†IPS Părinte Pimen,

Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor

Non scholae sed vitae discimus.
Nu pentru şcoală (notă, diplomă) învăţăm, ci pentru viaţă
Învăţam, din experienţa şi cunoştinţele al-
tora, legi şi principii de viaţă valabile univer-
sal. Învăţătura de carte cere un efort, ea este
o muncă nu cu braţele, ci cu mintea călăuzită
de principii morale, valabile în toate timpuri-
le, necesare pentru toţi oamenii care doresc să
aibă demnitate şi să fie cinstiţi de toţi cei din
jur.
Principiile moral-creştine dau puterea ne-
cesară voinţei în realizarea a tot ce înseamnă
bine, adevăr, frumos de ordin moral; sunt prin-
cipii de viaţă formulate de oameni ca urmare
a culturii lor şi sunt principii de viaţă formu-
late, date de Dumnezeu, Care este izvorul în-
ţelepciunii minţii omului. De aceea în şcoală,
la începerea orelor de curs, până la venirea la
conducerea ţării a regimului comunist-ateu se
rostea rugăciunea, la fel şi la sfârşitul orelor de
curs aceasta ţinând seama de cuvintele Mân-
tuitorului: „Fără Mine, nu puteţi face nimic” prezentă în faţa ochilor noştri şi o citim şi o re-
(Ioan 15, 5). citim pentru a ne rămâne în minte şi în inimă
Pentru şcolarii moldoveni, Sfântul Mitro- învăţăturile ei.
polit Iacob Putneanul a alcătuit un manual Cartea este scrisă, alcătuită de o persoană
şcolar, numit Bucvariu, pentru că începea cu şi citindu-o mintea şi inima noastră simte, în
învăţarea scrierii literelor alfabetului. Apoi, chip tainic, prezenţa celui care a alcătuit-o,
acesta, continuă cu învăţături şi rugăciuni ceea ce nu se întâmplă cu cele pe care le citim
necesare şcolarului pentru formarea lui sufle- cu ajutorul calculatorului, cuvintele, cunoştin-
tească, dobândirea de cunoştinţe, luminarea ţele care ni se oferă prin intermediul interne-
minţii şi dobândirea unui frumos comporta- tului fiind asemenea fructelor culese dintr-un
ment în societate. pom fără frunze, care îşi au rostul şi frumuse-
Cartea este un depozit de cunoştinţe uni- ţea lor.
versale. Cartea şcolarului este un dascăl care Orice creştere, dezvoltarea spre maturizare
este prezent şi ne învaţă şi atunci când nu ne atât în lumea faunei, cât şi a florei are nevoie
aflăm în şcoală, ci în casa părintească, ea este de un mediu corespunzător şi o persoană care
să îndrume creşterea; pentru tânărul om, la
1
vârsta de copil, mediul este şcoala, îndrumă- de pământ, într-un popor ce menţine o ţară…
torul este învăţătorul. Creşterea, dezvoltarea Să nu se uite că această carte de citire nu s eîn-
este un proces care se desfăşoară treptat, este vaţă pe de rost, că secretul compunerii ei e de
o lege a firii omeneşti ca şi a naturii; timpul a fi interesant scrisă şi conformă cu nivelul de
este mai îndelungat sau mai scurt. Procesul înţelegere al copiilor şi că ea îi creşte şi instru-
de dezvoltare al plantelor, al animalelor, al ieşte pe aceştia în mod liber, fără a-i obosi.
oamenilor are loc într-un cadru de ambianţă, Prin varietatea materiilor, ea dă libertate
de comuniune; comuniunea dă frumuseţe şi elevului de a fi atras cu deosebire de-o seamă
sprijin în formarea şi trăirea vieţii; în şcoală din ele: unul va citi cu plăcere articole de ştiin-
elevii se ajută între ei, se apropie sufleteşte, se ţă naturală, altul pe cele istorice, un al treilea
bucură împreună, căci singurătatea, individu- pe cele geografice; pentru fiecare dispoziţie in-
alismul macină sufletul omului. În şcoală în- telectuală înnăscută e câte ceva în ea.
văţăm pentru îmbogăţirea şi luminarea minţii Noi nu zicem prin asta că nu trebuie să se
dar, mai ales, pentru trăirea virtuţii dragostei înveţe agronomie. O carte bine şi pe înţeles
de ajutorare şi preţuirea reciprocă. Este o lege scrisă asupra materiilor economice e de nea-
pusă de Dumnezeu, într-o pădure de conifere, părată necesitate pentru şcoalele rurale; dar
de exemplu, trebuie să fie şi arbori care rezistă pentru aceasta nu trebuie a se sacrifica sco-
mai bine la bătaia furtunii, având în vedre că pul educaţiunii naţionale, pe care-l urmăreş-
rădăcina coniferelor este razantă şi nu pivo- te cartea de citire şi pe care în ţările Apusului
tantă. l-a şi ajuns” (Cartea de citire, 12 iulie 1880, în
Şcoala este locul, cartea este agentul volumul Eminescu: Sens, timp şi devenire isto-
laboratorului formării caracterului omului; rică, îngrijit de Gh. Buzatu, Ştefan Lemny şi I.
rugăciunea dă trăinicia şi frumuseţea trăirii Saizu, Iaşi Universitatea „Al. I. Cuza”, 1988, p.
vieţii omului pentru că prin rugăciune trăim 224-225).
