GHID DE BUNE PRACTICI

privind utilizarea tehnicilor

psihodramatice în activitățile
și programele educaționale
desfășurate cu deținuții

~1~
Autori:

Penitenciarul Arad
Maria-Sorina Ţogoie
Paul Popa
Liliana Anca Hurezan

Asociaţia Română de Psihodramă Clasică

Cristina Burcă

Realizare şi editare video:

Penitenciarul Arad
Marius Moţ
Ovidiu Teodorescu
Dan Ilonca

Consultanţi ştiinţifici:
Violeta Pecican Gherănescu
Psihoterapeut, formator, psiholog clinician, membru al Asociaţiei Române de
Psihodramă Clasică

Mihaela-Dana Bucuţa
Psihoterapeut, formator, profesor de psihologie la Universitatea “Lucian Blaga” Sibiu,
membru al Asociaţiei Române de Psihodramă Clasică

Jinnie Jefferies
Fondatorul Centrului de Psihodramă din Londra, co-director, psihoterapeut,
formator, coordonatorul departamentului de psihodramă din Penitenciarul Grendon

Susie Taylor
Co-fondator al Asociaţiei Britanice de Psihodramă, co-fondator al Grupului de
Psihodramă Oxford, formator, psihoterapeut

~2~
 CUPRINS
I. Argument pentru folosirea tehnicilor psihodramatice în mediul carceral

II. Informaţii generale despre psihodramă

II.1. Ce este psihodrama?
II.2. Concepte fundamentale în psihodramă

III. Principalele tehnici psihodramatice care pot fi aplicate în programe educaţionale

IV. Formarea grupurilor

IV.1. Principii
IV.2. Sarcinile coordonatorului de grup
IV.3. Scopul sesiunilor dedicate formării grupului
IV.4. Descrierea tehnicilor care pot fi utilizate
IV.4.1. Dinamizarea grupului
IV.4.2. Autoprezentarea

V. Coeziunea de grup
V.1. Ce este coeziunea de grup?
V.2. Scopul sesiunilor dedicate coeziunii de grup
V.3. Tehnici psihodramatice folosite pentru îmbunătăţirea coeziunii de grup
V.3.1. Oglinda
V.3.2. Interviul
V.3.3. Inversiunea de rol
V.3.4. Jocul de rol
V.3.5. Concretizarea
V.3.6. Introducerea unui nou membru în grup

VI. Îmbunătăţirea abilităţilor de comunicare şi insuflarea nevoii de schimbare

VI.1. Ce este comunicarea?
VI.2. Scopul îmbunătăţirii comunicării în grup
VI.3. Principiile comunicării în metoda psihodramatică
VI.4. Insuflarea nevoii de schimbare prin procesul de comunicare/
mecanismul schimbării
VI.5. Tehnici psihodramatice destinate îmbunătăţirii abilităţilor de
comunicare
VI.6. Exerciţii ce pot fi folosite pentru îmbunătăţirea abilităţilor de
comunicare şi insuflarea nevoii de schimbare
VI.6.1. Îmbunătăţirea abilităţilor de comunicare
VI.6.2. Insuflarea nevoii de schimbare

~3~
VII. Sociometria grupului
VII.1. Ce este sociometria?
VII.2. Tehnici psihodramatice ce pot fi folosite în lucrul cu grupul pentru a
evidenţia sociometria
VII.3. Exerciţii ce pot fi folosite în sociometrie

VIII. Managementul conflictelor/rezolvarea de probleme

VIII.1. Comportamente eficiente/ineficiente în managementul conflictelor
VIII.2. Tehnici psihodramatice ce pot fi folosite în managementul conflictelor
VIII.3. Exerciţii pentru managementul de conflicte

IX. Separarea de grup

IX.1. Ce este separarea de grup?
IX.2. Tehnici folosite în şedinţele destinate separării de grup
IX.3. Exerciţii care pot fi aplicate în şedinţele destinate separării de grup

Bibliografie

~4~
 I. Argument pentru folosirea tehnicilor
psihodramatice în mediul carceral
Tehnicile de psihodramă creează un context realist, în care procesul de
învăţare devine mult mai eficient. Proiectul a folosit metode de acţiune
pentru a implica direct participanţii în workshop-uri, în scopul experimentării
tehnicilor specifice şi implementării acestora în activităţile cu deţinuţii.
Iniţial, participanţii au învăţat şi exersat tehnicile psihodramatice în calitate
de membri ai grupului. Ulterior, pe parcursul dezvoltării proiectului, ei
au fost responsabili atât cu planificarea şi implementarea tehnicilor în
programele derulate în propriile instituţii, sub supervizarea trainerilor, cât
şi cu evaluarea eficienţei acestor metode.
Analizele efectuate în ţările europene indică faptul că o parte
semnificativă a populaţiei din penitenciare prezintă diferite tulburări
de natură psihologică sau comportamentală. Acestea pot fi dobândite,
reziduale sau acutizate de mediul patogen – penitenciarul.
Viaţa în închisoare este caracterizată prin limitarea semnificativă a
controlului personal, deficienţe majore în comunicare, relaţii superficiale,
distorsionate, adesea conflictuale, experienţe traumatice, dificultăţi
de exprimare a sentimentelor, gândurilor şi opiniilor. Astfel, adaptarea
constructivă la mediu devine o problemă în sine.
Pentru a-şi îndeplini rolul de a ajuta deţinuţii să devină cetăţeni
responsabili, penitenciarul nu trebuie să se limiteze doar la a ţine în custodie
deţinuţii pentru o anumită perioadă de timp, cât mai ales, trebuie să ofere
servicii educaţionale şi terapeutice adecvate. Deşi activităţile şi programele
specializate folosesc metode şi tehnici interactive, acestea nu se adresează
cu adevărat problemelor în contextul în care apar.
Prin contrast, tehnicile de psihodramă creează un mediu sigur
privind explorarea nevoilor personale, a gândurilor, sentimentelor şi
comportamentelor, fără teama de respingere sau etichetare negativă,
oferind în acelaşi timp deţinuţilor posibilitatea de a învăţa de la alţii, de a se
dezvolta personal şi de a-şi gestiona conflictele în cadrul grupului.
Folosirea tehnicilor de psihodramă cu deţinuţii duce la creşterea şanselor
acestora de schimbare, de adoptare a unor comportamente adecvate, de
restructurare cognitivă prin experimentarea unor situaţii de învăţare noi, de

~5~
asumare a unui rol şi a unei identităţi sociale acceptabile.
Activităţile creative de predare pot fi o alternativă pentru sporirea
eficienţei educaţiei în penitenciare. Mulţi deţinuţi încep o pedeapsă cu
închisoarea cu experienţe negative în ceea ce priveşte educaţia lor formală
anterioară, care, de obicei, s-a soldat cu eşec sau abandon şcolar timpuriu.
Acesta este principalul motiv pentru care mulţi deţinuţi resping ideea de a
fi implicaţi în programe formale de învăţare, susţinând adesea că, dacă nu
le-a plăcut şcoala „afară”, nu văd nici un sens în a se implica în acest gen de
activitate în penitenciar. În contrast cu metodele tradiţionale de predare,
aplicarea tehnicilor psihodramatice şi a jocurilor pedagogice contribuie la
depăşirea acestor rezistenţe. În acest fel, exerciţiile creative, care facilitează
spontaneitatea şi transmiterea de emoţii pozitive, atunci când sunt aplicate
în educaţie, permit atât învăţarea conţinutului, cât şi creşterea motivaţiei
deţinuţilor de a participa la activităţi educaţionale.
Pornind de la cele prezentate mai sus, ne permitem să afirmăm că
tehnicile psihodramatice pot juca un rol crucial în educaţie, alături de rolul
lor terapeutic, contribuind în mod eficient la crearea unui mediu de învăţare
pozitiv în penitenciare. În pofida beneficiilor sale, psihodrama nu este încă
suficient utilizată de către personalul şi voluntarii care lucrează cu deţinuţii,
din cauza lipsei de informare în domeniu.
Această nevoie de formare a personalului şi a voluntarilor din penitenciare
a stat la baza iniţierii proiectului Psychodrama and Creative Education in
Prison, finanţat în cadrul Programului de Învăţare pe Tot Parcursul Vieţii
– Parteneriate pentru Învăţare GRUNDTVIG (ID European: 2013-1-RO1-
GRU06-29488 1). Proiectul s-a derulat în perioada 2013–2015, reunind ca
parteneri instituţii corecţionale şi organizaţii neguvernamentale implicate
în educaţia adulţilor din penitenciare:
• Penitenciarul Arad – România
• Consorzio Tartaruga Società Cooperativa Sociale – Italia
• Service pénitentiaire d’insertion et de probation du Val d’Oise –
Franţa
• Panevėžio apygardos probacijos tarnyba – Lituania
• HMP Grendon Underwood – U.K.
Activităţile de formare în tehnici psihodramatice au fost susţinute de
trainerii acreditaţi ai celor două şcoli de psihodramă partenere în proiect:
Asociaţia Română de Psihodramă Clasică (România) şi London Centre for

~6~
Psychodrama Individual & Group Psychotherapy (Marea Britanie).
Obiectivele de învăţare vizate în proiect au fost următoarele:
• Dezvoltarea cunoştinţelor şi abilităţilor personalului şi ale voluntarilor
din instituţiile partenere, în domeniul psihodramei.
• Organizarea unor sesiuni practice multidisciplinare pentru a facilita
schimbul de informaţii şi de bune practici în psihodrama pedagogică.
• Testarea şi aplicarea abordărilor inovative în educaţia formală şi non–
formală, în cadrul grupurilor educaţionale din penitenciare.

Unul dintre rezultatele proiectului este acest ghid de bune practici care
oferă specialiştilor şi voluntarilor posibilitatea dobândirii de cunoştinţe
şi abilităţi practice în ceea ce priveşte utilizarea unor tehnici simple
de psihodramă în activităţile educaţionale cu deţinuţii. Manualul are
ataşat un material video, în care sunt exemplificate principalele tehnici
psihodramatice descrise.

~7~
~8~
 II. INFORMAŢII GENERALE DESPRE
PSIHODRAMĂ
II.1. Ce este psihodrama?

