Sunteți pe pagina 1din 11

“ Romanul adolescentului miop ”

- fisa de lectura –

Partea I
I. TREBUIE SA SCRIU UN ROMAN

Prima scriere a reputatului istoric al religiilor este “Romanul adolescentului


miop”, aparut din grija de a nu uita vremurile trecute: “Pentru ca am ramas singur, m-am
hotarat sa incep chiar azi ‹‹Romanul adolescentului miop››”. Mircea Eliade crede ca
inspiratia nu este absolut necesara, ci este nevoie numai de a inregistra toate faptele de
viata, incepand din clasa a IV –a de liceu, cand scriitorul avea “pistrui ca un ovrei” si
invata chimie intr-un laborator situat in firida sobei.
Incercand sa gaseasca un personaj feminin pentru romanul sau, adolescentul cere
sfatul verisoarei sale si prietenului sau, Dinu. “M-am tulburat mult la inceput, pentru ca
nu stiam cum sa fie fata care va strabate sufletul adolescentului miop. Eu n-am cunoscut
decat pe fetele cizmarului vecin, care in nici un caz nu pot trece intr-un roman.”.
Dupa inca un “insuficient” la matematica si amenintarea corigentei, cei doi
prieteni gandeau “ca singura mea nadejde nu ramane decat Romanul adolescentului
miop, si ca trebuie sa ma apuc numaidecat de lucru.”. Astfel nimeni nu va mai cuteza sa-l
lase corigent.

II. GLORIA LUI ROBERT

Al doilea capitol se intituleaza “Gloria lui Robert”, personaj care il citeste pe


D’Annuzio, italianul “cu carti frumoase si femei frumoase in amintiri”. Robert e
adolescentul care vrea sa devina faimos si “el ne spune ca citeste pe Balzac, Ibsen si
Victor Eftimiu. Noi toti il tulburam cu glume rele, pentru ca tuturor Robert ne e simpatic
si antipatic in acelasi timp”. In fond, este personajul care isi schimba in mod deliberat
mastile, omul care joaca mai multe roluri: de personaj care nu este ridicol, apropiindu-se
in cele din urma chiar de manifestarile unei personalitati shcizofrenice (“Ar fi interesant
de notat toate mastile pe care Robert si le-a pus fata de mine, in cateva saptamani, ca
sa-mi schimb parerile si sa nu fac din el un erou ridicul de roman”).
Autorul povesteste “prima aventura” traita in Parcul Carol, cu Robert, Perri si
Dinu, “am intalnit in aceea dupa-amiaza patru fete”. La scurt timp perechile se formasera,
“eu ramasesem cu [...] o bruna cu palarie alba, cu obrajii albi si ochii negri”. Sfarsitul
intalnirii nu a fost unul placut. Incercand sa o sarute, fata “s-a ridicat, si-a scuturat rochia
si mi-a spus, lacramand, ca pleaca sa-si caute sora”. Povestind asta prietenilor sai, acestia
au fost de parere ca “a fost ceva interesant, dar nu prea mult”.
De atunci adolescentul nu-l mai intovaraseste pe Robert “in intalniri cu fetele”.
Acesta raspandeste zvonul ca s-ar teme, iar autorul marturiseste ca “zvonul nu e cu totul
in afara de adevar”.

III. JURNAL DE CLASA

Ora de muzica, focalizata in acest capitol este plina de avatarurile nesupunerii


varstelor tinere. Profesorul de muzica publicase o romanta, numita “Crinul”, si voia sa-si
recupereze banii pentru tipar cerandu-le elevilor sa-i cumpere brosura: “o bucata costa
sase lei”. Intreaga operatiune sa transforma intr-un hohot de ras, pentru ca baritonii clasei
incep sa vocifereze, la cererea profesorului: “S-au adunat sase baritoni care se sprijina
unul de altul si se prefac ca-si scapa partiturile pe jos. Unul din ei ‹‹a cerut voie afara››.
Si pentru ca nu a obtinut, pretinde ca nu poate canta, ca e ‹‹o adevarata barbarie si abuz
de putere, ceea ce se petrece la liceul acesta!››”.
Fosil, un alt personaj – oarecum grotesc, “nu e simpatizat, pentru ca e schiop,
paraste baietii, e zgarcit, invata bine, copiaza la teze, cunoaste chimie si –pe deasupra- e
so evreu.” Caleia, “care sta in spatele lui”, ii trage o palma peste ceafa. Fosil il reclama
pedagogului, care il pedepseste ca a tulburat ora: “Caleia va face o ora de arest”.
Un alt caz simptomatic este cel al lui Fanica, elevul terorizat de chimie, la care
citeste de zece-cincisprezece ori fiecare lectie si nu intelege nimic, fiind poate cel mai
semnificativ exemplu al invatamantului bazat pe teroare si exceland prin rigiditate.
“Baietii il indragesc, pentru ca e inteligent si sperios. Rade in toate orele, afara de chimie
si matematica. Cunoaste cele mai abile formule de introducere cand trebuie sa ceara
scuze profesorilor. Nimeni nu stie, insa, de ce i se spune Cocos”.

