuţi, relaţii sentimentale prieteni, la care persoana dispărută ar fi putut
să se refugieze;

• dacă persoana dispărută a avut conflicte cu membrii familiei sau cu alte

persoane cu care locuia la domiciliu;
 • dacă s-au observat modificări evidente de comportament la persoana
investigată de natură să-i afecteze starea de sănătate psihică, înainte de
dispariţia de la domiciliu;

• dacă persoana investigată a făcut anumite acte pregătitoare înainte de a pleca

de la domiciliu;

• dacă s-a observat la persoana investigată o stare de interiorizare excesivă, de

izolare;

• dacă persoana investigată a comis vreo faptă care să o determine să creadă că

intră sub incidenţa legii penale;

• dacă persoana investigată a fost semnalată, înainte de dispariţie de la

domiciliu, în compania unor misionari ai sectelor religioase; dacă vreunul
dintre membrii familiei, alte persoane din cercul intim de relaţii, sunt
observate că pleacă de la domiciliu cu bagaje, existând posibilitatea să-i ducă
persoanei dispărute haine de schimb, alimente, medicamente etc. la adresa
unde se ascunde;

• dacă persoana investigată era cunoscută ca fiind consumator de droguri,

pervertit sexual, prostituată etc.;

• dacă persoana investigată avea datorii neonorate faţă de anumiţi indivizi din
lumea interlopă;

• dacă în anturajul său se aflau persoane cunoscute cu preocupări infracţionale;

• dacă a mai dispărut de la domiciliu şi în alte împrejurări, motivul, pe ce

perioadă, unde a fost depistată;

• dacă persoana dispărută a comunicat în vreun fel cu anumite rude, cunoscuţi,

prieteni, după dispariţie;

• alte date şi informaţii care să concure la stabilirea motivelor dispariţiei de la

domiciliu a persoanei investigate şi la localizarea acesteia.

Un aspect deosebit de important, care nu trebuie pierdut din vedere, se referă la

comportamentul ce trebuie adoptat de către detectivul particular în raporturile sale
cu solicitantul investigaţiei.
 În majoritatea împrejurărilor de acest gen, între cel care se adresează detectivului
particular pentru efectuarea investigaţiei şi persoana dispărută există o legătură
afectivă, sentimentală foarte puternică. Dispariţia unei persoane dragi din rândul
membrilor familiei, în condiţii necunoscute, conduce adesea la idei cu consecinţe
dintre cele mai nefericite. în astfel de situaţii detectivul particular trebuie să fie un
bun psiholog, să dovedească tact, calm, să adopte o atitudine de natură a-l linişti pe
solicitantul investigaţiei, pe ceilalţi membri ai familiei. în nici un caz nu trebuie să
emită, în etapa iniţierii procesului investigativ, idei potrivit cărora persoana
dispărută ar putea fi victima unei infracţiuni de omucidere sau a unui eveniment
cauzator de moarte.

Rolul detectivului particular este acela de a-l calma pe solicitantul investigaţiei,

de a-l determina să poarte o discuţie coerentă, din care să rezulte cât mai multe date
şi informaţii vizând cauzele sau motivele care au condus la dispariţia de la domiciliu
a persoanei investigate. în această etapă a discuţiilor, detectivul particular trebuie să
obţină de la solicitantul investigaţiei fotografii sau înregistrări video recente ale
persoanei dispărute, un portret vorbit, alte date şi informaţii care să-i faciliteze
procesul investigativ.

Pe perioada investigaţiilor detectivul particular trebuie să ţină o legătură

permanentă cu solicitantul sau alţi membri de familie, să-i informeze cu privire la
rezultatele obţinute, să-i liniştească în privinţa situaţiei persoanei dispărute. Dacă,
totuşi, în urma investigaţiilor efectuate, obţine suficiente probe că persoana în cauză
este decedată, va căuta o modalitate cât mai adecvată de pregătire psihologică a
solicitantului investigaţiei înainte de a-i furniza informaţia respectivă.

În activitatea practică detectivul particular se poate confrunta cu situaţii în care

solicitanţii să fie interesaţi de obţinerea de date şi informaţii care să le permită
declararea judecătorească a dispariţiei persoanei investigate.

De precizat că declararea judecătorească a dispariţiei unei persoane precede, ca

regulă, declararea judecătorească a morţii persoanei în cauză.

Potrivit legii civile, condiţia de fond necesară pentru declararea judecătorească a

dispariţiei este ca de la data ultimelor ştiri din care rezultă că persoana era în viaţă
să fi trecut un an.

Stabilirea datei ultimelor ştiri din care rezultă că persoana era în viaţă poate
reprezenta scopul pentru care solicitantul investigaţiei se adresează detectivului
particular.

Pentru a soluţiona o astfel de cerere, detectivul particular va avea în vedere:

 - obţinerea de probe (înscrisuri, mărturii etc.) din care să rezulte cu certitudine
care este ziua ultimilor ştiri despre persoana dispărută; în baza unor astfel de
probe se stabileşte o anumită zi ca fiind data ultimelor ştiri;

În situaţiile în care nu se pot obţine probe privind data ultimelor ştiri legiuitorul
a lăsat posibilitatea ca termenul de un an pentru intentarea în justiţie a acţiunii de
declarare a dispariţiei unei persoane să curgă de la sfârşitul lunii ultimelor ştiri sau,
atunci când nici luna nu se poate stabili, de la sfârşitul anului calendaristic.

Cunoaşterea aspectelor menţionate mai sus are importanţă în negocierile pe care

detectivul particular le poartă cu solicitantul unei astfel de investigaţii. A stabili anul
sau luna de când datează ultimele ştiri despre persoana investigată nu echivalează,
ca timp alocat şi costuri, cu obţinerea de probe privind ziua ultimelor ştiri, dar
reprezintă o modalitate de soluţionare a cererii de investigaţii care dă posibilitatea
solicitantului să acţioneze pentru declararea judecătorească a dispariţiei.

Pe de altă parte, pentru declararea judecătorească a morţii persoanei dispărute

trebuie întrunite cumulativ trei condiţii:

a) să existe o hotărâre rămasă definitivă de declarare judecătorească a

dispariţiei care să fi fost afişată, în condiţiile prevăzute de lege, timp de 30
de zile;

b) de la data ultimelor ştiri din care rezultă că persoana era în viaţă să fi trecut
cel puţin 4 ani;

c) de la data afişării extrasului de pe hotărârea declarativă a dispariţiei să fi

trecut cel puţin 6 luni.

Declararea judecătorească a morţii persoanei prezintă interes pentru solicitanţi

deoarece aceasta permite deschiderea succesiunii sau stingerea drepturilor viagere.

4. Activitatea investigativă cu privire la bunurile care fac obiectul unor litigii

de natură civilă sau penală

4.1. Noţiuni definitorii

Pentru a putea acţiona în cunoştinţă de cauză şi în condiţii de legalitate pe acest

segment de activitate investigativă specifică, se impune ca detectivul particular să
fie familiarizat cu unele noţiuni juridice de drept civil şi drept penal absolut necesare.
 Fireşte, pentru a cunoaşte care sunt bunurile care fac obiectul unor litigii de natură
civilă sau penală, se impune să se cunoască ce reprezintă acestea, sub raport juridic
şi cum sunt clasificate.

De menţionat că în legislaţia civilă română nu există o definiţie a bunului, deşi

termenul este frecvent utilizat. Unii autori de specialitate au definit bunul ca fiind o
valoare economică care este utilă pentru satisfacerea nevoii materiale ori spirituale
a omului şi care este susceptibilă de apropriere sub forma dreptului patrimonial.

Potrivit acestei definiţii, pentru a fi în prezenţa unui bun, în sensul dreptului civil,
este necesar să fie întrunite cumulativ următoarele condiţii:

• valoarea economică să fie aptă a satisface o trebuinţă de ordin material sau

spiritual al omului;

• valoarea economică să fie susceptibilă de însuşire sub forma drepturilor

patrimoniale.

Strâns legată de noţiunea de bun este aceea de patrimoniu pe care noi am definit-
o secţiunea acestui manual. De precizat că raportul dintre patrimoniu şi bun este
echivalent cu cel de întreg - parte, bunul reprezentând partea.

Clasificarea bunurilor în dreptul civil are o relevanţă deosebită pentru instanţa de

judecată atunci când aceasta judecă litigii civile sau penale cu latură civilă, pentru
instituţia avocatului, dar şi pentru activitatea investigativă a detectivului particular.
încadrarea bunului ce urmează a fi investigat într-o categorie sau alta ajută în mare
măsură la orientarea procesului investigativ.

Criteriile de clasificare a bunurilor în dreptul civil român sunt:

 după natura lor:

a) mobile, numite şi mişcătoare, clasificate la rândul lor în:

- mobile prin natura lor, reprezentând corpurile care se pot transporta de la un

loc la altul;
- mobile prin determinarea legii, adică obligaţiile şi acţiunile care au ca obiect
sume exigibile sau efecte mobiliare, acţiunile sau interesele în companii de
finanţe, de comerţ sau de industrie, chiar şi atunci când capitalul acestor
companii constă în imobile;
- mobile prin anticipaţie, reprezentând acele bunuri care prin natura lor sunt
imobile, dar pe care părţile unui act juridic le consideră mobile în perspectiva
a ceea ce vor deveni (fructele şi recoltele neculese, înstrăinate prin act juridic
anticipat)

b) imobile, numite şi nemişcătoare, clasificate la rândul lor în:

- imobile prin natura lor (fondurile de pământ, clădirile, recoltele neculese etc.)

- imobile prin obiectul pe care se află (uzufructul lucrărilor imobile, servituţile,

acţiunile care tind la revendicarea unui imobil etc.)

- imobile prin destinaţie, reprezentând obiectele pe care proprietarul unui fond

le-a pus pe acest fond pentru serviciul şi exploatarea acestuia (stupi cu roi,
peştele din iaz, oglinzile unui apartament, tablourile şi alte ornamente etc.)

 după regimul circulaţiei juridice:

- bunuri care se află în circuitul civil, adică cele care pot face obiectul unor acte
juridice, clasificate la rândul lor în:

- bunuri care pot circula liber;

- bunuri care pot fi dobândite, deţinute ori înstrăinate condiţionat.

- bunuri scoase din circuitul civil, respectiv cele care nu pot forma obiectul
actului juridic civil (inalienabile).

 după modul de determinare:

- bunuri individual determinate, adică cele care se individualizează prin însuşiri

proprii, specifice;

- bunuri determinate generic, adică cele care se individualizează prin îsuşirile

speciei ori categoriei din care fac parte.

 după posibilitatea de a fi sau nu înlocuite în executarea obligaţiei civile:

- bunuri fungibile, adică înlocuibile;

- bunuri nefungibile, respectiv neînlocuibile.

  după posibilitatea de materializare a folosirii lor consumptibile, care
presupun consumarea substanţei ori înstrăinarea lor;

- neconsumptibile, care pot fi folosite în mod repetat, în ţările cu tradiţie în

domeniu, investigaţiile detectivilor particulari cu privire la bunurile ce fac
obiectul unor litigii de natură civilă sau penală, înstrăinate în scopul
prejudicierii intereselor unei părţi în proces sunt specifice aşa zişilor detectivi
legali şi detectivi de asigurări.

Prin urmare, apreciem că potenţialii solicitanţi de investigaţii în acest

domeniu pot fi:

- barourile de avocaţi pentru obţinerea de probe pe care să le folosească în

instanţă, în sprijinul clienţilor lor;

- companiile de asigurări care refuză plata primelor de asigurare pe motiv că

bunurile asigurate au fost înstrăinate de către solicitanţii de compensaţii cu rea
credinţă, motivând că le-au fost furate şi care doresc să obţină probe în acest
sens;

- creditorii unor societăţi comerciale private, aflate în stare de lichidare, care

suspectează faptul că o parte dintre bunurile ce formează patrimoniul acestora
au fost înstrăinate pentru a le prejudicia interesele;

- acţionarii unor societăţi comerciale private, aflate în stare de lichidare, care

suspectează faptul că o parte dintre bunurile ce formează patrimoniul acestora
au fost înstrăinate de administratori pentru a le prejudicia interesele;

- moştenitorii, când au suspiciuni că o parte dintre bunurile ce formează masa

succesorală au fost înstrăinate pentru a le prejudicia interesele; victimele unor
infracţiuni contra patrimoniului când suspectează faptul că învinuiţii,
inculpaţii, ori persoanele responsabil civilmente înstrăinează anumite bunuri
ce urmează a face obiectul măsurilor asigurătorii;

- foştii soţi, în procesele de partajare a bunurilor comune, ca urmare a

divorţului, când există suspiciunea ca o parte înstrăinează sau a înstrăinat cu
rea credinţă unele bunuri pentru diminuarea patrimoniului partajabil;
 - alte categorii de persoane fizice şi juridice aflate în litigii de natură civilă sau
penală care se consideră prejudiciate prin înstrăinarea unor bunuri de către
cealaltă parte în proces.

Bunurile ce fac obiectul unor litigii de natură penală vizează latura civilă a
procesului penal. Situaţiile de acest gen se înregistrează, de regulă, când se comit
infracţiuni contra patrimoniului, cum sunt: furtul, tâlhăria, pirateria, abuzul de
încredere, gestiunea frauduloasă, înşelăciunea, delapidarea, însuşirea bunului găsit,
tulburarea de posesie, tăinuirea etc., infracţiuni care implică o latură civilă a
procesului penal pentru restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii acestora.

Pentru situaţiile menţionate, precum şi pentru altele de acelaşi gen legiuitorul a

prevăzut instituirea măsurilor asigurătorii vizând restituirea lucrurilor şi restabilirea
situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii.

Potrivit art.163 din Codul de procedură penală, măsurile asigurătorii se iau, în

cursul procesului penal, de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată şi
constau în indisponibilizarea, prin instituirea unui sechestru asigurator, a bunurilor
mobile şi imobile, în vederea reparării pagubei produse prin infracţiune, precum şi
pentru garantarea executării pedepsei amenzii.

Măsurile asigurătorii, în vederea reparării pagubei, se pot lua asupra bunurilor

învinuitului sau inculpatului şi ale persoanei responsabile civilmente, până la
concurenţa valorii probabile a pagubei.

Problemele pot interveni atunci când bunurile ce fac obiectul infracţiunilor sunt
nefungibile sau au o valoare sentimentală deosebită pentru păgubiţi. De asemenea,
pot apărea probleme şi atunci când bunurile ce constituie patrimoniul învinuitului,
inculpatului sau ale persoanei responsabilă civilmente, supuse sechestrului, nu
satisfac pretenţiile civile ale părţii vătămate sau reclamate în proces, existând indicii
temeinice că anterior instituirii acestei măsuri, o parte dintre ele au fost înstrăinate
cu rea credinţă.

În astfel de situaţii partea vătămată sau avocatul acesteia pot apela la serviciile
detectivului particular pentru identificarea bunurilor înstrăinate de către învinuit,
inculpat sau parte responsabilă civilmente şi obţinerea de probe ce urmează a fi
prezentate în instanţă în procesul recuperării lor şi, respectiv, al reparării
prejudiciului până la concurenţa valorii pagubei produse.

4.2. Câmpurile de căutare a datelor şi informaţiilor pe acest segment de

activitate specifică detectivului particular
 În orientarea activităţilor investigative cu privire la bunurile care fac obiectul
unor litigii civile sau penale, înstrăinate în scopul prejudicierii intereselor unei
părţi în proces, detectivul particular va trebui să ţină seama de o serie de precizări,
cum ar fi:

a) activitatea investigativă va viza, deopotrivă atât bunul sau bunurile

înstrăinate, cât şi persoanele prezumate că ar fi comis o asemenea faptă;
b) când în cauză sunt bunuri imobile, se va acţiona pentru stabilirea situaţiei
acestora prin consultarea documentelor de arhivă, a evidenţelor primăriilor,
secţiilor financiare, notariatelor unde s-ar fi putut încheia contractele de
vânzare-cumpărare, ale judecătoriilor unde s-a realizat transcripţiunea
juridică;

c) când în cauză sunt bunuri mobile, detectivul particular va solicita clientului

său cât mai multe detalii, eventual fotografii, care să faciliteze identificarea
acestora; de asemenea, va solicita cât mai multe date care să conducă la
identificarea persoanei care le-a înstrăinat;

În legătură cu bunul sau bunurile înstrăinate se va documenta cu privire la:

- locurile unde acestea au fost depozitate, păstrate, depuse etc.;

- persoanele care le aveau în gestiune, în posesie, în supraveghere;

- persoanele interesate în achiziţia acestora;

- persoanele în măsură să cunoască manoperele frauduloase ale celor care au

înstrăinat bunurile ce fac obiectul litigiilor civile şi penale.

În legătură cu persoanele care au înstrăinat bunurile ce fac obiectul litigiilor civile

şi penale:

- stabilirea raporturilor dintre acestea şi reclamantul sau partea vătămată în

proces;

- cercul lor de relaţii;

- preocupări, acte pregătitoare faptei de înstrăinare a bunurilor;

- obligaţiuni financiare;
 - venituri extrasalariale;

- alte date care să denote şi să probeze fapta de a înstrăina bunul sau bunurile
ce fac obiectul litigiului penal sau civil.

Dată fiind paleta largă de situaţii când un bun poate fi înstrăinat în scopul
ascunderii lui, se recomandă detectivului particular ca în activitatea sa investigativă
pe acest specific să se raporteze la nomenclatorul general privind câmpurile de
căutare a datelor şi informaţiilor prezentat de noi într-o altă secţiune a acestui
manual. Subliniem încă o dată faptul că precizările de mai sus au un caracter
orientativ, reprezentând minimul necesar în derularea procesului investigativ în
acest domeniu.

5. Activitatea investigativă desfăşurată pentru protecţia împotriva scurgerii de

informaţii

5.1. Noţiuni definitorii

Apreciem că se impun unele precizări cu privire la noţiunea de informaţie care

focalizează activitatea investigativă a detectivului particular în acest domeniu.

Unii autori au definit informaţia ca fiind o comunicare, o ştire în legătură cu un

eveniment care s-a petrecut sau este în faza de a se petrece.

Potrivit Legii nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate informaţia

reprezintă orice documente, date, obiecte sau activităţi, indiferent de suport, formă,
mod de exprimare sau punere în circulaţie.

Din această definiţie rezultă că legiuitorul a inclus în accepţiunea de informaţie

documente, obiecte sau activităţi care, în raport de importanţa lor, pot fi ierarhizate
pe anumite niveluri de secretizare.

Legea privind exercitarea profesiei de detectiv particular a preluat întocmai

sensul dat prin Legea nr. 182/2002, în ceea ce priveşte aspectele referitoare la
protecţia împotriva scurgerii unor informaţii din sfera vieţii private sau a activităţii
agenţilor economici care doresc să păstreze confidenţialitatea acestora.

În conformitate cu prevederile Legii nr.182/12.04.2002 privind protecţia

informaţiilor clasificate şi ale H.G. nr.585/13.06.2002 pentru aprobarea Standardelor
naţionale de protecţie a informaţiilor clasificate în România, informaţiile clasificate
sunt:
 • informaţiile, documentele de interes pentru securitatea naţională care
datorită nivelurilor de importanţă şi consecinţelor care s-ar putea
produce ca urmare a dezvăluirii sau diseminării lor neautorizate trebuie
să fie protejate.

Actele normative sus menţionate precizează şi clasele de secretizare acestea fiind:

a) informaţiile secrete de stat;

b) informaţiile secrete de serviciu.

Informaţiile secrete de stat sunt cele care privesc securitatea naţională, prin a
căror divulgare se pot prejudicia siguranţa naţională şi apărarea ţării.

Legea Republicii Moldova Nr. 106 din 17.05.1994 cu privire la secretul de

stat Publicat : 25.08.1994 în Monitorul Oficial Nr. 2 art Nr : 5
Secretul de stat îl constituie informaţiile protejate de stat în domeniul activităţii
lui militare, economice, tehnico-ştiinţifice, de politică externă, de recunoaştere, de
contrainformaţii şi operative de investigaţii, a căror răspundere, divulagare, pierdere,
sustragere sau distrugere (în continuare - răspîndire) poate periclita securitatea
Republicii Moldova.

Informaţiile secrete de serviciu sunt cele a căror divulgare este de natură să

determine prejudicii unei persoane juridice de drept public sau privat.

Legea Republicii Moldova Nr. 171 din 06.07.1994 cu privire la secretul

commercial Publicat : 10.11.1994 în Monitorul Oficial Nr. 13 art Nr : 126.
Prin secret comercial se înţeleg informaţiile ce nu constituie secret de stat, care
ţin de producţie, tehnologie, administrare, de activitatea financiară şi de altă
activitate a agentului economic, a căror divulgare (transmitere, scurgere) poate să
aducă atingere intereselor lui.

Pe de altă parte, legea stabileşte nu numai clasele, ci şi nivelurile, de secretizare

a informaţiilor secrete de stat şi anume:

- strict secrete de importanţă deosebită, adică informaţiile a căror divulgare

neautorizată este de natură a produce daune de o gravitate excepţională
siguranţei naţionale;

- strict secrete, respectiv informaţiile a căror divulgare neautorizată este de

natură să producă daune grave securităţii naţionale;
 - secrete, reprezentând informaţiile a căror divulgare neautorizată este de natură
să producă daune securităţii naţionale.

Potrivit art.12 din Legea nr. 182/2002, în categoria informaţiilor secrete de stat
sunt cuprinse informaţiile care reprezintă sau care se referă la:

a) sistemul de apărare a ţării şi elementele de bază ale acestuia, operaţiile

militare, tehnologiile de fabricaţie, caracteristicile armamentului şi tehnicii
de luptă utilizate exclusiv în cadrul elementelor sistemului naţional de
apărare;

b) planurile, precum şi dispozitivele militare, efectivele şi misiunile forţelor

angajate;

c) cifrul de stat şi alte elemente criptologice stabilite de autorităţile publice

competente, precum şi activităţile în legătură cu realizarea şi folosirea
acestora;

d) organizarea sistemelor de protecţie şi apărare a obiectivelor, sectoarelor şi

la reţelele de calculatoare speciale şi militare, inclusiv la mecanismele de
securitate ale acestora;

e) datele, schemele şi programele referitoare la sistemele de comunicaţii şi de

calculatoare speciale şi militare, inclusiv la mecanismele de securitate ale
acestora;

f) activitatea de informaţii desfăşurată de autorităţile publice stabilite prin

lege pentru apărarea ţării şi siguranţa naţională;

g) mijloacele, metodele, tehnica şi echipamentul de lucru, precum şi sursele

de informaţii specifice, folosite de autorităţile publice care desfăşoară
activitate de informaţii;

h) hărţile, planurile topografice, termogramele şi înregistrările aeriene de

orice tip pe care sunt reprezentate elementele de conţinut sau obiectele
clasificate secrete de stat,

i) studiile, prospecţiunile geologice şi determinările gravimetrice cu

densitate mai mare de un punct pe km2, prin care se evaluează rezervele
naţionale de metale şi minereuri rare, preţioase, disperse şi radioactive,
 precum şi datele şi informaţiile referitoare la rezervele materiale care sunt
în competenţa Administraţiei Naţionale a Rezervelor de Stat;
j) sistemele şi planurile de alimentare cu energie electrică, energie termică,
apă şi alţi agenţi necesari funcţionării obiectivelor clasificate secrete de
stat,

k) activităţile ştiinţifice, tehnologice sau economice şi investiţiile care au

legătură cu siguranţa naţională ori apărarea naţională sau prezintă
importanţă deosebită pentru protecţia şi securitatea materialelor şi a
instalaţiilor nucleare;

- cercetările ştiinţifice în domeniul tehnologiilor nucleare, în afara celor

fundamentale, precum şi programele pentru protecţia şi securitatea
materialelor şi instalaţiilor nucleare;

l) emiterea, imprimarea şi baterea monedelor metalice, machetele

emisiunilor monetare ale Băncii Naţionale a României şi elementele de
siguranţă ale însemnelor monetare pentru depistarea falsurilor, nedestinate
publicităţii, precum şi imprimarea şi tipărirea hârtiilor de valoare de natura
titlurilor de stat, bonurilor de tezaur şi a obligaţiunilor de stat;

m) relaţiile şi activităţile externe ale statului român care, potrivit legii, nu sunt
destinate publicităţii, precum şi informaţiile altor state sau organizaţii
internaţionale, faţă de care, prin tratate ori înţelegeri, statul român şi-a
asumat obligaţia de protecţie.

Cunoaşterea de către detectivul particular a acestui nomenclator de informaţii

clasificate are o importanţă deosebită, cel puţin din două considerente. Pe de o parte,
potrivit Legii privind exercitarea profesiei de detectiv particular, acesta nu se poate
angrena în culegerea de date şi informaţii din această categorie. Necunoscând care
sunt informaţiile clasificate, el poate comite greşeala de a încălca prevederile legale
şi de proceda la efectuarea de investigaţii în acest domeniu. Pe de altă parte, în
situaţia în care detectivul particular ia cunoştinţă despre intenţiile sau preocupările
unor persoane neautorizate de a obţine astfel de informaţii, are obligaţia să informeze
organele de stat (Ministerul Apărării Naţionale; Ministerul Administraţiei şi
Internelor; Serviciul Român de Informaţii; Serviciul de Informaţii Externe; Serviciul
de Protecţie şi Pază; Serviciul de Telecomunicaţii Speciale) pentru întreprinderea
măsurilor ce se impun în scop preventiv. '

Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul Administraţiei şi Internelor şi

Ministerul Justiţiei au structuri interne specializate, cu atribuţii în domeniul
protecţiei informaţiilor clasificate.
 Din aceste prevederi legale rezultă că detectivul particular se poate implica,
exclusiv, în protejarea informaţiilor cu caracter secret de serviciu aparţinând
persoanelor juridice private sau cele cu caracter confidenţial aparţinând
persoanelor fizice.

5.2. Modalităţi de protecţie a informaţiilor

În ceea ce priveşte formele de protecţie a informaţiilor, trebuie menţionat că

există o multitudine de asemenea forme de natură a asigura o securitate cât mai mare
a datelor şi informaţiilor incluse în diferite clase şi niveluri de secretizare.

Astfel, protecţia juridică reprezintă ansamblul normelor constituţionale şi al

celorlalte dispoziţii legale în vigoare care reglementează protejarea informaţiilor.

În cazul detectivului particular, legile, respectiv actele normative de referinţă la

care trebuie să-şi raporteze activitatea pentru protecţia informaţiilor de competenţa
sa sunt: Constituţia României;

Legea nr.182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, în secţiunea privind

informaţiile secrete de serviciu;

H.G. nr.585/2002 pentru aprobarea standardelor naţionale de protecţie a

informaţiilor clasificate în România, în secţiunile aplicabile protecţiei informaţiilor
cu caracter secret de serviciu;

H.G. nr.781/2002 privind protecţia informaţiilor secret de serviciu;

Actele normative care reglementează drepturile de autor şi inventator etc.

Aceste legi şi acte normative reprezintă baza legală obligatorie de care detectivul
particular trebuie să ţină seama în acordarea de consultanţă agenţilor economici
privaţi pentru elaborarea normelor interne de protecţie a informaţiilor cu caracter
secret de serviciu.

Protecţia prin măsuri procedurale reprezintă ansamblul reglementărilor prin care

emitenţii şi deţinătorii de informaţii stabilesc măsurile interne de lucru şi de ordine
interioară destinate realizării protecţiei informaţiilor.
 În conformitate cu prevederile H.G. nr.781/2002 privind protecţia informaţiilor
secret de serviciu, agenţii privaţi deţinători de informaţii secret de serviciu sunt
obligaţi să elaboreze norme proprii de protejare a acestora.

Protecţia personalului reprezintă ansamblul verificărilor şi măsurilor

întreprinse asupra persoanelor care prin atribuţiile lor de serviciu au acces la
informaţii care nu sunt destinate publicităţii. Acestea reprezintă latura cea mai
sensibilă a activităţii de protecţie în care se implică detectivul particular, la
solicitarea unui agent economic privat, pe care am tratat-o parţial într-o altă secţiune
a acestui manual.

Protecţia fizică reprezintă ansamblul activităţilor de pază, securitate şi apărare,

realizate prin măsuri şi dispozitive de control şi prin mijloace tehnice.

Prin măsurile de ordin fizic se urmăreşte:

- prevenirea distrugerii, alterării, sustragerii documentelor, datelor,

obiectelor care trebuie protejate;

- prevenirea accesului persoanelor neautorizate la documente, date,

materiale, obiecte sau implicarea acestor persoane neautorizate în
activităţi care se impun a fi protejate;

- protejarea suporţilor de implementare a informaţiilor.

După cum rezultă din cele prezentate mai sus, activitatea de protecţie împotriva
scurgerii de informaţii din sfera vieţii private sau a activităţii agenţilor economici
are un caracter complex, care comportă mai multe laturi de abordare, în care rolul
detectivul particular poate fi determinant.

5.3. Modalităţi de implicare a detectivului particular în activitatea de protecţie

împotriva scurgerii de informaţii

Există mai multe modalităţi prin care detectivul particular poate să contribuie la
protecţia împotriva scurgerii unor informaţii din sfera vieţii private sau a activităţii
agenţilor economici care doresc să păstreze confidenţialitatea acestora.

Astfel, cu titlu orientativ prezentăm, în continuare, unele dintre situaţiile în care

detectivul particular se poate implica în activităţi specifice acestui domeniu:
 a) agenţii economici privaţi, cu un anumit standard de dezvoltare şi o gamă
largă de activităţi şi informaţii cu caracter confidenţial, conştientizează
faptul că au nevoie de structuri formate din specialişti care să-i protejeze
sub toate aspectele. Instituţia detectivului particular reprezintă formula
ideală pentru realizarea acestui scop.

În acest context, detectivul particular poate fi angajat de agentul economic privat

prin contract individual de muncă, pe o perioadă determinată sau nedeterminată şi
să preia atribuţiile structurii funcţionarului de securitate prevăzute în H.G.
nr.781/2002. Această categorie de detectivi poate fi asimilată aşa-zişilor detectivi
particulari de companii din ţările occidentale care au un rol determinant în ceea ce
priveşte protecţia unităţilor economice private pe care le deservesc.

b) detectivul particular poate fi solicitat de agentul economic privat pentru

acordarea de consultanţă în elaborarea programului propriu de
prevenire a scurgerii de informaţii, a normelor procedurale interne pe
acest specific, a organizării şi instruirii personalului desemnat cu sarcini
în acest domeniu.

În cele mai multe cazuri, detectivul particular poate fi solicitat de agentul

economic privat să întreprindă măsuri vizând protecţia personalului şi prevenirea
divulgării de către acesta a informaţiilor cu caracter secret de serviciu.

În toate situaţiile în care detectivul particular este solicitat de un agent economic

privat să asigure protecţie pe acest specific, se impune ca acesta să fie familiarizat
cu elementele ce formează Programul cadru de prevenire a scurgerii de informaţii.

Activitatea sa, fie că priveşte întreg ansamblul de măsuri ce se impun a fi

întreprinse în scop protectiv, fie că vizează o latură specifică, trebuie să se raporteze
la un Program cadru de prevenire a scurgerii de informaţii pe care orice agent
economic privat interesat să-şi protejeze activitate este obligat să-l aibă.

c) anumite persoane fizice sunt interesate în protejarea unor proiecte de

investiţii, inovaţii, lucrări de specialitate într-un anumit domeniu, până
la stadiul omologării, brevetării, respectiv al recunoaşterii dreptului de
autor sau inventator, motiv pentru care simt nevoia sprijinului din partea
unor specialişti, cum sunt detectivii particulari.

În mod similar, unele VIP-uri care doresc să păstreze confidenţialitatea asupra

activităţii lor fac apel la sprijinul detectivului particular în scop protectiv. Precizăm
că activitatea detectivului particular, în scop protectiv, cu privire la această categorie
de persoane, nu trebuie confundată cu aceea a agenţilor pentru servicii de gardă de
corp aparţinând societăţilor de pază şi servicii, respectiv aşa-zişii însoţitori VIP.'

În situaţiile unor solicitări din partea persoanelor fizice, detectivul particular va

trebui să se documenteze în prealabil cu privire la legislaţia specifică a activităţii pe
care urmează să o protejeze, după care, în raport cu cerinţele solicitantului, condiţiile
concrete de lucru sau de acţiune ale acestuia, va stabili de comun acord cu
respectivul măsurile ce se impun în scop protectiv.

Aşa după cum am mai precizat, pentru a putea desfăşura o activitate protectivă
efectivă şi organizată, detectivul particular trebuie să fie familiarizat cu elementele
de structură ale Programului cadru de prevenire a scurgerii de informaţii pe care
agenţii economici privaţi îl elaborează în baza prevederilor legale.

Programul cadru de prevenire a scurgerii de Informaţii din sfera vieţii

private cuprinde:

a) Baza legală, reprezentând nomenclatorul de acte normative pe care se

fundamentează întocmirea. Programul cadru de prevenire a scurgerii de
informaţii. În cazul agenţilor economici privaţi baza legală o reprezintă
actele normative menţionate de noi în acest capitol la pct. 2 vizând
protecţia juridică.

b) Prezentarea generală, sub raportul identităţii, statutului juridic şi

obiectului de activitate, a agentului economic privat a cărui activitate se
impune a fi protejată.

c) Obiectivele urmărite prin elaborarea Programului de prevenire a

scurgerii de informaţii, constau în:

- protejarea documentelor, a datelor şi obiectelor cu caracter secret de

serviciu, împotriva acţiunilor de compromitere, sustragere, distrugere
alterare etc.;

- prevenirea accesului persoanelor neautorizate la informaţii cu caracter

secret de serviciu;

- înlăturarea riscurilor şi vulnerabilităţilor care pot pune în pericol

documentele, datele, materialele ce trebuie protejate;

- asigurarea cadrului procedural necesar protecţiei informaţiilor cu

caracter secret de serviciu;
 d) Principiile care stau la baza măsurilor de protecţie împotriva scurgerii
de informaţii, respectiv:

- autorizarea accesului la informaţiile secret de serviciu, potrivit

principiului necesităţii de cunoaştere;

- aplicarea măsurilor de protecţie în mod diferenţiat, în raport de

nivelurile de acces la astfel de informaţii;

- accesul la informaţii cu caracter secret de serviciu sau confidenţial să

se realizeze numai în baza verificărilor şi abilităţilor legale;

- aplicarea în mod unitar şi obligatoriu a măsurilor de protecţie, atât în

locurile în care se depozitează informaţiile secret de serviciu şi
sistemele care stochează, prelucrează sau transmit informaţii de acest
fel, cât şi cu privire la persoanele care au acces la acestea şi utilizatorii
reţelelor respective;

- răspunderea personală privind aplicarea măsurilor de protecţie în

Programul Cadru de Prevenire a Scurgerii de Informaţii

De regulă, informaţiile deţinute de agenţii economici privaţi au ca nivel de

secretizare maxim secret de serviciu, iar în situaţiile în care se depăşeşte acest nivel
de secretizare, informaţiile intră în categoria celor care exced competenţei de
activitate a detectivului particular.

Ţinând seama de aceste prevederi, detectivul particular va avea ca atribuţii

specifice să verifice dacă emitentul a prevăzut măsuri de protecţie şi, în caz contrar,
să îl informeze pe conducătorul unităţii economice private care o deserveşte pentru
a dispune măsurile ce se impun. De asemenea, în situaţiile în care un partener de
afaceri al agentului economic privat pe care-l deserveşte transmite acestuia, în baza
raporturilor contractuale, informaţii care au un anumit nivel de secretizare,
detectivul particular va verifica dacă agentul economic privat pe care-l deserveşte
îşi protejează informaţiile secret de serviciu inserate în contractele cu partenerii de
afaceri, prin clauze care să impună obligativitatea părţilor să nu le divulge către terţe
persoane, fără avizul factorilor în drept şi în condiţiile prevăzute de actele normative
în vigoare.

Nu în ultimul rând, se impune a menţiona faptul că, în cazul în care agentul

economic privat pe care-l deserveşte deţine informaţii care fac parte din categoria
celor clasificate, detectivul particular sesizează factorii în drept pentru a se acţiona
conform prevederilor H.G. nr. 585/2002 în scopul protejării acestora.

De asemenea, nu trebuie pierdută din vedere lista cu documente, date, obiecte,

activităţi ce se impun a fi protejate, care se întocmeşte pe compartimente de activitate
şi se aprobă de conducătorul unităţii respective. Acest document se actualizează
periodic, în funcţie de interesele agentului economic privat, la propunerea şefiilor de
compartimente abilitaţi şi se ataşează la Programul cadru de prevenire a scurgerii de
informaţii.

Întocmirea acestui document are un rol esenţial pentru detectivul particular

deoarece îi oferă o perspectivă clară asupra informaţilor secret de serviciu sau cu
caracter confidenţial pe care urmează să le protejeze prin măsuri specifice.

Cu privire la această listă detectivul particular poate avea o serie de atribuţii

specifice, cum ar fi:

- verificarea ca în listă să fie incluse numai acele documente, obiecte, dafe,

activităţi care impun a fi protejate prin măsuri specifice, în aşa fel încât să nu
se exagereze şi să nu se obstrucţioneze activitatea de ansamblu a agentului
economic privat în cauză;

- implicarea sa în actualizarea listei cu informaţii ce se impun a fi protejate,

prezentând propuneri de întroducere în această categorie de noi documente,
date, activităţi sau de scoatere a celor care nu mai justifică măsurile de
protecţie.

Actualizarea acestui document se realizează numai cu aprobarea factorilor în

drept din unitatea economică privată în cauză, de regulă a conducătorului acesteia.

Detectivul particular poate efectua o serie de activităţi specifice şi în cazul listei

funcţiilor cu acces la informaţii secret de serviciu şi a nivelurilor de acces. în această
listă este inclus personalul agentului economic privat care, în virtutea atribuţiilor de
serviciu, are acces la nomenclatorul de informa secret de serviciu, potrivit
principiului necesităţii de cunoaştere. în conformitate cu acest principiu personalul
agentului economic este structurat pe niveluri de acces la informaţiile secret de
serviciu. De exemplu, conducătorul unităţii economice private are acces la toate
documentele şi activităţile acesteia, în timp ce directorul pentru probleme
administrativ-logistice sau directorul pentru probleme financiar-contabile au acces
numai la cele necesare îndeplinirii atribuţiilor specifice din fişa postului fiecăruia în
parte.
 Accesul la informaţiile secret de serviciu, în sensul larg dat de legiuitor, se
realizează în baza abilitării fiecărui angajat al unităţii economice private, prin
emiterea autorizaţiei de acces, în condiţiile H.G. nr.781/2002 privind protecţia
informaţiilor secret de serviciu, de către conducătorul unităţii în cauză.

În vederea eliberării autorizaţiei de acces persoana care urmează să ocupe o

funcţie ce presupune accesul la informaţii secret de serviciu prezintă funcţionarului
de securitate (n.n. - care poate fi detectivul particular) recomandări şi referinţe
asupra onestităţii şi profesionalismului său şi va semna un angajament de
confidenţialitate.

După ce funcţionarul de securitate (n.n.- care poate fi şi detectivul particular)

verifică autenticitatea documentelor menţionate mai sus, se prezintă propuneri
conducătorului unităţii economice privind oportunitatea eliberării autorizaţiei de
acces la informaţiile secret de serviciu.

Retragerea autorizaţiei de acces la informaţiile secret de serviciu se face de către

conducătorul unităţii economice private, la propunerea funcţionarului de securitate,
în următoarele cazuri:

- la încetarea raporturilor de muncă ori de serviciu, după caz, dintre agentul

economic privat şi deţinătorul autorizaţiei;

- când atribuţiile specifice postului pe care este încadrat deţinătorul autorizaţiei

nu mai presupun accesul la astfel de informaţii;

- când deţinătorul autorizaţiei de acces a încălcat reglementările privind

protecţia informaţiilor secret de serviciu.

Analizând aceste prevederi ale actului normativ menţionat şi coroborându-le cu

cele ale legii privind exercitarea profesiei de detectiv particular se poate afirma că
atribuţiile specifice detectivului particular în acest domeniu de activitate ar putea
consta în:

- verificarea sub raportul onestităţii şi loialităţii a persoanei ce urmează să aibă

acces la informaţii secret de serviciu;

- analiza recomandărilor, a referinţelor acordate de către persoane abilitate

angajaţilor care urmează să aibă acces la informaţii cu caracter secret de
serviciu, verificarea autenticităţii acestora şi prezentarea de propuneri
corespunzătoare conducătorului agentului economic privat pe care îl
deserveşte pentru eliberarea sau nu a autorizaţiei de acces;
 - întocmirea şi ţinerea evidenţei nominale a personalului agentului economic
privat cu acces la informaţii cu caracter secret de serviciu şi actualizarea
permanentă a acesteia, în raport de fluctuaţia personalului;

- urmărirea situaţiilor care impun retragerea autorizaţiei de acces la informaţii

secret de serviciu şi prezentarea de propuneri corespunzătoare conducătorului
unităţii economice private în cauză. De asemenea, potrivit legii, protecţia
împotriva scurgerii de informaţii vizează şi asigurarea locurilor unde se
concentrează, de regulă ori temporar, informaţii sau se desfăşoară activităţi cu
caracter secret de serviciu ori confidenţial şi anume:

• spaţiile destinate păstrării documentelor ce se impun a fi protejate;

• spaţiile destinate sistemului informatic de procesare automată a datelor care

preia, prelucrează, stochează şi transmite date şi informaţii ce trebuie
protejate;

• alte locuri unde se gestionează sau se manipulează asemenea date, informaţii,

documente sau se desfăşoară activităţi cu caracter secret de serviciu.

Evident că detectivul particular va putea să desfăşoare activităţi specifice şi în

raport cu aceste prevederi, şi anume:

- identificarea şi întocmirea evidenţei tuturor spaţiilor unde se concentrează, de

regulă ori temporar, documente cu caracter secret de serviciu, stabilirea
condiţiilor de acces al personalului unităţii economice private pe care o
deserveşte şi prezentarea de propuneri corespunzătoare conducătorului
unităţii;

- identificarea şi ţinerea evidenţei spaţiilor unde sunt instalate sistemele /

reţelele informatice de procesare automată a datelor care preiau, prelucrează,
stochează şi transmit date şi informaţii ce trebuie protejate, precum şi
verificarea stării de securitate a acestora şi formularea de propuneri
corespunzătoare conducătorului unităţii economice pe care o deserveşte;

- identificarea şi ţinerea evidenţei spaţiilor, locurilor unde se desfăşoară

activităţi cu caracter secret de serviciu sau confidenţial (laboratoare de
cercetări), a spaţiilor destinate negocierilor cu parteneri de afaceri, verificarea
faptului dacă acestea corespund scopului propus şi prezentarea de propuneri
corespunzătoare conducătorului agentului economic în cauză.
 Totodată, protecţia informativă vizează şi măsuri de protecţie fizică a clădirilor,
spaţiilor, locurilor unde se prelucrează sau se concentrează informaţii ori se
desfăşoară activităţi cu caracter secret de serviciu ce se Impun a fi protejate. Sunt
avute în vedere măsuri vizând:

- securitatea clădirilor;

- controlul intrărilor şi ieşirilor;

- paza clădirilor;

- containerele şi încăperile de depozitare şi păstrare a documentelor,

materialelor, obiectelor ce se impune a fi protejate; sistemul de încuietori;

- controlul cheilor şi al combinaţiilor;

- protecţia fizică a copiatoarelor şi dispozitivelor telefax;

- planurile de acţiune în situaţiile de urgenţă.

Pentru realizarea protecţiei informative a agentului economic respectiv,

detectivul particular ar putea desfăşura o serie de activităti specifice, cum ar fi:

- verifică dacă imobilele în care se concentrează documente, materiale, obiecte

sau se desfăşoară activităţi ce se impun a fi protejate prin măsuri speciale
corespund din punct de vedere fizic acestui scop, respectiv dacă sunt dotate
cu sisteme de alarmare, gratii la ferestre, încuietori la uşi, pază la intrări,
sisteme automate pentru supraveghere, control acces, mijloace pentru
detectarea observării, ascultării sau interceptării etc.;

- verifică dacă sunt întocmite planurile de pază şi apărare a imobilelor, planurile

de prevenire şi stingere a incendiilor, planurile de acţiune în situaţia unor
calamităţi naturale (cutremure, inundaţii etc), dacă acestea sunt viabile,
respectiv dacă au inserate măsuri vizând protejarea documentelor,
materialelor, obiectelor cu caracter secret de serviciu sau confidenţial;

- verifică sistemul de control al intrărilor şi ieşirilor în / din unităţile agentului

economic privat în cauză, dacă sunt emise legitimaţii sau alte documente de
acces pentru personalul propriu, măsurile luate pentru accesul personalului
străin (însoţire, supraveghere video etc.) şi prezintă propuneri
corespunzătoare factorilor în drept;
 - verifică dacă la containerele şi încăperile de depozitare şi păstrare a
documentelor, materialelor, obiectelor ce trebuie protejate sunt asigurate
sisteme de încuietori corespunzătoare, cifruri sau alte combinaţii şi stabileşte
cu factorii în drept din unitatea economică privată pe care o deserveşte,
modalităţile de păstrare şi asigurare a dublurilor cheilor, cifrurilor sau
combinaţiilor, precum şi personalul care le poate folosi în caz de necesitate;

- verifică dacă dispozitivele telefax şi copiatoarele sunt instalate în locuri care

asigură securitatea fizică şi stabileşte împreună cu conducătorul unităţii
economice private condiţiile de acces la acestea a personalului propriu.

De asemenea, în conformitate cu prevederile H.G. nr. 781/2002 privind protecţia

informaţiilor secret de serviciu, agenţii economici privaţi, deţinători de informaţii cu
acest caracter sunt obligaţi să elaboreze norme interne vizând protecţia acestora, cum
ar fi:

- reguli de evidenţă, procesare, manipulare, transmitere, păstrare, stocare,

clasare şi distrugere a datelor, informaţiilor şi documentelor ce trebuie
protejate, indiferent de suport, care pot fi aprobate de conducătorul unităţii
economice private în cauză;

- reguli de acces la informaţiile cu caracter secret de serviciu pentru personalul

propriu;

- reguli de acces pentru persoane din afara unităţii economice private în cauză;

Raportat la aceste prevederi ale actului normativ sus menţionat detectivul

particular ar putea desfăşura o serie de activităţi specifice cum ar fi:

- verificarea concordanţei dintre prevederile legale şi instrucţiunile interne

privind măsurile procedurale de protecţie a informaţiilor şi activităţilor cu
caracter secret de serviciu ;

- monitorizarea modului în care acestea sunt respectate sunt respectate de către

personalul unităţii economice private pe care o deserveşte şi informarea
conducătorului unităţii sau a factorilor în drept despre neajunsurile constatate;

- verificarea personalului unităţii economice private în cauză care are acces la

informaţiile cu caracter secret de serviciu sau se implică în activităţi de acest
gen şi prezentarea de propuneri factorilor de decizie cu privire la acei angajaţi
care, din anumite motive, nu corespund încrederii acordate pentru retragerea
autorizaţiilor de acces;
- verificarea abilitării prin lege sau autorizaţie acordată de factorii în drept a
persoanelor din afara unităţii economice private în cauză care solicită acces la
informaţii cu caracter secret de serviciu.

- Nu în ultimul rând, se impune a preciza şi faptul că, detectivul particular poate

desfăşura o serie de activităţi specifice şi cu privire la protejarea sistemului /
subsistemului informatic şi de telecomunicaţii destinat preluării, prelucrării,
stocării şi transmiterii datelor şi informaţiilor aparţinând persoanelor juridice,
sens în care va proceda la: identificarea şi luarea în evidenţă a telefoanelor,
faxurilor, telex-urilor, copiatoarelor prin care se transmit sau se prelucrează
informaţii ce se impun a fi protejate şi monitorizarea modului în care se
respectă normele procedurale interne cu privire la acestea;

- identificarea echipamentului informatic existent, a personalului care operează

pe acesta, verificarea autorizării operatorilor, conform normelor procedurale
interne, precum şi modalităţile de parolare ale sistemului şi de salvare a
datelor stocate în memorii când situaţia o impune;

- monitorizarea modului în care se asigură întreţinerea şi asistenţa tehnică a

echipamentului informatic existent, respectiv a autorizării specificaţiilor care
fac astfel de intervenţii din partea factorilor abilitaţi;

- în situaţia în care unele dintre echipamentele menţionate mai sus nu sunt

protejate corespunzător, se va solicita factorilor în drept din unitatea
economică respectivă să facă precizarea că folosirea aparaturii în cauză pentru
prelucrarea informaţiilor secret de serviciu este interzisă.
 Capitolul VI.

Metode şi mijloace specifice de acţiune

1. Noţiuni definitorii

Premergător problematicii pe care o implică acest capitol, vom încerca să

clarificăm, în mod succint, noţiunile de metodă şi mijloc, aşa cum au fost ele definite
în dicţionarele de specialitate.

Potrivit explicaţiilor date în dicţionare, prin metodă se înţelege:

În sens restrâns - cale urmată în vederea cunoaşterii unui obiect, mod de a

proceda, procedeu sau ansamblu de procedee folosite în vederea cunoaşterii unui
obiect.

În sens larg - cale (ansamblu sau succesiune de procedee) urmată în vederea

obţinerii unui rezultat.

Metodologia mai este definită şi ca manieră de a proceda, mod organizat de

lucru, de gândire, alcătuire, desfăşurare sistematică a unei lucrări, sistem, iar
noţiunea de mijloc ca reprezentând o unealtă ce serveşte pentru realizarea unui
scop, procedeu, modalitate, chip, fel etc.

În Dicţionarul de Logică metoda de rezolvare este definită ca fiind un ansamblu

de reguli care indică modul de desfăşurare a unui proces în vederea rezolvării unui
anumit tip de probleme.

Explicaţiile date mai sus cu privire la noţiunile abordate permit să facem o

distincţie netă între metode şi mijloace specifice de acţiune. Precizăm faptul că
acestea sunt considerate specifice deoarece folosirea şi, respectiv, aplicarea lor
presupun un anumit grad de pregătire de specialitate şi o abilitare sau autorizare
din partea autorităţilor în drept.

În literatura de specialitate sânt descrise următoarele categorii de metode

specifice:

- metode criminalistice,
- informative,
- de dezinformare,
- de supraveghere etc.,
 Categoriile de mijloace se devizează în:

- mijloace tehnice de ascultare,

- de interceptare a trimiterilor poştale,
- de supraveghere fizică,
- de expertizare,
- de informare etc.

Pentru exemplificare, investigarea reprezintă o metodă, iar sursele de

informare sunt mijloace. Adesea linia de demarcaţie dintre aceste noţiuni este
insesizabilă, mijlocul fiind categorisit ca metodă şi invers, aspect mai puţin relevant
pentru scopul urmărit de noi prin abordarea acestei problematici. Important este ca
acestea să fie cunoscute şi aplicate în condiţii de legalitate, aspect asupra căruia
vom insista în continuare.

2. Fundamentarea juridică

În Legea nr.329/2003 privind exercitarea profesiei de detectiv particular sunt

inserate câteva precizări referitoare la modalităţile de obţinere a datelor,
informaţiilor şi mijloacelor de probă de către această categorie de profesionişti,
astfel:

În art.1, pct.1, în definirea detectivului particular, legiuitorul arată că acesta este

persoana care desfăşoară activităţi specifice de investigare;

În art.11, pct.2 se precizează că în efectuarea investigaţiei detectivul particular

poate solicita persoanelor fizice sau autorităţilor publice informaţii, care, potrivit
legii, nu sunt clasificate şi nu aduc atingere dreptului la viaţă intimă, familială şi
privată ori a altor drepturi şi libertăţi fundamentale ale persoanei vizate;

În art.14, pct.d se arată că societăţile specializate, cabinetele individuale de

detectiv particular au dreptul să solicite oficial de la autorităţile publice date despre
persoane, bunuri sau situaţii care sunt necesare detectivului particular în procesul de
investigare şi care nu aduc atingere dreptului la viaţă intimă, familială şi privată ori
altor drepturi şi libertăţi fundamentale ale persoanei.

Sintetizând cele prezentate în legea de profil, rezultă că:

- detectivul poate desfăşura activităţi specifice de investigare;

 - detectivul particular poate solicita autorităţilor publice informaţii, în limitele
prevăzute de lege.

Condiţia esenţială este aceea de a nu aduce atingere dreptului la viaţă

intimă, familială şi privată ori altor drepturi şi libertăţi fundamentale ale
persoanei.

Exceptând expresia activităţi specifice de investigare, legiuitorul nu face nici un

fel de referire la metode şi mijloace specifice de acţiune ale detectivului particular,
lăsând la latitudinea acestuia să decidă pe care să le aplice, într-un caz sau altul,
condiţia de bază fiind aceea de a nu aduce atingere drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale persoanei. Pentru a se proteja pe sine, pe beneficiar sau pe persoana
care face obiectul preocupărilor sale, detectivul particular trebuie să aibă nişte puncte
de referinţă la care să-şi raporteze activitatea specifică. Linia de demarcaţie între
necesitatea recurgerii la unele metode şi mijloace specifice de acţiune şi imperativele
principiului respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei este
uneori insesisabilă, iar riscul de a greşi este foarte mare.

Invocând teoria JUNIOR PARTNER, numită şi teoria complementară, care

consideră societăţile de securitate privată ca o ramură, ca o prelungire naturală a
poliţiei publice, apreciem că în lipsa unor reglementări juridice exprese, activitatea
detectivului particular, sub raportul metodelor şi al mijloacelor specifice de
investigare, trebuie să se supună aceloraşi norme de drept intern şi internaţional ca
şi aceea a poliţiştilor, cu limite de rigoare impuse de particularităţile acestei profesii.
Ceea ce nu-i este permis lucrătorului din structurile specializate de stat nu poate fi
permis nici detectivului particular. Ceea ce nu este interzis prin lege este permis.

În acest context, vom expune în continuare două probleme cu conotaţie

internaţională, care ţin de activitatea lucrătorilor din structurile specializate de stat,
dar care trebuie să reprezinte puncte de referinţă şi pentru detectivii particulari atunci
când recurg la metode şi mijloace specifice de acţiune.

O condiţie de bază a activităţii desfăşurate de detectivul particular o

reprezintă respectarea vieţii intime, familiale şi private a persoanei. Acest drept
derivă din legea fundamentală, dar şi dintr-o serie de reglementări
internaţionale, cum este Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, la care
Moldova a aderat.

Astfel, potrivit art.8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului:

- fiecare are dreptul să-i fie respectată viaţa privată şi de familie, locuinţa sa şi
corespondenţa;
 - nu trebuie să existe nici o intervenţie din partea unei autorităţi publice pentru
nerespectarea acestui drept, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege şi când
sunt necesităţi de securitate naţională, siguranţă publică, atunci când este pusă
în joc economia naţională sau pentru prevenirea unor dezordini sau
infracţiuni, pentru protecţia sănătăţii sau moralei ori pentru protecţia
drepturilor şi libertăţilor celorlalţi.

Jurisprudenţa Curţii Supreme a Drepturilor Omului a demonstrat că, într-o serie

de ţări, organe abilitate de stat au încălcat acest articol, fie ca urmare a unor lacune
legislative, fie printr-o interpretare eronată a acestuia, fie din alte raţiuni, ceea ce a
determinat soluţii care să dea câştig de cauză petiţionarilor care s-au adresat acestui
for. Spre exemplificare, menţionăm cazurile:

NIEMEZ contra Germaniei - percheziţionarea unui cabinet de avocat în cadrul

unor urmăriri penale contra unui terţ;

SILVER şi alţii contra Regatului Unit - interceptarea corespondenţei deţinuţilor

condamnaţi în Anglia şi Ţara Galilor;

CAMPBEL contra Regatului Unit - interceptarea corespondenţei, KLASS şi alţii

contra Germaniei - contra legislaţiei care autorizează, în anumite condiţii,
supravegherea secretă a comunicaţiilor poştale şi telefonice;

MALONE contra Regatului Unit - supravegherea secretă a comunicaţiilor poştale

şi telefonice;

KRUSLIN contra Franţei - ascultări telefonice efectuate de către un ofiţer al

poliţiei judiciare.

Din studierea speţelor menţionate mai sus rezultă:

- în toate cazurile, măsurile au fost întreprinse de organe abilitate de stat, cu

autorizarea prealabilă a autorităţilor sau factorilor în drept;

- prin măsurile întreprinse s-au obţinut probe în baza cărora s-au pronunţat
instanţele judecătoreşti internaţionale;

- unele din măsuri au fost întreprinse în spaţii private;

 - măsurile întreprinse au fost determinate de necesităţi prevăzute în art.8 alin.2,
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, deci au avut ca suport legal
raţiuni de stat;

- toată cazuistica vizează metode şi mijloace specifice de acţiune de competenţa

organelor specializate de stat;

- suportul legal al soluţiilor date în cauzele soluţionate de către Curtea

Europeană a Drepturilor Omului l-a constituit art.8 alin.12 din Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului.

Un alt document care apreciem că ar putea reprezenta un punct de referinţă în

tratarea acestui subiect îl reprezintă studiul intitulat - Cele mai bune practici de
monitorizare a interceptării comunicaţiilor şi supravegherii secrete. Realizat de
Grupul de experţi în drept penal şi aspecte criminologice de pe lângă Comitetul
European de Miniştri şi prezentat la Reuniunea de la Strassbourg, în anul 2000,
studiul prezintă o serie de aspecte şi concluzii de interes rezultate în urma
monitorizărilor efectuate în trei state europene cu privire la practicile de interceptare
a comunicaţiilor, supraveghere secretă şi alte metode de investigare. Premergător
concluziilor desprinse în urma monitorizării în statele respective, autorii studiului
prezintă câteva remarci de interes pe care le redăm în continuare, astfel:

- este esenţial ca poliţia şi alte agenţii de asigurare a aplicării şi respectării legii

să obţină informaţii şi date din interiorul grupurilor criminale care să conducă
la chemarea lor în justiţie. Acest deziderat poate fi atins doar folosind tehnici
de investigare speciale, un anumit echipament care să facă posibilă
interceptarea convorbirilor telefonice, a fax-urilor şi mesajelor pe INTERNET
sau să permită înregistrarea audio/video a convorbirilor desfăşurate în
anumite locuri ori urmărirea deplasărilor efectuate de anumite persoane.
Tehnologia modernă oferă posibilităţi nelimitate în acest sens;
- nu aspectul tehnic este primordial atunci când ne referim la cercetarea
acoperită, ci mai mult cel etic şi legal, inclusiv cel constituţional, bariere ce
sunt puse în calea desfăşurării unor astfel de activităţi care sunt supuse unor
puternice polemici în multe dintre societăţile contemporane;

- deşi există o presiune crescândă pentru introducerea unor astfel de metode de

cercetare, respectiv de liberalizare a actelor normative de aplicare a lor, ca
urmare a diversificării metodelor şi mijloacelor de acţiune ale grupurilor
criminale, în mai multe state, cu deosebire cele care au suportat rigorile
regimurilor totalitare, se înregistrează a opoziţie puternică din partea
apărătorilor libertăţilor cetăţeneşti; problema de bază este aceea că pentru
 asigurarea eficienţei unor astfel de metode este nevoie ca ele să fie aplicate în
mod secret, pe toată durata investigaţiilor;

- este foarte important să se păstreze un echilibru corespunzător atât între

practică şi legislaţie, cât şi între diversele nevoi şi valori puse în balanţă.

Pentru conformitate autorii studiului prezintă şi următoarele definiţii:

- metode speciale de investigaţie - căi prin care se obţin sistematic informaţii,

în aşa fel încât să nu se alarmeze persoana vizată;

- interceptarea comunicaţiilor - monitorizarea acoperită a unor comunicaţii

directe sau a unor telecomunicaţii, în care unul sau mai mulţi suspecţi sunt
antrenaţi, monitorizare efectuată în scopul obţinerii probelor sau informaţiilor
în legătură cu participarea acestora la comiterea unor infracţiuni;

- supravegherea intruzivă - monitorizarea acoperită a mişcărilor suspecţilor,

prin supravegherea sau ascultarea lor, direct sau electronic, în locuri private,
în scopul obţinerii unor probe sau informaţii în legătură cu amestecul
persoanelor supravegheate în comiterea unor infracţiuni.

În urma monitorizărilor efectuate în cele trei state europene, în legătură cu

metodele şi mijloacele specifice de acţiune, Grupul de experţi a desprins o serie de
concluzii de interes, dintre care am selectat următoarele:

- în toate statele monitorizate sistemul juridic intern conţine prevederi speciale

în legătură cu interceptarea comunicaţiilor sau aplicarea metodelor de
supraveghere în situaţii de urgenţă, cum ar fi acelea în care o întârziere în
punerea lor în practică ar putea avea ca rezultat pierderea unor probe vitale.

În astfel de situaţii se acţionează fără obţinerea unei autorizaţii legale prealabile

sau fără respectarea procedurilor standard. Timpul de acţiune, însă, este limitat,
condiţia fiind obţinerea ulterioară a autorizaţiei legale pentru continuarea măsurii
întreprinse sau sistarea acesteia.

Sub raportul aplicării spaţiale, în toate statele monitorizate se face diferenţierea

între locurile publice şi cele private. Conform legislaţiilor interne, este posibilă, în
principiu, utilizarea mijloacelor speciale în locurile publice, fără o autorizare
prealabilă. De asemenea, pot fi interceptate convorbiri telefonice efectuate de la un
post public, fără o autorizare prealabilă, dacă se presupune că acesta este folosit
în scopuri criminale. Cu privire la interceptarea telefoanelor mobile nu există
obstacole legale evidente, ci mai mult de ordin tehnic.
 Deoarece interceptarea comunicaţiilor şi supravegherea în locuri private sunt
considerate metode de investigare interzise, organele specializate din statele
monitorizate s-au orientat către colectarea de informaţii din reţeaua de comunicaţii
la care este conectată persoana ce interesează şi supravegherea sistematică şi
permanentă, cu sau fără ajutorul mijloacelor electronice, în locuri publice. Aceste
metode sunt folosite pentru stabilirea modului de viaţă, al deplasărilor, al relaţiilor
etc. ale persoanei urmărite şi de regulă precede măsurile speciale care impun o
autorizare prealabilă;

Pentru obţinerea de informaţii confidenţiale este permisă înregistrarea

convorbirilor private, fără o autorizare prealabilă. Se au în vedere poliţiştii care
lucrează sub acoperire şi sunt dotaţi cu microfoane ascunse pentru înregistrare sau
transmitere ori sunt filmaţi în timpul discuţiilor cu un suspect.

În toate statele monitorizate infiltrarea poliţistului sub acoperire este permisă, cu

condiţia să nu provoace suspecţii să comită delicte pe care nu le aveau în intenţie.

În baza concluziilor desprinse ca urmare a monitorizărilor efectuate în cele trei

state europene, Grupul de experţi face o serie de recomandări pentru activitatea
organelor de poliţie, de care trebuie să ţină seama şi detectivul particular, asupra
cărora nu insistăm.

Studiul menţionat reprezintă un punct de referinţă atât pentru lucrătorii din

structurile specializate de stat, cât şi pentru detectivul particular în condiţiile în care
legislaţia internă şi normele metodologice specifice nu conţin alte prevederi.

În ceea ce priveşte activitatea detectivului particular, aceasta prezintă unele

particularităţi întrucât se desfăşoară la solicitarea persoanelor fizice sau la aceea a
agenţilor economici privaţi. Consimţământul acestora ca detectivul particular să
folosească unele metode şi mijloace specifice pe domeniul lor privat îi absolvă, în
anumite situaţii, de obţinerea unor aprobări sau autorizări prealabile din partea
autorităţilor.

În continuare, vom studia, în mod selectiv, unele dintre metodele şi mijloacele

specifice de acţiune care accentuiez că pot fi folosite şi de către detectivul particular
în exercitarea profesiei.

3. Tehnici de obţinere a informaţiilor

Prezentarea experienţei dobândite de cei care au lucrat ani mulţi ca poliţişti sau
ca detectivi particulari în alte ţări evidenţiază un adevăr de o simplitate desăvârşită:
dincolo de specificităţile locale, elementele fundamentale ale acestei activităţi sunt,
pretutindeni, asemănătoare. Ba s-ar putea chiar spune că, până la anumite limite, ele
sunt identice.

În această perioadă, când activitatea detectivistică din Moldova și alte țări îşi
croieşte drumul spre afirmare, este deosebit de util să cunoaştem care sunt bazele
teoretice ale acestei munci, care sunt coordonatele pe care se înscriu activităţile
practice ale detectivilor de prestigiu, să aflăm cum lucrează aceştia în ţările cu o
veche tradiţie democratică. Domeniul prezentând o infinitate de faţete, am
selecţionat un singur aspect al acestei activităţi, şi anume subiectul „Tehnici de
obţinere a informaţiilor".

Obţinerea de informaţii reprezintă elementul principal al activităţii detectivului

particular. Simpla enumerare, de către lege a domeniilor în care detectivul particular
poate acţiona dezvăluie dimensiunea acestei îndeletniciri de rafinament.

Şi în Occident lucrurile stau la fel: companiile de asigurări solicită verificări

asupra unor accidente, avocaţii cer găsirea unor martori, întreprinderile suspectează
fraude interne sau furturi, părinţii caută să dea de urma copiilor dispăruţi de acasă
ori vor să ştie în ce anturaj îşi petrec aceştia timpul etc., etc. Oricare dintre aceste
activităţi reclamă discuţii cu numeroase persoane care, conştient sau nu, pot furniza
informaţiile dorite.

Departe de a fi un lucru simplu, care decurge în mod firesc, obţinerea de

informaţii presupune din partea detectivului particular atât calităţi personale, cât şi
stăpânirea unor reguli elementare. Nu trebuie omis faptul că majoritatea discuţiilor
au loc în împrejurări mai mult decât nefavorabile: pe stradă, în condiţii de zgomot,
la momente când cel intervievat se gândeşte la cu totul alte lucruri, nu este interesat
să-şi consume timpul în discuţii, ori pur şi simplu el nu dă doi bani pe principiile
frumoase referitoare la adevăr şi dreptate.

În primul rând detectivul particular trebuie să se pregătească în vederea oricărei

discuţii: el trebuie să ştie precis detaliile cauzei investigate, să ştie care sunt
elementele în care el trebuie să aducă lumină, să-şi asume în mod clar rolul de
conducător al investigaţiilor, fără a se lăsa abătut de la filonul principal urmărit, fără
a se lăsa purtat de val către aspecte colaterale, nesemnificative.

Practica a dovedit că potenţialii furnizori de informaţii pot fi mai uşor abordaţi la

locul de muncă, ceea ce pentru detectivul particular constituie un avantaj
suplimentar. Atât atunci când îl întâlneşte pe cel care doreşte să apeleze la serviciile
sale - fie el avocat, om de afaceri sau simplu cetăţean - cât şi, în egală măsură, atunci
când îl întâlneşte pe cel de la care doreşte să obţină informaţii, detectivul particular,
care trebuie să fie permanent în mişcare, are şansa de a cunoaşte, în subsidiar,
persoane care îi pot fi utile în activitate, se poate face cunoscut, poate obţine noi
angajamente.

Pregătirea pentru discuţii presupune redactarea unei liste cu problemele

principale care trebuie abordate, cu elementele care trebuie elucidate. Chiar dacă pe
parcursul întrevederii se ivesc noi aspecte interesante, detectivul particular nu
trebuie să uite nici o clipă scopul principal al discuţiei pe care o poartă; nu este rău
ca înainte de a încheia întâlnirea el să mai examineze încă o dată lista cu probleme
de abordat, pentru a vedea dacă nu a fost omisă vreuna. Este de la sine înţeles că
acest tip de activitate se realizează cu discreţie fără a atrage atenţia celui intervievat.