Psihodrama este o metodă de psihoterapie şi consiliere dezvoltată

de Jacob Levi Moreno, psihiatru de originie română, unul dintre cei mai
cunoscuţi pioneri ai psihoterapiei de grup. Jacob Levy Moreno s-a născut
în 18 mai 1889, în Bucureşti (România) şi a emigrat în Statele Unite în anul
1925, unde a început să profeseze. În autobiografia sa, Moreno scria: ”doar
în New York, unde naţionalităţile se amestecă, în această vastă metropolă,
liberă de noţiuni preconcepute puteam să fiu liber să studiez sociometria
grupului aşa cum am şi făcut-o.”
Ulterior, Moreno a activat în cadrul Universităţii Columbia, precum şi
la Şcoala pentru cercetare în domeniul ştiinţelor sociale. În 1932 acesta a
fost primul care a introdus psihoterapia de grup Asociaţiei Americane de
Psihiatrie. În următorii 40 de ani de activitate, el a dezvoltat şi introdus în
literatura de specialitate teoria relaţiilor interpersonale, precum şi o serie
de instrumente folosite în ştiinţele sociale: sociodrama, psihodrama şi
sociometria. În monografia sa el a explicat cum a dezvoltat aceste discipline
pentru a contracara „materialismul economic al lui Marx, materialismul
psihologic al lui Freud, precum şi materialismul tehnologic”, din era
industrială.
Moreno a murit în New York, în anul 1974, la vârsta de 84 de ani, fiind
considerat unul dintre cei mai proeminenţi oameni de ştiinţă din domeniul
ştiinţelor sociale.
Psihodrama explorează prin acţiune problemele individului, permite
aducerea în prezent, printr-o reprezentaţie scenică, a evenimentelor
trecute, prezente şi viitoare, creând posibilitatea înţelegerii şi procesării
conflictelor, situaţiilor şi sentimentelor, modificarea atitudinii faţă de
acestea şi identificarea unor noi modalităţi de adaptare. Astfel, psihodrama
nu modifică trecutul şi nu transformă un părinte abuziv şi nici un context
conflictual, însă poate influenţa atitudinea protagonistului faţă de aceste
experienţe şi modul în care ele sunt integrate în personalitatea acestuia,
permiţând asimilarea şi exersarea unor tehnici adecvate de management
emoţional şi comportamental.
Psihodrama este prin excelenţă o metodă de lucru în grup, în care
oamenii află ce înseamnă să înveţi prin a face. Se desfăşoară într-un loc

~9~
special amenajat, în care un anumit spaţiu circular va deveni o „scenă’’ (care
se poate delimita printr-o mochetă cu un diametru de 2-3 metri), un alt
spaţiu, separat, va deveni „auditoriul”, iar un loc aflat la o oarecare înălţime
se poate constitui în „balcon” (poate fi un scaun, un podium etc). Luminile
colorate, recuzita care cuprinde diferite obiecte (perne, eşarfe ş.a.m.d.) vor
dota spaţiul special amenajat pentru sesiunile de psihodramă.
Grupul de psihodramă creează o atmosferă prietenoasă şi stimulatoare,
care îndeamnă persoana să se exprime prin a pune în scenă diferite
dimensiuni ale vieţii sale. În acest grup, fiecare persoană devine agent
terapeutic pentru ceilalţi membri.
Redând viaţă pe scena situaţiilor problematice, psihodrama facilitează
stabilirea unui echilibru mai armonios între exigenţele intrapsihice
şi cerinţele realităţii, prin redescoperirea şi antrenarea resurselor de
spontaneitate şi creativitate ale persoanei.
Omul devine actorul propriei vieţi, un scenariu care se scrie în vivo. Scena
devine spaţiul în care se pun în acţiune conţinuturile lumii interne. Aici
individul se întâlneşte cu resursele, îndoielile, dorinţele, blocajele şi visele
sale, pe care le explorează într-un cadru securizant.
Psihodrama intervine în mod esenţial asupra relaţiilor; prin tehnicile
sale specifice metodelor de acţiune (dublul, inversiunea de rol, oglinda,
solilocviul, sociometria), ea produce o restructurare a modurilor
disfuncţionale de “a fi” în raport cu ceilalţi, provoacă persoana să descopere
răspunsuri noi la o anume situaţie şi să devină o fiinţă autonomă şi spontană.
Psihodrama clasică, ca şi proces de grup, debutează cu etapa de încălzire
care cuprinde o serie de activităţi destinate să stimuleze relaţiile emoţionale
pozitive şi spontaneitatea participanţilor; în urma acestor activităţi, se
identifică o temă a grupului şi se alege protagonistul.
Urmează etapa de acţiune, în care terapeutul şi întregul grup sunt puşi „în
slujba” protagonistului, care îşi explorează şi îşi clarifică aspecte ale propriei
vieţi, se eliberează de tensiunea emoţională şi găseşte noi modalităţi de a
integra insight-urile. Sesiunea se încheie printr-un moment de participare
a auditoriului, în care membrii grupului îşi exprimă emoţiile, gândurile şi
aspectele din propria viaţă, evocate de reprezentaţia scenică. Această
„împărtăşire” are un important rol integrativ pentru protagonist, stimulând
în acelaşi timp şi sentimentul de susţinere şi acceptare din partea grupului.
Prin utilizarea acestor elemente terapeutice, psihodrama implementează
tehnici specifice de intervenţie într-un mediu securizant, prin stimularea
permanentă a spontaneităţii şi a creativităţii persoanei, ca şi premize ale
dezvoltării armonioase şi ale vindecării.

~ 10 ~
 II.2 Concepte fundamentale în psihodramă:

• Scena
Scena constituie centrul teatrului de psihodramă şi spaţiul terapeutic
care, prin caracteristicile sale, ajută individul în concretizarea propriilor
conţinuturi mentale (situaţii de viaţă, relaţii semnificative, părţi ale sinelui
etc.) şi exprimarea spontană a rolurilor sale.

• Construirea scenei
Scena în psihodramă este constituită dintr-un spaţiu circular ce conţine
obiecte şi persoane care, prin situarea lor, stimulează protagonistul să
aducă în prezent acele imagini pe care le va clarifica prin experienţa
psihodramatică.

• Directorul sau terapeutul (facilitatorul)

Directorul de psihodramă este persoana care conduce sesiunea de
psihodramă şi direcţionează protagonistul în exploatarea conţinuturilor
sale interne. Termenul de director exprimă rolul activ care caracterizează
prezenţa sa în interiorul unei sesiuni.

• Protagonistul
Protagonistul este persoana care exprimă pe scenă propria sa realitate.
Acest cuvânt subliniază ideea locului central pe care persoana îl ocupă în
psihodramă, drept purtătoare a unui indiscutabil adevăr subiectiv.

• Eul auxiliar
Se referă la orice membru al grupului care a fost ales de protagonist
pentru a juca un rol în reprezentaţia psihodramatică ce se desfăşoară.

• Auditoriul
Membrii grupului care nu sunt implicaţi direct în reprezentaţia
psihodramatică au rezervat un spaţiu adiacent scenei, care le permite să
urmărească acţiunea şi să treacă uşor în rolul de eu auxiliar, atunci când
este necesar.

~ 11 ~
 • Semirealitatea
Metodologia psihodramatică prevede stabilirea pe scenă a unei realităţi
ce se naşte din interioritatea noastră şi care se numeşte semirealitate: este
doar o parte realitate pentru că este fictivă în construirea sa obiectivă (scena
jucată), dar adevărată în emoţiile care apar.
Semirealitatea este construită ca un joc, după reguli consimţite. Ea va fi
pe măsura capacităţilor de răspuns ale persoanelor implicate, într-un mod
ce favorizează un comportament spontan, adică inventat atunci şi acolo,
dar adecvat.

• Spontaneitatea
Spontaneitatea stimulează transformarea realităţii, ruperea schemelor şi
evitarea cristalizărilor; conduce la confruntarea cu riscurile schimbării. Din
acest motiv, se află în opoziţie cu tendinţa de conservare securizantă, atât
individual, cât şi social. Persoana poate fi ajutată să ia contact cu propria
spontaneitate, fără să o simtă ca o forţă explozivă şi periculoasă, ci ca o stare
pozitivă, în care poate să trăiască fără a se pierde.

• Tele
Tele se constituie drept cea mai simplă unitate de sentiment, transmisă
de la un individ la altul. El este expresia tendinţei naturale a fiinţei umane
de a se pune în relaţie emoţională cu ceilalţi. Calitatea emoţiilor care există
în această legătură invizibilă conferă caracteristica atracţiei sau respingerii
într-o gradualitate diferită, de la maxim spre minim, până la indiferenţă (ce
exprimă absenţa de tele). O relaţie de atracţie presupune un tele pozitiv, iar
una de respingere – unul negativ.
Termenul tele cuprinde ceea ce se exprimă în mod obişnuit prin
cuvinte diverse: empatie reciprocă, comunicare emoţională în dublu sens,
sensibilitate faţă de o persoană care trăieşte emoţii variate, căldură afectivă,
punte afectivă.

• Conceptul de rol
În psihodramă rolul este văzut ca o formă de a fi, de a răspunde unei
situaţii în care fiecare individ se regăseşte la un moment dat. Rolul întruneşte
atât elemente personale, cât şi sociale.
Dinamica rolurilor aduce o serie de beneficii, deoarece se adresează
tuturor dimensiunilor existenţei umane.
~ 12 ~
 III. PRINCIPALELE TEHNICI PSIHODRAMATICE
CARE POT FI APLICATE ÎN PROGRAMELE
EDUCAŢIONALE

• Autoprezentarea
Tehnica prezentării este aplicată membrilor grupului, care sunt invitaţi să
se “arate” colegilor. Autoprezentarea constituie modalitatea de cunoaştere
a aspectelor unei persoane şi este realizată, de obicei, în momentele care
preced activitatea propriu-zisă de lucru cu grupul.

• Inversiunea de rol
Inversiunea de rol este tehnica centrală a psihodramei care permite ca
o persoană (membru al grupului) să îşi asume, pentru un anumit timp,
rolul unui “altul“. Acesta este de obicei o persoană reală, dar poate fi şi
personificarea unui obiect, a unei idei, a unei fantezii, a unui simbol, a unei
părţi din sine.

• Jocul de rol
Jocul de rol reprezintă un act intenţionat şi oarecum experenţial, care nu
implică autenticitate în întregime, în sensul în care protagonistul, aflat în
locul altcuiva, proiectează în acţiunile sale parte din propriile conţinuturi
interne.

• Interviul
Interviul permite explicitarea anumitor conţinuturi mentale (imagini,
gânduri, afecte, dorinţe, etc.), care se pretează a fi transformate în
reprezentaţie scenică. Acesta poate fi realizat în mod direct, de către
directorul grupului sau de către membrii grupului.

• Concretizarea
Concretizarea este o tehnică psihodramatică prin care protagonistul face
perceptibilă lumea internă într-o lume fizică, externă. Această exteriorizare
a sentimentelor pune protagonistul în situaţia de a trata cu ele mai degrabă

~ 13 ~
decât de a le suporta. Concretizarea este posibilă pentru că individul nu
dispune doar de cuvinte pentru a-şi exprima lumea internă, el poate
construi o situaţie care să arate o imagine a sa, utilizând propriul corp,
spaţiul înconjurător, obiectele, relaţiile cu persoanele prezente pe scenă.

• Dublul
Dublul este una din tehnicile fundamentale utilizate în psihodramă.
El constă în “a da voce” sentimentelor pe care protagonistul nu reuşeşte
să le spună din diverse motive: timiditate, ruşine, inhibiţie, angoasă,
sentiment de vinovaţie, educaţie. Tehnica cere intervenţia unei persoane
care să joace rolul de dublu, de obicei un membru al grupului din auditoriu
care, trăind un puternic sentiment de identificare cu protagonistul, se
oferă şi se poziţionează alături de el pentru a funcţiona ca un alter ego.
Acesta exprimă cu voce tare gândurile, dorinţele, sentimentele pe care
protagonistul nu poate să le verbalizeze. Uneori directorul este cel care
dublează protagonistul, dar aceasta este bine să se întâmple cu măsură,
dat fiind faptul că directorul nu trebuie să depăşească anumite limite în
identificarea cu protagonistul.
În cazul dublului, individul îşi îmbogăţeşte reprezentarea despre sine
prin orientarea atenţiei asupra lumii sale interne.

• Oglinda
Oglinda este o tehnică care permite distanţarea de propria persoană
prin ieşirea de pe scena psihodramatică şi preluarea perspectivei unei
alte persoane, fie prin ochii altcuiva care este martor la reprezentaţia sa,
fie urmărind (de exemplu de la balcon) propria sa reprezentaţie, jucată de
eurile auxiliare.
În cazul oglinzii individul priveşte în afara sa, pentru a constata cum este
perceput de ceilalţi. Funcţia de oglindă apare ulterior, odată cu maturizarea
structurilor cognitive, necesare în formarea experienţei asupra lumii interne
şi a celei externe. De asemenea, aceasta se activează şi în cadrul unui grup,
unde comportamentul fiecăruia exprimă şi percepţia pe care aceştia o au
asupra celorlalţi.

