Combaterea Teoriei Imigrationiste

Este cunoscută teoria formulată cu mai bine de un secol în urmă, potrivit cãreia cucerirea unei pãrţi
din Dacia de cãtre romani şi apoi retragerea aureliană din anii 271 - 275 ar fi pus capãt continuitãţii
istorice pe teritoriul nord-dunărean, mai întâi prin exterminarea totală a dacilor , iar în al doilea rând
prin retragerea întregii populaţii de la nord de Dunãre la sudul batrânului fluviu, eveniment cu
importante consecinţe demografice, golul de populaţie creat în acest spaţiu geografic constituind un
punct de plecare pentru negarea etnogenezei româneşti la nordul Dunãrii. A fost o vreme când cu
greu se putea combate o asemenea teorie creată pe baza unor simple afirmaţii ale unor scriitori
romano-bizantini care au trãit la câteva secole dupã evenimentele evocate mai sus, in lipsa de
argumente temeinice (in afara celor de ordin logic). Primele decenii ale secolului al XX-lea, dar mai cu
seama perioada interbelica aduceau unele mãrturii pentru infirmarea teoriei mai sus pomenite; ele
nu erau insa suficiente pentru a o combate temeinic. A fost nevoie de mai bine de un sfert de veac de
cercetãri , in cea mai mare parte arheologice, folosind mijloace si metode perfecţionate, prin care s-a
fãcut un enorm pas inainte in cunoaşterea vieţuirii romaneşti pe teritoriul României in decursul
primului mileniu al erei noastre, in determinarea culturii materiale si spirituale tradiţionale a
populaţiilor care au trãit alãturi de aceasta in secolul al IV-lea si imediat dupã aceea, pe teritoriul
carpatodanubiano-pontic. S-a demonstrat in felul acesta cu toata temeinicia continuitatea de viata in
cadrul aceluiaşi teritoriu a populaţiei dacice si apoi daco-romane dupã 271 - 275, romanizarea
acestuia, proces care a consfiintit, prin sinteza dintre cele doua mari civilizaţii ale antichitãţii, cea
romana si cea dacica, naşterea noului popor: poporul roman. Ceea ce da sentimentul stabilitãţii,
statorniciei si prin aceasta al continuitãţii de vieţuire unor comunitãţi umane sunt tocmai structurile
economice fundamentale axate pe producţia propriu-zisa, ca de pilda , ocupaţiile agrare, miniere sau
meşteşugãreşti, ale cãror vestigii au fost scoase la lumina prin numeroase cercetãri arheologice.
Îndeletnicirile agrare ale acestei populaţii, cultura plantelor cerealiere in primul rind , atât de generos
evidenţiate de numãrul impresionant de mare al inventarului agricol descoperit in aşezãri , evoluţia
ascendenta a tehnologiei de elaborare a uneltelor agrare ( plugul trilateral la cel patrulater propriu-
zis cu brazdar asimetric, cor mana si avantren); cultivarea unor specii de griu ce presupun un început
de rotaţie simpla a culturilor, evoluţia tehnicilor agrare in general (pina la folosirea îngrãşãmintelor
naturale- loci fimatae), comparativ cu cultivarea promotiva a cerealelor de cãtre populaţiile
migratoare, demonstreazã cu toata tãria caracterul sedentar al comunitãţilor autohtone de pe
teritoriul vechii Dacii , in tot cursul epocii marilor migraţii. Contactul direct cu civilizaţia romana care
a provocat importante prefaceri in domeniul structurii agrare, prin receptarea si asimilarea de noi
tipuri de unelte agricole superioare ca randament economic celor tradiţionale , precum si
introducerea in mediul autohton a unor instituţii si structuri agrare romane, se integreazã deplin in
procesul general de romanizare a populaţiei autohtone, fenomen care a contribuit la devenirea
istorica a populaţiei respective, dindu-i o identitate si un destin propriu. O asemenea activitate
productiva nu putea fî compatibila cu nomadismul, cu pendularea sau migrarea populaţiei pe mari
spatii geografice. Populaţiile nomade nu aveau asemenea ocupaţii .Relatãrile scriitorilor bizantini
sunt clare in aceasta privinţa. Referindu-se la obiceiurile hunilor si ale altor neamuri, Ammianus
Marcellinus arata ca acestea , nu sãlãşluiesc niciodatã in case si se feresc de ele ca de nişte morminte.