IV. INTRE DON JUANI

Acest capitol prezinta doi dandy de Bucuresti, aceiasi dintotdeauna, schimbandu-si


doar imbracamintea si comportamentul in functie de epoca. Discutia se desfasoara in
jurul unor teme din lumea scolareasca: geniile sunt nefericite, elevii urmaresc fetele si
doamnele de pe bulevard.
Sylvia este “o frumoasa si veche “simpatie” de a lui Dinu, pe care il intalnea in
aceeasi familie, de doua ori pe an: la Sf-tul Dumitru si a treia zi de Pasti.”, dar
considerata de autor “vulgara”. Totul se petrece intr-o atmosfera englezeasca a domnilor
care fumeaza tigari selecte. Robert vorbeste despre posibilitatea de a tine o femeie de
brat, de a se simti impreuna in al noualea cer.
Dinu povesteste o intamplare enigmatica, caruia autorul notase “o suma de
versiuni”, in care era rapit de pe strada de o servitoare si dus in alcovul unei tinere
dornice sa-l cunoasca. Dupa cum afirma Robert, “aventura lui Dinu aduce oarecum cu
Pacatul lui Caragiale”.

V. UN PRIETEN

In al cincilea capitol, adolescentul vorbeste despre prietenul sau Marcu: “Prietenul


meu Marcu e inalt, uscat, cu ochii mari si bulbucati, parul cret, mainile lungi, picioarele
lungi”. “Baietii il cred prost si ii spun, din pricina lungimii nasului, Tandarica; iar pentru
ca e evreu, il mai striga si Marcala”.
In fiecare dimineata, vine cu un roman la scoala, pe care il citeste chiar si atunci
cand profesorul explica, deoarece ii considera pe acestia “fara exceptie, nerozi”. In ziua
cand trebuie sa fie ascultat se intereseaza de lectie, si raspunde profesorului cu seninatate
ca “nu stie”, intorcandu-se in banca sa. Nu trebuie “sa-l tina mult la lectie, pentru ca
romanul trebuie citit”.
Marcu nu sufera pe Furtuneanu si Furtuneanu nu sufera pe Marcu. Pentru ca, in
urma cu un an cand toti baietii trebuiau sa se tunda cel putin numarul 3, pe motiv ca face
otita Frurtuneanu venea la scoala “cu aceleasi plete negre, in care nu patrunsese masina
de doi ani”. La toate acestea, Marcu “completa confidential”: “sa-l tina ma-sa in vata”. La

2
sfarsitul orei Furtuneanu “l-a insultat, l-a facut lipsit de buna crestere si a incheiat
formidabil: -Sa nu-mi mai intinzi mana pe strada!”.
VI. LUNI 8-9, GERMANA

Considerandu-se “persecutat” de profesorul “cu o tunica ofitereasca” adolescentul


trebuia sa invete cu un meditator pentru a nu ramane corigent. “Meditatorul era baiatul
unui croitor evreu si-l chema Sami. Nu avea decat saisprezece ani, juca inca nasturi, citea
pe Nick Winter, dar invata la scoala evanghelica si, la Conservator, vioara”. Autorul
marturiseste ca din clasa I gimnaziala “germana ma obsedeaza”.
Intre timp, profesorul ajunsese director, “glasul ii rasuna formidabil in fiecare
dimineata si, cand se infurie, palmuieste elevii”. Autorul a fost palmuit o singura data
cand isi uitase umbrela in clasa si a sarit pe fereastra.
In acel an isi exasperase profesorul: “-Domnule, va rog, eu mi-am uitat caietul
acasa.../ -Unu...”. “Eram fericit ca cel putin nu ma mai chinuia la tabla”, marturiseste
adolescentul. “Dupa un rastimp mai lung sau mai scurt, sfarseam intotdeauna cu
insuficient”.
In finalul capitolului, autorul recunoaste ca, in ciuda tuturor, “domnul director,
insa, nu e un om rau”. Le daruieste tuturor media “suficient”: “Magarilor!...Hai?”

VII. CORIGENTA - 10 iulie

Capitolul descrie o experienta extrema a insusi autorului: ramane corigent la


germana din cauza unui profesor cu o privire ingrozitoare, care il face sa uite lectia intr-o
clipita. Cuprins de disperare, se gandeste chiar la sinucidere.
O alta corigenta, de data asta mai tarzie si aproape inevitabila, apare la
matematica. Scopul corigentei, pentru profesor, este simplu: ca elevul sa se pregateasca
mai bine la matematici, sa cunoasca mai bine detaliile acestui obiect subtil. Impricinatul
crede insa ca a nu sti bine matematica este un dat, tine de soarta, la fel cum moartea este
data oamenilor supusi destinului, unui timp ireversibil.
Adolecentul isi face, plin de entuziasm un program prin care isi propune “in trei
zile invat ce n-am invatat un an si scap...”. Isi propune sa lucreze intens si sa ispraveasca
trigonometria, algebra, binomul lui Newton si triunghiul lui Pascal. Nerespectand acest
program, ramane corigent la matematica, isi propune sa o invete la vara si considerand ca
“e foarte inteligent ceea ce fac...”.