~ 14 ~
 • Amplificarea
Amplificarea este o tehnică ce urmăreşte să accentueze la nivelul
structurii bazale a protagonistului emoţiile specifice: furia, bucuria, invidia,
plictiseala, ura, ruşinea, astfel încât acestea să apară şi să se distingă într-un
context emoţional care anterior părea opac şi nediferenţiat.
Tehnica poate fi folosită în două feluri:
-- Persoana este rugată să-şi amplifice emoţia respectivă, folosind
expresia corporală, vocea, intonaţia, mimica, gestica, postura;
-- Ceilalţi membri ai grupului, fie că sunt Eu-ri auxiliare sau
auditoriu, acţionează în concordanţă cu instrucţiunile
directorului.

• Solilocviu
Tehnica psihodramatică presupune un dialog cu propria persoană,
protagonistul dând astfel libertate de exprimare tuturor gândurilor care îi
traversează mintea, fără a pune bariere logice. În acest fel, emoţiile sunt
aduse în prim plan şi persoana se poate conecta la ele.
Folosirea solilocviului este utilă atunci când este important să se cunoască,
înainte de toate, reprezentarea protagonistului asupra situaţiei care trebuie
arătată, mai degrabă decât elementele descriptive ale persoanei sale. Un
solilocviu eficace presupune existenţa unui bun nivel de încălzire, care să
permită conţinuturilor emotive să se traducă uşor în expresii verbale. Se
obţine, astfel, o prezentare a ”feţei interne” a protagonistului în acel moment:
Simt că…mă gândesc la... Este un discurs solitar, ca şi cum persoana ar vorbi
cu sine, cu voce tare.

• Scaunul auxiliary
În psihodramă se vorbeşte de această tehnică atunci când se utilizează
un scaun ca element “auxiliar“, care ajută protagonistul să dezvolte acţiunea
psihodramatică. Scaunul ocupă un spaţiu bine definit pe scenă, un spaţiu
care trebuie umplut de un interlocutor imaginar în cazul “scaunului gol“, de
protagonist în cazul “scaunului înalt”.

~ 15 ~
 • Sociometria
Sociometria este constituită din ansamblul tehnicilor care fac
reprezentabile (şi perceptibile într-un mod bine definit) forţele de atracţie
(tele pozitiv) şi cele de respingere (tele negativ) care se produc între membrii
grupului. Sociometria poate fi grafică şi de acţiune.

• Proiecţia în viitor
Proiecţia în viitor reprezintă o modalitate de lucru care merită o atenţie
particulară. Ea se caracterizează prin punerea protagonistului într-o
situaţie în care fiecare eveniment trebuie inventat şi care nu se referă la o
experienţă deja trăită sau la un fapt întâmplat, ca şi în cazul conţinuturilor
unei psihodrame care se referă la trecut.

• Întâlnirea
Tehnica este utilizată pentru a realiza o întâlnire autentică între două
părţi, astfel încât acestea să fie deschise înspre a privi realitatea celuilalt.
Întâlnirea din psihodramă se bazează pe faptul că a vorbi în mod direct
cu o persoană este mult mai eficient decât a povesti despre ce ar putea
persoana să spună.
Tehnicile folosite în întâlnire sunt inversiunea de rol şi scaunul auxiliar.

• Balconul
Este parte din amenajarea psihodramatică, alături de scenă şi auditoriu,
situat în afara scenei, dar la un nivel mai sus pentru a oferi o perspectivă mai
diferită asupra acţiunii care se petrece pe scenă.
Balconul oferă o perspectivă mai detaşată şi globală, care poate fi
folositoare şi poate declanşa schimbarea.

~ 16 ~
 IV. FORMAREA GRUPURILOR
IV.1. Principii
În procesul de formare a grupului trebuie respectate anumite principii
de bază:
• Principiul comunicării intersubiective – presupune acordarea pentru
fiecare participant în parte a unui “timp al său” în care să se exprime;
• Principiul parităţii şi al confidenţei – crearea unui climat în grup, prin
secvenţe de acţiuni, care să provoace un sentiment de valorizare şi
de încredere, dorinţa de intimitate, curajul de a experimenta pentru
fiecare participant în parte;
• Principiul stabilirii legăturilor de tele pozitiv – crearea unui cadru care
să poată oferi o relaţie de atracţie reciprocă între membrii grupului;
• Principiul sentimentului de apartenenţă la grup – realizarea coeziunii şi
a unui climat de grup constructiv.

IV.2. Sarcinile coordonatorului de grup

Coordonatorul unui program trebuie să ţină cont de următoarele
aspecte:
-- să pregătească acţiunea, negociată împreună cu membrii grupului;
-- să pregătească spaţiul acţiunii sau scena pe care se desfăşoară
sesiunea;
-- să determine interacţiuni ce se desfăşoară între două polarităţi bine
definite (rolul şi contrarolul) în interiorul unui context semnificativ;
-- să permită individului să se exprime fără riscul de a fi judecat, ci cu
sentimentul că ceea ce exprimă va fi respectat în grup ca adevărul
său subiectiv;
-- să favorizeze forme de acţiune care mobilizează individul atât la nivel
corporal, cât şi emoţional şi reflexiv;
-- să identifice mesajele participanţilor, atât pe cele non-verbale, cât şi
pe cele verbale;
-- să dea individului senzaţia de surpriză, ceva nou care, în loc să pară
periculos şi să îl blocheze, îl face curios, stimulându-l să găsească pe
loc o formă de răspuns;
-- să furnizeze individului percepţia că se găseşte într-un mediu
favorabil lui (grupul de psihodramă), disponibil/dispus să-l susţină în

~ 17 ~
 orice situaţie;
-- să stimuleze individul ca, în acţiune cu ceilalţi, să recunoască
înăuntrul său sentimentele reale care tind să-l apropie de ceilalţi sau
să-l îndepărteze de ei, şi să le poată exprima în mod adecvat;
-- să dea sarcini individului astfel încât să-l implice în acţiune, dar să îi
inducă şi momente de auto-observare;
-- să îndemne individul să îmbogăţească grupul cu propriile conţinuturi
mentale, prin exprimarea lumii sale interioare;
-- să ţină cont de dinamica grupului.

IV.3.Scopul sesiunilor dedicate formării grupului:

Sesiunile de formare a grupului urmăresc activarea cunoaşterii reciproce
între participanţi şi modificarea relaţiilor în relaţii de tele pozitiv.

IV.4.Descrierea tehnicilor care pot fi utilizate:

O sesiune de grup este împărţită în mod obişnuit în trei părţi: timpul
grupului, timpul fiecărui participant şi timpul participării finale. În fiecare
din aceste faze, directorul facilitează interacţiunile între membrii grupului.
În cadrul interacţiunilor, individul se află atât în condiţia de realitate, cât
şi în cea de semirealitate, dezvoltând roluri care îl transformă în creatorul
propriei sale existenţe.

IV.4.1. Dinamizarea grupului

Procesul de dinamizare urmăreşte activarea participanţilor pe cele trei
paliere: fizic, mental şi afectiv, presupunând interacţiuni, nu doar verbalizări.

§ Luarea pulsului grupului şi dinamizarea fizică:

Scop: identificarea stării de spirit a grupului, egalizarea, activarea fizică,

scăderea anxietăţii şi stimularea spontaneităţii.

Exerciţiul nr. 1:

Indicaţii metodologice/Consemn:
1. Fiecare participant, pe rând, exprimă non-verbal starea sa de spirit şi
numeşte un coleg care îi repetă postura şi verbalizează trăirea exprimată
~ 18 ~
de aceasta. Ulterior, participantul va spune grupului adevărul său subiectiv,
adică starea sa de spirit din acel moment. (exemplificat video)
Variaţiuni: participanţii îşi pot exprima starea de spirit şi printr-un sunet
sau onomatopee, asociind-o cu o culoare sau cu un animal etc.

2. Fiecare dintre participanţi va propune, pe rând, câte un joc care să

implice toţi membrii grupului. La final, se va sonda din nou starea de spirit
a grupului.
Variaţiuni: participanţilor li se poate impune un anume joc care să îi
implice pe toţi, sau fiecare dintre ei poate să imprime o mişcare grupului
etc.

Exerciţiul nr. 2:

Scop: identificarea stării de spirit iniţiale a grupului şi egalizarea nivelului

energetic.

Materiale necesare: 3 eşarfe de diferite culori;

Indicaţii metodologice/Consemn:
1. Toţi participanţii sunt invitaţi pe scenă. Din 3 eşarfe colorate este sugerată
o scală cu 3 nivele energetice (minim, mediu, maxim); fiecare participant se
poziţionează în dreptul unei eşarfe, în funcţie de cât de dinamic se simte.
2. Li se cere participanţilor cu nivel energetic maxim să facă ceva pentru
a-i dinamiza şi mai mult pe cei cu nivel energetic mediu. Ulterior, cei cu nivel
energetic mediu vor trebui să facă şi ei ceva pentru a-i dinamiza şi pe cei cu
nivel energetic scăzut.
3. Aşezaţi în cerc, fiecare participant va împărtăşi celorlalţi cum se simte
şi va impune grupului o mişcare în concordanţă cu starea sa de spirit.

IV.4.2. Autoprezentarea

Acest moment trebuie să respecte principiul intersubiectivităţii.

Scop: cunoaşterea membrilor grupului, stimularea disponibilităţii de a

se dezvălui şi de a asculta adevărul celorlalţi.

~ 19 ~
 Exerciţiul nr. 1:

Indicaţii metodologice/Consemn:
1. Grupul este dispus în semicerc, iar fiecare participant, pe rând, se va
aşeza pe un scaun central şi va vorbi despre el, respectând consemnul de a
sublinia calităţile, hobby-urile şi preocupările pe care le are.
2. Ulterior, acesta va alege 2 colegi din grup care să îi adreseze câte o
întrebare, la care va răspunde. (exemplificat video)

Exerciţiul nr. 2: ”Povestea numelui”

Indicaţii metodologice/Consemn:
1. Fiecare participant îşi spune numele şi un scurt istoric al acestuia, dacă
se identifică sau nu cu numele primit, cum ar fi vrut să se numească etc.
2. Ulterior, fiecare se adresează pe nume unui alt coleg şi îi spune acestuia
o caracteristică personală.

Exerciţiul nr. 3:

Indicaţii metodologice/Consemn:
Membrii grupului stau în picioare în cerc şi o persoană este rugată să
păşească în mijlocul cercului şi să îşi spună o calitate. Toţi membrii grupului
care se identifică cu respectiva calitate vor păşi şi ei la rândul lor în mijlocul
cercului. Exerciţiul se repetă până fiecare membru al grupului a avut prilejul
să se prezinte.

~ 20 ~
 V. COEZIUNEA DE GRUP
V.1. Ce este coeziunea de grup?

Chiar dacă coeziunea începe să se manifeste într-un stadiu de început al

grupului, ea devine un element cheie al procesului de intervenţie. Dacă s-a
reuşit instalarea sentimentului de încredere şi conflictele sau sentimentele
negative au fost depăşite, atunci se poate vorbi despre existenţa coeziunii
de grup.
Atunci când se instalează coeziunea într-un grup, persoanele se deschid
la un nivel mai profund şi sunt pregătite să destăinuie experienţe dureroase
şi să îşi asume riscurile de a le înfrunta.
Coeziunea implică sentimentul de apartenenţă la grup, de incluziune şi
solidaritate. Ea este rezultatul tuturor forţelor care există între membri şi care
îi determină să îşi dorească să rămână în grup. Prin intermediul coeziunii,
participanţilor li se oferă posibilitatea să experimenteze acceptarea şi
confortul, sentimentul de a fi apreciat şi susţinut de grup. Coeziunea asigură
grupului impulsul de a merge mai departe şi reprezintă garanţia succesului
intervenţiei.