în comuniune sufletească cu Dumnezeu; cine
pierde legătura sufletească cu Dumnezeu,
pierde legătura sufletească şi cu oamenii,
spune marele scriitor rus Dostoievski; trăirea
vieţii este un proces, o lucrare permanentă de
dobândire de cunoştinţe şi de dăruire celui † PIMEN
care are nevoie de ajutorul tău; începutul îl
facem în sânul familiei, ducerea la bun sfâr- Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor
şit are loc în şcoală şi cu ajutorul cărţii pe care
trebuie să o citim şi să ne însuşim cele scrise
în cartea respectivă, în deosebi cartea de citi-
re despre care Eminescu spune următoarele:
„… o carte de citire pentru clasele primare
este o carte în care se cuprind descrieri ale ţă-
rii proprii, istorii din trecutul ei, caracteriza-
rea personajelor mari ale poporului, bucăţi d
eliteratură populară şi arte. O carte de citire
nu e numai o enciclopedie naţională, ci, dacă
e bună şi cu îngrijire lucrată… ea revarsă în
mii de capete aceleaşi cunoştinţe, fără de nici
o silă, căci nu se învaţă pe de rost; ea inspiră
la zeci de mii de cetăţeni viitori aceeaşi iubire
pentru trecutul şi brazda pământului lor, ea
preface, după o justă observaţie, o masă de in-
divizi ce se-ntâmplă a trăi pe aceeaşi bucată

2 Candela, mai-iunie 2017

+Daniel
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Sfinţii Putneni – rugători smeriți şi luptători curajoși pentru

credinţă şi neam
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Româ-
ne, în şedinţa sa de lucru din 6-7 iunie 2016, a
aprobat canonizarea ca sfânt a Mitropolitului
Iacob Putneanul al Moldovei, ierarh cu viaţă
curată şi sfântă, apărător al dreptei credin-
ţe, evlavios şi înţelept, bun dascăl şi părinte
duhovni­cesc, mare ctitor şi păstor neobosit al
obștii creștine, foarte atent la problemele soci-
ale şi economice din timpul său. În aceeași șe-
dință de lucru a fost aprobată canonizarea ca
sfinţi şi a trei dintre ucenicii Mitropolitului Ia-
cob Putneanul al Moldovei, şi anume Cuvioşii
Părinţi de la Mănăstirea Sihăstria Putnei: Sila,
Paisie şi Natan, monahi nevoitori, statornici în
dreapta cre­dință şi în viața sihăstrească, fiind
pilde de rugăciune fierbinte, de smerenie, de
înfrânare, de milostivire şi de înțeleaptă povă­
țuire duhovnicească.
Mitropolitul Iacob Putneanuls-a născut la
data de 20 ianuarie 1719 într-o familie drept-
credincioasă din Bucovina. A fost crescut în Pentru românii din Transilvania, amenin-
duhul adevăratei evla­vii, iar la vârsta de nu- țați să renunţe la credința lor strămoșească,
mai 12 ani a intrat în viaţa monahală. S-a for- Mitropolitul Moldovei a tipărit cărți spre apă-
mat duhovniceşte în obştea Mănăstirii Putna rarea dreptei credințe, a hirotonit preoți și a
și a Sihăstriei Putnei, fiind ucenic al Mitropoli- trimis antimise în parohiile din Maramu­reș și
tului Antonie al Moldovei (1730-1740). Pentru ținutul Clujului, unde nu era episcop.
„înţelepciunea de bătrân” şi viaţa sa aleasă, a Îndurerat pentru neştiinţa de carte a păsto-
fost hirotonit preot la vârsta de 17 ani, apoi a riţilor săi, deoarece, după cum spunea, „din
fost ales egumen al Mănăstirii Putna la vârsta creşterea copiilor, ca dintr-o rădăcină bună
de 25 de ani. În anul 1745 a fost ales Episcop sau rea, toată viaţa curge”, a înfiinţat şcoli și a
de Rădăuţi, unde a tipărit un Liturghier sla- tipărit cărţi de învăţătură și de slujbă, dând la
vo-român și a înfiinţat o şcoală pentru învăţa- lumină primul Abecedar românesc (Bucvar)
rea limbilor slavonă, greacă și română. După din Moldova și a înfiinţat, pentru copiii satu-
doar cinci ani, în 1750, a fost ales în scaunul lui Putna, prima şcoală elementară rurală din
de Mitropolit al Moldovei, la Iași. Între 1750 Moldova. A dispus traducerea Vieţilor sfinţi-
şi 1760 a desfă­șurat, ca mitropolit, o in­ten­să lor, reuşind traduce­rea primelor 6 din cele 12
activitate pastorală şi socială, promovând ti- volume.