VIII. PREMIANTII

“Azi-dimineata s-a randuit banci in curtea liceului, s-a adus o catedra, cateva
scaune si o masa pe care s-au asezat cartile de premii”. Era serbarea de sfarsit, unde cei
mai silitori paseau curajosi sa-si ia diploma si cartile. Pentru acest premiu invatasera tot
anul. Fanfara era prezenta, colegii premiantilor ii felicitau.
Inauntrul adolescentului miop se dadea o lupta apriga intre gandurile si
sentimentele sale. Marturiseste cu ura in jurnal ca “uram pe acei adolescenti cu fruntile
inguste, incluti si impersonali, care isi invata lectiile, se duc la cinematograf si se
masturbeaza in fiecare noapte. [...] Munca mea si torturile mele, si rezultatele mele nu
erau pretuite”.
Mai tarziu a “cercetat cu Dinu listele ce se lipisera la un geam”. Din clasa lor erau
patru corigenti la matematica: Dinu, el, Chioreanu, Bonas. Ultimii doi erau “cei mai

3
prosti din intreaga clasa”. Acasa a trebuit sa se prefaca trist din cauza corigentei, “sau,
poate, sunt cu adevarat trist…”.
IX. VACANTA

Desi a ramas corigent la matematica, nu se gandeste deloc la corigenta. Se va


apuca de matematica la sfarsitul lui august. Profita de vacanta pentru a citi tot ce-i place.
Ba chiar intr-o dimineata, in timp ce citea pe Panait Istrati cunoaste un vagabond cu care
a “petrecut patru ceasuri de vorba”.
Vagabondul – “un evreu tanar, prost imbracat, care ratacise mult si indurase
multe”. I-a povestit aventurile sale, slujbele (picolo intr-o cafenea, paznic la o magazie,
ucenic intr-o ceainarie), alimentand visele adolescentului de a-si crea propriul drum in
viata, departe de viata pe care o ducea atunci.
In vacanta, lucrul la roman incetase, intalnirile cu prietenii se rarisera, isi petrecea
timpul citind si visand. “Astept cu resemnare sfarsitul lui iulie, sa plec in tabara de la
Dumbrava Sibiului. Cercetasia mi s-a parut intotdeauna o institutie exaltata si dubioasa.
Am facut, totusi, drumuri lungi impreuna, am dormit nopti frumoase in Dobrogea, am
ratacit in Bucegi, am colindat in muntii Neamtului”.
Acum, i se pare stupida ideea din primul capitol. Aceea cu existenta unei eroine.
Nu mai voia sa iubeasca fictiv, pentru ca cititorului sa placa romanul. “In roman voi scrie
ca doream Dumbrava, pentru ca la Bucuresti ma sufocau miresmele si patimile”.
Dumbrava ii placea - o credea “ispititoare si curata”.

X. JURNAL DE VARA - 5 august

“Am ajuns acasa”. Dand putine lamuriri, se intoarce mai devreme din tabara pe
motiv ca i s-au terminat banii. Reintorcandu-se in mansarda sa, isi petrece citind zilele
pana cand se intorc ceilalti din Dumbrava. Gandul ii ramasese acolo. Desi nu avea vointa,
isi propune, probabil pentru a-si insufla incredere in sine, ca “de la toamna am sa incep sa
invat serios”.
Trei zile mai tarziu, citeste dezamagit ce scrisese la intoarcerea din Dumbrava. Nu
deschisese caietele de matematica, iar acum dorea sa invete psihologie in incercarea de a
se intelege pe el insusi. Resemnat renunta la idee, gandind: “poate am sa pricep la
toamna, cand voi studia psihologia”.
O saptamana mai tarziu baietii se intorc din tabara. Dinu ii “povesteste cu
amanunte complicatiile ivite din dragostele sale. El a iubit in Sibiu numai trei fate, dar a
fost iubit de sapte”. Afla ca examenul de corigenta trebuie sa-l sustina pe 15 septembrie.
Se intelege cu Dinu sa amane pregatirea pana la inceputul lunii urmatoare.
Constient ca se apropie corigenta, este ispitit, totusi, de niste carti imprumutate pe
care trebuie sa la sfarseasca cat mai repede. Nici prin gand nu-i trece sa piarda “prilejul
lecturii unor carii pe care doream de mult sa le cunosc”. Inceperea studiului este amanat
la nesfarsit, iar in ultimul moment, ia o hotarare foarte mare: ”daca pana la 15 septembrie
nu invat de la un capat la altul toata materia, ma sinucid”.
In restul zilelor pana la examen adolescentul este incercat de ganduri, sentimente
si ciudate trairi. A invatat cateva capitole, dar cu o zi inainte incearca sa se convinga, ca
poate de repetentie are nevoie in acest moment din viata sa.
“Teza”. Autorul marturiseste: “am incercat sa acopar pagini cu calcule absurde”.
Desi, obisnuit cu ideea ca va ramane repetent, Vanciu i-a “pedepsit filozoficeste” - “ne-a
promovat pe toti”.