V.2. Scopul şedinţelor destinate îmbunătăţirii coeziunii de grup

• Instalarea sentimentului de apartenenţă şi incluziune în grup;
• Aprofundarea nivelului de intervenţie.

V.3. Tehnici psihodramatice folosite pentru îmbunătăţirea

coeziunii de grup

V.3.1. Oglinda

Scop: crearea şi întărirea relaţiilor de tele pozitiv.

Exerciţiul nr. 1:

Indicaţii metodologice/Consemn: Fiecare participant alege o persoană

din grup pe care doreşte să o cunoască mai bine. În grupuri de câte doi, pe

~ 21 ~
rând, fiecare adoptă o postură pe care partenerul său trebuie să o imite ca
într-o oglindă. Apoi, cel care a adoptat postura aleasă se va privi ca într-o
oglindă şi îi va spune partenerului său: “Acum mă văd… şi îmi place la mine
faptul că …”, iar cel care a imitat postura va spune “Îmi place la tine …”.
Ulterior se inversează rolurile. (exemplificat video)
Variaţiuni: Fiecare participant, pe rând, spune fiecărui membru al
grupului “Acum te văd…”, “Îmi place la tine…”

Exerciţiul nr. 2:

Indicaţii metodologice/Consemn:
Aşezaţi în cerc, prin regula catenei, fiecare membru al grupului spune
ceva important despre el. Ulterior, alege o persoană din grup de la care să
afle ce apreciază acesta la el şi o persoană care să îi spună un defect.

V.3.2. Interviul

Scop: cunoaşterea membrilor grupului.

Exerciţiu:

Indicaţii metodologice/Consemn:
Participanţii sunt împărţiţi în subgrupe, formate din participanţii care se
cunosc cel mai puţin între ei. Fiecare participant are la dispoziţie 5 minute
pentru a vorbi despre el, dar respectând consemnul de a răspunde la câte 3
întrebări puse de membrii subgrupului.
La final, fiecare subgrupă va alege câte un element semnificativ pentru
fiecare membru, pe care îl va prezenta în grupul mare, reunit. (exemplificat
video)
Tehnica interviului este un preambul pentru inversiunea de rol.

V.3.3. Inversiunea de rol

Scop: culegerea de “noi adevăruri”, acţionând şi depăşind în mod natural

blocaje emotive şi prejudecăţi cognitive, chiar deja cristalizate.

~ 22 ~
 Exerciţiul nr. 1:

Indicaţii metodologice/Consemn:
Participanţii vor fi împărţiţi în subgrupe de câte doi membri, unul va fi A,
iar celălalt va fi B. Fiecare dintre ei va avea la dispoziţie câte 3 minute pentru
a vorbi despre el partenerului său.
Ulterior, la semnalul directorului, cei doi vor schimba locul între ei, astfel
că A va deveni B şi B va deveni A. Pe rând, aceştia se vor prezenta grupului
mare şi vor răspunde la diferite întrebări adresate de director.
După ce fiecare s-a prezentat în inversiune, la semnalul directorului, vor
schimba din nou locurile între ei, revenind la poziţia iniţială şi redevenind
ei înşişi.
Fiecare participant va avea dreptul la adevărul propriu – “Ce este adevărat
din ceea ce s-a spus despre mine?”, “Aş dori să mai adaug că…” (exemplificat video)

Exerciţiul nr. 2: Inversiune de rol cu o persoană

semnificativă

Indicaţii metodologice/Consemn:
Aşezarea participanţilor se va face în formă de semicerc, iar în faţă vor fi
poziţionate două scaune goale.
Participanţilor li se va cere să identifice persoana cea mai importantă din
viaţa lor în acest moment.
Pe rând, fiecare se va aşeza pe unul din scaune şi, la semnalul directorului,
va trece pe scaunul gol, devenind persoana semnificativă aleasă.
Directorul va face un interviu “persoanei semnificative” care va vorbi
despre participant.
La final, participantul va redeveni el, aşezându-se pe scaunul iniţial, şi va
spune ceva important pentru el, pe care l-a descoperit sau cu care a rămas
în urma inversiunii de rol cu persoana semnificativă. (exemplificat video

Exerciţiul nr. 3: Inversiunea de rol cu un obiect

Scop: cunoaşterea celuilalt.

Indicaţii metodologice/Consemn: Grupul este rugat să aleagă trei
persoane mai puţin cunoscute din grup care să devină protagonişti.
~ 23 ~
Restul grupului vor fi observatori. Protagoniştii se aşează pe un scaun, în
centrul cercului, iar lângă fiecare dintre ei se plasează câte un scaun gol.
Ei sunt rugaţi să aşeze un obiect personal pe scaunul gol şi apoi să intre în
inversiune de rol cu acel obiect, prin schimbarea locului pe scaune.
Directorul face un scurt interviu cu obiectul (Bună, tu eşti ceasul lui x şi
astăzi eşti special pentru că poţi vorbi. De când eşti împreună cu x? Cum
v-aţi cunoscut? Cât de bine se pricepe x la managementul timpului? Se
îngrijeşte bine de tine? Cum este el ca persoană?).
După ce toate obiectele sunt intervievate în inversiune de rol, se va face
reinversiune şi protagoniştii vor vorbi despre experienţa lor. Observatorii
sunt rugaţi să adauge sau să comenteze pe marginea a ceea ce s-a spus.
(exemplificat video)
Tehnici folosite: inversiunea de rol cu un obiect şi solilocviul.

Exerciţiul nr. 4: Tipuri de roluri

Scop: identificarea tipurilor de rol pe care o persoană poate să le îndeplinească.

J.L.Moreno a descris rolul ca având trei forme: somatic, social şi

psihodramatic.
• Rolurile somatice includ activităţi simple, ca mâncatul, dormitul, stilul
vestimentar.
• Rolurile sociale includ ocupaţia, situaţia economică, clasa socială,
etnia, sexul şi rolurile familiale.
• Rolurile psihodramatice includ atitudinile şi comportamentele
complexe, cum ar fi: fanteziile, personajele imaginare, persoanele din
amintiri sau visele.
În psihologie, dinamica de rol are o serie de beneficii. Această dinamică
de rol este un termen holistic şi se referă la toate dimensiunile experienţei
umane. Limbajul folosit este unul simplu şi poate fi înţeles de persoane
fără pregătire în domeniul psihologiei. Din aceste considerente, dinamica
de rol este un instrument folosit în prezentarea principiilor psihologice
în contexte educaţionale. Doar prin simpla verbalizare a interacţiunilor,
atitudinilor şi expectanţelor, oamenii se pot distanţa de rolurile pe care le
joacă şi pot deveni, astfel, mai obiectivi.
Indicaţii metodologice/Consemn: Participanţii sunt rugaţi să îşi

~ 24 ~
identifice acele roluri pe care le simt benefice, utile şi confortabile, dar şi
acele roluri care le dăunează în prezent.
Pe rând, fiecare participant va deveni protagonist. Acesta va fi rugat
să aşeze trei scaune care să reprezinte cele trei roluri menţionate mai sus
(somatic, social şi psihodramatic) şi să se aşeze, pe rând, pe acestea, vorbind
despre sine în respectivul rol:
¤¤ În acest rol, mă simt foarte …
¤¤ Acest rol mă ajută în viaţa mea de zi cu zi să ….
¤¤ Acest rol îmi dăunează pentru că …
¤¤ Aş vrea să schimb la acest rol faptul că …

Observaţii: În timpul derulării acestui exerciţiu, facilitatorul poate încuraja

şi ajuta participantul să îşi examineze propriile roluri, să şi le re-negocieze,
să încerce modalităţi diferite de a le juca, să ia în considerare rolurile conexe,
precum şi pe cele opuse etc.
Ideea lui Moreno a fost aceea că utilizarea conceptului de rol încurajează
oamenii să devină mai conştienţi de sine şi mai creativi în modul în care îşi
gestionează propriile roluri.
Una din tehnicile fundamentale care exprimă principiile dinamicii de rol este
inversiunea de rol. Această tehnică este un instrument eficient de dezvoltare a
comunicării empatice.

V.3.4. Jocul de rol

Scop: stimularea empatiei, deprinderea unor noi direcţii de acţiune şi

gândire, reducerea egocentrismului.

Exerciţiul nr. 1: Joc de rol pe tema violenţei, folosind cartonaşe

cu roluri

Indicaţii metodologice/Consemn:

Sarcina grupului va fi aceea de a simula o dezbatere publică pe tema

violenţei din comunitatea locală şi identificarea de soluţii pentru atenuarea
acesteia. Rolurile ce se vor interpreta sunt: părinţi, profesori, mentori,
lucrători ai ONG-urilor, poliţişti, asistenţi sociali, primar, doctor etc.

~ 25 ~
 Pentru distribuirea rolurilor se va proceda astfel: fiecare rol va fi scris pe
un cartonaş şi aşezat pe podea. Fiecare participant se va aşeza în dreptul
cartonaşului cu rolul dorit. Fiecare rol va trebui să fie ales, dar un singur
rol poate avea mai mulţi participanţi. Se vor constitui astfel subgrupe care
să interpreteze un anumit rol, în cadrul dezbaterii publice. Întâlnirea va fi
moderată de lucrătorul ONG-ului.
La final, participanţii vor ieşi din rolurile pe care le-au avut, vor vorbi
despre experienţele trăite şi vor sublinia lucrurile pozitive pe care le-au
identificat cu această ocazie.

Exerciţiul nr. 2: Istoricul comportamentelor deviante

Indicaţii metodologice/Consemn: Participanţii sunt rugaţi să creeze

un personaj, pornind de la istoricul lor infracţional, fie că se referă la abuzul
de substanţe/alcool, comportamentul agresiv sau violenţa domestică.
Aceştia sunt împărţiţi în 3 subgrupe şi sunt rugaţi să aleagă unul dintre
comportamentele deviante prezentate, iar mai apoi să pună în scenă
un moment, alegând unul dintre titlurile următoare: Conflictul/ Străinul/
Familia.
Directorul va intervieva fiecare personaj (în rol), încurajând ceilalţi
participanţi să facă dubluri constructive sau să joace rolurile de pe scenă.
Auditoriul poate oferi soluţii pe care să le şi pună în scenă prin joc de rol
(Teatrul Forum).
La final grupul va reflecta asupra eficienţei soluţiilor găsite.

Observaţii: În funcţie de tematica programului educaţional, facilitatorul

poate crea diferite scenarii/situaţii care să fie semnificative pentru stilul de
viaţă/experienţele trăite de participanţi sau tema de lucru a grupului. Scenariile
vor fi prezentate grupului, urmând ca membrii să îşi asume fiecare câte un rol.
Odată ce rolurile au fost distribuite, participanţii vor pune în scenă scenariul
prezentat.
La finalul exerciţiului, fiecare participant va spune cum s-a simţit în rolul ales
şi cu ce se aseamănă sau se deosebeşte acesta de realitatea sa.

~ 26 ~
 V.3.5. Concretizarea

Este o tehnică ce poate fi prezentă pe tot parcursul desfăşurării activităţii

de grup (ex. exprimarea unei stări sufleteşti prin intermediul unei posturi),
dar poate fi folosită şi ca o modalitate de a concluziona.

Scop: extragerea concluziilor întâlnirii prin punerea în acţiune comună.