Atunci când este abordată o persoană de la care se pot obţine date şi informaţii
pertinente pentru un caz aflat în lucru, celui în cauză trebuie să i se ofere un motiv
temeinic şi plauzibil pentru a-şi da acordul de participare la întâlnire. De regulă
explicaţiile logice nu au nici o valoare în a determina pe cineva să-şi consume timpul
şi să coopereze. Dimpotrivă, abordarea emoţională se dovedeşte aproape întotdeauna
eficace. Dacă este posibil, la intrarea în contact se va folosi în formula de salut
numele, prenumele sau chiar diminutivul celui abordat, cum ar fi spre exemplu
„Bună ziua, domnule Pavel Nelu".

Persoana abordată este mai puţin dispusă să acţioneze în numele unor principii,
dar se poate declara gata să îl ajute pe detectiv ca persoană. La urma urmei, ce îi
pasă unui om că o companie de asigurări este păcălită de un client? Ce-i pasă lui că
un individ înşeală autorităţile? Ce-I interesează pe el aventurile unui copil de bani
gata? Mai mult ca sigur, psihologic, el se va bucura aflând că bogătaşii de la asigurări
au fost înşelaţi, că autorităţile sunt blamate, că problemele cu care sunt confruntaţi
părinţii bogaţi sunt, nu o dată, mult mai grave decât cele pe care le are un nevoiaş
preocupat să asigure copiilor lui doar de hrană şi haine.

De aceea, detectivul trebuie să încerce să devină apropiat de cel de la care doreşte

să obţină informaţii, să se facă agreat de acesta, să găsească mai întâi un element
comun, de natură să îi inspire interlocutorului încredere şi simpatie faţă de el, aspect
ce trebuie cunoscut încă din faza de pregătire a întâlnirii. Dacă reuşeşte să descopere
o preferinţă aparte, o pasiune a celui intervievat, detectivul va porni în discuţie de la
asemenea lucruri mărunte, de la acel teren comun pe care cei doi se pot afla: muzică,
lectură, animale de companie, Tn fine, o infinitate de zone de interes, mereu diferite,
de la un caz la altul.

Împrejurări asupra cărora nu este locul să insistăm au făcut ca termenul de

„informator" să fie privit la noi cu repulsie, persoanele din această categorie fiind
acoperite cu tot blamul imaginabil. Este bine să ne temperăm asemenea porniri,
recunoscând că această categorie de persoane există pretutindeni în lume şi este larg
folosită de serviciile secrete, de poliţiile, de către detectivii particulari din lumea
occidentală cu care dorim să ne identificăm, lată definiţia dată de un manual de
specialitate american, difuzat pentru uz public: „Informatorul este persoana care
colaborează, fără ştiinţa celorlalte persoane implicate în caz, furnizând informaţii în
timpul investigaţiilor. Informatorul nu trebuie să fie martor sau participant la un caz
aflat în curs de investigare. De regulă un informator poate fi remunerat sau primi
alte beneficii pentru informaţiile furnizate, ceea ce nu trebuie să se întâmple cu un
martor."

Informatorii trebuie trataţi cu respect, ca adevăraţi prieteni: „Nu poţi jigni

un informator şi apoi să te aştepţi ca el să colaboreze corect cu tine".

În cursul unui interviu este absolut necesar ca detectivul să ia notiţe, care să fie
păstrate şi eventual valorificate de către client ca probe în proces.

Cu aprobarea interlocutorului, înregistrarea pe bandă de magnetofon a

interviului se poate dovedi o idee bună. înregistrările audio trebuie păstrate cu cea
mai mare grijă, ele putând fi folosite numai cu aprobarea şi la solicitarea organelor
de justiţie. După obţinerea permisiunii de înregistrare, de regulă detectivul particular
din Occident se încadrează de principiu în procedura următoare:

- îşi prezintă numele şi ocupaţia;

- Prezintă data şi locul unde are loc înregistrarea;

- Declară numele persoanei, arătând că aceasta şi-a dat acordul pentru

înregistrare: „Domnule X, ştiţi că înregistrez acest interviu şi sunteţi de acord
cu aceasta. Este corect?" La aceasta interlocutorul trebuie să răspundă cu
claritate: „Da, sunt de acord."

- Prezentarea temei abordate în interviu - un furt, un accident despre care se

discută cu precizarea locului şi timpului în care evenimentul a avut loc.

Exploatarea în orb a unei persoane pentru a obţine date şi informaţii de interes

este de asemenea o tehnică larg aplicată de către detectivii particulari din toată
lumea. într-un asemenea caz persoana intervievată nu îşi dă seama care sunt punctele
de interes urmărite de către detectivul particular. Este posibil ca asemenea discuţii
să fie realizate şi cu participarea altor persoane,
subiectele de interes fiind abordate într-o manieră clară pentru detectivi, dar fără a
trezi suspiciunea celorlalţi participanţi.
 Persoanele care au fost prezente la derularea unor evenimente de interes pentru
investigaţie sau care deţin date cu privire la acestea pot fi puse, prin întâlniri în mediu
public, în situaţia de a-şi prezenta punctele de vedere. Este preferabil în asemenea
situaţii să se provoace discuţia în sensul dorit şi să se reţină unele date de identificare
ale persoanelor prezente, în eventualitatea unor confruntări ulterioare.

Sursele deschise de date, cum ar fi presa scrisă, radioul, televiziunea, internetul,

firmele de publicitate, agenţiile imobiliare, societăţile de asigurări etc. reprezintă un
serios capital de informaţii utile. Evenimentele publice, cum ar fi acţiunile oficiale
ale reprezentanţilor autorităţilor financiare, poliţieneşti, de învăţământ etc., sunt de
regulă comentate cu 2-3 zile înainte sau după producerea lor.

În limitele permise de lege, pot fi folosite şi tehnicile intruzive, de investigare

optică, acustică etc., care în principiu în mediul public nu sunt interzise, iar în mediul
privat tot în principiu este necesar acordul magistratului sau al solicitantului pentru
spaţiul său privat.

4. Înregistrările audio sau video

Percepute încă drept unelte de lucru specifice poliţiei politice din regimurile
totalitare, înregistrările audio sau video, ca mijloc de acţiune pentru lucrătorii din
structurile specializate de stat, continuă să reprezinte un subiect de discuţii deosebit
de controversat, atât la nivel naţional, cât şi internaţional.

Sensibilitatea acestei probleme şi caracterul său contradictoriu derivă, pe de o

parte, din cerinţele crescânde pentru utilizarea înregistrărilor audio sau video,
determinate de diversificarea şi amploarea fără precedent a activităţii grupurilor
criminale, mafiote şi teroriste care se folosesc în acţiunile lor de mijloace de
comunicaţii de cea mai înaltă tehnologie, iar, pe de altă parte, de către imperativele
principiului respectării vieţii private, intime şi de familie.

Cazuistica soluţionată de Curtea Europeană de Justiţie, prezentată de noi în

secţiunea Fundamentarea Juridică, relevă faptul că, chiar şi în condiţiile în care
aceste mijloace au fost folosite de organele abilitate de stat autorizarea factorilor în
drept, a primat principiul respectării vieţii intime, familiale şi private, având câştig
de cauză petiţionarii.

În consens cu legislaţia europeană în domeniu, legiuitorul român abordează

această problemă numai prin prisma obţinerii unor mijloace de probă de către
organele abilitate de stat pentru a fi administrate în instanţă.
 Astfel, potrivit art.91 Cod proc. pen. privind înregistrarea convorbirilor,
înregistrările pe bandă magnetică a unor convorbiri, efectuate cu autorizarea
motivată a procurorului desemnat de prim-procurorul Parchetului de pe lângă Curtea
de Apel în cauzele şi în condiţiile prevăzute de lege, dacă sunt date sau indicii
temeinice privind pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni pentru care urmărirea
penală se face din oficiu, iar interceptarea este utilă pentru aflarea adevărului, pot
servi ca mijloc de probă, dacă din conţinutul convorbirilor înregistrate rezultă fapte
sau împrejurări de natură să contribuie la aflarea adevărului.

În alineatul 2 al aceluiaşi articol se arată durata pentru care se dă autorizarea, iar

în alineatul următor se precizează că înregistrările prevăzute la alin.1 pot fi făcute şi
la cererea motivată a persoanei vătămate privind comunicările ce-i sunt adresate, cu
autorizarea procurorului anume desemnat de procurorul general.

În art.91 Cod proc. pen. privind certificarea înregistrărilor se menţionează

procedura de urmat de către organul de urmărire penală în legătură cu aflarea
adevărului.

Art.91 Cod proc. pen. privind alte înregistrări se precizează că modalităţile şi

condiţiile de efectuare a înregistrărilor arătate în alineatele precedente sunt aplicabile
şi în cazul oricărei alte înregistrări a convorbirilor pe bandă magnetică, autorizate
conform legii. înregistrările de imagini sunt reglementate de art.91 Cod proc. pen.,
în care se arată că dispoziţiile art.91 sunt aplicabile şi în cazul înregistrării de
imagini, iar procedura de certificare a acestora este cea prevăzută de art.912, cu
excepţia redării în formă scrisă, după caz.

Din cele statuate de legiuitor, prin articolele menţionate mai sus, se desprind
următoarele concluzii:

Înregistrarea convorbirilor se efectuează de către organul de urmărire penală, cu

autorizarea prealabilă a judecătorului de instrucție, în anumite condiţii şi cu
respectarea procedurii standard; Scopul urmărit prin înregistrarea convorbirilor îl
reprezintă obţinerea de probe care să fie administrate în instanţă;

Înregistrările de imagini în scopul menţionat se realizează în aceleaşi condiţii şi

cu respectarea aceloraşi proceduri standard.

Se prezumă că structurile specializate de stat abilitate să recurgă la aceste

mijloace de acţiune şi-au elaborat metodologii interne de aplicare a prevederilor
legale menţionate mai sus, metodologii care nu sunt accesibile publicului larg.
 Ţinând seama de practicile unor ţări europene în domeniu, rezultatele din studiul
efectuat de Grupul de experţi în drept penal şi aspecte criminologice la care au făcut
referire în secţiunea Fundamentarea juridică, considerăm că legiuitorul român nu a
clarificat pe deplin următoarele aspecte:

> Cum se procedează în situaţiile de urgenţă?

În toate statele europene monitorizate de Grupul de experţi în drept penal şi

aspecte criminologice, legislaţiile interne conţin prevederi speciale în legătură cu
interceptarea comunicaţiilor sau aplicarea metodelor de supraveghere electronică
pentru situaţiile în care o întârziere în punerea lor în practică putea avea ca rezultat
pierderea unor probe vitale. Conform reglementărilor interne din statele menţionate,
în astfel de situaţii se poate acţiona fără obţinerea unei autorizaţii legale prealabile
sau fără respectarea procedurii standard, condiţia fiind obţinerea ulterioară a
autorizării ori sistarea măsurii dacă factorul în drept nu o aprobă.

> Cum se face aplicarea spaţială a legii?

În toate statele europene monitorizate, sistemele juridice interne făceau o

diferenţiere clară între locurile publice şi cele private, în ceea priveşte folosirea
acestor mijloace. în principiu, utilizarea de mijloace speciale în locuri publice este
permisă fără o autorizare din partea autorităţilor.

> Care este procedura de urmat de către poliţiştii sub acoperire care
efectuează înregistrarea cu mijloace ascunse a convorbirilor cu persoane
suspecte?

Deşi este considerată o convorbire privată, această măsură este permisă în unele
state europene fără o autorizare prealabilă.

> Poate proceda o persoană fizică la înregistrarea convorbirilor cu un

individ care o şantajează şi o ameninţă că îi va ucide o rudă apropiată ori îi va
distruge un bun de valoare dacă va sesiza poliţia, fără respectarea procedurilor
standard?

În opinia noastră o astfel de speţă poate fi asimilată situaţiilor de urgenţă la care

am făcut referire anterior.

Din perspectiva detectivului particular, date fiind particularităţile acestei

profesiuni, se ridică un alt set de întrebări care ar trebui să-şi să-şi găsească un suport
legal, astfel:
 a) în condiţiile în care prestează servicii la solicitarea unui agent economic
privat şi are consimţământul acestuia:

• Este necesară o autorizare prealabilă ca detectivul particular să procedeze la

supravegherea electronică a personalului agentului economic privat aflat în
incinta obiectivului proprietate personală sau în regim de folosinţă?

• Este necesară o autorizare prealabilă ca detectivul particular să procedeze la

ascultarea convorbirilor unor angajaţi în biroul de lucru din incinta proprietăţii
private a agentului economic privat?

• Poate un detectiv particular efectua, la solicitarea unui agent economic privat,

interceptarea convorbirilor telefonice sau a transmisiunilor de altă natură ale
unui angajat, în biroul de lucru din incinta unui imobil proprietate a
solicitantului, fără o autorizare prealabilă?

• Poate detectivul particular efectua o înregistrare cu mijloace ascunse a unei

convorbiri cu un angajat în incinta unei proprietăţi private, la solicitarea
patronului fără o autorizare prealabilă?

• Pot fi folosite datele şi informaţiile obţinute de detectivul particular, în

condiţiile menţionate mai sus, ca mijloace de probă în instanţă de către agenţii
economici privaţi beneficiari?

În toate situaţiile menţionate, în cauză sunt agenţii economici privaţi care, în

scopul protejării afacerii şi a personalului, îşi dau consimţământul ca detectivul
particular să folosească mijloace de înregistrare audio şi supraveghere video pe
domeniul lor privat.

În majoritatea cazurilor, prin întreprinderea unor astfel de măsuri nu se urmăreşte

obţinerea de probe care să fie administrate în instanţă, ci corijarea comportamentului
necorespunzător al unor angajaţi ori, în cel mai rău caz, desfacerea contractului de
muncă. Evident, sunt şi situaţii în care, prin măsurile menţionate, se obţin probe clare
din care rezultă că unii angajaţi prejudiciază grav interesele celorlalţi, probe care se
impun a fi administrate în instanţă.

Prin efectuarea unor astfel de măsuri se poate stabili:

- Dacă un angajat din incompetenţă sau rea voinţă nu îşi îndeplineşte în mod
corespunzător sarcinile ce-i revin conform fişei postului;
 - Dacă un angajat implicat în negocieri acceptă contra unor comisioane
nedeclarate, inserarea de clauze nefavorabile, în contractele cu partenerii de
afaceri;

- Dacă un angajat transmite unor firme concurente date şi informaţii

categorisite secret de serviciu;

- Preocupări ale unor angajaţi de sustragere de bunuri din incinta domeniului

privat al angajatorului;

- Fapte, preocupări ale unor angajaţi de a sabota interesele angajatorului;

- Preocupări ale unor angajaţi de a scoate din incinta obiectivelor angajatorului

documente categorisite ca secrete de serviciu;

- Alte date de interes privind autoritatea şi comportamentul angajaţilor la locul

de muncă.

Supravegherea electronică şi înregistrările audio în incinta obiectivelor cu

caracter privat sunt măsuri care se practică la scară largă în toate ţările dezvoltate
din lume. Dacă prin aceste măsuri se aduce sau nu atingere vieţii intime a
personalului supravegheat este de reflectat, motiv pentru care considerăm necesar ca
legiuitorul să creeze un suport legal şi acestei problematici.

b) în condiţiile în care detectivul particular prestează servicii ia solicitarea

unei persoane fizice şi are consimţământul acesteia este necesară o
autorizare prealabilă pentru ca detectivul particular să procedeze la
supravegherea video ascunsă a proprietăţilor private ale persoanei fizice
care l-a angajat? Avem în vedere situaţiile în care:

- în mod sistematic, persoane necunoscute intră pe proprietăţile private ale

persoanei fizice în cauză, sustrag anumite bunuri, procedează la folosirea ori
distrugerea acestora etc. Din raţiuni personale, persoana în cauză nu apelează
la serviciile poliţiei, deşi fapta întruneşte elementele constitutive ale unei
infracţiuni;

- Beneficiarul suspectează faptul că, în lipsa sa de la domiciliu sau reşedinţă,

un membru al familiei este vizitat de indivizi dubioşi, fapt pe care îl ascunde;

Este necesară o autorizare prealabilă pentru ca detectivul particular să

înregistreze convorbirile telefonice ce se poartă din locuinţa solicitantului?
 Avem în vedere situaţiile în care:

- Solicitantul este şantajat şi ameninţat de un individ că, dacă va sesiza poliţia,

va suferi grave prejudicii de ordin moral sau material;

- Solicitantul suspectează faptul că un membru al familiei are legături cu

traficanţii sau consumatorii de droguri, cu alte elemente infractoare şi nu
doreşte să implice organele de poliţie până la clarificarea suspiciunii;

- Solicitantul îşi suspectează partenerul de comportament imoral etc.

Şi în cazul în care solicitantul în cauză este persoană fizică, în motivarea

măsurilor întreprinse de detectivul particular se poate invoca faptul că:

- Există consimţământul dat în scris ca detectivul particular să acţioneze pe

proprietatea privată a solicitantului;

- Scopul urmărit de solicitant este de a-şi proteja familia şi proprietatea privată.

Din punct de vedere legislativ se poate invoca art.22 alin.1 din Constituţia
României, care prevede faptul că se poate pătrunde sau rămâne în domiciliul sau
reşedinţa unei persoane dacă există învoirea acesteia. Această prevedere este
aplicabilă, prin extensie, şi domeniului privat al agenţilor economici. Problema care
se ridică, şi pentru care se impune crearea unui suport legal, este dacă prin măsurile
întreprinse de detectivul particular în spaţiile private menţionate şi în condiţiile
expuse se încalcă drepturile şi libertăţile altora, având în vedere scopul acestora.

În ceea ce priveşte acţiunile de acest gen întreprinse de detectivul particular în

spaţii publice, considerăm că acestea trebuie să respecte aceleaşi norme şi prevederi
legale ca şi cele instituite pentru ziarişti şi reporteri radio şi TV care se folosesc de
mijloace de înregistrare audio sau video şi acţionează în condiţii similare.
Deosebirea constă în aceea că datele şi informaţiile obţinute de către detectivul
particular nu vor afecta imaginea publică a persoanelor ce fac obiectul preocupărilor
lui, acesta fiind obligat prin lege să respecte principiul secretului profesional, iar
măsurile întreprinse nu se realizează la vedere.

Este util sub acest aspect să fie cunoscute unele hotărâri ale Consiliului Naţional
al Audiovizualului (CNA) pentru o corectă orientare în legătură cu acest aspect de
maximă sensibilitate.

5. Percheziţia
 Pentru o înţelegere corespunzătoare a acestei modalităţi de acţiune, vom prezenta,
succint, noţiunea, scopul şi felurile percheziţiei, prevederile legale privind condiţiile
în care se recurge la percheziţie şi organele abilitate să o efectueze. în raport de
acestea vom încerca să descifrăm şi limitele de competenţă ale detectivului
particular.

5.1. Noţiunea şi scopul percheziţiei

Potrivit art.100 C. Proc.pen., când persoana căreia i s-a cerut să predea vreun
obiect sau vreun înscris din cele arătate în art.98 C. Proc. pen. tăgăduieşte existenţa
sau deţinerea acestora, precum şi ori de câte ori pentru descoperirea şi strângerea
probelor este necesar, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată poate
dispune efectuarea unei percheziţii care poate fi domiciliară sau corporală.

Pentru conformitate, art.98 C. Proc. pen. prevede că organul de cercetare penală,

cu încuviinţarea procurorului, ori instanţa de judecată, dacă interesul urmăririi
penale sau al judecăţii o cere, poate dispune ca orice unitate poştală sau de transport
să reţină şi să predea scrisorile, telegramele şi oricare altă corespondenţă, ori
obiectele trimise de învinuit sau inculpat, ori adresate acestuia fie direct, fie indirect.

Din cele prevăzute de legiuitor în articolele menţionate mai sus rezultă că

recurgerea la această modalitate de acţiune se realizează în următoarele
condiţii:

- Când un obiect sau înscris ce poate constitui mijloc de probă în instanţă se

află în posesia unei persoane fizice sau juridice;

- Când instanţa a solicitat persoanei fizice sau juridice deţinătoare să predea

obiectul sau înscrisul ce poate constitui mijloc de probă. Toate aceste condiţii
trebuie îndeplinite cumulativ pentru ca autoritatea îndrituită de lege să dispună
efectuarea percheziţiei.

Din practica judiciară rezultă că prin efectuarea percheziţiei se urmăreşte:

- Depistarea de obiecte sau înscrisuri ce conţin sau poartă urmele unei

infracţiuni;

- Depistarea de obiecte, înscrisuri, valori care reprezintă corpuri delicte;

Depistarea de obiecte, înscrisuri, valori care reprezintă produse ale
infracţiunii;
 - Depistarea de obiecte, înscrisuri sau valori ce sunt deţinute contrar
dispoziţiilor legale;

- Depistarea de bunuri care au fost înstrăinate în scopul prejudicierii intereselor

unei părţi aflate în litigiul civil sau penal.

În afară de obiecte şi înscrisuri la care se referă legiuitorul, prin efectuarea

de percheziţii se mai pot depista:

- Persoane care se sustrag de la urmărirea penală, judecată sau executarea

pedepsei;

- Persoane dispărute de la domiciliu, cadavre sau părţi ale acestora etc.

5.2. Clasificarea percheziţiilor

În raport de anumite criterii, percheziţiile pot fi clasificate astfel:

După locul de efectuare:

- Percheziţii corporale;

- Percheziţii domiciliare;

- Percheziţii la locul de muncă;

- Percheziţii în localuri publice.

În raport de prevederile legale:

- Percheziţii efectuate cu autorizarea prealabilă a autorităţilor în drept;

- Percheziţii efectuate în baza consimţământului scris al persoanei

percheziţionate;

- Percheziţii efectuate în situaţiile de flagrant delict.

În raport de timpul de executare:

- Percheziţii efectuate pe timpul zilei;

 - Percheziţii efectuate pe timp de noapte.

În raport de caracterul percheziţiilor:

- Percheziţii deschise, asistate;

- Percheziţii la care participă numai organele de urmărire penală.

Pot fi şi alte criterii de clasificare a percheziţiilor, asupra cărora nu insistăm.

Percheziţia corporală, potrivit art.106 C. Proc. pen. coroborat cu art.104 Cod.

Proc. pen., se efectuează de către organul judiciar care a dispus-o, sau de către
persoana desemnată de acest organ, în baza autorizării date de procuror.

Percheziţia corporală se efectuează numai de o persoană de acelaşi sex cu cea

percheziţionată .

De regulă percheziţia corporală vizează:

- persoană prinsă în flagrant cu prilejul constatării infracţiunii săvârşite;

- Persoana prinsă după urmărirea efectuată asupra sa, în vederea reţinerii sau
arestării;

- Persoana care urmează a fi introdusă în arest.

În toate situaţiile menţionate mai sus nu este obligatorie autorizarea prealabilă a

procurorului. Organul de urmărire penală care efectuează percheziţia este însă
obligat să se legitimeze, ca garanţie în favoarea persoanei în cauză, împotriva unor
eventuale abuzuri.

Cu ocazia percheziţiei corporale asupra persoanei ce face obiectul acesteia

se pot depista:

- Obiecte şi înscrisuri ce pot servi ca mijloc de probă;

- Obiecte, înscrisuri sau valori deţinute contrar legii;

- Urme ale faptei infracţionale comise;

- Alte indicii care să denote fapta infracţională săvârşită.

 Potrivit art.104 alin.3 Cod proc. pen., percheziţia corporală se efectuează de
organul de cercetare penală în prezenţa martorilor asistenţi.

În raport de cauzistica pe care o are în preocupări, detectivul particular se

poate confrunta cu următoarele situaţii:

- Deserveşte un agent economic privat şi în urma investigaţiilor speciale

stabileşte că un angajat necinstit a sustras de la locul de muncă un document
sau un bun pe care intenţionează să le scoată în afara domeniului privat;

- Deserveşte un complex comercial şi stabileşte prin supravegherea electronică,

că un client a ascuns pe corp un bun pe care intenţionează să-l însuşească fără
a-l plăti;

- Potrivit legii, detectivul particular nu are dreptul de a interveni în mod direct

şi nici nu este recomandabil să se afişeze faţă de persoanele suspecte. în astfel
de situaţii sesizează angajaţii însărcinaţi cu paza obiectivelor pentru reţinerea
persoanelor în cauză şi solicită intervenţia organelor de poliţie îndrituite să
efectueze percheziţia corporală, conform legii.

Se află în spaţiu public şi prin măsuri specifice stabileşte că persoana în cauză ce

face obiectul preocupărilor sale are asupra sa un obiect, un interes sau un bun de
valoare ce prezintă interes pentru soluţionarea cauzei pentru care a fost angajat,
existând pericolul ca acestea să fie distruse, alterate sau înstrăinate. Această situaţie
ridică două ipoteze şi anume:

- În situaţia în care obiectul, înscrisul sau bunul de valoare atestă săvârşirea unei
infracţiuni, detectivul particular trebuie să apeleze la serviciile unui poliţist,
declinându-şi calitatea, căruia să-i solicite reţinerea persoanei în cauză, după
care se va proceda la percheziţionarea sa invocându-se flagrantul delict, de
către organul abilitat;

- În situaţia în care obiectul, înscrisul sau bunul de valoare nu atestă săvârşirea

unei infracţiuni dar prezintă interes pentru cel care l-a angajat, din alte
considerente, detectivul particular va încerca să acţioneze în mod legendat
pentru a intra în posesia lor sau pentru a stabili unde vor fi depistate, ori
persoanele care le-au achiziţionat sau le-au preluat.

Invocându-se faptul că nu detectivul particular este interesat direct în cauză, ci

beneficiarul serviciilor sale, acesta poate participa la efectuarea percheziţiilor
corporale de către organele abilitate de lege, în calitate de martor asistent.
 Percheziţia domiciliară, ca modalitate de acţiune, este mult mai complexă decât
cea corporală, presupunând anumite etape succesive asupra cărora nu vom insista.

Baza legală a acestei forme de percheziţie o reprezintă art.27, pct.3 - 4 din

Constituţia României şi art.101 - 105 din Cod proc. pen.

Potrivit legii, percheziţia domiciliară se poate efectua de către organul de

cercetare penală:

- Cu autorizaţia procurorului;

- Fără autorizaţia procurorului, dacă există consimţământul în scris al persoanei

al cărei domiciliu urmează a fi percheziţionat;

- Fără autorizaţia procurorului, în caz de infracţiunii flagrante.

Ca timp de executare, percheziţia domiciliară se poate face între orele 06 - 22, iar
în caz de infracţiune flagrantă şi în afara acestui interval. Procurorul poate efectua
percheziţia domiciliară şi pe timp de noapte.

Ca procedură, percheziţia domiciliară impune legitimarea celor care o efectuează,

prezentarea autorizaţiei dată de procuror, când situaţia impune, prezenţa la faţa
locului a persoanei de la care se ridică obiectele, înscrisurile sau alte mijloace
probatorii ori a persoanei la care se face percheziţia. De asemenea, se impune
prezenţa unor martori asistenţi.

Organul care efectuează percheziţia are dreptul să deschidă încăperile sau alte
mijloace de păstrare în care s-ar putea găsi obiectele sau înscrisurile căutate, dacă
cel în măsură să le deschidă refuză aceasta. Nu se ridică decât obiectele sau
înscrisurile care au legătură cu fapta şi respectiv cele a căror deţinere este interzisă.

Sub raportul activităţii specifice detectivului particular, această formă de

percheziţie prezintă interes în condiţiile în care efectuează investigaţii speciale
cu privire la:

- Persoane dispărute de la domiciliu;

- Bunuri care fac obiectul unor litigii de natură civilă sau penală înstrăinate în
scopul prejudicierii intereselor unei părţi în proces.

În contextul menţionat, detectivul particular se poate confrunta cu

următoarele situaţii:
 - Stabilirea prin investigaţii specifice că persoana dispărută se află sechestrată
la o adresă particulară;

- Stabilirea prin metode şi mijloace specifice că bunul ce face obiectul unui

litigiu civil sau penal se află, la vedere sau ascuns, la o adresă particulară.

În condiţiile în care detectivul particular nu este pe deplin convins că persoana

sau bunul ce fac obiectul preocupărilor sale se află la adresele stabilite, va încerca,
în mod legendat, să obţină consimţământul celor care locuiesc la adrese pentru a
pătrunde în interior şi a face constatări personale.

Dacă are certitudinea că persoana sau bunul căutate se află la adresele stabilite,
informează beneficiarii pentru a se apela la organele îndreptăţite de lege să efectueze
percheziţia domiciliară.

Detectivul particular poate participa la percheziţia domiciliară în calitate de

martor asistent, iar în anumite situaţii ca reprezentant al persoanei la domiciliul
căreia se efectuează percheziţia.

Percheziţia la locul de muncă reprezintă de regulă o măsură complementară la

percheziţia domiciliară, desfăşurându-se în paralel sau imediat după aceasta, scopul
fiind de a se depista obiecte, înscrisuri sau alte mijloace de probă şi de a se împiedica
distrugerea ori îndepărtarea lor.

În condiţiile în care detectivul particular prestează servicii în beneficiul unui

agent economic privat, el se poate confrunta cu următoarea situaţie:

Agentul economic suspectează faptul că un angajat a sustras un document sau un

bun pe care l-a ascuns în biroul său de lucru în vederea scoaterii în afara obiectivului
şi al însuşirii ori înstrăinării lui, motiv pentru care solicită detectivului particular să
verifice informaţia, dându-şi consimţământul să i se percheziţioneze încăperea celui
suspectat.

Detectivul particular nu este abilitat prin lege să întreprindă această măsură la

vedere, chiar dacă se află pe un domeniu privat şi există consimţământul patronului.

Opinăm că într-o situaţie de acest gen, trebuie să se invoce un alt motiv plauzibil
pentru verificarea locului unde se presupune că este ascuns documentul sau bunul
respectiv. De asemenea, opinăm pentru cercetarea locului respectiv în mod discret,
în lipsa din încăpere a angajatului suspectat. Dacă suspiciunea se confirmă, va
informa pe angajator pentru a se acţiona conform legii.
 Şi în această situaţie detectivul particular poate participa la efectuarea
percheziţiei în calitate de martor asistent, în condiţiile prevăzute de lege.

În concluzie, detectivul particular nu se poate angrena, sub nici o formă, în

acţiuni deschise de percheziţionare a persoanelor, domiciliilor sau locurilor de
muncă ale acestora. Poate, însă, conlucra cu organul de cercetare penală care
este abilitat să efectueze percheziţii când situaţia impune, prin furnizarea unor
date şi informaţii de interes.

6. Interceptarea trimiterilor poştale

Potrivit art.28 din Constituţia României, secretul scrisorilor, al telegramelor, al

altor trimiteri poştale, al convorbirilor telefonice şi al celorlalte mijloace legate de
comunicare este inviolabil.

Fără a comenta sau interpreta prevederea constituţională de mai sus, în practică

pot apărea următoarele situaţii:

- Obţinerea de informaţii potrivit cărora într-un colet a fost plasată o bombă

artizanală sau o substanţă care poate periclita viaţa deţinătorului. Evident, în
astfel de situaţii se procedează la verificarea trimiterilor poştale în cauză cu
mijloace speciale şi dacă situaţia impune se deschid pentru prelevarea de
probe sau dezamorsarea bombei, ori se distrug;

- Un agent economic privat suspectează faptul că un angajat al său se foloseşte

de trimiterile poştale pentru a furniza date şi informaţii, categorisite ca secret
de serviciu, unor firme cunoscute sau persoane rău intenţionate.

Pentru a evita o situaţie de genul celei menţionate mai sus, agentul economic
privat trebuie să-şi elaboreze norme metodologice interne privind circuitul
informaţiilor, în baza Legii nr.182/2002 şi a H.G. nr.781/2002, care să-i permită
controlul asupra tuturor documentelor care intră şi ies din unitatea sa. Astfel de
prevederi pot fi inserate în Regulamentul de ordine interioară şi chiar în Contractul
colectiv de muncă.
 Capitolul VII.
Investigarea privată

1. Definiţia şi scopul investigării private

În continuare vom prezenta câteva aspecte strict legate de obiectul de activitate a

detectivului particular, aşa cum este precizat în lege şi anume de desfăşurarea de
activităţi specifice de investigare.

În literatura de specialitate din ţările cu tradiţie în domeniul activităţii de

detectiv particular, investigarea privată a fost definită ca reprezentând:

- colectare sistematică de date necesare pentru susţinerea sau combaterea unor

pretenţii de natură civilă sau penală; procesul de observare, inspectare în
secret şi analizare, precum şi de cercetare continuă şi sistematică asupra unui
obiect specific;

- procesul asimilării de date cu privire la fapte;

- colectare de informaţii pentru rezolvarea disputelor contradictorii şi

clarificarea datelor confuze;

- activitate de cercetare la faţa locului în scopul reconstituirii condiţiilor în care

s-au produs unele evenimente, la solicitarea unui client; o aprovizionare cu
diverse categorii de date şi informaţii. Unii specialişti români au definit
investigarea ca reprezentând un complex de activităţi desfăşurate prin metode,
procedee şi mijloace specifice, pentru obţinerea, In mod confidenţial, de
informaţii despre persoane ce prezintă interes pentru persoanele fizice şi
juridice solicitante.

Cu privire la această definiţie putem afirma că ea corespunde, în general,

cerinţelor investigării private însă, în opinia noastră, este incompletă din anumite
puncte de vedere.

Astfel, având în vedere precizările făcute de legiuitor cu privire la activităţile

specifice detectivului particular, precum şi cele menţionate mai sus, în opinia noastră
investigarea privată poate fi definită ca fiind un complex de activităţi desfăşurate de
persoane, atestate în condiţiile legii, în mod confidenţial, prin metode, procedee şi
mijloace specifice, pentru obţinerea de date, informaţii şi probe referitoare la
persoane, bunuri, fapte, împrejurări, la solicitarea cuiva, în baza unei convenţii
scrise, cu respectarea strictă a prevederilor legale.
 Totodată, în opinia noastră termenul „investigare" nu trebuie confundat cu cel de
„investigaţie", investigaţia, în contextul activităţii specifice detectivului particular,
reprezintă rezultatul final al procesului de investigare, respectiv ceea ce se
consemnează în nota sau raportul prezentat beneficiarului la finalizarea acţiunii.

Având în vedere faptul că întreaga problematică ce face obiectul activităţii de

investigare privată, desfăşurată de detectivul particular conform legii, a fost
dezbătută pe larg anterior în acest capitol se va pune accentul pe modalităţile de
obţinere a datelor, informaţiilor şi elementelor cu caracter probatoriu ce fac obiectul
câmpurilor de căutare.

Astfel, în primul rând, din dorinţa de a crea o imagine cât mai clară cu privire la
competenţa detectivului particular în desfăşurarea de astfel de activităţi specifice,
apreciem ca oportună o prezentare a similitudinilor şi deosebirilor, în raport cu
activităţile investigative desfăşurate de alte structuri specializate ale statului.

Prin urmare o primă delimitare va trebui făcută în raport de competenţa

structurilor specializate din sistemul de apărare a siguranţei naţionale.

Evident că deosebirea fundamentală constă în scopul imediat urmărit şi modul de

valorificare al rezultatelor obţinute.

Totuşi, în ambele situaţii activitatea investigativă presupune un înalt grad de

profesionalism, cu menţiunea că cerinţele de pregătire şi formare profesională a
investigatorilor din structurile specializate de stat sunt mult mai exigente, dat fiind
şi importanţa misiunilor îndeplinite de aceştia, respectiv de apărare a siguranţei
naţionale. Totodată, şi stagiile de pregătire pentru formarea profesională a celor două
categorii de profesionişti diferă ca extindere în timp, iar tematica abordată la cursuri
este mult mai complexă în cazul investigatorilor din structurile specializate de stat.
în ambele situaţii păstrarea secretului profesional se impune ca un principiu de
muncă şi ca o cerinţă imperativă pentru prestarea activităţii investigative.
Nerespectarea acestei cerinţe va avea consecinţe negative şi într-un caz şi în altul,
cu menţiunea că în situaţia investigatorilor din structurile specializate de stat acestea
sunt mult mai grave, iar răspunderile pe măsură.

Un alt principiu care jalonează activitatea investigativă a celor două categorii de

profesionişti este compartimentarea muncii. Dată fiind importanţa misiunilor ce le
revin investigatorilor din structurile specializate de stat, gradul de exigenţă în
respectarea acestui principiu este mult mai mare, iar răspunderile pentru încălcarea
lui fac obiectul unor măsuri inserate în ordinele şi instrucţiunile de muncă specifice.
 Principiul aflării adevărului are aceeaşi conotaţie valorică pentru ambele
categorii de profesionişti. Şi într-un caz şi în altul, datele şi informaţiile obţinute în
procesul investigativ trebuie să reflecte realitatea.

De asemenea, principiul respectării legalităţii are aceeaşi conotaţie valorică

pentru ambele categorii de profesionişti. Şi detectivul particular, în postura de
investigator, şi specialistul din structurile specializate de stat, îşi desfăşoară
activitatea specifică în conformitate cu prevederile legale.

Respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeanului reprezintă o altă cerinţă

imperativă care jalonează activitatea celor două categorii de profesionişti, în egală
măsură.

Folosirea de procedee, tehnici şi mijloace specifice de muncă reprezintă o altă

similitudine vizând activitatea celor două categorii de profesionişti. Spre deosebire
de detectivul particular însă, specialistul din structurile specializate de stat are
posibilităţi mai mari, sub acest faport, conferite de lege.

Nu în ultimul rând, ambele categorii de profesionişti recurg la surse de informare

pentru obţinerea datelor şi informaţiilor de interes, cu menţiunea că specialiştii din
structurile specializate de stat au acces la o bază mai largă de date şi într-un mod
mult mai operativ.

De menţionat şi faptul că activitatea specialiştilor din structurile specializate de

stat este remunerată de la buget, în timp ce activitatea detectivului particular este
plătită de clientul particular, în raport cu gradul de complexitate al procesului
investigativ şi clauzele stipulate în convenţia scrisă. Detectivul particular trebuie să
fie permanent în căutare de clienţi pentru a-şi asigura un venit.

Desigur, există şi alte similitudini sau diferenţieri între activitatea investigativă

desfăşurată de cele două categorii de profesionişti, pe care nu le-am abordat, cele
menţionate mai sus fiind edificatoare din punctul nostru de vedere. Similitudinile
dintre activităţile investigative desfăşurate de detectivii particulari şi profesioniştii
din structurile specializate de stat, converg la ideea că şi unii şi alţii sunt puşi în
slujba intereselor cetăţeanului şi trebuie să coopereze pentru apărarea acestora. Sub
raport valoric, activitatea investigativă desfăşurată de detectivul particular nu este
cu nimic mai prejos decât cea a specialistului din structurile specializate de stat,
scopul final fiind acelaşi - apărarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale
cetăţeanului, diferenţa constând în modalităţile de atingere a acestuia.

O altă delimitare ce apreciem că trebuie făcută este cea în raport cu autorităţile

din alte domenii de activitate.
 În toate domeniile se desfăşoară activităţi investigative, urmărind un anumit scop.
De regulă, acestea îmbracă forma unei cercetări continue şi sistematice asupra unui
obiect specific sau asupra unei aprovizionări cu diverse categorii de date şi informaţii
vizând un scop bine definit. Şi între acest gen de activităţi investigative şi cele
desfăşurate de detectivul particular există o serie de similitudini dar şi diferenţieri.

În primul rând, obiectul activităţii detectivului particular este restrictiv, definit

prin lege. Activitatea investigativă ce se desfăşoară în alte domenii nu este delimitată
în mod expres prin lege, singura cerinţă fiind ca aceasta să nu contravină
reglementărilor interne şi internaţionale de profil.

De asemenea, activitatea investigativă specifică detectivului particular presupune

atestarea, în condiţiile legii, a persoanelor care o prestează, în timp ce în alte domenii
de activitate această cerinţă poate avea sau nu un caracter imperativ. Sunt activităţi
investigative care presupun ca persoana care le desfăşoară să întrunească anumite
condiţii prevăzute de lege, dar în majoritatea cazurilor nu sunt impuse astfel de
cerinţe.

În altă ordine de idei, în activitatea investigativă detectivul particular se foloseşte

de metode, procedee, tehnici şi mijloace specifice, care presupun o anumită pregătire
şi formare profesională, pe când în alte domenii de activitate procesul investigativ
poate presupune folosirea de metode, procedee, tehnici şi mijloace specifice cu totul
diferite de cele din competenţa detectivului particular.

Pe de altă parte, păstrarea secretului profesional în cazul activităţii investigative

desfăşurată de detectivul particular reprezintă o cerinţă imperativă, reglementată
prin lege, pe când, în raport de scopul urmărit prin activitatea investigativă, în alte
domenii această cerinţă poate avea sau nu un caracter imperativ. De exemplu, pot fi
activităţi investigative desfăşurate „la vedere" şi ca atare această cerinţă nu se
justifică. Pot însă fi şi instituţii sau agenţi economici privaţi care au laboratoare de
cercetări unde procesele investigative se derulează în condiţii de deplină
conspirativitate, iar persoanele implicate sunt obligate să păstreze secretul
profesional.

Nu în ultimul rând, principiile de muncă sunt în general aceleaşi în toate

domeniile de activitate, cu menţiunea că ierarhizarea acestora ca importanţă derivă
din specificul activităţii investigative. Respectarea legalităţii, aflarea adevărului,
respectarea demnităţii umane, răspunderea personală, operativitatea,
compartimentarea activităţii, tratarea individuală a cazurilor etc. sunt principii cu
aplicabilitate în toate domeniile în care se desfăşoară activităţi investigative.
 Pe baza celor prezentate până acum se poate conchide că principalele diferenţieri
între activitatea investigativă desfăşurată de detectivul particular şi cea efectuată de
specialiştii din alte domenii constau în:

- condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească persoanele implicate în astfel de

activităţi;

- scopul urmărit prin activitatea investigativă; obiectul activităţii investigative;

- metodele, procedeele şi mijloacele folosite în procesul investigativ;

- modul de valorificare a rezultatelor activităţii investigative şi beneficiarii

acestora care, în cazul detectivului particular, sunt, cu precădere, persoane
private.

2. Principiile muncii de investigaţii

De regulă, prin principii fundamentale se înţeleg acele idei călăuzitoare, reguli

generale în conformitate cu care este organizată, condusă şi se desfăşoară activitatea
într-un anumit domeniu. Având în vedere noutatea acestei profesii în România, în
cele ce urmează să sintetizăm câteva dintre principiile activităţii specifice de
investigare efectuată de către detectivul particular.

2.1. Principiul legalităţii

Principiul legalităţii este universal valabil, jalonând conduita tuturor categoriilor

de persoane, indiferent de domeniul de activitate. Respectarea acestui principiu
presupune cunoaşterea aprofundată a legislaţiei interne şi internaţionale care
reglementează activitatea în domeniul specific şi respectarea întocmai a prevederilor
acesteia.

În Legea nr.329/2003 privind exercitarea profesiei de detectiv particular, acest

principiu este statuat prin următoarele prevederi:

- art.1, pct.2, în care se arată că „activitatea detectivului particular nu poate fi

contrară reglementărilor legale interne sau celor internaţionale la care
România este parte, siguranţei naţionale, ordinii publice sau bunelor
moravuri";

- art.3, pct.3, potrivit căruia „în activitatea desfăşurată, detectivul particular se

supune legii, statutului societăţii specializate sau al cabinetului individual de
detectivi particulari".
 Cunoaşterea reglementărilor interne în contextul activităţii specifice detectivului
particular presupune:

- cunoaşterea prevederilor Constituţiei României cu privire la drepturile şi

libertăţile fundamentale ale omului;

- cunoaşterea prevederilor Codului penal şi ale Codului de procedură penală în

special din secţiunile care privesc infracţiunile contra siguranţei statului,
infracţiunile contra persoanei şi a patrimoniului, infracţiunile de serviciu sau
în legătură cu serviciul, infracţiunile la regimul stabilit pentru anumite
activităţi economice, infracţiunile care aduc atingere unor relaţii privind
convieţuirea socială, probele şi mijloacele de probă, măsurile asigurătorii,
restituirea lucrurilor şi restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii
etc.;

- cunoaşterea prevederilor Codului civil, a celor ale Codului de procedură

civilă, precum şi ale Codului familiei, în special din secţiunile care privesc
raportul juridic civil, actul juridic civil, capacitatea de exerciţiu şi de folosinţă
a persoanelor fizice şi juridice, identificarea persoanelor fizice şi juridice,
proba raportului juridic civil, bunurile şi clasificarea acestora, măsurile de
ocrotire a persoanei fizice etc.; cunoaşterea legilor şi a hotărârilor de guvern
privind informaţiile şi clasificarea acestora;

- cunoaşterea Legii nr.329/2003, modificată şi completată prin Legea 353/2004

privind exercitarea profesiei de detectiv particular şi a instrucţiunilor şi a
metodologiei de aplicare a acesteia; cunoaşterea legilor privind siguranţa
naţională şi ordinea publică, precum şi a altor reglementări interne care fac
trimitere în mod direct sau indirect la activitatea detectivului particular.

Reglementările internaţionale vizează obligaţiile pe care statul român şi le-a

asumat prin tratate bilaterale şi multilaterale, prin declaraţii universale, prin
participarea la organizaţii internaţionale şi care au fost ratificate de Parlament. Dintre
acestea, un rol esenţial în activitatea detectivului particular îl au tratatele privind
drepturile omului. Cunoaşterea acestor reglementări va permite detectivului
particular să discearnă asupra cazuisticii de competenţa sa, să evite angrenarea în
cazuri care sunt prohibite prin lege ori intră în atribuţiunile specifice ale organelor
specializate de stat, să nu folosească metode, procedee sau mijloace care nu-i sunt
permise.

În acelaşi timp, respectarea principiului legalităţii presupune conformarea

detectivului particular prevederilor statutului societăţii specializate sau al
cabinetului individual unde îşi desfăşoară activitatea. Se prezumă că acestea au un
statut fundamentat pe lege.

2.2. Principiul confidenţialităţii

în Legea nr.329/2003 privind exercitarea profesiei de detectiv particular, acest

principiu este statuat prin:

• art.3, pct.1, potrivit căruia „detectivul particular este obligat să păstreze

secretul profesional asupra datelor şi informaţiilor obţinute";

• art.12, pct.c, în care se arată că „detectivul particular are obligaţia să

păstreze, chiar şi după încetarea calităţii de detectiv particular, secretul
profesional cu privire la actele, faptele, datele şi împrejurările despre
care a luat cunoştinţă în timpul desfăşurării activităţii, cu excepţia
cazurilor prevăzute expres de lege".

Din conţinutul celor două articole menţionate mai sus rezultă că detectivul
particular are obligaţia nu numai morală, ci şi legală de a păstra necretul profesional
cu privire la datele şi informaţiile obţinute în exercitarea profesiei şi, de asemenea,
cu privire la metodele, procedeele, tehnicile şi mijloacele specifce de muncă, orice
încălcare a acestor prevederi atrăgând după sine răspunderea personală.

Este evident că tot legea este cea care reglementează excepţiile de la principul
confidenţialităţii, acestea fiind prevăzute în mod expres în:

- art.3, alin.2, în care se arată: „datele şi informaţiile obţinute de detectivul

particular pot fi comunicate la cerere, potrivit legii, numai instanţelor
judecătoreşti şi Ministerului Public, dacă acestea sunt utile pentru aflarea
adevărului în cauzele penale";

- art.15, pct.c, în care se arată că „în organizarea şi desfăşurarea activităţii,

detectivii particulari au obligaţia să comunice datele şi informaţiile solicitate
de procuror sau de instanţa de judecată";

- art.15, pct.d, potrivit căruia detectivul particular are obligaţia, în cazurile în

care constată că informaţiile obţinute vizează siguranţa naţională, să sesizeze
de îndată autorităţile cu atribuţii în domeniu.

De asemenea, în art.79 din Codul de procedură penală se arată: „persoana

obligată a păstra secretul profesional nu poate face relatări cu privire la faptele şi
împrejurările de care a luat cunoştinţă în exerciţiul profesiei, fără încuviinţarea
persoanei sau a unităţii faţă de care este obligată a păstra secretul".

Pe baza acestor prevederi legale se poate afirma că:

- datele şi informaţiile obţinute de către detectivul particular prin activitatea

investigativă sunt destinate în exclusivitate clientului său;

- datele şi informaţiile obţinute de către detectivul particular prin activitatea

investigativă nu pot servi altor scopuri, în afara cazurilor prevăzute expres de
lege;

- datele şi informaţiile solicitate de organele de cercetare penală, procuror sau

instanţa de judecată se transmit acestora în baza acordului de voinţă al
clientului, al societăţii specializate sau cabinetului individual din care face
parte detectivul particular;

- datele şi informaţiile care vizează siguranţa naţională se transmit în mod

obligatoriu de către detectivul particular autorităţilor cu atribuţii în domeniu.

Acest principiu de muncă este esenţial deoarece creează un plus de certitudine

clientului că detectivul particular îi va păstra secretele încredinţate şi că datele şi
informaţiile obţinute nu vor fi folosite în scop de şantaj sau pentru defăimarea
imaginii sale publice.

2.3. Principiul aflării adevărului

Acest principiu impune cerinţa ca toate datele, faptele şi împrejurările unei cauze
trebuie stabilite întocmai aşa cum au avut loc în realitate, adică în conformitate cu
adevărul.

în art.12, pct.a din Legea nr.329/2003 privind exercitarea profesiei de detectiv

particular se arată: „detectivul particular are obligaţia să manifeste probitate şi
conştiinciozitate profesională, scopul activităţii sale fiind aflarea adevărului în cauza
pentru care a fost angajat".

Potrivit acestui principiu detectivul particular are obligaţia de a depune toate

diligenţele pentru obţinerea datelor şi informaţiilor solicitate de client, date şi
informaţii care să reflecte realitatea, chiar dacă aceasta contravine aşteptărilor
clientului. De asemenea, acestea trebuie să aibă ca fundament elemente cu caracter
probatoriu şi să nu se bazeze pe supoziţii sau opinii personale ale detectivului
particular sau ale surselor folosite de acesta şi, în limita posibilului, să fie verificate
prin mai multe surse înainte de a fi relatate sau furnizate clientului.

De modul în care detectivul particular respectă acest principiu de muncă va

depinde în mare măsură credibilitatea sa în raporturile cu clienţii şi succesele
repurtate pe plan profesional. Cu toate că adevărul poate fi uneori crud pentru client,
detectivul particular va demonstra cinste şi corectitudine, elemente definitorii în
portretizarea şi crearea imaginii sale publice.

2.4. Principiul necesităţii de cunoaştere

Principiul necesităţii de cunoaştere sau al compartimentării muncii are

aplicabilitate în toate domeniile de activitate unde se concentrează date şi informaţii
cu un anumit nivel de secretizare care se impun a fi protejate. Potrivit acestui
principiu, o persoană cu un anumit statut profesional poate avea acces numai la acele
date şi informaţii care îi sunt necesare pentru îndeplinirea atribuţiunilor de serviciu.
Acest principiu este strâns legat de principiul confidenţialităţii.

Principiul necesităţii de cunoaştere poate fi aplicat în următoarele condiţii:

• când procesul investigativ are un anumit grad de complexitate şi implică

participarea mai multor detectivi particulari.

- în aceste condiţii detectivul particular care poartă negocierile cu clientul este

şi coordonatorul activităţilor investigative. El trasează sarcini fiecărui detectiv
în parte, concentrează rezultatele, le analizează, dispune şi alte măsuri dacă
este cazul şi întocmeşte nota sau raportul final pentru informarea clientului.
Tot el este şi detectivul particular care ţine legătura cu clientul pe parcursul
derulării procesului investigativ. Ceilalţi detectivi cunosc despre procesul
investigativ atât cât le este necesar pentru a-şi îndeplini sarcinile primite din
partea coordonatorului acţiunii;

- în cadrul activităţii societăţilor specializate cu un anumit număr de detectivi

particulari.

In acest context se impune ca detectivii particulari să păstreze confidenţialitatea

cu privire la cazuistica din preocupările proprii în raporturile cu ceilalţi colegi.
Curiozitatea şi interesul nejustificat faţă de cazuistica sau preocupările celorlalţi
detectivi particulari din societate, precum şi tendinţele de pălăvrăgeală sunt
incompatibile cu acest principiu de muncă.
 Aplicarea acestui principiu va avea un rol protector, deopotrivă pentru client ca
şi pentru detectivul particular, admiţând ideea că în această categorie de profesionişti
pot penetra şi persoane rău intenţionate.

2.5. Principiul răspunderii personale

Potrivit art. 16 din Legea nr.329/2003, „nerespectarea dispoziţiilor prezentei legi

atrage, după caz, răspunderea civilă, materială, disciplinară, contravenţională sau
penală ".

Prin excelenţă, munca detectivului particular are un caracter Individual, chiar şi

în condiţiile în care acesta îşi desfăşoară activitatea într-o itocietate specializată,
întrucât potrivit principiului necesităţii de cunoaştere, va acţiona tot în mod
individual. Desigur, există şi situaţii când detectivul particular va trebui să acţioneze
în echipă ceea ce nu-l va exonera de răspundere în situaţia în care va comite abateri
sau, mai grav, va încălca prevederile legale.

Răspunderea personală implică din partea detectivului particular manifestarea

grijii necesare pentru respectarea întocmai a prevederilor legale, nici o persoană
neputând invoca necunoaşterea legii pentru a justifica încălcarea acesteia.

De asemenea, detectivul particular va trebui să îşi asume răspunderea cu privire

la veridicitatea datelor şi informaţiilor obţinute în procesul Investigativ şi nu va uza
de calitatea sa în alte scopuri.

Încălcarea acestui principiu de muncă atrage după sine răspunderea personală a

detectivului particular care poate îmbrăca diverse forme statuate prin lege (Codul
penal, Codul civil, Regulamentul de ordine interioară al societăţii specializate de
care aparţine etc.). Evident că pot fi întâlnite şi situaţii când răspunderea poate fi
solidară cu societatea specializată din care detectivul particular face parte.

2.6. Principiul operativităţii

Principiul operativităţii presupune ca detectivul particular să-şi organizeze de aşa

manieră activitatea investigativă încât să ajungă la rezultatul scontat în timpul cel
mai scurt posibil.

În activitatea investigativă desfăşurată de detectivul particular, acest principiu va

deriva din:

- natura cazului aflat în preocupări, Este ştiut faptul că există cazuri unde timpul
de soluţionare are o importanţă deosebită. De exemplu, în cazul dispariţiei
 unei persoane de la domiciliu, o dată cu trecerea timpului viaţa sau integritatea
fizică a acesteia pot fi grav afectate. De asemenea, când se impune obţinerea
unor mijloace de probă care pot fi administrate numai într-o anumită etapă
procedurală în instanţă, soluţionarea în timp util a unei asemenea solicitări
este vitală. în condiţiile în care s-a depăşit etapa procedurală judecătorească şi
mijloacele de probă obţinute nu mai pot fi administrate, activitatea
investigativă a detectivului particular nu mai are nici o valoare;

- clauzele stipulate în convenţia scrisă încheiată între detectivul particular şi

client. în raport de scopul urmărit prin activitatea investigativă, clientul poate
solicita ca anumite date şi informaţii să fie obţinute de detectivul particular
într-un anumit termen. Nerespectarea acestui termen de către detectivul
particular poate conduce la penalizarea sa, conform clauzelor inserate în
convenţie, pierderea credibilităţii în raporturile cu clientul şi mai grav,
afectarea imaginii sale publice;

- caracterul preventiv al activităţii desfăşurate de detectivul particular. în

majoritatea cazurilor, activitatea detectivului particular are un rol preventiv,
respectiv de a preveni sau a evita comiterea sau derularea unor acte, fapte
comise de subiecţii investigaţi. Datele şi informaţiile obţinute de detectivul
particular pot constitui o bază pentru luarea unor măsuri legale sau
disciplinare împotriva subiecţilor care săvârşesc fapte antisociale, contrare
legii, dar şi de influenţare în bine a conduitei acestora atunci când situaţia o
impune.

- perimarea în timp a valorii datelor şi informaţiilor obţinute în procesul

investigativ. Orice informaţie are valoare atâta timp cât aceasta nu este
perimată şi poate fi exploatată. Tărăgănarea în aplicarea măsurilor de
valorificare a informaţiilor deţinute sau obţinute face ca acestea să nu mai fie
utile. Pierderea unor momente de interes, prin neexploatarea în mod operativ
a informaţiilor obţinute, poate conduce la nereuşita activităţii investigative
desfăşurată de detectivul particular;

- costurile materiale impuse de procesul investigativ. Cu cât procesul

investigativ se extinde în timp, cu atât costurile materiale ce cad în sarcina
detectivului particular sunt mai mari. în cele mai multe cazuri solicitantul
investigaţiei plăteşte pentru a se obţine anumite date şi informaţii de interes
pentru el, fiindu-i indiferente costurile materiale şi timpul alocat de detectivul
particular.
 Rezolvarea în mod operativ a unui astfel de caz permite detectivului particular să
reducă cheltuielile materiale şi timpul alocat, să satisfacă doleanţele clientului, să-şi
încaseze banii pentru serviciile prestate şi să se ocupe de alte cazuri.

Pentru rezolvarea cu operativitate a cazuisticii din preocupări, detectivul

particular trebuie să analizeze cu minuţiozitate datele şi informaţiile furnizate de
client, să le selecteze pe cele de interes în procesul investigativ, să-şi organizeze
activitatea sub raportul măsurilor ce urmează a fi întreprinse, al metodelor,
procedeelor şi mijloacelor folosite, în aşa fel încât să obţină rezultatele scontate în
timpul cel mai scurt şi cu cheltuieli cât mai mici.

2.7. Principiul individualizării cazurilor

În raport de cazuistica abordată, detectivul particular va realiza, în timp, că deşi

aparent anumite speţe au aceleaşi date puse în ecuaţie, măsurile întreprinse şi
mijloacele folosite pentru a ajunge la rezultat sunt în parte sau total diferite. Fiecare
caz are particularităţile sale şi trebuie abordat în mod Individual.

Necesitatea aplicării acestui principiu de muncă derivă din:

- elementele definitorii ale personalităţii subiectului asupra căruia se efectuează

investigaţii. O persoană poate semăna din punct de vedere al trăsăturilor fizice
cu alta, dar rareori în ceea ce priveşte modul său de a gândi şi acţiona;

- condiţiile în care se derulează procesul investigativ; timpul alocat pentru

soluţionarea cazului;

- alte aspecte care individualizează cazul.

Ignorarea aspectelor ce particularizează cazurile în lucru poate conduce la idei

preconcepute, de soluţionare după speţe asemănătoare, idei care pot să fie înşelătoare
şi neeficiente.

2.8. Principiul respectării demnităţii umane şi vieţii private

Respectarea vieţii cu toate atributele sale fundamentale reprezintă axioma după

care se desfăşoară activitatea în toate domeniile, indiferent de specific.

Acest principiu este statuat şi în Legea nr.329/2003 privind exercitarea profesiei

de detectiv particular prin:
 - art.1, pct.1, în care se arată că "detectivul particular desfăşoară activităţi
specifice de investigare, în condiţiile legii şi fără să aducă atingere dreptului
la viaţă intimă, familială şi privată ori altor drepturi şi libertăţi fundamentale
ale persoanei..." art.13, pct.c, potrivit căruia "detectivului particular îi este
interzisă efectuarea de investigaţii cu privire la datele confidenţiale referitoare
la convingerile politice, religioase, filozofice sau sindicale şi la exprimarea
acestor convingeri, la orientarea sexuală, sănătatea, originea socială ori etnică
a unei persoane".

Conform acestui principiu de muncă detectivul particular va avea, prioritar, în

atenţie ca prin activitatea specifică să nu aducă atingere drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului, aşa cum sunt ele statuate în Constituţie şi în tratatele
internaţionale la care ţara noastră este parte. Nimic nu poate justifica întreprinderea
unor măsuri sau acţiuni de natură a afecta drepturile şi libertăţile fundamentale ale
omului.

3. Organizarea procesului investigativ

Pornind de la ceea ce înseamnă activitate de investigare, de la scopul acesteia,

precum şi de la realitatea faptului că nu de puţine ori detaliile sunt cele care formează
întregul, în structurarea demersului nostru am apreciat ca oportună prezentarea
câtorva aspecte referitoare la organizarea procesului investigativ.

Astfel, în literatura de specialitate organizarea procesului investigativ presupune

un ansamblu de măsuri, pe etape, având drept scop obţinerea în mod operativ a
datelor, informaţiilor sau mijloacelor de probă solicitate de client, cu respectarea
strictă a principiilor de muncă şi a cerinţelor legale.

3.1. Etapele procesului investigativ

Procesul investigativ se derulează, de regulă, după o procedură strictă care

cuprinde:

Discuţiile preliminare dintre detectivul particular şi client cu privire la:

• cazul ce va face obiectul activităţii de investigare;

• încheierea convenţiei scrise dintre detectivul particular şi client,
conform prevederilor legale;

• Completarea cererii de investigaţii de către client;

 • Pregătirea procesului investigativ;

• Derularea propriu-zisă a procesului investigativ;

• întocmirea notei sau a raportului de investigaţii de către detectivul

particular.

3.2. Rolul şi importanţa dialogului preliminar

Ca regulă generală, înainte de a prelua un caz, detectivul particular trebuie să

poarte un dialog cu clientul. Acest dialog are o importanţă deosebită din mai multe
considerente.

În primul rând, detectivul particular va realiza în ce măsură cazul în speţă este

sau nu de competenţa sa, respectiv dacă intenţiile clientului sunt sau nu de bună
credinţă. Urmare a necunoaşterii prevederilor legale sau în scop provocator, pentru
compromiterea detectivului particular, anumite persoane pot adresa solicitări pentru
efectuarea de investigaţii în cazuri prohibite de lege şi care sunt de competenţa
exclusivă a organelor specializate de stat. Evident că în astfel de situaţii detectivul
particular nu va prelua cazul, oricât de tentantă ar fi plata.

Totodată, prin discuţii, detectivul particular va putea realiza dacă scopul real
urmărit prin investigaţii este sau nu cel declarat sau invocat de client, existând
posibilitatea ca unii clienţi, invocând un motiv plauzibil, să urmărească de fapt un
scop ascuns prin activitatea investigativă, cum ar fi: obţinerea de date şi informaţii
despre o persoană cu scopul comiterii unor infracţiuni etc. Rolul detectivului
particular este ca prin discuţiile purtate să descifreze astfel de intenţii din partea
clientului, iar dacă situaţia impune să informeze organele în drept să dispună
măsurile ce se impun.

Asemenea discuţii permit detectivului particular, prin întrebările puse, să

stabilească o serie de date şi informaţii despre persoana, bunul sau fapta ce face
obiectul investigării care să-i faciliteze activitatea investigativă.

Nu în ultimul rând, prin modul de abordare a discuţiilor detectivul particular va

crea clientului certitudinea că s-a adresat persoanei potrivite pentru a-i soluţiona
problema în speţă, în condiţii de deplină discreţie.

3.3. Convenţia scrisă dintre detectivul particular şi client

În ceea ce priveşte convenţia scrisă dintre detectivul particular şi client, trebuie

menţionat faptul că aceasta reprezintă în esenţă un contract de prestări servicii,
încheiat între cele două părţi, în condiţiile legii, în care obligatoriu, pentru
respectarea condiţiilor de formă şi fond, vor fi inserate:

- datele de identificare ale părţilor, respectiv ale detectivului particular, ale

cabinetului individual sau societăţii specializate şi ale clientului;

- obiectul convenţiei în care se arată succint scopul urmărit prin activitatea

investigativă; obligaţiile părţilor;

- condiţiile de plată pentru serviciile prestate de către detectivul particular;

termenul de întocmire şi predare a raportului de investigaţii clientului;

- clauze adiacente, conform înţelegerii dintre părţi.

Nu trebuie uitat faptul că, potrivit Legii 329/2003, încheierea convenţiei scrise
între detectivul particular şi client este o cerinţă obligatorie. Nerespectarea acesteia
este contravenţie şi se sancţionează cu suspendarea atestatului profesional pe un
termen între o luna si 3 luni.

3.4. Cererea de investigaţii

În contextul activităţii specifice detectivului particular cererea de investigaţii

reprezintă un document anexă la convenţia scrisă, în care clientul va consemna:

• scopul pentru care solicită investigaţii cu privire la o persoană, un

bun, o faptă sau împrejurare;

• concret, ce date, informaţii, mijloace de probă solicită să obţină

detectivul particular în procesul investigativ şi în ce termen;

• date cât mai detaliate cu privire la persoana, bunul, fapta,

împrejurarea etc. asupra cărora urmează să se efectueze investigaţii;

De regulă, din practica ţărilor cu tradiţie în domeniu, în cererea de investigaţii nu

vor fi consemnate date care să conducă la identificarea părţilor. Aceasta va fi
înregistrată ca anexă la convenţia scrisă încheiată între detectivul particular şi client
şi prezintă importanţă din două puncte de vedere:

• reprezintă o sursă de documentare pentru detectivul particular

premergătoare procesului investigativ;
 • reprezintă elemente cu caracter probatoriu în situaţia în care clientul
ridică alte pretenţii în privinţa rezultatelor şi a termenelor de obţinere
a acestora decât cele consemnate în scris.

3.5. Pregătirea procesului investigativ

Derularea procesului investigativ este precedată de un complex de măsuri

pregătitoare care au un rol determinant în rezolvarea în mod operativ ii cazului,
respectiv obţinerea rezultatelor solicitate de client. Ignorarea sau tratarea cu
superficialitate a acestei etape a procesului investigativ şi ncţionarea la întâmplare
conduc în mod inevitabil la costuri materiale mari, la dificultăţi în obţinerea
rezultatelor scontate, riscuri de deconspirare a metodelor şi mijloacelor de acţiune şi
mai grav, la neîndeplinirea obligaţiilor nsumate faţă de client. Pentru evitarea unor
astfel de situaţii, se impune ca, premergător procesului investigativ, detectivul
particular să aibă în vedere următoarele:

• studierea minuţioasă a datelor inserate în cererea de investigaţii de

către client sau a celor consemnate ca urmare a discuţiilor purtate cu
acesta;

• selectarea datelor de interes care să favorizeze derularea procesului

investigativ, în raport de scopul urmărit prin acesta;

• evaluarea de ansamblu a complexităţii procesului investigator şi

stabilirea potenţialului uman ce va fi angrenat;

• stabilirea sarcinilor concrete pentru fiecare detectiv implicat şi

instruirea individuală a acestora, conform principiului „necesităţii
de cunoaştere"; stabilirea necesarului logistic, respectiv a
mijloacelor auto de deplasare, a echipamentului din dotarea fiecărui
detectiv particular precum şi a sumelor de bani alocate acestora
pentru situaţiile apărute în derularea procesului investigativ;

• stabilirea, în teren, a locurilor şi adreselor unde se va acţiona;

• stabilirea metodelor, a procedeelor şi mijloacelor de acţiune pentru

fiecare detectiv în parte;

• stabilirea potenţialelor surse de informare ce urmează a fi contactate

în vederea obţinerii datelor şi informaţiilor de interes, precum şi a
modalităţilor de realizare a legăturii cu acestea şi a stimulării lor de
a coopera;
 • stabilirea legendelor de acoperire pentru fiecare detectiv particular,
în raport de personajul pe care urmează să-l portretizeze, când
situaţia o impune;

• stabilirea momentului de începere a acţiunii, a perioadei de timp

alocate fiecărui detectiv în parte pentru rezolvarea sarcinilor
încredinţate, în raport de cerinţele clientului şi condiţiile în care se
derulează procesul investigativ;

• stabilirea modalităţilor de comunicare între detectivi, când situaţia

impune, precum şi între aceştia şi coordonatorul acţiunii;

• stabilirea variantelor de retragere când există riscul deconspirării

procesului investigativ, cu deosebire în situaţiile de supraveghere
fizică ori atunci când detectivul particular acţionează sub legendă de
acoperire;

• stabilirea modalităţilor de contact cu solicitantul investigaţiei pe

timpul derulării procesului investigativ.