parul românesc şi veghind la traducerea de Pe lângă purtarea de grijă faţă de Mănăs-
cărți folositoare de suflet. A înfiinţat o tipogra- tirea Putna şi aşezămintele ei, Mitropolitul
fie, unde în 10 ani a tipărit 15 cărţi de slujbă Iacob Putneanul a ajutat şi alte mănăstiri şi
şi învăţătură în limba română, de mare folos biserici: Mănăstirea Doljeşti, Biserica Sfântul
în bisericile şi mănăstirile din toate ținuturile Dumitru din Suceava, Catedrala Episcopală
locuite de români. din Suceava şi Catedrala Mitropolitană din

Candela, mai-iunie 2017 3


Iaşi, Mănăstirea şi Spitalul Sfântul Spiridon
din Iaşi, precum și alte locaşuri sfinte.
În vremea domniilor fanariote, a intervenit,
împreună cu ceilalţi ierarhi ai ţării, pentru eli-
minarea unor forme de asuprire socială (desfi-
ințarea veciniei în 1749) și a unor biruri împo-
vărătoare (des­fiin­țarea vădrăritului în 1756),
dar mai ales a văcăritului (în 1757), legând cu
blestem pe domnii ţării să nu revină asupra
acestora.
Ca un făcător de pace și ocrotitor al popo-
rului, Mitropolitul Iacob Putneanul a cerut
hanului tătarilor, în anul 1758, să înceteze pră-
darea Moldovei, iar în anul următor a potolit
o răscoală a poporului, solicitând domnitoru-
lui să îndeplinească unele cerințe ale mulțimii,
pentru pacificarea țării. A mustrat adesea pe
unii conducători nedrepți ai vremii sale, din
pricina cărora, în cele din urmă, a hotărât să
renunţe la scaunul mitropolitan, în anul 1760,
refuzând să accepte impunerea din nou a dă-
rilor împovărătoare pentru popor.
Locuind ultima parte a vieţii la Mănăstirea
Putna, Sfântul Iacob Putneanul a continuat ac-
tele de ctitorire începute în perioada cât a fost
mitropolit în scaun, devenind astfel al doilea
mare ctitor al Putnei, întărind-o duhovni­cește
şi material. Astfel, mănăstirea a devenit unul
dintre stâlpii Ortodoxiei românești în vremu-
4 Candela, mai-iunie 2017
rile grele care aveau să vină odată cu ocuparea
Bucovinei de către armatele Imperiului Habs-
burgic, în anul 1774, şi recunoașterea acestei
stări de fapt de către Imperiul Otoman şi Im-
periul Țarist în anul 1775.
Retragerea la Mănăstirea Putna i-a fost pri-
lej Mitropolitului Iacob Putneanul de adânci-
re în rugăciunea curăţitoare şi luminătoare de
suflet. În acest sens, el spunea că „dumneze-
iasca rugăciune, aducând lumina lui Hristos
în sufletele noastre şi risipind dintru dânsul
negura ce-l vatămă pe el, îl face mai apoi cu
mult mai luminat decât soarele, căci aievea
ştiut este că cel ce vorbeşte cu Dumnezeu este
mai sus de moarte şi de stricăciune”.
Simțindu-și sfârșitul aproape, după Sfintele
Paşti din anul 1778, a mers la Schitul Sihăstria
Putnei  şi a primit tunderea în marea schimă
prin mâna duhovnicului său, Sfântul Cuvios
Natan, luând numele de Eftimie. După patru
zile, în 15 mai 1778, a trecut cu pace la Hristos
Domnul. A fost înmormântat în pridvorul bi-
sericii mari a Mănăstirii Putna, fiind nou ctitor
al ei.
Purtându-şi cu hărnicie şi cu vrednicie cru-
cea slujirii arhiereşti, iar cu blândeţe şi sme-
renie crucea de a fi prigonit pentru dreptate,
jertfindu-se pe sine pentru poporul încredin-
țat lui spre păstorire, Sfântul Iacob Putneanul
şi-a închinat întreaga viaţă slujirii Bisericii,
luminării poporului, prin școală şi tipar, apă-
rării celor nedreptăţiţi şi povă­țuirii sufletelor
spre mântuire, rămânând în amintirea popo-
rului credincios drept „păstorul celor săraci şi
smeriți, care a dus o viaţă de sfânt”.
Cuvioșii Sila, Paisie și Natan s-au nevoit în
veacul al 18-lea în Schitul Sihăstria Putnei, loc
de aspră nevoință sau asceză și de liniște în
care se retrăgeau monahii iubitori de mai mul-
tă rugăciune și nevoință duhovnicească.