Exerciţiu:

Indicaţii metodologice/Consemn: Directorul cere fiecărui participant

să spună “Cu ce a rămas în urma întâlnirii”, “Ce ia şi ce lasă în grup”.
Uiterior, li se cere membrilor grupului să găsească împreună o imagine
simbolică concluzivă a întâlnirii, care să fie pusă în acţiune pe scenă şi să
aleagă o portavoce care să verbalizeze concluzia grupului.
În final, directorul le solicită să găsească în comun o formă de salut.

V.3.6. Introducerea unui nou membru în grup

Exerciţiu:

Scop: integrarea unui nou membru în grup

Indicaţii metodologice/Consemn:
Directorul aşează un scaun în colţ, acolo unde sunt invitaţi noii membri
din grup. Apoi, un alt scaun este pus să reprezinte prima întâlnire a grupului
(din data de…); toţi participanţii la acea întâlnire sunt invitaţi în zona
respectivă. O persoană este rugată să împărtăşească întregului grup ceva
din experienţa pe care a trăit-o la acea întâlnire. Similar, sunt aşezate scaune
pentru toate celelalte şedinţe/întâlniri (şedinţa 2, 3, ….) şi sunt împărtăşite
experinţele din acele sesiuni. La sfârşit, nou venitul/grupul de nou veniţi
sunt rugaţi sa facă un solilocviu. (“Ce crezi/ce simţi auzind toate acestea?”)

Tehnici folosite: amplificarea, solilocviu.

~ 27 ~
~ 28 ~
VI. Îmbunătăţirea abilităţilor de comunicare şi
insuflarea nevoii de schimbare

VI.1.Ce este comunicarea?

• Este un proces dinamic de transmitere de mesaje cu un anume scop.

• Implică factori psihologici şi culturali ce pot influenţa calitatea
transmiterii astfel încât mesajul recepţionat să nu fie identic cu cel
transmis: ce doresc să comunic, ce spun de fapt, ce aude celălalt, ce
înţelege, ce reţine şi ce acceptă.

VI.2. Scopul îmbunătăţirii comunicării în grup

• Formarea grupului şi întărirea coeziunii lui creează condiţii propice

pentru comunicarea autentică şi asertivă.
• Grupul psihodramatic este un grup de tip democratic.
• În grup, participanţii au sentimentul de apartenenţă prin: egalitate,
confidenţă şi încredere.

VI.3. Principiile comunicării în metoda psihodramatică

• Principiul circularităţii (permite membrilor un timp şi un spaţiu de

autoexprimare, cu o distribuţie simetrică a participării fiecăruia).
• Principiul comunicării intersubiective (ceea ce exprimă o persoană
este un adevăr subiectiv care va fi ascultat şi respectat, chiar dacă nu
este împărtăşit).
• Principiul globalităţii (activarea ariilor senzorială, posturală,
emoţională, cognitiv- simbolică).

~ 29 ~
 VI.4. Insuflarea nevoii de schimbare prin procesul de
comunicare/ Mecanismele schimbării
Mecanismele care produc schimbarea în procesul terapeutic
psihodramatic sunt:
• Expresivitatea
• Ruperea scenariilor
• Interacţiunea Eu-actor\Eu–observator
• Restructurarea teatrului intern

Insuflarea nevoii de schimbare este favorizată într-un mediu securizant

afectiv, care să ajute persoana să conştientizeze propriile mecanisme
disfuncţionale şi care să îi stimuleze disponibilitatea spre alternative
constructive.

VI.5. Tehnici psihodramatice destinate îmbunătăţirii abilităţilor

de comunicare şi insuflării nevoii de schimbare:
• Inversiunea de rol
• Dublul
• Oglinda
• Concretizarea
• Jocul de rol
• Întâlnirea
• Proiecţia viitorului
• Solilocviul
• Amplificarea
• Autoprezentarea
• Tehnica scaunului auxiliar

VI.6. Exerciţii ce pot fi folosite pentru îmbunătăţirea abilităţilor

de comunicare şi pentru insuflarea nevoii de schimbare:

VI.6.1. Îmbunătăţirea abilităţilor de comunicare

Exerciţiul nr. 1: Cunoaşterea iniţială

Indicaţii metodologice/Consemn:
Toţi participanţii sunt aşezaţi în cerc. Consemnul directorului: “Vă invit
pe rând să vă spuneţi numele şi să împărtăşiţi un gând legat de motivaţia
participării la grup”.

~ 30 ~
 Tehnici folosite: autoprezentarea

Observaţii: Într-un grup de psihodramă activitatea este mediată de

consemnele formatorului/facilitatorului, care are o funcţie regizorală, directivă
(din acest motiv, în mod uzual este numit director).
Consemnele urmăresc să declanşeze acţiuni relaţionale între participanţi;
ele trebuie să fie simple şi uşor de executat (de exemplu, comunicarea propriului
nume).

Exerciţiul nr. 2: Dinamizarea şi implicarea global

Indicaţii metodologice/Consemn: Toţi participanţii stau în picioare, se

plimbă în ritmuri diferite, în funcţie de consemnele directorului: ”La semnalul
meu…măriţi ritmul, …vă plimbaţi ca şi când păşiţi pe cărbuni aprinşi, ..ca şi
când alunecaţi pe gheaţă,…încetiniţi ritmul şi când întâlniţi pe cineva îl priviţi
în ochi… îi zâmbiţi….îi atingeţi umărul…..îl salutaţi într-un mod nonverbal”.
La consemnul directorului, pe rând, fiecare spune ce simte şi ce îi trece prin
minte: “Vă aşezaţi în cerc şi fiecare spune ce simte şi ce îi trece prin minte după
acestă experienţă, fiecare are timpul lui, iar ceilalţi nu vor interfera (interveni),
vor asculta şi vor spune ceva, doar atunci când le vine rândul”.

Observaţii: Consemnele se caracterizează prin faptul că pun membrii grupului

în situaţii neaşteptate, în aşa fel încât să nu provoace răspunsuri preconfecţionate.
Aceştia sunt implicaţi în globalitatea lor psihofizică (aria emoţională, cognitivă,
fizică), iar răspunsurile stimulate vor fi noi şi adecvate (spontane).
Este respectat principiul circularităţii şi al comunicării intersubiective.

Exerciţiul nr. 3: Motivarea participanţilor

Scop: creşterea motivaţiei.

Indicaţii metodologice/Consemn: Membrii grupului sunt rugaţi

să stea în picioare într-un cerc. Pe rând, fiecare persoană este rugată să
păşească în faţă şi să spună un cuvânt sau o propoziţie motivaţională şi
să arate gestual acelaşi mesaj, printr-o mişcare sau o postură. Tot grupul
trebuie să repete împreună atât mesajul, cât şi mişcarea.
~ 31 ~
 Exerciţiul nr. 4: “Să ne cunoaştem mai bine”

Scop: antrenarea identificării empatice şi acceptarea diferenţelor

Indicaţii metodologice/Consemn: Se formează 2 subgrupuri, A şi B,
fiecare compus din maxim 3 participanţi. În funcţie de mărimea grupului,
poate fi constituit şi al treilea subgrup, respectiv C. În fiecare subgrup,
directorul solicită: ”Pe rând, fiecare va face o autoprezentare, spunând
lucrurile importante despre sine pe care le poate comunica acum în grup.“
După ce fiecare persoană s-a autoprezentat, subgrupurile se reunesc
în grupul mare. Într-o primă fază, pe rând, fiecare membru din subgrupul
A va alege un membru din subgrupul B căruia îi va pune o întrebare.
Răspunsurile nu vor fi primite pe loc de la persoanele întrebate. Directorul
va da consemnul: ”Toţi membrii subgrupului B vă veţi deplasa cu o poziţie
spre stânga. În acest fel, în momentul în care veţi ocupa locul colegului vostru
din partea stângă, veţi deveni persoana lui. Din această poziţie de inversiune
de rol, veţi răspunde la întrebarea formulată din subgrupul A către el.“
Când fiecare persoană din subgrupul B a răspuns la întrebări din
inversiune de rol, se revine la propria identitate şi se fac rectificările
necesare: “Pe rând, toţi cei din subgrupul B veţi spune ce este adevărat, ce
nu este adevărat sau ce aţi vrea să adăugaţi la cele spuse de colegul aflat
în rolul vostru.”
Se schimbă apoi regula şi subgrupul B va pune întrebări subgrupului
A, acesta având sarcina de a face la început inversiune de rol, lucrurile
desfăşurându-se apoi identic cu situaţia anterioară.
Dacă sunt 3 grupuri: A, B şi C, interviurile se vor face în felul următor: A
pentru B, B pentru C şi C pentru A.

Observații:
Construirea subgrupurilor creează un cadru mai familiar şi confidenţial.
Circuitul informaţiilor este îmbogăţit de percepţii şi de imaginile mentale care se
nasc în mod natural când suntem într-o relaţie de apropiere şi empatie cu o persoană.
Aceste percepţii şi imagini pot să fie verbalizate prin tehnica inversiunii de rol.
Cuvintele celui care face prezentarea în inversiune pot stimula, în cel vizat,
o clarificare a propriei imagini de sine.

Tehnici folosite: autoprezentarea, inversiunea de rol

~ 32 ~
 Exerciţiul nr. 5: Scaunul auxiliar

Indicaţii metodologice/Consemn: Vor fi aşezate, în cerc, scaune

pentru toţi participanţii. În interiorul cercului, vor fi aşezate alte 2 scaune.
Toţi participanţii sunt invitaţi să se plimbe, fiecare în ritmul său, să se
gândească la persoanele din viaţa lor profesională (colegi, şefi, subalterni)
şi să aleagă una dintre acestea, care nu este prezentă şi căreia nu au avut
ocazia, dar ar fi dorit să îi transmită un mesaj.
În momentul în care fiecare participant a identificat persoana, sunt
rugaţi să se aşeze pe unul din scaunele aranjate în cerc. Pe rând, fiecare
participant, se va aşeza pe unul din scaunele centrale, imaginându-şi că
pe scaunul gol se află persoana la care s-a gândit anterior. I se cere să
se adreseze direct acelei persoane, spunându-i ce reprezintă pentru el şi
mesajul pe care nu a reuşit până în prezent să i-l transmită.
La final, fiecare participant va verbaliza ceea ce simte după această
experienţă.
Într-o etapă ulterioară, aplicând tehnica inversiunii de rol, se poate
continua exerciţiul astfel: după ce participantul a spus ceea ce avea de
spus în raport cu persoana imaginată, se aşează pe scaunul gol, trecând
în inversiune de rol cu aceasta, şi este rugat să răspundă mesajului primit.
Ulterior, participantul îşi reia locul pe celălalt scaun central şi identitatea
proprie (reinversiune de rol), şi este rugat să spună ce simte şi ce gândeşte
în raport cu ceea ce i-a răspuns persoana aleasă. (exemplificat video)

Tehnici folosite: Tehnica scaunului gol

Observații:
“Scaunul gol” ocupă un spaţiu bine definit pe scenă, urmând a fi “ocupat”
de un interlocutor.
Tehnica se foloseşte când protagonistul trebuie să spună lucruri
celui pe care şi-l imaginează că ocupă spaţiul oferit de scaun. Elementul
concret, dar gol, reprezentat prin scaun, ajută protagonistul în umplerea
spaţiului cu tot ceea ce el vede în cel imaginat: este un spaţiu unde pot fi
aduse percepţii, proiecţii, temeri, dorinţe ale protagonistului.
Tehnica “scaunului gol” are valoare simbolică atât pentru obiecte, cât şi
pentru locuri din viaţa cotidiană şi este folosită deseori în reprezentaţiile

~ 33 ~
teatrale pentru simbolizarea prezenţei unor persoane semnificative,
dispărute sau aflate la distanţă.