Cerinţele menţionate mai sus pentru pregătirea procesului investigativ au un

caracter generic, orientativ, detectivul particular fiind cel mai în măsură să aprecieze,
în raport de natura şi complexitatea cazului, precum şi de pretenţiile clientului,
modul în care să acţioneze pentru obţinerea rezultatelor scontate.

3.6. Derularea propriu-zisă a procesului investigativ

Activitatea investigativă desfăşurată de detectivul particular, potrivit legii de

profil, poate avea ca obiect o persoană, un bun, o faptă, o împrejurare, în raport de
solicitările clientului, scopul urmărit fiind diversificat şi variat, la fel şi metodele,
procedeele, tehnicile şi mijloacele de acţiune. Tratarea acestui subiect comportă largi
comentarii şi dezbateri, pe speţe concrete, care se pot realiza în cadrul cursurilor de
specialitate din colegiile de formare profesională a detectivilor particulari.

3.7. Redactarea notei de investigaţii

Nota de investigaţii reprezintă documentul sinteză care se redactează la

finalizarea procesului investigativ şi în care se consemnează, în mod clar, concis,
conform realităţii, datele şi informaţiile obţinute de detectivul particular prin
metodele şi mijloacele specifice, de natură a satisface cerinţele clientului inserate în
cererea de investigaţii.
 Redactarea notei de investigaţii, în condiţiile menţionate mai sus, şi înmânarea
acesteia clientului, va conduce la stingerea obligaţiilor asumate de detectivul
particular prin convenţia scrisă.

De regulă, în conţinutul notei de investigaţii, se precizează ce mijloace de probă

s-au obţinut în procesul investigativ şi dacă situaţia impune se dau şi explicaţiile
corespunzătoare cu privire la semnificaţia acestora, în aşa fel încât clientul să
realizeze ce reprezintă fiecare în parte şi în ce context au fost obţinute. Mijloacele
de probă se anexează la nota de investigaţii.

Nota de investigaţii trebuie să întrunească anumiţi parametri de calitate, motiv

pentru care în redactarea acesteia detectivul particular trebuie să aibă în vedere
următoarele:

• datele şi informaţiile inserate în nota de investigaţii trebuie să se refere în mod

expres la cerinţele clientului consemnate în cererea de investigaţii;

• datele şi informaţiile inserate în nota de investigaţii trebuie să fie clare,

concise şi să reflecte realitatea, chiar dacă aceasta contravine aşteptărilor
clientului;

• nu se recomandă consemnarea în nota de investigaţii a unor opinii personale

ale detectivului particular, a unor date care nu au legătură cu scopul
investigaţiei şi nici omiterea unor informaţii de interes pentru client;

• datele şi informaţiile se consemnează în nota de investigaţii, în ordinea

cronologică a obţinerii lor;

• nu se admit abrevierile, prescurtările;

• când denumirile unor instituţii, străzi, etc. au fost schimbate, se consemnează

şi cele anterioare pentru evitarea confuziilor; se va evita pe cât posibil
reproducerea unor expresii vulgare folosite de persoanele ce au făcut obiectul
procesului investigativ;

• dacă datele şi informaţiile se consemnează prin scriere manuală se va

manifesta grijă ca aceasta să fie lizibilă, corectă din punct de vedere
gramatical, fără adăugiri şi ştersături;
 • nu se vor consemna în nota de investigaţii date cu privire la metodele,
procedeele şi mijloacele specifice folosite.

4.Sursele de informare folosite în procesul investigativ

4.1. Baza legală

Potrivit Legii nr.329/2003, modificată şi completată prin Legea nr. 353/2004 în

exercitarea profesiei, detectivul particular are dreptul să efectueze investigaţii în
legătură cu persoanele, bunurile, faptele, datele şi împrejurările care fac obiectul
acestei activităţi, cu respectarea strictă a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, precum
şi a dispoziţiilor legale.

Efectuarea de investigaţii presupune obţinerea de date, informaţii şi mijloace de

probă în legătură cu persoanele, bunurile, faptele şi împrejurările precizate în lege.
în acest scop detectivul particular trebuie să apeleze la surse de informare sau să se
folosească de mijloace speciale admise de lege.

De asemenea, în lege se prevede dreptul detectivului particular de a folosi surse

de informare, în activitatea investigativă, şi anume în art.11, alin.2, potrivit căruia în
efectuarea investigaţiei detectivul particular poate solicita persoanelor fizice sau
autorităţilor publice informaţii care, potrivit legii, nu sunt clasificate şi nu aduc
atingere dreptului la viaţă intimă, familială şi privată ori altor drepturi şi libertăţi
fundamentale ale persoanei vizate, precum şi în art.14, pct.d, în conformitate cu care
societăţile specializate şi cabinetele individuale de detectivi particulari au dreptul de
a solicita, în mod oficial, de la autorităţile publice date despre persoane, bunuri sau
situaţii necesare detectivului particular în procesul de investigare, care, potrivit legii,
nu sunt clasificate şi nu aduc atingere dreptului la viaţă intimă, familială şi privată
ori altor drepturi şi libertăţi fundamentale ale persoanei vizate.

Pe baza acestor prevederi se poate afirma că detectivul particular are dreptul de a

culege datele şi informaţiile de interes în procesul investigativ, exceptând pe cele
clasificate sau care aduc atingere dreptului la viaţă intimă, familială şi privată ori
altor drepturi şi libertăţi fundamentale ale persoanei vizate.

Ca şi în cazul celorlalte structuri cu atribuţii specifice, sursele de informare ale

detectivului particular sunt cele consacrate şi anume: surse de informare publice,
surse de informare oficiale, surse de informare ocazionale, precum şi surse de
informare personale.
 Deosebirile esenţiale dintre aceste categorii de surse constau în modalităţile de
accesare şi gradul de secretizare al datelor şi informaţiilor pe care le deţin.

4.2. Sursele de informare publice

Aşa după cum se cunoaşte, această categorie de surse de informare este accesibilă
publicului larg, fără nici un fel de restricţii, iar datele şi informaţiile furnizate nu
prezintă nici un nivel de secretizare sau confidenţialitate.

Mass-media reprezintă principala sursă de informare publică, fiind, totodată, şi

cea mai prolifică sub raportul datelor şi al informaţiilor difuzate. Zilnic, aceasta oferă
publicului larg o gamă foarte largă de date şi informaţii din diverse domenii de
activitate, cu privire la persoane juridice şi fizice care, colectate în mod selectiv,
după anumite criterii prestabilite, pot constitui o bancă valoroasă de informare
pentru detectivul particular. Această bancă de date poate servi detectivului particular
în iniţierea procesului investigativ, în orientarea acestuia sau la completarea datelor
şi informaţiilor obţinute prin alte surse.

O parte dintre datele şi informaţiile furnizate de mass-media se regăsesc în bazele

de date proprii ale instituţiilor şi agenţilor economici privaţi care le-au obţinut sau
pe Internet.

În raport de domeniul specific în care doreşte să se specializeze, detectivul

particular poate valorifica această sursă publică de informaţii şi să-şi creeze o bancă
de date proprii privind:

- evoluţia activităţii pe domeniul de interes; mediul oamenilor de afaceri;

- proiectele de investiţii şi de acţiune, cu implicarea unor agenţi economici

privaţi;

- starea de bonitate şi seriozitate a unor societăţi comerciale; mediul interlop;

- conduita sau moralitatea publică a unor persoane; activităţi ilegale desfăşurate

de diverse persoane fizice şi juridice, etc.

Practic, paleta de date şi informaţii furnizate de mass-media este nelimitată,

vizând toate domeniile vieţii economico-sociale şi politice. Stocarea anumitor
categorii de date furnizate de mass-media presupune o preluare a acestora şi
indicarea în mod concret a sursei. Valorificarea unor astfel de informaţii în procesul
investigativ se realizează numai după o verificare prealabilă a veridicităţii lor prin
alte surse şi mijloace specifice muncii detectivului particular.

Lucrările de specialitate, anuarele statistice, alte publicaţii cu caracter public,

elaborate de diverse edituri, reprezintă, la rândul lor, o altă categorie de surse publice
de informaţii la care detectivul particular poate recurge în procesul investigativ.

Conferinţele, simpozioanele pe anumite teme, mitingurile, întrunirile publice de

orice fel, expoziţiile constituie surse publice de informare de unde detectivul
particular îşi poate selecta datele şi informaţiile de interes pentru activitatea
investigativă.

4.3. Sursele de informare oficiale

Sursele oficiale reprezintă bazele de date şi informaţii gestionate de organele

centrale şi locale ale administraţiei de stat, instituţiile, societăţile comerciale,
asociaţiile, fundaţiile etc. necesare desfăşurării activităţii de profil.

În majoritatea cazurilor, datele, informaţiile, documentele care au acest statut

sunt protejate prin lege, nefiind accesibile publicului larg decât în anumite condiţii
date. în baza prevederilor legale detectivul particular poate accesa această categorie
de surse numai în baza unei solicitări scrise, motivată corespunzător, emisă de
societatea specializată sau cabinetul individual de detectivi particulari de care
aparţine şi aprobată de către factorii care gestionează datele, informaţiile şi
documentele oficiale de interes.

Printre sursele oficiale, frecvent folosite în activitatea investigativă, menţionăm:

4.3.1. Baza de date a Direcţiei Generale de Evidenţă Informatizată a Persoanei,

structurată pe:

Evidenţa populaţiei, centrală şi locală, de unde se pot extrage date privind:

- cetăţeni români, posesori de buletine, respectiv cărţi de identitate;

- persoane emigrate;

- cetăţeni de origine străină cu reşedinţa sau domiciliul în România;

- persoane date în urmărire generală.

 Despre categoriile de persoane sus-menţionate, se pot obţine date referitoare la:
nume, prenume, numele anterior, prenumele părinţilor, data şi locul naşterii, starea
civilă, stagiul militar, condiţiile în care a dobândit apartamentul sau casa unde
domiciliază, cu cine locuieşte în acestea, persoana căreia i-a închiriat locuinţa şi în
ce condiţii, motivul şi data emigrării precum şi ţara de destinaţie, condiţiile în care
s-a stabilit în România, motivul dispunerii măsurii de urmărire generală etc. evidenţă
cazier judiciar, de unde se pot obţine date privind antecedentele penale ale
persoanelor fizice investigate; evidenţele formaţiunilor de paşapoarte, de unde se pot
obţine date privind:

- cetăţenii români posesori de paşapoarte;

- cetăţenii străini posesori de legitimaţii de şedere în România;

- cetăţenii români care au făcut deplasări în străinătate, în ce calitate (paşaport

turistic, de serviciu, diplomatic);

- cetăţeni străini intraţi în România, în ce scop;

- cetăţeni străini rezidenţi în România;

- repatriaţi etc.;

- cetăţeni străini care au dobândit cetăţenia română.

Prin consultarea dosarelor acestor categorii de persoane se pot obţine o serie de

date şi informaţii de interes pentru detectivul particular, în raport de scopul urmărit.

Evidenţele formaţiunilor de circulaţie rutieră unde se concentrează date

privind:

- posesorii de autovehicule;

- posesorii de permise de conducere;

- operaţiunile de înstrăinare a autovehiculelor;

- marcă, model, număr de înmatriculare al autovehiculelor;

- contravenţii, număr de abateri de la normele de circulaţie rutieră etc.

4.3.2. Bazele de date ale centrelor militare de unde se pot extrage date de interes
cu privire la:
 • ofiţeri, subofiţeri rezervişti;

• persoane care îşi satisfac stagiul militar;

• persoane care şi-au satisfăcut stagiul militar.

Potrivit legii, detectivul particular nu poate obţine date şi informaţii din aceste
surse oficiale cu privire la ofiţerii şi subofiţerii activi.

4.3.3. Cărţile de imobil reprezintă o altă sursă valoroasă de informare,

accesibilă detectivului particular, de unde se pot extrage date de interes în
legătură cu:

• persoanele ce domiciliază sau rezidează într-un imobil;

• persoanele care au domiciliat sau au avut reşedinţa în imobilul respectiv;

• persoanele cazate în hoteluri, moteluri, pensiuni.

Concret, din cărţile de imobil detectivul particular poate stabili următoarele

date cu privire la persoana investigată:

- numele, prenumele, numele purtat anterior;

- prenumele părinţilor; locul şi data naşterii;

- seria şi numărul cărţii de identitate;

- codul numeric personal; data stabilirii în imobil;

- data plecării din imobil şi adresa unde s-a mutat;

- cu cine locuieşte la adresă, eventual grad de rudenie, datele de identificare ale

acestor persoane.

Cartea de imobil se ţine, de regulă, la administratorul imobilului sau la

preşedintele asociaţiei de locatari sau de proprietari ori de recepţioneri (la hoteluri şi
moteluri).

Dublura cărţii de imobil se păstrează la secţia sau postul de poliţie în a cărui

jurisdicţie teritorială se află imobilul.
 Din discuţiile purtate cu deţinătorii cărţilor de imobil, inclusiv cu agenţii de
poliţie, detectivul particular poate obţine o serie de date şi informaţii în plus cu
privire la persoana investigată, în raport de scopul urmărit.
Modalitatea de exploatare a acestei surse oficiale de informare comportă unele
comentarii asupra cărora vom reveni.

4.3.4. Oficiul Registrului Comerţului, de unde se pot obţine date despre

societăţile comerciale vizând:

• obiectul de activitate al acestora;

• capitalul social subscris;
• asociaţii şi procentajul de participare la capitalul social, la profit şi pierderi;
• membrii fondatori; administratorii acestora;
• numărul hotărârii judecătoreşti şi data înfiinţării societăţii comerciale;
• numărul de înmatriculare şi codul fiscal;
• adresele sediilor, filialelor, sucursalelor, punctelor de lucru;
• cazierul financiar.

4.3.5. Baza de date şi documente a administraţiei financiare, unde se pot obţine

date despre:

• deţinătorii de locuinţe proprietate personală;

• posesorii de autoturisme;
• societăţile comerciale.

4.3.6. Baza de date a organelor vamale, unde se pot consulta statistici privind:

• bunuri achiziţionate sau primite din exterior, cu diverse titluri, de către

persoane fizice şi juridice;

• cuantumul importurilor şi exporturilor realizate pe anumite perioade de timp

de către societăţile comerciale;

• diversitatea produselor importate sau exportate de către societăţile

comerciale;

• încălcări ale legislaţiei vamale de către persoane fizice sau juridice etc.

4.3.7. Evidenţe ale diferitelor compartimente ale primăriilor vizând:

 • date de stare civilă;
• cadastre;
• autorizaţii de construcţii etc.

4.3.8. Evidenţe ale judecătorilor cu privire la:

• transcripţiuni juridice;
• intabulări;
• litigii civile soluţionate;
• cauze penale soluţionate.

4.3.9. Evidenţe ale notariatelor publice în legătură cu:

• operaţiuni de vânzare-cumpărare;
• operaţiuni de închirieri de imobile, terenuri, alte bunuri;
• operaţiuni de împrumuturi în bani între persoane fizice sau juridice etc.

4.3.10. Bazele de date şi documente ale societăţilor comerciale prestatoare

de servicii către populaţie, cum sunt:

• societăţile de distribuire a apei;

• societăţile de distribuire a energiei electrice;
• societăţile de distribuire a gazului metan;
• societăţile de distribuire a agentului termic;
• societăţile de telecomunicaţii etc.

4.3.11. Bazele de date ale Institutului de Medicină Legală, de unde se pot

extrage date privind:

• cauzele decesului unor persoane ca urmare a unor accidente rutiere sau altor
evenimente;
• gradul de alcoolemie al conducătorilor auto depistaţi că au condus
autovehicule sub influenţa băuturilor alcoolice;
• rezultatele unor expertize psihiatrice şi de altă natură medicală etc.

4.3.12. Bazele de date ale agenţilor economici privaţi.

4.3.13. Bazele de date ale ministerelor, instituţiilor, centrelor medicale,

asociaţiilor, fundaţiilor etc.
 Apelarea la o categorie sau alta de surse oficiale, dintre cele menţionate mai sus,
se realizează în raport de scopul urmărit prin investigaţii, în condiţiile stipulate prin
lege. Aceleaşi date pot fi extrase din mai multe surse oficiale, gradul de accesibilitate
al acestora fiind diferit în funcţie de normele interne instituite.

Evident că detectivul particular va trebui să se orienteze cu prioritate către acele

surse oficiale de informare unde posibilităţile de accesare sunt cel mai operative.

4.4. Surse de informare ocazionale

Sursele ocazionale sunt acele persoane contactate de regulă legendat de către

detectivul particular, în vederea soluţionării unui anumit caz. în această categorie
sunt incluse persoane din anturajul celui investigat, din rândul colegilor de la locul
de muncă sau de studii, al cunoscuţilor de la domiciliu şi uneori chiar din rândul
membrilor familiei. De asemenea, acestea pot fi persoane care, într-un anumit
context dat, au luat cunoştinţă despre activitatea, comportamentul sau faptele
persoanei investigate, de interes pentru soluţionarea cazului de către detectivul
particular.

Contactarea surselor ocazionale presupune o minimă verificare sau documentare

prealabilă asupra lor. Abordarea la întâmplare a acestora poate conduce la obţinerea
unor date şi informaţii neveridice cu privire la persoana investigată, de natură a-l
induce în eroare pe detectivul particular. Este posibil ca persoana contactată în scop
informativ să se afle în raporturi de duşmănie cu cel investigat şi să-i furnizeze
detectivului particular date ireale, rău intenţionate, după cum este posibil să fie un
bun amic care să-l prezinte în culori trandafirii. De regulă, în astfel de situaţii,
detectivul particular trebuie să contacteze mai multe surse ocazionale, iar pe baza
datelor obţinute să procedeze la o analiză comparativă, în aşa fel încât să evite luarea
în calcul a informaţiilor ireale, fanteziste, confuze. Datele obţinute de la această
categorie de surse se coroborează, de regulă, cu cele obţinute prin alte categorii de
surse ori prin mijloacele specifice muncii detectivului particular. Această categorie
de surse poate fi folosită şi în investigaţiile efectuate de detectivul particular cu
privire la bunuri, situaţii sau împrejurări.

4.5. Sursele de informare personale

Sursele de informare personale reprezintă acele persoane care, date fiind

pregătirea lor de specialitate, activitatea prestată, locurile şi mediile în care
penetrează au posibilităţi de informare într-un anumit domeniu de interes pentru
detectivul particular şi la care acesta apelează în mod repetat. Practic, acestea sunt
relaţii personale ale detectivului particular pe care acesta şi le creează în locurile şi
mediile de interes, le cultivă şi permanentizează legăturile cu ele. în majoritatea
cazurilor raporturile dintre detectivul particular şi această categorie de surse sunt
benevole, bazate pe relaţii de amiciţie şi mai puţin pe cointeresare materială. Sunt şi
excepţii, când detectivul particular trebuie să plătească pentru serviciile prestate de
unele surse din această categorie. Esenţial este ca această categorie de surse să
păstreze confidenţialitatea cu privire la datele şi informaţiile solicitate de detectivul
particular şi să fie sincere şi corecte în raporturile cu acesta.

În raport de domeniul de activitate în care se specializează, sursele personale

ale detectivului particular pot fi:

• specialişti în criminalistică, toxicologie, experţi grafologi, jurişti,

economişti, medici legişti, psihiatri etc., la care detectivul particular
poate apela la nevoie, pentru consultaţii de specialitate, pe cazuri
concrete;

• persoane care au acces la anumite baze de date de interes pentru

detectivul particular şi care îl pot ajuta pe acesta să obţină în mod
operativ informaţiile necesare, fără a încălca însă prevederile legale;

• persoane care, dat fiind cercul lor relaţional, au posibilităţi reale de

informare într-un anumit mediu de interes pentru detectivul
particular;
• persoane care, date fiind calităţile lor personale, au posibilităţi de
penetrare în anumite locuri şi medii de interes pentru detectivul
particular;

• persoane care, contra unei remuneraţii sau din alte considerente,

acceptă să se implice şi să furnizeze date şi informaţii, în mod
confidenţial, detectivului particular, pe cazuri concrete.

Precizăm că această categorie de surse nu trebuie confundată cu cea a

„informatorilor clasici".

Deosebirile esenţiale între informatorii clasici şi sursele personale ale

detectivului particular constau în:

• baza de atragere:

- în cazul informatorilor clasici baza de atragere poate fi: constrângerea,

cointeresarea materială, sentimentele patriotice;
 - în cazul surselor personale ale detectivului particular principala modalitate de
atragere o reprezintă raporturile de amiciţie statuate între cele două părţi şi
numai când situaţia o impune se recurge la cointeresarea materială.

Se exclude constrângerea ca modalitate de atragere, raporturile dintre detectivul

particular şi sursele personale fiind benevole;

• sistemul de legătură:

- în cazul informatorilor clasici acesta poate avea un caracter complex,

incluzând sisteme de legătură personală şi impersonală, pentru a asigura o
conspirativitate deplină a contactelor;

- contactele dintre detectivul particular şi sursele personale se realizează, de

regulă, la vedere şi numai dacă situaţia o impune, în anumite cazuri concrete,
se asigură conspirativitatea legăturilor.

• nivelul de secretizare al informaţiilor furnizate:

- informatorii clasici erau dirijaţi să obţină informaţii de toate categoriile, mai

ales când erau puşi în slujba unor interese străine de ţară;

- sursele personale ale detectivului particular furnizează informaţii care nu

depăşesc nivelul de secretizare „secret de serviciu" şi numai în condiţiile
prevăzute de lege.

Evident că această prezentare nu are pretenţia unei abordări totale şi complete,

existând şi alte deosebiri între informatorii clasici şi sursele personale ale
detectivului particular în legătură cu modul de verificare a sincerităţii şi loialităţii
acestora, modul de dirijare etc., care fac obiectul unor dezbateri la cursurile speciale
din cadrul colegiilor de profil.

5. Tehnici şi procedee de efectuare a investigaţiilor

În cuprinsul legii privind exercitarea profesiei de detectiv particular se fac unele

referiri la metode şi mijloace de investigare, fără a se oferi însă explicaţii
suplimentare la tehnicile şi procedeele de efectuare a investigaţiilor.

În acest sens, în cele ce urmează vom prezenta scurte referiri cu privire la

metodele şi tehnicile de investigare a persoanelor şi a înscrisurilor.
 Investigarea persoanelor are drept scop obţinerea de date şi informaţii, în
condiţiile legii, de natură a crea o imagine cât mai completă cu privire la toate
aspectele care definesc acea persoană sau care au legătură cu aceasta.

Investigarea unei persoane se poate realiza în funcţie de locul de domiciliu, după

autovehiculul pe care-l conduce etc.

5.1. Investigarea la domiciliu

Investigarea la domiciliu reprezintă modalitatea cea mai uzitată pentru obţinerea

de date şi informaţii cu privire la o persoană. Aparent simplă, această modalitate de
investigare implică un anumit grad de complexitate, mai ales în condiţiile în care
procesul investigativ presupune, în afara consultării cărţii de imobil şi contactarea
unor persoane de la domiciliu în scopul obţinerii de date şi informaţii de interes.
Situaţiile în care se recurge la această modalitate de investigare sunt diversificate, în
raport de scopul urmărit.

Prin investigaţiile la domiciliu, detectivul particular poate stabili despre

persoana ce face obiectul preocupărilor sale o serie de date, cum ar fi:

- date complete de identificare ale acesteia şi ale persoanelor cu care locuieşte

la adresă;
- natura relaţiilor dintre persoana investigată şi cele cu care locuieşte la adresă;

- comportamentul, pasiunile, viciile persoanei în cauză; • starea materială;

starea de sănătate; cercul relaţional;

- preocupări de natură infracţională; alte date de interes.

Cunoscând datele şi informaţiile care se pot obţine prin această modalitate de

investigare, detectivul particular va aprecia, în raport de necesităţi, care sunt
situaţiile în care va proceda la efectuarea de investigaţii la domiciliu.

Investigarea la domiciliu, ca orice activitate investigativă, presupune o

pregătire prealabilă a detectivului particular înainte de a acţiona. De regulă
aceasta constă în:

- stabilirea persoanelor de la adresă care vor fi contactate;

- stabilirea legendei de acoperire când situaţia impune; stabilirea modului de

derulare a dialogului cu persoanele contactate; stabilirea modului de
 contactare a persoanelor selectate pentru intervievare şi obţinerea datelor de
interes.

5.1.1. Stabilirea persoanelor de la adresă ce urmează a fi contactate.

Stabilirea persoanelor de la adresă ce urmează a fi contactate se va face în raport

de imobilul în care locuieşte persoana investigată, respectiv dacă aceasta este un bloc
de locuinţe, o vilă, o casă particulară, un hotel, motel, pensiune etc.

În condiţiile în care persoana investigată locuieşte într-un imobil cu mai multe

familii, în faza iniţială se contactează deţinătorii cărţilor de imobil. Aceştia, de
regulă, sunt persoane instruite, care ştiu să păstreze confidenţialitatea asupra
discuţiilor purtate şi care au o viziune de ansamblu asupra tuturor locatarilor din
imobil, mai ales în situaţia în care îndeplinesc şi funcţia de administrator. Atribuţia
lor de a actualiza permanent datele din cărţile de imobil le permite să intre în contact
cu locatarii imobilului şi să cunoască situaţia familială a acestora sau alte date de
interes.

În condiţiile în care datele obţinute prin intermediul deţinătorilor cărţilor de

imobil nu vor fi suficiente, se va pregăti cea de a doua etapă investigativă şi anume
contactarea unor persoane din anturajul apropiat. Contactarea acestor persoane,
denumite de noi într-o altă secţiune surse ocazionale, presupune o documentare
prealabilă asupra lor, invocarea unui pretext cât mai plauzibil pentru a le determina
să accepte dialogul, alegerea momentului oportun şi a locului de purtare a discuţiilor,
eventual stabilirea unei legende de acoperire etc., o abordare întâmplătoare fiind de
regulă sortită eşecului.

Cu tot totul altfel se va proceda în situaţia în care persoana investigată locuieşte

într-o vilă sau casă particulară numai cu familia sau partenerul de cuplu, procedura
de urmat fiind ceva mai complicată.

În astfel de situaţii, primele informaţii se obţin din dublura cărţii de imobil aflată
la secţia de poliţie în a cărei jurisdicţie teritorială se află casa sau vila respectivă. De
asemenea, prin intermediul agentului de proximitate care are în responsabilitate zona
sau strada unde se află imobilul se pot obţine şi alte date de interes cu privire la
persoana investigată.

Când datele obţinute în condiţiile menţionate nu sunt suficiente, se va proceda la

identificarea unităţilor de servicii care sunt în raporturi mai apropiate cu persoana
investigată şi se va proceda la contactarea acestora ţinând seama de cerinţele impuse
pentru sursele ocazionale.
 Dacă situaţia o impune, pentru obţinerea datelor şi informaţiilor de interes se
procedează la contactarea legendată a unor persoane care locuiesc la adresă
împreună cu cel investigat.

5.1.2. Stabilirea legendei de acoperire

Legenda de acoperire în acest context presupune o versiune susţinută de

detectivul particular faţă de persoana contactată prin care se va ascunde adevăratul
scop urmărit prin procesul investigativ. Aceasta se stabileşte în raport de natura
cazului, de personalitatea celui contactat, de conţinutul relaţiilor acestuia cu
persoana investigată, de condiţiile practicfe din teren.

5.1.3. Stabilirea modului de derulare a dialogului cu persoanele contactate

În raport de datele şi informaţiile ce urmează a fi obţinute şi de legenda de

acoperire aleasă, detectivul particular va trebui să-şi stabilească un anumit mod de
abordare a dialogului cu persoana contactată, care să denote o înlănţuire logică a
întrebărilor adresate.

În alcătuirea chestionarului de întrebări se va lua în calcul şi posibilitatea ca

persoana în cauză să nu fie sinceră, motiv pentru care aceeaşi întrebare se va adresa
în forme diferite. înregistrarea dialogului cu persoanele contactate sau consemnarea
în scris a datelor şi informaţiilor relatate de acestea are o importanţă deosebită în
formularea concluziilor la care se ajunge în urma discuţiilor purtate.

5.1.4. Stabilirea momentului de contactare a persoanelor selectate pentru

procesul investigativ

Alegerea momentului pentru contactarea surselor ocazionale din imobilul In care

locuieşte persoana investigată este la fel de importantă ca şi celelalte etape
pregătitoare. în acest sens, detectivul particular va trebui să aibă în vedere ca:

- momentul ales în scopul menţionat să nu coincidă cu perioada de timp când

persoana investigată se află la domiciliu datorită riscului de a se întâlni cu
persoana investigată şi a se realiza cunoaşterea fizică a detectivului particular.
O asemenea situaţie trebuie evitată, întrucât detectivul particular se poate
angrena şi în alte forme de investigare şi chiar de supraveghere fizică a celui
investigat, ceea ce reprezintă motive întemeiate pentru a nu se desconspira în
astfel de împrejurări; momentul ales să fie la ore rezonabile din zi, pentru a
nu risca ca persoanele în cauză să apeleze la intervenţia organelor de poliţie;
 momentul ales pentru discuţii să fie stabilit de comun acord cu persoana
contactată;

- de asemenea, atunci când situaţia o permite, este de preferat ca discuţiile să se

realizeze într-un loc public, în afara imobilului unde locuieşte persoana
investigată.

În cazul în care clientul doreşte extinderea investigaţiei şi la domiciliile anterioare

ale persoanei în cauză, detectivul particular va urma aceeaşi procedură, cu menţiunea
că procesul investigativ se va putea derula în mod deschis, întrucât persoanele
contactate vor fi mult mai degajate în discuţii şi nu vor manifesta teamă în a relata
în mod corect datele cunoscute deoarece subiectul nu mai locuieşte la adresă, iar
raporturile cu acesta au încetat. Şi în acest caz, detectivul particular va avea în vedere
ca persoanele contactate să nu fie rude sau prieteni apropiaţi ai celui investigat.

5.2. Investigarea după semnalmentele persoanei

În practica judiciară investigarea după semnalmentele persoanei are o importanţă

deosebită. Mass-media prezintă zilnic cazuri de infractori depistaţi de organele de
poliţie, cu sprijinul cetăţenilor, ca urmare a întocmirii portretului vorbit pe baza
descrierii semnalmentelor acestora de către victime sau de martorii oculari. Evident
că în situaţiile în care infractorii folosesc articole de deghizaj identificarea acestora
va fi mai dificilă, dar nu imposibilă, întrucât semnalmentele funcţionale şi
particulare sunt greu de modificat.

La rândul său, detectivul particular se va confrunta adesea în practică cu situaţii

când va trebui să investigheze şi să identifice persoane după semnalmente, astfel de
situaţii apărând frecvent atunci când:

- solicitantul investigaţiei nu cunoaşte despre persoana investigată decât

semnalmentele acesteia, adresa unde locuieşte sau eventual un loc pe care îl
frecventează;

- în procesul de supraveghere fizică se stabilesc legături ale subiectului care

sunt plasate la adrese, iar identificarea lor se realizează ulterior, prin
investigaţii, după semnalmente.

Aşa după cum se cunoaşte, semnalmentele reprezintă acele trăsături fizice

exterioare (la vedere) care individualizează o persoană în raport cu alţi indivizi şi în
baza cărora aceasta poate fi identificată, anatomia corpului uman, forma,
dimensiunile şi modul de dispunere a unor organe fiind diferite, în raport de genele
ereditare, vârstă, sex şi eventualele accidente.
 În practica judiciară şi în literatura de specialitate semnalmentele sunt
clasificate după cum urmează:

a) semnalmente anatomice sau statice, reprezentând particularităţi morfologice

ale corpului, capului, figurii umane şi ale elementelor lor componente;

b) semnalmente funcţionale care desemnează particularităţile de mişcare şi de

poziţie a corpului uman;

c) semnalmente particulare care definesc acele deviaţii anatomice şi funcţionale

care individualizează o persoană.

Pentru a nu ne depărta de scopul acestei lucrări, în această secţiune vom insera

numai acele date strict necesare detectivului particular pentru identificarea unei
persoane după semnalmente:

5.2.1. Semnalmentele anatomice includ:

- sexul persoanei, determinat de regulă prin observare directă;

- vârsta, apreciată cu ochiul liber care indică dacă persoana în cauză este

- copil, adolescent, tânăr, matur, bătrân;

- înălţimea, care poate caracteriza o persoană ca fiind de statură mică, medie

sau mare, cu menţiunea ca baza de calcul este diferită la bărbaţi faţă de femei,
cu cca. 5 cm. Aprecierea înălţimii unei persoane îl poate deruta pe detectivul
particular dacă nu va ţine seamă de încălţăminte, coafură sau articolele purtate
pe cap (pălărie, căciulă etc.);

- conformaţia corpului, după care o persoană poate fi categorisită ca grasă,

slabă, robustă, atletică;

- poziţia corpului care poate fi dreaptă sau aplecată în faţă;

- conturul corpului care poate fi normal sau anormal în condiţiile unor
malformaţii vizibile (cocoaşă etc.);

- membrele inferioare şi superioare care pot fi lungi, scurte, groase, subţiri,

păroase sau nu, proporţionate sau disproporţionate în raport cu corpul;

- forma capului care poate fi rotundă sau alungită;

- figura umană, care poate fi definitorie în portretizarea unei persoane,
incluzând o serie de elemente cum sunt:

- părul descris în raport cu linia de inserţie, densitate, lungime, culoare, mod de

coafare;

- fruntea, care se descrie în raport de înălţime, lăţime, contur, alte particularităţi;

- ochii, care se descriu după mărime, culoare, format, aşezare în orbită;

- genele, care pot fi scurte, lungi, rare, dese, dispuse într-o anumită poziţie;

- sprâncenele, descrise în funcţie de densitatea părului, poziţie, formă,

dimensiuni, culoare etc.;

- nasul, care se descrie ţinând seama de baza nazală, vârf, nări, aripile nasului,
înălţime, proeminenţă, culoare, alte particularităţi (puternic vascularizat etc.);

- profilul fronto-nazal, care poate fi continuu, paralel, frânt, unghiular, ondulat;

- gura, descrisă după grosime şi poziţia comisurilor;

- dinţii, descrişi în raport de mărime, culoare, dispunere, lucrări dentare etc.

- bărbia care poate fi descrisă în raport de înălţime şi lăţime, precum şi de unele

particularităţi; lobată, dublă, cu gropiţă, plată;

- mustaţa, descrisă după mărime, culoare, formă;

- urechea, descrisă după forma şi mărimea pavilionului, format dintr-o serie de

elemente fiecare cu particularităţile lor (helix, autohelix, tragus, autotragus,
lob).

5.2.2. Semnalmentele funcţionale constau în:

- mimica feţei, determinată de contracţia muşchilor feţei şi expresia privirii,

după care se poate aprecia că o persoană este calmă, supărată, enervată,
mirată, confuză, apatică, tandră, răutăcioasă, bănuitoare etc.;
- atitudinea, care defineşte persoana ca fiind relaxată, rigidă, contractată etc.;
 - gesticulaţia, care poate fi evidentă, nulă sau greu sesizabilă, constând în:
clipitul ritmic, mişcări ale capului, mâinilor, ale mărului lui Adam, frecatul
mâinilor, scobitul în nas, urechi, trecerea mâinii în mod frecvent prin păr,
aranjarea gulerului etc.;

- mersul care poate fi normal, degajat, legănat, sobru, sportiv, greoi, cu paşi
mari, mici etc.;

- vocea care poate fi categorisită în raport de sex, vârstă, şi de sunetele emise

care variază ca intensitate, timbru şi tonuri, putând fi: obişnuită, nazală,
gâtuită, răguşită etc.;

- vorbirea care poate fi normală, clară, greoaie, bâlbâită, cu pronunţări de

cuvinte incomplete sau cu înlocuirea ori deformarea unor consoane etc.

5.2.3. Semnalmentele particulare sunt cele mai importante în procesul de

investigare pentru identificarea unei persoane. Dintre acestea menţionăm:

- cicatricele de natură fizică, chimică, mecanică,. chirurgicală, care afectează

stratul dermic. Descrierea acestora se realizează în raport de amplasare pe
suprafaţa corpului, culoare, formă şi mărime;

- culoarea pielii, după care se poate categorisi o persoană ca fiind albă, neagră,
metisă, galbenă;

- petele, negii, aluniţele, descrise după poziţia de pe corp, formă, mărime,

culoare;

- ridurile, sesizabile de regulă, în zona feţei, descrise după intensitatea acestora,

adâncime, formă, mărime, amplasare;

- tatuajele, descrise după culoare, modelul reprezentat, loc de amplasare pe corp

etc.;

- alte semne particulare evidente.

5.3. Investigarea după ţinuta vestimentară

Ţinuta vestimentară reprezintă un element de bază şi definitoriu în identificarea

unei persoane, numai în situaţiile în care se apreciază că aceasta nu a avut timpul
necesar pentru a se schimba. Totuşi, există şi situaţii când persoana în cauză, din
anumite motive, foloseşte aceleaşi articole de îmbrăcăminte, pe durata unui anotimp.
 Descrierea ţinutei se realizează începând cu articolele de acoperire a capului,
articolele de îmbrăcăminte şi de încălţat, în descrierea acestora avându-se în vedere:
denumirea, culoarea sau culorile, gradul de uzură, materialul din care sunt
confecţionate. De asemenea, se mai precizează stilul, croiala la articolele
vestimentare, forma la cele de acoperire a capului, talpa şi forma tocului la cele de
încălţat.

Ca accesorii pot fi serviete, genţi diplomat, ace de cravată, poşete, bijuterii,

bastoane, umbrele etc., fiecare dintre acestea fiind descrise corespunzător, după
mărime, culoare, formă, mod de a fi purtate de persoana în cauză.

Deşi nu pot fi categorisite ca un accesoriu, a devenit o modă ca în anumite

împrejurări, unele persoane să fie însoţite de diverse animale, în special câini şi
pisici. Şi acestea pot reprezenta elemente preţioase care conduc la identificarea
persoanelor în cauză, când situaţia o impune. Descrierea rasei, culorii părului şi
anumitor particularităţi ale animalului în cauză pot conduce la identificarea, prin
investigaţii la domiciliu, a stăpânului sau a persoanei care-l are în grijă.

5.4. Identificarea şi investigarea persoanei după numărul de înmatriculare al

autovehiculului condus

Identificarea persoanei după numărul de înmatriculare al autovehiculului condus

este modalitatea cea mai des folosită de organele de poliţie pentru depistarea şi
tragerea la răspundere a celor vinovaţi de încălcarea normelor de circulaţie rutieră
pe drumurile publice.

După cum este cunoscut toate datele de identificare a autoturismelor şi a altor

vehicule puse în circulaţie, precum şi cele ale posesorilor lor sunt înregistrate în
evidenţele poliţiei rutiere, cu unele excepţii care nu fac însă obiectul acestei lucrări.

Dacă speţa în cauză solicită ca detectivul particular să identifice posesorul unui

autovehicul şi să efectueze investigaţii asupra lui, se apelează în primă instanţă la
evidenţele formaţiunii de poliţie rutieră, de unde se extrag datele de identificare ale
persoanei vizate, după care, în etapa a doua, se procedează la investigarea sa la
domiciliu.

Este posibil, însă, ca autovehiculul să circule cu număr fals de înmatriculare,

motiv pentru care identificarea adevăratului proprietar devine dificilă, fiind necesare
investigaţii complexe, care implică sprijinul organelor de poliţie rutieră.
 Când speţa în cauză solicită ca detectivul particular să identifice persoana
care se află la volanul autovehiculului, într-un anume moment, se pot ivi
anumite situaţii cu ar fi:
- conducătorul autovehiculului să fie şi posesorul acestuia, identificarea
realizându-se prin simpla consultare a evidenţelor formaţiunilor de circulaţie;

- autovehiculul să fie proprietatea unei persoane juridice, ceea ce presupune în

primă instanţă stabilirea acesteia, iar în etapa următoare efectuarea de
investigaţii pentru a identifica angajatul care se afla la volan în momentul de
interes pentru clientul detectivului particular;

- conducătorul autovehiculului l-a cumpărat de la proprietar, fără a întocmi

formalităţile de radiere şi reînmatriculare. în prima etapă se contactează fostul
proprietar, se identifică persoana căreia i-a fost vândut autovehiculul, iar în
etapa următoare se procedează la investigarea acesteia;

- conducătorul auto a furat autovehiculul, condiţii în care se apelează la toate

procedeele şi mijloacele de investigare pentru a identifica persoana în cauză,
cooperându-se îndeaproape cu organele de poliţie;

- conducătorul autovehiculului a împrumutat sau l-a închiriat de la proprietar.

în primă etapă se identifică proprietarul după care şi persoana căreia i-a fost
împrumutat sau închiriat, procedându-se la investigarea acesteia.

În toate aceste situaţii, în procesul de identificare a conducătorului auto se va lua

în calcul şi descrierea acestuia după semnalmentele date de către solicitantul
investigaţiei sau de martorii oculari.

5.5. Investigarea înscrisurilor

Cercetarea înscrisurilor reprezintă un domeniu specific de activitate al experţilor

criminalişti şi are drept scop depistarea contrafacerii de documente şi identificarea
persoanelor după scris.

În activitatea practică, detectivul particular se va putea confrunta adesea cu

solicitări din partea clienţilor de obţinere a unor înscrisuri care să servească ca
mijloace materiale de probă în justiţie.

Din aceste considerente am apreciat necesară familiarizarea cu unele noţiuni

generale privind ridicarea şi cercetarea înscrisurilor, latura tehnică a acestei
operaţiuni rămânând, însă, în sarcina expertului criminalist.
 Înscrisurile sunt acte scrise de mână, texte dactilografiate sau culese pe calculator,
bilete de bancă, timbre sau alte valori, precum şi instrumentele de autentificare a lor
(sigilii, ştampile etc.) care nasc, modifică sau sting raporturi juridice de drept civil.
Potrivit art.89 Cod proc. pen., înscrisurile pot servi ca mijloace de probă dacă prin
conţinutul lor se arată fapte sau împrejurări de natură să contribuie la aflarea
adevărului.

Ridicarea şi manipularea înscrisurilor se face în scopul folosirii acestora ca

mijloace de probă în justiţie, demonstrării faptului că acestea au constituit obiectul
infracţiunii de fals sau pentru folosirea lor ca suport pentru alte probe care să
conducă la identificarea persoanei implicată în contrafacerea acestora sau comiterea
altor infracţiuni.

Având în vedere cele menţionate mai sus, în operaţiunile de ridicare şi manipulare

a înscrisurilor, detectivul particular va trebui să respecte anumite cerinţe necesare
păstrării şi conservării acestora în starea în care au fost găsite aşa cum au fost de
tehnica criminalistică şi anume:

- pornind de la premisa că înscrisurile sunt purtătoare de amprente sau alte urme

care pot conduce la identificarea persoanei care le-a folosit sau contrafăcut,
ridicarea acestora se face cu penseta, o agrafă, clemă sau cu mănuşa prin
prinderea lor de colţuri;

- după ridicare se asigură prin depozitarea lor în locuri ferite de umezeală,

căldură, lumină solară etc. pentru a nu le altera compoziţia sau conţinutul lor;

- pe înscrisuri nu se fac nici un fel de adnotări, sublinieri sau alte operaţiuni de

natură a-l influenţa pe expertul criminalist; înscrisurile nu se îndosariază, nu
se copertează, nu se pliază înainte de a fi examinate de expertul criminalist;

- pentru protejare şi prindere la dosar, înscrisurile se introduc în plicuri sau

mape speciale;

- examinarea criminalistică se realizează numai de către specialişti, în baza

aprobării organului care a dispus expertizarea. întrucât există pericolul ca prin
procedeul tehnic de examinare criminalistică înscrisul să fie alterat sau
deteriorat, se procedează în prealabil la fixarea fotografică a imaginii iniţiale
a acestuia.

Totodată, pot fi întâlnite situaţii în care diverse persoane, pentru a scăpa de

anumite înscrisuri, de regulă care le incriminează sau le afectează interesele,
procedează la distrugerea acestora prin rupere, ardere, tocare, .iruncare în apă,
depozitare în locuri necorespunzătoare.

În cazul documentelor rupte sau tocate, fragmentele de hârtie se aşează pe o placă

de sticlă începând cu colţurile şi marginile, după care se adaugă şi celelalte
fragmente ţinând cont de modul de îmbinare a acestora, direcţia rândurilor,
alcătuirea literelor şi continuitatea frazelor, urmând ca la închiderea operaţiunii de
asamblare a fragmentelor de hârtie să fie aşează peste ele o altă placă de sticlă care
se prinde de cea folosită ca suport cu o bandă adezivă, după care înscrisul se predă
expertului criminalist pentru examinare, conform scopului urmărit. De precizat că
după reconstituirea înscrisului acesta se fixează fotografic.

În ceea ce priveşte înscrisurile distruse în parte prin ardere, când încă ard:

- se procedează la stingerea focului, cu grijă pentru a nu-l distruge mai rău;

- se acoperă cu un vas sau alt obiect; se ridică cu penseta din partea unde nu a
ars;

- se foloseşte un suport din carton pentru a nu se rupe când este introdus în

dispozitivul cu care urmează a fi transportat;

- transportarea se face într-un dispozitiv cu pat de vată care să nu preseze hârtia

şi să nu permită lovirea acesteia de pereţi.

Când arderea înscrisului este avansată, ridicarea se face numai după o tratare
prealabilă a acestuia cu substanţe folosite în tehnica criminalistică, urmărind să
mărească starea de coeziune a hârtiei. Examinarea unor astfel de documente se face
numai în laboratoarele criminalistice după ce în prealabil sunt tratate corespunzător.

În ce priveşte înscrisurile distruse ca urmare a acţiunii apei, umezelii sau altor

factori, pentru ridicarea şi protejarea acestora se procedează ca şi în cazul celor
distruse prin ardere.

Când se adresează unui expert pentru examinarea unui înscris de interes pentru
soluţionarea cazului în preocupări, detectivul particular trebuie să cunoască ce relevă
cercetarea făcută de acesta.

În afară de reconstituirea înscrisului respectiv, prin tehnicile şi metodele

criminalistice specifice, expertul în acest domeniu va putea stabili:
 - vechimea documentului, care în anumite speţe poate avea o importanţă
deosebită;

- autenticitatea înscrisului;

- compoziţia materialelor care au stat la baza constituirii înscrisului (hârtie,

cerneluri, elemente de siguranţă etc.);

- stabilirea falsurilor comise în înscrisuri;

- identificarea persoanelor după scrisul de mână;

- impresiunile ştampilelor;

- identificarea maşinilor de dactilografiat care au folosit la redactarea

înscrisului.

Nu rare sunt situaţiile când detectivul particular nu va putea beneficia de

serviciile unui expert criminalist, mai ales când timpul presează, motiv pentru care
va trebui să procedeze el însuşi la examinare pentru a stabili dacă este fals sau nu.

Ţinând seama de procedeele de falsificare menţionate mai sus, în

examinarea înscrisului, detectivul particular va trebui să urmărească dacă:

- există o continuitate logică a textului;

- sunt discordanţe dimensionale între forma grafică a literelor, cifrelor, altor

însemne, precum şi între spaţii şi rânduri;

- s-au folosit instrumente de scris diferite;

- liniile de contur ale însemnelor grafice au aceeaşi grosime, respectiv dacă

există aceeaşi presiune a scrisului;

- apar discordanţe privind cromatica cernelurilor ori a tuşurilor;

- hârtia este scămoşată, subţiată, are o transparenţă mărită în anumite locuri ca

urmare a ştersăturilor;

- absorbţia cernelurilor sau tuşului este diferită în anumite locuri ca urmare a

deformării hârtiei prin răzuire;
 - pe hârtie apar zone mate, pete gălbui, alte nuanţe ale cernelurilor şi tuşurilor
ca urmare a ştersăturilor textului iniţial prin folosirea agenţilor chimici etc.;

- în cazul elementelor de siguranţă se vor face comparaţii cu elementele

caracteristice ale celor originale pentru depistarea eventualelor discordanţe.

Nu trebuie pierdut din vedere şi faptul că pot fi şi falsuri perfect realizate, care nu
pot fi depistate decât prin examinarea criminalistică a înscrisului respectiv în
laboratoarele specializate.

6. Cercetarea la fata locului

6.1. Consideraţii generale

Abordarea acestei teme comportă un anumit grad de dificultate dată fiind

complexitatea activităţilor procedurale pe care le impfică, diversitatea situaţiilor în
care se recurge la această metodă investigativă, dotarea logistică şi pregătirea de
specialitate a celor care efectuează cercetarea la faţa locului. Intenţia noastră este de
a familiariza detectivul particular cu noţiunile generale, absolut necesare, privind
această metodă investigativă şi de a-i delimita competenţele pentru situaţii de acest
gen, lăsând în sarcina specialiştilor în domeniu să trateze în detaliu problematica de
profil.

Complexitatea acestei metode investigative, cum o denumim noi, derivă din

următoarele:

Presupune din partea celor care se implică în efectuarea cercetării la faţa locului
ample cunoştinţe de tehnică şi tactică criminalistică; acestea nu se pot dobândi decât
printr-o pregătire de specialitate în instituţii de învăţământ de profil şi prin activitate
practică;

Implică o anumită specializare pe diverse profile, în raport de natura faptei sau a

evenimentului (omor, furt sau tâlhării, accident rutier, explozii, incendii, catastrofe
aeriene, feroviare, maritime fluviale etc.); Presupune o dotare logistică specifică şi
cunoştinţe de specialitate pentru folosirea acesteia.

Evident, o astfel de activitate nu se poate desfăşura decât de către persoane cu o

pregătire profesională de specialitate şi îndrituite prin lege. Totuşi, apreciem că şi
detectivul particular trebuie să fie familiarizat cu aspecte ce ţin de această metodă
investigativă, întrucât în cariera sa se va confrunta cu diverse acte, fapte şi
evenimente ce impun cercetarea la faţa locului şi va fi pus în situaţia să acţioneze.
Important este ca în astfel de situaţii să-şi delimiteze competenţele şi să nu acţioneze
contrar legii. în acestă idee ne-am propus să abordăm acest subiect.

6.2. Fundamentarea juridică

Potrivit art. 129 Cod de procedură penală, cercetarea la faţa locului se efectuează
atunci când este necesar să se facă constatări cu privire la situaţia locului săvârşirii
infracţiunii, să se descopere şi să se fixeze urmele infracţiunii, să se stabilească
poziţia şi starea mijloacelor materiale de probă şi împrejurărilor în care infracţiunea
a fost săvârşită.

Organul de urmărire penală efectuează cercetarea la faţa locului în prezenţa

martorilor asistenţi, afară de cazul în care aceasta nu este posibil. Cercetarea la faţa
locului se face în prezenţa părţilor, atunci când este necesar. Neprezentarea părţilor
încunoştinţate nu împiedică efectuarea cercetării.

Când învinuitul sau inculpatul este reţinut sau arestat, dacă nu poate fi adus la
cercetare, organul de urmărire penală îi pune în vedere că are dreptul să fie
reprezentat şi îi asigură, la cererea sa reprezentarea.

Instanţa de judecată efectuează cercetarea la faţa locului cu citarea părţilor şi în

prezenţa procurorului, când participarea acestuia la judecată este obligatorie.

Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată poate interzice persoanelor

care se află ori vin de la locul unde se efectuează cercetarea să comunice între ele
sau cu alte persoane, ori să plece înainte de terminarea cercetării.

Am redat integral textul de lege care reglementează această activitate procedurală

întrucât din această derivă:

Definiţia metodei investigative de cercetare la faţa locului;

Organele îndrituite să efectueze cercetarea la faţa locului;

Cerinţele impuse pentru efectuarea cercetării la faţa locului.

În legătură cu definirea activităţii de cercetare la faţa locului, specialiştii în

domeniul tacticii criminalistice au dat un răspuns pe care îl preluăm, într-o formă
sintetizată, astfel:

- în cazul infracţiunilor de omor, locul faptei îl poate constitui, locul unde a fost
suprimată viaţa victimei, unde acesta a fost abandonată, dezmembrată sau
 găsită; locurile unde s-au depistat urme şi mijloace materiale de probă în
legătură cu fapta comisă;

- în cazul accidentelor rutiere cu victime decedate, locul faptei îl reprezintă

locul impactului autovehicul-pieton, locul unde a survenit decesul victimelor,
fie ele pietoni sau ocupanţi ai autovehiculului care a cauzat moartea acestora;
porţiunea de carosabil pe care a fost proiectată sau târâtă victima; traseul
parcurs de autovehicul din momentul impactului cu victima până la oprire;
locul undea oprit conducătorul autovehiculului pentru a şterge urmele
impactului cu victima etc.

- în cazul furturilor sau tâlhăriilor, locul faptei poate fi: sediul unor instituţii
publice sau private, punctele de lucru ale acestora, locurile de depozitare a
unor bunuri, locurile de producţie, locuinţele, mijloacele de transport, căile de
acces, precum şi cele folosite de făptuitori pentru a părăsi câmpul infracţional;
locurile unde s-a ascuns făptuitorul sau unde au fost dosite bunurile sustrase
de acesta, locul unde persoane tâlhărită a fost ameninţată, lovită, imobilizată,
deposedată de bunuri, itinerarul de deplasare a victimei pentru a scăpa de
agresor; locul unde a fost transportată şi abandonată victima etc.

- în situaţia producerii de distrugeri de bunuri sau victime umane prin explozii,

incendii sau alte procedee de acest gen, locul faptei poate fi: locul unde a avut
loc explozia sau incendiul, aria de extindere de consecinţe ale acestora,
locurile unde se găsesc bunurile distruse, victimele umane, căile de acces,
locurile unde au fost depistate mijloacele folosite pentru producerea exploziei
sau incendiului sau resturi ale acestora etc.

- în cazul catastrofelor aeriene, feroviare, maritime şi fluviale, locul faptei îl

poate reprezenta: aeroportul de decolare sau aterizare a aeronavelor; staţiile
de plecare şi sosire ale trenurilor; porturile de plecare şi armare a navelor;
suprafaţa de teren şi luciul de apă unde sunt găsite corpurile pasagerilor, ori
resturile mijloacelor de transport; zona unde s-a produs catastrofa şi cea unde
s-a descoperit epava acestora; birourile de mişcare, linia electrică de contact;
căile de acces spre locul producerii faptei şi de la acesta spre exterior etc. Aşa
după cum am menţionat, cercetarea la faţa locului este o problemă de
competenţa specialiştilor în domeniu, cele redate mai sus cu privire la locul
faptei reprezentând o reproducere a exemplelor date de aceştia pentru a
înţelege mai bine această metodă investigativă.

6.3. Ce poate releva cercetarea la faţa locului

 Potrivit precizărilor făcute de legiuitor în art. 129. Cod de procedură penală, o
cercetare la faţa locului realizată cu personal calificat şi o dotare logistică pe măsură
poate elucida o serie de aspecte, în cazul în speţă, vizând:

- Constatări cu privire la situaţia locului săvârşirii infracţiunii despre care am

făcut referire mai sus;

- Descoperirea şi fixarea urmelor infracţiunii; existenţa unor urme care să

demonstreze că s-a săvârşit o infracţiune ( nu în toate cazurile producerea unui
eveniment este determinată de o infracţiune);

- bunurile şi valorile care lipsesc de la locul faptei;

- Stabilirea poziţiei şi a stării mijloacelor materiale de probă; identificare

instrumentelor folosite la comiterea infracţiunii;

- Stabilirea împrejurărilor în care a fost comisă infracţiunea; căile folosite de

făptuitor pentru a pătrunde în câmpul infracţional; activităţile desfăşurate de
făptuitori la locul faptei; numărul infractorilor şi locurile de deplasare a
acestora în câmpul infracţional; cauzele, condiţiile şi împrejurările care au
determinat, favorizat ori facilitat comiterea infracţiunii; modificările
intervenite în câmpul infracţional, respectiv persoanele care le-au efectuat.

Deşi legiuitorul nu prevede în mod expres, considerăm că prin cercetarea la faţa

locului se pot stabili, în afara celor menţionate mai sus, martori oculari sau persoane
care au perceput, în tot sau în parte, fapta şi împrejurările săvârşirii acesteia, ori
aveau această posibilitate, prin intervievarea cărora să se poată clarifica multe din
necunoscutele cazului în speţă.

6.4. Competenţe privind efectuarea cercetării la faţa locului

Potrivit art. 129 Cod procedură penală, cercetarea la faţa locului se realizează de
organele de urmărire penală şi instanţele de judecată. în mod firesc, în asemenea
condiţii, se pune întrebarea: în ce condiţii şi în ce calitate se poate implica detectivul
particular în activitatea de cercetare la faţa locului; care sunt limitele competenţelor
sale.

Înainte de a încerca să dăm un răspuns la această întrebare, reiterăm precizarea,

conform căreia detectivul particular nu se implică decât în cazuistica privind
persoane fizice şi juridice private.
 Ţinând seamă de prevederile Codului de procedură penală privind organele de
urmărire penală competente să efectueze cercetarea la faţa locului, precum şi de cele
inserate în Legea nr. 329/2003 privind activităţile specifice pe care le poate desfăşura
detectivul particular, opinăm că acesta se poate implica în astfel de activităţi, în
anumite etape, în raport de natura infracţiunii care reclamă o astfel de procedură:

> Când investighează dispariţia unei persoane de la domiciliu şi depistează

locul unde acesta a căzut victimă infracţiunii de omor. în opinia noastră, într-o
asemenea situaţie, detectivul particular trebuie să acţioneze după cum
urmează:

- Sesizează organele de poliţie pentru a se dispune trimiterea la faţa locului a

echipei de specialişti în tehnica criminalistică; Informează persoana fizică sau
juridică care l-a angajat să efectueze investigaţii în caz şi cere permisiunea
cesteia de a participa la cercetarea la faţa locului, în calitate de martor asistent,
conform prevederilor legale;

- Până la sosirea la faţa locului a echipei de specialişti criminalişti întreprinde

unele măsuri de protejare şi conservare a locului faptei, constând în:
delimitarea cu aproximaţie a câmpului infracţional şi îndepărtarea curioşilor
din zona unde se prezumă că ar exista urme şi mijloace materiale de probă;
interzicerea pătrunderii în câmpul infracţional a altor persoane decât cele
abilitate de lege; protejarea obiectelor şi urmelor infracţiunii folosindu-se de
mijloacele avute la îndemână (hârtie, pânză, cutii de carton, folii de plastic
etc.);

- identificarea persoanelor acre pot da informaţii cu privire la comiterea

infracţiunii în vederea interogării lor ulterior;

- După sosirea la faţa locului a echipei de criminalişti, detectivul particular îl

pune în temă pe şeful echipei cu statutul său şi cu măsurile întreprinse până la
momentul respectiv şi dacă i se solicită, în condiţiile legii, îi furnizează
informaţiile pe care le-a obţinut în procesul investigativ cu privire la victimă
şi prezumtivii făptuitori;

- Dacă are acordul clientului său, solicită şefului echipei de criminalişti să

participe la cercetarea propriu-zisă la faţa locului, în calitate de martor
asistent;

- Dacă are acordul clientului de a participa la cercetări în calitate de martor

asistent, poate continua activitatea investigativă prin intervievarea
persoanelor în măsură să dea informaţii cu privire la fapta pe care să le
 folosească pentru descoperirea autorilor infracţiunii, în condiţiile legii.
Reamintim faptul că, la solicitarea organelor de urmărire penală sau a
instanţelor de judecată, detectivul particular este obligat prin lege să furnizeze
informaţiile pe care le deţine, de natură să contribuie la aflarea adevărului.

Prin urmare şi într-o speţă care pare exclusiv de competenţa organelor de

urmărire penală, detectivul particular se poate implica în cercetarea la faţa locului în
anumite etape, prestând diverse activităţi și anume:

- în situaţiile în care victimele infracţiunilor cate reclamă această activitate

procedurală solicită în mod expres ca echipele de criminalişti să fie asistate
pe timpul derulării cercetării la faţa locului de către un detectiv particular.
Astfel de situaţii se vor întâlni frecvent în cazul companiilor de asigurări şi al
altor agenţi economici privaţi care angajează detectivi particulari cu statut
permanent.

- în cazul infracţiunilor de furt, când din anumite considerente victimele nu

doresc să sesizeze organele de poliţie, dar sunt interesate să afle cine sunt
autorii faptelor. Astfel de situaţii se întâlnesc atunci când victima suspectează
că autorul faptei este un membru de familie, un bun prieten, o persoană faţă
de care nutreşte anumite sentimente, ori în cazul agenţilor economici privaţi,
un bun profesionist aflat într-un moment de rătăcire. Normal, în asemenea
condiţii, victima va apela la serviciile unei societăţi specializate de detectivi
particulari. De precizat că deşi fapta întruneşte elementele constitutive ale
unei infracţiuni, întrucât victima nu depune plângere penală, făptuitorul nu
poate fi tras la răspundere penală şi prin urmare un detectiv particular nu este
obligat să sesizeze organele de urmărire penală. Altfel se pune problema în
cazul infracţiunilor de omor sau de altă natură, cu consecinţe grave, când chiar
dacă clientul nu doreşte să sesizeze organele de urmărire penală, detectivul
particular are obligaţia legală să o facă.

- Când învinuitul sau inculpatul este reţinut sau arestat şi apelează la serviciile
unui detectiv particular pentru a-l reprezenta la cercetarea la faţa locului.

În condiţiile în care detectivul particular participă la cercetarea la faţa

locului în calitate de martor asistent, de reprezentant al inculpatului ori
învinuitului, va urmări:

- Dacă echipa de criminalişti s-a deplasat la faţa locului în mod operativ, timpul
de deplasare având un rol esenţial în procentajul reuşitei de depistare a
făptuitorilor;
 - Dacă membrii echipei de criminalişti sunt apţi din punct de vedere fizic pentru
efectuarea acestei operaţiuni;

- Dacă echipa de criminalişti este dotată logistic corespunzător; Dacă s-a

delimitat în mod corect aria de cercetare la faţa locului; Dacă cercetarea se
efectuează în condiţii atmosferice şi de vizibilitate corespunzătoare;

- Dacă s-au folosit mijloace şi procedee adecvate pentru prelevarea urmelor şi

ridicarea mijloacelor materiale de probă etc.

Desigur, pot fi diverse situaţii când detectivul particular se poate implica în

cercetarea la faţa locului, în anumite etape, cele menţionate mai sus fiind, în opinia
noastră, suficiente pentru a motiva necesitatea pregătirii şi documentării sale cu
privire la această activitate procedurală.

6.5. Etapele cercetării la faţa locului

Pentru a se implica în cercetarea la faţa locului, în limitele cerinţelor şi

competenţelor legale, dar mai ales pentru a fi în măsură să evalueze corect activitatea
echipelor specializate de criminalişti, când situaţia impune, detectivul particular
trebuie să fie familiarizat cu etapele acestei operaţiuni, pe cât posibil, aşa cum au
fost cele statuate în literatura de specialitate:

6.5.1. Activităţi premergătoare la faţa locului

- primirea, consemnarea şi verificarea sesizării;

- alcătuirea echipei de deplasare la faţa locului, în raport de natura faptei sau a

evenimentului şi desemnarea coordonatorului acesteia;

- asigurarea tehnico-materială a echipei de criminalişti cu: trusă criminalistică

universală; trusă fotografică; aparatură de filmare şi înregistrare audio;
mijloace de comunicare pentru menţinerea legăturii; recuzită pentru
însemnarea observaţiilor la faţa locului, realizarea de schiţe, inserarea
declaraţiilor martorilor oculari etc. Pregătirea autolaboratorului criminalistic
cu toate mijloacele şi substanţele necesare unei astfel de operaţiuni;

- asigurarea mijloacelor auto pentru deplasarea cu operativitate de la faţa

locului, ştiut fiind faptul că timpul de deplasare la locul faptei are o importanţă
deosebită în reuşita depistării autorilor infracţiunii;
- asigurarea prezenţei specialiştilor, a martorilor asistenţi ori reprezentantului
desemnat, la cerere, de învinuit ori inculpat aflat în stare de reţinere sau arest,
respectiv a procurorului când instanţa de judecată dispune.

6.5.2. Activităţi pregătitoare la faţa locului

• informarea echipei de criminalişti, conform competenţelor cu privire la

faptele sau evenimentele pentru care s-a solicitat la faţa locului; verificarea
modului în care s-a acţionat până la sosirea echipei de criminalişti, stabilirea
rezultatelor obţinute şi dispunerea de măsuri corespunzătoare;

• determinarea modificărilor care au survenit în aspectul iniţial al locului faptei;

• delimitarea cât mai clară a perimetrului de cercetat;

• stabilirea măsurilor de pază a locului faptei;

• identificarea martorilor oculari şi stabilirea persoanelor suspecte;

• stabilirea metodelor concrete de cercetare a locului faptei;

• organizarea activităţii de culegere de informaţii care se va derula în

• paralel cu cercetarea la faţa locului;

• asigurarea continuităţii activităţii în zonele limitrofe câmpului infracţional;

asigurarea locurilor, instalaţiilor, documentelor ce prezintă importanţă pentru
elucidarea cauzei;

• luarea măsurilor pentru înlăturarea altor pericole iminente (incendii, explozii

etc.) care să impieteze asupra desfăşurării în siguranţă a operaţiunii de
cercetare;

• dispunerea de măsuri suplimentare a forţelor umane implicate ori de

completare a dotărilor logistice, dacă situaţia o impune;

• cooperarea cu alte organe, agenţii private, factori de conducere ai agenţilor

economici privaţi afectaţi etc.

6.5.3. Cercetarea propriu-zisă la faţa locului

> Faza statică, care presupune

 - observarea locului faptei, sub aspectul delimitării câmpului infracţional;
orientarea locului faptei, în interiorul perimetrului cercetat, sub raportul
topografic şi criminalistic;

- marcarea căii de acces în perimetrul cercetat şi delimitarea numărului de

persoane care acced în acesta;

- stabilirea ordinii în care membrii echipei pătrund în perimetrul cercetat, având

prioritate specialistul criminalist şi coordonatorul operaţiunii; marcarea şi
protejarea locului unde se găsesc urme ori mijloace materiale de probă;

- determinarea itinerarului parcurs de autorii faptei; folosirea câinelui de

urmărire;

- fixarea locului faptei prin fotografii de orientare şi fotografii schiţă a

obiectelor principale şi a urmelor.

Se urmăreşte şi reţine, de asemenea, sarea instalaţiilor, agregatelor, a aparaturii,

uşilor, ferestrelor, sistemelor de iluminare, vizibilitatea, starea atmosferică,
mirosurile persistente, starea căilor de acces, amplasarea diferitelor obiecte, poziţia
victimelor etc.