Cuviosul Sila s-a născut în anul 1697, în ți-
nutul Botoșa­nilor, din părinți ortodocși, Ion
și Ioana. A intrat ca frate începător la Schitul
Orășeni (com. Cristești, jud. Botoșani), fiind
foarte tânăr, de unde, în anul 1714, la vârsta de
17 ani, a mers la Schitul Sihăstria Putnei, unde
a fost primit și apoi călugărit de starețul Teo-
dosie. După trecerea acestuia la cele veșnice,
starețul Dosoftei, noul părinte duhovnicesc al
schitului, a rânduit să fie hirotonit diacon și
preot, iar la scurt timp să fie tuns în schima
mare. Ca ucenic și ajutor al starețului Dosof-
tei, ieroschimonahul Sila a purtat grijă timp de
peste 30 de ani de toate cele necesare obștii,
ostenindu-se, în același timp, la slujbele biseri-
cii și la împlinirea pravilei de chilie. În toamna
anului 1753, după ce a trecut la Domnul stare-
țul Dosoftei, Cuviosul Sila a fost numit stareț
de către Mitropolitul Iacob Putneanul al Mol-
dovei. Ca părinte duhovnicesc al obștii, a în-
noit viața duhovnicească a Schitului Sihăstria
Putnei, iar ca bun chivernisitor, cu binecuvân-
tarea Mitropolitului Iacob Putneanul, a zidit o
biserică nouă de piatră, cu hramul Buna Ves-
tire, pe care a împodobit-o cu toate cele nece-
sare, precum și o nouă trapeză și chilii. Ajuns
cunoscut duhovnic și povă­țuitor de suflete,
Cuviosul Sila a fost prețuit atât de cre­dincioșii
simpli, cât și de domnitorii Moldovei - Con-
stantin Cehan Raco­viță și Grigorie Calimachi
-, precum și de înalți dregători, arhierei şi egu-
meni, pe toți povățuindu-i cu înțelep­ciune pe
calea mântuirii. Sub îndrumarea sfântului sta-
reț Sila, monahii din Schitul Sihăstria Putnei
se ocupau de caligrafierea manuscriselor ce
cuprindeau sfinte slujbe și importante scrieri
ale Sfinților Părinți. Cuviosul Sila și-a petrecut
ultimii ani de viață în multe lipsuri și încer-
cări, ca urmare a ocupării Bucovinei de către
armatele Imperiului Habs­burgic, în anul 1774,
și a restricţiilor impuse de noua stăpânire.
Schitul Sihăstria Putnei  nu avea cele necesare
hranei monahilor și era nevoit să împrumute
bani și alimente. Cunoscându-și apropiatul
sfârșit pământesc, Cuviosul Sila a pus stareţ
al Schitului Sihăstriei Putnei pe Cuviosul Na-
tan (în 1781), apoi și-a cerut iertare de la toți.
La 23 aprilie 1783, după ce se nevoise aproape
70 de ani la Schitul Sihăstria Putnei, Cuviosul
ieroschimonah Sila și-a dat cu pace sufletul în
mâinile Domnului, pe Care l-a iubit și slujit în-
treaga sa viață.
Cuviosul Paisie s-a născut în anul 1701 și
a intrat de tânăr în viața monahală. Pentru
vrednicia sa a fost hirotonit diacon, apoi pre-
ot, și a ajuns egumen la Mănăstirea Sfântul
Ilie de lângă Suceava, de unde a trecut apoi
la Mănăstirea Râșca. După o vreme a venit la
Candela, mai-iunie 2017
Schitul Sihăstria Putnei, viețuind întru adân-
că smerenie. El nu a fost niciodată stareț al
Schitului Sihăstria Putnei, dar era un rugător
fierbinte, sprijinind în credința ortodoxă pe
mulţi, mai ales în vremea stăpânirii străine.
De asemenea, el primise de la Dumnezeu da-
rul înainte-vederii, care, adăugându-se altor
virtuți ale sale, l-a făcut să fie cinstit de către
toți ca un mare părinte duhovnicesc. Împreu-
nă cu stareții Sila și Natan, Cuviosul Paisie a
fost martor al greutăților din anii de stăpâni-
re străină, dar s-a dovedit un nevoitor plin de
râvnă. A trecut cu pace la cele veșnice în data
de 16 decembrie 1784.
Cuviosul Natan s-a născut în anul 1717, fi-
ind originar din Paș­cani. A fost mai întâi vie­
țuitor și eclesiarh la Mănăstirea Putna, unde
a fost hirotonit diacon, apoi preot. Dornic de
mai multă rugăciune și liniște, s-a retras la
Schitul Sihăstria Putnei, unde a primit schima
mare cu numele Natan. Cuviosul Natan a fost
un duhovnic foarte înţelept, fiindu-i părinte
duhovnicesc și marelui Mitropolit Iacob Put-
neanul. Toto­dată, viețui­torii din sihăstrie, îm-
preună-nevoitori cu el, dar și credincioșii în-
chinători îl cinsteau ca pe un adevărat părinte
și păstrător al bunelor rânduieli ortodoxe.
