Simfonia în creația lui Haydn, Mozart și Beethoven

Joseph Haydn (n. 31 martie 1732, Rohrau / Austria – d. 31 mai 1809, Viena), numit și
„Părintele simfoniei”, a fost un compozitor austriac, alături de Wolfgang Amadeus
Mozart şi Ludwig van Beethoven face parte din rândul marilor personalităţi prolific muzicale
ale epocii clasice vieneze.
Deşi provenea dintr-o familie modestă, Franz Joseph Haydna a demonstrat din copilărie,
veleitățile sale muzicale neobișnuite. De la vârsta de 6 ani, acesta a fost crescut, îndrumat și
antrenat de un văr care fusese director de școală și dirijor în orașul Hainburg.

Franz Joseph Haydn a fost recrutat la vârsta de 8 ani să cânte în cor la Catedrala Sf.
Ștefan din Viena, iar după ce a plecat din cor, la vârsta de 17 ani, a început sa se susțină singur
din punct de vedere financiar din cântatul și predarea vioarei, în timp ce studia contrapunctul și
armonia.
Între timp a întreprins un curs dificil de auto-instruire prin studiul lucrărilor muzicale ale lui Carl
Philipp Emanuel Bach și a unor manuale de teorie muzicală și primește o șansă extraordinară de
a lucra cu renumitul compozitor italian Nicola Porpora.
În anul 1755, Franz Joseph Haydn compune primele cvartete de coarde pentru baronul
Karl Josef von Fürnberg iar din anul 1759 devine director muzical pentru contele Ferdinand
Maximilian von Morzin în Lukawitz (azi: Lukavec / Republica Cehă).
În anul 1765/1766, Franz Joseph Haydn devine Prim-Kapellmeister – şef de orchestră (după
moartea lui Gregor Joseph Werner) la curtea prinţului Nikolaus Joseph Esterházy pentru care
va lucra timp de 30 de ani cu rangul de ofiţer de curte („Hofoffizier”).
Din punct de vedere muzical, vizitele lui Haydn în Anglia au generat unele dintre cele
mai cunoscute lucrări ale sale, inclusiv simfoniile: Surpriza , Militar , Drumroll și Londra ;
Rider cvartet; și trio-ul de pian „Gypsy Rondo” . Succesul mare al întreprinderii generale nu
înseamnă că călătoriile au fost fără probleme. În special, primul său proiect, opera comandată
L’anima del filosofo a fost scrisă în mod corespunzător în primele etape ale călătoriei, dar
impresarul operei John Gallini nu a reușit să obțină o licență pentru a permite spectacole de operă
în teatrul pe care l-a regizat, regele Teatru. Haydn a fost bine plătit pentru operă (300 de lire
sterline), dar a fost pierdut mult timp.
Astfel, doar două simfonii noi, nr. 95 și nr. 96 Miracle , ar putea fi premierat în cele 12
concerte din seria de concerte de primăvară a lui Salomon.

https://www.youtube.com/watch?v=VOLy6JxEDLw

https://www.youtube.com/watch?v=1miohLVZobE

https://www.youtube.com/watch?v=OpD9ofCm6Ak&t=73s
 Wolfgang Amadeus Mozart  (27 ianuarie 1756 - 5 decembrie 1791), botezat
ca Johannes Chrysostomus Wolfgangus Theophilus Mozart ,  fost un compozitor prolific și
influent al perioadei clasice .
Născut la Salzburg , Mozart a arătat o abilitate prodigioasă încă din cea mai fragedă
copilărie. Deja competent pe tastatură și vioară , el a compus de la vârsta de cinci ani și a cântat
înaintea regalității europene. 
La 17 ani, Mozart a fost angajat ca muzician la curtea din Salzburg, dar a devenit
neliniștit și a călătorit în căutarea unei poziții mai bune. În timp ce vizita Viena în 1781, a fost
demis din funcția sa din Salzburg. A ales să rămână în capitală, unde a obținut faimă, dar puțină
securitate financiară. În ultimii ani la Viena, el a compus multe dintre cele mai
cunoscute simfonii , concerte și opere , și porțiuni din Requiem, care a fost în mare parte
neterminat la momentul morții sale timpurii, la vârsta de 35 de ani. Circumstanțele morții sale au
fost mult mitologice.
El a compus mai mult de 600 de lucrări, multe dintre ele fiind recunoscute drept culme
ale muzicii simfonice , concertante , de cameră , de operă și de cor . Este printre cei mai mari și
mai durabil populari dintre compozitorii clasici , iar influența sa este profundă asupra muzicii de
artă occidentală ulterioară. Ludwig van Beethoven a compus primele sale opere în umbra lui
Mozart, iar Joseph Haydn a scris: „posteritatea nu va mai vedea un astfel de talent în 100 de
ani”. 
Cu Simfonia pragheză în Re major nr. 38 (1786, scrisă în trei părţi, fără menuet)
simfonismul mozartian este mai adâncit, mai frământat şi tragic. Cu această simfonie deschide
seria unor lucrări simfonice în care viaţa apare nu numai cu aspectele ei luminoase şi senine, ci
cu neliniştile, îndoielile şi chiar cu durerile ei. În special factura Andantelui median reflectă o
densă tensiune şi interiorizare.