> Faza dinamică, care constă în:

- examinarea atentă, sub toate aspectele, a fiecărei urme identificate şi marcate

în faza statică;

- fixarea urmelor - topografic şi criminalistic - prin măsurători în raport cu alte

urme, cadavru sau diverse repere din ambianţa locului faptei; relevarea,
fixarea, ambalarea şi ridicarea tuturor urmelor existente la locul faptei;

- fotografierea şi deservirea fiecărei urme, sub aspectul naturii, culorii,

- formei, mirosului etc.

în raport de natura faptei, urmele pot fi:

- la infracţiunile comise cu violenţă întotdeauna se vor căuta urme biologice,

microurme, obiecte folosite de autori pentru comiterea faptei (corpul delict);
 - la faptele îndreptate împotriva avutului public sau privat se vor căuta urme ale
instrumentelor, ori ale mijloacelor de deplasare a făptuitorilor;

- în cazul distrugerilor se va examina craterul exploziei în cercuri concentrice

pentru identificarea surselor ce au produs explozia sau incendiul etc.

Toate aspectele menţionate mai sus, în legătură cu etapele activităţii de cercetare

la faţa locului, comportă largi comentarii şi explicaţii care nu se pot realiza decât de
specialiştii în domeniu în cadrul cursurilor organizate din colegiile de profil. Noi am
reprodus numai acele aspecte, de strictă necesitate, pentru familiarizarea detectivului
particular cu această activitate procedurală, reflectate din studiile de specialitate ale
cercetătorilor în domeniu şi le-am interpretat prin prisma cerinţelor profesiei de
detectiv.
 Capitolul VIII. Supravegherea fizică

1. Consideraţii generale

În abordarea acestui subiect, deosebit de sensibil, am apreciat ca necesare câteva

precizări preliminare pentru evitarea unor interpretări eronate sau rău intenţionate
din partea celor interesaţi de lecturarea sau studierea acestui volum.

Astfel, cunoscând faptul că până la apariţia Legii privind exercitarea profesiei de

detectiv particular, supravegherea fizică, este adevărat sub o altă denumire,
reprezenta în România o metodă specifică de muncă numai pentru organele
specializate din sistemul siguranţei naţionale, pentru a evita orice tentă de
interpretare privind deconspirarea unor tehnici folosite de acestea, precizăm că în
redactarea acestui capitol am utilizat ca material bibliografic lucrări de specialitate
cu caracter public apărute în ţările cu tradiţie în acest domeniu, dintre care
menţionăm lucrarea de specialitate Fundamentals of Physical Surveillance, având ca
autori pe Raymond P. Siljander, B.A. şi Drake Powers, ofiţeri de poliţie în
Departamentul de Poliţie Minnesota, SUA.

În aceeaşi idee, pentru a diferenţia activitatea detectivului particular de cea a

organelor specializate din sistemul siguranţei naţionale, cu privire la această metodă
de muncă, vom folosi în continuare terminologia uzitată de specialiştii străini. Orice
asemănare în privinţa tehnicilor de supraveghere fizică, a mijloacelor folosite şi a
terminologiei din acest manual, cu activitatea specifică organelor specializate din
sistemul siguranţei naţionale derivă, exclusiv, din particularitatea acestei metode de
muncă.

Totodată, având în vedere complexitatea activităţii de supraveghere fizică,

determinată de varietatea tehnicilor speciale pe care le implică, paleta largă de
circumstanţe în care se derulează şi, nu în ultimul rând, de natura schimbătoare a
fiinţei umane, prin cele prezentate de noi în această lucrare dorim formarea unei
viziuni de ansamblu, respectiv iniţierea detectivului particular cu privire la această
metodă specifică de muncă, urmând ca formarea detectivului particular pentru
supravegherea fizică, sub aspectul pregătirii teoretice şi practice să se realizeze prin
urmarea cursurilor din colegiile de specialitate.

De asemenea, apreciem că dată fiind sensibilitatea acestei activităţi, pregătirea de

specialitate pe care o implică şi experienţa practică necesară, supravegherea fizică
va trebui să reprezinte, ca regulă generală, un ultim resort la care să apeleze, după
ce detectivul particular a epuizat toate celelalte metode investigative de obţinere a
informaţiilor, iar recurgerea, în etapa iniţială a procesului investigativ, la această
metodă trebuie să reprezinte o excepţie impusă de natura cazului şi de timpul scurt
de soluţionare a acestuia.

Nu în ultimul rând, facem precizarea că detectivul particular va trebui să se

supună aceloraşi principii de muncă şi cerinţe legale, fiind direct răspunzător pentru
respectarea sau încălcarea acestora. Recurgerea la această metodă specifică se va
realiza în condiţiile respectării prevederilor art. 18 din Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului şi a legislaţiei interne.

2. Noţiunea, scopul şi sarcinile supravegherii fizice

2.1. Noţiunea şi terminologia specifică supravegherii fizice

În contextul în care este abordată în acest volum, supravegherea fizică poate fi

definită ca fiind o activitate de observare directă, cu ochiul liber sau cu mijloace
ajutătoare, a persoanelor şi activităţilor desfăşurate de acestea, la un anumit moment
dat, într-un anumit loc Sau împrejurare, în scopul obţinerii de informaţii de interes
pentru clientul detectivului particular.

În literatura de specialitate se uzitează ca termeni sinonimi, observarea, filajul

sau urmărirea. Din studierea semnificaţiei acestor termeni se poate ajunge la
concluzia că se definesc unul prin altul, intercondiţionându-se reciproc, ceea ce
denotă că fiecare în parte poate fi folosit pentru desemnarea acestei activităţi
specifice.

În ceea ce priveşte terminologia folosită de noi în acest manual, aceasta se rezumă

la următorii termeni specifici:

• supraveghetor, desemnând acea persoană care efectuează

supravegherea fizică, în speţă, detectivul particular;
• subiect, reprezentând persoana supravegheată;

• adresă, reprezentând imobilele sau locuinţele frecventate sau

vizitate de subiect şi de legăturile acestuia pe timpul supravegherii;

• metodă, reprezentând un procedeu, o cale pentru a obţine un anumit

rezultat;

• mijloace, desemnând, în acest context, întreaga gamă de

echipamente logistice ajutătoare pentru efectuarea supravegherii
fizice în condiţii de deplină conspirativitate;
 • echipaj, reprezentând cel puţin doi supraveghetori şi mijlocul auto
folosit de aceştia în operaţiuni de supraveghere.

Trebuie menţionat faptul că, de regulă, fiecare societate sau cabinet individual de
detectivi particulari îşi elaborează un cod de comunicare propriu în care terminologia
uzitată în procesul de supraveghere poate îmbrăca diverse forme şi denumiri
codificate, cunoscute numai de cei care sunt angrenaţi în astfel de operaţiuni. Pentru
aceste motive, considerăm că terminologia folosită de detectivul particular în
procesul de supraveghere fizică este mai puţin importantă

2.2. Scopul supravegherii fizice

În literatura de specialitate apărută în ţările cu tradiţie în domeniul investigaţiei

private se menţionează că scopurile urmărite prin supravegherea fizică constau în:

• stabilirea şi/sau verificarea identităţii subiectului şi a legăturilor

acestuia;
• stabilirea activităţii şi comportamentului subiectului şi a legăturilor
de interes ale acestuia;
• dezvoltarea şi/sau verificarea unor informaţii obţinute despre subiect
şi legăturile de interes ale acestuia prin alte metode investigative;
• verificarea loialităţii, cinstei şi corectitudinii subiectului
supravegheat în raporturile cu solicitantul investigaţiei;
• obţinerea unor elemente cu caracter probatoriu , ce pot fi folosite în
instanţă şi în alte scopuri (ex. desfacerea contractului de muncă al
unui angajat).

2.3. Sarcinile ce se pot rezolva prin supravegherea fizică

În ceea ce priveşte sarcinile ce se pot rezolva prin supravegherea fizică, autorii

de specialitate apreciază că acestea pot avea un caracter de dificultate sporit având
în vedere acurateţea datelor şi informaţiilor obţinute, ca urmare a observării directe
a subiectului.

În raport de specificul domeniului de activitate, stipulat în Legea privind

exercitarea profesiei de detectiv particular, apreciem că sarcinile ce se pot rezolva
prin supravegherea fizică de către detectivul particular pot consta în:

2.3.1. în ceea ce priveşte conduita ori moralitatea publică a persoanelor

supravegheate fizic
 - stabilirea activităţii şi a comportamentului persoanei supravegheate pe o
anumită perioadă determinată sau în anumite circumstanţe date;
- stabilirea loialităţii subiectului investigat în raporturile cu solicitantul
investigaţiei, sub aspectul afirmaţiilor sau declaraţiilor făcute cu privire l;i
deplasările efectuate, activităţile prestate etc.;

- stabilirea mediilor şi locurilor frecventate de subiectul investigat; stabilirea

adreselor vizitate de subiectul investigat şi a scopului acestor vizite;

- stabilirea legăturilor subiectului investigat, a scopului contactării acestora,

identificarea lor;

- stabilirea viciilor, pasiunilor, înclinaţiilor subiectului investigat;

- stabilirea cinstei şi corectitudinii unui angajat în raporturile cu angajatorul,

sub aspectul îndeplinirii sarcinilor de serviciu încredinţate;

- fixarea unor momente foto şi video, reprezentând elemente cu caracter

probatoriu vizând activităţi, preocupări ale subiectului investigat care
contravin bunelor moravuri şi cerinţelor legale etc.;

2.3.2. în ceea ce priveşte solvabilitatea ori seriozitatea unei persoane fizice sau
juridice, potenţial partener de afaceri:

- obţinerea de date şi informaţii care să confirme ori să infirme afirmaţiile

persoanei, potenţial parteneră de afaceri, cu privire la activităţile pe care le
desfăşoară şi bunurile patrimoniale ce pretinde a le deţine; Adesea în practică
s-au înregistrat cazuri în care diverşi indivizi, rău intenţionaţi, purtând o ţinută
vestimentară adecvată omului de afaceri, folosindu-se de un limbaj pe măsură
şi coborând din maşini de lux, închiriate sau chiar furate au pretins că
reprezintă firme particulare prospere, şi au reuşit să îi determine pe asociaţii
unei societăţi comerciale să le furnizeze marfă pe credit sau pe CEC-uri fără
acoperire în bancă, pricinuindu-le pagube materiale însemnate. în astfel de
cazuri, aparenţele au înşelat vigilenţa păgubiţilor.

- verificarea potenţialilor parteneri de afaceri, prin supraveghere fizică,

premergătoare perfectării unor contracte comerciale, mai ales când se ridică
unele suspiciuni, poate scuti partea de bună credinţă de capcanele unor
escroci.

- obţinerea de date şi informaţii privind mediile şi locurile frecventate de

persoanele, potential partenere de afaceri, legăturile acestora şi natura lor;
 - stabilirea viciilor persoanei, potenţial partener de afaceri, are de asemenea, o
importanţă deosebită în luarea deciziilor de a perfecta o afacere cu aceasta.
O persoană care consumă droguri sau băuturi alcoolice în mod exagerat ori este
clienta fidelă a sălilor de jocuri de noroc unde poate pierde sume însemnate de bani,
nu poate fi recomandat ca un bun partener de afaceri.

Rezumând, datele şi informaţiile obţinute de detectivul particular prin

supravegherea fizică, în acest domeniu, trebuie să ateste identitatea subiectului
investigat, activitatea prestată de acesta, cercul de relaţii, viciile, ptisiunile şi
înclinaţiile, bunurile mobile şi imobile pe care le deţine, în aşa fel încât să se poată
trage concluziile necesare privind seriozitatea şi nolvabilitatea sa, ca viitor
partener de afaceri.

2.3.3. în ceea ce priveşte persoanele dispărute de la domiciliu, de competenţa

detectivului particular:

- obţinerea de date şi informaţii care să conducă la depistarea locului unde se

află persoana dispărută;

- supravegherea fizică a unor legături ale persoanei dispărute ori despre care s-
au obţinut date, prin alte metode şi mijloace specifice, că ar cunoaşte locul
unde se află sau o contactează, ceea ce poate conduce la depistarea acesteia şi
respectiv la soluţionarea cazului.

2.3.4. în ceea ce priveşte bunurile care fac obiectul unor litigii civile sau
penale, înstrăinate în scopul prejudicierii unei părţi în proces:

- obţinerea de date şi informaţii privind actele pregătitoare făcute de persoana

interesată să înstrăineze bunul aflat în litigiu; obţinerea de date şi informaţii
cu privire la persoanele contactate de subiectul investigat, suspectate a fi
implicate în înstrăinarea bunului aflat în litigiu;

- obţinerea de date şi informaţii, precum şi a unor elemente probatorii cu privire

la locul unde se află bunul înstrăinat (n.n. - în cazul bunurilor mobile).

2.3.5. în ceea ce priveşte asigurarea protecţiei împotriva scurgerii de

informaţii din sfera vieţii private sau a activităţii agenţilor economici care
doresc să păstreze confidenţialitatea acestora

- obţinerea de date şi informaţii privind activitatea, comportamentul, legăturile

şi natura acestora, viciile .adresele vizitate etc. vizând angajaţii suspectaţi de
 sustragere de documente cu caracter secret de serviciu sau confidenţial şi de
divulgare a conţinutului acestora;
- verificarea candidaţilor la angajare, sub aspectul comportamentului, cercului
de relaţii, viciilor, mediilor şi locurilor frecventate, ca măsură de asigurare a
protecţiei împotriva scurgerii de informaţii;
- dotarea tehnico-materială a fiecărui supraveghetor (binocluri, mijloace auto,
camere video, aparate foto, mijloace de înregistrare, de comunicaţie, recuzită
etc.);

- stabilirea modalităţilor de legătură între supraveghetori;

- dotarea financiară pentru anumite situaţii (când subiectul întră în baruri,

utilizează taximetre pentru deplasare etc)

- stabilirea modalităţilor de acţiune în situaţiile în care subiectul devine

suspicios şi procedează la acţiuni de autoverificare etc.

- Instructajul se poate repeta de la o zi la alta sau chiar mai repede în raport de

situaţia operativă din teren.

- obţinerea de elemente probatorii privind sustragerea de documente cu caracter

secret de serviciu şi divulgarea de date şi informaţii cu astfel de conţinut către
persoane neautorizate;

Prin supravegherea fizică sub acoperire, care presupune infiltrarea în mod

legendat a detectivului particular pe lângă subiect, acesta din urmă poate fi
determinat să-şi schimbe modul de viaţă, să renunţe la unele vicii, să abandoneze
anumite preocupări, angajamente cu tentă infracţională, să-şi schimbe locul de
muncă.

În toate situaţiile datele şi informaţiile obţinute prin supravegherea fizică trebuie

coroborate cu cele rezultate din folosirea altor metode şi mijloace investigative. De
cele mai multe ori, supravegherea fizică are drept scop verificarea sau dezvoltarea
informaţiilor obţinute prin alte mijloace şi metode investigative.

3. Calităţile personale psihice şi fizice ale supraveghetorului

3.1. Calităţi psihice

 În partea introductivă au fost prezentate elementele definitorii ale personalităţii
detectivului particular, în care se regăsesc calităţile personale şi fizice ale acestuia,
în calitatea sa de investigator în general.

În acest capitol vom insista asupra acelor elemente definitorii ale personalităţii
detectivului particular, sub raportul calităţii sale de supraveghetor, cum este denumit
în această ipostază.

Literatura de specialitate a evidenţiat o serie de calităţi personale pe care trebuie

să le aibă detectivul particular care desfăşoară activitate de supraveghere fizică, şi
anume:

3.1.1. Atitudinea cu privire la activitatea prestată

Este foarte important în activitatea de supraveghere fizică să se acţioneze, pentru

îndeplinirea sarcinilor asumate, într-o manieră eficientă şi cu mult profesionalism,
cu dorinţa de a nu face economie de timp şi efort pentru a avea convingerea că
sarcina asumată a fost corect şi complet îndeplinită.

A trata cu toată seriozitatea şi responsabilitatea sarcinile asumate, prin efectuarea

supravegherii fizice, înseamnă a avea o atitudine, respectiv o concepţie sănătoasă cu
privire la statul de detectiv particular.

3.1.2. Puterea de observare

Capacitatea de observare în activitatea de supraveghere fizică are o Importanţă

deosebită, aceasta putând fi dezvoltată printr-o practică de a sesiza, de a fi atent la
tot ceea ce se derulează în jur, reţinând unele aspecte până la detalii.

3.1.3. Putere de memorare

O persoană care şi-a propus să fie atentă la evenimentele ce se derulează în jurul

său şi la detalii îşi va dezvolta în mod automat şi capacitatea de observare şi puterea
de memorare. Memorarea înfăţişării fizice, a vestimentaţiei, a legăturilor subiectului,
a unor adrese, numere de înmatriculare a autovehiculelor ce prezintă interes etc. au
o relevanţă deosebită în procesul de supraveghere fizică, permiţând detectivului
particular să întocmească un raport de concluzii cât mai complet şi adecvat cerinţelor
profesionale. La fel ca şi capacitatea de observare, memoria se poate îmbunătăţi în
timp prin practică şi exerciţii constante. în activitatea practică puterea de memorare
trebuie dublată de mijloace ajutătoare, pentru evitarea unor confuzii.

3.1.4. Răbdare şi perseverenţă

 Răbdarea şi perseverenţa reprezintă calităţi esenţiale pentru acei detectivi care se
angajează în activităţi de supraveghere fizică. în cazul supravegherii la puncte fixe,
când de regulă, se aşteaptă ore, uneori zile în şir pentru a se întâmpla ceva care să
prezinte interes, răbdarea şi perseverenţa reprezintă cheia succesului.

Abandonarea, chiar şi pentru câteva clipe, a supravegherii fizice, într-o astfel de

situaţie, poate conduce la ratarea operaţiunii, respectiv scăparea de sub observaţie a
momentului de interes pentru solicitant.

3.1.5. Adaptabilitatea la mediu

Detectivul particular care se angrenează într-o activitate de supraveghere fizică

trebuie să aibă capacitatea de a se adapta uşor mediului in care operează pentru a
evita deconspirarea. Justificarea prezenţei într-un nnumit mediu sau loc, printr-o
vestimentaţie adecvată, o preocupare şi un comportament corespunzător celor din
jur îl va scuti pe detectivul particular Hngrenat în operaţiunea de supraveghere fizică
de a fi suspicionat de subiect sau alte persoane. Studierea prealabilă a zonei în care
urmează să ofectueze supravegherea fizică, familiarizarea cu obiceiurile,
vestimentaţia celor din zonă, îl poate ajuta pe detectivul particular să-şi găsească
legenda de acoperire adecvată care să-i justifice prezenţa în împrejurările respective.

3.1.6. Viteză de reacţie în luarea deciziilor

În procesul de supraveghere fizică detectivul particular se va confrunt;i cu tot

felul de situaţii şi tipuri de persoane, schimbătoare de la un moment la altul, care să-
l pună în situaţia de a reacţiona imediat şi de a lua decizii adecvate circumstanţelor.

Anticiparea joacă un rol eficient când se confirmă prin activitate;» practică a

subiectului, însă de cele mai multe ori acţiunile acestuia sunt imprevizibile, motiv
pentru care detectivul particular, în postura do supraveghetor, trebuie să gândească
repede şi limpede asupra soluţiei pi> care urmează să o adopte într-o astfel de
situaţie. Când nu este în măsurii să procedeze în această manieră procentajul său de
succes va scădea în mod substanţial.

3.1.7. încrederea în sine

Supravegherea fizică presupune un grad ridicat de încredere în propriile

posibilităţi de a reacţiona repede şi în mod decisiv în şi circumstanţo schimbătoare.
Autoîncrederea se dezvoltă ca rezultat al competiţiei profesionale, al atitudinii şi al
practicii ca investigator.
 3.1.8. Un bun rationament

Un detectiv particular care stabileşte tehnicile de supraveghere fizică, necesarul

logistic şi uman în raport de datele şi informaţiile pe care le deţine cu privire la
subiect şi zona în care urmează să acţioneze are şanse reale să obţină rezultatele
scontate, fără să se deconspire. Adoptarea unui raţionament corespunzător
circumstanţelor din teren, depinde în mare măsură de cunoştinţele specifice
acumulate în acest domeniu, de puterea de a discerne şi anticipa care sunt elementele
ajutătoare oferite de mediul înconjurător în situaţiile limită, pentru a evita pierderea
din supraveghere a subiectului sau deconspirarea operaţiunii.

3.1.9. Abilitatea de a sesiza esenţa

Se spune că un detectiv particular este atât de bun ca profesionist, pe cât este în

măsură să întocmească un raport concis, care să cuprindă aspectele de interes pentru
solicitantul investigaţiei. Scăparea din vedere a unor aspecte de interes şi inserarea
în raport a unor date nerelevante, de umplutură, scade considerabil procentul de
credibilitate cu privire la profesionalismul detectivului particular în cauză.

3.1.10. Comunicarea verbală

Detectivul particular angrenat în acţiuni de supraveghere fizică trebuie ■A (ie

capabil să se exprime cursiv, concis, pe înţelesul interlocutorului şi să mlaleze cât
mai exact observaţiile sale cu privire la aspectele de interes pentru solicitantul
investigaţiei. Ca regulă, pe parcursul unei investigaţii, dotectivul particular menţine
o legătură permanentă cu solicitantul şi-l Informează periodic asupra rezultatelor
obţinute. Sunt posibile şi situaţiile cflnd, dată fiind calitatea sa de martor ocular la
comiterea unei infracţiuni de cfltre subiect, detectivul particular, supraveghetor, să
fie solicitat de instanţă sil depună mărturie. în astfel de situaţii comunicarea verbală
are un rol nsenţial.

3.2. Calităti fizice

3.2.1. înălţime

Detectivul particular care se angrenează în activitatea de supraveghere fizică nu

trebuie să iasă în evidenţă printr-o înălţime disproporţionată în mport cu cei din jur,
o greutate supraponderală sau sub limitele normale, nnumite afecţiuni fizice care să
împieteze asupra mersului sau să aibă tiemne particulare care să atragă atenţia.

3.2.2. O condiţie fizică bună

 În procesul de supraveghere fizică detectivul particular se va confrunta şi cu
situaţii în care subiectul preferă mersul pe jos, pe distanţe considerabile, urcă pe
scări, nefolosind liftul, este un sportiv de performanţă etc., motiv pentru care
supraveghetorul, la rândul său, trebuie să aibă o condiţie fizică bună, în aşa fel încât
să-şi poată îndeplini sarcinile asumate.

3.2.3. O vedere bună

Prin definiţie supravegherea fizică înseamnă observare directă care nu se poate

realiza fără o vedere bună. Detectivul particular angrenat în operaţiuni de
supraveghere fizică trebuie să-şi facă periodic controlul la medicul de specialitate
pentru a constata dacă are o vedere bună atât pe timp de zi, cât şi pe timp de noapte,
iar în cazul că poartă ochelari de vedere să se asigure că dioptriile lentilelor sunt cele
corespunzătoare. O dietă deficitară în vitamina A conduce la slăbirea vederii.

3.2.4. Un auz bun

Auzul este foarte important în condiţiile în care detectivul particular trebuie să se

apropie de subiect şi să reţină discuţiile pe care acesta le poartă cu o altă persoană.

3.2.5. Abilitatea de a conduce un autoturism

Aceasta reprezintă o însumare a calităţilor personale şi fizice expuse mai sus cu

privire la detectivul particulare care efectuează supravegherea fizică. Detectivul
particular, supraveghetor, trebuie să fie uneori agresiv în maniera de a conduce,
degajat în efectuarea manevrelor, bun cunoscător al caracteristicilor tehnice ale
autovehiculului pe care-l foloseşte.

4. Etapele premergătoare supravegherii fizice

4.1. Convenţia scrisă încheiată de detectivul particular cu clientul său

Potrivit Legii nr.329/2003, modificată şi completată prin Legea nr. 353/2004

privind exercitarea profesiei de detectiv particular, societăţile specializate şi
cabinetele individuale au obligaţia să întreprindă investigaţii numai în baza unei
convenţii scrise încheiate cu solicitantul investigaţiei.

Aşa cum am menţionat într-un capitol anterior al lucrării noastre, datele ce

se vor insera în convenţie ar trebui să vizeze:

- identificarea părţilor semnatare ale convenţiei;

 - scopul încheierii convenţiei;

- durata procesului investigativ;

- modalităţi de menţinere a legăturii între părţile semnatare pe durata

- procesului investigativ;

- condiţiile de plată a serviciilor prestate de detectivul particular;

- clauze adiacente.

4.2. Lista ajutătoare cu date şi informaţii despre subiectul supravegherii

fizice

Pentru ca să pregătească în condiţii cât mai bune operaţiunea de supraveghere

fizică a subiectului, detectivul particular are nevoie de o serie de date şi informaţii
despre acesta, furnizate oral sau în scris de clientul său şi constând în:

• date cât mai complete de identificare a subiectului;

• adresa unde îşi are domiciliul sau reşedinţa;

• adresa locului de muncă şi denumirea angajatorului;

• numerele de telefon de la domiciliu, loc de muncă, telefoane mobile;

• programul de lucru al subiectului;

• mijloacele de transport folosite pentru a se deplasa la locul de muncă;

• marca, culoarea, model, numărul de înmatriculare al autovehiculului folosit

de subiect;

• loc de parcare a autoturismului la locul de muncă;

• maniera în care conduce autoturismul (prudent, agresiv, moderat, cu viteză

excesivă etc.);

• lista cu rude, prieteni, cunoscuţi pe care-i vizitează şi adresele acestora;

• tipul afacerilor în care este implicat;

 • medii, locuri frecventate;

• localuri, săli de jocuri de noroc pe care le frecventează;

• cluburi frecventate;

• numele şi locul de muncă al medicului de familie, stomatologului, frizerului

etc.;

• denumirea băncii unde face operaţiuni financiare;

• descrierea fizică (vârstă, înălţime, greutate, culoarea părului, culoarea ochilor,

dacă poartă barbă, mustaţă sau anumite semne particulare ori afecţiuni fizic
care-l individualizează, mod de a se îmbrăca, maniera de a comunica, starea
de sănătate etc.);

• dacă este predispus la acte violente;

• dacă este stăpânit de vicii;

• ce pasiuni şi înclinaţii are

• dacă este o fire suspicioasă, alertă la ce se întâmplă în jurul său, respectiv dacă
a comis vreo faptă care să determine o asemenea stare; alte date care pot
facilita procesul investigativ, respectiv operaţiunea de supraveghere fizică.

Desigur aceasta reprezintă o listă ideală cu informaţii pe care, adesea, doreşte să

le afle clientul de la detectivul particular şi nu invers. Şi totuşi, este posibil de
întocmit în condiţiile în care subiectul este un membru de familie, o rudă apropiată
sau un bun prieten al solicitantului investigaţiei.

Sunt totuşi şi situaţii în care clientul nu cunoaşte nici o dată de Identificare a

persoanei ce urmează a fi supravegheată fizic, ceea ce nu trebuie să constituie un
impediment pentru detectivul particular în preluarea cazului.

Rolul detectivului particular este aceea de a-l determina pe client să-i furnizeze
cât mai multe date despre subiect care să-l ajute în organizarea operaţiunii de
supraveghere fizică.

4.3. Stabilirea modalităţii de preluare în supraveghere fizică a subiectului

 Un aspect deosebit de important al supravegherii fizice îl constituie preluarea în
supraveghere şi de aceea este necesar ca în cadrul discuţiilor cu clientul să fie avute
în vedere şi modalitatea de preluare în supraveghere fizică a subiectului.

La modul practic, preluarea în supraveghere fizică a subiectului se poate realiza

prin următoarele procedee:

4.3.1. Pe bază de fotografii ale subiectului realizate cât mai recent Acest procedeu
prezintă dezavantajul că între timp subiectul şi-ar fi putut schimba înfăţişarea (şi-a
lăsat barbă, mustaţă, ori din contră, şi-a vopsit părul, a început să poarte ochelari de
vedere etc.);

4.3.2. Pe bază de portret vorbit. Acest procedeu poate fi complementar celui

menţionat mai sus sau poate fi de sine-stătător. Portretul vorbit presupune o descriere
fizică a subiectului, cât mai completă, cu accent pe semnalmentele particulare care-
l individualizează pe cel în cauză, în raport cu alte persoane. Vestimentaţia
subiectului nu reprezintă un element definitoriu, deoarece aceasta poate fi schimbată
de la o zi la alta, dintr-un moment în altul. Acest aspect are importanţa sa când
reprezintă o particularitate pentru locuitorii zonei în care locuieşte subiectul;

4.3.3. După autoturismul folosit. Cunoaşterea de către detectivul particular a

mărcii, modelului, culorii şi numărului de înmatriculare al autoturismului folosit de
către subiect reprezintă un indiciu esenţial în operaţiunea de preluare în
supraveghere fizică a acestuia. Situaţia se complică atunci când subiectul foloseşte
pentru deplasări două sau mai multe autoturisme, ori când autoturismul folosit se
află în stare de nefuncţionare şi clientul nu cunoaşte acest lucru. Pentru acest motiv
se impun anumite verificări în plus, precum şi aşa-zisa supraveghere preliminară la
care ne vom referi în această secţiune.

4.3.4. Predarea fizică de către client sau de o altă persoană desemnată de acesta.

Predarea fizică a subiectului reprezintă procedeul cel mai sigur, întrucât exclude
posibilitatea de a se comite eroarea de persoană. In folosirea acestui procedeu este
foarte important ca supraveghetorul să nu fie văzut de subiect în prezenţa clientului.
Ideal este ca atât clientul cât şi persoana desemnată de acesta care efectuează
predarea fizică să nu fie văzuţi de subiect în momentul ales pentru operaţiune.

Există şi alte modalităţi de predare în supraveghere fizică a subiectului, In raport

de circumstanţe, care implică anumite jocuri şi combinaţii operative, cum ar fi
invocarea unui pretext motivat pentru chemarea subiectului într-un anumit loc,
asupra cărora nu vom insista.
 De menţionat şi faptul că datele şi informaţiile obţinute de subiect prin alte
metode şi mijloace specifice pot juca un rol esenţial în stabilirea modalităţii celei
mai bune de preluare a sa în supraveghere fizică, fără riscul deconspirării acesteia.
De altfel, este indicat ca măsura supravegherii fizice a subiectului să fie dublată, pe
parcursul întregii operaţiuni, de alte măsuri de verificare prin alte metode şi mijloace,
care să vină în sprijinul acesteia.

4.4. Supravegherea preliminară

Supravegherea preliminară a zonei sau zonelor (de domiciliu, reşedinţă, loc de

muncă, cele învecinate) are o importanţă deosebită pentru reuşita acţiunii de
supraveghere fizică a subiectului. Ignorarea acestei etape premergătoare operaţiunii
poate conduce din start la deconspirare, comiterea erorii de persoană, irosirea de
forţe umane şi de timp etc.

Această etapă presupune, de regulă:

4.4.1. Studierea topografiei zonei sau zonelor unde urmează să se efectueze

supravegherea fizică. Prin această măsură se urmăreşte:

- stabilirea itinerariilor posibile pe care subiectul urmează să se deplaseze, pe

jos, cu mijloace auto proprii sau de transport în comun;

- stabilirea străzilor capcană, cu sens unic de circulaţie, care se înfundă, pe care

se efectuează lucrări, pentru a fi evitate de supraveghetori în situaţia în care
subiectul intră pe acestea în scop de autoverificare;

- stabilirea locurilor celor mai indicate pentru amplasarea în zonă a

supraveghetorului şi a autoturismului folosit în operaţiune, în aşa fel încât să
se poată efectua supravegherea subiectului fără riscul deconspirării;

4.4.2. Identificarea fizică a subiectului şi a autoturismului folosit pentru

deplasări (n.n. - când este cazul). Acest aspect are o importanţă deosebită întrucât
se evită posibilitatea de a prelua în supraveghere o altă persoană şi se stabileşte cu
exactitate ce autoturism foloseşte pentru
deplasări. Sunt situaţii când autoturismul subiectului se află în unităţi service şi
acesta recurge la închirierea altui autoturism pe durata reparaţiei;

4.4.3. Identificarea unor amplasamente (service-uri, magazine, localuri, şcoli,

locuri de recreere, săli de sport etc.) care să servească la legendarea prezenţei în
zonă a detectivului particular pe timpul efectuării supravegherii fizice, în aşa fel
încât aceasta să nu stârnească curiozitatea celor din jur;
4.4.4. Stabilirea unor particularităţi ale obiceiurilor locuitorilor din zonă,
(ţinută vestimentară, limbaj folosit), mai ales atunci când supravegherea se
efectuează într-o zonă rurală, la care supraveghetorul trebuie să se raporteze pentru
a nu ieşi în evidenţă şi a se deconspira.

4.5. Efectuarea supravegherii preliminare

Efectuarea supravegherii preliminare nu trebuie sub nici o formă să atragă atenţia

celor din zona respectivă şi cu atât mai mult a subiectului. De regulă aceasta se
efectuează cel puţin cu o zi înainte de a începe supravegherea fizică propriu-zisă a
subiectului, dar nu mai mult de trei zile premergătoare acţiunii, deoarece pot surveni
între timp schimbări care să afecteze procesul de organizare a activităţii.

De precizat că în situaţiile în care supravegherea preliminară se efectuează din

autoturism este indicat să nu se circule cu acesta în repetate rânduri prin zonă, iar
dacă situaţia impune stabilirea de detalii se foloseşte un alt autoturism. De reţinut şi
aspectul că un bărbat sau o femeie, singuri în autoturism ori în cuplu atrag mai puţin
atenţia, decât doi bărbaţi.

În legătură cu supravegherea preliminară este indicat să se fixeze pe peliculă foto

sau pe bandă video aspectele de interes care să servească la instruirea echipelor de
supraveghetori angrenaţi în acţiune, manifestându-se atenţia necesară pentru
camuflarea mijloacelor folosite în acest scop în aşa fel încât să nu se atragă atenţia
curioşilor.

Datele obţinute în supravegherea preliminară permit:

• stabilirea momentului cel mai oportun pentru preluarea în

supravegherea fizică a subiectului;

• stabilirea necesarului uman şi logistic pentru efectuarea

supravegherii fizice a subiectului;

• motivarea prezenţei în zonă a supraveghetorilor;

• stabilirea locurilor de amplasare a supraveghetorilor, a mijloacelor

auto şi a mijloacelor speciale;
• evitarea unor itinerarii sau locuri capcană;

• instruirea, în cunoştinţă de cauză, pe bază de material documentar,

a supraveghetorilor angrenaţi în misiune;
 • identificarea subiectului şi a autoturismului sau a altor mijloace de
transport folosite de acesta.

Toate aceste aspecte sunt de natură a contribui la reuşita acţiunii de supraveghere

fizică a subiectului şi nu trebuie ignorate chiar dacă timpul presează.

4.6. Instruirea supraveghetorilor

Complexitatea operaţiunilor de acest gen recomandă folosirea, de regulă, a mai

multor detectivi particulari pentru supravegherea fizică a subiectului.

Pentru reuşita acţiunii de supraveghere fizică se impune o coordonare a activităţii

supraveghetorilor implicaţi de către detectivul particular care îşi asumă
responsabilitatea în raporturile cu clientul. Acesta este şi persoana care concentrează
toate datele necesare pentru derularea acţiunii, le analizează şi stabileşte necesarul
uman şi logistic ce urmează a fi folosit, tehnicile de aplicat, momentele în care să se
acţioneze sau să se procedeze la suspendarea supravegherii fizice a subiectului etc.
Cu alte cuvinte acest detectiv particular este în măsură să procedeze la instruirea
celorlalţi colegi care sunt implicaţi în supravegherea fizică a subiectului. Procesul
de instruire a supraveghetorilor implică:

• punerea în temă a acestora cu datele stabilite despre subiect,

conform listei prezentate la pct.2 din această secţiune;

• stabilirea procedeului de preluare în supraveghere fizică a

subiectului; stabilirea locului şi momentului de preluare în
supraveghere fizică a subiectului;

• stabilirea locurilor de amplasare în teren a fiecărui supraveghetor,

precum şi a mijloacelor auto sau speciale folosite de aceştia;

• stabilirea ţinutei vestimentare, a echipamentului folosit pentru

deghizare şi legendare a prezenţei într-un anumit loc şi într-un
anumit moment; stabilirea tehnicilor de supraveghere ce urmează a
fi folosite, în diferite ipostaze, când subiectul se deplasează pe jos,
cu autoturismul propriu, cu mijoacele de transport în comun sau
combinat;

• stabilirea timpului de lucru pentru fiecare supraveghetor;

 • dotarea tehnico-materială a fiecărui supraveghetor (binocluri,
mijloace auto, camere video, aparate foto, mijloace de înregistrare,
de comunicaţie, recuzită etc.);

• stabilirea modalităţilor de legătură între supraveghetori;

• dotarea financiară pentru anumite situaţii (când subiectul întră în

baruri, utilizează taximetre pentru deplasare etc)

• stabilirea modalităţilor de acţiune în situaţiile în care subiectul

devine suspicios şi procedează la acţiuni de autoverificare etc.

Instructajul se poate repeta de la o zi la alta sau chiar mai repede în raport de

situaţia operativă din teren.

5. Forme de supraveghere

5.1. Supravegherea pietonală

De regulă, detectivul particular se pregăteşte pentru supravegherea pietonală în

situaţia în care are date certe că subiectul urmează să se deplaseze pedestru,
anticipând şi posibilitatea ca subiectul să folosească mijloace de transport în comun.
Pregătirea din acest punct de vedere presupune să aibă o sumă de bani asupra sa,
abonamente sau bilete de transport pentru mijloacele publice.

În organizarea activităţii de supraveghere pietonală, supraveghetorul, respectiv

detectivul particular trebuie să ţină seama de: condiţiile meteorologice de timp şi de
anotimp:

• intensitatea traficului pedestru în zonă; particularităţile topografice

ale străzilor; particularităţile imobilelor amplasate în zonă;
capacitatea subiectului de memorare şi sesizare; capacitatea
supraveghetorului de observare şi memorare; condiţia fizică şi starea
de sănătate a subiectului;

• interesul manifestat de subiect de a-şi masca activitatea şi, respectiv,

de a depista eventualii supraveghetori.

Fiecare dintre aspectele sus-menţionate comportă anumite comentarii asupra

cărora nu vom insista, acestea fiind obiectul unor largi dezbateri la cursurile de
pregătire din cadrul colegiilor de specialitate.
 În legătură cu ultimul aspect prezentat, este de notorietate faptul că în condiţiile
în care o persoană se pregăteşte să comită o faptă care nu trebuie cunoscută de cei
din jur îşi va lua toate măsurile de precauţie, inclusiv de «utoverificare prealabilă
pentru a depista eventualii supraveghetori. în astfel de situaţii subiectul devine, alert,
suspicios, îşi schimbă comportamentul de In un moment la altul, chiar dacă nu este
urmărit. De multe ori un asemenea comportament îl derutează pe supraveghetor, mai
ales dacă nu are oxperienţă, determinându-l să creadă că acţiunea de supraveghere
fizică a fost deconspirată. în funcţie de cele constatate supraveghetorul trebuie să-şi
diversifice tehnicile de supraveghere în aşa fel încât să asigure continuitatea ficţiunii
fără a se desconspira.

Atunci când nu mai există nici un fel de dubiu în privinţa deconspirării

«upravegherii fizice, subiectul având certitudinea că este urmărit, se procedează la
suspendarea acţiunii, aceasta urmând a fi reluată cu alţi supraveghetori, într-un alt
loc şi la un alt moment. Măsura suspendării este benefică deoarece lasă impresia
subiectului că s-a înşelat în privinţa convingerilor ce şi le-a format că ar fi urmărit şi
se evită unele reacţii Imprevizibile, uneori violente, din partea acestuia.

Stabilirea numărului de supraveghetori implicaţi în acţiune are o Importanţă

deosebită. Aceasta depinde în mare măsură de calităţile personale şi fizice ale
subiectului. Oricum, cu cât numărul de supraveghetori uste mai mare cu atât
procentajul de reuşită este mai ridicat. Sunt şi situaţii când scopul supravegherii se
limitează la fixarea pe peliculă a unui moment de interes, cunoscându-se dinainte
locul de acţiune al subiectului, caz în care poate fi utilizat numai un singur
supraveghetor.

Distanţa dintre supraveghetor şi urmărit joacă un rol important la răndul său în

reuşita acţiunii. Aceasta poate fi influenţată de caracteristicile /onei în care se
efectuează activitatea, de intensitatea traficului, precum şi de sensibilitatea cazului.

Într-o zonă aglomerată, normal că supraveghetorul va rămâne cât mai aproape de

subiect pentru a nu-l pierde din vedere, pe când într-o zonă liniştită trebuie să
păstreze o distanţă rezonabilă în aşa fel încât să-l poată observa pe subiect, fără a
trezi suspiciunile acestuia. Similar, într-un loc aglomerat supraveghetorul poate sta
în apropierea subiectului fără riscul de a se desconspira, pe când într-un loc mai puţin
populat distanţa trebuie mărită pentru a evita să fie reperat de cel aflat în
supraveghere fizică.

Nu se pot da soluţii exacte cu privire la lungimea distanţei dintre subiect şl

supraveghetor, deşi unii specialişti au încercat să facă şi astfel de estimări. I ogic,
supraveghetorul trebuie să fie cât mai aproape de subiect pentru a vedea ce face şi a
evita pierderea acestuia din vedere, dar şi suficient de departe pentru a nu fi depistat.
 5.2. Modalităţi de acţiune în diverse ipostaze

5.2.1. Când subiectul se află în mişcare pe stradă

În situaţia în care este supravegheat de o echipă de supraveghetori se aplică aşa

zisa metodă ABC. Această metodă denumită şi metoda celor trei oameni din umbră
nu este o metodă dificilă, presupunând însă ceva practică şi o bună coordonare pe
timpul derulării. Potrivit acestei metode, supraveghetorul nr.1 se postează în spatele
subiectului şi-l urmăreşte la o distanţă optimă pentru a-i supraveghea mişcările şi a
nu se desconspira; supraveghetorul nr.2 urmăreşte supraveghetorul nr.1;
supraveghetorul nr.3 se deplasează pe celălalt trotuar, în paralel cu subiectul puţin
în spatele acestuia, sau în dreptul supraveghetorului cu nr.1.

Această metodă are avantajul că subiectul nu poate fi pierdut din vedere, iar prin
schimbarea periodică a poziţiei supraveghetorilor, unul luând locul celuilalt se evită
deconspirarea acţiunii. De exemplu, când subiectul ajunge la o intersecţie de străzi
şi schimbă direcţia de mers, supraveghetorul cu nr.3 se postează în spatele acestuia,
luând locul supraveghetorului cu nr.1, supraveghetorul nr.2 preia locul
supraveghetorului cu nr.3 pe trotuarul de vis-a-vis, iar supraveghetorul cu nr.1 preia
locul supraveghetorului cu nr.2. Alternarea poziţiei în teren a supraveghetorilor
depinde de o serie de factori, aceasta rămânând la latitudinea coordonatorului
acţiunii care este conectat la situaţia operativă concretă. Esenţial este ca operaţiunea
de supraveghere fizică a subiectului să-şi atingă scopul.

Când zona este aglomerată este recomandabil ca toţi cei trei supraveghetori să
rămână pe aceeaşi parte a străzii cu subiectul, cât mai aproape de acesta şi să-şi
rotească permanent poziţiile.

Când supravegherea subiectului se face din spatele său, pe acelaşi trotuar, este
posibil ca la o intersecţie, subiectul să-şi schimbe direcţia de mers şi să iasă din raza
vizuală a supraveghetorilor. Pentru a evita pierderea contactului cu subiectul, se
recomandă creşterea vitezei de deplasare a supraveghetorului, dar fără a atrage
atenţia, în aşa fel încât să fie cât mai aproape de subiect şi pe cât posibil să continue
acţiunea. Există probabilitatea ca o dată ajuns la un colţ de stradă, după ce schimbă
direcţia de mers pentru a ieşi din raza vizuală a supraveghetorului, subiectul să se
oprească sau să intre într-o clădire din imediata apropiere întâlnindu-se cu
supraveghetorul faţă în faţă. într-o astfel de situaţie, supraveghetorul va trebui să
continue deplasarea în direcţia de mers aleasă, ignorând pe cât posibil prezenţa
subiectului, după care, când apreciază că sunt create condiţii optime să încerce să
restabilească poziţia de urmărire din spate. Dacă supravegherea se face în echipă,
locul său va fi preluat de un alt coleg. Când subiectul îl priveşte atent pe
supraveghetor, acesta nu trebuie să-şi ferească privirea, ci să încerce să se ascundă
sau să facă alte gesturi care să conducă la deconspirarea sa. în astfel de circumstanţe
supraveghetorul va privi la rândul său subiectul în aceeaşi manieră în care priveşte
orice altă persoană de pe stradă, fără să manifeste un interes aparte.

Când se supraveghează un subiect nu este indicat să se privească direct şi insistent

către acesta, ci este de dorit să se privească o persoană din vecinătatea sa.

Deoarece supraveghetorul îl observă, în general, pe subiect din spate, este de dorit

să se familiarizeze cu acele caracteristici care-l distinge de ceilalţi indivizi pe timpul
supravegherii.

5.2.2. Când subiectul intră într-o incintă

În situaţia în care subiectul intră într-o clădire (magazin, cinematograf,

teatru, restaurant, hotel etc.) supraveghetorul trebuie să respecte, în raport de
specific, anumite reguli de ordine interioară, de comportament şi vestimentaţie. în
raport de cele menţionate, supraveghetorul va hotărî dacă îl urmează pe subiect în
interiorul clădirii. De exemplu, nu este recomandabil să se intre într-un local de lux
într-o ţinută obişnuită de stradă sau sport, dacă normele interne nu permit acest lucru,
deoarece o asemenea ţinută va atrage Imediat atenţia celor din jur şi implicit a
subiectului. De asemenea, nu se poate intra într-un club destinat numai abonaţilor
sau anumitor autorităţi, unde supraveghetorul nu şi-ar putea justifica prezenţa.

În astfel de situaţii supraveghetorul va rămâne afară şi se va posta la colţul clădirii

pentru a avea în vizor două laturi ale acesteia (pentru situaţia în care există şi alte
ieşiri) şi va aştepta ca subiectul să reapară. Ideal ar fi să existe cel puţin doi
supraveghetori pentru a fi acoperite toate laturile clădirii.

Când subiectul intră într-un magazin în circumstanţe normale,

supraveghetorul îl urmează în interior şi rămâne cât mai aproape de el. Dacă
magazinul este neaglomerat se va păstra o distanţă rezonabilă pentru evitarea
deconspirării. Depinde de spaţiul din magazin, de numărul de raioane, de intensitatea
fluxului de persoane care-l vizitează în a stabili dacă este indicat să se pătrundă în
interiorul acestuia.

Când subiectul intră într-un hotel, supraveghetorul îl va urma la o distanţă

rezonabilă pentru a evita pierderea subiectului în interior. Dacă subiectul închiriază
o cameră sau se interesează de o persoană cazată, supraveghetorul va trebui să fie în
apropiere pentru a auzi discuţia cu recepţionerul. Dacă subiectul nu mai poate fi
văzut după ce intră în hotel, poate însemna că acesta are deja o cameră închiriată şi
s-a deplasat direct la aceasta sau a intrat într-unui dintre localurile din incinta
hotelului. în asemenea situaţii, supraveghetorul trebuie să aştepte în hol sau, dacă
poate, să încerce să-l repereze pe subiect prin obţinerea de informaţii de la personalul
hotelului.

Când subiectul intră într-un bar sau club de noapte, este indicat ca
supraveghetorul să-l urmeze la o distanţă rezonabilă, deoarece dat fiind lumina
difuză din interior, este mai greu să-l repereze după ce se aşează la o masă. Luarea
deciziei de a intra într-un astfel de local trebuie să fie fermă, fără nici o tentă de
ezitare, în aşa fel încât să nu atragă suspiciunea sau curiozitatea celor din jur şi mai
ales a subiectului. Când se lucrează în echipă este recomandabil ca supraveghetorul
care a intrat în local, după ce a reperat poziţia subiectului să se retragă şi să lase locul
unui alt coleg pe care să-l pună în temă cu informaţiile necesare care să-i permită să
aleagă fără ezitare masa sau locul unde va sta în aşa fel încât să poată efectua
supravegherea nestingherit. Locul ales de supraveghetor trebuie să fie cât mai
departe de lumina reflectoarelor.

Când subiectul intră la o piesă de teatru sau la un film, supraveghetorul va

încerca să obţină un bilet de intrare pe rândul din spatele subiectului pentru a-l avea
permanent în raza vizuală şi a nu-l pierde în interior. Se prezumă că la astfel de
acţiuni există un public numeros, motiv pentru care supraveghetorul trebuie să stea
cât mai aproape de subiect pentru a evita pierderea acestuia, mai ales la ieşirea din
sală.

Când subiectul circulă cu un mijloc de transport în comun, supraveghetorul

îl urmează, cât mai aproape posibil, iar în interior va selecta un loc, la mică distanţă,
în spatele acestuia. Dacă subiectul ocupă un loc pe bancheta din spatele mijlocului
de transport, supraveghetorul se va aşeza pe bancheta din partea opusă sau imediat
în faţa acestuia. Dacă subiectul se aşează pe o banchetă poziţionată de-a lungul
mijlocului de transport, supraveghetorul va selecta un loc pe aceeaşi parte, la mică
distanţă.

Când subiectul vizitează o adresă (casă, vilă, apartament) supraveghetorul

trebuie să acţioneze cu mult calm, discret, să fie în măsură să decidă dacă îl urmează
în interior sau nu, în raport de circumstanţe. Când pătrunde în interior (la un bloc sau
o vilă cu mai multe apartamente) poate accede o dată cu subiectul sau dacă sunt
instalate interfoane, la puţin timp după acesta, folosind deopotrivă, liftul sau scările
şi urmând să stabilească etajul şi numărul apartamentului la care subiectul a intrat.
La ieşirea de la adresă se recomandă documentarea foto sau video a acesteia, urmând
ca persoana contactată să fie identificată prin măsuri investigative.
 Când subiectul este vizitat la domiciliu de diverse persoane sau le contactează în
alte împrejurări, acestea, denumite legături, vor fi supravegheate până la locurile de
domiciliu pentru ca, ulterior, să poată fi Identificate. De regulă, în astfel de situaţii
se procedează la documentarea video sau foto.

În toate aceste situaţii în care este pus supraveghetorul, el trebuie să aibă

permanent în minte ideea cum ar proceda dacă subiectul ar deveni suspicios şi l-ar
acuza direct că îl urmăreşte. Dacă are o legendă credibilă o poate invoca, dacă nu,
cea mai adecvată reacţie este de a se arăta indignat de o astfel de acuzaţie şi
bineînţeles de a suspenda supravegherea, lăsând locul unui alt coleg.

5.3. Tactici comune de depistare a supraveghetorului şi ruperea de

supraveghere şi soluţii de contracarare

După cum am menţionat, în situaţiile în care subiectul are interesul de a păstra

secretul cu privire la o persoană contactată, o activitate desfăşurată, mai ales dacă
aceasta contravine normelor legale şi bunelor moravuri, devine foarte circumspect,
alert la tot ceea ce i se pare suspect şi caută prin orice metode şi mijloace să se
convingă că este în siguranţă. O metodă la îndemână, în condiţiile în care are
suspiciuni că este supravegheat, o constituie autoverificarea.

În cele ce urmează vom prezenta, cu titlu orientativ, câteva dintre tacticile uzitate
în mod frecvent de subiecţi, în scop de autoverificare şi reacţiile pe care ar trebui să
le aibă supraveghetorii, astfel:

a) Subiectul se opreşte la o intersecţie şi studiază atent reacţia trecătorilor în timp

ce ajung în dreptul său

Supraveghetorul depăşeşte subiectul, deplasându-se în direcţia de mers cea mai

convenabilă, ca şi cum ar fi un simplu pieton, iar când condiţiile de loren permit
revine şi reia supravegherea, în mod discret, din spatele subiectului.

b) subiectul se urcă într-un mijloc de transport în comun, aşteaptă punerea în

mişcare a acestuia şi sare din mers pentru a vedea dacă oste imitat de vreo persoană

Supraveghetorul se deplasează cu autovehiculul până la următoarea utaţie,

coboară şi aşteaptă următorul autovehicul care are acelaşi itinerar. Se prezumă că
subiectul, în condiţiile în care este hotărât să se deplaseze într-o nnumită direcţie, se
urcă în următorul autovehicul, mai ales dacă s-a convins ort nu este urmărit sau a
reuşit să scape de supraveghetor.
 Când supravegherea se efectuează în echipă, combinat cu mijloace nuto, o astfel
de manieră din partea subiectului poate fi uşor dejucată.

c) subiectul pătrunde într-o clădire şi iese imediat pe o altă ieşire

Supraveghetorul când nu-l urmează în clădire se postează la colţul acesteia pentru

a supraveghea şi cea de a doua ieşire; când îl urmează în interior, continuă să
acţioneze în raport de circumstanţe.

d) subiectul foloseşte o escortă

Supraveghetorul mută punctul focal al supravegherii pe escortă, având

convingerea că aceasta îl urmează pe subiect în deplasările sale.

e) subiectul urmăreşte reflecţiile trecătorilor în vitrinele magazinelor

Supraveghetorul acţionează într-o manieră normală ca şi cum ar fi un simplu

pieton. Dacă lucrează în echipă alternează poziţia.

f) subiectul scapă în mers un obiect pentru a vedea dacă cineva îl ridică

Supraveghetorul reperează obiectul, în ideea de a-l ridica mai târziu, iar când sunt
în echipă un alt supraveghetor va proceda la ridicarea acestuia.

g) subiectul se deplasează în pas neregulat, uneori repede, alteori încet

Supraveghetorul va încerca să se deplaseze în pas mediu.

h) subiectul avizează vecinii să fie alerţi la persoanele necunoscute care intră în

zonă

Supraveghetorul acţionează în maniera specifică unei persoane din vecinătate şi

conform legendei de acoperire prestabilite pentru a-şi justifica prezenţa în zonă.

i) subiectul se foloseşte de binoclu pentru depistarea eventualelor persoane

suspecte aflate în zonă care sunt angrenate în supravegherea sa

Supraveghetorul când se află într-o încăpere, este de preferat să ţină perdelele sau
jaluzele trase, iar când se află în exterior acţionează în raport de circumstanţe.

j) subiectul, când se află cazat într-un hotel, deschide şi închide uşa de la cameră
pentru a vedea dacă cineva părăseşte în grabă camera învecinată
 Supraveghetorul, dacă nu reuşeşte să dejoace această manevră, lasă locul altui
coleg.

k) subiectul urmăreşte atent persoanele din holul hotelului pentru a vedea dacă
cineva este preocupat de prezenţa sa

Supraveghetorul se va comporta normal, ca orice client al hotelului, căutând

poziţiile cele mai adecvate pentru a-i supraveghea mişcările în mod discret.

I) subiectul simulează părăsirea camerei de hotel, făcând Intenţionat zgomote

pentru a fi auzit

Supraveghetorul evită zgomotele care să indice o supraveghere, indiferent că

subiectul este sau nu în măsură sa-l audă sau nu.

m) subiectul părăseşte hotelul şi se întoarce brusc pentru a vedea dacă cineva îl

urmează

Supraveghetorul îşi continuă deplasarea în modul cel mai firesc posibil, fără a da
atenţie subiectului, după care aşteaptă să vadă dacă reacţia sa a fost sau nu
corespunzătoare.

n) subiectul face un gest neobişnuit, traversând strada când traficul auto este
intens şi priveşte înapoi pentru a vedea dacă nu cumva cineva îl imită

Supraveghetorul nu trebuie să facă astfel de gesturi, cu riscul de a-l pierde din

supraveghere pe subiect.

o) subiectul conversează cu o persoană pe care a avizat-o că este urmărit, stând

faţă în faţă şi privind atent în jur, pentru a depista eventualii supraveghetori

Supraveghetorul depăşeşte cele două persoane şi solicită celorlalţi colegi, când

sunt în echipă, să continue supravegherea, prin alternarea poziţiilor, după metoda
ABC.

p) subiectul alege un traseu său traversarea unei zone larg deschise, neaglomerate
pentru a vedea dacă cineva îl urmăreşte

Supraveghetorul păstrează o distanţă apreciabilă, folosindu-se de binoclu.

 q) subiectul schimbă brusc direcţia de mers, în sens invers şi priveşte atent la
persoanele care se aflau iniţial în urma sa

Supraveghetorul continuă să se deplaseze în direcţia iniţială de mers şi alternează

poziţiile de urmărire cu ceilalţi colegi din echipă.

r) Subiectul acostează supraveghetorul şi îl acuză că îl urmăreşte.

Supraveghetorul adoptă poziţia menţionată în această secţiune, respectiv se arată

indignat de o asemenea acuzaţie, după care abandonează supravegherea lăsând locul
unui alt coleg.

Modalităţile de depistare a supraveghetorilor şi ruperea de aceştia sunt multiple,

motiv pentru care detectivul particular care este angrenat într-o astfel de acţiune
trebuie să fie pregătit pentru orice situaţie şi, pe cât posibil, să le anticipeze.
Important este să aibă tăria de caracter pentru a reacţiona în modul cel mai firesc
posibil în astfel de situaţii, să nu intre în panică sau să manifeste teamă.

Pe baza celor expuse până în acest moment, se pot desprinde o serie de

recomandări, şi anume:

• în supravegherea pietonală se va ţine seama de: intensitatea

traficului pietonal, sensibilitatea subiectului, scopul şi gradul de
complexitate a operaţiunii;

• se recomandă folosirea a 2-3 supraveghetori şi alternarea poziţiilor

pentru evitarea deconspirării acţiunii;

• în locurile aglomerate (stadioane, săli de teatru, sport, cinematografe

etc.) se menţine o distanţă minimă faţă de subiect pentru a evita
pierderea acestuia;

• în locurile descoperite, supraveghetorul trebuie să facă ceva (să

aprindă o ţigară, să cumpere un ziar, să mimeze o anumită stare etc.)
pentru a nu fi depistat de către subiect;

• pe timpul supravegherii nocturne, supraveghetorul va căuta să-şi ia

măsuri de protecţie, respectiv să nu staţioneze în locuri iluminate, la
colţuri de stradă, în dreptul unor uşi deschise, unor vitrine sau
panouri publicitare etc.;
 • ca regulă, supraveghetorul nu trebuie să staţioneze Tntr-un loc prea
mult timp, dar, dacă situaţia o impune va simula ceva care să nu
atragă atenţia subiectului că ar fi supravegheat;

• supraveghetorii trebuie să evite pe cât posibil să-l privească direct în

ochi pe subiect;

• deoarece supravegherea pe jos se realizează în mare parte din spatele

subiectului se impune familiarizarea supraveghetorului cu
elementele care-l individualizează pe cel urmărit, mai ales în zone şi
locuri aglomerate;

• dacă subiectul comite un delict sau o fapt ce contravine bunelor

moravuri, supraveghetorul nu va interveni, dar va consemna acest
aspect în raportul său;

• dacă supraveghetorii nu au la dispoziţie un mijloc auto pentru

deplasare, iar subiectul recurge la un taxi, fiecare va încerca să-l
supravegheze pe cont propriu;

• comunicarea între supraveghetori pe timpul acţiunii şi coordonarea

mişcărilor în teren are un rol determinant în succesul întregii
operaţiuni;

• supraveghetorii nu trebuie să ascundă faţă de şefi faptul că au pierdut

contactul vizual cu subiectul.

6. Supravegherea fizică cu mijloace auto

6.1. Consideraţi generale

În situaţia în care există suficiente indicii şi se anticipează că subiectul urmează

să se deplaseze cu anumite tipuri de mijloace auto, se impune ca şi detectivul
particular, în speţă supraveghetorul, să fie pregătit şi dotat logistic In acest sens.

De aceea, detectivul particular care se implică într-o astfel de operaţiune trebuie

să aibă o pregătire corespunzătoare în materie de conducere auto, în sensul
cunoaşterii regulilor de circulaţie rutieră, a instrucţiunilor de folosire a tabloului de
bord al autoturismului uzitat şi să fie în măsură să şofeze în condiţii diverse de timp,
anotimp, luminozitate, precum şi de teren. în raport de circumstanţele în care se
efectuează supravegherea fizică auto, respectiv fn mediul urban sau rural, combinat,
pe distanţe lungi sau scurte, detectivul particular trebuie să se asigure că autoturismul
folosit de el corespunde din punct de vedere al performanţelor tehnice cu cerinţele
impuse de mijlocul auto folosit de subiect.
în condiţiile deplasării cu mijloace auto, detectivul particular aflat la volan trebuie
să fie în măsură să reacţioneze rapid şi în condiţii de deplină siguranţă la orice
schimbare a condiţiilor de trafic sau a manevrelor efectuate de subiect. Şofatul în stil
agresiv nu reprezintă o calitate în condiţii de deplasare normale, însă în acest context
devine o necesitate. Conducătorul auto trebuie să fie permanent alert la condiţiile de
trafic, să privească înainte, în direcţia subiectului, să anticipeze eventualele
obstacole, să efectueze manevrele corespunzătoare pentru a le evita şi în acelaşi timp
să manifeste prudenţa necesară pentru a nu afecta siguranţa traficului rutier şi a nu
se expune accidentelor.

În practică, supravegherea fizică cu mijloace auto reprezintă modalitatea cea mai

frecvent utilizată, chiar şi în condiţiile în care se anticipează că subiectul se
deplasează în mers pe jos. Exceptând situaţiile în care acesta apelează la mijloace
auto de transport în comun, există posibilitatea să ia ultimul taxi dintr-o staţie sau să
fie preluat de pe traseu de un cunoscut, moment în care detectivul particular nu are
altă soluţie decât să recurgă la folosirea mijlocului de transport auto aflat undeva în
apropiere. Se prezumă că există prestabilită o modalitate de comunicare între
detectivii particulari angrenaţi în operaţiunea de supraveghere.

6.2. Factori determinanţi în stabilirea procedeelor de supraveghere fizică cu

mijloace auto

Literatura de specialitate identifică o largă varietate de tehnici şi procedee de

supraveghere fizică a subiectului prin folosirea mijloacelor auto, în funcţie de o serie
de factori cum ar fi:

a) condiţiile meteorologice şi de teren în care se efectuează supravegherea fizică

(carosabil umed, acoperit cu zăpadă, polei, teren accidentat, desfundat,
neasfaltat etc.);

b) condiţii de luminozitate, respectiv dacă supravegherea se efectuează pe timp

de zi sau noapte;

c) intensitatea traficului rutier în zonă;

d) numărul de detectivi particulari angrenaţi în operaţiune şi de mijloace auto

folosite;

e) sensibilitatea cazului;
 f) topografia fizică a zonelor unde urmează să se efectueze supravegherea;

g) parametrii tehnici ai autovehiculului folosit de subiecţi;

h) stilul de conducere al subiectului etc.

Toţi aceşti factori, precum şi alţii au o importanţă deosebită în stabilirea

procedeelor tactice de acţiune pe timpul derulării supravegherii fizice a subiectului,
ignorarea unuia sau altuia din aceştia fiind de natură să afecteze semnificativ reuşita
operaţiunii de supraveghere fizică.

6.3. Reguli generale în efectuarea supravegherii fizice cu mijloacele auto

În derularea operaţiunilor de supraveghere fizică cu mijloace auto, detectivul

particular trebuie să ţină seama de următoarele aspecte:

a) micşorarea distanţei faţă de subiect la apropierea intersecţiilor, unde, datorită

schimbării culorii semaforului, există riscul ca acesta să ruleze pe culoarea galbenă
şi să fie pierdut întrucât se instalează foarte repede culoarea roşie, cu o durată mare
de timp. în situaţia în care detectivul particular nu se află imediat în spatele
subiectului sau paralel cu acesta, când intră în intersecţie pe culoarea galbenă a
semaforului este obligat să forţeze culoarea roşie pentru a nu-l pierde încălcând astfel
regulile de circulaţie şi devenind contravenient, fără a mai lua în calcul riscul
producerii de accidente şi deconspirarea acţiunii;

b) interpunerea, pe cât posibil, a unui autoturism din trafic între subiect şi

supraveghetor. în cazul în care subiectul este o persoană suspicioasă se va folosi de
oglinda retrovizoare pentru a stabili ce autoturisme se află în spatele său, în diverse
momente, când se află în trafic, încercând să reţină marca, culoarea, numărul de
înmatriculare şi eventualele accesorii care să le individualizeze. Pentru aceste motive
este recomandat ca între autoturismul subiectului şi al supraveghetorului să se
interpună un autovehicul din trafic. Această regulă nu mai este oportună în condiţiile
apropierii subiectului de intersecţii;

c) când în operaţiunea de supraveghere fizică sunt folosite două sau mai multe
autoturisme se impune alternarea poziţiei acestora în raport cu subiectul pentru a-l
deruta, în condiţiile în care devine suspicios, şi a evita deconspirarea supravegherii.

De asemenea, în operaţiunea de supraveghere fizică cu mijloace auto,

detectivul particular va trebui să aibă în vedere:
 • folosirea de diverse accesorii, uşor aplicabile şi detaşabile, pentru
mascarea autoturismelor folosite de supraveghetori şi derutarea
subiectului;

• folosirea de articole de deghizaj de către supraveghetori;

• folosirea de mijloace ajutătoare (binocluri) pentru supravegherea la

distanţă;

• folosirea de mijloace ajutătoare (aparate foto, camere video etc)

pentru fixarea unor momente de interes şi obţinerea elementelor
probatorii privind activitatea subiectului;

• folosirea, pe cât posibil, în acţiunea de supraveghere a unor

autoturisme de culoare diferită, pornind de la premisa că primul
element reţinut de un subiect este culoarea mijlocului auto postat
imediat în spatele său.

Folosirea unui singur autoturism în procesul de supraveghere auto este riscantă,

dar nu imposibilă în condiţiile în care se uzitează un sistem electronic de localizare
a mijlocului auto folosit de subiect. Acest sistem format dintr-un transmiţător şi un
radio receptor permite supravegherea subiectului la distanţă şi date fiind
performanţele sale tehnice poate indica direcţia de deplasare a subiectului. în aceste
condiţii nu mai este necesară menţinerea în permanenţă în raza vizuală a subiectului,
ci numai când interesele impun.

În situaţiile în care natura cazului implică un anumit grad de complexitate este

recomandabil să se folosească două sau mai multe autovehicule, echipate
corespunzător, fiecare cu cel puţin doi supraveghetori la bord, în aşa fel încât unul
să se concentreze asupra deplasării în traficul rutier, iar cel de al doilea să urmărească
mişcările subiectului, să-l direcţioneze pe conducătorul auto, să noteze sau să fixeze
pe peliculă sau banda magnetică momentele de interes şi să asigure comunicarea cu
ceilalţi colegi angrenaţi în operaţiune.

6.4. Pregătirea propriu-zisă pentru supravegherea cu mijloace auto

În procesul de pregătire pentru supravegherea fizică cu mijloace auto, detectivul

particular va ţine seama de etapele prezentate în acest capitol şi, bineînţeles, de
particularităţile cazului care pot fi dintre cele mai diverse.

Supravegherea preliminară, în acest context, va pune accent pe stabilirea

mijlocului de transport ce va fi uzitată de către subiect sub toate aspectele precizate:
marcă, culoare, număr de înmatriculare, stare fizică etc., de itinerariile posibile de
urmat, străzile capcană din zonă, locurile cele mai adecvate de aşteptare şi de punere
în mişcare a echipajelor de supraveghetori.