De asemenea, el a lucrat mult la caligrafie-
rea de manuscrise și la alcătuirea pomelni-
celor ctito­ricești. În anul 1781 a fost rânduit
stareț al Schitului Sihăstria Putnei  de către
Cuviosul Sila, înainte cu aproape doi ani de
trecerea acestuia la cele veșnice. Deși îna­intat
în vârstă, ieroschimonahul Natan a continuat
cu multă râvnă și jertfelnicie lucrarea duhov-
nicească a înaintașului său, Cuviosul Sila, că-
lăuzind obștea încre­dințată lui spre păstorire
timp de trei ani și jumătate, deși lipsurile și
greutățile erau tot mai mari din pricina ocu-
pației străine.
La capătul unei vieți închinate lui Dum-
nezeu, în sărăcie materială, dar curăție spi-
rituală, după ce a purtat cu multă răbdare și
necontenită rugăciune povara grea a bolilor,
Cuviosul ieroschimonah Natan s-a mutat la
Domnul, a doua zi după sărbătoarea Naște­rii
Mântuitorului Hristos, în data de 26 decem-
brie 1784.
La scurt timp după trecerea la cele veșnice
5
a celor trei Sfinți Cuvioşi ieroschimonahi Sila,
Paisie şi Natan, Schitul Sihăstria Putnei a ră-
mas pustiu din pricina vitregiei vremurilor.
După mai bine de 200 de ani, la începutul Pos-
tului Mare din anul 1990, un monah putnean,
retras pe locul fostului Schit Sihăstria Putnei,
a văzut o lumină cerească dea­supra pronao-
sului vechii biserici ruinate, lumină care a în-
conjurat biserica, apoi s-a făcut nevăzută. La
puțin timp după aceasta, în ziua de 24 aprilie
1990, când s-a început refacerea Schitului Si-
hăstria Putnei, în pronaosul vechii biserici au
fost descoperite mormintele celor trei cuvioși:
Sila, Paisie și Natan, în care se aflau osemin-
tele lor, galbene precum ceara și răspândind
bună mireasmă. În anii următori s-au săvâr-
şit numeroase vindecări minunate la racla cu
moaștele cuvioșilor.
Așadar, astăzi, cinstim în mod solemn pe
Sfântul Ierarh Iacob Putneanul, Mitropolitul
Moldovei, împreună cu ucenicii săi, Cuvioșii
Sila, Paisie și Natan. Pomenirea Sfântului Ia-
cob Putneanul se va săvârşi în fiecare an, în
ziua de 15 mai, data când a trecut la cele veș-
nice, iar pomenirea Cuvioșilor Sila, Paisie și
Natan, ucenicii săi, se săvârşeşte în ziua urmă-
toare, 16 mai, pentru a fi cinstiți îndată după
părintele lor duhovnicesc.
Cei patru Sfinţi Putneni, a căror canonizare
a fost proclamată solemn în această zi binecu-
vântată de Dumnezeu, 14 mai 2017, se adaugă
celor peste 100 de sfinţi străromâni şi români
din calendarul Bisericii Ortodoxe Române,
astfel încât nu există nici o lună în calendarul
Bisericii noastre în care să nu fie pomenit cel
puțin un sfânt român. Prin numeroşii sfin-
ţi români, canonizaţi în diferite etape (1950-
1955, 1992, 2005, 2007, 2008, 2009, 2010, 2011
şi 2016), poporul român înţelege şi se bucură
că are mulţi mijlocitori sau rugători pentru
el în faţa Prea­sfintei Treimi, care-l ajută să-şi
păstreze credinţa creştină ortodoxă, ca fiind
temelia mântuirii sale, să o transmită genera-
țiilor tinere, să cultive sfinţenia vieţii şi faptele
iubirii milostive.De aceea, ca români, trebuie
să mulțumim lui Dumnezeu totdeauna pentru
darurile Duhului Sfânt revărsate în sfinții din
poporul român, daruri pe care, însă, ei le-au
cultivat prin credință, nevoință şi suferinţă,
6 Candela, mai-iunie 2017
prin rugăciune și fapte ale iubirii smerite şi
milostive.