4
• SFARSITUL PARTII I •
Partea a II –a
I. MANSARDA

Partea a doua a romanului incepe cu prezentarea cadrului in care adolescentul


petrece cea mai mare parte a timpului sau – mansarda. Aceasta ii ofera protectie, in
dorinta sa trecatoare de izolare, de cufundare in lectura. Ideea scrierii unui roman ramane
obsesiv in mintea sa, dar intarzie a se concretiza: “...Ce sa scriu, ce sa scriu ca sa uit
tristetea? Poate chiar Romanul adolescentului miop il voi scrie din acelasi indemn. Dar
nu trebuie sa ma gandesc. Nu trebuie sa ma gandesc, ci sa scriu”.
Autorul surprinde, prin fereastra mansardei sale, cursul vietii vecinilor sai: “doi
tineri, pe care nu-i cunoaste nimeni”. Adolescentul priveste viata lor linistita, sum “sotul
aduce prajituri la amiazi” si “sotia pregateste ceaiul pe o masuta joasa”. Citind pana
tarziu in noapte, observa cum lumina se aprinde si se stinge brusc in “iatac”. Toate
acestea il fac sa adoarma, dispretuindu-si “bland” vecinii.
In final, face o confesiune. Marturiseste cititorului sentimentele fata de lacasul sau,
fata de mansarda. “Nimeni nu stie ca eu m-as sufoca respirand alt vazduh decat acela al
odaitei in care am invatat slovele pe o tablie de carton. Cand ma intorc din strada, mangai
cu ochii zidurile”. Incertitudinea viitorului il sperie – “Ce se va intampla daca mansarda
va fi stapanita de altul!?...”.

II. “MUZA” – SOCIETATE CULTURAL - DRAMATICA

Acest capitol prezinta amplu, activitatea societatii din care autorul facea parte
atunci. Societate cultural-dramatica, Muza, “tine sedinta in fiecare sambata, de la patru la
opt”. Incantat ca, in ultima vreme aceasta societate cunoscuse un avant puternic,
adolescentul participa si lucra cu entuziasm: “muzica, discutii, conferinte, declamatii,
piese de teatru. La sfarsit, ceaiul. ”.
Au hotarat, ca societate dramatica ce este, sa puna in scena Don Juan. Dupa
pregatiri si repetitii intense, spectacolul sa dovedit a fi un real succes. Reprezentatia
adolescentului este reusita, nimeni nu a observat micile incuracari si incurcarea
versurilor. Insa, se creeaza o atmosfera tensionata intre Robert si Dinu, datorita faptului
ca fiecare dorea sa iasa cat mai mult in evidenta. Dorinta lor ascunsa era de a impresiona
pe domnisoarele prezente la spectacol. Orgoliile amandurora au avut, la un moment dat,
de suferit. Insa, in final Robert biruieste. La o zi de la spectacol, liceenii afla ca “Dinu,
Petrisor, Sasa, Lia, Irina fusesera exclusi din Societatea cultural-dramatica Muza”.

III. FANICA

In acest capitol, adolescentul povesteste cum colegul sau Fanica, “a scris o revista.
Se numeste Un liceu model si se va juca la Sfantul Spiridon”. Personajele sunt chiar
profesorii lor, rolurile fiind impartite de autorul piesei. Autorul il va juca pe Toivinovici,
“poate pentru ca am parul rosu si cunosc formulele seriilor aciclice”. Experientele sale
anterioare, ii alungau orice fel de emotii.
Unul dintre cuplete este dedicat elevului bolnav de galbinare din cauza chimiei,
lucru real, devenit comic tocmai prin coincidenta dintre culoarea bolnavului si specificul
multor substante ale acestui obiect de studiu.

5
Povesteste si despre plimbarea la Valea Calugareasca, la via lui Morariu. Desi
acesta ii anuntase ”ca vor fi culegatoare tinere si must”, baietii nu s-au aratat prea
incantati la final. Culegatoare au fost din belsug, insa baietii nu au putut profita “pentru
ca parintele lui Morariu a ramas, tot timpul, langa noi”.