Stabilirea necesarului uman şi logistic se va realiza în raport de sensibilitatea

cazului, avându-se în vedere ca supraveghetorii să fie dotaţi cu:

• autoturisme în măsură să facă faţă performanţelor tehnice ale

mijlocului auto folosit de subiect;

• accesorii pentru mascarea autoturismului şi derutarea subiectului,

cum ar fi: însemne uşor detaşabile, ce pot fi afişate la vedere pe
caroserie, în exterior, portbagaje uşor montabile, becuri pentru
schimbarea luminii pe timp de noapte, diverse obiecte expuse la
vedere în interiorul autovehicului etc.

• articole de deghizaj pentru supraveghetori, constând în: şepci,

căciuli, ochelari de soare, jachete reversibile, peruci etc.;

• mijloace ajutătoare pentru supravegherea subiectului la distanţă pe

timp de zi şi de noapte;

• mijloace ajutătoare de fixare a momentelor de interes din activitatea

subiectului (aparate foto, camere video, agende etc.);

• mijloace de comunicare între supraveghetori sau cu dispecerul,

acolo unde există astfel de posibilităţi;

• dotarea cu anumite sume de bani pentru diverse situaţii.

În realizarea instructajului făcut supraveghetorilor înainte de punerea în mişcare

a acţiunii se va ţine seama de particularităţile cazului, ale zonei în care urmează să
se deruleze operaţiunea, de condiţiile de timp şi de luminozitate, de intensitatea
traficului, precum şi de performanţele tehnice ale autoturismului folosit de subiect
şi abilitatea acestuia de a şofa.

De asemenea, se va stabili în mod concret modalitatea de realizare a li găturii

între supraveghetori, respectiv a limbajului codificat pe care să-l uziteze pe timpul
derulării operaţiunii.

6.5. Procedee de supraveghere fizică cu mijloace auto

 6.5.1. Supravegherea fizică paralelă

Când intensitatea traficului în zonă este scăzută şi există riscul ca subiectul să

depisteze mijloacele auto folosite de supraveghetori şi, bineînţeles, dacă topografia
locului permite, se va recurge la supravegherea lizică paralelă. Aceasta presupune
ca supraveghetorul să se deplaseze în aceeaşi direcţie de mers cu subiectul, însă pe
o stradă paralelă în raport cu cea folosită de acesta. Acest procedeu are marele
avantaj că reduce posibilitatea subiectului de a detecta faptul că este supravegheat.
Pe de altă parte dezavantajul constă în aceea că subiectul nu poate fi ţinut permanent
sub observaţie, ci numai când intră în intersecţii. Este posibil ca în traseu să Ke
oprească, să întoarcă autovehiculul ori să-l parcheze şi să nu mai apară In raza
vizuală a supraveghetorului, forţându-l pe acesta să înceapă cercetarea zonei.
Folosirea acestui procedeu presupune cunoaşterea topografiei străzilor de către
detectivul particular angajat în supraveghere. Procedeul este recomandabil pe
distanţe mici, în zone de blocuri de locuinţe.

Dacă în operaţiunea de supraveghere sunt angrenate două sau mai multe

autovehicule, procedeul devine benefic, în sensul că un autoturism se va deplasa în
spatele subiectului, la o distanţă optimă pentru a evita deconspirarea sau pierderea
din raza vizuală, iar celelalte se pun în mişcare pe străzile paralele, în aceeaşi direcţie
de mers. Supraveghetorul aflat pe aceeaşi stradă cu subiectul se poate deplasa şi în
faţa acestuia, efectuând supravegherea prin oglinda retrovizoare.

Aşa după cum s-a menţionat, când supravegherea se efectuează cu două sau mai
multe maşini se impune ca detectivii particulari să fie dotaţi cu mijloace de
comunicare între ei pentru coordonarea deplasărilor în teren. în astfel de situaţii, se
recomandă alternarea poziţiilor autoturismelor folosite de supraveghetori în raport
cu subiectul în aşa fel încât acesta să nu realizeze că este supravegheat.

6.5.2. Supravegherea progresivă

În condiţiile în care se deţin date că subiectul este extrem de prudent, ori zona în
care se efectuează supravegherea este slab populată şi se bănuieşte că are o rută şi o
destinaţie prestabilită, pentru evitarea deconspirării operaţiunii, se recurge la
supravegherea progresivă. Aceasta presupune ca supraveghetorul să se deplaseze în
spatele subiectului pe o anumită distanţă, după care să suspende operaţiunea, urmând
ca a doua zi să-l preia din locul unde l-a pierdut din raza vizuală în ziua precedentă.
Operaţiunea se repetă până când se stabileşte locul de destinaţie al subiectului.
Procedeul este benefic, sub raportul evitării deconspirării, însă prezintă dezavantajul
că subiectul îşi poate schimba itinerarul de deplasare şi presupune o perioadă mare
de timp pentru obţinerea rezultatelor scontate. Când se folosesc mai multe vehicule,
plasate de a lungul rutei posibile de urmat de către subiect, la distanţe apreciabile
unul de altul, procedeul devine foarte avantajos, deoarece se scurtează perioada de
timp alocată în acest sens, iar riscul deconspirării se apropie de zero.

La efectuarea supravegherii progresive, şi nu numai, se recomandă ca detectivul

particular să folosească binocluri pentru a-l plasa pe subiect la o distanţă cât mai
mare când se suspendă urmărirea şi a câştiga astfel timp, prin reducerea itinerarului
de parcurs în spatele acestuia.

6.5.3. Alternarea poziţiei autoturismelor

În situaţia în care supravegherea se efectuează în trafic rutier intens se va respecta

pe cât posibil regulile generale anterior precizate, un rol esenţial în aceste condiţii
avându-l alternarea poziţiei autoturismelor supraveghetorilor în teren în raport cu cel
al subiectului, în aşa fel încât să se •ivite deconspirarea operaţiunii sau pierderea
acestuia. Cel mai bun plasament îl constituie poziţionarea în spatele subiectului sau
în paralel cu acesta, puţin în spate, mai ales în apropierea intersecţiilor, fără a exclude
şi posibilitatea poziţionării în faţă şi supravegherea prin oglinda retrovizoare, când
sunt angrenate în operaţiune mai multe autoturisme. Rolul determinant in alegerea
procedeelor de supraveghere în trafic rutier intens îl are comandantul operaţiunii
care, în raport de circumstanţe, trebuie să stabilească modalitatea de acţiune a
supraveghetorilor. De regulă, în astfel de situaţii nu se pot prescrie reţete, întrucât
pot apărea elemente neprevăzute de la un moment la altul.

Nu în ultimul rând, trebuie menţionat faptul că supravegherea auto ca şi cea

pietonală presupune mult exerciţiu în teren, care se poate realiza colegiile de
specialitate, dar mai ales în activitatea practică impusă de cazuistica specifică.

6.5.4. Circulaţia pe timp de noapte fără lumini

În situaţia în care traficul rutier are o intensitate redusă şi zona urbană permite
este recomandabil să nu se folosească lumina farurilor. Când traficul rutier creşte în
intensitate un asemenea procedeu nu se mai poate aplica, oxistând riscul producerii
unor accidente.

6.6. Detectarea şi eludarea supravegherii fizice cu mijloace auto

Pe întreg parcursul derulării operaţiunii de supraveghere auto, detectivul

particular trebuie să fie atent pentru a depista eventualele indicii potrivit cărora
subiectul a devenit suspicios sau conştient că este urmărit. în nici un caz nu trebuie
să cadă în extrema opusă şi să creadă că orice subiect îşi propune să depisteze
supravegherea, aspect caracteristic începătorilor în domeniu.
 6.6.1. Procedee de detectare şi eludare a supravegherii fizice auto folosite de
un subiect suspicios şi modalităţi de acţiune a detectivului particular:

a) subiectul, la intersecţie, schimbă direcţia de deplasare pentru a eşi din raza

vizuală a supraveghetorului şi parchează autoturismul

Supraveghetorul depăşeşte subiectul, întoarce când condiţiile permit şi ue

poziţionează pentru a prelua supravegherea din spatele acestuia.

b) subiectul virează la dreapta ca şi când ar dori să parcheze, după care

accelerează brusc

Supraveghetorul depăşeşte subiectul şi rulează cu viteză specific urbană, privind

în oglinda retrovizoare, iar dacă acesta se pune în mişcare îl lasă să-l depăşească,
reluând poziţia de supraveghere din spate.

Când în operaţiunea de supraveghere auto sunt antrenate mai multe echipaje,

primul depăşeşte subiectul şi comunică următorului să-i preia locul de supraveghetor
din spate, procedându-se la alternarea poziţiei autoturismelor.

c) subiectul alternează viteza excesivă cu cea redusă

Supraveghetorul foloseşte pe cât posibil o viteză de deplasare în aşa fel încât să

evite pierderea subiectului din raza vizuală.

d) subiectul foloseşte rute deviate pentru deplasare

Supraveghetorul păstrează o distanţă apreciabilă pentru evitarea deconspirării.

Când sunt mai multe echipaje, se procedează la alternarea poziţiei autoturismelor în
raport cu subiectul.

e) subiectul, când este însoţit, îl poate lăsa pe însoţitor să conducă autoturismul

pentru a părăsi zona, el ascunzându-se pe bancheta din spate

Supraveghetorul urmăreşte autoturismul pentru a se convinge dacâ subiectul este

sau nu în interiorul acestuia.

f) subiectul conduce pe sens interzis

Supraveghetorul caută o stradă paralelă cu direcţia de deplasare a subiectului pe

care să o folosească, iar pe timp de noapte, îl urmează pe aceeaşi stradă cu prudenţă
şi cu luminile stinse. Dacă porţiunea de deplasare pe sens interzis este mică, atunci
supraveghetorul îl va lăsa pe subiect să ajungă în intersecţie, după care se pune în
mişcare pentru a prelua supravegherea din spatele său.

g) subiectul se deplasează pe culoarea roşie a semaforului

Supraveghetorul dacă îl imită riscă să se deconspire, condiţii în care va căuta o

variantă ajutătoare pentru a putea să-şi reia poziţia de supraveghere din spate. Dacă
în zonă este o staţie de alimentare cu carburant, un loc de parcare, un parc etc. va
încerca să se folosească de posibilităţile oferite de acestea pentru a evita culoarea
roşie a semaforului şi a-şi relua poziţia de supraveghere a subiectului.

h) subiectul simulează punerea în mişcare şi rămâne pe loc pentru a vedea dacă

supraveghetorul se pune în mişcare

Supraveghetorul trebuie să fie atent şi să nu se pună în mişcare prematur. Este

clar, însă, că subiectul a devenit conştient că este urmărit şi trebuie să se recurgă la
o măsură de derutare a acestuia, fie prin alternarea poziţiei autoturismelor, fie, dacă
situaţia nu permite, prin suspendarea temporară a supravegherii.

i) subiectul conduce o bicicletă care este prea lentă pentru supravegherea cu

mijloace auto şi prea rapidă pentru urmărirea pietonală

Supraveghetorul va recurge la supravegherea prin deplasarea pe o stradă paralelă,

foloseşte mijloace ajutătoare pentru urmărirea de la distanţă sau dacă este pregătit
foloseşte un mijloc de deplasare identic.

j) subiectul intră pe o stradă care se înfundă

Supraveghetorul nu trebuie să-l urmeze, aşteptând într-un loc convenabil

întoarcerea acestuia, supraveghindu-l cu binoclul. Este foarte important ca
supraveghetorul să cunoască semnele de circulaţie şi să fie atent la acestea sau la
topografia zonei pentru a nu fi atras într-o astfel de cursă.

k) subiectul conduce pe aleile dintre blocuri sau ale unui parc

Pentru supraveghetor situaţia este critică şi se impune alternarea poziţiei

autoturismelor folosite, cu păstrarea distanţei optime pentru evitarea deconspirării.
Dacă topografia terenului permite supravegherea de la distanţă, se circulă pe străzi
paralel, în aceeaşi direcţie de mers.

I) subiectul abandonează mijlocul auto şi se deplasează pe jos

 Supraveghetorul îl urmează, iar în situaţia în care sunt mai mulţi supraveghetori,
ceilalţi ţin sub observare autoturismul în ideea că subiectul poate reveni oricând la
acesta pentru a-şi continua deplasarea.

m) subiectul foloseşte o escortă auto

Supraveghetorul se concentrează asupra escortei, cunoscând faptul că aceasta se

află întotdeauna în apropierea subiectului.

n) subiectul opreşte după depăşirea unei curbe sau a unei denivelări

Supraveghetorul depăşeşte subiectul şi avertizează celelalte echipaje asupra

manevrei efectuate de subiect pentru a aştepta reintrarea sa în trafic. Se procedează
la alternarea poziţiei autoturismelor.

o) subiectul conduce cu viteză redusă, forţând pe cei din spate să-l depăşească

Supraveghetorul îl depăşeşte, continuând supravegherea cu ajutorul oglinzii

retrovizoare şi, atunci când condiţiile din teren permit, execută discret o manevră de
revenire în spatele subiectului. Când sunt mai multe echipaje angrenate se va
proceda la alternarea poziţiei autoturismelor în raport cu ritmul de deplasare folosit
de subiect.

Desigur, acestea sunt numai câteva situaţii posibile la care subiectul poate recurge
în scopul autoverificării când se deplasează cu un mijloc auto. Nici soluţiile de
contracarare nu sunt exhaustive, acestea depinzând de condiţiile concrete din teren,
de perspicacitatea detectivului particular, de forţele folosite, precum şi de numărul
mijloacelor auto utilizate.

6.6.2. Pe baza celor prezentate mai sus, se recomandă:

• pentru evitarea deconspirării operaţiunii şi a pierderii din

supraveghere a subiectului se recomandă folosirea a cel puţin două
autoturisme concomitent şi alternarea poziţiei acestora;

• în zona urbană vehicolul de supraveghere trebuie să stea pe aceeaşi

bandă cu cel al subiectului, iar între acestea să se intercaleze un alt
autovehicul din trafic;

• în apropierea intersecţiilor autoturismul supraveghetorului trebuie

să fie plasat imediat în spatele autoturismului subiectului sau în
paralel cu acesta, puţin în spate, pentru a evita pierderea ca urmare
 a schimbării culorii semaforului sau a schimbării direcţiei de mers
de către subiect;

• în zonă deschisă, în afara localităţilor, este preferabil să fie

intercalate câteva autovehicule între subiect şi supraveghetor;

• dacă subiectul se deplasează într-un convoi de autoturisme

supraveghetorul se va plasa în urma convoiului;

• când se cunoaşte itinerarul de deplasare a subiectului,

supraveghetorul îl poate depăşi şi efectuează supravegherea prin
oglinda retrovizoare;

• se evită pe cât posibil zgomotele amplificate prin folosirea radioului

sau a mijloacelor radio de comunicare între supraveghetori;

• alternarea poziţiei supraveghetorilor în raport cu cel al subiectului

se realizează fără comentarii, la fel şi efectuarea altor manevre
pentru a nu atrage atenţia;
• oprirea autovehiculului se va face într-o manieră cât mai normală, la
fel şi punerea în mişcare;

• când subiectul abandonează autoturismul, supraveghetorul îl imită

continuând supravegherea pe jos, manifestând grijă să dejoace
eventualele manevre de autoverificare ale acestuia şi, în acelaşi
timp, să nu-l piardă din raza vizuală;

• nu se efectuează în trafic manevre care să pună în pericol siguranţa

traficului rutier sau a pietonilor, ori care să se soldeze cu
accidentarea supraveghetorilor, chiar dacă există riscul pierderii
subiectului.

7. Supravegherea staţionară

Supravegherea staţionară, spre deosebire de celelalte forme de supraveghere

fizică, reprezintă un procedeu, o modalitate de a obţine date şi Informaţii de interes
pentru client, de către detectivul particular, prin observarea directă a unei zone,
adrese, loc, sau persoane, dintr-un punct fix, pe o anumită perioadă de timp.
 Considerentele pentru care se recurge la această modalitate de supraveghere,
sunt multiple, motiv pentru care vom prezenta numai câteva, cu titlu
exemplificativ, astfel:

a) când are un rol complementar, este asimilată supravegherii preliminare

care precede supravegherea fizică în mişcare, având drept scop:

• identificarea subiectului operaţiunii de supraveghere în mişcare;

• identificarea autoturismului sau a altor mijloace auto folosite pentru

deplasare;

• stabilirea datelor de interes despre subiect, specific etapei

premergătoare supravegherii în mişcare, precizate în secţiunile
anterioare.

b) prin supravegherea staţionară a unei adrese se pot stabili:

• date şi informaţii privind activitatea, comportamentul, obiceiurile

persoanelor care locuiesc la acea adresă;

• date şi informaţii privind persoanele care vizitează adresa

respectivă, eventual scopul acestor vizite;

• specificul activităţilor care se desfăşoară la adresa respectivă.

c) prin supravegherea staţionară a unui anumit loc se pot obţine date şi

informaţii care să ateste:

• o întâlnire discretă dintre două sau mai multe persoane în diverse

scopuri;

• comiterea unor fapte de interes pentru solicitantul investigaţiei.

d) când solicitantul investigaţiei este un agent economic privat, prin această

modalitate de supraveghere se pot obţine date şi informaţii din care să rezulte:

• căi, modalităţi, folosite de micii angajaţi pentru a sustrage bunuri

aparţinând agentului economic din locurile de fabricaţie, de
producţie sau de depozitare a acestora, în scopul însuşirii sau
înstrăinării;
 • cinstea şi corectitudinea unor angajaţi, sub raportul îndeplinirii
sarcinilor de serviciu, a respectării programului de lucru etc.;

• dacă activitatea desfăşurată de o persoană, viitor partener de afaceri,

la domiciliul, reşedinţă sau loc de muncă corespunde celor pretinse
în raporturile cu agentul economic privat în cauză.

7.1. Pregătirea supravegherii staţionare

Ca şi celelalte forme de supraveghere şi supravegherea staţionară presupune o

pregătire prealabilă în care detectivul particular trebuie să ţină seama de o serie de
aspecte, dintre care menţionăm:

• scopul supravegherii staţionare;

• durata supravegherii;

• configuraţia zonei în care urmează să se deruleze operaţiunea;

• particularităţile zonei în care se va derula supravegherea, sub

raportul obiceiurilor locuitorilor, al vestimentaţiei, al dialectului
vorbit etc.;

• condiţiile atmosferice, de timp şi anotimp;

• disponibilitatea de forţe umane şi mijloace logistice

Toate aspectele sus menţionate se intercondiţionează, având o importanţă

deosebită în selectarea punctului fix de observare şi stabiliren legendei de acoperire
necesară pentru evitarea deconspirării operaţiunii şl asigurarea reuşitei acesteia.

7.2. Punctul fix de observare

Selectarea locului de unde se va efectua supravegherea staţionară sau a mijlocului

auto ce va fi folosit în acest scop are o importanţă deosebită pentru reuşita
operaţiunii. Esenţial este ca forma de acoperire aleasă de detectivul particular pentru
justificarea prezenţei într-un anumit loc să nu atragă atenţia curioşilor şi mai ales a
persoanelor care constituie subiecţii operaţiunii de supraveghere.

Distanţa dintre punctul de observare şi subiect poate reprezenta ea însăşi o formă

de acoperire. Pentru acest motiv, este recomandabil ca pe timp de zi punctul fix de
observare să fie situat la o distanţă apreciabilă faţă de subiect şi să se folosească
mijloace optice, cum ar fi binoclurile sau telescoapele. Pe timp de noapte este de
preferat ca punctul fix de observare să fie situat cât mai aproape de subiect,
luminozitatea scăzută asigurând acoperirea supraveghetorilor. Dacă sistemul de
iluminat stradal asigură o bună luminozitate, iar fluxul pietonal nu se reduce
considerabil, existând riscul deconspirării, se păstrează o distanţă optimă faţă de
subiect care să permită observarea, în condiţiile menţionate. în concluzie, când se
impune o supraveghere staţionară continuă, pe timp de zi şi de noapte, detectivul
particular trebuie să pregătească cel puţin două puncte fixe de observare adecvate
condiţiilor de luminozitate din zonă.

Durata operaţiunii de supraveghere staţionară determină în mare măsură alegerea

punctului de observare şi a formei de acoperire a acestuia.

Când durata operaţiunii de supraveghere se reduce la câteva ore fixe (de exemplu:
pentru documentarea unei întâlniri dintre două persoane, într-un loc şi moment,
cunoscute din informaţiile obţinute prin alte metode investigative) observarea se
poate realiza dintr-un autoturism plasat corespunzător ori din spaţiu deschis, de către
unul sau doi detectivi particulari dotaţi cu mijloace foto sau video bine camuflate.

Când durata operaţiunii presupune mai multe zile sau chiar săptămâni, (orma de
acoperire a punctului fix de observare trebuie bine justificată. într-o zonă urbană, în
astfel de condiţii se poate recurge şi la închirierea unei camere într-un imobil din
vecinătate, în aşa fel încât observarea directă să fie posibilă, fără a fi obstrucţionată.
Când observarea se face dintr-un mijloc auto (de regulă o camionetă sau o rulotă) se
impun măsuri de camuflare a lunetelor acestora în aşa fel încât ocupanţii să nu fie
văzuţi din exterior. De asemenea, se recomandă să se evite pe cât posibil zgomotele
din interior care să atragă atenţia persoanelor din jur. Justificarea prezenţei acestora
în /onă, pe o perioadă de câteva zile, depinde de circumstanţe (se poate invoca o
depanare, o lucrare de zidărie, instalaţii, reparare în zonă, un popas pentru recreere
etc.).
În astfel de situaţii este recomandabil ca premergător operaţiunii de supraveghere
staţionară organele de poliţie locale să fie contactate şi informate despre prezenţa In
zona lor de responsabilitate a detectivilor particulari implicaţi, perioada de
supraveghere, motivăndu-se corespunzător, măsură de natură a preveni eventualele
conflicte cu acestea. întrucât se pot găsi unele persoane curioase care să semnaleze
la organele de poliţie prezenţa în zonă a unor mijloace auto sau indivizi suspecţi.

7.3. Recomandări
 Cu privire la punctul fix de observare se impun o serie de precizări constând
într-o serie de particularităţi în funcţie de locul unde este amplasat acesta, şi
anume:

• când supravegherea staţionară se efectuează dintr-o cameră situată

într-un imobil din imediata vecinătate a subiectului, se procedează
la camuflarea ferestrelor cu ajutorul perdelelor, jaluzelelor sau
draperiilor în aşa fel încât supraveghetorii să nu fie văzuţi din
exterior. în astfel de condiţii se poate recurge şi la plasarea pe unul
dintre pereţii camerei a unei oglinzi poziţionată de aşa natură încât
să ofere posibilitatea supravegherii subiectului fără riscul de a fi
depistaţi. O atenţie deosebită se va acorda justificării faţă de
proprietar a motivelor închirierii camerei şi, dacă este cazul, a
faptului că se staţionează în acesta ore sau zile;

• când se foloseşte ca punct fix de observare un mijloc auto, este

recomandabil ca poziţia acestuia în zonă să fie schimbată periodic,
operaţiunea realizându-se de regulă noaptea când luminozitatea este
redusă, iar fluxul pietonal redus;

• pentru efectuarea operaţiunii de supraveghere staţionară este indicat

ca pe schimb să lucreze doi detectivi particulari, mai ales când
aceasta presupune utilizarea mijloacelor optice de observare,
luându-se în calcul starea de oboseală care se instalează în astfel de
situaţii;

• când supravegherea staţionară se efectuează în spaţiu deschis,

detectivul particular în cauză trebuie să găsească o legendă de
acoperire corespunzătoare care să-i justifice prezenţa în zonă pe
timpul operaţiunii;

• varietatea circumstanţelor în care se recurge la această modalitate de

supraveghere invită detectivul particular la imaginaţie creativă,
inventivitate, adaptabilitate la mediu, de aşa manieră încât să-şi
atingă scopul propus, fără riscul de a se deconspira. Ar fi hazardat
ca cineva să emită pretenţia elaborării de soluţii, ca forme de
acoperire şi de acţiune, pentru larga paletă de circumstanţe în care
se uzitează această modalitate de supraveghere fizică. Acestea se
elaborează în raport de natura cazului, sensibilitatea subiecţilor,
împrejurările în care se derulează operaţiunea, cât şi de alţi factori
anterior menţionaţi, detectivul particular implicat fiind cel mai în
 măsură să aprecieze ce punct fix de observare să folosească şi care
este forma cea mai adecvată de acoperire a acestuia.

8. Supravegherea fizică în zonă rurală

Supravegherea fizică în zona rurală se utilizează de regulă în situaţia în care

subiectul domiciliază sau are reşedinţa în zona rurală, îşi desfăşoară activitatea într-
un obiectiv situat în zona rurală, se deplasează temporar într-o zonă rurală, în scop
recreativ, pentru satisfacerea unor pasiuni, înclinaţii etc. sau pentru comiterea unor
fapte, desfăşurarea unor activităţi sau realizarea unor întâlniri cu diverse persoane.

8.1. Pregătirea supravegherii fizice în zona rurală

Supravegherea fizică în zona rurală prezintă unele particularităţi, motiv

pentru care detectivul particular implicat trebuie să se pregătească în prealabil
pentru efectuarea acesteia, ceea ce presupune:

• documentarea cu privire la reţeaua de drumuri principale şi secundare,

inclusiv cele care duc în câmp;

• cunoaşterea tuturor căilor de acces şi de ieşire din localitate;

• întocmirea unei hărţi topografice a localităţii, având ca punct de reper locul

unde staţionează subiectul

• stabilirea densităţii imobilelor şi a destinaţiei acestora, în special, în

vecinătatea subiectului;

• stabilirea obiceiurilor localnicilor, a vestimentaţiei şi a dialectului folosit de

aceştia, unde este cazul;

• stabilirea mărcilor de mijloace auto predominante în localitate sau a altor

mijloace de deplasare;

• stabilirea configuraţiei reliefului zonei în care se află localitatea rurală în

cauză;

• stabilirea locurilor ce pot servi ca puncte de sprijin în efectuarea supravegherii

în zona rurală respectivă;
• stabilirea unor date de interes, conform celor menţionate în acest capitol, cu
privire la subiectul operaţiunii de supraveghere fizică;
 • legătura cu organele de poliţie locale pentru justificarea prezenţei în zonă a
supraveghetorilor, în raport de scopul supravegherii, de sensibilitatea subiectului, de
durata operaţiunii şi de condiţiile în care se derulează aceasta.

În procesul de pregătire a operaţiunii se va avea în vedere şi dotarea

corespunzătoare:

• mijloacele optice de supraveghere de la distanţă;

• mijloace de documentare a activităţii subiectului;

• mijloace de legătură şi comunicare între supraveghetori;

• echipamente pentru camuflaj, rezerve de apă şi alimente, unde este cazul, când
operaţiunea se derulează pe o perioadă mai mare de timp;

• vestimentaţie adecvată zonei şi condiţiilor atmosferice;

• accesorii care să întărească legendele de acoperire folosite pentru justificarea

prezenţei în zonă, eventual documente personale care să vină în sprijinul acestora;

• echipamente care să asigure un minim necesar de confort pentru odihnă, când

se lucrează în schimburi;

• o sumă de bani pentru diverse situaţii;

• mijloace auto sau alte vehicule folosite pentru deplasarea în zonă a

supraveghetorilor.

8.2. Punctele de sprijin

În acest context, punctele de sprijin reprezintă acele locuri, formate în mod

natural (forme de relief, păduri, arbori, cursuri de ape) sau create de om, care asigură
acoperirea fizică necesară supraveghetorului sau justifică legenda de acoperire
folosită de acesta pe timpul efectuării supravegherii fizice a subiectului.

În anumite condiţii, în special când supravegherea fizică se realizează în

localităţile rurale cu o anumită densitate de locuitori pe km, punctul de sprijin poate
fi asimilat punctului fix de observare din zona urbană.
 Esenţial în alegerea punctelor de sprijin, ca şi în cazul punctului fix, este ca din
acestea să se poată efectua supravegherea subiectului, neobstrucţionată şi fără riscul
deconspirării supraveghetorilor.
Păstrarea unei distanţe apreciabile faţă de subiect şi folosirea mijloacelor optice de
observare reprezintă şi în acest caz o formă corespunzătoare de acoperire.

Camuflajul are, la rândul său, un rol esenţial în succesul operaţiunii de

supraveghere în zona rurală. O vestimentaţie care să concorde cu coloritul natural
oferit de punctul de sprijin, greu de reperat cu ochiul liber, anularea reflecţiilor
lunetei, oglinzilor sau pieselor cromate ale autoturismelor prin prăfuire, acoperirea
acestora cu iarbă, frunze etc., nu sunt deloc de neglijat în condiţiile unei astfel de
operaţiuni.

Când punctul de sprijin nu poate oferi condiţii optime de supraveghere şi nu se

poate renunţa la acesta dată fiind acoperirea fizică pe care o oferă, un alt
supraveghetor îşi va alege o poziţie corespunzătoare în teren de unde va observa
subiectul, informând pe colegul său cu toate datele şi informaţiile obţinute prin
mijloacele de legătură prestabilite.

8.3. Deplasările în zona rurală

8.3.1. Supravegherea fizică cu mijloace auto:

Tehnicile folosite în supravegherea cu mijloace auto în zona rurală se adoptă în

raport de ruta folosită de subiect, respectiv dacă este vorba de un drum principal sau
secundar, precum şi în funcţie de luminozitate, respectiv dacă e zi sau noapte.

În situaţia în care se circulă pe un drum principal, în timpul zilei, dacă intensitatea

traficului este redusă, supraveghetorul va păstra o distanţă apreciabilă faţă de
subiect, aceasta reprezentând şi o modalitate de acoperire şi evitare a deconspirării.
Dacă traficul este intens supraveghetorul va lăsa ca între autoturismul său şi cel al
subiectului să se intercaleze 1-2 autoturisme din trafic. Când în supraveghere sunt
angrenate două sau mai multe autoturisme se procedează la alternarea poziţiei
acestora în raport cu cel folosit de subiect.

În deplasările pe drumuri secundare se va păstra o distanţă apreciabilă faţă de

subiect, luându-se în calcul şi faptul că de regulă rutele scurte sunt mai puţin
circulate, exceptând situaţiile când aceasta constituie alternative la drumurile
principale. în astfel de condiţii este de dorit ca supraveghetorul să conducă în
maniera specifică localnicilor, lăsând impresia că se deplasează la o anumită
destinaţie, fără a fi ezitant în manevre, ceea ce ar putea atrage atenţia curioşilor.
 Pe de altă parte, în situaţia în care supravegherea subiectului se efectuează cu
mijloc auto pe timp de noapte, pe un drum principal, supraveghetorul păstrează o
distanţă corespunzătoare faţă de subiect pentru a nu-l pierde şi se foloseşte de jocul
luminilor farurilor pentru evitarea deconspirării. După ce subiectul intră într-o curbă,
de exemplu, supraveghetorul va folosi o altă fază sau sistem de iluminare pentru a
lăsa impresia subiectului că în urma sa se află un alt autoturism, decât cel anterior
intrării în curbă.

Pe drumuri secundare, noaptea, cea mai bună metodă este de a se circula cu

farurile stinse şi la distanţă. în astfel de condiţii subiectul nu va repera autoturismul
supraveghetorului şi nici nu va auzi zgomotul produs de motorul acestuia.
Supraveghetorul trebuie să aibă grijă să nu fie reperat de subiect la lumina farurilor
autoturismelor care circulă din sens invers şi în condiţiile în care aceasta va întoarce.

Totuşi, trebuie menţionat faptul că a conduce cu farurile stinse pe timp de noapte

este oarecum hazardat, existând riscul de accidente, mai ales când supraveghetorul
nu a avut timpul necesar pentru acomodarea cu întunericul. în sprijinul acestui
procedeu a fost inventat periscopul pentru conducerea auto pe timp de noapte, fără
folosirea luminii farurilor.

8.3.2. Supravegherea în mers pe jos

Supravegherea fizică a subiectului în mers pe jos, în zona rurală prezintă o serie

de particularităţi determinate de condiţiile de relief, starea drumurilor, condiţiile
atmosferice etc.

Tehnicile de deplasare pe jos în diversitatea de condiţii specifice zonei rurale sunt

variate, ele reprezentând subiecte de dezbatere la cursurile de specialitate, important
este ca detectivul particular să dovedească imaginaţie creativă în astfel de situaţii.

Totuşi, în literatura de specialitate au fost reliefate o serie de recomandări

în diverse situaţii, dintre care menţionăm:

• când supravegherea fizică se efectuează în mers pe jos, este indicat să se evite

zonele larg deschise. Dacă acest lucru nu este posibil supraveghetorul se va folosi
de configuraţia terenului, de formele de relief sau de alte elemente naturale pentru a
nu fi observat de către subiect.

• în această operaţiune supraveghetorul trebuie să evite pe cât posibil

zgomotele, manevrele inutile, lăsarea de urme etc.;
 • deplasarea în linişte presupune o acomodare cu pasul subiectului şi păstrarea
unei distanţe apreciabile, evitarea locurilor acoperite cu crengi sau frunze uscate care
produc zgomote în mers;

• ploaia sau un strat de zăpadă proaspătă ajută în mod semnificativ la deplasarea

în linişte;

• zilele în care bate vântul sunt, de asemenea, ideale pentru urmărirea pe jos,
deoarece zgomotele produse de rafalele de vânt, de foşnetul arborilor, al culturilor
etc. le acoperă pe cele făcute în deplasare de supraveghetor;

• când deplasarea se face într-o zonă uscată, este de preferat ca supraveghetorul

să aibă pregătită o pereche de ciorapi largi care să-i tragă peste încălţăminte pentru
atenuarea zgomotelor;

• deplasarea în zona rurală presupune ca supraveghetorul să fie atent în jurul

său, să privească de o parte şi alta şi frecvent în spate pentru a sesiza aspectele în
detaliu;

• pentru înlăturarea urmei lăsate în mers trebuie folosite resursele naturale aflate
la îndemână;

• nu se recomandă deplasarea supraveghetorului pe creasta formelor de relief

înalt, întrucât este uşor de reperat;

• deplasarea nu se face în mod continuu, aceasta fiind întreruptă de scurte

staţionări şi ascultare a ceea ce se întâmplă în jur, bineînţeles după ce se micşorează
distanţa faţă de subiect pentru a nu-l pierde din raza vizuală;

• detectivul particular trebuie să fie pregătit şi pentru situaţiile în care trebuie să

facă faţă atacului unor câini;

• în localitate supravegherea fizică în mers pe jos se face după aceleaşi reguli

ca şi cea din mediul urban, prin păstrarea distanţei corespunzătoare, alternarea
poziţiei supraveghetorilor în raport cu subiectul, folosirea circumstanţelor existente
pentru evitarea deconspirării.

9. Supravegherea fizică sub acoperire

9.1. Noţiuni generale

 Supravegherea fizică sub acoperire reprezintă o metodă de a obţine date şi
informaţii, precum şi elemente cu caracter probatoriu despre activitatea şi
comportamentul subiectului, ori de a-l determina să facă sau să nu facă ceva, într-un
anumit context, prin observarea şi contactarea directă de către detectivul particular,
infiltrat pe lângă cel în cauză sub o identitate falsă.

Această metodă presupune un anumit grad de complexitate, dată fiind pregătirea

pe care detectivul particular trebuie să o realizeze premergător operaţiunii de
infiltrare pe lângă subiect, interpretarea rolului personajului pe care-l portretizează
în raporturile cu cel supravegheat, consecinţele la care se expune în situaţia
deconspirării, care uneori pot fi imprevizibile, motiv pentru care recomandăm să fie
folosită ca ultimă formă de acţiune, atunci când celelalte forme de supraveghere sau
procedee de investigare nu au dat rezultatele scontate sau se prezumă că nu vor fi
eficiente.

În practică, situaţiile care reclamă folosirea acestei metode sunt multiple şi

variate ca speţe, mai ales în contextul problematicii organelor de poliţie, însă
din perspectiva activităţilor specifice considerăm că această metodă de
supraveghere poate fi aplicată în următoarele situaţii:

a) când clientul detectivului particular este angajator şi doreşte să se edifice cu

privire la activitatea, comportamentul şi preocupările unui angajat sau unui
grup de angajaţi dintr-un sector de activitate unde nu are alte posibilităţi de
control (un şantier, un depozit, o hală de producţie etc.). De regulă, astfel de
solicitări se înregistrează când angajatorul are suspiciuni că unul sau mai mulţi
angajaţi sustrag bunuri de la locul de muncă, în scopul însuşirii sau
înstrăinării, recurg la acte de sabotaj, nu-şi îndeplinesc în mod corespunzător
sarcinile de serviciu, iniţiază acţiuni de natură a prejudicia interesele
companiei etc. Pregătirea detectivului particular pentru acest gen de
operaţiuni presupune un anumit grad de complexitate, întrucât acesta trebuie
să se poziţioneze ca angajat al companiei private, iar legenda sa de acoperire
trebuie să-i permită stabilirea unor raporturi de muncă, pe cât posibil de
colegialitate, cu subiectul sau subiecţii suspectaţi de angajator. în timp,
operaţiunea se poate extinde pe o perioadă de câteva luni sau chiar mai mult,
în raport de abilitatea detectivului particular de interpreta rolul asumat, de a
penetra în mediul intim al subiectului, de a-l contacta şi de a obţine datele,
informaţiile şi elementele probatorii solicitate de client;

b) când solicitantul investigaţiei doreşte să cunoască activitatea, comportamentul

sau preocupările subiectului într-un context dat. Situaţiile de acest gen sunt
cele mai variate, iar pregătirea detectivului particular şi durata operaţiunii se
raportează la scopul acestora. De exemplu, detectivul particular se poate
 poziţiona într-un om de afaceri pentru a testa dacă persoana desemnată de
clientul său pentru negocieri este dispusă să accepte o ofertă dezavantajoasă
în schimbul unui comision personal. Pregătirea detectivului particular pentru
acest gen de operaţiuni este mult mai simplă, iar durata poate fi concentrată
în câteva ore;

c) când solicitantul investigaţiei doreşte ca subiectul să-şi schimbe conduita, să

renunţe la anumite vicii, să se abţină de la comiterea unor fapte etc. în aceste
condiţii detectivul particular trebuie să se documenteze foarte bine asupra
elementelor definitorii ale personalităţii subiectului, iar personajul pe care-l
portretizează să-i permită crearea unei ascendenţe morale asupra acestuia.
Calităţile detectivului particular de fin analist, bun psiholog, abilitatea de a
comunica cu interlocutorul, au un rol esenţial într-o misiune de acest gen. De
regulă clienţii detectivului particular în astfel de situaţii sunt părinţii sau
reprezentanţii legali care doresc să corijeze conduita copiilor, să-i determine
să renunţe la consumul de droguri, alcool, ori să se abţină de la comiterea unor
fapte la limita legii penale. De asemenea, în postura de client poate fi un soţ
care doreşte corijarea conduitei partenerului de viaţă, ori un angajator căruia
nu-i este indiferentă situaţia unui angajat, bun profesionist, dar cu vicii care
pot prejudicia imaginea firmei:

d) când scopul investigaţiei îl reprezintă obţinerea de probe evidente privind

anumite fapte comise de către subiect. în raport de circumstanţe, rolurile
jucate de detectivul particular în acest gen de operaţiuni sunt diverse, uneori
complexe, ca grad de dificultate, iar durata de acţiune în timp se poate extinde
de la câteva ore până la câteva luni. Complexitatea acestei operaţiuni derivă
din faptul că detectivul particular trebuie să se folosească de mijloace ascunse
pentru interceptarea de imagini sau a convorbirilor, iar când situaţia o impune
să se poziţioneze ca martor ocular la comiterea unor fapte săvârşite de subiect,
ceea ce presupune şi anumite consecinţe ulterioare. în multe dintre situaţiile
de acest gen detectivul particular îşi va asuma responsabilitatea de a compărea
în faţa instanţei de judecată ca martor, dacă nu există o altă modalitate de
probare a activităţii infracţionale a subiectului, ceea ce nu este deloc
confortabil.

Evident că supravegherea fizică sub acoperire prezintă o serie de avantaje, dar şi

dezavantaje, dintre care menţionăm:

a) spre deosebire de celelalte forme de supraveghere fizică, această metodă

conferă avantajul că:
 • detectivul particular se află în mod deschis în apropierea subiectului şi poate
observa nestingherit activitatea, comportamentul şi preocupările acestuia;

• prin contactarea subiectului, detectivul particular poate cunoaşte din timp

intenţiile de acţiune ale acestuia şi dă posibilitatea clientului să acţioneze în mod
preventiv când situaţia o impune;

• prezenţa detectivului particular în apropierea subiectului îi permite să

folosească cu mai multă uşurinţă mijloacele speciale pentru obţinerea de elemente
cu caracter probatoriu, când situaţia o impune;
• contactarea directă a subiectului de către detectivul particular îi permite
determinarea acestuia de a se abţine de la comiterea unor fapte antisociale,
infracţionale sau de a renunţa la anumite vicii şi de a-şi corija conduita, ceea ce nu
se poate realiza prin alte forme şi procedee investigative.

b) dezavantajul acestei metode constă în aceea că:

• presupune un anumit grad de complexitate sub raportul pregătirii

premergătoare operaţiunii;

• pe timpul derulării operaţiunii detectivul particular trebuie să intre în rolul

personajului pe care-l portretizează, să se comporte şi să acţioneze conform nivelului
de referinţă al acestuia, ceea ce implică curaj, tărie de caracter, maximum de atenţie
în ceea ce face şi spune, o stare de încordare permanentă;

• există permanent riscul ca detectivul particular să fie recunoscut de o persoană

neavizată şi să-şi dezvăluie adevărata identitate;

• consecinţele deconspirării operaţiunii pot fi imprevizibile pentru detectivul

particular. Faptul că o persoană sau mai multe pot rămâne fără un loc de muncă sau
ajunge în instanţă ca urmare a documentării activităţii lor poate conduce la acte de
răzbunare din partea acestora, ceea ce nu este simplu de suportat.

În concluzie, recurgerea la această metodă de supraveghere fizică şi de acţiune

trebuie precedată de o analiză minuţioasă a tuturor factorilor pro şi contra, în
raport de circumstanţe, în aşa fel încât să se evite orice consecinţe nedorite. Ea
este recomandabilă detectivilor particulari începători şi fără talent actoricesc.

9.2. Pregătirea operaţiunii de supraveghere fizică sub acoperire

9.2.1. Factorii determinanţi în realizarea pregătirii premergătoare operaţiunii

 Pregătirea detectivului particular pentru operaţiunea de supraveghere sub
acoperire se realizează în mod diferenţiat, în raport de: scopul operaţiunii, durata
operaţiunii, elementele definitorii ale personalităţii subiectului, precum şi locul sau
mediul de acţiune.

Scopul operaţiunii, potrivit definiţiei acestei metode de supraveghere fizică,

poate fi:

• obţinerea de date şi informaţii cu privire la activitatea, comportamentul şi

preocupările subiectului;
• obţinerea de elemente cu caracter probatoriu privind activitatea subiectului;

• determinarea subiectului de a face sau a nu face ceva.

Scopul operaţiunii este determinant în procesul de pregătire a detectivului

particular pentru a acţiona. Gradul de complexitate a pregătirii detectivului particular
premergător operaţiunii propriu-zise de supraveghere fizică a subiectului este dat de
scopul urmărit prin derularea acesteia. După cum s-a menţionat deja, într-un fel se
va face pregătirea când detectivul particular este solicitat să obţină date şi informaţii
despre subiect, altfel când se impune documentarea activităţii acestuia cu elemente
probatorii şi cu totul deosebit când se pretinde determinarea sa de a face sau a nu
face ceva.

Durata operaţiunii, condiţionată în majoritatea cazurilor de scopul acesteia,

reprezintă, la rândul său, un factor determinant în procesul de pregătire
premergătoare a detectivului particular. O operaţiune care durează câteva minute sau
ore nu ridică aceleaşi probleme, sub raportul complexităţii procesului de pregătire,
ca aceea care se întinde pe o perioadă de câteva luni sau mai mult.

În majoritatea cazurilor detectivul particular trebuie să se poziţioneze într-un

personaj al cărui nivel de referinţă, sub raportul personalităţii, să fie apropiat sau
superior faţă de cel ale subiectului. Ignorarea sau necunoaşterea unor particularităţi
care definesc personalitatea subiectului conduc, inevitabil, la eşecul operaţiunii. Un
detectiv particular care nu are cunoştinţele necesare pentru a juca rolul personajului
portretizat într-un mod care să-i permită realizarea contactului cu subiectul,
comunicarea la nivelul acestuia, nu are şanse de reuşită şi trebuie să apeleze la
serviciile unui coleg care să corespundă cerinţelor menţionate. Cunoaşterea
subiectului, sub raportul nivelului de cunoştinţe profesionale, de specialitate, a
pasiunilor, înclinaţiilor, viciilor, aptitudinilor de a comunica, de a se exterioriza este
esenţială în situaţii de acest gen.
 Locul sau mediul de acţiune al subiectului. In unele situaţii se impune ca
detectivul particular să penetreze într-un anumit loc sau mediu premergător
contactării subiectului. Cunoaşterea particularităţilor locului sau mediului în care se
află subiectul permite detectivului particular să-şi stabilească o legendă de acoperire
corespunzătoare şi să-şi jaloneze o anumită conduită de urmat. De modul în care
reuşeşte să se facă agreat de către cei care se află în locul sau mediul de activitate
sau acţiune al subiectului depinde în mare măsură succesul operaţiunii.

După cum am mai menţionat, pregătirea detectivului particular pentru

supravegherea fizică sub acoperire se face în mod diferenţiat în raport de lactorii
determinanţi precizaţi mai sus. în cele ce urmează vom prezenta, succint, gama de
aspecte de care detectivul particular trebuie să ţină seama în pregătirea sa pentru o
operaţiune de acest gen cu un grad sporit de complexitate.

În general, în pregătirea detectivului particular pentru o operaţiune de

supraveghere fizică sub acoperire, trebuie să se aibă în vedere:

a) stabilirea legendei de acoperire care să permită realizarea contactului cu

subiectul;

b) documentarea cu privire la particularităţile locului sau mediului în care îşi

desfăşoară activitatea sau acţionează subiectul;

c) documentarea asupra elementelor definitorii ale personalităţii subiectului;

d) alegerea momentului oportun de intrare în contact cu subiectul;

e) stabilirea conduitei de urmat când subiectul recurge la acte sau fapte

antisociale, infracţionale etc.;

f) stabilirea modalităţilor conexe de acţiune în raporturile cu subiectul pentru

atingerea scopului propus;

g) stabilirea variantei de retragere când există indicii de deconspirare a

operaţiunii ori când aceasta şi-a atins scopul.

Fiecare dintre aceste aspecte îşi are importanţa sa în procesul de pregătire a

detectivului particular pentru astfel de operaţiuni şi comportă largi comentarii şi
dezbaterii care fac obiectul cursurilor de specialitate predate în colegiile de profil.
 Legenda de acoperire reprezintă, în acest context, o modalitate de dedublare
a identităţii detectivul particular pentru a intra în contact cu subiectul şi a-şi
atinge scopul propus. De regulă ea presupune:

a) poziţionarea detectivului particular într-un personaj care să-i permită

infiltrarea pe lângă subiect, contactarea acestuia, obţinerea datelor şi
informaţiilor, a elementelor cu caracter de interes particular pentru client, ori
determinarea celui în cauză de a face sau a nu face ceva.

În condiţiile în care subiectul are statut de angajat al unei companii private

se impune ca:

a) profesia aleasă de detectivul particular pentru acoperire să fie similară sau

apropiată ca specialitate şi calificare cu aceea a subiectului, atunci când gradul
de pregătire îi permite acest lucru. Dacă detectivul particular nu posedă
cunoştinţele necesare pentru a justifica profesia pe care şi-a ales-o ca acoperire
pentru contactarea subiectului, el riscă să se deconspire, iar operaţiunea nu-şi
va atinge scopul. în astfel de situaţii este recomandabil ca detectivul particular
să-şi aleagă ca acoperire o profesie care nu implică neapărat o calificare, dar
care să-i permită stabilirea unor raporturi de muncă cu subiectul. Obţinerea de
către detectivul particular a statutului de angajat al companiei private în cauză,
pe cât posibil în acelaşi loc de muncă cu subiectul şi pe o funcţie care să-i
ofere libertatea de mişcare în incintă. Posibilitatea detectivului particular de a
face deplasări în incinta locului de muncă îl ajută să-şi justifice anumite
acţiuni necesare pentru supravegherea subiectului, să efectueze pregătirile
corespunzătoare în scopul documentării activităţii acestuia, să se retragă când
situaţia impune pentru a nu fi recunoscut de unele persoane, să evite
participarea la comiterea unor fapte antisociale.

b) alcătuirea unui curriculum vitae care să corespundă cu cerinţele personajului

pe care-l portretizează, respectiv cu profesia de acoperire. Aceasta presupune
inventarea unui istoric al său, brodat pe cât posibil pe datele reale din viaţa şi
activitatea sa. Detectivul particular trebuie să fie în măsură să-şi susţină acest
curriculum vitae cu date reale despre locurile unde pretinde că a efectuat
studiile, stagiul militar, a lucrat, despre anumite persoane cunoscute etc., ceea
ce presupune o documentare în prealabil în acest sens.

c) alegerea unui nume fictiv, susţinut de acte de identitate, documente de

angajare etc. care să ateste acest lucru. Alegerea unui nume fictiv nu
presupune neapărat şi schimbarea tuturor datelor de identitate ale detectivului
particular, în condiţiile în care acestea nu conduc la deconspirarea sa. în
condiţiile în care detectivul particular acţionează sub un nume fictiv trebuie
 să manifeste grija necesară ca pe lângă documentele de identitate şi cele de
angajat să nu aibă la reşedinţa sa inscripţionat numele real pe diverse diplome
de studii, agende personale etc., iar corespondenţa să nu ajungă în posesia
unor persoane neavizate.

d) întrarea în rolul personajului portretizat. Nu este suficient ca detectivul

particular să-şi schimbe identitatea, să aleagă o profesie de acoperire şi un
curriculum vitae pentru a demonstra că reprezintă un anumit personaj.
Instinctul de autoconservare al subiectului, mai ales când acesta este predispus
la anumite fapte infracţionale, îl face să fie circumspect în raporturile cu
persoanele nou cunoscute şi să le studieze atent sub toate aspectele. Prin
urmare, dacă detectivul particular şi-a ales pentru acoperire o anumită profesie
şi a fost angajat pe un post corespunzător acesteia, trebuie să demonstreze
practic, prin fapte, că este în măsură să presteze o astfel de activitate, altfel
devine suspect şi evitat de cei din jur inclusiv de către subiect.

9.3. Contactarea subiectului

Etapa cea mai critică în majoritatea operaţiunilor de supraveghere fizică sub

acoperire o reprezintă penetrarea în mediul în care îşi desfăşoară activitatea subiectul
şi respectiv contactarea acestuia. Adesea, prima impresie este determinantă pentru
reuşita sau eşecul acţiunii detectivului particular. Dacă detectivul particular a reuşit
să se facă agreat în mediul de activitate sau de acţiune al subiectului, să-l
impresioneze în mod favorabil pe acesta, să-i trezească interesul, atunci el are toate
şansele de reuşită. în caz contrar riscă să se deconspire, întrucât va fi privit cu
suspiciune şi neîncredere de către subiect, care pentru edificare poate proceda şi la
efectuarea unor verificări asupra sa.

În ipoteza că detectivul particular a reuşit să realizeze în condiţii favorabile

primul contact cu subiectul, un rol important îl are, în continuare, pregătirea
legăturilor cu acesta pentru atingerea scopului propus.

9.4. Varianta de retragere

Detectivul particular portretizează un anumit personaj atât timp cât este necesar
pentru a-şi îndeplini obligaţiile asumate în raporturile cu clientul, după care revine
la statutul său real.

De asemenea, în situaţiile în care există indicii că operaţiunea este în pericol de a

se desconspira detectivul particular trebuie să se retragă înainte ca acest lucru să se
întâmple.
 Pentru astfel de situaţii se impune ca detectivul particular să aibă pregătită din
timp o versiune care să justifice întreruperea contactelor cu subiectul, fără ca acesta
să realizeze care este motivul real. Când are statutul de angajat, de exemplu, poate
motiva că părăseşte locul de muncă prin demisie, transfer, demitere etc. Astfel de
versiuni trebuie lansate cu câteva zile înainte de retragere şi susţinute cu argumente
pentru a fi credibile.

10. Raportul de supraveghere fizică

Raportul de supraveghere fizică reprezintă acel document în care se inserează, în

mod concis, clar şi real, în ordine cronologică, datele şi informaţiile obţinute despre
subiect în procesul supravegherii fizice, de interes pentru client. De regulă, la
raportul de supraveghere fizică se anexează elementele cu caracter probatoriu (filme,
fotografii, benzi magnetice etc.) obţinute în procesul de supraveghere fizică a
subiectului.

Raportul de supraveghere fizică poate reflecta un anumit stadiu al operaţiunii sau

finalizarea acesteia.

Redactarea raportului de supraveghere fizică are drept scop:

a) când acesta este întocmit pe timpul derulării operaţiunii de supraveghere

fizică:

• permite analizarea conduitei subiectului, a eficacităţii procedeelor de acţiune

şi mijloacelor specifice folosite de supraveghetor, depistarea eventualelor neajunsuri
şi luarea măsurilor ce se impun pentru corijarea acestora;

• permite informarea clientului cu privire la stadiul activităţii investigative,

punerea de acord cu acesta asupra unor măsuri ce se impun a fi întreprinse în
continuare;

• permite ca un alt detectiv particular să se documenteze în caz şi să continue

activitatea de supraveghere fizică, în cunoştinţă de cauză, când situaţia o impune.

b) când raportul oglindeşte finalizarea operaţiunii de supraveghere fizică:

• permite informarea clientului asupra rezultatului final al operaţiunii de

supraveghere a subiectului;
 • poate fi folosit ca sursă documentară de informare pentru un alt detectiv
particular;

• poate fi folosit ca sursă documentară de informare sau, în unele situaţii, ca

mijloc material de probă în instanţă;

• poate reprezenta un document util pentru reconstituirea unei fapte sau a unui
eveniment.

În toate situaţiile menţionate mai sus şi în altele pe care nu le-am mai enunţat, în
utilizarea rapoartelor de supraveghere fizică se va manifesta grija necesară pentru
asigurarea confidenţialităţii datelor şi informaţiilor cuprinse în acestea, respectiv
păstrarea secretului profesional.

Din practica ţărilor cu tradiţie în domeniu, rezultă că un indicator principal de

evaluare a profesionalismului detectivului particular îl reprezintă modul în care
acesta reuşeşte să surprindă într-un raport de investigaţii aspectele de esenţă, care să
răspundă cerinţelor clientului. Este posibil ca un detectiv particular să fie un bun
practician, dar să manifeste neajunsuri în modul de redactare a raportului de
investigaţii care reprezintă de fapt chintesenţa activităţii sale, cartea sa de vizită în
raporturile cu clienţii. Astfel de neajunsuri se pot corija în timp dacă există
preocuparea şi voinţa necesare.

În redactarea raportului de supraveghere fizică, detectivul particular

trebuie să aibă în vedere:

• acesta să fie redactat într-o formă concisă, clară şi să redea numai acele date
şi informaţii care prezintă interes pentru clienţi;

• datele şi informaţiile cuprinse în raport să aibă un suport faptic, să fie reale,

evitându-se, pe cât posibil, opiniile personale ale detectivului particular;

• datele şi informaţiile inserate în raport să oglindească, în ordine cronologică,

momentele esenţiale surprinse pe parcursul operaţiunii de supraveghere;

• terminologia folosită pentru redactarea raportului să fie pe înţelesul clientului,

evitându-se folosirea unor termeni specifici muncii de detectiv particular;

• descrierea faptelor, a împrejurărilor, persoanelor, mijloacelor auto, imobilelor

etc. să se facă în detaliu, pe cât posibil dublată de elemente cu caracter probatoriu
pentru a se evita orice confuzii;
 • să existe o corelare între datele şi informaţiile din raport şi elementele cu
caracter probatoriu anexate.

Redactarea raportului de supraveghere fizică se poate face în clar, respectiv prin

redarea numelor, denumirilor de localităţi, a adreselor etc., aşa cum sunt ele
cunoscute şi înregistrate în documente sau codificat, în raport de cerinţele clientului.
Desigur, codificarea unor termeni, a numelor persoanelor, denumirilor etc. conferă
un grad sporit de protecţie conţinutului raportului în condiţiile în care acesta ar fi
citit de o persoană neavizată. Procesul de codificare poate fi simplu şi nu comportă
o anumită pregătire de specialitate.

11. Transformarea rezultatelor activităţii de supraveghere fizică In mijloace

de probă

Abordarea acestui subiect impune unele precizări pentru a se evita încălcarea

prevederilor legale cu privire la obţinerea şi administrarea mijloacelor de probă în
instanţă.

În primul rând detectivul particular trebuie să cunoască ce reprezintă o probă

pentru instanţă şi care sunt mijloacele de probă ce pot fi administrate.

Astfel, potrivit art.63 din Codul de procedură penală, constituie probă orice
element de fapt, care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei
infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea
împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei.

De asemenea, art.64 Cod de procedură penală precizează că mijloacele de probă

prin care se constată elementele de fapt ce pot servi ca probă sunt: declaraţiile
învinuitului sau ale inculpatului, declaraţiile părţii vătămate, ale părţii civile sau ale
părţii responsabile civilmente, declaraţiile martorilor, înscrisurile, înregistrările
audio sau video, fotografiile, mijloacele materiale de probă, constatările tehnico-
ştiinţifice, constatările medico-legale, expertizele.

În al doilea rând se impune a preciza care dintre mijloacele de probă menţionate

mai sus pot fi obţinute de către detectivul particular, cu accent pe declaraţiile
detectivului particular în calitate de martor. în contextul activităţii de supraveghere
fizică detectivul particular poate lua la cunoştinţă de săvârşirea unei infracţiuni de
către subiect sau altă persoană, condiţii în care poate compărea ca martor ocular în
instanţă, aşa după cum rezultă din prevederile art.78 din Codul de procedură penală
potrivit căruia persoana care are cunoştinţă despre vreo faptă sau despre vreo
împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului în procesul penal poate fi
ascultată în calitate de martor.
 Totodată, art.65 alin.2 din Codul de procedură penală prevede la rândul său că la
cererea organului de urmărire penală ori a instanţei de judecată, orice persoană care
cunoaşte vreo probă sau deţine vreun mijloc de probă este obligată să le aducă la
cunoştinţă sau să le înfăţişeze.

În acelaşi sens, art.3, alin.2 din Legea nr. 329/2003, modificată şi completată prin
Legea nr. 353/2004 privind exercitarea profesiei de detectiv particular prevede că
datele şi informaţiile obţinute prin activităţi specifice de investigare, conform legii,
de către detectivul particular pot fi comunicate, la cerere, instanţelor judecătoreşti şi
Ministerului Public, dacă acestea sunt utile pentru aflarea adevărului în cauzele
penale

Din analiza celor două reglementări se poate afirma că ambele pledează pentru
apariţia detectivului particular în instanţă, în calitate de martor, când situaţia o
impune.

Instanţa trebuie însă să respecte întocmai prevederile art. 79 Cod procedură

penală potrivit căruia, persoana obligată a păstra secretul profesional nu poate fi
ascultată ca martor cu privire la faptele şi împrejurările de care a luat la cunoştinţă
în exerciţiul profesiei, fără încuviinţarea persoanei sau unităţii faţă de care e obligată
a păstra secretul.

Potrivit art.12 alin.c din Legea 329/2003, modificată şi completată prin Legea nr.
353/2004 privind exercitarea profesiei de detectiv particular, detectivul particular
este obligat să păstreze, chiar şi după încetarea calităţii pe care o are, secretul
profesional cu privire la actele, faptele, datele şi împrejurările despre care a luat la
cunoştinţă în timpul desfăşurării activităţii, cu excepţia cazurilor expres prevăzute
de lege.

În concluzie, putem afirma că detectivul particular poate compărea ca martor în

instanţă: din proprie iniţiativă, în virtutea prevederilor art.78 Cod procedură penală,
la solicitare, în virtutea prevederilor art.65, alin.2, C. Proc. pen şi a art.3 alin.2 din
Legea 329/2003 şi cu respectarea întocmai a prevederilor art.79 C. Proc. pen. şi
art.12 pct.c din Legea nr.329/2003. Potrivit acestor prevederi se impune acordul de
voinţă prealabil al clientului sau al societăţii specializate din care face parte
detectivul particular.

Potrivit art.89 Cod Proc. pen., înscrisurile pot servi ca mijloace de probă dacă în
conţinutul lor se arată fapte sau împrejurări de natură să contribuie la aflarea
adevărului. în condiţiile în care detectivul particular îşi desfăşoară activitatea pe
lângă un barou de avocaţi va fi frecvent solicitat să obţină înscrisuri care.să fie
administrate ca probă în instanţă. Este posibil însă, ca şi în postura de supraveghetor
acesta să intre în posesia unor înscrisuri care să-l incrimineze sau să-l exonereze de
o anumită răspundere pe subiect şi care să poată fi administrate ca probe în instanţă
de către client, prin intermediul avocatului său. Pentru instanţă prezintă interes
valoarea probatorie a înscrisurilor şi mai puţin modalitatea de obţinere a acestora,
dacă nu s-au încălcat prevederile legale.

În categoria înscrisurilor pot fi incluse, în anumite situaţii, şi raporturile de

supraveghere fizică întocmite de detectivul particular, dacă datele şi informaţiile
inserate în conţinutul acestora sunt utile pentru aflarea adevărului. în practica ţărilor
cu tradiţie în domeniu aceste rapoarte de supraveghere fizică sunt utilizate, de regulă,
ca surse documentare pentru formarea convingerii procuratorului sau a magistraţilor
într-o cauză aflată pe rol, ori pentru reconstituirile la faţa locului, în întregime sau în
parte, a modului şi a condiţiilor în care s-a săvârşit o faptă.

Totodată, conform prevederilor art.94 din Cod proc. pen., mijloacele materiale
de probă sunt obiecte care conţin sau poartă o urmă a faptei săvârşite, precum şi
orice obiecte care pot servi la aflarea adevărului. în art.95 Cod proc. pen. se
precizează că sunt, de asemenea, mijloace de probă obiectele care au fost folosite
sau au fost destinate să servească la săvârşirea unei infracţiuni, precum şi obiectele
ce sunt produsul infracţiunii.

Categoric, în condiţiile în care detectivul particular, în procesul supravegherii

fizice a subiectului, intră în posesia unor asemenea mijloace de probă, are obligaţia
să le ridice, să le asigure şi să le predea organului de cercetare penală, conform
prevederilor legale. Şi în aceste condiţii detectivul particular va respecta întocmai
prevederile art.79 Cod proc. pen. şi art.12 din Legea nr.329/2003.

Înregistrările audio sau video realizate de detectivul particular în procesul

supravegherii fizice a subiectului pot fi folosite ca probe în instanţă numai în
condiţiile prevăzute de art. 91 şi următoarele din Cod. Proc. pen.

Tot astfel şi fotografiile realizate de detectivul particular în procesul

supravegherii fizice pot fi folosite în instanţă de către client, în condiţiile în care
acestea contribuie la probarea unei fapte săvârşite de subiect, cu respectarea
prevederilor legale.

Nu în ultimul rând se impune a preciza faptul că printre scopurile operaţiunii de

supraveghere fizică au fost menţionate şi obţinerea de elemente cu caracter
probatoriu care, evident, au un rol important în cursul oricărei acţiuni în justiţie.
 În primul rând, după cum s-a menţionat mai sus acestea pot servi ca mijloace de
probă în instanţă, când situaţia impune, cu respectarea întocmai a prevederilor legale.

În al doilea rând, din perspectiva activităţii detectivului particular, acestea au

drept scop confirmarea sau infirmarea unei suspiciuni a clientului cu privire la
subiect. Clientul doreşte să aibă certitudinea că subiectul a avut conduita,
preocupările sau a prestat activitatea descrise de detectivul particular în raportul de
supraveghere. Pentru a-i înlătura orice dubiu cu privire la veridicitatea datelor
inserate în raportul de supraveghere, detectivul particular trebuie să-i prezinte şi alte
elemente care să probeze cele consemnate în scris. Rămâne la latitudinea clientului
să hotărască modalitatea în care se va folosi de aceste elemente cu caracter
probatoriu, condiţia fiind să nu deconspire modalitatea de obţinere a lor.
 Capitolul IX.

Culegerea de informaţii şi valorificarea acestora

1. Noţiunea de informaţie:

În secţiunea privind protecţia împotriva scurgerii de informaţii din sfera

activităţii private am abordat parţial acest subiect, sub aspectul definiţiei dată de
legiuitor, al clasificării informaţiilor, în raport de anumite criterii şi al limitelor de
competenţă ale detectivului particular. în această secţiune ne vom referi la noţiunea
de informaţie, aşa cum a fost definită în literatura de specialitate, culegerea de
informaţii, modalităţile folosite în acest sens şi valorificare a informaţiilor.

În Dicţionarul al Limbii Române informaţia este definită ca o comunicare, veste,

ştire, lămurire, indicaţie asupra unei persoane sau asupra unui lucru, totalitatea
materialului de informare şi de documentare asupra unei probleme; fiecare dintre
elementele noi, în raport cu cunoştinţele prealabile, cuprinse în semnificaţia unui
simbol sau a unui grup de simboluri.

J. ARSAC, în lucrarea informatica defineşte informaţia ca fiind ştirea care aduce

noi cunoştinţe sau formula scrisă susceptibilă a aduce o cunoştinţă.

În literatura de specialitate, informaţia a mai fost definită ca o cunoştinţă formată

dintr-o multitudine de date, ordonate raţional, care se referă la un fapt sau un
eveniment, într-o formă comunicabilă.

Spre deosebire de definiţiile date mai sus, în Legea nr. 182/2002 legiuitorul
român include în noţiunea de informaţie orice documente, date, obiecte sau activităţi,
indiferent de suport, formă, mod de exprimare sau punere în circulaţie. Aceasta este
şi accepţiunea pe care am considerat-o cea mai adecvată activităţii specifice a
detectivului particular şi la care ne-am raportat în abordarea şi tratarea problemei de
profil.

În ceea ce priveşte informaţiile confidenţiale, acestea nu sunt altceva decât

produsul final al unui proces structurat de strângere şi prelucrare a unor date brute,
neevaluate, obţinute prin diverse metode şi mijloace. în cazul detectivului particular
informaţia confidenţială reprezintă produsul unui proces investigativ. Detectivul
particular obţine prin diverse metode şi mijloace specifice informaţii primare pe care
le coroborează, le verifică şi le prelucrează, creând, în final, informaţia confidenţială
care să răspundă cerinţelor beneficiarilor serviciilor sale.

2. Culegerea informaţiilor:
 Culegerea de informaţii reprezintă un ansamblu de activităţi sistematice, specific
umane, având ca rezultat obţinerea, prelucrarea şi stocarea de informaţii cu privire
la fapte, evenimente, împrejurări, persoane, domenii de activitate etc.

Culegerea de informaţii s-a practicat din cele mai vechi timpuri şi se practică şi
în prezent, la scară largă, în toate domeniile de activitate, informaţia reprezentând
factorul cheie în arta şi ştiinţa managementului, element esenţial în luarea deciziilor.

Metodele, procedeele, tehnicile şi mijloacele de obţinere a informaţiilor sunt

deosebit de variate şi diversificate, mai ales în condiţiile actuale când tehnologia
modernă a atins parametri de vârf.