Sfinţii rugători din ceruri, din toate timpu-
rile şi locurile, dar mai ales sfinţii din neamul
nostru, ne-au ajutat să trecem prin marea şi
dureroasa încercare de fidelitate sau credin-
cioşie faţă de Hristos, şi anume prigoana re-
gimului comunist. Însă, după multe suferin-
ţe şi umiliri, cu ajutorul Preasfintei Treimi, al
Maicii Domnului şi al tuturor sfinţilor, majo-
ritatea poporului român a rămas credincioasă
lui Hristos. Când, în anul 1950, Sfântul Sinod
al Bisericii Ortodoxe Române, la iniţiativa, cu
stăruinţa şi înțelepciunea vrednicului de po-
menire Patriarh Justinian Marina, a canonizat
mai mulţi sfinţi (proclamaţi solemn în 1955),
atunci, de fapt, se pregătea tainic poporul ro-
mân pentru o luptă duhovnicească dureroa-
să, lupta din anii grei ai persecuţiei comunis-
te împotriva credinţei în Dumnezeu. În acele
vremuri ostile Bisericii şi religiei în general,
foarte mulţi ortodocşi români au mărturisit
credința lor în Hristos Cel răstignit şi înviat
cu prețul pierderii libertății, sau chiar a vieţii
lor. Din acest motiv, Sfântul Sinod al Bisericii
Ortodoxe Române a declarat anul 2017 ca fi-
ind și Anul comemorativ Justinian Patriarhul
și al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comu-
nismului  în Patriarhia Română. În rândurile
acestor mărturisitori şi apărători ai credinţei
din timpul regimului comunist, alături de Pa-
triarhul Justinian se aflau numeroși ierarhi,
profesori de teologie, studenți, monahi, inte-
lectuali creștini, dar mai ales cei peste 1.800 de
preoți ortodocși români care au fost arestați
și anchetați, judecaţi formal şi aruncați în în-
chisori, trimiși să lucreze la Canalul Dunăre -
Marea Neagră, unde mulţi dintre ei au pătimit
mult şi au murit în condiţii de mare suferinţă.
Mulţimea mărturisitorilor şi a martirilor
credinţei din timpul regimului comunist ne
îndeamnă mereu să nu uităm cât de mare a
fost suferinţa lor pentru a păstra dreapta cre-
dinţă vie şi demnitatea poporului român creş-
tin, în vreme de teroare şi prigoană.
După anul 1990, vrednicul de pomenire
Patriarh Teoctist, ucenic al Patriarhului Jus-
tinian, s-a gândit că avem nevoie în continu-
are să pomenim pe cei care sunt cinstiţi de
Dumnezeu cu darul sfințeniei mântuitoare şi
luminătoare. Astfel, în anul 1992 au fost tre-
cuți în calendarul Bisericii Ortodoxe Române
mai mulţi sfinţi din toată ţara, dar mai ales de
aici, din Moldova, ca de pildă: Sfântul Cuvios
Paisie de la Neamţ, Sfântul Cuvios Ioan de la
Neamţ - Hozevitul, Sfânta Teodora de la Si-
hla, Sfântul Voievod Ştefan cel Mare, Sfântul
Ierarh Leontie de la Rădăuţi şi Sfântul Cuvios
Daniil Sihastrul, duhovnicul marelui voievod
Ştefan cel Mare.
Au urmat apoi alte canonizări de sfinţi ro-
mâni, încât, în Mitropolia Moldovei şi Bucovi-
nei avem ca sfinţi noi trecuţi în calendar, din
anul 1992 până în prezent, 22 de sfinţi, dintre
care 18 canonizaţi înainte de anul 2016, la care
se adaugă acum cei patru Sfinţi Putneni cano-
nizaţi în 6-7 iunie 2016 şi proclamaţi azi, 14
mai 2017, la sfânta Mănăstire Putna.
Însă această canonizare de noi sfinţi în aces-
te vremuri nu este întâmplătoare, deoarece
există în timpul de faţă noi încercări privind
păstrarea credin­ței ortodoxe şi a unității Bi-
sericii. Mai precis, astăzi avem mare nevoie
de rugăciunile sfinților, deoarece ne aflăm în-
tr-un război spiritual nevăzut care se nu­mește
secularizare, adică organizarea vieţii omului
şi a societăţii ca şi când Dumnezeu nu ar exis-
ta. Timpul acesta de secularizare ca sărăcire şi
uscăciune sufletească sau lipsă de iubire sme-
rită şi milostivă ne determină să cerem ajuto-
rul mai multor sfinţi rugători pentru noi. De
ce? Pentru că lupta cu duhurile rele care caută
să-l îndepărteze pe om de Hristos nu se poate
duce numai prin voinţă individuală sau prin-
tr-o încredere exclusivă a omului în propriile
forţe, ci totdeauna biruința duhovnicească se
dobândește în primul rând cu ajutorul Duhu-
lui Sfânt şi al sfinților lui Dumnezeu, învăță­
tori şi rugători pentru noi.
Ca iubirea noastră să se încălzească şi să
sporească, avem nevoie şi de rugăciunea altora
pentru noi şi mai ales de rugăciunile sfinţilor.
Uneori ne rugăm mai mult, alteori mai puţin,
uneori ne rugăm mai atent, alteori ne rugăm
mai superficial. De aceea, Sfântul Marcu As-
cetul ne învaţă aşa: „Când îţi aduci aminte de
Dumnezeu, înmulţeşte rugăciunea, ca, atunci
când Îl vei uita, Domnul să-Şi aducă aminte de
Candela, mai-iunie 2017
tine” (Despre legea duhovnicească, 25). Deci,
iată de ce avem nevoie de mulţi rugători, mai
ales în vreme de slăbire a credinţei!