IV. DOMNUL REDACTOR

Domnul Leontescu, redactorul ce poarta numele capitolului, lucreaza la o revista


unde adolescentul trimitea constant articole, care erau si publicate. Insa, invocand o
“afacere familiala” tanarul se invoieste de la ora de gimnastica cu scopul de a-i face o
vizita domnului Leontescu: “Am alergat acasa ca sa-mi schimb tunica si sa-mi las sapca.
Domnul Leontescu ma stie student”.
Nefiind la prima incercare de a obtine un onorariu (“Intr-o zi am precizat: pentru
douazeci de articole, cate publicasem pana atuncim ceream cinci sute de lei. Douazeci si
cinci de lei de articol.”), si cunoscandu-l pe domnul redactor de “asta-vara” porneste
increzator spre redactie. “In ziua aceea nu i-am pomenit nimic de onorariu”, marturiseste
adolescentul, insa nici cateva saptamani nu a indraznit acest lucru. Cu toate acestea, el ii
tot “fagaduia” articole. Chiar dupa cateva insistente, raspunsul ce l-a primit nu era unul
incurajator: “Am vorbit. Se face. Iti spun eu ca se face. I-am spus dlui director cum stau
lucrurile...”.
Gandurile ce ii ravaseau mintea in acel moment, simtindu-se “dezgustat si obosit”,
chiar de se stia un talent -putand sa scrie despre orice – lua o decizie. “Ma umilisem mult
si fara nici o izbanda. [...] Dar de astazi mi-am fagaduit solemn sa nu mai trimit nimic
dlui Ilie Leontescu. Desi am talent cu carul. Si desi ma cunoaste el si as putea scrie
orice...“

V. NOIEMBRIE

Soarele de noiembrie, trist in aceasta perioada a anului, marcheaza parca lipsa de


vitalitate a personajelor dintr-un oras cu o mitologie inca nedescoperita: “In dupa-amiaza
aceasta de noiembrie, sunt trist”. Melancolia il cuprinde pe de-a intregul ca o mana ce ta
strange.
Trist, adolescentul incearca sa redevina fiinta puternica si hotarata de alta data:
“Hotarat ca o stanca, incruntat, cu ochii inclestati de tinta, cu buzele strivite de furie, cu
pumnii stransi gata de a se pravali si a-mi indurera carnea”. Prin minte ii trec momentele
in care, prin durerea trupului devenea stapanul propriului sau suflet. Se simtea mai
puternic, cand se forta sa faca ceva, cu ajutorul durerii fizice: “Cand imi alungam somnul
cu pumnii. Cand citeam pana ce-mi lacramau ochii si ma usturau pleoapele”.
Si spre mirarea cititorului, adolescentul considera cele mai frumoase zile zilele in
care se biciuia. Marturiseste cu seninatate, incercand sa miste pe autor, sa-l socheze cu
gandirea sa: “Pastram franghia dupa un raft cu carti. In fiecare noapte, inainte de a stinge
lampa, incepeam sfertul acela de dulci si dureroase desfatari”. “Urma, apoi, o clipa de
extaz.”
A renuntat la acest obicei si, cum chiar el marturiseste:” “Mi-am cautat si eu, ca
toti oamenii slabi, prieteni”. Chiar si asa, el tine la prietenii sai, iar o eventuala despartire
il doare. “Melancolia a fost izgonita de amintiri”, amintiri care l-au scos din lumea in care
tristetea il tarase. Acum a redevenit el, adolescentul de saptisprezece ani, cu preocupari
stintifiice.

6
VI. REPETITII

Viata liceului se scurge cu exactitatea unui ceas elevetian, gasindu-si masuratoare


in repetitiile pentru spectacolul “Un liceu model”. Profesorii, erau si ei alaturi de actori,
impartasindu-le macar o farama de entuziasm. Unii elevi sunt mai expansivi, altii mai
timizi, dupa cum este firea fiecaruia. Toate aceste impresii sunt culese de scriitor de la
fereastra mansardei prin care se strecoara lumina unui nou inceput.
“Ne adunam in sala de muzica. In banci, in afara de “actori”, se mai gasesc cativa
baieti care ne dau ajutor. Minculescu, din clasa a VIII-a, vine printre cei dintai.” Scenele
care se repeta, dau o oarecare bataie de cap regizorului (“Regizorul este Dl Filimon, de la
Teatrul National”), datorita lipsei acute de dictie a lui Pake.
In acelasi timp si in acelasi loc, dl Boloveanu ar fi trebuit sa-si faca repetitiile cu
fanfara. Insa acesta incearca, fara succes, sa-i atraga pe elevi. Ba chiar, “cate unii, mai
rautaciosi, fac observatii cu glas tare, ca sa-i auda si dl Boloveanu”.
Actorii, gasesc si o parte foarte buna in faptul ca joaca in piesa: “Profesorii nu
indraznesc sa ne asculte. Ii mintim ca facem repetitii in fiecare zi, toata dupa-amiaza.
Profesorii ne cruta. [...] Asa sunt profesorii: oameni cumsecade.”