Simfonia în Mi bemol major nr. 39 are o introducere lentă, de un dramatism agitat,

asemeni uverturii Don Juan. După acest preludiu lent şi grav, allegro-ul este construit pe o temă
de mare fluiditate melodică, cu un ritm valsant, şi o idee secundă cu accente dramatice, urmată
de un desen melodic graţios. Andantele începe cu o cantilenă lină şi încântătoare, în profilul
căreia se furişează neliniştea, care prevesteşte dezlănţuirea unei furtuni, declanşată de dialogul
dramatic între cântul liniştit al suflătorilor de lemn şi izbucnirile violente ale orchestrei. Motivul
cantilenei iniţiale se dezvoltă în imitaţii, în timp ce liniile contrapunctice cu profil melodic
de arioso întregesc tabloul dureroasei frământări. Cu alura sa majestuoasă, şi Menuetul
realizează un contrast, prin vigoarea primei secţiuni şi melodismul cald al celei secunde. Un alt
contrast se conturează între vigurosul Menuet şi Trio-ul, cu note pastoral-idilice. Mai întâi,
Finalul este expresia unei voioşii sprintene, dar pasaje mai hotărâte cu accente neprevăzute, ca şi
unele modulaţii neaşteptate, dau şi acestei părţi umbre de dramatism. Ritmul sprinten al primei
teme se îngemănează cu intonaţiile apăsătoare ale traiectului melodic şi cu repetarea ostinată a
incizei melodice ce sugerează durerea.

Dacă dramatismul acestei simfonii reiese mai ales din contraste, în Simfonia în sol minor
nr. 40 el se datorează şi dezvoltărilor. Tema iniţială poartă în ea elemente motivice apte de
dezvoltări dramatice, aşa încât repetarea celulei melodice iniţiale devine motiv de dezvoltare
chiar în expoziţie. Dezvoltarea părţii întâi ne revelează posibilităţile dramaturgiei simfonice
mozartiene, în care prevedem drumul simfonismului beethovenian. În sonorităţi camerale şi în
stil imitativ se încheagă gravul Andante, cu accente ce sugerează neliniştea. Sonorităţi masive
exteriorizează o durere înăbuşită, iar dezvoltarea, prin violente contraste, va accentua tragismul
acestei părţi. Mai simplu şi mai lapidar decât cel al simfoniei precedente este Menuetul. Fără să
aibă maiestatea dansului de curte sau robusteţea dansului popular, el zugrăveşte mai degrabă
vitalitatea unor stări sufleteşti. Doar Trio-ul aduce un element de gen, particularizant, prin
sonorităţile sale alpine. Prin contrastele sale de nuanţă, ca şi prin profilul temelor, Finalul degajă
o atmosferă de veselie, pe care o vom regăsi, peste treizeci de ani, în luminoasa Simfonie a VIII-
a de Beethoven.

Dacă Simfonia nr. 39 se caracterizează prin note tragice, iar Simfonia nr. 40 prin
frământări dureroase, ultima Simfonie în Do major nr. 41 este expresia stăpânirii şi a dominării
eului. De aceea a fost supranumită Jupiter, “stăpânul furtunii”, cum îl numeşte Homer. Fără
introducere lentă, tema principală a primei părţi conţine două elemente: expresia forţei hotărâte şi
liniştea sufletească, iar ideea a doua degajă un cald lirism. Foarte bogat în imagini este
Andantele, în care expresia duioşiei este urmată de un episod al frământării dramatice. Lirismul
senin şi încântător completează imaginea poetică a acestei emoţionante părţi, prefigurând pe
romanticul Schumann.

Ca şi cel al Simfoniei în sol minor, Menuetul îşi pierde caracterul dansant, rămânând doar
expresia graţiei şi a gingăşiei cu tente dramatice, ce dau unele reflexe dureroase. Şi aici Trio-ul
păstrează nota idilico-rustică. Utilizarea fugato-ului în expoziţia formei sonată, dă desfăşurării
Finalului un aspect mai puţin întâlnit în opera lui Mozart. Stăpânirea magistrală a tehnicii
polifonice şi utilizarea ei în contextul simfonic aduc o notă de profunzime, de grandios, şi un
pronunţat caracter eroic. Un subiect însoţit de trei contrasubiecte, care vor reveni pe parcursul
dezvoltării, dau un caracter de măreţie fluxului sonor. Finalul acestei simfonii vădeşte noi
perspective în dramaturgia simfonică, căci reluarea procedeului polifonic din muzica preclasică
nu înseamnă o epigonică modalitate de creaţie, ci un mijloc de adâncire a expresiei muzicale. Ca
şi alte mijloace schiţate doar în creaţia mozartiană, valorificarea expresivă a polifoniei în
limbajul simfonic clasic va fi realizată din plin de Beethoven.