Să-i rugăm pe Sfinţii Putneni, pe toţi sfinţii
neamului românesc şi pe toţi sfinţii Bisericii
Ortodoxe Universale, să lumineze, să încăl-
zească şi să întărească sufletul nostru cu rugă-
ciunile lor, pentru a merge pe calea mântuirii,
care este unirea omului cu Dumnezeu, Izvo-
rul vieţii şi al fericirii veşnice!
Mulţumim distinşilor ierarhi care au răs-
puns invitaţiei Înaltpreasfinţitului Părinte Ar-
hiepiscop Pimen al Sucevei şi Rădăuţilor de
a fi prezenţi astăzi aici, la Mănăstirea Putna,
la proclamarea ca sfânt a unui mare ierarh,
Mitropolitul Iacob Putneanul al Moldovei, şi
a celor trei ucenici ai săi, Cuvioşii Sila, Paisie
şi Natan.
Mulţumim cuvioşilor părinţi şi cuvioaselor
maici de la mănăstiri, care astăzi au venit aici
ca să arate bucuria lor pentru canonizarea şi
proclamarea celor patru Sfinţi Putneni.
Mulţumim preoţilor de la parohii prezenţi
aici, darşi celor care, în iubire faţă de Hristos
şi în ascultare faţă de Biserică, păstoresc pe
credincioşi pe calea mântuirii.
Mulţumim părintelui stareţ Melchisedec al
Mănăstirii Putna, părintelui stareţ Nectarie al
Mănăstirii Sihăstria Putnei şi tuturor părinţi-
lor de la aceste două sfinte mănăstiri, dar şi
tuturor sponsorilor şi donatorilor care au con-
tribuit la organizarea acestui mare eveniment
al proclamării canonizării celor patru Sfinţi
Putneni. Mulţumim autorităţilor prezente şi
dumneavoastră tuturor, iubiţi credincioşi şi
credincioase, care v-aţi rugat astăzi împreună
cu noi.
Cu mulţumire sfântă, să ne bucurăm puru-
rea de binecuvântarea lui Dumnezeu şi de ru-
găciunile sfinţilor, spre slava Prea­sfintei Tre-
imi şi binele Bisericii lui Hristos. Amin!
† Daniel
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
Cuvânt rostit la Mănăstirea Putna, în ziua de duminică, 14
mai 2017, cu prilejul proclamării canonizării Sfântului Ierarh
Iacob Putnea­nul, Mitropolitul Moldovei, şi a Sfinţilor Cuvioși
Sila, Paisie şi Natan de la Mănăstirea Sihăstria Putnei.
7
Pr. drd. Adrian Platon
Fenomenologia spațiului sacru o perspectivă biblică
Spațiul sacru ca mediu de cuprindere cre-
ează pentru om posibilitatea originării în
Dumnezeu1. Paradigma spațiului sacru este
Grădina Edenului, ,,apoi Domnul Dumne-
zeu a sădit o grădină2 în Eden, spre răsărit, și
a pus acolo pe omul pe care-l zidise” (Fc. 2,8),
iar spațiul sacru este centrat pe pomul vieții,
care simbolizează euharistia, ,,și a făcut Dom-
nul Dumnezeu să răsară din pământ tot soiul
de pomi, plăcuți la vedere și cu roade bune
de mâncat; iar în mijlocul raiului era pomul
vieții3 și pomul cunoștinței binelui și rău-
lui”(Fc. 2,9). Intrarea omului în spațiul sacru
este de fapt o intrare în Dumnezeu sau o re-
originare în Dumnezeu. Protopărinţii Adam
şi Evam, prin păcatul neascultării au pierdut
calea paradisiacă a îndumnezeirii, însă Dum-
nezeu după cădere nu a părăsit omul. Primii
oameni fiind alungați din Grădina Edenului
și pierzând comuniunea cu divinitatea, au în-
1
Ioan Chirilă, Curs de Arheologie biblică, 1, (Cluj-
Napoca:15.10.2002), 1.
2
,,Și Domnul Dumnezeu a sădit un Rai în Eden” (Fc. 2,8) - în
ebraica: gan = gradina. Septuaginta îl prefera pe parádeisos
= paradis, rai, spre a-i sublinia caracterul cu totul special,
Biblia sau Sfânta Scriptură. Diortosită de ÎPS Bartolomeu
Anania, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului.
Ediţie jubiliară a Sfântului Sinod, (Bucureşti: IBMO, 2001),
20, în continuarea articolului se va prescurta SSBVA.
3
Când omul cade pradă ispitei diavolului, are acces la pomul
cunoștinței, însă ajunge mai târziu să realizeze că această cunoștință
poate aduce să te înalțe, dar nu să te mântuiască, fiindcă prin ea
însăși nu te duce la pomul vieții, pentru simplul fapt că la pomul
cunoștinței ai ajuns furând, nu așteptând să-ți fie dăruit. Dumnezeu
ca și stăpân este singurul îndreptățit să-l dăruiască, deoarece dacă
ceva îți este interzis, atunci trebuie să aștepți să-ți fie dăruit. Pomul
cunoștinței binelui și răului și pomul vieții din Grădina Raiului, ar
fi constituit obiectul dăruirii lui Dumnezeu, dacă omul ar fi lucrat în
sensul asemănării cu El, Chirilă, Curs3, 2.