Metodele clasice de obţinere a informaţiilor rămâne însă, observarea directă,

interpelarea deţinătorilor şi explorarea sistemelor special create în acest sens. Fiecare
dintre aceste metode comportă largi comentarii, scopul nostru fiind de a familiariza
detectivul particular cu modalităţile şi procedeele pe care acestea le presupune, la
modul generic.

2.1. Observarea directă:

Observarea directă reprezintă metoda cea mai veche şi cea mai la îndemână de a
obţine informaţii cu privire la o persoană, o faptă, împrejurare, eveniment etc. de
interes, în condiţiile când circumstanţele permit acest lucru.

Observarea directă se poate realiza cu ochiul liber sau cu mijloace optice

ajutătoare, pe timp de zi sau noapte, în raport de faptă, eveniment sau activitatea
persoanei cu prezintă interes.

Avantajul acestei metode constă în aceea că informaţiile obţinute se

caracterizează prin fiabilitate şi veridicitate, rareori înregistrându-se erori din acest
punct de vedere. Condiţia esenţială este ca cel care practică această metodă de
obţinere a informaţiilor să se afle la locul potrivit şi la momentul oportun.

Ca metodă de lucru specifică detectivului particular, observarea directă ar putea

fi definită ca reprezentând culegerea de informaţii, cu ochiul liber sau prin folosirea
de mijloace optice ajutătoare, în mod deschis sau legendat, prin plasarea detectivului
particular într-un loc adecvat, cu privire la persoane, fapte, împrejurări, evenimente
etc. care prezintă interes în rezolvarea cazuisticii de profil.

Potrivit definiţiei date în raport de distanţa dintre detectivul particular şi obiectiv,

respectiv condiţiile de luminozitate:
 Cu ochiul liber, când distanţa dintre locul de plasare a detectivul particular şi
obiectiv este relativ mică şi condiţiile de luminozitate permit acest lucru;

Prin folosirea de mijloace optice ajutătoare (telescoape, binocluri, aparatură

pentru vizibilitate în infraroşu), când distanţa dintre locul de plasare a detectivului
particular şi obiectiv este mare ori condiţiile de luminozitate improprii şi nu este
posibilă observarea cu ochiul liber.

• în raport de locul de plasare a detectivului particular:

Din locuri deschise, când detectivul particular îşi legendează prezenţa în zonă şi
acţionează la vedere

Din locuri acoperite, bine camuflate, când detectivul particular nu doreşte să fie
văzut în zonă de persoana care face obiectul observării sau de alţi indivizi;

• în raport de caracterul observării:

În mod deschis, când detectivul particular îşi declină calitatea şi participă la

cercetarea unor fapte, evenimente, împrejurări de interes pentru beneficiarii
serviciilor sale;

În mod legendat, când detectivul particular îşi declină calitatea dar îşi creează un
motiv plauzibil, folosind o versiune, de a observa activitatea şi comportamentul unei
persoane, de a asista la comiterea unor fapte ori la cercetarea acestora etc.

Ca metodă de culegere a informaţiilor, specifică detectivului particular,

observarea directă se foloseşte de regulă, când se procedează la supravegherea fizică
a persoanei, în toate formele acesteia, precum şi ocazionat de cercetarea la faţa
locului şi percheziţiile domiciliare, probleme pe care noi le-am tratat pe larg în acest
manual.

În ceea ce priveşte conţinutul informaţiilor obţinute prin această metodă, aceasta

acoperă întreg spectrul de probleme de competenţa detectivului particular. Evident,
informaţiile obţinute prin această metodă presupun existenţa condiţiilor necesare ca
detectivul particular să poată efectua observarea. Sunt şi situaţii când informaţiile ce
prezintă interes nu se pot obţine prin această metodă sau se obţin numai în parte,
motiv pentru care detectivul particular trebuie să apeleze la alte metode specifice de
investigare.

2.2. Interpelarea interlocutorilor:

 În contextul activităţii specific detectivului particular, interlocutorul este o
persoană care deţine informaţii de interes în soluţionarea cazului sau se prezumă că
deţine astfel de informaţii.

Interlocutorul poate fi o sursă personală sau ocazională a detectivului particular,

un martor ocular la comiterea unei fapte sau producerea unui eveniment ce prezintă
informaţii sau care, dat fiind pregătirea de specialitate, poate să-şi aducă contribuţia
la elucidarea unor aspecte de care depinde soluţionarea cazului.

Procedeele de interpelare a persoanelor deţinătoare de informaţii de interes

diferă de la caz la caz, în raport de:

• Gradul de apropiere dintre detectivul particular şi interlocutor;

• Gradul de apropiere dintre interlocutor şi persoana investigată;

• Nivelul de educaţie şi pregătire al interlocutorului;

• Elementele definitorii ale personalităţii interlocutorului,

• Scopul urmărit de detectivul particular prin interpelare;

• Capacitatea interlocutorului de observare şi de memorare a

aspectelor de interes şi de expunere verbală a acestora

• Circumstanţele în care se efectuează interpelarea etc.

Toate aspectele menţionate mai sus au importanţa lor în stabilirea procedurilor

celor mai adecvate de contactare şi interpelare a persoanelor deţinătoare sau care se
prezumă că deţin informaţiile de interes, motiv pentru care se şi recomandă o
documentare prealabilă asupra lor înainte de a acţiona.

În raport de cele precizate, contactarea unei persoane deţinătoare de

Informaţii de interes se poate realiza:

• în mod deschis, prin declinarea calităţii de detectiv particular când

există indicii că interlocutorul nu manifestă rezerve în a-i relata
informaţiile pe care le deţine cu privire la cazul în speţă. De regulă
această metodă se practică în raporturile cu sursele personale ale
detectivului particular unde se prezumă că există un anumit grad de
apropiere între părţi, precum şi certitudinea formată că nu se va
 divulga secretul profesional. De asemenea, contactarea, prin
declinarea calităţii de detectiv particular, se poate face şi în cazul
persoanelor despre care s-a stabilit că au un anumit nivel de pregătire
şi înţelegere a problemelor, precum şi un anumit grad de instruire
privind păstrarea confidenţialităţii, cum sunt deţinătorii de cărţi de
imobil, cadrele rezerviste din sistemul siguranţei naţionale;
• în mod legendat, când există indicii că persoana contactată
manifestă rezerve, în a relata informaţiile pe care le deţine detectivul
particular.

• Interpelarea, la rândul său, se poate realiza în mai multe moduri,

respectiv:

• Prin abordarea în mod deschis a problemei ce prezintă interes,

când există indicii că interlocutorul este dispus să relateze fără
rezerve informaţiile pe care le deţine;

• Prin explorarea în orb, respectiv prin abordarea în discuţii a unor

probleme conexe celei care prezintă interes, care să conducă la
clarificarea acesteia, atunci când există indicii că cel interpelat nu
doreşte să se pronunţe cu privire la persoana, fapta, împrejurarea sau
evenimentul care fac obiectul investigării;

• Prin întrebări încrucişate, în baza unui chestionar prestabilit care să

conducă la obţinerea informaţiilor dorite, în situatiile în care se deţin
indicii că persona interpelată este ezitantă, încearcă să dezinformeze, nu
prezintă încrederea cuvenită.

În toate situaţiile menţionate mai sus detectivul particular trebuie să se raporteze

la nivelul de referinţă al interlocutorilor, să manifeste mult tact şi diplomaţie în
modul de adresare a întrebărilor, să aibă răbdare în a-i asculta, chiar dacă realizează
că se încearcă dezinformarea sa, să nu manifeste sub nici o împrejurare tendinţe de
aroganţă, îngâmfare, ori subapreciere a personalităţi celui interpelat.

Ocazionat de discuţiile pe care le poartă cu interlocutorii, este recomandat să se

acţioneze pentru crearea premiselor necesare de recontactare a acestora pentru
situaţiile în care se impune clarificarea de noi aspecte sau aprofundarea unor
informaţii.

Ca şi prin observarea directă şi prin interpelare se pot obţine informaţii privind

întreg spectrul de probleme de competenţa detectivului particular. Această metodă
prezintă avantajul că persoanele contactate pot fi instruite şi dirijate să acceadă la
informaţii unde detectivul particular nu are posibilităţi directe.

2.3. Exploatarea sistemelor speciale create în vederea obţinerii informaţiilor:

Calculatorul reprezintă unealta cea mai sofisticată creată de om în ultimele

decenii pentru a-şi uşura munca. Dacă creierul este considerat ca fiind cel mai subtil
mijloc de depozitare a informaţiilor, memoria calculatorului poate fi etichetată ca
cel mai performant mijloc de stocare, prelucrare şi redare a informaţiilor.

Pentru a putea exploata posibilităţile de informare oferite de acest mijloc,

detectivul particular trebuie să se familiarizeze, în primul rând, cu tehnicile de
operare pe calculator şi să cunoască ce categorii de informaţii poate accesa.

În memoria calculatoarelor sunt înmagazinate:

• Informaţii publice, respectiv informaţiile electronice deschise, cum sunt cele

la care se poate accede pe Internet, fişierele server, grupajele de ştiri, precum şi
literatura cenuşie, nesecretă şi fără drept de autor produsă în cantitate mică şi scopuri
limitate;

• Informaţii deschise, identificabile prin investigarea surselor deschise;

• Informaţii proprietate privată, accesibile numai prin spionajul industrial sau

penetrabile clandestin ori prin mijloacele tehnice ale agenţiilor cu statut legal;

• Informaţii secrete, accesibile numai prin activitatea clandestină de culegere de

informaţii prin agenţii numai şi mijloacele tehnice moderne.

3. Verificarea informaţiilor:

În raport de sursă ori modalitatea de obţinere, o informaţie poate fi certă,

probabilă, cu un anumit grad de credibilitate sau falsă (special plasată în scop de
dezinformare). Pentru a înlătura orice fel de incertitudini privind veridicitatea unei
informaţii, aceasta trebuie verificată înainte de a fi preluată şi valorificată.
Ignorarea acestei etape în procesul de exploatare a informaţiilor poate avea
consecinţe dintre cele mai grave, în condiţiile în care acestea sunt false.

Pentru detectivul particular, aflarea adevărului în cazurile investigate reprezintă,

deopotrivă, o cerinţă legală statuată în legea de. profil, un principiu de muncă,
precum şi normă etic profesională.
 Modalităţile de verificare a informaţiilor sunt variate, detectivul particular putând
opta pentru una sau alta, ori cumulativ, în raport de circumstanţe şi gradul de
incertitudine.

În practică, o informaţie se poate verifica prin:

Evaluarea, prin comparare cu alte informaţii certe asemănătoare, deţinute de către

receptor, în speţă detectivul particular. Aceasta presupune ca detectivul particular să
procedeze la o analiză minuţioasă a informaţiei, să compare unele date inserate în
aceasta cu cele pe care le deţine din alte surse, dar care sunt certe, în raport de care
să desprindă concluzii corespunzătoare privind gradul de veridicitate. Această
modalitate de verificare a informaţiei se impune cu necesitate în condiţiile în care
sursa este umană.

Studiile efectuate asupra sistemelor informaţionale au reliefat faptul că mesajele

transmise de sursele umane, respectiv informaţiile, pot suferi modificări care le
alternează conţinutul datorită:

• Distorsiunii, constând în modificarea parţială, neîntenţionată a conţinutului

mesajului informaţional;

• Filtrajului, constând în aceea că modificarea parţială sau totală a

conţinutului informaţiilor are loc în mod intenţionat;

Efectul negativ al distorsiunii şi filtrajului se materializează în dezinformarea

parţială sau totală a detectivului particular, respectiv a beneficiarului serviciilor sale,
când informaţia nu este verificată corespunzător.

Reperarea informaţiei în universul de cunoaştere al detectivului particular. Un

detectiv particular cu un nivel de cultură generală şi de specialitate ridicat poate face
o serie de conexiuni între datele inserate în informaţie cau alte domenii de activitate,
cu cerinţele prevederilor legale, cu diverse norme de organizare şi funcţionare etc.,
în funcţie de care realizează care este gradul de veridicitate al informaţiei.

Evaluarea surselor de furnizare de informaţii. O sursă care în timp a furnizat

informaţii ce s-au confirmat are grad de credibilitate sporit în raport cu o altă sursă
ale cărei informaţii nu s-au confirmat ori veridicitatea lor a fost parţială. în acelaşi
timp, o informaţie care ţine de o anumită specializare are grad sporit de credibilitate,
dacă provine de la un specialist în domeniu şi este mai puţin credibilă când este
furnizată de o persoană care nu are nici o tangenţă cu domeniul respectiv.
 Crearea unor stări sau situaţii care să confirme sau să infirme informaţia supusă
verificării. Aceasta depinde de sursa de la care provine informaţia şi de imaginaţia
detectivului particular. Când sursa este o persoană fizică, o modalitate de verificare
a sincerităţii acesteia privind informaţia furnizată este de a relua discuţiile cu privire
la conţinutul informaţiei după o anumită perioadă de timp, pentru a stabili dacă sursa
este consecventă în relatările pe care le face.

Desigur, sunt şi alte modalităţi de verificare a informaţiei, important este ca

detectivul particular să nu abdice de la această procedură sub nici o formă şi în nici
o împrejurare. Când beneficiarul îl presează să-l informeze asupra stadiului
procesului investigativ, este de preferat să nu i se furnizeze informaţii incorecte ori
să i se precizeze că acestea trebuie verificate.

4. Valorificarea informaţiilor:

Practica a demonstrat că o informaţie deosebit de importantă la un anumit

moment dat devine total inutilă în condiţiile în care este ţinută şi nevalorificată la
timp.

În contextul activităţii specifice detectivului particular valorificarea, în timp util,

a informaţiilor obţinute este esenţială. Uneori, orele sau minutele sunt unităţi de timp
în care se măsoară eficienţa activităţii detectivului particular. Un detectiv particular
care localizează o persoană dispărută de la domiciliu şi nu valorifică cu operativitate
o asemenea informaţie comite o mare greşeală, persoana în cauză putând fi în pericol
iminent. De asemenea, în condiţiile în care este angajat să obţină unele probe
materiale ce se impun a fi administrate într-o anumită procedură în instanţă şi nu
prezintă la timp rezultatele activităţii sale investigative în acest sens, înseamnă o
activitate irosită, nefinalizată.

În valorificarea informaţiilor obţinute în procesul investigativ, detectivul

particular trebuie să ţină seama de cerinţele beneficiarului şi să răspundă acestora.

Concluzionând, în contextul activităţii specifice detectivului particular, a

valorifica o informaţie înseamnă a o prezenta în timp util beneficiarului pentru
a-i permite să ia măsurile ce se impun.
 Capitolul X.

Deontologia profesiei de detectiv particular

1. Consideraţii generale:

În Dicţionarul explicativ al Limbii române deontologia este definită ca o

doctrină a moralei profesionale, un ansamblu de norme de conduită şi de
obligaţii ale medicului faţă de bolnavi şi de societate. Originea acestei noţiuni
se regăseşte în termenii greceşti deon, adică ceea ce trebuie făcut şi logos, care
înseamnă studiu.

Prin analogie cu explicaţiile date mai sus, se poate afirma că deontologia

profesiei de detectiv particular reprezintă un ansamblu de norme de conduită
şi de obligaţii ale acestei categorii de profesionişti în raporturile cu beneficiarii,
persoanele care fac obiectul activităţii investigative, colegii de muncă, precum
şi alţi membrii ai societăţii.

Ca orice altă activitate, şi profesiunea de detectiv particular se impune a fi

fundamentată pe un set de norme juridice, dar şi etice şi morale care să-i
asigure o evoluţie, dezvoltare şi consacrare în concurs cu cerinţele societăţii
democratice în care acţionăm, ne manifestăm şi trăim.

Sub aspect legislativ bazele au fost aşezate. Este timpul ca detectivii

particulari să se alinieze şi unui set de principii etice, fundamentate pe:

> Valenţele fiinţei umane, unicitatea şi demnitatea acesteia, necesitatea

menţinerii acestei condiţii fără ca persoana să decadă sau să se abdice de la
condiţia umană.

În tot ceea ce face şi întreprinde detectivul particular, în exercitarea profesiei

trebuie să pună mai presus de orice, valenţele fiinţei umane, integritatea, viaţa
intimă, familială sau privată ale acesteia, aspecte statuate, de altfel şi prin
reglementări interne şi internaţionale. Indiferent de ofertele financiare, tentaţiile de
altă natură sau prejudecăţile personale, detectivul particular nu trebuie să abdice, sub
nici o formă şi nici o împrejurare, de la principiul respectării demnităţii umane, sub
toate aspectele acesteia. Numai astfel, această profesiune, la început de afirmare, va
fi percepută de semeni ca o activitate lucrativă utilă, pusă în slujba cetăţeanului.
> Dreptul fiecărei persoane de a-şi satisface aspiraţiile de ordin material,
spiritual sau de altă natură, în condiţiile în care nu afectează drepturile şi
libertăţile fundamentale ale omului
 N atura fiinţei umane este deosebit de complexă şi schimbătoare, în raport de
educaţie, mediul social în care trăieşte, modificările acestuia, condiţiile materiale de
asigurare a existenţei etc., ceea ce face ca, adesea, în numele unor drepturi şi libertăţi
personale, să fie încălcate drepturile şi libertăţile altora. în contextul activităţii sale
specifice, detectivul particular se va confrunta, adesea, cu situaţii când beneficiarul
serviciilor sale urmăresc scopuri ascunse faţă de persoana ce face obiectul măsurilor
investigative, de natură a afecta drepturile şi libertăţile individuale ale acesteia. Este
şi motivul pentru care recomandăm detectivului particular ca, înainte de a-şi oferi
serviciile unui client, să analizeze cu minuţiozitate pretenţiile acestuia, nu numai sub
aspect legal, dar şi din punct de vedere etic, pentru a discerne dacă scopul urmărit
este unul moral sau imoral. Dictonul popular scopul scuză mijloacele este
incompatibil cu cerinţele de ordin etic ale acestei profesii.

> Obligaţia morală a fiecărei persoane de a-şi aduce aportul la dezvoltarea

societăţii şi de a beneficia de sprijinul acesteia

Datorită unei virtuţi cu care a fost înzestrată fiinţa umană, de a manifesta

sentimente de grijă şi de a-şi ajuta semenii (homo ad juventum paratus) oamenii pot
şi trebuie să intervină pentru rezolvarea problemelor şi îmbunătăţirea vieţii
semenilor lor. Fiecare individ trebuie să-şi asume responsabilităţi familiale şi
sociale, având totodată, dreptul de a fi ajutat de ceilalţi membri ai societăţii atunci
când se află în situaţii limită, cărora nu le poate face faţă singur, în numele justiţiei
sociale şi solidarităţii umane.

Concepută ca o prelungire a poliţiei publice, ca o activitate complementară

acesteia, profesiunea de detectiv particular trebuie să reprezinte un punct de sprijin
forte în crearea şi menţinerea unui climat sănătos de afirmare şi dezvoltare a fiinţei
umane, precum şi a societăţii în general. Prin modul de desfăşurare, activitatea
detectivului particular trebuie percepută de membrii societăţii ca fiind benefică
pentru aceştia, în sprijinul lor. La rândul său, în activitatea specifică, detectivul
particular trebuie să beneficieze de sprijinul membrilor societăţii.

2. Principii etice:

Dat fiind particularităţile profesiunii de detectiv particular, considerăm că aceasta

trebuie să se exercite în concurs cu următoarele principii etice:

> Dreptul persoanei la respectarea intimităţii şi confidenţialităţii

Deşi o cerinţă cu suport legal, respectarea intimităţii şi confidenţialităţii

reprezintă şi un principiu de etică profesională care se impune în activitatea specifică
a detectivului particular.
 De regulă, persoanele care apelează la serviciile unui detectiv particular
destăinuie acestuia aspecte cu caracter confidenţial sau care ţin de viaţa lor intimă,
pe care nu le fac cunoscute altor indivizi sau organe specializate de stat, din diverse
raţiuni. Etica profesiunii de detectiv particular impune ca acesta să păstreze o totală
confidenţialitate cu privire la confesiunile clienţilor săi şi, sub nici o formă şi în nici
o împrejurare, să nu profite de acestea în scopuri imorale. De asemenea, în condiţiile
în care, prin investigaţii specifice, obţine date şi informaţii care ţin de viaţa intimă a
persoanelor ce fac obiectul acestei măsuri, detectivul particular are obligaţia morală
de a nu le face publice, respectiv de a nu le valorifica în scopuri imorale. Orice
acţiune a detectivului particular, contrară acestui principiu etic, pune într-o lumină
defavorabilă calitatea pe care acesta o are şi aduce grave prejudicii de imagine
profesiunii în ansamblu, întrucât încalcă o cerinţă legală şi totodată morală, de
respectare a vieţii intime, familiale şi private a persoanei.

> Dreptul persoanei la aflarea adevărului

Fiecare individ are dreptul să se informeze şi să fie informat în mod corect cu

privire la faptele, împrejurările, aspectele de altă natură de care depinde existenţa sa
ca fiinţă umană.

Uneori adevărul este crud, de nedorit, dar este de preferat minciunii, chiar dacă
pentru moment creează o stare de disconfort.

În activitatea specifică, detectivul particular se va confrunta, adesea, cu situaţii în

care confirmarea sau infirmarea unei suspiciuni să nu fie pe placul beneficiarilor
serviciilor sale, aşteptările acestuia fiind contrare realităţii. în nici un caz detectivul
particular nu trebuie să ascundă adevărul numai din dorinţa de a fi în consens cu
doleanţele de moment ale beneficiarului său.

Ascunderea adevărului faţă de beneficiar poate avea următoarele consecinţe:

• Obstrucţionarea beneficiarului în luarea măsurilor corespunzătoare situaţiei de

moment. De exemplu, în situaţia în care beneficiarul este cap de familie şi i se
ascunde faptul că un copil este consumator de droguri sau racolat de o grupare
infracţională, numai din dorinţa de a nu-l supăra, îl împiedică pe cel în cauză să ia
măsuri adecvate situaţiei, de corijare a comportamentului persoanei investigate şi de
recuperare a sa.
• îl determină pe beneficiar să ia unele măsuri eronate, în totală discordanţă cu
realitatea, afectând grav starea de existenţă sau imaginea publică a persoanei
investigate.
 De exemplu, în situaţiile în care detectivul particular, în mod deliberat, fără a
avea un suport material, confirmă suspiciunea unui angajat potrivit căreia un angajat
este necinstit, incorect, neloial etc. numai pentru că acesta nu este agreat de
beneficiar, poate determina luarea unor măsuri disciplinare, administrative, de
desfacere a contractului de muncă etc. măsuri de natură a afecta grav starea de
existenţă a persoanei investigate.

În acelaşi context, de subliniat şi faptul că acest principiu etic poate fi încălcat şi

în condiţiile în care detectivul particular nu depune toate diligentele pentru aflarea
adevărului în cazurile aflate în lucru, mulţumindu-se cu întreprinderea unor măsuri
superficiale, fără a proceda la verificarea minuţioasă a datelor şi informaţiilor
obţinute, prin mai multe surse şi alte posibilităţi informative.

În spiritul acestui principiu etic, recomandăm ca detectivul particular să-şi pună

în valoare, la maximum, calităţile umane, aptitudinile şi cunoştinţele profesionale
pentru aflarea adevărului şi să prezinte beneficiarilor rezultatele activităţilor sale
investigative în mod concret, aşa cum rezultă ele din măsurile speciale întreprinse,
numai după ce are convingerea că acestea sunt conforme cu realitatea.

> Imparţialitatea în abordarea cazurilor

În contextul activităţii specifice, detectivul particular va intra în contact cu o

gamă largă de categorii de persoane, care îi vor solicita serviciile cu privire la o
cazuistică deosebit de variată şi diversificată.

Potrivit acestui principiu etic, detectivul particular nu trebuie să facă discriminări, în

abordarea cazuisticii din preocupări în raport de vârstă, sex, rasă, naţionalitate,
apartenenţă etnică sau religioasă, orientare politică, sindicală sau de altă natură.
Aceste criterii vizează, deopotrivă, pe beneficiarii serviciilor detectivului particular
cât şi persoanele ce fac obiectul măsurilor investigative specifice.

Imparţialitatea presupune, în acelaşi timp, tratarea cu aceeaşi seriozitate şi

responsabilitate, a tuturor cazurilor din preocupări, fără a face o diferenţiere între
acestea în raport de complexitate, perioadă de timp alocată sau beneficiar. Pentru
detectivul particular toate cazurile din preocupările sale sunt importante şi se impune
a fi soluţionate ca atare. în toate cazurile, detectivul particular trebuie să dea dovadă
de probitate profesională, să adopte o conduită corespunzătoare în raporturile cu
beneficiarii, să prezinte în mod corect rezultatele investigative, să facă abstracţie
totală de eventualele prejudecăţi sau opţiuni personale cu privire la un aspect sau
altul din cele menţionate mai sus. Când prejudecăţile personale sunt dominante în
evaluarea unui caz, este de preferat să-l refuze pe beneficiar în mod politicos,
invocând un motiv plauzibil, decât să acţioneze sub impulsul sentimentelor de
aversiune, ură, gelozie, invidie etc.

> Individualizarea cazuisticii

Fiecare fiinţă umană se caracterizează prin calităţi personale, aptitudini şi

trăsături de caracter care o diferenţiază în raport de semeni. Chiar şi în condiţiile în
care două fiinţe umane au trăsături fizice asemănătoare, uneori identice (în cazul
gemenilor) rareori se întâmplă ca acestea să gândească şi să acţioneze în aceeaşi
manieră. în acelaşi timp, de menţionat faptul că o soluţie aplicată într-un caz de
competenţa detectivului particular nu este totdeauna valabilă şi în alt caz asemănător
chiar dacă datele problemei pusă în ecuaţie sunt identice. Aici intervine elementul
persoană care poate gândi şi acţiona în mod diferit faţă de semeni şi circumstanţele
în care aceasta se manifestă. Pentru aceste considerente, recomandăm ca detectivul
particular să trateze fiecare caz în parte în mod individual şi să nu se folosească
şabloane în identificarea soluţiilor.

> Păstrarea secretului profesional

În afara cerinţelor legale, statuate în mod expres de legiuitor, rezultatele activităţii

investigative a detectivului particular sunt destinate, în exclusiviate, beneficiarilor
serviciilor sale. Folosirea, în alte scopuri, a rezultatelor activităţii investigative de
către detectivul particular, contravine deontologiei profesionale a acestei profesiuni,
precum şi cerinţei legale privind păstrarea secretului profesional.

în concluzie, în exercitarea profesiei, detectivul particular trebuie să dea dovadă de

probitate morală, cinste, corectitudine, imparţialitate, competenţă profesională, o
conduită personală ireproşabilă în toate împrejurările, să respecte, deopotrivă, pe
beneficiari şi persoanele investigate, să depună toate diligenţele în aflarea adevărului
în cazurile investigate. Orice încercare de manipulare a detectivului particular în
scopuri imorale trebuie respinsă categoric, drept garanţie a respectului ce-l poartă
profesiei pe care a îmbrăţişat-o.

3. Standarde profesionale:

Pentru a fi în măsură să facă faţă complexităţii activităţii investigative, diversităţii

şi varietăţii situaţiilor pe care la presupune aceasta, detectivul particular trebuie să
posede un înalt nivel de cunoştinţe de cultură generală şi de specialitate. Competenţa
sa profesională trebuie să se reflecte în conduita pe care o adoptă în raporturile cu
beneficiarii, capacitatea de a delimita în mod corect cazuistica specifică de cea de
competenţa altor instituţii sau care îi este prohibită de lege, abilitatea de a lua decizii
adecvate situaţiilor din teren în privinţa aplicării sau folosirii unor metode, procedee
şi tehnici care să-i permită obţinerea rezultatelor scontate în mod operativ şi cu
costuri mici.

În acelaşi timp detectivul particular trebuie să-şi asume responsabilitatea pentru

conţinutul şi calitatea serviciilor prestate în aşa fel încât beneficiarul să fie satisfăcut
şi să-şi formeze o opinie sănătoasă cu privire la necesitatea şi importanţa acestei
profesii. Blazarea, imitarea, superficialitatea, indiferenţa sunt atribute incompatibile
cu calitatea de detectiv particular. Acesta trebuie să fie mereu în ofensivă, în căutarea
de idei, dar constructiv, metodele şi mijloacele, procedeele şi tehnicile folosite,
scopul său fiind eficientizarea activităţii specifice. Societatea în ansamblul său
evoluează, cadrul legislativ se modifică, completează, tehnologia avansează în
progresie geometrică, ceea ce determină schimburi din mers, uneori radicale, în
modul de abordare şi soluţionare a problemelor.

O componentă esenţială a profilului profesional al detectivului particular trebuie

să o reprezintă capacitatea de autocunoaştere şi de evaluare a celor cu care vine în
contact, în virtutea atribuţiilor specifice. Ideile preconcepute privind un anumit nivel
de referinţă al detectivului particular, automulţumirea, dezinteresul pentru
dezvoltarea cunoştinţelor generale şi de specialitate conduce la eşecuri succesive în
activitatea profesională, la insatisfacţii de ordin moral şi material şi în final la
abandonarea acestei cariere.

Autocunoaşterea presupune analizarea în mod autocritic a deprinderilor,

calităţilor, aptitudinilor, viciilor, pasiunilor, înclinaţiilor şi puterea de a selecta şi
înlătura acele tare de caracter care afectează exercitarea acestei profesii. Un detectiv
particular care militează pentru autocunoaşterea personală este în măsură să
cunoască şi să evalueze în mod corect şi persoanele din jurul său, mai ales persoanele
investigate, ceea cea are o importanţă deosebită în luarea deciziilor.

În exercitarea profesiei, după cum am mai menţionat, detectivul particular trebuie

să înlăture prejudecăţile de orice fel, să disocieze problemele profesionale de cele de
ordin personal sau familial. Invidia, ura, gelozia, dorinţa de răzbunare sunt de
neconceput în exercitarea acestei profesii. Obiectivitatea şi imparţialitatea reprezintă
cuvintele de ordine care trebuie să caracterizeze activitatea detectivului particular.

Cadrele didactice din colegiile de formare a detectivilor particulari trebuie să

acţioneze pentru a insufla acestora respectul şi pasiunea pentru această profesiune,
precum şi pentru dezvoltarea aptitudinilor, calităţilor şi deprinderilor necesare
desfăşurării activităţilor specifice. Totodată, în centrul atenţiei trebuie să stea
înţelegerea corespunzătoare de către viitorii detectivi particulari a deontologiei
acestei profesii, a principiilor etice care o jalonează.
 Sintetizând, detectivul particular trebuie să fie o persoană bine pregătită din punct
de vedere profesional, cu un dezvoltat simţ critic şi autocritic permanent în ofensivă,
în căutarea de idei şi soluţii noi, dornică de perfecţionare a cunoştinţelor de cultură
generală şi specifice, cu un profil moral ireproşabil.

4. Standarde în raporturile cu beneficiarii:

După cum am menţionat, în activitatea specifică detectivul particular se va

confrunta cu o gamă largă de categorii de persoane, fiecare în parte cu anumite
trăsături de caracter care le particularizează în raport cu semenii lor. Unele persoane
sunt dominate de idei preconcepute, de ură, de invidie, gelozie, dorinţă de răzbunare,
altele dovedesc o stare de nervozitate excesivă, de anxietate ori, din contră, dau
dovadă de calm, sunt melancolice etc. De asemenea, vor fi situaţii în care potenţialii
beneficiari se exprimă incoerent, fără o înlănţuire logică a faptelor expuse, suferind
de unele afecţiuni psihice etc.

În toate situaţiile, detectivul particular trebuie să dovedească respect faţă de

persoana, potenţial beneficiar, tact şi diplomaţie în a o asculta, să-i prezinte în mod
corect opiniile sale cu privire la speţa în cauză, să o îndrume, când este cazul, către
organele în drept să-i rezolve problemele. Aroganţa, îngâmfarea, lipsa de tact,
modestie şi de politeţe, tendinţa de ridiculizare a potenţialilor beneficiari sunt
aspecte contrare modului de comportament pe care trebuie să-l aibă detectivul
particular.

Rolul detectivului particular este de a stabili, în discuţiile cu potenţialul

beneficiar, cât mai multe date despre cazul în speţă, de a discerne dacă acesta este
sau nu de competenţa sa, de a stabili dacă scopul urmărit este unul moral sau imoral
şi de a lua decizia adecvată. Refuzul de a prelua un caz, pe motivul limitei de
competenţă sau pentru faptul că scopul urmărit este imoral, va fi precedat de o
motivaţie cât mai plauzibilă, pe un ton politicos, în aşa fel încât persoana în cauză
să nu se simtă jignită, ignorată, inclusiv în condiţiile în care detectivul particular
constată că aceasta este bolnavă psihic.

Indiferent de ofertele financiare sau tentaţiile de altă natură, detectivul particular

nu trebuie să achieseze la ideea de a se lăsa manipulat de beneficiar când scopul
urmărit de acesta este unul imoral sau contrar legii.
în discuţiile cu potenţialii beneficiari, detectivul particular va preciza acestora
principiile etice care-i jalonează activitatea, cu accent pe păstrarea secretului
profesional, imparţialitate, realism în prezentarea rezultatelor investigaţiei, precum
şi faptul că va respecta întocmai cerinţele legale din acest punct de vedere.
 Operativitatea în soluţionarea cazuisticii şi mai ales calitatea serviciilor prestate
sunt, de asemenea, cerinţe care trebuie să caracterizeze raporturile detectivului
particular cu beneficiarii. în unele cazuri, cum sunt cele privind persoanele dispărute
de la domiciliu, operativitatea reprezintă o cerinţă esenţială. De modul în care
acţionează detectivul particular poate depinde integritatea fizică şi chiar viaţa
persoanei care face obiectul preocupărilor sale. Calitatea serviciilor are la rândul său
o importanţă aparte în etichetarea acestei profesiuni de către beneficiari.
Confirmarea ori infirmarea unei suspiciuni a beneficiarului în baza unor date şi
informaţii neconcludente, insuficient verificate, îl poate determina pe acesta să ia
decizii care nu sunt conforme cu realitatea, uneori cu consecinţe deosebit de grave
pentru persoana ca face obiectul măsurilor investigative.

Prin urmare, raporturile dintre detectivul particular şi beneficiari trebuie să fie

statuate pe principiile respectării personalităţii celor în cauză, aflării adevărului,
respectării intimităţii, confidenţialităţii şi secretului profesional, operativităţii şi
calităţii serviciilor prestate, al imparţialităţii şi obiectivităţii.

5. Standarde profesionale în raporturile cu colegii:

În primul rând, detectivul particular trebuie să respecte, întocmai, standardele

profesionale şi etice ale societăţii specializate sau cabinetului individual în care îşi
desfăşoară activitatea. Orice activitate prestată sau comportament, contrare acestor
standarde pot prejudicia imaginea publică a societăţii specializate sau cabinetului
individual de care aparţine şi implicit a profesiunii de detectiv particular în
ansamblu.

În raporturile cu colegii, detectivul particular trebuie să dea dovadă de respect, să

le recunoască meritele, competenţa şi experienţa profesională, să accepte diferenţele
de opinii cu privire la metodele, procedeele şi tehnicile specifice de muncă, să fie
critice la adresa lor când situaţia o impune, dar într-o manieră adecvată şi în spirit
colegial. în acelaşi timp, trebuie să aibă tăria de caracter de a-şi recunoaşte greşelile
şi de a nu da vina pe colegi, capacitatea de a se autoevalua în spirit autocritic şi
curajul de a solicita sprijinul şi îndrumarea celor cu mai multă experienţă când
problemele îi depăşesc puterea de înţelegere a acestora şi luarea de decizii.
Faţă de colegii aflaţi la început de carieră trebuie să manifeste înţelegere, tact şi
răbdare, să le împărtăşească din experienţa sa, să-i sprijine în integrarea lor
profesională, să-i ajute să înţeleagă cât mai bine cerinţele legale, limitele de
competenţă, principiile de muncă, normele de conduită morală, pentru ca să nu-i
descurajeze ori să-i îndepărteze de această profesiune.

Detectivul particular aflat într-o poziţie de conducere trebuie să fie echidistant,

să evalueze în mod corect activitatea subalternilor, să nu se lase dominat de idei de
ură, gelozie, invidie, ori de diverse prejudecăţi personale. Rolul său este de a crea şi
menţine un climat de muncă adecvat în colectiv, de a întrona spiritul de echipă în
rândul subalternilor, de a le recunoaşte meritele, capacitatea şi competenţa
profesională.

Atitudinea de indiferenţă faţă de greşelile comise de colegi, denigrarea acestora,

ori indiscreţia sau lăudăroşenia sunt total contrare principiilor etice care trebuie să
statueze acest gen de raporturi.

Baza raporturilor detectivului particular cu colegii de muncă trebuie

fundamentată pe respect reciproc, încredere, loialitate, sprijin necondiţionat în
susţinerea reputaţiei şi prestigiul fiecăruia în parte.
 Capitolul XI.

Codul deontologic al detectivului particular

Evident că simpla consacrare legislativă nu va însemna automat şi consacrarea

profesiei. De aceea, este imperios necesară consolidarea asociaţiei profesionale a
detectivilor particulari şi creşterea credibilităţii în rândul opiniei publice, atât cu
privire la posibilităţile reale de intervenţie în domeniul siguranţei comunităţii, cât şi
a acţiunii calificate de natură a atrage aprecierea şi respectul comunităţii pentru
această profesie.

Drumul ce va trebui parcurs pentru atingerea acestor deziderate impune în opinia

noastră, în primul rând, consolidarea acestei noi resurse de securitate prin
consacrarea unor personalităţi în domeniu, atât ca teoreticieni, cât şi ca practicieni,
pe fondul extinderii permanente a numărului de persoane fizice sau juridice care să
realizeze cercetări şi activităţi specifice securităţii private.

Tot pe aceste coordonate, apreciem ca imperios necesar ca o dată cu intrarea în

vigoare a legii privind exercitarea profesiei de detectiv particular să se consacre şi
un Cod deontologic, un cadru de norme comune în domeniul activităţii private de
securitate publică. Acest cod ar permite formarea unor standarde acceptabile
detectivilor particulari de natură a crea bazele necesare definirii şi organizării
activităţii în condiţiile de exigenţă impuse de prevederile legale, dar şi de public.

De aceea în cele ce urmează am propus un proiect de Cod deontologic care, fără

a avea pretenţia unei forme absolute, reprezintă în opinia noastră un set minim de
reguli de natură a asigura implementarea şi desfăşurarea cu succes a acestei noi
profesii în România.

CODUL DEONTOLOGIC
al detectivului particular

Capitolul I.
Principii etice Principii etice generale

Art.1. Fiecare persoană reprezintă o valoare unică, de sine stătătoare, ceea ce implică
respect necondiţionat din partea semenilor săi.
Art.2. Fiecare persoană are dreptul de a-şi satisface aspiraţiile de ordin material,
spiritual sau de altă natură în condiţiile în care nu afectează drepturile şi libertăţile
fundamentale ale semenilor.
Art.3. Fiecare persoană are obligaţia morală să contribuie la dezvoltarea societăţii şi
dreptul de a beneficia de sprijinul acesteia.
 Principii etice specifice
Art.4. Corolarul întregii activităţi desfăşurate de detectivul particular îl reprezintă
respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, aşa cum sunt ele
statuate prin normele interne şi internaţionale.
Art.5. Prin activitatea specifică desfăşurată, detectivul particular trebuie să militeze
necontenit pentru respectarea principiilor eticii şi justiţiei sociale.
Art.6. Întreaga activitate a detectivului particular trebuie fundamentată pe principiul
respectării intimităţii şi confidenţialităţii.
Art.7. Detectivul particular trebuie să-şi pună în valoare, la maximum, calităţile
umane şi cunoştinţele profesionale pentru stabilirea adevărului în cazurile ce i se
încredinţează spre soluţionare, în aşa fel încât să fie util, deopotrivă, beneficiarului
serviciilor sale dar şi persoanei investigate.
Art.8. La baza activităţii detectivului particular trebuie să stea principiul
individualizării cazului, pornind de la premisa că fiecare fiinţă umană se
particularizează prin calităţi personale şi trăsături de caracter proprii.
Art.9. Detectivul particular trebuie să dovedească totala imparţialitate în rezolvarea
cazuisticii specifice, fără a face discriminări în raport de vârstă, sex, rasă,
naţionalitate, apartenenţă etnică sau religioasă, orientare politică, sindicală sau de
altă natură.
Art.10. Datele şi informaţiile obţinute de detectivul particular, ca urmare a
exercitării profesiei, se vor utiliza în mod responsabil, în aşa fel încât să nu aducă
atingere demnităţii umane, vieţii intime şi private a persoanei.
Art.11. Detectivul particular are obligaţia morală dar şi legală ca prin activitatea
specifică desfăşurată să apere valorile care ţin de siguranţa naţională a statului.
Art.12. Detectivul particular are dreptul de a solicita sprijin instituţiilor de stat în
rezolvarea cazuisticii pe profil şi obligaţia de a coopera cu acestea în prevenirea
actelor şi faptelor cu caracter criminal.
Art.13. Prin activitatea specifică, detectivul particular nu trebuie să ofere, direct sau
indirect, sprijin persoanelor fizice sau juridice pentru comiterea de infracţiuni.
Art.14. Detectivul particular va acţiona pentru implicarea activă a clientului său în
rezolvarea cazului încredinţat de acesta, conştientizarea sa asupra eventualelor
riscuri şi consecinţe nedorite la care se expune, asigurarea autonomiei, integrităţii şi
demnităţii sale umane.
Art.15. Detectivul particular nu trebuie să acţioneze şi să prezinte soluţii în
detrimentul persoanei investigate dacă nu există un suport real.
Art.16. Detectivul particular va milita ca principiile codului deontologic să fie
cunoscute de toţi profesioniştii din acest domeniu cât şi de beneficiarii serviciilor
acestora.

Capitolul II. Standarde

Standardele morale ale detectivului particular

Art.17. În exercitarea profesiei detectivul particular trebuie să dea dovadă de
probitate morală, demnitate, onestitate, cinste şi corectitudine, precum şi de
competenţă profesională.
Art.18. Detectivul particular nu trebuie să utilizeze, sub nici o formă şi în nici o
împrejurare, datele şi informaţiile obţinute prin activitatea specifică în scopuri
imorale, de şantajare sau de defăimare a imaginii publice a beneficiarului serviciilor
sale ori a persoanei investigate.
Art.19. Exercitând o profesie de impact public, condiţionată de încredere şi prestigiu
personal, detectivul particular are obligaţia morală de a evita, în viaţa sa privată, tot
ceea ce ar putea dăuna imaginii sale profesionale.
Art.20. Detectivul particular trebuie să militeze activ în cadrul colectivităţii, în toate
formele şi mijloacele permise de lege, pentru menţinerea unui înalt standard al
condiţiei sale morale, evitând orice tentativă de manipulare a sa de către persoane
interesate în alte scopuri decât cele impuse de cerinţele profesiei.

Standardele profesionale ale detectivului particular

Art.21. Detectivul particular trebuie să posede un nivel înalt de cunoştinţe de
cultură generală şi de specialitate pentru a fi în măsură să facă faţă
complexităţii activităţii investigative, diversităţii şi varietăţii situaţiilor pe care
le presupune aceasta.
Art.22. Competenţa profesională a detectivului particular trebuie să se reflecte
în capacitatea acestuia de a selecta metodele, procedeele, tehnicile şi mijloacele
specifice de muncă prin care să soluţioneze în mod operativ şi cu costuri
materiale cât mai mici cazuistica din preocupare.
Art.23. Detectivul particular trebuie să îşi asume responsabilitatea pentru
calitatea şi conţinutul serviciilor prestate.
Art.24. Detectivul particular trebuie să fie permanent în ofensivă, în căutarea
de idei şi soluţii noi, să supună unei examinări critice, constructive metodele,
procedeele şi tehnicile specifice profesiei.
Art.25. Dezvoltarea capacităţii de autocunoaştere şi de cunoaştere a celorlalţi
trebuie să reprezinte o componentă esenţială a profilului profesional al
detectivului particular.
Art.26. În exercitarea profesiei detectivul particular trebuie să înlăture
prejudecăţile de orice fel, să disocieze total problemele profesionale de cele de
ordin personal şi familial.
Art.27. Detectivul particular trebuie să reziste oricăror tentaţii sau presiuni
politice, ideologice ori de altă natură care pot altera calitatea şi conţinutul
serviciilor sale sau afecta imaginea de ansamblu a profesiei.
Art.28. Detectivul particular trebuie să fie permanent preocupat de
perfecţionarea cunoştinţelor sale profesionale teoretice cât şi a deprinderilor şi
abilitaţilor impuse de exercitarea profesiei.
Art.29. Formatorii furnizorilor de formare profesională a detectivilor
particulari trebuie să insufle acestora respectul şi dragostea faţă de profesie şi
să contribuie la difuzarea, explicarea şi implementarea prevederilor
prezentului cod deontologic.
Art.30. Detectivul particular trebuie să fie la curent în permanenţă cu întreaga
gamă de reglementari legale privind exercitarea acestei profesii.
Standardele privind relaţiile detectivului particular cu beneficiarii serviciilor
sale
Art.31. În raporturile cu beneficiarii detectivul particular trebuie să
dovedească respect faţă de personalitatea acestora, tact şi diplomaţie în a-i
asculta şi a le prezenta soluţiile ori concluziile sale cu privire la cazurile în speţă;
aroganţa, lipsa de tact, de modestie şi de politeţe în raporturile cu beneficiarii
sunt atribute total incompatibile cu calitatea de detectiv particular.
Art.32. Detectivul particular trebuie să facă faţă oricărei tentaţii în raporturile
cu beneficiarii şi să evite orice tentativă de manipulare a sa de către aceştia în
scopuri imorale, sau contrare legii.
Art.33. Raporturile dintre detectivul particular şi beneficiari trebuie statuate
pe principiul aflării adevărului iar datele şi informaţiile obţinute în procesul
investigativ şi prezentate acestora să reflecte realitatea, chiar dacă aceasta
contravine aşteptărilor lor.
Art.34. a) La baza raporturilor dintre detectivul particular şi beneficiari
trebuie să stea principiul respectării intimităţii şi confidenţialităţii.
b) Exceptând situaţiile expres prevăzute de lege, detectivul particular nu
trebuie să divulge, sub nici o formă şi în nici o împrejurare, datele şi
informaţiile puse la dispoziţia sa de beneficiari sau obţinute în procesul
investigativ, la solicitarea acestora.
c) Detectivul particular are obligaţia de a informa organele abilitate de stat cu
privire la acele situaţii în care beneficiarii intenţionează să se folosească de
serviciile sale în scopul obţinerii de date şi informaţii pentru comiterea unor
fapte de natură a afecta siguranţa naţională ori viaţa şi integritatea fizică a unor
persoane.
d) La solicitarea instanţei, a parchetului sau a organelor de cercetare penală
detectivul particular poate pune la dispoziţia acestora unele date şi informaţii
obţinute în procesul investigativ dacă atestă elemente constitutive ale unei
infracţiuni, cu încuviinţarea prealabilă a beneficiarului.
Art.35. În raporturile cu beneficiarii, detectivul particular trebuie să se
disocieze de orice fel de prejudecăţi sau de probleme de ordin personal ori
familial şi să nu facă discriminări, indiferent de natura acestora.
Art.36. Pe întreg parcursul procesului investigativ detectivul particular trebuie
să adopte o atitudine cooperantă în raporturile cu beneficiarii, să-i informeze
periodic cu privire la stadiul investigaţiilor, să le solicite opiniile şi să ţină seama
de acestea.
Art.37. Detectivul particular trebuie să-şi pună în valoare întreaga gama de
cunoştinţe de specialitate pentru rezolvarea operativă a cazurilor din
preocupări şi satisfacerea deplină a beneficiarilor.
Art.38. Calitatea serviciilor prestate de către detectivul particular trebuie să
reprezinte chintesenţa raporturilor sale cu beneficiarii.
Standardele privind relaţiile detectivului particular la locul de muncă
Art.39. Detectivul particular are obligaţia de a respecta întocmai standardele
profesionale şi etice ale societăţii specializate sau cabinetului individual în care
îşi desfăşoară activitatea.
Art.40. Detectivul particular trebuie să militeze activ ca toţi colegii săi de muncă
să se alinieze la standardele profesionale şi etice din prezentul cod deontologic
şi să le respecte necondiţionat.
Art.41. Societăţile specializate şi cabinetele individuale de detectivi particulari
trebuie să coopereze cu agenţiile de profil ale căror politici se înscriu în
standardele profesionale şi etice menţionate pentru implementarea prezentului
cod deontologic.
Standardele privind relaţiile detectivului particular cu colegii de muncă
Art.42. În raporturile cu colegii, detectivul particular trebuie să dea dovadă de
respect, să le recunoască meritele, competenţa şi experienţa profesională, să
accepte diferenţele de opinii privind punerea în practică a metodelor,
procedeelor şi tehnicilor specifice de muncă, să-şi formuleze eventualele critici
la adresa lor într-o manieră adecvată şi în spirit colegial.
Art.43. În raporturile cu colegii aflaţi la început de carieră, detectivul
particular trebuie să manifeste înţelegere, tact, răbdare, să le împărtăşească din
experienţa sa, să-i sprijine în integrarea lor profesională, să-i ajute pentru a
înţelege mai bine prevederile prezentului cod deontologic şi de a le respecta
întocmai.
Art.44. Detectivul particular aflat într-o poziţie de decizie trebuie să acţioneze
pentru menţinerea unui climat de muncă adecvat în colectiv, pentru
dezvoltarea spiritului de echipă al subalternilor şi să recunoască meritele,
capacitatea şi competenţa profesională a acestora.
Art.45. Detectivul particular, pus în situaţia de a evalua activitatea profesională
a colegilor, trebuie să dea dovadă de corectitudine, echitate, realism şi
profesionalism şi să evite orice tendinţă de egoism, gelozie, răzbunare sau
diverse prejudecăţi.
Art.46. Baza raporturilor detectivului particular cu colegii şi alţi specialişti din
domeniu trebuie să fie fundamentată pe respect, încredere, loialitate şi sprijin
reciproc în susţinerea reputaţiei şi prestigiului fiecăruia în parte.
Art.47. În situaţiile în care detectivul particular sesizează abateri grave comise
de un coleg, fapte care contravin prevederilor prezentului cod deontologic, el
are obligaţia morală de a-l atenţiona pe cel în cauză.
 Capitolul III.
Asociaţiile profesionale ale detectivilor particulari
Art.48. În scopul formulării criteriilor de dezvoltare a profesiei, a drepturilor şi
obligaţiilor profesioniştilor din domeniu, precum şi pentru monitorizarea modului
de punere în practică a acestora, detectivii particulari se organizează în asociaţii
profesionale.
Art.49. Asociaţia profesională a detectivilor particulari are obligaţia de a
implementa, difuza şi promova, prin metode şi mijloace adecvate, standardele
morale şi profesionale ale detectivului particular şi totodată de a monitoriza
respectarea acestora;
Art.50. Asociaţia profesională are datoria de a veghea la menţinerea reputaţiei şi
prestigiului profesiei de detectiv particular, prevenind exercitarea acesteia de către
persoane care nu corespund cerinţelor legale şi standardelor morale şi profesionale;
Art.51. Asociaţia profesională acţionează pentru dezvoltarea şi implementarea
mecanismelor şi procedurilor de evaluare şi atestare a societăţilor specializate şi a
cabinetelor individuale care oferă servicii pe profil, în aşa fel încât activitatea
acestora să nu contravină standardelor etice şi profesionale.
Art.52. Asociaţia profesională trebuie să recunoască şi să stimuleze nevoia de
colaborare a detectivilor particulari cu alţi specialişti, în interesul beneficiarilor.
Art.53. Asociaţia profesională militează pentru popularizarea serviciilor oferite de
detectivii particulari şi a standardelor etice, morale şi profesionale la care se aliniază
această categorie de profesionişti.
Art.54. Asociaţia profesională va apăra interesele detectivilor particulari atunci când
situaţiile o impun şi va lua măsuri adecvate atunci când aceştia încalcă prevederile
codului deontologic.

Bibliografie:

1. "Agenţiile particulare de securitate în S.U.A." în Revista "Introduction to

Law Enforcement and Criminal Justice", S.UA., 31/1998;

2. Codul penal, Codul de procedură penală, Ediţia a ll-a revizuită şi adăugită,

Regia Autonomă Monitorul Oficial, 1998;

3. Constituţia României, Editura Nicoară, 2003;

4. Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor

Fundamentale din 31.12.1999;
5. Criminalistica, E. Stancu, Editura Didactică şi Pedagocică, 1994;

6. Culegere de acte normative pentru lucrătorii Ministerului de Interne,

Editura Ministerului de Interne, 1996;

7. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 10.12.1948;

8. Despre dreptul şi arta apărării, Valerică Dabu, Regia Autonomă Monitorul

Oficial, 1994;

9. Detectivul particular, o profesiune de mare viitor, M. Enăchescu, Editura

Orizonturi, 1994

10. Drept civil român, Prof. Univ. Dr. Gheorghe Beleiu, Casa de editură şi
presă Şansa, Bucureşti, 1992;

11. Jurisprudenţa Curţii Supreme a Drepturilor Omului, Ediţia a lll-a în

limba română, 2001, Vincent Berger;

12. Hotărârea Guvernului României 585/2002 pentru aprobarea Standardelor

Naţionale de protecţie a informaţiilor clasificate în România, publicată în
Monitorul Oficial, partea I, nr. 485/5.07.2002;

13. Hotărârea Guvernului României 781/2002 privind protecţia informaţiilor

secrete de serviciu, publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr.
575/05.08.2002;

14. "Informaţia - factor determinant în arta şi ştiinţa managementului",

Buletinul de Informare şi Documentare nr. 2/2000 al Ministerului de Interne;

15. însemnări despre spionajul tehnico-economic, I. Mocanu, Editura Militară

1995;

16. Legea nr. 329/2003 privind exercitarea profesiei de detectiv particular,

publicată în Monitorul Oficial partea I, nr. 530/23.12.2003;

17. Legea nr. 353/2004 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 329/2003
privind exercitarea profesiei de detectiv particular;

18. Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, publicată în

Monitorul Oficial, partea I, nr. 248/12.04.2002;
19. Legea nr. 17/1996 privind regimul armelor de foc şi al muniţiilor,
publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 74/11.04.1996;

20. Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, publicată
în Monitorul Oficial, partea I, nr. 60/26.03.1996;

21. Note de curs de tehnică criminalistică, Dumitrescu Constantin, Gacea

Eugeniu, lonescu Florin, vol. I, Academia de Poliţie "Al. loan Cuza",
Bucureşti 1994;

22. "Perfecţionarea cooperării între poliţie şi companiile particulare de

securitate"; în Revista "Police", nr. 11/1992, Anglia;

23. Private Investigating, Steven Kerry Brown, Alpha Publishing House,

2003;

24. "Portretul vorbit", E. Stancu, C. Dumitrescu, broşură,1994;

25. Poţi să fi detectiv particular, Prof. univ. Pavel Abraham, Jurist Dumitru
lonea, ediţia a doua, Editura Detectiv, 2004.

26. "Protecţia datelor şi informaţiilor - element vital în succesul operaţiunilor

de poliţie" în Buletinul de Informare şi Documentare nr. 2/2000 al
Ministerului de Interne,;

27. Raportul Comitetului European pentru probleme criminale, cu privire la

criminalitatea în afaceri, Strasbourg, 1991;

28. Raportul Grupului de experţi în drept penal şi aspecte criminologice

privind supravegherea intruzivă, Salzburg, 2000.

29. Revista Lumea Detectivilor, nr.1-14.

30. Tratat practic de criminalistică, vol. I, Ed. 1976, Ministerul de Interne;

31. Tratat practic de criminalistică, vol.II, Ed. 1978, Ministerul de Interne;

32. Tratat practic de criminalistică, vol. V, Ed. 1986, Ministerul de Interne;

33. Tratat de tactică criminalistică, coordonatori, Ctin. loaniţoaie şi lon-Eugen

Sandu, Ediţia a ll-a revăzută şi completată, Editura Carpaţi, 1992;
34. The World of Private Investigator, Institutul de Formare a Detectivilor -
D.T.I., S.U.A.;
35. LEGE Nr. 283 din 04.07.2003, privind activitatea particulară de detectiv
şi de pază, Publicat : 19.09.2003 în Monitorul Oficial Nr. 200-203 art Nr : 769,

36. LEGE Nr. 59 din 29.03.2012, privind activitatea specială de investigaţii,

Publicat : 08.06.2012 în Monitorul Oficial Nr. 113-118 art Nr : 373 Data
intrarii in vigoare : 08.12.2012, MODIFICAT LP120 din 25.05.12,
MO103/29.05.12 art.353; în vigoare 01.10.12;

37. CODUL PENAL al Republicii Moldova Nr. 985 din 18.04.2002, Publicat :
14.04.2009 în Monitorul Oficial Nr. 72-74 art Nr : 195

38. COD DE PROCEDURĂ PENALĂ A REPUBLICII MOLDOVA Nr. 122

din 14.03.2003 Publicat : 07.06.2003 în Monitorul Oficial Nr. 104-110 art
Nr : 447 Data intrarii in vigoare : 12.06.2003

39. CODUL FAMILIEI Nr. 1316 din 26.10.2000, Publicat : 26.04.2001 în

Monitorul Oficial Nr. 47-48 art Nr : 210

40. CODUL MUNCII AL REPUBLICII MOLDOVA Nr. 154 din 28.03.2003

Publicat : 29.07.2003 în Monitorul Oficial Nr. 159-162 art Nr : 648

41. CODUL CONTRAVENŢIONAL AL REPUBLICII MOLDOVA Nr. 218

din 24.10.2008 Publicat : 16.01.2009 în Monitorul Oficial Nr. 3-6 art Nr :
15 Data intrarii in vigoare : 31.05.2009

42. CODUL CIVIL AL REPUBLICII MOLDOVA Nr. 1107 din 06.06.2002

Publicat : 22.06.2002 în Monitorul Oficial Nr. 82-86 art Nr : 661

43. CODUL DE PROCEDURĂ CIVILĂ AL REPUBLICII MOLDOVA Nr.

225 din 30.05.2003 Publicat : 12.06.2003 în Monitorul Oficial Nr. 111-115
art Nr : 451 Data intrarii in vigoare : 12.06.2003
 ANEXE:

ANEXA 1

LEGE Nr. 283 din 04.07.2003

privind activitatea particulară de detectiv şi de pază

Publicat : 19.09.2003 în Monitorul Oficial Nr. 200-203 art Nr : 769

MODIFICAT
LP149 din 14.06.13, MO146-151/12.07.13 art.466
LP162 din 22.07.11, MO170-175/14.10.11 art.498
LP181-XVI din 10.07.08, MO140-142/01.08.08 art.576, în vigoare 01.11.08
LP280-XVI din 14.12.07, MO94-96/30.05.08 art.349

Parlamentul adoptă prezenta lege organică.

Capitolul I
DISPOZIŢII GENERALE
Articolul 1. Obiectul reglementării
Prezenta lege stabileşte principiile, scopurile, subiectele şi modul de prestare a
serviciilor particulare de investigare şi de pază persoanelor fizice şi juridice, inclusiv celor
străine, în condiţiile legii.
Articolul 2. Obiectivele legii
Principalele obiective ale prezentei legi sînt:
a) reglementarea procesului organizatoric de acordare, în bază de contract, a serviciilor
particulare de investigare şi de pază de către persoane licenţiate în modul stabilit;
b) asigurarea respectării drepturilor şi intereselor legitime ale clienţilor;
c) asigurarea protecţiei sociale a lucrătorilor din organizaţiile de detectiv şi de pază;
d) contribuirea la respectarea intereselor statului şi la menţinerea ordinii publice;
e) asigurarea controlului de stat asupra modului de desfăşurare a serviciilor particulare
de investigare şi de pază;
f) prevenirea şi combaterea fenomenului infracţional în organizaţiile de detectiv şi de
pază.
Articolul 3. Noţiuni principale
În sensul prezentei legi, se definesc următoarele noţiuni principale:
activitate particulară de detectiv - gen de activitate licenţiat de acordare a serviciilor de
investigare, desfăşurat de către persoane specializate în domeniu, în bază de contract,
conform condiţiilor de licenţiere;
activitate particulară de pază - gen de activitate licenţiat de acordare a serviciilor de
pază întru apărarea vieţii, sănătăţii şi bunurilor de către persoane specializate în domeniu,
în bază de contract, conform condiţiilor de licenţiere;
subdiviziune specializată de pază - subunitate interioară de pază care nu dispune de
statut de persoană juridică, înfiinţată de o persoană juridică sau de un întreprinzător
individual pentru asigurarea securităţii vieţii şi sănătăţii lucrătorilor şi bunurilor sale;
 gardian (paznic) - persoană care a absolvit cursuri de pregătire specială pentru a activa
în calitate de paznic, a susţinut prin examen dreptul de păstrare şi de port-armă de serviciu
şi de mijloace speciale, încadrată în bază de contract în serviciu într-o organizaţie de pază;
gardian (paznic) particular - persoană licenţiată pentru a desfăşura activitate de
întreprinzător în acordarea de servicii pentru asigurarea securităţii vieţii, sănătăţii şi
bunurilor împotriva unor atentate criminale;
sistem de alarmare împotriva efracţiei - ansamblu de echipamente electronice compus
din centrală de comandă şi de semnalizare optică şi acustică, detectoare de prezenţă,
antişoc şi acustice, butoane şi pedale de panică, control acces şi televiziune cu circuit
închis, cu posibilităţi de înregistrare şi stocare a imaginilor şi datelor, de natură să asigure
o protecţie corespunzătoare obiectivelor şi persoanelor fizice;
aviz prealabil - act, eliberat de organul de licenţiere în comun cu organul de specialitate
al Ministerului Afacerilor Interne, prin care se atestă dreptul exercitării într-o anumită
perioadă a serviciilor specifice de pază (instalare, exploatare şi întreţinere a dispozitivelor
pentru semnalizare de siguranţă, funcţionare a dispeceratelor de monitorizare a alarmelor,
executare a gărzii de corp).
[Art.3 naţiunea modificată prin LP280-XVI din 14.12.07, MO94-96/30.05.08 art.349]
operator (supraveghetor) - persoană care supraveghează funcţionarea dispeceratului
centralizat de pază şi întruneşte condiţiile de gardian;
grupă mobilă - grup format din 2 sau 3 angajaţi ai organizaţiilor particulare de pază,
dotat cu automobil şi mijloace speciale, destinat intervenţiei rapide la primirea semnalelor
de alarmă;
proiect al sistemului de alarmare împotriva efracţiei - set de documente care cuprinde
calcule tehnice, desene, instrucţiuni etc., necesare pentru instalare şi orice modificare a
sistemului de alarmare împotriva efracţiei;
dispecerat de pază centralizat - punct de control destinat pazei centralizate a unor
obiective dispersate împotriva pătrunderii nesancţionate, cu utilizarea sistemelor de
transmitere a înştiinţărilor referitoare la evenimentele ce au loc la obiectivele păzite.
[Art.3 noţiuni introduse prin LP280-XVI din 14.12.07, MO94-96/30.05.08 art.349]
Articolul 4. Principiile activităţii particulare de detectiv şi
de pază
(1) Activitatea particulară de detectiv şi de pază se întemeiază pe principiile legalităţii,
umanismului, echităţii sociale, respectării drepturilor şi libertăţilor persoanei şi se
desfăşoară în interacţiune cu autorităţile publice şi asociaţiile obşteşti în vederea asigurării
ordinii de drept.
(2) Activitatea particulară de detectiv şi de pază se desfăşoară în conformitate cu
legislaţia.
Articolul 5. Licenţierea şi restricţia activităţii particulare
de detectiv şi de pază
(1) Activitatea particulară de detectiv şi de pază se desfăşoară în bază de licenţă,
eliberată, în coordonare cu Ministerul Afacerilor Interne, în modul stabilit de legislaţie,
luîndu-se în considerare particularităţile stipulate în prezenta lege. Persoanelor fizice şi
juridice care nu dispun de licenţă pentru activitatea de detectiv şi de pază li se interzice
prestarea serviciilor prevăzute la art.(6).
(2) Pregătirea şi perfecţionarea cadrelor pentru activitatea de detectiv şi de pază se
efectuează în centre specializate de învăţămînt, stabilite de Guvern.
 (3) Se interzice desfăşurarea pe teritoriul Republicii Moldova a activităţii organizaţiilor
de detectiv şi de pază străine.
(4) Organizaţiilor de detectiv şi de pază străine, cetăţenilor străini şi apatrizilor li se
interzice:
a) să desfăşoare activitate de detectiv şi de pază în calitate de întreprinzător individual;
b) să fondeze ori să participe ca asociat la constituirea de organizaţie de detectiv şi de
pază;
c) să aibă în subordine organizaţie particulară de detectiv şi de pază ori subdiviziune
specializată de pază.
Articolul 6. Genurile de activităţi particulare de detectiv
şi de pază
(1) În activitatea particulară de detectiv este permisă prestarea următoarelor servicii:
a) colectarea, în bază de contract, a informaţiilor, importante pentru apărarea drepturilor
şi intereselor legitime ale persoanelor fizice şi juridice;
b) colectarea de probe în cauze civile în bază de contract încheiat cu participanţii la
proces;
c) studierea pieţei, colectarea de informaţii pentru negocieri, depistarea partenerilor
de afaceri insolvabili sau care nu insuflă încredere;
d) protejarea întreprinderilor şi a firmelor contra spionajului industrial;
e) colectarea de date biografice sau de altă natură pentru persoana cu care se încheie
contractul, cu acordul ei scris;
f) identificarea autorilor sau a expeditorilor de scrisori anonime, a colportorilor;
g) identificarea locului de aflare a persoanelor dispărute;
h) căutarea bunurilor pierdute;
i) colectarea de date în cauze penale pentru acordarea de ajutor organelor de drept în
bază de contract încheiat cu participanţii la proces.

(2) În activitatea particulară de pază este permisă prestarea următoarelor servicii:

a) ocrotirea vieţii şi sănătăţii, paza bunurilor, executarea gărzii de corp;

b) paza fizică şi tehnică a localurilor şi a teritoriilor;
c) proiectarea, instalarea şi întreţinerea sistemelor de alarmare, a componentelor
acestora, precum şi exploatarea dispeceratelor de monitorizare a alarmelor;
d) paza şi însoţirea încărcăturilor importante, a bunurilor personale;
e) patrularea, în comun cu organele de drept, a zonelor criminogene;
f) acordarea de ajutor organelor de drept la menţinerea ordinii publice, la asigurarea
securităţii oamenilor;
g) informarea publicului în probleme de protecţie contra acţiunilor ilicite.

Articolul 7. Drepturile persoanelor care practică activitate

particulară de detectiv şi de pază
(1) Persoanele care practică activitate particulară de detectiv şi de pază au dreptul:
a) să presteze în bază de contract servicii de investigare şi de pază în conformitate cu
legislaţia;
b) să obţină în modul stabilit informaţii şi copii de pe documente
din partea persoanelor fizice şi juridice, cu acordul lor;
 c) să inspecteze, după caz, cu participarea şi cu acordul proprietarului
(al reprezentantului lui) teritoriul, localurile, bunurile ce îi aparţin;
d) să solicite, cu acordul clientului, concluzia specialistului în problemele care necesită
cunoştinţe speciale;
e) să elucideze cauzele şi condiţiile care au condus la comiterea infracţiunilor şi să ia
măsuri, în limitele competenţei, pentru lichidarea lor.
(2) Nu se admite utilizarea drepturilor acordate persoanelor fizice şi juridice care
practică activitate particulară de detectiv şi de pază la îndeplinirea unor obligaţii care nu
sînt prevăzute de legislaţie.