În creaţia simfonică, Mozart a strălucit şi prin lucrări concertante. În afara Simfoniilor

concertante (pentru suflători şi cea pentru vioară şi violă), a scris un mare număr
de concerte pentru un instrument cu acompaniament de orchestră. Ca şi Haydn, Mozart adoptă
pentru concert tiparul formei de sonată, îndreptându-l nu numai spre virtuozitate, ci şi spre
expresivitate. Orchestrei îi revine rolul de a enunţa temele şi de a participa intens la dezvoltarea
lor, alături de instrumentul solist, ambii contribuind la susţinerea dramaturgiei muzicale. În
părţile lente abordează forma de lied, rondo, sonată, mai rar tema cu variaţiuni, iar finalurile sunt,
mai totdeauna, sclipitoare rondo-uri, mai rar teme cu variaţiuni sau în formă de sonată. Scrise în
vederea unor apropiate concerte şi terminate adesea în preziua execuţiei, datorită spontaneităţii
cu care au fost create, concertele au multă prospeţime melodică şi mult farmec.

https://www.youtube.com/watch?v=0sGqkMU-mGQ

https://www.youtube.com/watch?v=mVlYCpzE3tw
https://www.youtube.com/watch?v=61v2N-LMC5w

https://www.youtube.com/watch?v=xkN8UFNVVOo

Ludwig van Beethoven , 17 decembrie 1770  - 26 Martie 1827 a fost

un compozitor și pianist german . El a fost o figură crucială în tranziția dintre epocile clasice și
cele romantice din muzica clasică și este considerat unul dintre cei mai mari compozitori din
toate timpurile.
Beethoven s-a născut la Bonn , capitala Electoratului din Köln , care făcea parte
din Sfântul Imperiu Roman . Talentul său muzical a fost evident la o vârstă fragedă, și a fost
învățat aspru și intens de tatăl său, Johann van Beethoven , care a crezut că acest lucru îi va
permite să devină un copil minune ca Mozart . Ulterior a fost învățat de compozitorul și
dirijorul Christian Gottlob Neefe . 
La 21 de ani, s-a mutat la Viena și a studiat compoziția cu Joseph Haydn . Apoi,
Beethoven și-a câștigat o reputație de pianist virtuos și a fost curând curtat de Karl Alois, prințul
Lichnowsky pentru compoziții, ceea ce a avut ca rezultat Opus 1 în 1795.
Piesa a avut un mare succes critic și comercial și a fost urmată de Simfonia nr. 1 în 1800.
Această compoziție s-a remarcat prin utilizarea sa frecventă de sforzandi , schimbări bruște în
centrele tonale (care sunt neobișnuite pentru forma simfonică tradițională) și proeminente,
utilizarea mai independentă a instrumentelor de suflat.
 În 1801, el a câștigat faimă și pentru cele șase cvartete de coarde și pentru baletul The
Creatures of Prometheus .
 În această perioadă, audierea lui a început să se deterioreze, dar a continuat să conducă,
premizându- și a treia și a cincea simfonie în 1804, respectiv 1808. Starea sa s-a agravat până la
o surditate aproape completă până în 1811, iar apoi a renunțat la spectacole și apariție în public.
În această perioadă de autoexil, Beethoven a compus multe dintre cele mai admirate
opere ale sale; a șaptea lui simfonie a avut premiera în 1813, cu cea de-a doua
mișcare, Allegretto , obținând o aclamare largă de critică. 
 El și-a compus Missa Solemnis timp de mai mulți ani înainte de a se estrena înaintea
celei de-a noua sale simfonii în 1824, acesta din urmă câștigând faimă pentru a fi printre primele
exemple ale unei simfonii corale . 
 În 1826, cel de-al patrulea cvartet de coardă a fost remarcat nu numai pentru cele șapte
mișcări legate de el, jucate fără pauză și este considerată cea mai importantă piesă interpretată
înainte de moartea sa un an mai târziu.
Cariera sa este împărțită convențional în perioade timpurii, medii și târzii; perioada
„timpurie” se vede de obicei până la 1802, perioada „mijlocie” din 1802 până în 1812, iar
perioada „târzie” de la 1812 până la moartea sa în 1827.
 În timpul vieții sale, el a compus nouă simfonii , cinci concerte de pian , un concert de
vioară , treizeci și două de sonate pentru pian , șaisprezece cvartete de coarde ,
două mise și opera Fidelio . Alte lucrări, cum ar fi Für Elise, au fost descoperite după moartea sa
și sunt, de asemenea, considerate realizări muzicale istorice.
 Moștenirea lui Beethoven se caracterizează prin compozițiile sale inovatoare, incluzând
combinații inovatoare de vocale și instrumente, precum și prin lărgirea sferei sonatei, a
simfoniei, a concertului și a cvartetului, timp ce este remarcat și pentru relația grea cu
contemporanii săi .
https://www.youtube.com/watch?v=jv2WJMVPQi8&t=70s

https://www.youtube.com/watch?v=-4788Tmz9Zo

https://www.youtube.com/watch?v=9aDEq3u5huA