La dinsii nimeni nu ara si nici nu pun vreodatã mina pe plug; cãci toţi umbla de colo pina colo fãrã
salasuri statornice, fãrã cãmin si fãrã lege... împreuna cu cãruţele lor in care locuiesc,, . Creştinismul
începe sa se raspindeasca si sa se afirme in Dacia romanizata in secolul al IV-lea , adicã dupa
retragerea aureliana. Descoperirile arheologice dovedesc ca el se raspindeste numai in ţinuturile
romanizate ale Daciei, adicã printre daco-romani. In nici unul dintre complexele apartinind
populaţiilor migratoare si datind din secolul al IV-lea nu exista obiecte cu caracter creştin; la aceste
populaţii ( goţi, gepizi), aşezate pe teritoriul fostei provincii traiane, noua credinţa va pãtrunde cel
puţin un secol mai tirziu. Continuarea circulaţiei monetare pe teritoriul provinciei si dupã Aurelian,
deşi intr-o mãsura redusa fata de perioada stapinirii romane, reprezintã o alta dovada certa a
dãinuirii autohtonilor. Elocvent este faptul ca majoritatea monedelor post-aureliene descoperite sunt
de bronz, iar altele, mai puţine, de argint.Se ştie ca populaţiile migratoare nu foloseau si nu acceptau
monedele de bronz, preferind banii de argint si, mai ales pe cei de aur. Circulaţia monedelor de bronz
se explica , deci, numai prin raminerea in fosta provincie a unei populaţii daco-romane, obişnuite cu
folosirea monedei mãrunte pentru nevoile vieţii ei economice locale. La Sarmizegetusa, Cipau (jud.
Mureş), Racajdia (jud. Caras-Severin) si in alte locuri sau aflat chiar tezaure de monede ingropate in
secolul al IV-lea; adunarea unora din aceste tezaure , cum sunt cele de la Dierna (Orşova),
Hunedoara, Nires (jud. Cluj) , începuse inainte de Aurelian si continuase dupã abandonarea oficiala a
provinciei, aşa incit proprietarii nu puteau fi decit daco-romanii ramaşi pe loc. Dovezi grãitoare ale
continuitãţii daco-romane oferã si lingvistica. Ea a stabilit ca numele riurilor Olt, Mureş, Someş,
deriva din denumirile folosite in epoca romana: Alutus, Maris, Samus. Evoluţia acestor hidronime
pãstreazã urme ale folosirii lor de cãtre slavii aşezaţi pe teritoriul României in secolele VI -VII sau mai
tirziu, dar nu prezintã nici o urma de transmitere prin filiera germanica. Faptul acesta demonstreazã
ca slavii au aflat denumirile riurilor respective nu de la vreo populaţie germanica, ci de la daco-
romanii care vorbeau latineşte si care pãstrau hidronimele utilizate si in vremea stapinirii romane.
Pâna la sfîrsitul secolului trecut, la sud de Dunãre, pe coasta Dalmaţiei, se vorbea o limba romanica
aparte, dalmata. Daca poporul roman s-ar fi format la sud de Dunãre, in vecinãtatea ariei de formare
a limbii dalmate, intre cele doua limbi ar fi trebuit sa existe asemãnãri specifice, adicã asemãnãri
proprii numai lor si diferite de limbile germanice apusene. Astfel de asemãnãri nu exista insa, ceea ce
dovedeşte ca romana s-a format departe de dalmata. Elementele lexicale comune din limbile romana
si albaneza , folosite de adepţii teoriei reosleriene pentru a afirma o geneza sud-dunareana a
romanilor, se explica mult mai firesc prin substratul traco-dacic al celor 2 idiomuri. De altminteri,
daca romana s-ar fi format pe acelaşi teritoriu cu albaneza, rezultatul ar fi fost 2 dialecte ale aceleiaşi
limbi si nicidecum 2 limbi complet diferite. Descoperirile arheologice si numismatice, precum si
datele lingvistice demonstreazã inconsistenta teoriei formulate de R. Roesler in a doua jumãtate a
secolului trecut.