VII. DRUMUL CATRE MINE INSUMI

“Drumul catre mine insumi” este capitotul in care scriitorul incearca sa patrunda
intr-o lume, in care, pana acum ii era teama ca nu va reusi sa o cucereasca. Era sufletul si
mintea sa. Incearca sa-si inteleaga simtirile, trairile si sentimentele: “Eu simt, deci, ca
exista un singur suflet in mine. Dar cum sa ajung la el?”.
De mai multe ori, in alte zile de fiecare data, adolescentul incerca sa sa gaseasca si
sa se inteleaga. Uneori, il intristau lucruri simple, care ii trezeau intrebari de sine
(melodii, drumuri de tara marginite cu plopi, viniete risipite priun reviste). Privind in el,
gaseste sentimente si conceptii contradictorii. Acest lucru il deznadajduieste in ideea de a
scrie un roman: “Iata de ce nu voi putea scrie niciodata Romanul adolescentului miop,
singura mea nadejde”.
Insa, iese din aceasta stare de continua cautare, aprinde lampa si atunci “odaita
reinviaza, si cartile din rafturi imi vorbesc, iar sufletul meu se intoarce”. Ramane cu
regretul timpului pierdut, intristat fara motiv.

VIII. INCIPIT VITA NOVA

Mircea Eliade evoca lumea liceelor din Bucuresti, cu preocupari obisnuite, in care
elvii invata pe rupte, multi fara a intelege nimic. Orele de latina, spre exemplu, din care
nimeni nu intelege o boaba, sunt tinute de un maestru ocultist si filozof, “de aceea se
ocupa prea putin de cunostintele noastre la gramatica si ne cerceteaza mai cu placere
logica si calitatea stiintei noastre”.
Un personaj deosebit este Bratasanu, care stie sa traduca din latina, chiar auzind
fraza care se concepe (“Bratasanu cunoaste toate exceptiile si traduce orice text. Traduce
chiar fara sa se uite in carte, ci numai ascultand fraza”). Dar nu stie de ce Horatius a scris
“Carmen Saeculare”. Chiar si asa, adolescentul nu il invidiaza pentru ca, de cand a venit

7
la liceu, ia doar premul intai cu cununa: “De fapt, cred eu, nu stie nimic. Nu stie decat
lectia.”
Marcu, in constrast cu el, este elevul cel mai lenes, tolerat de toti profesorii, avand
insa insuficient la limba latina. Cu toate acestea, Marcu e mult mai bine informat: “a cetit
pe tot Tacit, ceea ce n-a facut nici unul dintre premianti. Si a cetit multe volume de
Boissier, ceea ce iarasi n-a facut aproape nimeni.”

IX. CU MOS-AJUNUL

Unul dintre putinele capitole vesele si pline de vitalitate, adunarile baietilor in


mansarda sa ii da adolescentului o stare de spirit, pe care nu o are mereu. “Incepem
repetitiile sub bagheta lui Fanica.” Repertoriul baietilor este bogat si contine cantece
pentru fiecare tip de oameni (pentru patriotici: “Pe-al nostru steag e scris Unire”, pentru
casele batranesti: “A ruginit frunza in vii” si alte cantece traditonale).
Aceste intalniri, ce se prelungeau mult in noapte, erau un prilej foarte bun de a
comenta repetitiile pentru Un liceu model si pentru a-l barfi pe Robert :”Toti simtim o
deosebita bucurie sa barfim pe Robert. Pentru ca Robert a ajuns nesuferit de cand spune
ca va fi iubit in curand de o printesa.”
In noaptea pentru care se pregatisera intens au pornit la colindat pe la case. Unii
oameni nu i-au primit, iar “baietii au fost revoltati. Au injurat pe proprietari si au iesit
trantind poarta.” Altii, i-au poftit chiar in casa, unde baietii au fost servitii cu ceai cu
cozonac si au luat alte produse traditionale (nuci, mandarine, smochine). La sfarsit, s-au
intors acasa la adolescentul miop, unde masa era pusa si vinul in pahare.
Dupa ce au baut aproape tot vinul, s-au despartit si fiecare s-a dus la casa sa. Insa,
scriitorul a trecut pe bunul sau prieten, Dinu, si dupa ce au stabilit o viitoare intalnire, la
aniversarea lui Fanica, au inceput sa cante cu voiosie.

• SFARSITUL PARTII A II –A •

Partea a III-a
I. SAMBATA

Sambata este o zi in care liceenii se plimba prin oras, impartasindu-si impresiile


despre femei, despre lume in general: ”De ce sa ascund? Am privit adesea, lacom, solduri
si sani tainuiti. Am sorbit mireasma feminina cu ochi inghetati.” Trupurile feminine sunt
de toate felurile: “trupuri plapande sau provocatoare – mignone, sfioase, ipocrite – sau
inalte, mandre, senine”, care nu ascund nimic, care doar adumbresc.
In orasul monoton, singura consolare o constituie contemplarea acestora, care, in
imaginatia adolescentilor, dobandesc imaginea unor zane din povesti. Sambata nu este
provinciala ca duminica, zi premergatoare inceperii unei noi saptamani de lucru,
momentul de relaxare a familiilor inainte de a intra in tulburarea altor zile monotone.
“Trebuie sa scriu aceasta: asteptam sambata ca pe o zi rara. Nu pentru ca e urmata
de duminica, ci pentru ca sambata e ziua trupului. Robert ar spune a dragostii. Iar
Poprisan, a femeilor isterice.” Fara prea mult entuziasm, in fiecare sambata, mergea cu
prietenii sai la cate o “casa cu felinare rosii”, unde “se educa fortele masculine”. Acolo
alegi fata dupa bunul plac, restul se petrece fara emotii, lasi banii pe masa si pleci.