Exerciţiul nr. 6: Stimularea comunicării şi clarificarea imaginii

de sine

Indicaţii metodologice/Consemn:
Toţi participanţii sunt rugaţi să se plimbe, fiecare în ritmul său, apoi să se
întâlnească unul cu celălalt, să se privească, să se salute nonverbal, iar mai
apoi să se îndrepte fiecare înspre cel pe care îl cunoaşte cel mai puţin din
grup, astfel încât, la final, să se grupeze câte două persoane.
În cadrul perechilor formate, participanţii sunt rugaţi să se aşeze faţă în
faţă şi, pe rând, primul va vorbi despre experienţa trăită în sesiunea trecută
în cadrul grupului, iar cel de-al doilea îi va spune: “acum te văd...” Cel căruia
i s-a făcut o oglindă va spune adevărul său cu privire la ceea ce a perceput
celălalt în raport cu el.
Ulterior, se inversează rolurile.
În final, fiecare va adopta o postură care să transmită felul în care se simte
în acel moment. Cel din faţa lui îi va imita postura, iar apoi va merge în
spatele lui şi, punând mâna pe umărul său, va spune “acum mă simt...”
Cel care a adoptat postura iniţial va spune adevărul său: “eu mă simt...”

Observaţii:
Dacă în cazul dublului individul îşi îmbogăţeşte reprezentarea despre sine,
prin orientarea atenţiei asupra lumii sale interne, în cel al oglinzii individul
priveşte în afara sa, pentru a constata cum este perceput de ceilalţi. Aceste
două surse de cunoaştere converg într-un mod determinant spre construirea
imaginii de sine.
Funcţia mentală a oglinzii se activează în cadrul unui grup, atunci când
comportamentul fiecăruia exprimă şi percepţia pe care aceştia o au asupra
celorlalţi.
O persoană reuşeşte să fie dublu pentru alta datorită capacităţii sale de
identificare, în timp ce fiecare poate fi dublu pentru sine în măsura în care e
capabil de introspecţie.

Tehnici folosite: autoprezentarea, oglinda, dublul

~ 34 ~
 Exerciţiul nr. 7: DA şi NU

Scop: experimentarea şi conştientizarea atitudinilor pozitive/negative

Indicaţii metodologice/Consemn:
Grupul este împărţit în două subgrupuri şi aşezat pe două rânduri, faţă în
faţă. Un rând primeşte spre folosinţă cuvântul DA, iar celălalt cuvântul NU.
În perechi, folosind doar cuvântul primit şi comunicarea non-verbală,
participanţii sunt rugaţi să încerce să se convingă reciproc, într-o situaţie
contradictorie aleasă de ei (3 minute). Ulterior, rolurile se schimbă în cadrul
perechilor şi se repetă exerciţiul.
La final se face un solilocviu şi facilitatorul întreabă care dintre cele două
roluri s-ar potrivi mai bine fiecărui participant. (exemplificat video)

Tehnici folosite: jocul de rol şi solilocviu.

Exerciţiul nr. 8:

Scop: explorarea aşteptărilor

Indicaţii metodologice/Consemn:
Grupul este divizat în subgrupuri egale numeric. Fiecare subgrup este
rugat să vorbească câteva minute despre aşteptările pe care le au pentru
săptămâna/sesiunea următoare.
După finalizarea sarcinii, directorul le spune membrilor grupului să
rămână aşezaţi, să închidă ochii şi să facă o incursiune imaginară până la
finele sesiunii următoare, indicând ziua şi ora. Când va bate din palme,
membrii grupului sunt rugaţi să deschidă ochii şi să îşi imagineze că se află
chiar în acel moment.
Ulterior, primesc sarcina să pregătească o scenă care să reprezinte ceea ce au
experimentat în ultima săptămână. Toate momentele sunt puse apoi în scenă.
Toate persoanele sunt invitate înapoi în cerc, să închidă ochii, să
călătorească din nou imaginar şi să revină în prezent, iar la bătaia din palme
a directorului să deschidă ochii şi să spună “acum mă simt…”

Tehnici folosite: proiecţia în viitor.

~ 35 ~
 VI.6.2. Insuflarea nevoii de schimbare

Exerciţiul nr. 1: Creşterea motivaţiei

Scop: explorarea nivelului de implicare în sarcină a participanţilor.

Pregătirea scenei:
Folosind elementele de recuzită, spaţiul scenic se amenajează pentru a
reprezenta o piscină:
-- bazinul cu apă, marginile, trambulina;
-- zona din jurul piscinei;
-- vestiarul;
-- barul;
-- ieşirea.

Indicaţii metodologice/Consemn:
Participanţii sunt rugaţi să se gândească la relaţia lor cu grupul sau la
nivelul lor de motivaţie pentru a se implica în sarcină şi să se poziţioneze
undeva, în spaţiul scenic creat - piscina cu decorul ei. Fiecare participant va
trebui să explice de ce a ales poziţia respectivă, unde anume ar dori să fie şi
ce cred ei că ar trebui să se întâmple în grup ca să îşi schimbe poziţia.
La final, după ce toţi şi-au exprimat propriile adevăruri, facilitatorul îi va
încuraja pe participanţi să îşi împărtăşească părerile cu privire la poziţiile
adoptate de ceilalţi şi rolul acestora în grup.

Exerciţiul nr. 2: Eu cel vechi – Eu cel nou

Scop: acest exerciţiu ajută participanţii să îşi exploreze pattern-urile

comportamentale din trecut şi cele dorite în viitor.

Indicaţii metodologice/Consemn: Se aşează două scaune, spate

în spate: unul care reprezintă trecutul şi celălalt viitorul. Protagonistul
se va aşeza iniţial pe scaunul trecutului şi va face un monolog despre
comportamentele pe care le-a avut. Apoi, se va muta pe scaunul viitorului
şi, privind înainte, va face un solilocviu despre cum şi-ar dori să fie acesta.
Directorul va aşeza pe cele două scaune alţi doi membri din grup, care
~ 36 ~
să joace rolurile protagonistului, cel din trecut şi cel din viitor.
Protagonistul va privi din exterior scena jucată de cei doi şi va face un
solilocviu.
Facilitatorul îi cere să se gândească la o persoană semnificativă pentru
el, care îl va putea sprijini în viitor. Odată identificată acea persoană,
protagonistul va intra în inversiune de rol cu ea şi va transmite un mesaj
care să-i fie de folos pe viitor. (exemplificat video)

Exerciţiul nr. 3: Părţile ascunse

Scop: acest exerciţiu examinează acele aspecte ale sinelui care sunt
ascunse, acoperite de faţade şi defense.

Indicaţii metodologice/Consemn:
Participanţii sunt rugaţi să adopte, pe rând, diverse posturi reprezentând,
ca într-o sculptură, părţi din propria persoană:
1.În partea din faţă protagonistul va prezenta imaginea sa publică, poate
imaginea pe care o foloseşte ca să îşi protejeze aspectele mai vulnerabile.
În acest moment, facilitatorul explorează mesajul transmis, intonaţia, non-
verbalul şi apoi invită protagonistul să aleagă un membru din grup care să
îi joace rolul.
2.Protagonistul este rugat să se uite la părţile sale ascunse, pe care le
protejează şi să le reprezinte în alte sculpturi, aşezate pe rând în spatele
primei, în funcţie de cât de îndepărtate sunt ele de ceea ce se vede în
exterior.
După ce protagonistul a aşezat în toate sculpturile sale câte o persoană,
el va păşi în exterior şi va asculta mesajele spuse pe rând de părţile sinelui şi
apoi va auzi mesajul colectiv al acestora (toate mesajele rostite concomitent
şi amplificat).
La final protagonistul va trebui să spună care mesaj este cel mai important
pentru el şi să argumenteze de ce.

Observaţii:
Acest exerciţiu poate avea un puternic impact emoţional asupra
participanţilor, pentru că se referă la aspecte de profunzime care pot să
antreneze vulnerabilităţi dificil de gestionat ulterior. Recomandăm prudenţă
în utilizarea acestui exerciţiu!

~ 37 ~
 Exerciţiul nr. 4: “Distruge-l/ Uită-l/ Repară-l“

Scop: exerciţiul încurajează participanţii să îşi exploreze diversele

atitudini pe care le au în anumite situaţii.

Indicaţii metodologice/Consemn: Se vor aşeza într-un cerc, spate în

spate, trei scaune pentru a reprezenta următoarele trei atitudini:
»» “Distruge-l“ – distrugătorul, cel care dă cu piciorul, atât în propriile
interese cât şi ale celorlalţi;
»» “Uită-l“– cel care îşi ascunde capul în nisip/ cel care ascunde “gunoiul
sub preş”;
»» “Repară-l“ – cel care rezolvă problema în mod creativ.
Participanţilor li se cere să se gândească la o situaţie care li se pare dificil
de gestionat. Pe rând, fiecare participant se va aşeza pe cele trei scaune,
de fiecare dată explorându-şi comportamentul în situaţia aleasă, prin
prisma celor trei tipuri de atitudini. Facilitatorul îl va ajuta pe protagonist
să identifice tipul de comportament adecvat pentru rezolvarea situaţiei
problematice imaginate, prin întrebări clarificatoare.

Observaţii:
Este important ca fiecare protagonist să găsească soluţia de rezolvare a
problemei şi să o explice.

Exerciţiul nr. 5: Eu pozitiv – Eu negativ

Scop: exerciţiul ajută participanţii să conştientizeze modul în care

comportamentele lor negative/deviante reprezintă doar o parte a personalităţii
lor.

Indicaţii metodologice/Consemn: Se aşează două scaune faţă în faţă,

unul care reprezintă partea pozitivă a sinelui iar celălalt partea negativă/
deviantă. Protagonistul va trece pe rând în inversiune de rol cu cele două
părţi ale sale, acestea purtând un dialog - din cele două perspective. Se vor
folosi alţi doi participanţi care vor adopta rolurile celor două părţi.

~ 38 ~
 Exerciţiul nr. 6: Experienţele timpurii şi ataşamentul

Experienţele noastre din copilărie ne influenţează felul în care ne

raportăm la ceilalţi. Teoria ataşamentului este fundamentală în procesul de
înţelegere a persoanelor cu care lucrăm.

Scop: încurajarea participanţilor să îşi analizeze modul în care

experienţele lor timpurii cu figurile parentale au influenţat relaţiile prezente
şi confruntarea conflictelor din sfera relaţională

Indicaţii metodologice/Consemn: Participanţii vor fi rugaţi să se

gândească la modul în care relaţionează cu ceilalţi, ulterior să aleagă unul
dintre următoarele stiluri de relaţionare interpersonală:
-- stilul sigur: confortabil în relaţii, capabil să vorbească cu celălalt;
-- stilul ambivalent: persoane care nu investesc emoţional în
relaţiile personale;
-- stilul nesigur: persoane care din teama de a fi respinse adoptă
un comportament pseudodependent în relaţie cu ceilalţi.