Articolul 8. Obligaţiile persoanelor care practică activitate

particulară de detectiv şi de pază
(1) Persoana care practică activitate particulară de detectiv şi de pază este obligată:

a) să respecte prevederile legislaţiei şi clauzele contractuale;

b) să presteze întregul pachet de servicii prevăzute în contract;
c) să repare prejudiciile cauzate prin încălcarea clauzelor contractuale;
d) să desfăşoare activitatea cu personal atestat pentru executarea serviciilor de
investigare şi de pază;
e) să păstreze confidenţialitatea informaţiei pe care o cunoaşte în procesul activităţii, să
nu o utilizeze în scopuri personale şi să nu o transmită terţilor;
f) să comunice imediat organelor de drept cazurile de infracţiune depistate, să reţină la
locul infracţiunii persoanele care au săvîrşit-o şi să le predea imediat organelor
competente;
g) să ia măsuri urgente pentru salvarea oamenilor, pentru ajutorarea lor în protecţia
bunurilor periclitate şi în alte situaţii excepţionale;
h) să prezinte comisariatului teritorial de poliţie dare de seamă statistică în termenul şi
de modelul stabilit de Ministerul Afacerilor Interne;
i) să plătească în termen impozitele şi taxele prevăzute de lege.
(2) Obligaţiile personalului de pază, ale conducătorilor de organizaţii, condiţiile de pază
a transportului unor valori importante se stabilesc prin hotărîre de Guvern.

Articolul 9. Interdicţia desfăşurării activităţii particulare

de detectiv şi de pază
(1) Persoanele care practică activitate particulară de detectiv şi de pază nu sînt învestite
cu împuterniciri de organe de drept. Organizaţiile particulare de detectiv nu au atribuţii de
urmărire penală şi nici atribuţii judecătoreşti, acestea fiind de competenţa exclusivă a
organelor de urmărire penală şi a instanţelor judecătoreşti.
(2) Lucrătorii din organele de drept nu pot practica şi activitate în organizaţiile
particulare de detectiv şi de pază şi în serviciile de pază interioară.
(3) Persoanele care practică activitate particulară de detectiv, de pază şi prestează
servicii de pază interioară nu au dreptul să le cumuleze cu serviciul de stat.
Articolul 10. Asociaţia persoanelor care practică activitate
particulară de detectiv şi de pază
(1) Persoanele care practică activitate particulară de detectiv şi de pază se pot asocia în
uniuni, care nu sînt subiecte ale activităţii de întreprinzător.
 (2) Uniunea funcţionează în bază de statut, înregistrat conform Legii cu privire la
asociaţiile obşteşti, desfăşoară activitate de îmbunătăţire a calităţii serviciilor particulare de
investigare şi de pază, de coordonare a lor cu organele de drept şi cu alte autorităţi publice,
acordă ajutor organelor cu funcţie de control şi de supraveghere a acestei activităţi.

Articolul 11. Competenţa Ministerului Afacerilor Interne

De competenţa Ministerului Afacerilor Interne în domeniul controlului asupra activităţii
particulare de detectiv şi de pază ţine:

a) prezentarea de propuneri Guvernului în vederea stabilirii echipamentului de protecţie,

însemnelor distinctive pentru dotarea personalului din paza particulară, precum şi a
baremului;
b) aprobarea regulamentelor activităţii particulare de pază;
c) acordarea ajutorului de specialitate în organizarea pazei, în pregătirea personalului de
pază;
d) exercitarea controlului asupra executării legislaţiei şi modului de desfăşurare a
serviciilor la paza obiectivelor, bunurilor şi valorilor, precum şi asupra modului de
executare a gărzii de corp;
e) organizarea conlucrării cu persoanele care desfăşoară activitate de detectiv şi de pază
în vederea prevenirii, curmării, descoperirii infracţiunilor, urmăririi făptuitorilor, căutării
persoanelor declarate dispărute şi menţinerii ordinii publice;
f) prezentarea, în comun cu Camera de Licenţiere, a propunerilor privind
stabilirea condiţiilor de licenţiere a activităţii particulare de detectiv şi de pază şi
întocmirea listei de documente suplimentare pe care trebuie să le prezinte solicitantul de
licenţă care se adoptă prin lege;
[Art.11 lit.f) modificată prin LP280-XVI din 14.12.07, MO94-96/30.05.08 art.349]
g) elaborarea regulamentului-tip al activităţii particulare de detectiv şi de pază care se
aprobă prin lege;
[Art.11 lit.g) introdusă prin LP280-XVI din 14.12.07, MO94-96/30.05.08 art.349]
h) exercitarea controlului asupra subdiviziunilor de pază internă ori asupra altor
subdiviziuni care exercită atribuţiile acestora;
[Art.11 lit.h) introdusă prin LP280-XVI din 14.12.07, MO94-96/30.05.08 art.349]
i) trimiterea, în adresa conducătorilor organizaţiilor particulare de detectiv şi de pază şi
subdiviziunilor de pază internă, a prescripţiilor executorii cu privire la înlăturarea
neajunsurilor depistate.
[Art.11 lit.i) introdusă prin LP280-XVI din 14.12.07, MO94-96/30.05.08 art.349]
Articolul 12. Protecţia juridică a persoanelor care
practică activitate particulară de
detectiv şi de pază
(1) Persoanele care practică activitate particulară de detectiv şi de pază se află sub
protecţia statului. Ele cad sub incidenţa legislaţiei care protejează drepturile patrimoniale
şi nepatrimoniale ale participanţilor la menţinerea ordinii publice şi la combaterea
criminalităţii. Opunerea de rezistenţă unor astfel de persoane, ameninţarea sau aplicarea
violenţei periculoase pentru viaţa şi sănătatea lor în exerciţiul funcţiunii au ca urmare
răspunderea administrativă sau penală prevăzută de lege.
(2) Se interzice imixtiunea în activitatea particulară de detectiv şi de pază legală,
precum şi cererea ca persoanele care o practică să prezinte informaţii despre viaţa privată a
oamenilor. Nu constituie divulgare comunicarea informaţiilor despre viaţa privată a
oamenilor la solicitarea organului de drept care acţionează în exercitarea şi în limitele
competenţei sale legale.
Articolul 13. Înlesnirile sociale
(1) Lucrătorii din organizaţiile particulare de detectiv şi de pază sînt supuşi asigurării
sociale obligatorii din contul organizaţiei (uniunii) respective, în conformitate cu legislaţia
în vigoare.
(2) Dacă persoana care practică activitate particulară de detectiv şi de pază îşi pierde
capacitatea de muncă sau viaţa în exerciţiul funcţiunii, acesteia, familiei sau persoanelor
întreţinute de ea se acordă un ajutor bănesc unic din mijloacele organizaţiei (uniunii)
respective.
Articolul 14. Mijloacele financiare şi materiale
(1) Activitatea particulară de detectiv şi de pază se practică în bază de autofinanţare.
(2) Persoanele care practică activitate particulară de detectiv şi de pază achiziţionează
din mijloace proprii dispozitivele tehnice, inventarul şi utilajele necesare.
Articolul 15. Interacţiunea cu autorităţile administraţiei publice locale
(1) Persoanele care practică activitate particulară de detectiv şi de pază pot acorda
ajutor, în limitele competenţei, autorităţilor administraţiei publice locale.
(2) Autorităţile administraţiei publice locale acordă sprijin persoanelor care practică
activitate particulară de detectiv şi de pază:
a) la arendarea localurilor;
b) la obţinerea de înlesniri fiscale şi de înlesniri la plata arendei.
Articolul 16. Interacţiunea cu organele de drept
(1) Persoanele care practică activitate particulară de detectiv şi de pază vor acorda
ajutor, în limitele competenţei, organelor de drept la prevenirea, contracararea şi
descoperirea infracţiunilor, în conformitate cu prezenta lege.
[Art.16 al.(1) modificat prin LP280-XVI din 14.12.07, MO94-96/30.05.08 art.349]
(2) Colaborarea persoanelor care practică activitate particulară de detectiv şi de pază cu
organizaţii internaţionale nestatale se face în temeiul unor acorduri bilaterale.
Articolul 17. Răspunderea pentru încălcarea legislaţiei în vigoare
Nerespectarea dispoziţiilor prezentei legi are ca urmare suspendarea sau retragerea
licenţei, răspunderea disciplinară, materială, administrativă sau penală prevăzută de lege.
Capitolul II
ACTIVITATEA PARTICULARĂ DE DETECTIV
Articolul 18. Detectivul particular
(1) Este detectiv particular persoana care prestează serviciile stipulate la art.6 alin.(1).
(2) Pot practica activitate particulară de detectiv numai cetăţenii Republicii Moldova
care au studii juridice sau pregătire specială în domeniu.
(3) Detectivul particular poate activa în cadrul unei organizaţii sau independent.
(4) Detectivii particulari se pot asocia, în condiţiile legii, în uniuni cu statut de persoană
juridică.
Articolul 19. Activitatea detectivului particular
(1) Detectivul particular desfăşoară activitate în conformitate cu art.5 şi 6.
(2) În activitatea de detectiv particular se admite audierea persoanelor fizice, inclusiv a
celor cu funcţie de răspundere, cu acordul lor, culegerea de informaţii, studierea
obiectelor şi a documentelor, cu acordul scris al posesorilor, controlul exterior al
construcţiilor, localurilor şi altor obiective, pentru obţinerea de informaţii, necesare
îndeplinirii misiunilor, conform clauzelor contractuale.
(3) În desfăşurarea activităţii de detectiv particular se permite utilizarea mijloacelor de
comunicaţie, dispozitivelor tehnice de fixare a informaţiei (aparate foto, video, audio), care
nu dăunează sănătăţii omului şi mediului înconjurător, fiind interzisă utilizarea mijloacelor
tehnice speciale destinate pentru obţinerea ascunsă a informaţiei.
[Art.19 al.(3) modificat prin LP181-XVI din 10.07.08, MO140-142/01.08.08 art.576; în
vigoare 01.11.08]
(4) La îndeplinirea misiunii, detectivul particular este obligat să aibă asupra sa
legitimaţia.
[Art.19 al.(4) modificat prin LP162 din 22.07.11, MO170-175/14.10.11 art.498]
(5) În 24 de ore de la încheierea contractului cu clientul privind selectarea informaţiei,
detectivul este obligat să înştiinţeze în scris despre faptul acesta ofiţerul de urmărire
penală, procurorul sau instanţa judecătorească în a cărei procedură se află dosarul penal.
Articolul 20. Restricţii în activitatea detectivului particular
(1) Se interzice încadrarea persoanei în activitatea particulară de detectiv dacă aceasta:
a) nu a împlinit vîrsta de 21 de ani;
b) este cunoscută ca o persoană care încalcă sistematic ordinea publică, consumă
stupefiante şi a fost condamnată pentru infracţiune săvîrşită cu intenţie;
c) nu a fost atestată în modul stabilit pentru practicarea activităţii de detectiv sau nu a
absolvit cursurile de calificare;
[Art.20 al.(1), lit.c) modificată prin LP280-XVI din 14.12.07, MO94-96/30.05.08
art.349]
d) se află sub urmărire penală.
(2) Detectivului particular se interzice:
a) să tăinuiască de organele de drept datele pe care le cunoaşte despre pregătirea sau
săvîrşirea de infracţiuni;
b) să întreprindă acţiuni prevăzute de legi şi de alte acte normative care reglementează
activitatea operativă de investigaţii a organelor de urmărire penală;
c) să se prezinte drept lucrător al organelor de drept;
d) să culeagă date despre convingerile politice, religioase, despre viaţa privată sau date
de altă natură despre oameni;
e) să instige la acţiuni ilicite;
f) să recurgă la acţiuni care atentează la drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale
persoanelor fizice, inclusiv ale celor cu funcţie de răspundere;
g) să întreprindă acţiuni care atentează la viaţa, onoarea, demnitatea, sănătatea şi averea
persoanelor fizice;
h) să falsifice materiale ori să creeze situaţii artificiale pentru a obţine profit sau a
induce în eroare clientul;
i) să divulge informaţia culeasă, să o folosească împotriva intereselor clientului său, în
scop de profit sau în interesul unor terţi;
j) să transmită altor persoane licenţa sa.
(3) Săvîrşirea acţiunilor consemnate la alin.(1) şi (2) are ca urmare retragerea licenţei, a
legitimaţiei de detectiv particular şi răspunderea prevăzută de lege.
Articolul 21. Contractul dintre detectivul particular şi client
(1) În cazul prestării de servicii, detectivul particular este obligat să încheie cu clientul
contract în scris, care să cuprindă date despre părţile contractante, numărul şi data
eliberării licenţei, sarcinile şi termenul lor de îndeplinire, cheltuielile aproximative şi
onorariul pentru servicii, data încheierii. Contractul trebuie să conţină clauze în care părţile
îşi iau angajamentul de a păstra confidenţialitatea în relaţiile lor şi îşi stabilesc
răspunderea.
(2) Contractul stipulează obligaţia detectivului particular de a prezenta în scris
clientului raport de activitate, la care să anexeze calculul specificat al onorariului şi
al cheltuielilor pe care le-a suportat. Copia de pe raport se păstrează în arhiva
detectivului în decursul a 3 ani.

Capitolul III
ACTIVITATEA PARTICULARĂ DE PAZĂ
Articolul 22. Organizaţiile particulare de pază
(1) Organizaţia particulară de pază este organizaţie comercială care prestează servicii de
ocrotire a vieţii, sănătăţii şi bunurilor persoanelor fizice, precum şi a bunurilor persoanelor
juridice, împotriva unor acţiuni ilicite.
(2) Organizaţia particulară de pază nu are dreptul de a practica o altă activitate de
întreprinzător.
(3) Pot fi conducători ai organizaţiilor particulare de pază, cu avizul Ministerului
Afacerilor Interne, cetăţenii Republicii Moldova domiciliaţi în ţară care au împlinit vîrsta
de 21 de ani, posedă studii superioare, certificat de absolvire a cursurilor de calificare,
organizate de Ministerul Afacerilor Interne, nu se află la evidenţă la medicul narcolog sau
psihiatru, nu încalcă sistematic ordinea publică şi nu au fost condamnaţi pentru infracţiune
săvîrşită cu intenţie.
[Art.22 al.(3) modificat prin LP280-XVI din 14.12.07, MO94-96/30.05.08 art.349]
(4) În categoria de conducător al organizaţiei particulare de pază intră fondatorii ei,
precum şi persoanele care asigură conducerea operativă a activităţilor de pază sau care
îndeplinesc funcţii de administrator, director executiv sau alte funcţii similare.
[Art.22 al.(4) modificat prin LP280-XVI din 14.12.07, MO94-96/30.05.08 art.349]
(5) În exerciţiul funcţiunii, lucrătorul organizaţiei particulare de pază trebuie să aibă
asupra sa legitimaţie.
[Art.22 al.(5) modificat prin LP162 din 22.07.11, MO170-175/14.10.11 art.498]
(6) Gardianul (paznicul) din organizaţia de pază îşi îndeplineşte atribuţiile fără licenţă
de prestare a serviciilor de pază.
Articolul 23. Organizarea şi efectuarea pazei particulare
(1) Paza particulară se organizează şi se efectuează potrivit unui plan întocmit în comun
cu beneficiarul serviciilor de pază.
(2) În planul de pază se stabileşte în principal numărul de posturi şi amplasarea lor,
componenţa numerică a personalului de pază, amenajările, instalaţiile şi mijloacele tehnice
de pază şi de alarmare, măsurile de asigurare a transportului valorilor importante,
consemnul posturilor, documentele specifice serviciului de pază.
(3) Modelul documentelor specifice necesare executării şi evidenţei serviciilor de
pază se stabileşte prin lege.
[Art.23 al.(3) modificat prin LP280-XVI din 14.12.07, MO94-96/30.05.08 art.349]
(4) Conducătorii organizaţiilor particulare de pază sînt obligaţi să asigure respectarea
legislaţiei şi a regulamentelor proprii în organizarea şi funcţionarea pazei particulare, în
angajarea, pregătirea şi controlul personalului, în portul uniformei şi al însemnelor
distinctive, precum şi în dotarea cu mijloace de intervenţie şi de apărare individuală.
 (5) Echipamentul personalului de pază se inscripţionează numai cu denumirea şi sigla
organizaţiei, aprobate o dată cu eliberarea licenţei.
(6) Pe autovehiculele din dotarea organizaţiilor particulare de pază se inscripţionează
numai denumirea, sigla şi numerele lor de telefon. Folosirea de girofaruri sau sirene pe
autovehiculele acestor organizaţii este interzisă.
(7) Portul uniformei de către lucrătorii organizaţiilor particulare de pază se permite
numai în incinta şi în raza amplasării obiectivului păzit.
(8) Regulile de port-armă şi de păstrare a armamentului se stabilesc de legislaţia în
vigoare.
(9) Plata serviciilor de pază se efectuează în bază de contract, încheiat cu beneficiarul.
(10) Activitatea particulară de pază nu poate fi practicată la obiectivele de importanţă
majoră, la obiectivele de asigurare vitală a localităţilor, la întreprinderile cu capital
preponderent de stat şi la alte obiective supuse pazei de stat, a căror listă este stabilită prin
lege.
[Art.23 al.(10) modificat prin LP280-XVI din 14.12.07, MO94-96/30.05.08 art.349]
Articolul 24. Pregătirea personalului pentru activitatea de pază
(1) Pregătirea şi perfecţionarea personalului pentru activitatea de pază a obiectivelor,
bunurilor şi altor valori şi gardă de corp se efectuează în cadrul unor cursuri de
calificare, organizate de instituţii de învăţămînt acreditate conform legii.
[Art.24 al.(1) modificat prin LP280-XVI din 14.12.07, MO94-96/30.05.08 art.349]
2) Sînt scutite de absolvirea cursurilor de calificare persoanele care posedă pregătire
specială în domeniu şi care au activat în organizaţii specializate de pază cel puţin 3 ani.
(3) Condiţiile de pregătire, perfecţionare şi atestare a personalului organizaţiilor
particulare de pază şi de acordare acestuia a certificatelor de atestare se stabilesc în
regulament, aprobat prin lege.
[Art.24 al.(3) modificat prin LP280-XVI din 14.12.07, MO94-96/30.05.08 art.349]
Articolul 25. Garda de corp
(1) Persoana fizică poate apela pentru protecţie personală la serviciile unui gardian
(paznic) din cadrul unei organizaţii particulare de pază numai în bază de contract încheiat
în scris cu această organizaţie.
(2) Personalul care execută serviciul de gardă de corp este obligat ca în activităţile
desfăşurate să respecte legislaţia în vigoare, drepturile şi libertăţile omului.
(3) În timpul executării serviciului de gardă de corp, gardianul are următoarele obligaţii
specifice:
a) să apere beneficiarul de gardă de corp împotriva unor atacuri care pun în pericol
viaţa, integritatea corporală, sănătatea sau bunurile lui;
b) să ia primele măsuri (medicale sau de altă natură) pentru salvarea beneficiarului de
gardă de corp în cazul rănirii lui;
c) să nu execute acţiuni, solicitate de beneficiarul de gardă de corp, care depăşesc
atribuţiile sale legale;
d) să anunţe poliţia imediat ce a intrat în posesiunea de date despre pregătirea sau
săvîrşirea unor infracţiuni;
e) să oprească şi să imobilizeze, în măsura posibilităţilor, pe cei care au săvîrşit tentativă
sau infracţiune împotriva beneficiarului de gardă de corp şi să le predea de îndată
organului de poliţie proxim;
 f) în cazul săvîrşirii faptelor consemnate la lit.b), să asigure, în limita posibilităţilor,
paza locului unde s-a comis infracţiunea şi a mijloacelor materiale de probă pînă la sosirea
poliţiei, fără a-şi abandona misiunea de a executa serviciul de gardă de corp;
g) să se subordoneze autorităţilor şi să-şi dea concursul la îndeplinirea misiunilor ce le
revin în reţinerea făptuitorilor, fără a încălca obligaţiile faţă de beneficiarul de gardă de
corp.
(4) Personalul care execută serviciul de gardă de corp are dreptul la port-armă în
limitele prevăzute de legislaţia în vigoare.
(5) Modul de acţiune în diverse situaţii al personalului care execută serviciul de gardă
de corp se stabileşte prin regulamentul organizaţiei specializate de pază, aprobat prin lege.
[Art.25 al.(5) modificat prin LP280-XVI din 14.12.07, MO94-96/30.05.08 art.349]
Articolul 26. Condiţiile speciale privind acordarea serviciilor
de proiectare, producere, instalare şi întreţinere
a sistemelor de alarmare împotriva efracţiei
(1) Titularul de licenţă cu dreptul de a practica activitate particulară de pază poate
acorda serviciile prevăzute la art.6 alin.(2) lit.c) numai cu avizul prealabil.
(2) Instalarea, precum şi orice modificare adusă sistemelor de alarmare împotriva
efracţiei, se efectuează numai după avizarea proiectelor de către organul de poliţie
competent, care controlează stadiul lucrărilor, inclusiv punerea în funcţiune.
(3) Normele metodologice şi tehnice de proiectare şi realizare a sistemelor de alarmare
împotriva efracţiei se stabilesc de Guvern.
Articolul 27. Restricţii ale activităţii particulare de pază
(1) Se interzice încadrarea în activitatea particulară de pază a cetăţenilor străini şi
apatrizilor.
[Art.27 al.(1) în redacţia LP280-XVI din 14.12.07, MO94-96/30.05.08 art.349]
(2) Se interzice încadrarea persoanei în activitatea particulară de pază care:
a) nu a împlinit vîrsta de 18 ani;
[Art.27 al.(2), lit.a) modificată prin LP149 din 14.06.13, MO146-151/12.07.13 art.466]
b) este cunoscută ca o persoană care încalcă sistematic ordinea publică, consumă
stupefiante şi a fost condamnată pentru infracţiune săvîrşită cu intenţie;
c) nu a fost atestată în modul stabilit pentru executarea activităţii de pază;
d) se află în urmărire penală.
(3) Se interzice:
a) comercializarea în orice mod, instalarea sau folosirea mijloacelor de alarmare
împotriva efracţiei, a componentelor acestora fără prezentarea certificatului de calitate a
standardului naţional sau internaţional şi fără precizarea clasei de siguranţă conform
normelor europene în care se încadrează;
b) acordarea serviciilor de proiectare, instalare şi întreţinere a sistemelor de alarmare
împotriva efracţiei, a componentelor acestora fără avizarea proiectelor de către organul de
poliţie competent;
c) înfiinţarea şi exploatarea dispeceratelor pazei centralizate fără avizul prealabil, fără
documentele ce atestă aflarea în proprietate a acestora şi dispunerea de programe licenţiate
pentru funcţionarea dispeceratelor;
[Art.27 al.(3), lit.c) modificată prin LP280-XVI din 14.12.07, MO94-96/30.05.08
art.349]
d) continuarea serviciului de către persoana care a săvîrşit o infracţiune;
 e) folosirea accesoriilor de echipament, însemnelor şi uniformelor de modelul celor
stabilite pentru organele de drept, a armelor de foc şi animalelor de serviciu neautorizate,
folosirea cagulelor, măştilor de protecţie a feţei şi cătuşelor;
f) implicarea de către conducătorii organizaţiilor particulare de pază a personalului
propriu în acţiuni de forţă, în executări silite, recuperări de mijloace băneşti, în litigii
individuale şi conflicte colective de muncă sau în opunere acţiunilor de restabilire a ordinii
de drept ale autorităţilor publice competente.
(4) Săvîrşirea acţiunilor consemnate la alin.(1), (2) şi (3) are ca urmare retragerea
licenţei şi răspunderea stabilită de lege.
(5) Camera de Licenţiere, în termen de 3 zile, înştiinţează Inspectoratul Fiscal Principal
de Stat şi Ministerul Afacerilor Interne despre decizia de retragere sau de suspendare a
licenţei.
[Art.27 al.(5) introdus prin LP280-XVI din 14.12.07, MO94-96/30.05.08 art.349]

Capitolul III1
PAZA INTERNĂ
Articolul 271. Prevederi generale
Paza internă este o subdiviziune în statele de organizare a unei persoane juridice, ce
dispune de un efectiv numeric de cel puţin 10 gardieni, avînd funcţie de asigurare a
securităţii vieţii şi sănătăţii lucrătorilor, securităţii bunurilor aflate în proprietate.
Articolul 272. Obligaţiile persoanelor încadrate
în subdiviziunile de pază internă
Persoana încadrată în subdiviziunile de pază internă este obligată:
a) să respecte prevederile legislaţiei;
b) să păstreze confidenţialitatea informaţiei comerciale de care ia cunoştinţă în procesul
activităţii, să nu o utilizeze în scopuri personale şi să nu o transmită terţilor;
c) să comunice imediat organelor de drept cazurile de infracţiune depistate, să reţină
persoanele prinse în flagrant delict şi să le predea imediat organelor competente;
d) să ia măsuri urgente pentru salvarea oamenilor, pentru ajutorarea lor în asigurarea
securităţii bunurilor periclitate şi în alte situaţii excepţionale.
Articolul 273. Restricţii în activitatea lucrătorilor
subdiviziunilor de pază internă
Se interzice încadrarea în activitatea subdiviziunilor de pază internă a persoanei care:
a) nu a împlinit vîrsta de 18 ani;
[Art.273 lit.a) modificată prin LP149 din 14.06.13, MO146-151/12.07.13 art.466]
b) este cunoscută ca persoană care încalcă sistematic ordinea publică;
c) se află la evidenţă la medicul narcolog sau psihiatru;
d) a fost condamnată pentru infracţiune săvîrşită cu intenţie;
e) se află în urmărire penală.
[Capitolil III1 introdus prin LP280-XVI din 14.12.07, MO94-96/30.05.08 art.349]
Capitolul IV
APLICAREA FORŢEI FIZICE, A MIJLOACELOR SPECIALE
ŞI A ARMEI DE FOC
Articolul 28. Condiţiile de aplicare a forţei fizice,
a mijloacelor speciale şi a armei de foc
 (1) Persoana care practică activitate particulară de detectiv şi de pază are dreptul să
aplice forţă fizică, să poarte, să păstreze, să folosească şi să aplice mijloace speciale şi
armă de foc în modul stabilit de legislaţia în vigoare.
(2) Detectivii particulari, personalul care practică activitate de pază sînt obligaţi să
treacă un instructaj şi o pregătire specială privind aplicarea forţei fizice, a mijloacelor
speciale şi a armei de foc în modul stabilit pentru lucrătorii de poliţie, sînt atestaţi periodic,
de către organele afacerilor interne, privind pregătirea pentru acţiuni în condiţii care cer
aplicarea forţei fizice, a mijloacelor speciale şi armei de foc. Dacă se constată
incapacitatea unora pentru astfel de acţiuni, Ministerul Afacerilor Interne este în drept să le
interzică deţinerea, păstrarea şi folosirea mijloacelor speciale şi a armei de foc.
(3) Modelele de arme şi mijloacele speciale pentru dotarea personalului încadrat în
activitatea particulară de pază, ordinea de achiziţionare, evidenţă, păstrare şi purtare a
acestora se stabilesc de Guvern.
(4) La aplicarea forţei fizice, a mijloacelor speciale sau a armei de foc,
detectivul particular, personalul care practică activitate de pază sînt obligaţi:
a) să avertizeze că intenţionează a face uz de ele, acordînd timp suficient pentru
îndeplinirea cerinţelor sale, cu excepţia cazurilor cînd tergiversarea aplicării forţei fizice, a
mijloacelor speciale sau a armei de foc pune în pericol direct viaţa şi sănătatea lor, viaţa şi
sănătatea oamenilor sau poate conduce la alte urmări grave;
b) să facă tot posibilul, în funcţie de caracterul şi gradul de pericol al infracţiunii şi al
persoanei care a comis-o, precum şi de forţa rezistenţei opuse, ca prejudiciul adus la
înlăturarea pericolului să fie minim;
c) să asigure persoanelor cărora li s-au pricinuit leziuni corporale primul ajutor medical
şi să comunice de urgenţă faptul organelor de ocrotire a sănătăţii şi organelor
afacerilor interne;
d) să comunice imediat organelor de drept toate cazurile de rănire sau de deces.
(5) Aplicarea abuzivă a forţei fizice, a mijloacelor speciale sau a armei de foc are ca
urmare răspunderea prevăzută de lege.
Articolul 29. Aplicarea mijloacelor speciale
(1) Mijloacele speciale se aplică:
a) la respingerea atacului nemijlocit asupra oamenilor, inclusiv asupra lucrătorilor din
organizaţiile particulare de detectiv şi de pază;
b) la reţinerea celui care încearcă să fugă, surprins în flagrant delict împotriva vieţii,
sănătăţii sau bunurilor oamenilor.
(2) Se interzice aplicarea mijloacelor speciale împotriva persoanelor cu handicap vădit,
minorilor, femeilor şi împotriva persoanelor de vîrstă înaintată, cu excepţia cazurilor în
care aceştia opun rezistenţă armată, săvîrşesc un atac în grup sau de altă natură care pune
în pericol viaţa şi sănătatea oamenilor.
Articolul 30. Aplicarea armei de foc
(1) Arma de foc se aplică:
a) la apărarea oamenilor de un atac ce pune în pericol viaţa şi sănătatea lor;
b) la respingerea unui atac nemijlocit asupra lucrătorilor din organizaţiile particulare de
detectiv şi de pază care pune în pericol viaţa şi sănătatea lor, precum şi la contracararea
tentativelor de însuşire forţată a armelor lor;
c) la reţinerea persoanei care opune rezistenţă armată;
 d) la respingerea unui atac în grup sau a unui atac armat asupra localurilor unităţilor de
stat şi private, locurilor de păstrare a bunurilor materiale dacă se pune în pericol viaţa sau
sănătatea persoanelor care se află în (lîngă) ele;
e) la avertizarea (prin efectuarea unei împuşcături în plan vertical) că se intenţionează
aplicarea armei, precum şi pentru a se da semnal de alarmă sau de chemare în ajutor.
(2) Se interzice aplicarea armei de foc împotriva persoanelor cu handicap vădit,
minorilor, femeilor şi împotriva persoanelor de vîrstă înaintată, cu excepţia cazurilor în
care aceştia opun rezistenţă armată, săvîrşesc un atac armat sau în grup care pune
în pericol viaţa şi sănătatea oamenilor, precum şi în locuri publice cînd în urma aplicării
armei pot avea de suferit oameni neimplicaţi.
3) Detectivul şi gardianul (paznicul) din organizaţiile particulare de detectiv şi de pază
sînt obligaţi să comunice de urgenţă fiecare caz de aplicare a armei de foc organului de
poliţie teritorial unde a avut loc aplicarea armei.
Capitolul V
CONTROLUL ŞI ÎNCETAREA ACTIVITĂŢII
Articolul 31. Controlul activităţii
(1) Exercitarea controlului asupra activităţii organizaţiilor particulare de detectiv şi de
pază şi asupra subdiviziunilor de pază internă revine Ministerului Afacerilor Interne,
organului care a eliberat licenţa, precum şi organelor administraţiei publice centrale de
specialitate.
[Art.31 al.(1) modificat prin LP280-XVI din 14.12.07, MO94-96/30.05.08 art.349]
(11) Controalele la compartimentul încălcării prevederilor legislaţiei în vigoare sînt
efectuate inopinat de Ministerul Afacerilor Interne, iar în domeniul respectării condiţiilor
de licenţiere - în comun cu Camera de Licenţiere.
[Art.31 al.(11) introdusă prin LP280-XVI din 14.12.07, MO94-96/30.05.08 art.349]
(12) Titularul de licenţă şi subdiviziunea de pază internă prezintă informaţiile şi
documentele solicitate în cadrul efectuării controlului, asigurînd totodată condiţiile
necesare efectuării acestuia.
[Art.31 al.(12) introdusă prin LP280-XVI din 14.12.07, MO94-96/30.05.08 art.349]
(13) La finalizarea controlului se întocmeşte, în 2 exemplare, un act privind inspectarea
organizaţiei particulare de detectiv şi de pază sau a subdiviziunii de pază internă, dintre
care unul rămîne la organizaţia verificată. În cazul apariţiei dubiilor la aplicarea legislaţiei,
acestea urmează a fi tratate în favoarea întreprinzătorului.
[Art.31 al.(13) introdusă prin LP280-XVI din 14.12.07, MO94-96/30.05.08 art.349]
(14) Conform rezultatului controlului, în cazul depistării încălcărilor condiţiilor de
licenţiere, Ministerul Afacerilor Interne va înainta o sesizare în adresa Camerei de
Licenţiere, iar în cazul stabilirii altor încălcări ale legislaţiei în vigoare, cu excepţia celor
prevăzute de legislaţia penală, civilă şi administrativă, va expedia o prescripţie în adresa
organizaţiei verificate pentru înlăturarea neajunsurilor depistate.
[Art.31 al.(14) introdusă prin LP280-XVI din 14.12.07, MO94-96/30.05.08 art.349]
(15) La efectuarea controlului, organul de control se va conduce de următoarele
principii:
a) legalitatea şi respectarea competenţei stabilite de lege;
b) neadmiterea aplicării sancţiunilor ce nu sînt stabilite de lege;
c) efectuarea cheltuielilor de control din contul statului;
d) emiterea prescripţiilor pentru înlăturarea încălcărilor constatate în urma controlului;
e) dreptul de a ataca acţiunile organului de control.
 [Art.31 al.(15) introdusă prin LP280-XVI din 14.12.07, MO94-96/30.05.08 art.349]
(16) Se interzice aplicarea oricărei sancţiuni fără verificarea corectitudinii ei de către
conducătorul organului de control şi fără acordarea organizaţiei particulare de detectiv şi
de pază sau subdiviziunii de pază internă a posibilităţii de a o contesta în conformitate cu
legislaţia în vigoare.
[Art.31 al.(16) introdusă prin LP280-XVI din 14.12.07, MO94-96/30.05.08 art.349]
(2) Acţiunile lucrătorilor din organizaţiile particulare de detectiv şi de pază pot fi
atacate, în modul stabilit, în organul care a eliberat licenţa sau în organele de drept.
Articolul 32. Încetarea activităţii
Persoanele care practică activitatea particulară de detectiv şi de pază pot înceta
activitatea din proprie iniţiativă, precum şi în temeiul deciziei organului care a eliberat
licenţa dacă ele au încălcat legislaţia, cu restituirea, în termen de 10 zile, organelor
emitente a tuturor actelor eliberate..
[Art.32 modificat prin LP280-XVI din 14.12.07, MO94-96/30.05.08 art.349]
Articolul 321. Lucrările de secretariat în domeniul
supravegherii activităţii de detectiv
şi de pază
(1) Ministerul Afacerilor Interne întocmeşte un dosar de supraveghere pentru fiecare
întreprindere, organizaţie, persoană fizică ce dispune de licenţă în domeniul activităţii de
detectiv şi de pază.
(2) În dosarul de supraveghere se păstrează copiile tuturor documentelor prezentate
pentru înregistrarea întreprinderii, pentru eliberarea licenţei, copia statutului
(regulamentului) aprobat, copiile avizelor eliberate, modelul legitimaţiei lucrătorului şi alte
acte ce ţin de activitatea întreprinderii.
[Art.321 al.(2) modificat prin LP162 din 22.07.11, MO170-175/14.10.11 art.498]
[Art.321 introdus prin LP280-XVI din 14.12.07, MO94-96/30.05.08 art.349]
Capitolul VI
DISPOZIŢII FINALE ŞI TRANZITORII
Articolul 33 Guvernul, în termen de 3 luni: va prezenta Parlamentului propuneri
pentru aducerea legislaţiei în conformitate cu prezenta lege;
va adopta actele normative necesare executării prezentei legi.
Articolul 34
(1) În termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi, Camera de
Licenţiere, în comun cu Ministerul Afacerilor Interne, va efectua avizarea prealabilă a
licenţelor în scopul reconfirmării lor, în condiţiile prezentei legi.
(2) Personalul organizaţiilor particulare de pază încadrat în acordarea serviciilor
prevăzute la art.6 alin.(2) se supune atestării, în condiţiile prezentei legi, în termen de un
an de la data intrării ei în vigoare.
(3) Organizaţiile particulare de pază care acordă serviciile prevăzute la art.6 alin.(2)
lit.c) înfiinţate anterior adoptării prezentei legi sînt obligate ca, în termen de 3 luni de la
intrarea ei în vigoare, să obţină avizul prealabil.
Articolul 35
La data intrării în vigoare a prezentei legi, se abrogă:
Legea nr.47-XIII din 12 aprilie 1994 privind activitatea nestatală de depistare-protecţie;
Legea nr.41-XIV din 4 iunie 1998 pentru modificarea şi completarea Legii privind
activitatea nestatală de depistare-protecţie;
 articolul VIII al Legii nr.263-XIV din 24 decembrie 1998 pentru modificarea şi
completarea unor acte legislative;
articolul IX al Legii nr.240-XV din 13 iunie 2003 privind modificarea şi completarea
unor acte legislative.
PREŞEDINTELE
PARLAMENTULUI Eugenia OSTAPCIUC
Chişinău, 4 iulie 2003. Nr.283-XV.

ANEXA 2
GENUL DE ACTIVITATE

activitatea particulară de detectiv sau de pază

Camera de Licenţiere
mun. Chişinău, bd Ştefan cel Mare, 124

Tel.: (022) 82-07-50 Fax:(022)82-07-67

E-mail: licentiere@licentiere.gov.md Web: www.licentiere. gov .md

Zilele şi orele de recepţionare a documentelor:

Luni - Vineri de la 8.30 pînă la 15.00

Acest ghid a fost elaborat şi publicat cu sprijinul Agenţiei Statelor Unite ale Americii pentru
Dezvoltare Internaţională (USAID) în cadrul Proiectului Reforma cadrului de reglementare a
activităţii de întreprinzător şi a administrării fiscale în Moldova
(USAID|BIZTAR)
• CONDIŢII DE LICENŢIERE

• SFERA DE ACŢIUNE A LICENŢEI

• TERMENUL DE VALABILITATE A LICENŢEI
• OBŢINEREA LICENŢEI

• REPERFECTAREA LICENŢEI

• ELIBERAREA DUPLICATULUI LICENŢEI

• TAXE

• CONTROLUL IN DOMENIUL LICENŢIERII

• SANCŢIUNI

GENUL DE ACTIVITATE activitatea particulară de detectiv sau de pază

CONDIŢIILE DE LICENŢIERE 3
SFERA DE ACŢIUNE A LICENŢEI 5
TERMENUL DE VALABILITATE A LICENŢEI 5
OBŢINEREA SAU PRELUNGIREA LICENŢEI 6
DOCUMENTELE NECESARE PENTRU OBŢINEREA SAU PRELUNGIREA
LICENŢEI .. 6 ELIBERAREA/PRELUNGIREA SAU REPERFECTAREA LICENŢEI 7
a) ÎNREGISTRAREA DECLARAŢIEI 7
b) DECIZIA PRIVIND ELIBERAREA/PRELUNGIREA/REPERFECTAREA
LICENŢEI
SAU PRIVIND RESPINGEREA DECLARAŢIEI PENTRU
ELIBERAREA/PRELUNGIREA/CERERn DE REPERFECTARE A LICENŢEI 8
c) PERFECTAREA LICENŢEI 8
d) REPERFECTAREA LICENŢEI 8
ELIBERAREA DUPLICATULUI LICENŢEI 9
TAXE 10
CONTROLUL ÎN DOMENIUL LICENŢIERII 10
PRINCIPIILE CONTROLULUI 10
PROCEDURA CONTROLULUI 11
REZULTATELE CONTROLULUI 11
SUSPENDAREA TEMPORARĂ ŞI RELUAREA VALABILITĂŢII LICENŢEI 11
RETRAGEREA LICENŢEI 12
ALTĂ INFORMAŢIE 14

CONDIŢIILE DE LICENŢIERE
Cerinţele şi condiţiile necesare obligatorii pentru solicitantul sau titularul de licenţă
la desfăşurarea genului respectiv de activitate:
I. Activitatea particulară de detectiv
a) Desfăşurarea activităţii licenţiate în conformitate cu cadrul legislativ şi normativ;
b) Deţinerea de către titularul de licenţă a legitimaţiei de detectiv particular, al cărei
model este aprobat de Ministerul Afacerilor Interne şi utilizarea acesteia la îndeplinirea
misiunilor (art. 19 alin. (4) din Legea nr. 283-XV din 04.07.2003 privind activitatea
particulară de detectiv şi de pază);
c) Prestarea doar a serviciilor prevăzute în art. 6 alin. (1) al Legii nr. 283-XV din
04.07.2003 privind activitatea particulară de detectiv şi de pază;
d) Obligativitatea încheierii cu clientul a contractului în scris, care să cuprindă date
despre părţile contractante, numărul şi data eliberării licenţei, sarcinile şi termenul lor de
îndeplinire, cheltuielile aproximative şi onorariul pentru servicii, data încheierii. Contractul
trebuie să conţină clauze în care părţile îşi iau angajamentul de a păstra confidenţialitatea în
relaţiile lor şi îşi stabilesc răspunderea (art. 21 alin. (1) din Legea nr. 283-XV din 04.07.2003
privind activitatea particulară de detectiv şi de pază);
e) Includerea în contract a obligaţiei detectivului particular de a prezenta în scris
clientului raport de activitate, la care să anexeze calculul specificat al onorariului şi al
cheltuielilor pe care le-a suportat. Păstrarea copiei de pe raport în arhiva detectivului în
decursul a 3 ani (art. 21 alin. (2) din Legea nr. 283-XV din 04.07.2003 privind activitatea
particulară de detectiv şi de pază);
f) Respectarea clauzelor contractelor de acordare a serviciilor de investigare, prestarea
integrală a pachetului de servicii prevăzute în contract şi repararea prejudiciilor cauzate prin
încălcarea clauzelor contractuale (art. 8 alin. (1) lit. a), b), c) din Legea nr. 283-XV din
04.07.2003 privind activitatea particulară de detectiv şi de pază);
g) Desfăşurare activităţii cu personal atestat pentru executarea serviciilor de investigare
(art. 8 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 283-XV din 04.07.2003 privind activitatea particulară de
detectiv şi de pază);
h) Păstrarea confidenţialităţii informaţiei pe care o cunoaşte în procesul activităţii,
neutilizarea în scopuri personale şi netransmiterea terţilor (art. 8 alin. (1) lit. e) din Legea
nr. 283-XV din 04.07.2003 privind activitatea particulară de detectiv şi de pază);
i) Comunicarea imediată organelor de drept a cazurilor de infracţiune depistate,
reţinerea la locul infracţiunii a persoanelor care au săvîrşit-o şi predea imediată organelor
competente (art. 8 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 283-XV din 04.07.2003 privind activitatea
particulară de detectiv şi de pază);
j) Întreprinderea măsurilor urgente pentru salvarea oamenilor, pentru ajutorarea lor în
protecţia bunurilor periclitate şi în alte situaţii excepţionale (art. 8 alin. (1) lit. g) din Legea
nr. 283-XV din 04.07.2003 privind activitatea particulară de detectiv şi de pază);
k) Prezentarea comisariatului teritorial de poliţie a dării de seamă statistice în termenul şi de
modelul stabilit de Ministerul Afacerilor Interne (art. 8 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 283-
XV din 04.07.2003 privind activitatea particulară de detectiv şi de pază);
l) Achitarea în termen a impozitelor şi taxelor prevăzute de lege (art. 8 alin. (1) lit. i) din
Legea nr. 283-XV din 04.07.2003 privind activitatea particulară de detectiv şi de pază);
m) Neadmiterea încadrării în activitatea particulară de detectiv a persoanelor, care nu au
împlinit vîrsta de 21 de ani, încalcă sistematic ordinea publică, consumă stupefiante şi au
fost condamnate pentru infracţiune săvîrşită cu intenţie, nu au fost atestate în modul stabilit
pentru practicarea activităţii de detectiv sau nu a absolvit cursurile de calificare şi se află
sub urmărire penală, precum şi a cetăţenilor străini (art. 20 alin. (1) lit. a), b), c), d)
şi art. 18 alin. (2) din Legea nr. 283-XV din 04.07.2003 privind activitatea particulară de
detectiv şi de pază).
II. Activitatea particulară de pază
a) Desfăşurarea activităţii licenţiate în conformitate cu cadrul legislativ şi normativ;
b) Obligativitatea conducătorilor organizaţiilor particulare de pază să asigure
respectarea legislaţiei şi a regulamentelor proprii în organizarea şi funcţionarea pazei
particulare, în angajarea, pregătirea şi controlul personalului, în portul uniformei şi al
însemnelor distinctive, precum şi în dotarea cu mijloace de intervenţie şi de apărare
individuală (art. 23 alin. (4) din Legea nr. 283-XV din 04.07.2003 privind activitatea
particulară de detectiv şi de pază);
c) Prestarea doar a serviciilor de pază prevăzute de art. 6 alin. (2) din Legea nr. 283-
XV din 04.07.2003 privind activitatea particulară de detectiv şi de pază;
d) Neadmiterea practicării de către organizaţia particulară de pază a altei activităţi de
întreprinzător (art. 22 alin. (2) din Legea nr. 283-XV din 04.07.2003 privind activitatea
particulară de detectiv şi de pază);
e) Respectarea condiţiilor de aplicare a forţei fizice, a mijloacelor speciale şi a armei
de foc, stabilite în capitolul IV al Legii nr. 283-XV din 4 iulie 2003 privind activitatea
particulară de detectiv şi de pază;
n) Respectarea clauzelor contractelor de acordare a serviciilor de investigare, prestarea
integrală a pachetului de servicii prevăzute în contract şi repararea prejudiciilor cauzate prin
încălcarea clauzelor contractuale (art. 8 alin. (1) lit. a), b), c) din Legea nr. 283-XV din
04.07.2003 privind activitatea particulară de detectiv şi de pază);
o) Recepţionarea plăţilor pentru serviciile de pază acordate, doar în bază de contract, încheiat
cu beneficiarul (art. 23 alin. (9) din Legea nr. 283-XV din 04.07.2003 privind activitatea
particulară de detectiv şi de pază);
p) Desfăşurare activităţii cu personal atestat pentru executarea serviciilor de pază (art. 8 alin.
(1) lit. d) din Legea nr. 283-XV din 04.07.2003 privind activitatea particulară de detectiv şi
de pază);
q) Păstrarea confidenţialităţii informaţiei pe care o cunoaşte în procesul activităţii,
neutilizarea în scopuri personale şi netransmiterea terţilor (art. 8 alin. (1) lit. e) din Legea
nr. 283-XV din 04.07.2003 privind activitatea particulară de detectiv şi de pază);
r) Comunicarea imediată organelor de drept a cazurilor de infracţiune depistate, reţinerea la
locul infracţiunii a persoanelor care au săvîrşit-o şi predea imediată organelor competente
(art. 8 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 283-XV din 04.07.2003 privind activitatea particulară de
detectiv şi de pază);
s) Întreprinderea măsurilor urgente pentru salvarea oamenilor, pentru ajutorarea lor în
protecţia bunurilor periclitate şi în alte situaţii excepţionale (art. 8 alin. (1) lit. g) din Legea
nr. 283-XV din 04.07.2003 privind activitatea particulară de detectiv şi de pază);
t) Prezentarea comisariatului teritorial de poliţie a dării de seamă statistice în termenul şi de
modelul stabilit de Ministerul Afacerilor Interne (art. 8 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 283-
XV din 04.07.2003 privind activitatea particulară de detectiv şi de pază);
f) Achitarea în termen a impozitelor şi taxelor prevăzute de lege (art. 8 alin. (1) lit. i)
din Legea nr. 283-XV din 04.07.2003 privind activitatea particulară de detectiv şi de pază);
Neadmiterea încadrării în activitatea particulară de pază a cetăţenilor străini şi apatrizilor, a
persoanelor, care nu au împlinit vîrsta de 21 de ani, încalcă sistematic ordinea publică,
consumă stupefiante şi au fost condamnate pentru infracţiune săvîrşită cu intenţie, nu au fost
atestate în modul stabilit pentru executarea activităţii de pază şi se află în urmărire penală
(art. 27 alin. (1) şi (2) lit. a), b), c), d) din Legea nr. 283-XV din 04.07.2003 privind
activitatea particulară de detectiv şi de pază);
g) Deţinerea de către lucrătorii organizaţiei particulare de pază a legitimaţiilor şi
utilizarea acestora la îndeplinirea misiunilor (art. 22 alin. (5) din Legea nr. 283-XV din
04.07.2003 privind activitatea particulară de detectiv şi de pază);
h) Neadmiterea portului uniformei de către lucrătorii organizaţiilor particulare de pază
în afara incintei şi razei amplasării obiectivului păzit (art. 23 alin. (7) din Legea nr. 283-XV
din 04.07.2003 privind activitatea particulară de detectiv şi de pază);
j) Neadmiterea desfăşurării activităţii licenţiate la obiectivele de importanţă majoră, la
obiectivele de asigurare vitală a localităţilor, la întreprinderile cu capital preponderent de
stat şi la alte obiective supuse pazei de stat (art. 23 alin. (10) din Legea nr. 283-XV din
04.07.2003 privind activitatea particulară de detectiv şi de pază);
k) Dispunerea de regulament al organizaţiei particulare de pază aprobate de Ministerul
Afacerilor Interne (art. 11 lit. b) şi g) din Legea nr. 283-XV din 04.07.2003 privind
activitatea particulară de detectiv şi de pază);
l) Acordarea serviciilor de proiectare, instalare şi întreţinere a sistemelor de alarmare, a
componentelor acestora, precum şi exploatarea dispeceratelor de monitorizare a alarmelor,
numai cu avizul prealabil, eliberat de Camera de Licenţiere în comun cu Ministerul
Afacerilor Interne (art. 26 alin. (1) din Legea nr. 283-XV din 04.07.2003 privind activitatea
particulară de detectiv şi de pază);
m) Deţinerea de către conducătorul organizaţiei particulare de pază a avizului prealabil,
eliberat de Ministerul Afacerilor Interne (art. 22 alin. (3) din Legea nr. 283-XV din
04.07.2003 privind activitatea particulară de detectiv şi de pază);
n) Respectarea normelor privind tehnica securităţii, normelor sanitare, ale securităţii
antiincendiare (art. 7 alin. (6) din Legea nr. 845-XII din 03.01.1992 cu privire la
antreprenoriat şi întreprinderi);
o) Asigurarea păstrării armelor în încăperi speciale, utilate conform cerinţelor expuse în pct.
6 din Regulile cu privire la comercializarea, achiziţionarea, păstrarea, portul, aplicarea şi
transportarea armelor individuale şi muniţiilor aferente, aprobate prin Hotărîrea Guvernului
nr. 44 din 18.01.1995 (pct. 15 din Regulile cu privire la comercializarea, achiziţionarea,
păstrarea, portul, aplicarea şi transportarea armelor individuale şi muniţiilor aferente,
aprobate prin Hotărîrea Guvernului nr. 44 din 18.01.1995);.
SFERA DE ACŢIUNE A LICENŢEI
Licenţa eliberată de Camera de Licenţiere este valabilă pe întreg teritoriul Republicii
Moldova.
TERMENUL DE VALABILITATE
Termenul de valabilitate a licenţei este de 5 ani.
În cazul în care titularul de licenţă intenţionează să desfăşoare genul de activitate indicat în
licenţă după expirarea termenului ei de valabilitate, acesta este în drept să solicite
prelungirea termenului de valabilitate a licenţei pe termenul prevăzut anterior, cu achitarea
taxei pentru licenţă, stabilite conform legii, pentru perioada ulterioară. În acest caz, pe
licenţă se va aplica menţiunea privind prelungirea termenului de valabilitate, cu indicarea
termenului nou. Menţiunea privind prelungirea termenului de valabilitate a licenţei poate fi
aplicată pe formularul de licenţă pînă la expirarea termenului anterior de valabilitate a
licenţei. În acest caz, termenul nou de valabilitate a licenţei va curge din ultima zi
calendaristică în care a expirat termenul anterior de valabilitate a acesteia.
OBŢINEREA SAU PRELUNGIREA LICENŢEI
Autoritatea de licenţiere este Camera de Licenţiere. Accesul pentru public şi consultaţiile
sunt organizate în Sala de recepţionare a documentelor (timpul de audienţă: Luni - Vineri
de la 8.30 pîna la 15.00). Consultaţiile sunt asigurate de doi specialişti, numele cărora şi altă
informaţie despre ei nu sunt accesibile publicului. Toate consultaţiile se înregistrează.
Atenţie - este stric interzis accesul publicului în birouri şi în alte încăperi, cu excepţia Sălii
de recepţionare a documentelor.
DOCUMENTELE NECESARE PENTRU OBŢINEREA SA U PRELUNGIREA
LICENŢEI
Pentru obţinerea licenţei, conducătorul întreprinderii sau organizaţiei ori persoana
împuternicită de acesta sau persoana fizică depune la autoritatea de licenţiere respectivă
personal, prin scrisoare recomandată sau prin poştă electronică (sub formă de document
electronic cu semnătură digitală) o declaraţie de modelul stabilit de această autoritate,
semnată de persoana care depune declaraţia, ce conţine:
a) denumirea, forma juridică de organizare, sediul, IDNO al întreprinderii sau al
organizaţiei ori numele, prenumele, adresa şi IDNP al persoanei fizice;
b) genul de activitate, integral sau parţial, pentru a cărui desfăşurare solicitantul de
licenţă intenţionează să obţină sau să prelungească licenţa;
c) asumarea pe propria răspundere de către solicitantul de licenţă a responsabilităţii
pentru respectarea condiţiilor de licenţiere la desfăşurarea genului de activitate pentru care
se solicită licenţă şi pentru veridicitatea documentelor prezentate.
La declaraţia pentru eliberarea sau prelungirea licenţei se anexează:
I. Activitatea particulară de detectiv
a) Copia buletinului de identitate a solicitantului (art. 20 alin. (1) lit. a) din Legea nr.
283- XV din 04.07.2003 privind activitatea particulară de detectiv şi de pază);
b) Copia diplomei de studii juridice sau a documentului ce confirmă pregătirea specială
în domeniul activităţii particulare de detectiv (art. 18 alin. (2) din Legea nr. 283-XV din
04.07.2003 privind activitatea particulară de detectiv şi de pază);
c) Copia cazierului judiciar eliberat de Ministerul Afacerilor Interne (art. 20 alin. (1)
lit. d) din Legea nr. 283-XV din 04.07.2003 privind activitatea particulară de detectiv şi de
pază);
d) Copia certificatelor medicale despre starea psihică, absenţa dependenţei de narcotice
şi alcool a solicitantului (art. 20 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 283-XV din 04.07.2003 privind
activitatea particulară de detectiv şi de pază).
II. Activitatea particulară de pază
a) copia de pe certificatul sau decizia de înregistrare a întreprinderii (art. 10 alin. (2) lit.
a) din Legea nr. 451-XV din 30.07.2001 privind reglementarea prin licenţiere a activităţii
de întreprinzător); *
b) Copia statutului întreprinderii (art. 10 alin. (2) din Legea nr. 283-XV din 04.07.2003
privind activitatea particulară de detectiv şi de pază);
c) Copia extrasului din Registrul bunurilor imobile sau a contractului de locaţiune a
imobilului, unde se va desfăşura activitatea licenţiată; *
d) Confirmarea calificării profesionale:
1) pentru conducătorii organizaţiilor particulare de pază (inclusiv fondatorii şi persoanele
care asigură conducerea operativă a activităţilor de pază sau care îndeplinesc funcţii de
administrator, director executiv sau alte funcţii similare):
a) copia buletinului de identitate; *
b) copia diplomei de studii superioare;
c) copia certificatului de absolvire a cursurilor de calificare sau copia carnetului de
muncă ce confirmă activitatea în organizaţii specializate de pază de cel puţin 3 ani.
2) pentru specialiştii în domeniul proiectării, instalării şi întreţinerii sistemelor de alarmare
împotriva efracţiei şi a componentelor acestora (în cazul în care se preconizează prestarea
serviciilor respective):
a) Copiile certificatelor de atestare tehnico-profesională, eliberate de Ministerul
Dezvoltării Regionale şi Construcţiilor (art. 7 alin. (3) Legea 721-XIII din 02.02.96 privind
calitatea în construcţii); *
b) Notă informativă privind lista serviciilor de pază, pe care solicitantul de licenţă
preconizează să le presteze (art. 6 alin. (2) din Legea nr. 283-XV din 04.07.2003 privind
activitatea particulară de detectiv şi de pază);
c) Proiectul siglei organizaţiei (2 exemplare) (art. 23 alin. (5) din Legea nr. 283-XV din
04.07.2003 privind activitatea particulară de detectiv şi de pază);
d) Copia avizului prealabil pentru conducător, eliberat de Ministerul Afacerilor Interne
(art. 22 alin. (3) din Legea nr. 283-XV din 04.07.2003 privind activitatea particulară de
detectiv şi de pază);
e) Copia regulamentului organizaţiei particulare de pază, aprobat de Ministerul
Afacerilor Interne (art. 11 lit. b) şi g) din Legea nr. 283-XV din 04.07.2003 privind
activitatea particulară de detectiv şi de pază);
f) Copia modelului legitimaţiei (art. 22 alin. (5) din Legea nr. 283-XV din 04.07.2003
privind activitatea particulară de detectiv şi de pază).
Documentele pot fi însoţite şi de copii pe suport electronic.
Solicitarea altor documente se interzice.
Documentele se depun în original sau în copie cu prezentarea concomitentă a originalului.
* Documentele care se verifică prin procedura ghişeului unic în cadrul Camerei de
Licenţiere.
ELIBERAREA/PRELUNGIREA SAU REPERFECTAREA LICENŢEI
1. ÎNREGISTRAREA DECLARAŢIEI
Declaraţia pentru eliberarea/prelungirea sau cererea de reperfectare a licenţei şi documentele
anexate la ea se înregistrează conform borderoului, a cărui copie se înmînează solicitantului
de licenţă, cu menţiunea privind data înregistrării declaraţiei, autentificată prin semnătura
persoanei responsabile a Camerei de Licenţiere.
Declaraţia pentru eliberarea/prelungirea sau cererea de reperfectare a licenţei nu se
înregistrează în cazul în care:
aceasta a fost depusă (semnată) de o persoană care nu are atribuţiile respective;
documentele au fost perfectate cu încălcarea cerinţelor indicate mai sus.
Despre refuzul înregistrării declaraţiei pentru eliberarea/prelungirea sau cererii reperfectare
a licenţei, solicitantul de licenţă este informat în scris în cel mult 3 zile lucrătoare din ziua
adresării, indicîndu-se temeiurile refuzului.
După înlăturarea cauzelor ce au servit temei pentru refuzul înregistrării declaraţiei pentru
eliberarea/prelungirea sau cererii de reperfectare a licenţei, solicitantul de licenţă poate
depune o nouă declaraţie, care se examinează în modul stabilit.
• DECIZIA PRIVIND ELIBERAREA/PRELUNGIREA/REPERFECTAREA
LICENŢEI SA UPRIVIND RESPINGEREA DECLARAŢIEIPENTRU
ELIBERAREA/PRELUNGIREA/CERERII DE REPERFECTARE A LICENŢEI
Camera de Licenţiere, în baza declaraţiei pentru eliberarea/prelungirea sau cererii de
reperfectare a licenţei şi documentelor anexate, adoptă decizia privind
eliberarea/prelungirea/reperfectarea licenţei sau privind respingerea declaraţiei în cel mult 5
zile lucrătoare de la data înregistrării acesteia. Solicitantul poate, în ultima zi a termenului
de adoptare a deciziei, să formeze numărul de tel. 022 82-07-57 (orele 8.00-17.00) pentru a
obţine informaţia despre decizia adoptată de Camera de Licenţiere.
Informaţia despre adoptarea deciziei privind eliberarea/prelungirea sau reperfectarea licenţei
se comunică solicitantului cel tîrziu în ziua lucrătoare imediat următoare adoptării deciziei.
Temei pentru respingerea declaraţiei pentru eliberarea/prelungirea sau cererii de
reperfectare a licenţei este depistarea de către Camera de Licenţiere a datelor neveridice în
documentele prezentate de către solicitantul de licenţă.
În caz de respingere a declaraţiei pentru eliberarea/prelungirea sau cererii de reperfectare a
licenţei, solicitantul poate depune o nouă declaraţie după înlăturarea cauzelor care au servit
drept temei pentru respingerea declaraţiei precedente.
• PERFECTAREA LICENŢEI
Licenţa se perfectează în termen de 3 zile lucrătoare, începînd cu ziua primirii documentului
care confirmă achitarea taxei pentru eliberarea/prelungirea sau reperfectarea licenţei.
Menţiunea despre data primirii documentului, care confirmă achitarea taxei pentru
eliberarea/prelungirea sau reperfectarea licenţei, se face pe borderoul documentelor primite
de la solicitantul de licenţă.
Dacă solicitantul, în termen de 30 de zile de la data la care i s-a expediat (înmînat)
înştiinţarea despre adoptarea deciziei privind eliberarea/prelungirea sau reperfectarea
licenţei, nu a prezentat nemotivat documentul ce confirmă achitarea taxei pentru eliberarea
acesteia sau nu s-a prezentat pentru a i se elibera licenţa perfectată, Camera de Licenţiere
este în drept să anuleze decizia privind eliberarea/prelungirea sau reperfectarea licenţei sau
să adopte decizia privind recunoaşterea licenţei ca fiind nevalabilă.
Titularul de licenţă nu este în drept să transmită licenţa sau copia de pe aceasta altei
persoane.
Legea privind reglementarea prin licenţiere a activităţii de întreprinzător stabileşte principiul
aprobării tacite în cazul depăşirii de către Camera de Licenţiere a termenului stabilit pentru
eliberarea/prelungirea, reperfectarea licenţei şi în lipsa unei comunicări scrise din partea
acesteia, cu excepţiile prevăzute de legea respectivă sau de legile ce reglementează expres
activităţile licenţiate. În cazul survenirii unei astfel de situaţii, solicitantul de licenţă se
prezintă la Camera de Licenţiere cu prezentarea dovezilor de încadrare în condiţiile legale
ale aprobării tacite şi de neobţinere a răspunsului în termenul prevăzut de lege. În astfel de
situaţii, Camera de Licenţiere perfectează licenţa în termen de 3 zile lucrătoare, începînd cu
ziua primirii documentului care confirmă achitarea taxei pentru eliberarea licenţei.
Răspunsul negativ, dat în termenele prevăzute de lege, nu echivalează cu aprobarea tacită.
• REPERFECTAREA LICENŢEI
Temeiurile pentru reperfectarea licenţei sînt schimbarea denumirii titularului de licenţă şi
modificarea altor date ce se conţin în licenţă. Conţinutul licenţei este prevăzut în articolul 9
din Legea privind reglementarea prin licenţiere a activităţii de întreprinzător. Astfel,
temeiuri pentru reperfectarea licenţei pot fi şi modificarea formei juridice de organizare,
modificarea adresei juridice a titularului de licenţă, modificarea datelor referitor la
întreprindere sau organizaţie, persoană juridică sau fizică ori numele, prenumele şi adresa
titularului de licenţă persoană fizică. De asemenea, temeiuri pentru reperfectarea licenţei pot
servi:
• completarea listei serviciilor prestate;
• includerea în anexa la licenţă a unei/unor adrese de activitate;
• excluderea din anexa la licenţă a unei/unor adrese de activitate.
La apariţia temeiurilor pentru reperfectarea licenţei titularul acesteia este obligat, în termen
de 10 zile lucrătoare, să depună la Camera de Licenţiere o cerere de reperfectare a licenţei
împreună cu licenţa în original care necesită reperfectare şi documentele (sau copiile de pe
acestea, cu prezentarea originalelor pentru verificare), ce confirmă modificările în cauză.
Camera de Licenţiere, în termen de 10 zile lucrătoare de la data depunerii cererii de
reperfectare a licenţei şi a documentelor anexate la ea, adoptă decizia privind reperfectarea
licenţei şi o comunică solicitantului. Licenţa reperfectată se eliberează pe acelaşi formular
sau, după caz, pe un formular nou, ţinîndu-se cont de modificările indicate în cerere, totodată
se eliberează copiile necesare de pe această licenţă.
Licenţa se consideră reperfectată dacă Camera de Licenţiere nu-i comunică solicitantului de
licenţă decizia în termenul prevăzut la alineatul precedent. După expirarea termenului de
adoptare a deciziei privind reperfectarea licenţei şi în lipsa unei comunicări în scris privind
respingerea cererii de reperfectare a licenţei, se consideră că licenţa a fost reperfectată.
Termenul de valabilitate a licenţei reperfectate nu poate depăşi termenul de valabilitate
indicat în licenţa precedentă.
În perioada examinării cererii privind reperfectarea licenţei titularul acesteia îşi poate
continua activitatea în baza unui certificat eliberat de Camera de Licenţiere.
Licenţa care nu a fost reperfectată în termenul stabilit nu este valabilă.
Temei pentru respingerea cererii privind reperfectarea licenţei este depistarea de către
autoritatea de licenţiere a datelor neveridice în documentele prezentate de către titularul de
licenţă.
Titularul de licenţă este obligat să înştiinţeze Camera de Licenţiere despre toate modificările
datelor indicate în documentele anexate la declaraţia pentru eliberarea licenţei. Înştiinţarea
se prezintă la Camera de Licenţiere, în persoană, prin scrisoare recomandată sau prin poştă
electronică (sub formă de document electronic cu semnătură digitală), în termen de 10 zile
de la survenirea modificărilor, împreună cu documentele (sau copiile de pe acestea) ce
confirmă modificările în cauză.
ELIBERAREA DUPLICATULUI LICENŢEI
Drept temei pentru eliberarea duplicatului licenţei serveşte pierderea sau deteriorarea
acesteia.
În caz de pierdere a licenţei, titularul acesteia este obligat, în decurs de 15 zile lucrătoare, să
depună la autoritatea de licenţiere, în persoană, prin scrisoare recomandată sau prin poştă
electronică, o cerere de eliberare a duplicatului licenţei.
În cazul în care licenţa este deteriorată şi nu poate fi folosită, titularul acesteia depune la
Camera de Licenţiere, împreună cu licenţa deteriorată, o cerere de eliberare a duplicatului
acesteia.
Camera de Licenţiere este obligată să elibereze duplicatul licenţei în termen de 3 zile
lucrătoare de la data depunerii cererii de eliberare a duplicatului licenţei.
Termenul de valabilitate a duplicatului licenţei nu poate depăşi termenul indicat în licenţa
pierdută sau deteriorată.
În perioada de examinare a cererii de eliberare a duplicatului licenţei, titularul acesteia îşi
poate desfăşura activitatea pe baza unui certificat eliberat de Camera de Licenţiere.
TAXE
Taxa pentru eliberarea licenţei este de 3 250 lei.
Pentru solicitanţii de licenţă înregistraţi cu cel mult un an înainte de data depunerii
declaraţiei pentru eliberarea licenţei, taxa pentru eliberarea licenţei constituie 50 la sută din
taxa stabilită.
Taxa pentru reperfectarea licenţei şi/sau eliberarea copiei de pe aceasta se stabileşte în
proporţie de 10 la sută din taxa pentru eliberarea acesteia, dar nu mai mult de 585de lei, iar
a duplicatului licenţei - de 585 de lei. Rechizite bancare:
Beneficiarul: MF - Trezoreria Centrală Cont bancar: 33114001 Cod fiscal:
1006601000037 Contul trezorerial: 11555xxxxxx Codul băncii: TREZMD2X
Transferarea taxelor se efectuează după obţinerea confirmării unei decizii pozitive.
CONTROLUL ÎN DOMENIUL LICENŢIERII
Camera de Licenţiere are obligaţia de a controla respectarea condiţiilor de licenţiere.
Controalele planificate asupra respectării de către titularii de licenţe a condiţiilor de
licenţiere se efectuează de către Camera de Licenţiere cel mult o dată în decursul anului
calendaristic, cu cooptarea, după caz, a reprezentanţilor altor instituţii cu funcţii de
reglementare şi de control, conform competenţei.
Controalele inopinate se efectuează numai în temeiul unei sesizări scrise din partea
instituţiilor cu funcţii de reglementare şi de control privind încălcarea de către titularul de
licenţă a condiţiilor de licenţiere sau în scopul de a verifica îndeplinirea prescripţiilor
privind lichidarea încălcărilor ce ţin de condiţiile de licenţiere.
Legea nr. 283-XV privind activitatea particulară de detectiv şi de pază stabileşte, că
exercitarea controlului asupra activităţii organizaţiilor particulare de detectiv şi de pază şi
asupra subdiviziunilor de pază internă revine Ministerului Afacerilor Interne, organului
care a eliberat licenţa, precum şi organelor administraţiei publice centrale de specialitate.
Controalele la compartimentul încălcării prevederilor legislaţiei în vigoare sînt efectuate
 inopinat de Ministerul Afacerilor Interne, iar în domeniul respectării condiţiilor de
licenţiere - în comun cu Camera de Licenţiere.
În caz de depistare a încălcărilor condiţiilor de licenţiere, Ministerului Afacerilor Interne
va înainta o sesizare în adresa Camerei de Licenţiere, prezentîndu-i documentele
constatatoare. Camera de Licenţiere, în baza documentelor prezentate, verifică respectarea
condiţiilor de licenţiere şi emite, după caz, în termen de 15 zile lucrătoare, prescripţia
privind lichidarea încălcărilor condiţiilor de licenţiere.
PRINCIPIILE CONTROLULUI
La efectuarea controlului respectării condiţiilor de licenţiere, organul de control va ţine
cont de următoarele principii:
a) legalitatea şi respectarea competenţei stabilite de lege;
b) neadmiterea aplicării sancţiunilor care nu sînt stabilite de lege;
c) tratarea dubiilor, apărute la aplicarea legislaţiei, în favoarea titularului de licenţă;
d) efectuarea cheltuielilor de control din contul statului;
e) prescrierea recomandărilor pentru înlăturarea încălcărilor constatate în urma
controlului;
f) emiterea prescripţiilor pentru înlăturarea încălcărilor constatate în urma controlului;
g) dreptul de a ataca acţiunile autorităţii de licenţiere.