8
Scriitorul insa era constient: aceasta nu era dragostea. Era, poate, dragostea de
trup. Insa, pentru ceilalti nu conta asta. Prietenii l-au laudat, iar el a facut cinste intr-o
berarie, fiind “sarbatoritul”. Sambata devenea din ce in ce mai putin emotionanta.

II. PAPINI, EU SI LUMEA

In “Papini, eu si lumea”, se insista asupra cartii lui Giovanni Papini, “Un om


sfarsit”, care exprima exact starea de spirit a autorului. Tanarul Eliade este si bucuros si
suparat, pentru ca scriitorul italian i-a luat initiativa a ceea ce ar fi vrut el sa scrie, dar si
pentru ca l-a descris asa cum este (“L-am urat si l-am iubit o dupa-amiaza intreaga. L-am
urat, pentru ca el cuvantase lumii ceea ce voiam sa cuvant eu. Si l-am iubit, pentru ca mi-
a scris viata”).
Intentia de identificare cu Papini este totala; adolescentul vrea sa-si formeze, insa,
o alta personalitate. Hotararea de schimbare a personalitatii pare irevocabila: “In curand,
voi fi altul. Voi arata celorlalti ca fluviul sufletului meu se poate revarsa si in alta matca.
Voi rodi pretutindeni roade noi.” Lupta se duce, in sufletul autorului, pentru crearea unei
personalitati diferite, pentru a descoperi noi radacini acolo unde nu sunt.
I se pare revoltator faptul ca, cititorii l-ar putea acuza de pagiat dupa ce i-ar citi
cartea. Increzator sustine: “Nu mi-e teama de nimeni. Sunt gata sa dovedesc oricui aurul
si bijuteriile mele. Chiar lui Giovanni Papini”.

III. UN AN

“A trecut un an.” Adolescentului i se pare acum inutila si haioasa ideea de a scrie


Romanul adolescentului miop. Intr-un an s-au intamplat multe. Drumurile celor sapte
prieteni deveneau din ce in ce mai departate: “Nu mai suntem nici colegi. El (Dinu) a dat
clasa a VIII-a in particular, cu Furtuneanu si Bricterian, si a cazut. Ceilalti au trecut si
sunt acum la facultate. Dar Robert n-a mai voit sa se inscrie iarasi la liceu. S-a inscris la
Conservator...”.
Recunoaste ca s-a schimbat, ca duce o viata dubla si marturiseste cu regret ca:
”dupa un an, aproape toti prietenii mei au iubit. N-a scapat nimeni. Numai eu.” Incearca
sa se incurajeje gandindu-se ce “e dovada de virilitate”. Recunoaste ca se minte,
recunoaste ca sufera.
Nici macar amintirile nu i-au mai ramas. Sau i-au ramas prea putine. “Dar e anul
meu, e anul vointei mele, pe care eu l-am dospit cu sangele meu si l-am insufletit cu viata
mea, si l-am calit cu gandurile mele.”

IV. PRIETENII

Jurnalul se extinde pe durata unui an intreg: un an lung, plin de reflectiile unui


adolescent care traieste experimentele cele mai bizar. Prietenii se indeparteaza treptat:
“Am fost atat de singur in ultimele luni, incat ma socoteam aproape fara prieteni.”
Revederea cu ei sta sub semnul unui bun ramas: “Pasii mei ma instrainau de prieteni, si
pasii lor ma departau.”
Reintalnindu-se in vechea mansarda peste care timpul nu parea ca trecuse, baietii
afla cu stupoare cazul lui Radu. Un caz tragic: el fugise de la internatul din Brasov
“pentru ca isi stie sigur repetentia”. Personajul “cu chipul lui de tobosar, miop, cu dinti

9
lati si buze mari, crapate”, “ajunsese cinic si vulgar” si nu putea manca fara sa bea tuica
fuma multe tigari si “spunea anecdote stupide”.
Motivul pentru care nu poate sa invete il dezvaluie, neparand miscat, “pentru ca
mi-a murit mama”. Se lasa o tacere apasatoare in mansarda, iar baietii il considera cinic
pentru ca nu-si arata adevarat suferinta.
Pentru prima oara scriitorul povesteste aproprierea bacalaureatului, ce ii sperie, din
pricina noului regulament. Unii spera la “tomnateca promovare”, stiind de acum ca
Vanciu ii va lasa corigenti. Printre ei si adolescentul miop, trist dupa despartirea de
prietenii sai.