Protagonistul va trebui să aleagă cinci cuvinte care ar descrie cel mai

bine relaţia sa cu mama şi să se gândească la un exemplu care ar sublinia
cel mai bine: care este relaţia pe care o ai cu părinţii tăi acum şi cum crezi tu că
aceasta a influenţat felul în care relaţionezi în prezent ?
Se va aşeza un scaun în faţa protagonistului care să îi reprezinte părintele,
iar acesta va trebui să se adreseze persoanei din faţa sa după următoarele
consemne:
»» felul în care privesc această experienţă, acum, ca adult, este….
»» când eram copil ce nu mi-a plăcut cel mai mult a fost…acum privesc
aceeaşi situaţie cu alţi ochi pentru că…
»» mi-aş dori să mai am ocazia să fac încă o dată …
»» nu mi-aş dori să mai am ocazia să trec prin….
»» mi-aş dori să merg înainte şi să îmi realizez obiectivele, adică să….
»» ceea ce s-a întâmplat în trecut, în viaţa mea, este deja istorie.Te apreciez
pentru că… şi îţi mulţumesc pentru că…
»» din toată copilăria mea am învăţat faptul că…

~ 39 ~
 Observaţii:
Acest exerciţiu poate avea un puternic impact emoţional asupra
participanţilor, pentru că se referă la aspecte de profunzime care pot să
antreneze vulnerabilităţi dificil de gestionat ulterior. Recomandăm prudenţă
în utilizarea acestui exerciţiu!

~ 40 ~
 VII. Sociometria grupului

VII.1. Ce este sociometria?

Fondatorul sociometriei este Jacob L. Moreno. Sociometria măsoară
„socius” – conexiunea interpersonală dintre doi oameni. Ea asigură un
sistem teoretic şi o metodă de evaluare şi intervenţie care ne permite să
înţelegem şi să lucrăm cu relaţiile din grup.
Sociometria mobilizează persoana în interacţiunile sale cu ceilalţi,
reflectă ceea ce persoana experimentează în “matricea identităţii” şi în
alte relaţii şi experienţe anterioare.
Sociograma este reprezentarea sociometriei, ea are la bază alegerile pe
care le face fiecare persoană în raport cu ceilalţi. În psihodramă se preferă
sociometria prin acţiune în locul sociometriei grafice.

VII.2. Tehnici psihodramatice ce pot fi folosite în lucrul cu grupul

pentru a evidenţia sociometria:

• Inversiunea de rol
• Dublul
• Oglinda
• Concretizarea
• Jocul de rol
• Atomul social
• Întâlnirea
• Proiecţia viitorului
• Solilocviul
• Amplificarea

~ 41 ~
 VII.3. Exerciţii ce pot fi folosite în sociometrie:

Exerciţiul nr.1: Încălzirea grupului

Scop: intrarea participanţilor în spaţiul scenic, în vederea începerii activităţii.

Indicaţii metodologice/Consemn:
Facilitatorul desemnează un participant să intre în cerc şi să invite o
altă persoană pe scenă printr-un gest creativ, spunându-şi numele. Jocul
continuă până când toate persoanele ajung pe scenă.

Exerciţiul nr. 2: Antrenarea pentru sociometrie

Scop: energizarea şi cunoaşterea celuilalt.

Indicaţii metodologice/Consemn:
Grupul stă în picioare într-un cerc şi fiecare se prezintă spunându-şi
numele, ocupaţia şi modul în care se simte în prezent.
Pentru activare psihomotrică (energizare) membrii grupului sunt rugaţi
să se plimbe în spaţiul scenic şi să se privească în ochi unul pe celălalt,
salutându-se.
Directorul aşează un scaun în mijloc şi indică un judeţ pe harta imaginară
a ţării. Toţi membrii grupului trebuie să îşi găsească locul pe hartă, în funcţie
de regiunea din care provin. Ulterior, fiecare subgrup care reprezintă o
regiune va trebui să găsească împreună un mesaj de bun venit, însoţit de
un gest comun. Fiecare subgrup prezintă mesajul de bun venit şi gestul
asociat, iar celelalte subgrupuri vor trebui să le repete concomitent.

Tehnici folosite: autoprezentarea, oglinda şi amplificarea.

Exerciţiul nr. 3: Evidenţierea resurselor grupului

Scop: identificarea şi prezentarea resurselor.

Indicaţii metodologice/Consemn: Grupul este împărţit, prin numărare,

în trei subgrupe. În cadrul acestora, fiecare persoană vorbeşte despre
~ 42 ~
o resursă personală pe care o are, iar la final, subgrupul alege prin vot
persoana care are resursa cu care s-au identificat cei mai mulţi dintre ei.
Apoi, subgrupul trebuie să pregătească o scenă în care să prezinte resursa
aleasă, folosind doar limbajul non-verbal şi sunete.
Celelalte grupuri trebuie să replice în oglindă ceea ce au văzut, adică să
ghicească resursa.
După fiecare scenă actorii sunt aplaudaţi pentru întărire.
La final se face un solilocviu individual.

Tehnici folosite: sociometria, concretizarea şi oglinda

Exerciţiul nr. 4: Evidenţierea statutului personal din grup

Scop: identificarea şi conştientizarea rolului individual şi al relaţiilor din grup.

Indicaţii metodologice/Consemn: Facilitatorul aşează în mijlocul

cercului o pernă sau un scaun gol, care reprezintă centrul grupului,
la nivel metaforic. Fiecare participant are sarcina de a se poziţiona în
raport cu centrul, folosind criteriul rezonanţei afective (mai aproape, mai
departe, în faţa sau în spatele, stânga sau dreapta), în funcţie de cum se
simte în acel moment în grup. Apoi va spune care este motivaţia pentru
care s-a poziţionat în acel loc (“m-am aşezat în faţă/spate, mai departe sau
mai aproape pentru că....”). Exerciţiul continuă până când toţi membrii
grupului devin protagonişti (principiul egalităţii).
Apoi fiecare, pe rând, trebuie să facă un solilocviu şi să spună cum se
simte în acest moment şi ce ar trebui să se întâmple pentru a-şi schimba
poziţia din grup.
La final, în funcţie de cum se simt în acel moment, fiecare îşi va modifica
poziţia din grup în conformitate cu poziţia dorită şi va face un solilocviu
(“m-am reaşezat aici pentru că....; aici mă simt…..”).
Pentru încheierea exerciţiului, participanţii vor trebui să găsească
împreună o modalitate de a se despărţi unul de celălalt/de a finaliza
exerciţiul. (exemplificat video)

Tehnici folosite: sociometria, concretizarea, proiecţia în viitor.

~ 43 ~
 Exerciţiul nr. 5: “Scrisoarea”

Scop: evidenţierea dinamicii de grup; identificarea şi conştientizarea

rolului individual şi al relaţiilor din grup.

Indicaţii metodologice/Consemn: Facilitatorul le va cere participanţilor

să se gândească la relaţiile pe care le au în grup, la cât de bine îşi cunosc
colegii şi să identifice o persoană din grup pe care consideră că nu o cunosc
suficient şi ar dori să afle mai multe lucruri despre ea.
Moderatorul va împărţi participanţilor câte o bucată de hârtie pentru
a-i scrie respectivei persoane o “scrisoare” - de la X…pentru Y. “Scrisoarea”
va conţine o întrebare pentru Y, o curiozitate despre Y pe care X vrea să o
cunoască. Moderatorul va strânge hârtiile şi va extrage câte o “scrisoare”.
În centrul cercului se vor aşeza două scaune, pe care vor fi invitaţi, pe
rând, destinatarul “scrisorii” şi expeditorul ei.
Se va face inversiune de rol între destinatar şi expeditor, astfel încât
destinatarul va citi scrisoarea/va adresa întrebarea expeditorului, iar acesta
îi va răspunde (ca şi cum ar fi destinatarul scrisorii).
Ulterior, se va face reinversiune şi destinatarul scrisorii va spune adevărul
său “este adevărat că …”, “nu este adevărat că… ”, “aş vrea să mai adaug
că….”.
La final cei doi protagonişti vor face un solilocviu şi vor avea posibilitatea
să se despartă unul de celălalt sub ce formă doresc.
Exerciţiul continuă până ce se vor epuiza toate “scrisorile”, adică toţi
participanţii au fost expeditorii unei “scrisori”.

Observaţii: În cadrul acestui exerciţiu nu toţi participanţii vor fi în mod

obligatoriu şi destinatari. Acest rol va fi trasat în funcţie de poziţia pe care o are
în grup şi de alegerile membrilor grupului.
Spre exemplu, despre un membru care va fi de mai multe ori destinatarul
unei scrisori sau despre un altul care nu va primi nici o scrisoare, se poate
concluziona că sunt mai puţin integraţi în grup sau autodezvăluirea lor din
grup a fost mai redusă.

Tehnici folosite: sociometria, inversiunea de rol, conştientizarea.

~ 44 ~
 Exerciţiul nr. 6: Evidenţierea relaţiilor din grup

Scop: identificarea şi conştientizarea statutului individual în grup

Indicaţii metodologice/Consemn: Membrii grupului vor fi împărţiţi în

două subgrupe, A şi B.
Subgrupul A se va aşeza într-un cerc, dar cu spatele spre interiorul
cercului. Subgrupul B va forma un cerc care să includă cercul subgrupului
A. Ei se vor poziţiona cu faţa înspre subgrupul A.
Pe rând, în sensul acelor de ceasornic, fiecare membru al subgrupului
B, va trece pe la fiecare membru al subgrupului A şi îi va spune “cu tine aş
putea să fac ….., cu tine nu aş putea să…..”.
Apoi, subgrupul B va lua locul subgrupului A şi pe rând, în sensul acelor
de ceasornic, fiecare membru al subgrupului A, va trece pe la fiecare
membru al subgrupului B şi îi va spune “cu tine aş putea să fac …..,cu tine nu
aş putea să…..”.
La final, în grupul reunit, fiecare membru va împărtăşi din experienţa
trăită: cel mai plăcut pentru mine a fost să aflu că …. Şi cel mai neplăcut
pentru mine a fost să aud că … (exemplificat video)

Tehnici folosite: sociometria, conştientizarea, amplificarea.

~ 45 ~
~ 46 ~
VIII. Managementul conflictelor/ rezolvarea de
probleme

VIII.1. . Comportamente eficiente/ineficiente în managementul

conflictelor:

¤¤ ABANDONUL: retragerea fizică sau psihologică din situaţie din cauza

fricii de confruntare;
¤¤ NEGAREA: refuzul de a recunoaşte existenţa problemei;
¤¤ VICTORIE – ÎNFRÂNGERE: contradicţia este privită ca o confruntare
între două forţe din care doar una câştigă - „tu sau eu”;
¤¤ COMPROMISUL: o parte este dezavantajată, în pierdere;
¤¤ VICTORIE – VICTORIE: situaţia în care ambele părţi câştigă -„tu şi eu”.

VIII.2. Tehnici psihodramatice ce pot fi folosite în

managementul conflictelor:

• Inversiunea de rol
• Dublul
• Oglinda
• Concretizarea
• Scaunul auxiliar
• Jocul de rol
• Sociometria, atomul social
• Întâlnirea
• Balconarea
• Proiecţia viitoare
• Solilocviul
• Amplificarea

~ 47 ~
 VIII.3. Exerciţii pentru managementul de conflicte

Exerciţiul nr. 1:

Scop: explorarea şi evaluarea relaţiilor de grup

Indicaţii metodologice/Consemn:
Membrii grupului sunt invitaţi să aleagă un număr de la 1 la n (unde n
reprezintă numărul total al membrilor).
Numărul 1 este primul protagonist. El este poziţionat în centrul cercului/
scenei şi i se cere să aşeze pe ceilalţi membri ai grupului folosind criteriul
apropierii afective (mai aproape, mai departe, în faţă sau în spate, stânga sau
dreapta). Protagonistul va spune fiecărei persoane care este motivaţia pentru
care i-a dat acea poziţie (“te-am aşezat în faţa/spatele meu pentru că....”).
După ce protagonistul s-a exprimat, fiecare dintre membrii grupului îi
vor spune acestuia cum se simt în acea poziţie.
La final, protagonistul trebuie să facă un solilocviu şi să se gândească
dacă acum doreşte să schimbe ceva în aşezarea grupului. După schimbare,
protagonistul este rugat să spună cum se simte acum în relaţie cu grupul.
Exerciţiul continuă până când toţi membrii grupului devin protagonişti
(principiul egalităţii). (exemplificat video)

Tehnici folosite: sociometria.