Se interzice aplicarea oricărei sancţiuni fără verificarea corectitudinii ei de către conducătorul

organului de control şi fără acordarea organizaţiei particulare de detectiv şi de pază sau
subdiviziunii de pază internă a posibilităţii de a o contesta în conformitate cu legislaţia în
vigoare.
Acţiunile lucrătorilor din organizaţiile particulare de detectiv şi de pază pot fi atacate, în modul
stabilit, în Camera de Licenţiere sau în organele de drept.
PROCEDURA CONTROLULUI
Colaboratorul Camerei de Licenţiere pentru a începe efectuarea controlului (planificat sau
inopinat) respectării condiţiilor de licenţiere prezintă titularului de licenţă sau reprezentantului
acestuia delegarea de control semnată de directorul Camerei de Licenţiere sau de directorul-
adjunct.
La efectuarea controlului asupra respectării condiţiilor de licenţiere, titularul de licenţă şi
subdiviziunea de pază internă prezintă informaţiile şi documentele solicitate relevante scopului
controlului şi asigură condiţiile pentru efectuarea acestuia.
REZULTATELE CONTROLULUI
La finalizarea controlului se întocmeşte, în 2 exemplare, un act privind inspectarea organizaţiei
particulare de detectiv şi de pază sau a subdiviziunii de pază internă, dintre care unul rămîne la
organizaţia verificată, iar al doilea se păstrează la Camera de Licenţiere. În caz de dezacord cu
rezultatele controlului efectuat, titularul de licenţă, în termen de 3 zile lucrătoare de la data
întocmirii actului de control, poate prezenta în scris argumentarea dezacordului, anexînd
documentele de rigoare.
Prescripţia privind lichidarea încălcărilor
În cazul în care se depistează încălcări ale condiţiilor de licenţiere, Camera de Licenţiere, în
termen de 15 zile lucrătoare de la data întocmirii actului de control, emite prescripţia privind
lichidarea încălcărilor, cuprinzînd recomandările privind modul de remediere a tuturor
deficienţelor identificate, precum şi avertizarea despre posibila suspendare sau retragere a
licenţei dacă încălcările depistate nu vor fi lichidate în termenul stabilit.
Titularul de licenţă, primind prescripţia privind lichidarea încălcărilor condiţiilor de licenţiere,
este obligat, în termenul indicat în prescripţie, să prezinte Camerei de Licenţiere informaţia
privind lichidarea încălcărilor.
SUSPENDAREA TEMPORARĂ ŞI RELUAREA VALABILITĂŢII LICENŢEI
Drept temei pentru realizarea acţiunilor prevăzute de lege pentru suspendată temporară a licenţei
servesc:
a) cererea titularului de licenţă privind suspendarea acesteia;
b) nerespectarea de către titularul de licenţă a termenului de depunere a cererii de eliberare a
duplicatului licenţei pierdute sau deteriorate;
c) desfăşurarea de către filială şi/sau altă subdiviziune separată a titularului de licenţă a
activităţii licenţiate fără copia autorizată de pe licenţă, în cazurile cînd obligativitatea obţinerii
copiilor autorizate de pe licenţă este stabilită prin lege.
Suspendarea (limitarea) activităţii de întreprinzător semnifică sistarea temporară a valabilităţii
şi/sau retragerea licenţei/autorizaţiei pentru activitatea de întreprinzător, fapt ce are ca efect
imposibilitatea continuării acestei activităţi la nivel de întreprindere sau de unitate funcţională
autorizată a acesteia.
Activitatea de întreprinzător poate fi suspendată prin hotărîre judecătorească, adoptată în temeiul
legii. Hotărîrea instanţei de judecată privind suspendarea activităţii întreprinzătorului se adoptă la
cererea autorităţilor administraţiei publice şi/sau altor instituţii abilitate prin lege cu funcţii de
reglementare şi de control.
În cazurile prevăzute expres de lege, activitatea de întreprinzător poate fi suspendată, cu adresarea
ulterioară în instanţa de judecată a autorităţii care a dispus suspendarea. Adresarea în judecată
trebuie să se facă în decursul a 3 zile lucrătoare. În caz de nerespectare a acestui termen,
suspendarea se anulează. Decizia autorităţii privind suspendarea (limitarea) activităţii de
întreprinzător se aplică pînă la adoptarea de către instanţa de judecată a hotărîrii definitive şi
irevocabile.
Hotărîrea judecătorească privind suspendarea valabilităţii licenţei se adoptă în termen de 5 zile
lucrătoare şi se execută în conformitate cu legislaţia.
Decizia privind suspendarea temporară a licenţei se aduce la cunoştinţă titularului de licenţă în
termen de 3 zile lucrătoare de la data emiterii ei. Termenul de suspendată temporară a licenţei nu
poate depăşi 2 luni.
Titularul de licenţă este obligat să înştiinţeze în scris Camera de Licenţiere despre înlăturarea
circumstanţelor care au dus la suspendarea temporară a licenţei.
Decizia privind reluarea valabilităţii licenţei se aduce la cunoştinţă titularului de licenţă în termen
de 3 zile lucrătoare de la data emiterii ei.
Termenul de valabilitate a licenţei nu se prelungeşte pe perioada de suspendare temporară a
acesteia.
RETRAGEREA LICENŢEI
Drept temei pentru realizarea acţiunilor prevăzute de lege în vederea retragerii licenţei servesc:
a) cererea titularului de licenţă privind retragerea acesteia (art. 21 alin. (2) lit. a) din Legea nr.
451-XV din 30.07.2001 privind reglementarea prin licenţiere a activităţii de întreprinzător);
b) decizia cu privire la anularea înregistrării de stat a titularului de licenţă (art. 21 alin. (2) lit.
b) din Legea nr. 451-XV din 30.07.2001 privind reglementarea prin licenţiere a activităţii de
întreprinzător);
c) depistarea unor date neautentice în documentele prezentate autorităţii de licenţiere (art. 21
alin. (2) lit. c) din Legea nr. 451-XV din 30.07.2001 privind reglementarea prin licenţiere a
activităţii de întreprinzător);
d) stabilirea faptului de transmitere a licenţei sau a copiei de pe aceasta altei persoane în
scopul desfăşurării genului de activitate licenţiat (art. 21 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 451- XV din
30.07.2001 privind reglementarea prin licenţiere a activităţii de întreprinzător);
e) neînlăturarea, în termenul stabilit, a circumstanţelor care au dus la suspendarea temporară
a licenţei (art. 21 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 451-XV din 30.07.2001 privind reglementarea prin
licenţiere a activităţii de întreprinzător);
f) nerespectarea a doua oară a prescripţiilor privind lichidarea încălcărilor ce ţin de condiţiile
de licenţiere (art. 21 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 451-XV din 30.07.2001 privind reglementarea
prin licenţiere a activităţii de întreprinzător).
Complementar la temeiurile indicate mai sus, licenţa se retrage şi în următoarele cazuri:
I. Activitatea particulară de detectiv
a) Încadrarea persoanei în activitatea particulară de detectiv dacă aceasta
• este cunoscută ca o persoană care încalcă sistematic ordinea publică, consumă stupefiante
şi a fost condamnată pentru infracţiune săvîrşită cu intenţie;
• nu a fost atestată în modul stabilit pentru practicarea activităţii de detectiv sau nu a absolvit
cursurile de calificare;
• se află sub urmărire penală.
a) tăinuirea de organele de drept a datelor pe care le cunoaşte despre pregătirea sau săvîrşirea
de infracţiuni;
b) întreprinderea acţiunilor prevăzute de legi şi de alte acte normative care reglementează
activitatea operativă de investigaţii a organelor de urmărire penală;
c) prezentarea sa drept lucrător al organelor de drept;
d) culegerea datelor despre convingerile politice, religioase, despre viaţa privată sau datelor
de altă natură despre oameni;
e) instigarea la acţiuni ilicite;
f) recurgerea la acţiuni care atentează la drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale
persoanelor fizice, inclusiv ale celor cu funcţie de răspundere;
g) întreprinderea acţiunilor care atentează la viaţa, onoarea, demnitatea, sănătatea şi averea
persoanelor fizice;
h) falsificarea materialelor ori să crearea situaţiilor artificiale pentru a obţine profit sau a
induce în eroare clientul;
j) divulgarea informaţiei culese, folosirea împotriva intereselor clientului său, în scop de profit sau
în interesul unor terţi;
k) transmiterea altor persoane licenţei sale.
II. Activitatea particulară de pază
a) încadrarea în activitatea particulară de pază a cetăţenilor străini şi apatrizilor;
b) încadrarea persoanei în activitatea particulară de pază care:
• nu a împlinit vîrsta de 21 de ani;
• este cunoscută ca o persoană care încalcă sistematic ordinea publică, consumă stupefiante
şi a fost condamnată pentru infracţiune săvîrşită cu intenţie;
• nu a fost atestată în modul stabilit pentru executarea activităţii de pază;
• se află în urmărire penală.
c) comercializarea în orice mod, instalarea sau folosirea mijloacelor de alarmare împotriva
efracţiei, a componentelor acestora fără prezentarea certificatului de calitate a standardului
naţional sau internaţional şi fără precizarea clasei de siguranţă conform normelor europene în care
se încadrează;
d) acordarea serviciilor de proiectare, instalare şi întreţinere a sistemelor de alarmare
împotriva efracţiei, a componentelor acestora fără avizarea proiectelor de către organul de poliţie
competent;
e) înfiinţarea şi exploatarea dispeceratelor pazei centralizate fără avizul prealabil, fără
documentele ce atestă aflarea în proprietate a acestora şi dispunerea de programe licenţiate pentru
funcţionarea dispeceratelor;
f) continuarea serviciului de către persoana care a săvîrşit o infracţiune;
c) folosirea accesoriilor de echipament, însemnelor şi uniformelor de modelul celor stabilite
pentru organele de drept, a armelor de foc şi animalelor de serviciu neautorizate, folosirea
cagulelor, măştilor de protecţie a feţei şi cătuşelor;
d) implicarea de către conducătorii organizaţiilor particulare de pază a personalului propriu
în acţiuni de forţă, în executări silite, recuperări de mijloace băneşti, în litigii individuale şi
conflicte colective de muncă sau în opunere acţiunilor de restabilire a ordinii de drept ale
autorităţilor publice competente.
Suspendarea (limitarea) activităţii de întreprinzător semnifică sistarea temporară a valabilităţii
şi/sau retragerea licenţei/autorizaţiei pentru activitatea de întreprinzător, fapt ce are ca efect
imposibilitatea continuării acestei activităţi la nivel de întreprindere sau de unitate funcţională
autorizată a acesteia.
Activitatea de întreprinzător poate fi suspendată prin hotărîre judecătorească, adoptată în temeiul
legii. Hotărîrea instanţei de judecată privind suspendarea activităţii întreprinzătorului se adoptă la
cererea autorităţilor administraţiei publice şi/sau altor instituţii abilitate prin lege cu funcţii de
reglementare şi de control.
În cazurile prevăzute expres de lege, activitatea de întreprinzător poate fi suspendată, cu adresarea
ulterioară în instanţa de judecată a autorităţii care a dispus suspendarea. Adresarea în judecată
trebuie să se facă în decursul a 3 zile lucrătoare. În caz de nerespectare a acestui termen,
suspendarea se anulează. Decizia autorităţii privind suspendarea (limitarea) activităţii de
întreprinzător se aplică pînă la adoptarea de către instanţa de judecată a hotărîrii definitive şi
irevocabile.
Hotărîrea judecătorească privind retragerea licenţei se adoptă în termen de 5 zile lucrătoare şi se
execută în conformitate cu legislaţia.
În cazul retragerii licenţei, taxa pentru licenţă nu se restituie. ALTĂ INFORMAŢIE
Domeniul este reglementat de următoarele legi şi acte normative de bază:
• Legea nr. 451-XV din 30.07.2001 privind reglementarea prin licenţiere a activităţii de
întreprinzător;
• Legea nr. 235-XVI din 20.07.2006 cu privire la principiile de bază de reglementare a
activităţii de întreprinzător;
• Legea nr. 283-XV din 04.07.2003 privind activitatea particulară de detectiv şi de pază;
• Legea nr. 845-XII din 03.01.1992 cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi;
• Legea nr. 721-XIII din 02.02.96 privind calitatea în construcţii;
• Hotărîrea Guvernului nr. 667 din 08.07.2005 cu privire la măsurile de realizare a Legii
nr.283-XV din 4 iulie 2003 privind activitatea particulară de detectiv şi de pază //Monitorul Oficial
98-100/748, 22.07.2005;
• Regulile cu privire la comercializarea, achiziţionarea, păstrarea, portul, aplicarea şi
transportarea armelor individuale şi muniţiilor aferente, aprobate prin Hotărîrea Guvernului nr. 44
din 18.01.1995.

ANEXA 3
Lege nr. 329 din 8 iulie 2003 privind "Exercitarea profesiei de detectiv particular"
Publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 530 din 23 iulie 2003
Legea privind exercitarea profesiei de detectiv particular, lege nr. 329/2003, republicata in 2007

Republicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 306 din 8 mai 2007

*) Republicata in temeiul art. II din Legea nr. 353/2004 pentru modificarea si completarea Legii
nr. 329/2003 privind exercitarea profesiei de detectiv particular, publicata in Monitorul Oficial al
Romaniei, Partea I, nr. 670 din 26 iulie 2004, dandu-se textelor o noua numerotare.
Legea nr. 329/2003 privind exercitarea profesiei de detectiv particular a fost publicata in
Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 530 din 23 iulie 2003.

Capitolul I - Dispozitii generale

Art. 1
(1) Detectivul particular este persoana atestata in conditiile prezentei legi si care, fara sa aduca
atingere dreptului la viata intima, familiala si privata ori altor drepturi si libertati fundamentale,
la cererea persoanelor fizice sau juridice, desfasoara activitati specifice de investigare, referitoare
la:
a) conduita si moralitatea publica a unei persoane;
b) date privind solvabilitatea ori seriozitatea unei persoane fizice sau juridice potentiala partenera
intr-o afacere;
c) persoanele disparute de la domiciliu;
d) bunurile care fac obiectul unor litigii de natura civila sau penala instrainate in scopul
prejudicierii intereselor unei parti in proces;
e) asigurarea protectiei impotriva scurgerii unor informatii din sfera vietii private sau a activitatii
operatorilor economici care doresc sa pastreze confidentialitatea acestora.
(2) Activitatea detectivului particular nu poate fi contrara reglementarilor legale interne sau celor
internationale la care Romania este parte, sigurantei nationale, ordinii publice ori bunelor
moravuri.
(3) Informatiile obtinute in urma activitatilor desfasurate de detectivul particular sunt destinate
exclusiv clientului acestuia, in conditiile prezentei legi.

Art. 2
(1) Detectivul particular isi poate exercita profesia, dupa caz, in cadrul societatilor specializate
sau al cabinetelor individuale de detectivi particulari, infiintate conform legislatiei comerciale si
care functioneaza in baza licentei eliberate de Inspectoratul General al Politiei Romane.
(2) Obiectul de activitate al societatilor specializate si al cabinetelor individuale de detectivi
particulari este unic.
(3) Conducatorii executivi ai societatilor specializate de detectivi particulari trebuie sa fie
absolventi ai facultatii de drept sau ai unei scoli postliceale de detectivi ori sa fi indeplinit functia
de politist ori lucrator in cadrul unei institutii publice cu atributii in domeniul ordinii publice sau
sigurantei nationale cu grad de ofiter si sa indeplineasca conditiile prevazute la art. 5 lit. c), d), e)
si f).
(4) Asociatii sau actionarii persoane fizice ai societatilor specializate de detectivi particulari,
infiintate conform alin. (1), trebuie sa indeplineasca cumulativ conditiile prevazute de art. 5 lit.
d) si e).

Art. 3
(1) Detectivul particular este obligat sa pastreze secretul profesional asupra datelor si
informatiilor obtinute.
(2) Datele si informatiile prevazute la alin. (1) pot fi comunicate, la cerere, in conditiile legii,
numai instantelor judecatoresti si Ministerului Public, daca acestea sunt utile pentru aflarea
adevarului in cauzele penale.
(3) In activitatea desfasurata, detectivul particular se supune legii, statutului societatii
specializate sau al cabinetului individual de detectivi particulari.

Capitolul II - Dobandirea calitatii de detectiv particular

Art. 4
Activitatea de detectiv particular poate fi desfasurata numai de persoanele care sunt atestate
profesional.

Art. 5
Poate dobandi calitatea de detectiv particular persoana care indeplineste urmatoarele conditii:
a) are cetatenia romana sau cetatenia unuia dintre statele membre ale Uniunii Europene ori ale
Spatiului Economic European;
b) poseda cel putin studii medii si este absolventa a unei scoli postliceale de detectivi sau a
indeplinit functia de politist ori lucrator in cadrul unor institutii publice cu atributii in domeniul
apararii, ordinii publice sau sigurantei nationale ori este absolventa a unei institutii de invatamant
superior;
c) este apta din punct de vedere medical;
d) sa nu fi fost condamnata pentru infractiuni savarsite cu intentie;
e) nu desfasoara o activitate care implica exercitiul autoritatii publice;
f) a obtinut avizul inspectoratului de politie judetean sau al Directiei generale de politie a
municipiului Bucuresti, dupa caz;
g) a promovat examenul de atestare a calitatii de detectiv particular, conform prevederilor art. 7,
ori detine un certificat de calificare in aceasta profesie sau un atestat similar eliberat in unul
dintre statele membre ale Uniunii Europene si ale Spatiului Economic European.

Art. 6
Pentru sustinerea examenului de atestare a calitatii de detectiv particular, cei interesati trebuie sa
depuna la inspectoratele de politie judetene sau, dupa caz, la Directia generala de politie a
municipiului Bucuresti urmatoarele acte:
a) cerere;
b) curriculum vitae;
c) actul de stare civila, in copie legalizata;
d) actul de studii, in copie legalizata;
e) actul de absolvire a unui curs de specialitate, in copie legalizata;
f) certificate medicale si de testare psihologica, eliberate de o unitate sanitara specializata,
respectiv de un laborator autorizat;
g) certificat de cazier judiciar;
h) declaratie din care sa rezulte ca indeplineste conditia prevazuta la art. 5 lit. e);
i) dovada achitarii tarifului pentru sustinerea examenului de atestare a cunostintelor, stabilit in
conformitate cu dispozitiile legale.

Art. 7
(1) Calitatea de detectiv particular se dobandeste in urma verificarii indeplinirii conditiilor
prevazute de lege si a examinarii candidatilor de catre o comisie instituita la nivelul
inspectoratului de politie judetean, respectiv al Directiei generale de politie a municipiului
Bucuresti.
(2) Comisia prevazuta la alin. (1) se intruneste trimestrial, iar verificarea cunostintelor se face
potrivit tematicii aprobate de Inspectoratul General al Politiei Romane.
(3) Dupa promovarea examenului, detectivului particular i se elibereaza un atestat, pe baza
caruia se poate asocia ori angaja la o societate licentiata sau isi poate infiinta cabinet individual
pentru desfasurarea de activitati de investigare.
(4) Persoana respinsa la examen poate depune contestatie la Inspectoratul General al Politiei
Romane in termen de 3 zile, acesta avand obligatia sa o solutioneze in termen de 30 de zile de la
data depunerii.
(5) Cetatenii din statele membre ale Uniunii Europene si ale Spatiului Economic European care
au calitatea de detectiv particular pot desfasura activitatile specifice acestei profesii pe teritoriul
Romaniei, in conditiile prezentei legi, exclusiv in baza unei delegatii emise de societatea pe care
o reprezinta, in vederea solutionarii cazului ce face necesara prezenta acestora in Romania.
Cetatenii din statele membre ale Uniunii Europene si ale Spatiului Economic European fac
dovada calitatii de detectiv particular cu actul care atesta in mod valabil aceasta calitate in statul
de origine sau de provenienta.
(6) Detectivii prevazuti la alin. (5) au obligatia ca inaintea desfasurarii oricaror activitati
specifice si la incetarea acestora sa instiinteze organul de politie competent teritorial.

Art. 8
(1) Calitatea de detectiv particular inceteaza:
a) prin renuntare scrisa, care se depune la inspectoratul de politie judetean sau, dupa caz, la
Directia generala de politie a municipiului Bucuresti;
b) prin anularea atestatului in conditiile art. 23 alin. (2);
c) cand persoana in cauza nu mai indeplineste conditiile prevazute la art. 5 lit. a) si c)–e).
(2) Calitatea de detectiv particular se suspenda:
a) cand impotriva persoanei in cauza se pune in miscare actiunea penala, pentru o infractiune
savarsita cu intentie, in legatura cu activitatea sa de detectiv; in acest caz suspendarea dureaza
pana la solutionarea definitiva a cauzei;
b) pe timpul cat detectivul particular se afla in una dintre situatiile prevazute la art. 10;
c) in conditiile prevazute la art. 20 si art. 23 alin. (1).

Art. 9
(1) Dupa promovarea examenului de atestare detectivul particular utilizeaza, in scopul dovedirii
acestei calitati, legitimatia de detectiv particular.
(2) Legitimatia de detectiv particular este nominala si nu este transmisibila. Modul de eliberare,
forma si continutul legitimatiei se stabilesc prin ordin al ministrului internelor si reformei
administrative, care se publica in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I.

Art. 10
Exercitarea profesiei de detectiv particular este incompatibila cu:
a) activitatea salarizata in cadrul altor profesii, care implica exercitiul autoritatii publice;
b) activitati care influenteaza independenta profesiei ori contravin bunelor moravuri;
c) exercitarea nemijlocita de fapte de comert, cu exceptia celor conforme obiectului de activitate
si indeplinirii atributiilor specifice.

Capitolul III - Drepturile si obligatiile detectivului particular, ale societatilor specializate si ale
cabinetelor individuale in care acesta isi desfasoara activitatea

Art. 11
(1) In exercitarea profesiei detectivul particular are dreptul sa efectueze investigatii in legatura cu
persoanele, bunurile, faptele, datele si imprejurarile care fac obiectul acestei activitati, cu
respectarea stricta a drepturilor si libertatilor cetatenilor, precum si a dispozitiilor legale.
(2) In efectuarea investigatiei detectivul particular poate solicita persoanelor fizice sau
autoritatilor publice informatii care, potrivit legii, nu sunt clasificate si nu aduc atingere dreptului
la viata intima, familiala si privata ori altor drepturi si libertati fundamentale ale persoanei vizate.

Art. 12
Detectivul particular are urmatoarele obligatii:
a) sa manifeste probitate si constiinciozitate profesionala, scopul activitatii sale fiind aflarea
adevarului in cauza pentru care a fost angajat;
b) sa foloseasca metode si mijloace de investigare prin care sa nu aduca atingere normelor de
drept ori drepturilor si libertatilor cetatenesti;
c) sa pastreze, chiar si dupa incetarea calitatii de detectiv particular, secretul profesional cu
privire la actele, faptele, datele si imprejurarile despre care a luat cunostinta in timpul
desfasurarii activitatii, cu exceptia cazurilor expres prevazute de lege;
d) sa nu uzeze de calitatea de detectiv particular decat in interesul serviciului.

Art. 13
Detectivului particular, in desfasurarea activitatii, ii este interzisa efectuarea de investigatii cu
privire la:
a) activitatea personalului reprezentantelor diplomatice si consulare sau a organizatiilor
internationale cu statut similar;
b) activitatea persoanelor, desfasurata permanent ori temporar, cu orice titlu, in interesul
autoritatilor publice, institutiilor sau altor persoane juridice de interes public ori in serviciile de
interes public;
c) datele confidentiale cu privire la convingerile politice, religioase, filozofice sau sindicale si la
exprimarea acestor convingeri, la orientarea sexuala, sanatatea, originea sociala ori etnica a unei
persoane;
d) cauzele penale aflate in lucru la organele judiciare;
e) activitatile specifice desfasurate de institutiile cu atributii in domeniul apararii, ordinii publice
si sigurantei nationale.

Art. 14
Societatile specializate si cabinetele individuale de detectivi particulari au urmatoarele drepturi:
a) sa se doteze si sa foloseasca mijloacele tehnice de investigare si comunicatii permise de lege;
b) sa organizeze cursuri si alte activitati de pregatire profesionala si fizica specifice pentru
perfectionarea pregatirii personalului propriu;
c) sa se afilieze in asociatii profesionale care sa le reprezinte interesele in relatiile cu alte
asociatii sau cu institutii ale statului;
d) sa solicite oficial de la autoritatile publice date despre persoane, bunuri sau situatii necesare
detectivului particular in procesul de investigare, care, potrivit legii, nu sunt clasificate si nu aduc
atingere dreptului la viata intima familiala si privata ori altor drepturi si libertati fundamentale
ale persoanei vizate.

Art. 15
(1) In organizarea si desfasurarea activitatii detectivii particulari din societatile specializate si din
cabinetele individuale au obligatia:
a) sa intreprinda investigatii numai in baza unei conventii scrise incheiate cu clientul;
b) sa infiinteze un registru numerotat si sa il inregistreze la inspectoratul de politie judetean sau,
dupa caz, la Directia generala de politie a municipiului Bucuresti, in care vor tine evidenta
cazurilor investigate;
c) sa comunice datele si informatiile solicitate de procuror sau de instanta de judecata, pentru
solutionarea unor cauze penale;
d) in cazurile in care constata ca informatiile obtinute vizeaza siguranta nationala, sa sesizeze de
indata autoritatile cu atributii in domeniu;
e) sa angajeze si sa foloseasca pentru activitatile specifice de investigatii numai persoane care au
calitatea de detectiv particular;
f) in raport de posibilitati si pe baza unor conventii, sa primeasca in practica elevi ai scolilor de
detectivi particulari.
(2) Societatile specializate si cabinetele individuale de detectivi particulari isi intocmesc
regulament de organizare si functionare, care se aproba prin dispozitie scrisa a conducatorului
executiv al societatii sau a sefului cabinetului individual, dupa caz.

Capitolul IV - Sanctiuni
Art. 16
Nerespectarea dispozitiilor prezentei legi atrage, dupa caz, raspunderea civila, materiala,
disciplinara, contraventionala sau penala.

Art. 17
Incalcarea prevederilor art. 2 alin. (1), ale art. 4, precum si declararea de date false prin actul
prevazut la art. 6 lit. h) constituie infractiuni si se pedepsesc potrivit Codului penal.

Art. 18
Constituie contraventii urmatoarele fapte:
a) efectuarea de investigatii in alte cazuri decat cele prevazute la art. 1 alin. (1) sau cu incalcarea
prevederilor art. 12 lit. b)–d) si ale art. 13;
b) incalcarea prevederilor art. 3 alin. (1) si (3) si ale art. 7 alin. (6);
c) incalcarea prevederilor art. 2 alin. (2) si (3), art. 3 alin. (2) si ale art. 15 alin. (1) lit. a)–e).

Art. 19
(1) Contraventiile prevazute la art. 18 se sanctioneaza dupa cum urmeaza:
a) faptele prevazute la lit. a) si c), cu amenda de la 500 lei la 1.000 lei;
b) fapta prevazuta la lit. b), cu amenda de la 200 lei la 500 lei.
(2) In cazul contraventiilor prevazute la art. 18 lit. c), sanctiunea amenzii poate fi aplicata si
persoanei juridice, caz in care limitele acesteia sunt de la 1.000 lei la 2.500 lei.

Art. 20
(1) Repetarea savarsirii contraventiilor prevazute la art. 18 lit. a) si c) in interval de un an atrage
suspendarea atestatului pe o perioada de la 3 la 6 luni.
(2) Suspendarea atestatului si revocarea suspendarii se dispun, in toate cazurile, de catre
Inspectoratul General al Politiei Romane, la propunerea inspectoratelor de politie judetene sau a
Directiei generale de politie a municipiului Bucuresti, si se comunica persoanei in cauza.

Art. 21
Constatarea contraventiilor si aplicarea sanctiunilor se fac de catre politisti anume desemnati de
Inspectoratul General al Politiei Romane.

Art. 22
Prevederile Ordonantei Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contraventiilor, aprobata
cu modificari si completari prin Legea nr. 180/2002, cu modificarile si completarile ulterioare,
cu exceptia art. 28 si 29, se aplica si contraventiilor prevazute de prezenta lege.

Art. 23
(1) Incalcarea obligatiilor prevazute la art. 15 alin. (1) lit. a)–e) atrage si suspendarea atestatului
de detectiv particular sau, dupa caz, a licentei de functionare a societatii specializate ori a
cabinetului individual de detectivi particulari, pe o perioada cuprinsa intre o luna si 3 luni.
(2) Atestatul de detectiv particular sau, dupa caz, licenta de functionare a societatii specializate
ori a cabinetului individual de detectivi particulari se anuleaza daca, intr-un interval de un an de
la data la care a expirat termenul de suspendare a atestatului sau a licentei, este savarsita din nou
una dintre faptele care atrag masura suspendarii.

Art. 24
(1) Masurile prevazute la art. 23 referitoare la suspendarea sau anularea atestatului de detectiv
particular se dispun de catre inspectoratul de politie judetean care l-a emis sau, dupa caz, de catre
Directia generala de politie a municipiului Bucuresti.
(2) Suspendarea sau anularea licentei de functionare a societatii specializate ori a cabinetului
individual de detectivi particulari se dispune, in conditiile prezentei legi, de catre Inspectoratul
General al Politiei Romane.

Capitolul V - Dispozitii finale

Art. 25
Controlul activitatii specifice desfasurate de societatile specializate si de cabinetele individuale
de detectivi particulari se efectueaza de politisti anume desemnati de catre Inspectoratul General
al Politiei Romane, cu avizul Ministerului Public.

Art. 26
Inspectoratul General al Politiei Romane tine evidenta tuturor detectivilor atestati, a societatilor
specializate si a cabinetelor individuale de detectivi particulari.

Art. 27
Nomenclatorul de activitati din economia nationala se completeaza cu activitatea de detectiv
particular.

Art. 28
(1) Prevederile prezentei legi se completeaza cu dispozitiile legale privind recunoasterea
diplomelor si calificarilor profesionale pentru profesiile reglementate din Romania.
(2) Documentele necesare pentru dobandirea calitatii de detectiv particular, altele decat cele
prevazute la alin. (1), eliberate cetatenilor statelor membre ale Uniunii Europene sau apartinand
Spatiului Economic European, de catre autoritatile statului de origine sau de provenienta, sunt
recunoscute in conditiile legii.

Art. 29
(1) Prezenta lege intra in vigoare la 90 de zile de la publicarea in Monitorul Oficial al Romaniei,
Partea I.
(2) In 60 de zile de la publicare, Inspectoratul General al Politiei Romane si Serviciul Roman de
Informatii vor elabora proiectul normelor de aplicare a prezentei legi, pe care il vor supune
aprobarii Guvernului.

Ordin nr. 47/2010 pentru modificarea Ordinului ministrului administratiei si internelor nr.
620/2005 privind modalitatile de recunoastere a certificatelor de calificare sau a atestatelor
pentru exercitarea profesiei de detectiv particular, eliberate in unul dintre statele membre
ale Uniunii Europene sau ale Spatiului Economic European
Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 131 din 26 februarie 2010
MINISTERUL ADMINISTRATIEI SI INTERNELOR

Avand in vedere prevederile art. 5 lit. g) din Legea nr. 329/2003 privind exercitarea profesiei de
detectiv particular, republicata, ale Legii nr. 200/2004 privind recunoasterea diplomelor si
calificarilor profesionale pentru profesiile reglementate din Romania, cu modificarile si
completarile ulterioare, in aplicarea prevederilor pct. 3.6 din Normele de aplicare a Legii nr.
329/2003 privind exercitarea profesiei de detectiv particular, aprobate prin Hotararea Guvernului
nr. 1.666/2004, in temeiul art. 7 alin. (4) din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 30/2007
privind organizarea si functionarea Ministerului Administratiei si Internelor, aprobata cu
modificari prin Legea nr. 15/2008, cu modificarile si completarile ulterioare, ministrul
administratiei si internelor emite urmatorul ordin

Art. I
Ordinul ministrului administratiei si internelor nr. 620/2005 privind modalitatile de recunoastere
a certificatelor de calificare sau a atestatelor pentru exercitarea profesiei de detectiv particular,
eliberate in unul dintre statele membre ale Uniunii Europene sau ale Spatiului Economic
European, publicat in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 400 din 12 mai 2005, se
modifica dupa cum urmeaza:

1. La articolul 6, alineatul (1) va avea urmatorul cuprins:

"Art. 6
(1) Daca legislatia din statul membru de origine sau de provenienta al solicitantului nu prevede
posibilitatea eliberarii documentelor prevazute la Art. 4 alin. (2) lit. c) si d), ele pot fi inlocuite de
o declaratie scrisa prin care acesta declara pe propria raspundere ca indeplineste conditiile Legale
pentru exercitarea profesiei de detectiv particular."

2. La articolul 7, alineatul (4) va avea urmatorul cuprins:

"(4) Procedura de examinare a cererii nu poate depasi termenul de 30 de zile calendaristice de la
data depunerii documentatiei complete. Termenul poate fi prelungit motivat In mod
corespunzator O singura data pentru o perioada de maximum 15 zile calendaristice, cu conditia
notificarii solicitantului inainte de expirarea Termenului initial."

Art. II
Prezentul ordin se publica in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I.

HOTĂRÂRE pentru aprobarea Normelor de aplicare a Legii nr. 329/2003 privind exercitarea
profesiei de detectiv particular

în temeiul art. 108 din Constituţia României, republicată, şi al art. 28 alin. (2) din Legea nr.
329/2003 privind exercitarea profesiei de detectiv particular, cu modificările şi completările
ulterioare,

Guvernul României adoptă prezenta hotărâre.

Articol unic. — Se aprobă Normele de aplicare a Legii nr. 329/2003 privind exercitarea
profesiei de detectiv particular, cu modificările şi completările ulterioare, prevăzute în
anexa care face parte integrantă din prezenta hotărâre.

PRIM-MINISTRU ADRIAN NĂSTASE

Contrasemnează: Ministru de stat, ministrul administraţiei şi internelor, Marian Florian
Săniuţă p. Directorul Serviciului Român de Informaţii, Ion Popescu Ministrul muncii,
solidarităţii sociale şi familiei, Dan Mircea Popescu

Bucureşti, 7 octombrie 2004. Nr. 1.666.

NORME
de aplicare a Legii nr. 329/2003 privind exercitarea profesiei de detectiv particular
1. Lege:
„Art. 1. — (1) Detectivul particular este persoana atestată în condiţiile prezentei legi si care, fără
să aducă atingere dreptului la viaţă intimă, familială si privată ori altor drepturi si libertăţi
fundamentale, la cererea persoanelor fizice sau juridice, desfăşoară activităţi specifice de
investigare, referitoare la:

a) conduita şi moralitatea publică a unei persoane;

b) date privind solvabilitatea ori seriozitatea unei persoane fizice sau juridice potenţială
parteneră într-o afacere;

c) persoanele dispărute de la domiciliu;

d) bunurile care fac obiectul unor litigii de natură civilă sau penală înstrăinate în scopul
prejudicierii intereselor unei părţi în proces;

e) asigurarea protecţiei împotriva scurgerii unor informaţii din sfera vieţii private sau a
activităţii agenţilor economici care doresc să păstreze confidenţialitatea acestora.

(2) Activitatea detectivului particular nu poate fi contrară reglementărilor legale interne sau celor
internaţionale la care România este parte, siguranţei naţionale, ordinii publice ori bunelor
moravuri.
(3) Informaţiile obţinute în urma activităţilor desfăşurate de detectivul particular sunt destinate
exclusiv clientului acestuia, în condiţiile prezentei legi."

Norme:

1.1. Prin activităţi specifice de investigare, în sensul prezentelor norme, se înţelege activităţile
de studiere amănunţită şi de cercetare, efectuate în cazul investigat de către detectivul particular
prin folosirea mijloacelor, metodelor şi procedurilor adecvate de lucru, în scopul realizării
sarcinii investigaţiei inclusiv, în funcţie de caz, măsurile specifice de acoperire care să asigure
protecţia investigaţiei.

1.2. Detectivul particular va refuza cazul atunci când clientul solicită activităţi ce încalcă
normele legale în vigoare sau bunele moravuri şi va comunica acest lucru organelor de poliţie,
iar în cazul în care constată că informaţiile solicitate de client vizează siguranţa naţională, va
sesiza de îndată autorităţile cu atribuţii în domeniu.

2. Lege:

„Art. 2. — (1) Detectivul particular îşi poate exercita profesia, după caz, în cadrul societăţilor
specializate sau al cabinetelor individuale de detectivi particulari înfiinţate
conform legislaţiei comerciale şi care funcţionează în baza licenţei eliberate de Inspectoratul
General al Poliţiei Române.

(2) Obiectul de activitate al societăţilor specializate şi al cabinetelor individuale de detectivi

particulari este unic.
(3) Conducătorii executivi ai societăţilor specializate de detectivi particulari trebuie să fie
absolvenţi ai facultăţii de drept sau ai unei şcoli postliceale de detectivi ori să fi îndeplinit funcţia
de poliţist ori lucrător în cadrul unei instituţii publice cu atribuţii în domeniul ordinii publice sau
siguranţei naţionale cu grad de ofiţer şi să îndeplinească condiţiile prevăzute la art. 5 lit. c), d), e)
şi f).

(4) Asociaţii sau acţionarii persoane fizice ai societăţilor specializate de detectivi particulari,
înfiinţate conform alin. (1), trebuie să îndeplinească cumulativ condiţiile prevăzute de art. 5 lit.
d) şi e)."

Norme:

2.1. Pentru obţinerea licenţei de funcţionare, asociaţii/acţionarii societăţilor specializate

trebuie să îndeplinească condiţiile prevăzute de art. 5 lit. d) şi e) din Legea nr. 329/2003 privind
exercitarea profesiei de detectiv particular, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în
continuare lege.

2.2. Pentru obţinerea licenţei de funcţionare conducătorii societăţilor specializate sau ai

cabinetelor individuale de detectiv particular depun la inspectoratul de poliţie judeţean sau la
Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti, după caz, următoarele documente:

a) cerere adresată Inspectoratului General al Poliţiei Române — Direcţia de investigaţii

criminale, prin care se solicită eliberarea licenţei de funcţionare, înregistrată şi datată, din care să
rezulte denumirea, adresa sediului social/administrativ şi a punctelor de lucru, numele şi calitatea
conducătorilor executivi, numărul de telefon şi fax;

b) copia actului de proprietate sau de folosinţă pentru sediul social/administrativ şi pentru

punctele de lucru;

c) pentru conducătorii executivi ai societăţii — copie legalizată a diplomei de studii pentru

absolvenţii facultăţilor de drept sau ai unei şcoli postliceale de detectivi particulari ori a unei
adeverinţe din care să reiasă că au îndeplinit funcţia de poliţist sau lucrător în cadrul unei
instituţii publice cu atribuţii în domeniul ordinii publice ori siguranţei naţionale cu grad de ofiţer;

d) avizul, în copie, eliberat de inspectoratul de poliţie judeţean sau, după caz, de Direcţia
Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti, în raza căreia funcţionează societatea sau cabinetul
individual de detectivi particulari;

e) declaraţie scrisă şi autentificată din care să rezulte că nu desfăşoară o activitate care

implică exercitarea autorităţii publice pentru conducătorii executivi;

f) copie legalizată a actului constitutiv al societăţii, în care să fie menţionat codul CAEN,
sau a contractului de societate şi statutului societăţii, după caz, ori a statutului cabinetului
individual de detectiv particular;

g) copii de pe actele de identitate ale conducătorilor executivi;

h) copie a certificatului de înregistrare a societăţii la oficiul registrului comerţului;

i) certificate medicale, în original, pentru conducătorii executivi;

j) lista cu mijloacele materiale-tehnice, de transport, de comunicaţii, a mijloacelor audio-video, a

aparaturii de identificare, a centrelor de supraveghere şi a tehnicii de calcul, pe care urmează să
le folosească;

k) copie a atestatului de detectiv particular — numai pentru cabinetele individuale;

l) regulamentul de organizare şi funcţionare;

m) certificat de cazier judiciar.

2.3. Baremele medicale pentru dobândirea calităţii de detectiv particular se stabilesc prin
ordin al ministrului administraţiei şi internelor, cu avizul Ministerului Sănătăţii.

2.4. Regulamentul de organizare şi funcţionare va avea următorul cuprins:

a) dispoziţii generale;

b) structura organizatorică a societăţii;

c) condiţii de angajare (cu respectarea legislaţiei muncii şi a prevederilor Legii nr.

329/2003);

d) pregătirea personalului şi controlul acestuia în activitatea desfăşurată;

e) atribuţiile personalului societăţii sau cabinetului individual;

f) dotarea personalului;

g) fluxul informaţiilor rezultate în urma procesului de investigare şi nivelul de acces al

personalului societăţii/cabinetului individual la acestea;

h) dispoziţii finale, care vor cuprinde în mod obligatoriu prevederi referitoare la obligaţia de
a nu angaja personalul în acţiuni de forţă, în executări silite, recuperări de debite, conflicte
stradale sau între grupuri de persoane, obligativitatea încetării raporturilor de muncă cu angajatul
în cazul retragerii avizului sau atestatului de exercitare a profesiei de detectiv particular, precum
şi obligaţia de a comunica, în termen de 10 zile, inspectoratului de poliţie judeţean sau Direcţiei
Generale de Poliţie a Municipiului Bucureşti, după caz, cu privire la modificările produse în
organizare, structură, adresa sediului social sau a punctelor de lucru.

2.5. Inspectoratele de poliţie judeţene şi Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti

vor transmite, în termen de 5 zile de la primire, documentele menţionate la pct. 2.2 la
Inspectoratul General al Poliţiei Române — Direcţia de investigaţii criminale, cu propuneri
motivate privind eliberarea licenţei de funcţionare.

2.6. încetarea sau întreruperea activităţii pentru care s-a acordat licenţa de funcţionare a
societăţii, cu precizarea intervalului de timp, va fi comunicată în termen de 10 zile la
inspectoratele de poliţie judeţene sau la Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti,
după caz.

2.7. Toate documentele prevăzute la pct. 2.2 vor fi depuse în două exemplare, în copie
legalizată, cu excepţia certificatului de cazier judiciar prevăzut la pct. 2.2 lit. m) şi a certificatelor
medicale prevăzute la pct. 2.2 lit. i), care vor fi depuse în original şi însoţite de o copie legalizată.

2.8. Licenţa de funcţionare se eliberează de Inspectoratul General al Poliţiei Române numai

după verificarea îndeplinirii tuturor condiţiilor prevăzute de lege.

2.9. Forma şi conţinutul licenţei de funcţionare sunt prevăzute în anexa nr. 1 la prezentele
norme.

2.10. Pentru realizarea obiectului unic de activitate, societăţile specializate şi cabinetele

individuale pot efectua:

a) consultanţă de specialitate;

b) activităţi de investigare pentru realizarea prevederilor art. 1 alin. (1) din lege, prin
folosirea de mijloace, proceduri şi metode de muncă, precum şi orice alte activităţi permise de
lege şi în condiţiile legii, în scopul soluţionării cazului.

3. Lege:

„Art. 5. — Poate dobândi calitatea de detectiv particular persoana care îndeplineşte următoarele
condiţii:

a) are cetăţenia română sau cetăţenia unuia dintre statele membre ale Uniunii Europene ori ale
Spaţiului Economic European;
b) posedă cel puţin studii medii şi este absolventă a unei şcoli postliceale de detectivi sau a
îndeplinit funcţia de poliţist ori lucrător în cadrul unor instituţii publice cu atribuţii în domeniul
apărării, ordinii publice sau siguranţei naţionale ori este absolventă a unei instituţii de învăţământ
superior;

c) este aptă din punct de vedere medical;

d) să nu fi fost condamnată pentru infracţiuni săvârşite cu intenţie;

e) nu desfăşoară o activitate care implică exerciţiul autorităţii publice;

f) a obţinut avizul inspectoratului de poliţie judeţean sau al Direcţiei generale de poliţie a

municipiului Bucureşti, după caz;

g) a promovat examenul de atestare a calităţii de detectiv particular, conform prevederilor

art. 7, ori deţine un certificat de calificare în această profesie sau un atestat similar eliberat în
unul dintre statele membre ale Uniunii Europene şi ale Spaţiului Economic European."

Norme:
3.1. Cetăţenii statelor membre ale Uniunii Europene sau ale Spaţiului Economic European
dobândesc calitatea de detectiv particular pe teritoriul României:

a) prin recunoaşterea de către Inspectoratul General al Poliţiei Române a certificatului de

calificare în această profesie sau a atestatului similar eliberat în unul dintre statele membre ale
Uniunii Europene sau ale Spaţiului Economic European, conform Legii nr. 200/2004 privind
recunoaşterea diplomelor şi calificărilor profesionale pentru profesiile reglementate din
România; sau

b) prin promovarea examenului de atestare a calităţii de detectiv particular, conform art. 7

din lege.

3.2. Cetăţenii statelor membre ale Uniunii Europene sau ale Spaţiului Economic European pot
face dovada îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 5 lit. c) şi d) din lege cu documentele
echivalente celor prevăzute la art. 6 lit. f) şi g) din lege, eliberate de autorităţile competente din
unul dintre aceste state.

3.3. Documentele care atestă formarea în profesie sau experienţa profesională, solicitate
conform art. 2 alin. (3) şi art. 5 lit. b) din lege, eliberate în unul dintre statele membre ale Uniunii
Europene sau ale Spaţiului Economic European, se recunosc în scop profesional de către
Inspectoratul General al Poliţiei Române, conform Legii nr. 200/2004.

3.4. Documentele care atestă studiile medii şi universitare, eliberate în străinătate, prevăzute
la art. 2 alin. (3) şi la art. 5 lit. b) din lege, se recunosc de către Ministerul Educaţiei şi Cercetării.

3.5. Dispoziţiile pct. 3.1 lit. a), pct. 3.3 şi 3.4 se aplică şi cetăţenilor români.

3.6. Procedura de recunoaştere prevăzută la pct. 3.1 lit. a) şi la pct. 3.3 se stabileşte prin ordin
al ministrului administraţiei şi internelor.

4. Lege:

„Art. 7. — (1) Calitatea de detectiv particular se dobândeşte în urma verificării îndeplinirii

condiţiilor prevăzute de lege şi a examinării candidaţilor de către o comisie instituită la nivelul
inspectoratului de poliţie judeţean, respectiv al Direcţiei generale de poliţie a municipiului
Bucureşti.

(2) Comisia prevăzută la alin. (1) se întruneşte trimestrial, iar verificarea cunoştinţelor se face
potrivit tematicii aprobate de Inspectoratul General al Poliţiei Române.
(3) După promovarea examenului, detectivului particular i se eliberează un atestat, pe baza
căruia se poate asocia ori angaja la o societate licenţiată sau îşi poate înfiinţa cabinet individual
pentru desfăşurarea de activităţi de investigare.

(4) Persoana respinsă la examen poate depune contestaţie la Inspectoratul General al Poliţiei
Române în termen de 3 zile, acesta având obligaţia să o soluţioneze în termen de 30 de zile de la
data depunerii.
(5) Cetăţenii din statele membre ale Uniunii Europene şi ale Spaţiului Economic European
care au calitatea de detectiv particular pot desfăşura activităţile specifice acestei profesii pe
teritoriul României, în condiţiile prezentei legi, exclusiv în baza unei delegaţii emise de
societatea pe care o reprezintă, în vederea soluţionării cazului ce face necesară prezenţa acestora
în România. Cetăţenii din statele membre ale Uniunii Europene şi ale Spaţiului Economic
European fac dovada calităţii de detectiv particular cu actul care atestă în mod valabil această
calitate în statul de origine sau de provenienţă.

(6) Detectivii prevăzuţi la alin. (5) au obligaţia ca înaintea desfăşurării oricăror activităţi
specifice şi la încetarea acestora să înştiinţeze organul de poliţie competent teritorial."

Norme:

4.1. Comisia de examinare prevăzută la art. 7 alin. (1) din lege se constituie prin dispoziţie
scrisă a directorului general al Direcţiei Generale de Poliţie a Municipiului Bucureşti, respectiv a
inspectorului-şef al inspectoratului de poliţie judeţean, şi este formată din ofiţeri de poliţie
specializaţi în domeniu. Comisia are în componenţă un preşedinte, 2 membri şi un secretar.

4.2. La lucrările comisiei de examinare pot participa reprezentanţi anume mandataţi ai

asociaţiilor profesionale de detectivi, cu rol consultativ la adoptarea deciziei de atestare
individuală.

4.3. Tematica de examinare în vederea atestării se stabileşte de către Inspectoratul General al

Poliţiei Române, la propunerea Direcţiei de investigaţii criminale, şi se aduce la cunoştinţă
publicului, prin mijloacele de comunicare în masă ori prin afişare la sediile unităţilor de poliţie la
care se constituie comisii de examinare în vederea atestării, cu minimum 30 de zile înainte de
data organizării examinării candidaţilor.

4.4. Examenul pentru obţinerea atestatului de detectiv particular constă într-o probă scrisă,
eliminatorie, precum şi în susţinerea unui interviu. în funcţie de rezultatele obţinute, candidaţii
sunt declaraţi „admişi" sau „respinşi".

4.5. Lista cuprinzând situaţia rezultatelor obţinute la examenele de atestare se afişează la

sediul unităţii de poliţie care organizează examinarea, în locuri accesibile publicului.

4.6. în termen de 24 de ore de la data afişării rezultatelor, candidaţii respinşi la examenul de

obţinere a atestatului pot depune contestaţie la sediul inspectoratului de poliţie judeţean ori la
Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti, după caz.

4.7. Contestaţiile se soluţionează de o comisie specială, numită prin dispoziţie a şefului

unităţii de poliţie care a organizat examenul de obţinere a atestatului de detectiv particular şi care
are în componenţă: un preşedinte, 2 membri, ofiţeri de poliţie specializaţi în domeniu şi un
secretar. Funcţia de preşedinte al comisiei de contestaţii va fi îndeplinită de unul dintre
inspectorii adjuncţi ai inspectoratului de poliţie judeţean, respectiv de un director adjunct al
Direcţiei Generale de Poliţie a Municipiului Bucureşti, iar funcţia de secretar va fi îndeplinită de
şeful structurii de resurse umane a unităţii de poliţie.
4.8. Forma şi conţinutul atestatului de detectiv particular sunt prevăzute în anexa nr. 2 la
prezentele norme.

4.9. La sosirea pe teritoriul României, înainte de declanşarea oricărei activităţi în calitate de

detectiv particular, în baza art. 7 alin. (6), cetăţenii din statele membre ale Uniunii Europene şi
ale Spaţiului Economic European au obligaţia de a înştiinţa în scris, conform formularului
prezentat în anexa nr. 3 la prezentele norme, unitatea de poliţie pe raza căreia urmează să iniţieze
investigaţia.

5. Lege:

„Art. 8. — (1) Calitatea de detectiv particular încetează:

a) prin renunţare scrisă, care se depune la inspectoratul de poliţie judeţean sau, după caz, la
Direcţia generală de poliţie a municipiului Bucureşti;

b) prin anularea atestatului în condiţiile art. 23 alin. (2);

c) când persoana în cauză nu mai îndeplineşte condiţiile prevăzute la art. 5 lit. a) şi c)—e)."

Norme:

5.1. în termen de 3 zile de la data constatării săvârşirii uneia dintre faptele prevăzute la art. 23
alin. (2) din lege, atestatul de detectiv particular poate fi anulat de unitatea de poliţie emitentă,
prin dispoziţia semnată de şeful acesteia.

5.2. în maximum 5 zile de la data anulării atestatului, organul de poliţie care a dispus măsura
va comunica despre aceasta atât societăţii în care îşi desfăşoară activitatea detectivul particular,
cât şi persoanei împotriva căreia s-a dispus măsura respectivă.

5.3. în termen de 3 zile de la primirea comunicării, persoana căreia i s-a anulat atestatul este
obligată să depună legitimaţia de detectiv particular la sediul unităţii de poliţie care a dispus
anularea.

5.4. în termen de 3 zile de la data producerii unuia dintre cazurile prevăzute de art. 8 alin. (l)
lit. c) din lege, persoana care are calitatea de detectiv particular este obligată să comunice în scris
acest lucru unităţii de poliţie care i-a eliberat atestatul.

5.5. Pe perioada încetării sau suspendării calităţii de detectiv particular, persoana în cauză este
obligată să predea legitimaţia de detectiv particular unităţii de poliţie emitente.

5.6. în situaţia în care atestatul este anulat ca urmare a contravenţiei prevăzute la art. 18 alin.
(1) lit. c) raportat la art. 15 lit. a)—c) din lege, măsura anulării va fi comunicată şi organelor cu
atribuţii în domeniul siguranţei naţionale, potrivit competenţelor legale, împreună cu datele şi
informaţiile obţinute.

6. Lege:
„Art. 11. — (1) în exercitarea profesiei detectivul particular are dreptul să efectueze investigaţii
în legătură cu persoanele, bunurile, faptele, datele şi împrejurările care fac obiectul acestei
activităţi, cu respectarea strictă a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, precum şi a dispoziţiilor
legale.

(2) în efectuarea investigaţiei detectivul particular poate solicita persoanelor fizice sau
autorităţilor publice informaţii care, potrivit legii, nu sunt clasificate şi nu aduc atingere dreptului
la viaţă intimă, familială şi privată ori altor drepturi şi libertăţi fundamentale ale persoanei
vizate."
Norme:

6.1. în exercitarea profesiei detectivul particular are dreptul să efectueze investigaţii şi

supravegheri prin observare directă, fotografiere, înregistrare audio-video şi să solicite din
arhivele şi evidenţele unor instituţii publice date, care, potrivit legii, nu sunt clasificate şi nu aduc
atingere dreptului la viaţă intimă, familială ori privată sau altor drepturi şi libertăţi fundamentale
ale persoanei.

6.2. Datele şi informaţiile solicitate vor fi furnizate cu operativitate.

7. Lege:

„Art. 12. — Detectivul particular are următoarele obligaţii: [...]

b) să folosească metode şi mijloace de investigare prin care să nu aducă atingere normelor de

drept ori drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti;"

Norme:

7.1. Detectivilor particulari, precum şi societăţilor specializate sau cabinetelor individuale în care
aceştia îşi desfăşoară activitatea le sunt interzise următoarele activităţi:

a) interceptarea unei convorbiri sau comunicări efectuate prin telefon, telegraf, fax, reţele
electronice ori alte mijloace de transmitere de voce sau date la distanţă, precum şi accesul în
spaţiile respective pentru instalarea aparaturii specifice;

b) interceptarea, sustragerea, distrugerea, reţinerea sau deschiderea fără drept a unei

corespondenţe ori a altor trimiteri poştale adresate unei persoane;

c) interceptarea comunicaţiilor ambientale în spaţiul privat;

d) supravegherea foto-video prin amplasarea de mijloace tehnice în spaţii private.

8. Lege:

„Art. 14. — Societăţile specializate şi cabinetele individuale de detectivi particulari au

următoarele drepturi:
a) să se doteze şi să folosească mijloacele tehnice de investigare şi comunicaţii permise de
lege;

b) să organizeze cursuri şi alte activităţi de pregătire profesională şi fizică specifice pentru

perfecţionarea pregătirii personalului propriu;"

Norme:

8.1. Pentru mijloacele de comunicare este obligatorie obţinerea prealabilă a autorizaţiei pentru
frecvenţele utilizate, eliberată de Inspectoratul General pentru Comunicaţii şi Tehnologia
Informaţiei — I.G.C.T.I.

8.2. Tematica pregătirii profesionale şi pentru perfecţionarea personalului propriu va fi

prezentată de către conducătorii executivi ai societăţii anual, până la data de 31 decembrie a
anului în curs pentru anul următor, la Inspectoratul General al Poliţiei Române — Direcţia de
investigaţii criminale, în vederea aprobării.

8.3. Tematica va fi utilizată în procesul pregătirii profesionale numai după aprobarea sa de

către Inspectoratul General al Poliţiei Române.

8.4. Dacă avizul prevăzut la pct. 8.2 nu este emis în termen de 10 zile de la primire, tematica
se consideră aprobată de drept.

9. Lege:

„Art. 15. — (1) în organizarea şi desfăşurarea activităţii detectivii particulari din societăţile
specializate şi din cabinetele individuale au obligaţia:

a) să întreprindă investigaţii numai în baza unei convenţii scrise încheiate cu clientul;

b) să înfiinţeze un registru numerotat şi să îl înregistreze la inspectoratul de poliţie judeţean
sau, după caz, la Direcţia generală de poliţie a municipiului Bucureşti, în care vor ţine evidenţa
cazurilor investigate;

c) să comunice datele şi informaţiile solicitate de procuror sau de instanţa de judecată,

pentru soluţionarea unor cauze penale;

d) în cazurile în care constată că informaţiile obţinute vizează siguranţa naţională, să

sesizeze de îndată autorităţile cu atribuţii în domeniu;

e) să angajeze şi să folosească pentru activităţile specifice de investigaţii numai persoane

care au calitatea de detectiv particular;

f) în raport de posibilităţi şi pe baza unor convenţii, să primească în practică elevi ai şcolilor

de detectivi particulari.

(2) Societăţile specializate şi cabinetele individuale de detectivi particulari îşi întocmesc

regulament de organizare şi funcţionare, care se aprobă prin dispoziţie scrisă a conducătorului
executiv al societăţii sau a şefului cabinetului individual, după caz."
Norme:

9.1. Toate cazurile investigate trebuie evidenţiate în registrul prevăzut la art. 15 lit. b) din
lege, ocazie cu care se vor înscrie în mod obligatoriu şi următoarele menţiuni:

a) numărul de ordine al cazului aflat în lucru la societatea specializată sau la cabinetul

individual;

b) codul clientului corespunzător codului mapei-anexă în care se grupează datele de

identificare ale clientului şi toate documentele întocmite cu ocazia efectuării activităţilor în cazul
respectiv; codul poate consta din cifre/numere, nume sau denumire;

c) obiectul convenţiei scrise încheiate cu clientul;

d) data finalizării cazului;

e) codul numeric personal al clientului.

9.2. Societăţile specializate sau cabinetele individuale trebuie să sesizeze în scris, de îndată,
autorităţile cu atribuţii în domeniu, conform atribuţiilor legale, atunci când datele sau
informaţiile, indiferent de modul în care au fost obţinute, vizează siguranţa naţională; acestea
sunt obligate să pună la dispoziţie autorităţilor sesizate şi suportul pe care, eventual, sunt fixate
datele respective.

9.3. Sunt interzise copierea, multiplicarea şi transcrierea acestor date şi informaţii de către cei
care intră în posesia lor — atât detectivii particulari, cât şi alte persoane din cadrul societăţilor
specializate sau al cabinetelor individuale —, precum şi comunicarea acestora, sub orice formă,
altor persoane fizice sau juridice.

10. Lege:

„Art. 20. — (1) Repetarea săvârşirii contravenţiilor prevăzute la art. 18 lit. a) şi c) în interval de
un an atrage suspendarea atestatului pe o perioadă de la 3 la 6 luni.

(2) Suspendarea atestatului şi revocarea suspendării se dispun, în toate cazurile, de către

Inspectoratul General al Poliţiei Române, la propunerea inspectoratelor de poliţie judeţene sau a
Direcţiei generale de poliţie a municipiului Bucureşti, şi se comunică persoanei în cauză."

Norme:

10.1. în situaţia prevăzută la art. 20 alin. (1) din lege, suspendarea atestatului se dispune în scris
de către Inspectoratul General al Poliţiei Române — Direcţia de investigaţii criminale, la
propunerea motivată a inspectoratului de poliţie judeţean sau a Direcţiei Generale de Poliţie a
Municipiului Bucureşti din care face parte organul constatator, în termenul prevăzut la pct. 5.1.
10.2. Dispoziţia de suspendare va fi comunicată în scris persoanei în cauză, respectiv societăţii în
care aceasta îşi desfăşoară activitatea, de către inspectoratul de poliţie judeţean sau Direcţia
Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti, în termenul prevăzut la pct. 5.2.

11. Lege:

„Art. 24. — (1) Măsurile prevăzute la art. 23 referitoare la suspendarea sau la anularea
atestatului de detectiv particular se dispun de către inspectoratul de poliţie judeţean care l-a emis
sau, după caz, de către Direcţia generală a poliţie a municipiului Bucureşti.

(2) Suspendarea sau anularea licenţei de funcţionare a societăţii specializate ori a cabinetului
individual de detectivi particulari se dispune, în condiţiile prezentei legi, de către Inspectoratul
General al Poliţiei Române."

Norme:

11.1. Suspendarea sau anularea atestatului de detectiv particular se dispune de către

inspectoratul de poliţie judeţean sau Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti în
condiţiile prevăzute de lege şi de prezentele norme.

11.2. Suspendarea sau anularea licenţei de funcţionare a societăţii se dispune de inspectoratul

de poliţie judeţean sau Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti, numai după
obţinerea aprobării de la Inspectoratul General al Poliţiei Române — Direcţia de investigaţii
criminale.

12. Lege:

„Art. 25. — Controlul activităţii specifice desfăşurate de societăţile specializate şi de cabinetele

individuale de detectivi particulari se efectuează de poliţişti anume desemnaţi de către
Inspectoratul General al Poliţiei Române, cu avizul Ministerului Public."

Norme:

12.1. Controlul va fi efectuat anual sau ori de câte ori există sesizări din care rezultă că
activitatea societăţii sau cabinetului individual de detectivi particulari nu se desfăşoară în
conformitate cu prevederile legale.

12.2. Cu ocazia controlului vor fi avute în vedere următoarele aspecte:

a) autenticitatea actelor de constituire şi funcţionare a societăţii specializate sau cabinetului

individual de detectivi particulari şi legalitatea funcţionării acestora;

b) dacă asociaţii/acţionarii, precum şi conducătorul societăţii sau cabinetului individual de

detectivi particulari şi personalul acestora întrunesc condiţiile şi criteriile prevăzute de lege şi de
prezentele norme;

c) existenţa registrului prevăzut de lege şi înregistrarea datelor obligatorii în acesta;

d) existenţa unor incompatibilităţi ori interdicţii în exercitarea profesiei de detectiv
particular.

12.3. în toate situaţiile, constatările făcute cu ocazia controlului efectuat la societăţile

specializate sau cabinetele individuale de detectivi particulari vor fi evidenţiate în registrul unic
de control, unde se menţionează identitatea şi calitatea organului de control, măsurile propuse şi
sancţiunile aplicate.

ANEXA Nr. 1 la norme

MINISTERUL ADMINISTRAŢIEI ŞI INTERNELOR

INSPECTORATUL GENERAL AL POLIŢIEI ROMÂNE

LICENŢĂ DE FUNCŢIONARE

în baza prevederilor art. 2 alin. (1) din Legea nr. 329/2003 privind exercitarea profesiei de
detectiv particular, cu modificările şi completările ulterioare, se autorizează
funcţionarea__________________________________________

__________________, înregistrată/înregistrat la _______________________

(denumirea societăţii comerciale/a cabinetului individual)

cu codul unic de înregistrare ................, cu sediul în ................, str................ nr........, bl.........,

sc........., ap........., sectorul/judeţul ____________________

Inspectorul general al Inspectoratului General al Poliţiei Române,

Data eliberării ..........................Seria .................numărul .........................

ANEXA Nr. 2 la norme

MINISTERUL ADMINISTRAŢIEI ŞI INTERNELOR

INSPECTORATUL GENERAL AL PoLiŢIEI ROMÂNE

(unitatea de poliţie emitentă)

ATESTAT DE DETECTIV PARTICULAR

în urma promovării examenului profesional şi în baza prevederilor art. 7 alin. (3) din Legea nr.
329/2003 privind exercitarea profesiei de detectiv particular, cu modificările şi completările

ulterioare, se eliberează domnului/doamnei ................................., CNP ........................................,

prezentul atestat prin care se confirmă calitatea de detectiv particular.

Prezentul atestat conferă titularului toate drepturile prevăzute de lege.

Şeful unităţii de poliţie emitente,

Şeful unităţii de poliţie emitente,
Data eliberării
Seria
numărul
ANEXA Nr. 3 la norme
MINISTERUL ADMINISTRAŢIEI ŞI INTERNELOR

INSPECTORATUL GENERAL AL POLIŢIEI ROMÂNE

(unitatea de poliţie emitentă)
Numele şi prenumele poliţistului (în clar) Semnătura
DECLARAŢIE

Date de identificare:

— numele .............................................................

— prenumele ..........................................................

— prenumele părinţilor ..........................................

— anul, luna şi ziua naşterii .................................

— localitatea/ţara .................................................

— domiciliul (localitatea, strada, nr., ţara) ............

— seria şi numărul paşaportului ........................

— seria şi numărul legitimaţiei de serviciu .........

— societatea de detectivi particulari emitentă ......

— locul şi perioada în care efectuează investigaţiile
Semnătura Data

NOTĂ:O dată cu completarea declaraţiei se va depune de către detectivul particular şi o copie

xerox a legitimaţiei de serviciu.

Lector universitar Iurii Petrușca