V. TRISTETI, IN VARA

Acum, corigenta devenisa o certitudine sperantele ii erau indreptate spre


“tomnateca promovare”. Nu stia ce avea sa faca in continuare. Ar vrea sa-si stie soarta ca
sa stie cum sa procedeze. Incertitudinea ii pune stapanire pe ganduri: “Voi pasi la anul la
Universitate sau voi pierde luni dupa luni, dezamagit, asteptand noi examene.”
Retraind amintirile pastrate in caiete se simte departe de lumeea aceea descrisa, de
prieteni. “Am ramas sa sfarsesc singur lupta, si dusmanii rasar din mine, multimi.”
Realizeaza cum insemnarile adolescentei se apropie cu pais repezi de sfarsit. Nu va mai
scrie, pentru ca nu va mai fi adolescent. Romanul nu l-a inceput, iar caietele cu amintiri
sunt din ce in ce mai numeroare (“Cand voi cuteza sa-mi scriu romanul? Se sfarsesc
caiete dupa caiete, si fiecare poarta alata luna sau alt an.”).
Amintirile il napadesc, poarta suferinta in suflet ca o cruce grea ce ii apasa umerii.
“Sunt obosit si trist, si sunt singur in casa aceasta, grea de amintiri. De ce ma napadesc
amintirile?”

VI. MA CLATINA VANTURILE

Capitolul prezinta schimbarile de mentalitate si preocupari prin care trece


adolescentul. ”Au trecut de mult timpurile cand chimia si insectele imi odihneau creierul.
Au trecut si timpurile lui Felix Le Dantec si Haeckel, zile sfarsite inocent in fata
bocalului cu tritoni, noptile istovite langa cartile cu scoarte rosii din Bibliothèque de
Philosophie scientifique.”
Se simte altul, Jurnalul nu mai prezinta interes. Datorita schimbarilor sufletesti,
adolescentul isi da seama ca “eroul ar aparea vesnic contradictoriu”. Simte ca stintele
care odata il fascinau (istoria, filozofia) sunt inutile.
“Nu stiu daca ceea ce imi lipseste este credinta.” Nu accepta credinta obisnuita in
Sfinti, in Biserica, in Mantuitor. Incearca sa gaseasca adevaratul inteles pentru credinta,
pentru credinta sa. “Cum as putea ajunge [...] la Isus?”
In final, isi deschide in totalitate sufletul, confesandu-se: “Iata ce simt: ca sunt
ridicat din mine si izbit de colturi dureroase, si lasat iar in suflet, si iarasi inaltat. Si nu
stiu nimic alt, si nimic nu inteleg.”

VII. BACALAUREATUL

“Bacalaureatul” infatiseaza partea finala a epocii de scolaritate; dupa examenul de


corigenta pentru care atat el cat si Marcu invatasera, “Vanciu biruise, dupa trei ani,
invataseram matematica”.

10
Adolescentul care citise atat de mult se simte ofensat de atitudinea indiferenta a
profesorilor, care il desconsidera, ii dau note mici. “Am fost cuprinsi, atunci, de febra
nestapanita a lecturilor pripite, a rasfoirilor nervoase, a memorizarilor, a fiselor, a
sublinierilor cu creion rosu.” In timpul probelor de oral, isi amintea lecturile sale
stintifiice si anii petrecuti in laborator.
Elevul este singur in fata profesorului: “Sunt aproape trecut. Si nu simt nici o
bucurie, si asta ma doare: mult, mult. Si de aceea scriu in caiet: ca sa nu uit durerea din
ziua examenului meu.” O farama de indoiala ii ramane insa in suflet: “Daca nu voi
trece?...”

VIII. FINAL

“Am scapat, am scapat!...”


Capitolul “Final” consfinteste rotund, intr-o simetrie a textului, sfarsitul perioadei
de liceu: “Mi-am cetit numele pe listam cu ochi tulburi. [...] M-a cuprins deodata un dor
puternic de a vedea liceul unde am petrecut opt ani.”
Realizeaza cu nostalgie si durere ca il intristau clasele unde nu vor mai fi fete
cunoscute, il intristau dulapurile cu carti de unde citise. Nu vrea sa renunte la
adolescenta. Ideea de sfarsit il cutremura: “Cine ar putea intelege tristetea salbatica a
acestui sfarsit pentru totdeauna?...O viata se inchide.”
La acel sfarsit de toamna, se hotaraste: “Eu am sa scriu Romanul adolescentului
miop.” Vrea sa surprinda realitatea, firesc si dramatic. Privind cum ploua incheie
Jurnalul, in aceasta zi de toamna, pentru a incepe sa scrie la roman:
“Pentru ca am ramas singur, m-am hotarat sa incep chiar azi Romanul
adolescentului miop...”

11