Exerciţiul nr. 2:

Scop: explorarea şi evaluarea relaţiilor (relaţii sociale exterioare grupului).

Indicaţii metodologice/Consemn:
Membrii grupului sunt rugaţi să se gândească la 5 persoane importante
din vieţile lor (indiferent dacă relaţiile cu acestea sunt pozitive sau negative);
un membru al grupului este invitat pe scenă să devină protagonist şi este
poziţionat în mijlocul cercului.
Protagonistul va numi cele cinci persoane la care s-a gândit şi va alege
câte un Eu auxiliar pentru fiecare rol, precum şi un Alter-Ego pentru rolul
său.

~ 48 ~
 Apoi, protagonistul va trebui să poziţioneze cele cinci persoane în funcţie
de criteriul apropierii afective prezente.
Protagonistul intră în inversiune de rol cu fiecare persoană şi o
intervievează (Cine eşti?, Care este relaţia ta cu protagonistul?).
După ce toate persoanele din scenă sunt identificate, protagonistul
se întoarce în rolul său şi vorbeşte cu fiecare persoană despre motivaţia
aşezării spaţiale. Acolo unde este necesar, directorul (facilitatorul) poate
să decidă să realizeze inversiuni de rol pentru a explora mai în profunzime
relaţia respectivă.
Exerciţiul se poate încheia în acest moment cu un solilocviu.
O altă opţiune este de a explora“atomul dorit”şi astfel se oferă posibilitatea
protagonistului de a poziţiona fiecare persoană în conformitate cu relaţiile
dorite şi să motiveze rearanjarea lor. La final protagonistului i se cere un
solilocviu.

Tehnici folosite: atomul social, inversiunea de rol.

~ 49 ~
~ 50 ~
 IX. Separarea de grup
De obicei, participanţii la intervenţia de grup sunt conştienţi de faptul că
aceasta nu este un mod de viaţă, ci un proces cu început, mijloc şi sfârşit.
Termenul de separare este asociat cu sfârşitul, terminarea şi, implicit, cu o
perioadă de doliu. Fără o separare adecvată, procesul poate fi compromis şi
evoluţia viitoare a membrilor grupului poate fi limitată.

IX.1. Ce este separarea de grup?

Separarea de grup marchează încheierea intervenţiei, fie ea terapeutică

sau educativă. Proces complex şi adesea neglijat de liderii de grup, implică
mai multe posibile situaţii: membrii pleacă pentru că şi-au atins scopurile,
unul sau mai mulţi membri renunţă (prematur) la program; întregul grup
şi-a încheiat misiunea sau liderul de grup pleacă. Indiferent de situaţie,
sentimentele legate de separare trebuie explorate din toate cele trei
perspective: ale individului, ale grupului ca întreg şi ale liderului de grup.
Dacă este înţeleasă şi administrată adecvat, separarea poate fi o forţă
importantă în procesul schimbării, cu un impact pozitiv asupra eficienţei
intervenţiei.

Separarea de un membru al grupului

Un indiciu că o persoană este gata să părăsească grupul este faptul că acesta

tinde să devină din ce în ce mai puţin important pentru el. Membrii grupului
sunt o sursă de ajutor reciproc în decizia cu privire la finalizarea procesului.
Deciziile de ieşire din grup trebuie să fie bine temporizate şi discutate timp de
câteva şedinţe în grup, timp în care persoana poate prelucra gânduri, emoţii,
sentimente legate de separare.

Separarea grupului (finalizarea intervenţiei)

Parafrazându-l pe Yalom, grupurile detestă să moară şi în general, membrii

încearcă să nege sau să evite sfârşitul. Indicat este ca liderul de grup să
menţină în atenţia grupului faza de finalizare a intervenţiei. Dacă sunt membri
ai grupului care fac faţă procesului de separare prin moduri inadecvate
de comportament (ostilitate, furie, devalorizarea celorlalţi membri sau a
procesului de intervenţie, retragere, negare), liderul de grup trebuie să

~ 51 ~
intervină. Cea mai indicată este abordarea directă, în care li se reaminteşte
membrilor grupului scopul şi obiectivele iniţiale, fazele fireşti prin care
trece orice grup de intervenţie: începutul cu formarea grupului, mijlocul cu
performarea şi finalul care implică separarea.
Sentimentele negative legate de procesul de separare pot fi gestionate
prin reamintirea momentelor dificile parcurse împreună, prin împărtăşirea
experienţelor emoţionante şi semnificative.
Împreună cu grupul, şi liderul de grup trăieşte disconfortul separării.
Travaliul grupului poate fi facilitat prin autodezvăluirea sentimentelor
liderului de grup care este coparticipant la separare.

IX.2. Tehnici folosite în şedinţele destinate separării de grup:

• Inversiunea de rol
• Dublul
• Oglinda
• Concretizarea
• Jocul de rol
• Atomul social
• Întâlnirea
• Proiecţia viitorului
• Solilocviul
• Amplificarea

IX.3. Exerciţii care pot fi aplicate în şedinţele destinate separării

de grup

Exerciţiul nr. 1:

Scop: reamintirea unor momente semnificative din istoria grupului şi

împărtăşirea emoţiilor, elaborarea separării.

Indicaţii metodologice/Consemn: ”Vă gândiţi la istoria grupului vostru,

istorie pe care aţi început să o scrieţi împreună, odată cu prima voastră întâlnire
(se lasă câteva minute).
Răsfoind albumul amintirilor, alegeţi un moment care v-a mişcat/
impresionat.
Număraţi de la 1 la n şi formaţi n grupuri (n=3 sau 4). În fiecare grup,

~ 52 ~
împărtăşiţi amintirea asupra căreia v-aţi oprit. Ce s-a întâmplat, cum şi de ce
v-a impresionat. Aveţi la dispoziţie fiecare câte 5 minute, stabiliţi acum ordinea
în care veţi vorbi.
Alegeţi una dintre amintiri, cea în care vă regăsiţi cei mai mulţi din subgrup,
şi transmiteţi grupului mare experienţa voastră, folosind metode de acţiune
(joc de rol, concretizare, mimă, şamd).”
Se pun în scenă amintirile şi apoi urmează un solilocviu: ”Începând cu
x, spre dreapta, puneţi în cuvinte ce vă trece acum prin minte.” (exemplificat
video)

Exerciţiul nr. 2:

Scop: creşterea stimei de sine, împuternicire/forţă interioară

Indicaţii metodologice/Consemn: ”Vă aşezaţi în cerc şi număraţi 1, 2.

Toţi cei cu numărul 1 formează un cerc mic (cu spatele la centrul cercului), toţi
cei cu numărul 2 formează un cerc mare care include cercul mic (cu faţa spre
centrul cercului). Cercul mic stă pe loc. Numărul 2 se aşează în faţa unui coleg
cu numărul 1.
La bătaia mea din palme, numărul 2 face o oglindă colegului din faţă
spunându-i ce caracteristici pozitive (trăsături, calităţi, resurse) a descoperit la
el de-a lungul întâlnirilor de grup. La următoarea bătaie din palme, numărul
2 se deplasează cu un pas la dreapta, şi continuă oglinda pentru următorul
coleg. Doar numărul 2 oferă oglinzi, numărul 1 primeşte, fără să vorbească şi
fără să se deplaseze.
După ce se ajunge în punctul iniţial, se inversează rolurile: numărul 1 oferă
oglinzi, numărul 2 primeşte.”

Observaţie: acest exerciţiu, deşi foarte simplu, declanşează emoţii

puternice.

Exerciţiul nr. 3: Analiza SWOT

Scop: autoevaluarea finală a eficienţei activităţilor de grup.

Indicaţii metodologice/Consemn: Membrii grupului sunt împărţiţi în

patru subgrupuri. Fiecare subgrup va primi ca sarcină să discute timp de
aproximativ 10 minute despre: G1 – punctele tari identificate la acest grup,

~ 53 ~
G2 – punctele slabe, G3 – oportunităţile de dezvoltare, G4 – ameninţările
care pot surveni în dezvoltarea individuală a membrilor din grup.
După ce au identificat câte o serie de itemi conform cerinţelor, fiecărui
subgrup i se va cere să concretizeze prin pregătirea unei scene în care să
folosească doar limbajul non-verbal şi sunete pentru a prezenta itemii aleşi.
Celelalte subgrupuri trebuie să ghicească itemii. După fiecare scenă, actorii
sunt aplaudaţi pentru întărire.
La sfârşit se face un solilocviu individual: ”În acest moment simt că....Pot
spune că.... ”

~ 54 ~
 Bibliografie:

Baim, C. Burmeister, J., şi Maciel, M. (2007). Psychodrama: Advances in theory

and practice. Londra: Routledge.

Blatner, A. (2000). Foundations of psychodrama: History, theory and practice,

ediţia a patra, ed. New York: Springer Publishing Company.

Blomkvist, L.D., Moreno, Z.T., şi Rutzel, T. (2000). Psychodrama, surplus

reality, and the art of healing. Londra: Routledge.

Dayton, T. (1994). The drama within: Psychodrama and experiential therapy.

Deerfield Beach, Florida: Health Communications, Inc.

Djuric, Z., Veljkovic, J., şi Tomic, M. (2006). Psychodrama: A beginner’s guide.

Londra: Jessica Kingsley Publishers.

Feasey, D. (2005). Good practice in psychodrama. New York: John Wiley.

Gershoni, J. (2003). Psychodrama in the 21st century: Clinical and education

applications. New York: Springer Publishing.

Goldman, E.F., şi Morrison, D.S. (1984). Psychodrama: Experience and process.

Phoenix: Eldemar Corp.

Holmes, P., şi Karp, M. (Eds.). (1991). Psychodrama: Inspiration and technique.

New York: Routledge.

Holmes, P., Holmes, P., Karp, M., şi Watson, M. (Eds.). (1994). Psychodrama
since Moreno: Innovations in theory and practice. New York: Routledge.

Moreno, J. L. (1994). Psychodrama, (ediţia a patra). Volumele I, II, şi III. McLean,

VA: ASGPP.

Moreno, J. L. (2009). Scrieri fundamentale. Despre psihodrama, metoda de

grup si spontaneitate. Iaşi: ed. Trei.

~ 55 ~
 Moreno, Z.T., Blomkvist, L.D., şi Rutzel, T. (2000). Psychodrama, surplus
reality, and the art of healing. NY: Routledge.

Tauvon, K.B., Holmes, P., Holmes, P., şi Karp, M. (Eds.). (1998). The handbook
of psychodrama. Londra: Routledge.

Wiener, R. (1997). Creative training: Sociodrama and team-building. Londra:

Jessica Kingsley Publishers.

Yablonsky, L. (1992). Psychodrama: Resolving emotional problems through

role-playing. New York: Brunner/Mazel.

Yablonski, Lewis (1978). Psicodramma, Principi e Tecniche. Roma: Astrolabio.

Website-uri:

http://www.londoncentreforpsychodrama.org/

http://www.psychodrama.org.uk/index.php

http://www.fepto.com/about-fepto/constitution/code-of-ethics-and-practice

http://www.psihodramaclasica.ro/

http://en.wikipedia.org/wiki/Jacob_L._Moreno

~ 56 ~