8 Candela, mai-iunie 2017
ceput să-l caute pe Dumnezeu, deoarece i-a
cuprins nostalgia pierderii acelui spațiu sacru
primordial. Necesitatea spațiului sacru a apă-
rut în momentul căderii în păcat, când omul
realizează efectele căderii.Creația revendică
un spațiu anume destinat conștientizării reali-
tății legăturii Creatorului cu Creația, iar acest
loc este reprezentat de o structură a spațiului
scaru, ce are principala menire de a reașeza
creația în cadrul manifestării sfințeniei divine.
Pronia dumnezeiască pregăteşte omenirea
pentru mântuire şi nu o lasă de izbelişte. De-a
lungul istoriei Vechiului Testament, Dumne-
zeu se află mereu în mijlocul poporului ales,
protejându-l şi conducându-l spre îndeplini-
rea scopului său final. Poporul pe care Dum-
nezeu l-a pregătit este poporul evreu, care sub
îndrumarea lui Dumnezeu va aştepta venirea
Izbăvitorului şi împlinirea misiunii Sale.
Sacrul este centrul de gravitaţie al fenome-
nului religios. Centralitatea spațiului sacru
este alcătuită de către cele două dimensiuni
exprimate de cei doi pomi: cunoaștere și viață.
,,Centralitatea spațiului sacru este de fapt pne-
vmatică și hristofanică, fiindcă Hristos ne-a în-
vățat că trebuie să răspândim cuvântul Său în
întreaga Creație și că El locuiește în noi numai
când împlinim poruncile Lui și inima noastră
este cuprinsă de Duhul Sfânt”4. În unele siste-
me teologice, sacrul a fost şi este conceput sub
chipul unei realităţi impersonale, misterioase,
inteligente şi inabordabile. În alte sisteme teo-
logice, imaginea sacrului corespunde cu cea a
unei autorităţi suverane şi justiţiare. În sfârşit,
există teologii care relevă proprietatea sacru-
4
Chirilă, Curs 3, 3.
lui de a fi un subiect deschis spre comuniune
cu subiectul uman. Reflexul acestor abordări
teologice constituie baza schemelor structura-
le ale culturii universale5.
De-a lungul istoriei omeneşti, raportările
omului la sacru au cunoscut o îndelungată
şi diversă serie de avataruri strâns legate de
factorii complecşi de cultură şi civilizaţie în
sfera cărora s-au dezvoltat diferitele culturi
religioase ale lumii, sacrul plasându-se mereu
în sfera indestructibilei legături dintre finit şi
infinit, dintre trecător şi etern, dintre spirit şi
materie, omul căutând să-şi explice în terme-
nii proprii unei anumite etape de dezvoltare
intervenţia divinului, sacrului în linearitatea
sa terestră6.
Forma detaliată a locului sacru nu este dată
de necesitaţile ori de imaginaţia oamenilor, ci
ea este oferită de divinitate. Ea poate servi ca
un microcosmos pământesc al unui pământ
cosmic ce este locuinţa divinităţii. Locul sa-
cru este singurul loc de pe pământ, potrivit
pentru coborârea divinităţii. Aici se intersec-
tează tărâmul ceresc cu cel pământesc şi omul
îşi poate aduce rugăciunile şi ofrandele sale
lui Dumnezeu7. Descoperirea sau proiectarea
unui fix – Centru, echivalează cu Crearea Lu-
mii fiindcă manifestarea sacrului întemeiază
şi fondează, din punct de vedere ontologic
lumea. În întinderea omogenă şi nesfârşită în
care nici un punct de reper nu este posibil iar
orientarea nici măcar nu se poate efectua, hi-
erofania dezvăluie acel punct fix, ca Centru8.
Un moment semnificativ pentru descoperi-
rea unui loc sacru este relatat de către Sfânta
Scriptură în descrierea visului lui Iacov. Iacov
plecând de la Beer-Șeba spre Haran și asfin-
țind soarele, găsește un loc unde să doarmă
punându-și sub cap o piatră oarecare. Însă
în somn îi apare o scară care se sprijinea pe
pământ, iar îngerii urcau și coborau pe ea. La
capătul scării este Dumnezeu care-i spune fă-
găduința moștenirii unui pământ al său și al
5
Nicolae Morar, Dumnezeu – comuniune de persoane,paradigmă
a comuniunii umane, în Orizontul Sacru, vol. coord. Corneliu
Mircea, și Robert Lazu, (Iași: Polirom, 1998), 151.
6
Christian Tămaș, Dimensiunea contemporană a sacrului, în
Orizontul Sacru, vol. coord. Corneliu Mircea și Robert Lazu, (Iași:
Polirom, 1998), 193.
7
Stancu, Templul, 18
8
Eliade, Sacrul, 22.
Candela, mai-iunie 2017
neamului său, dar și toate binecuvântările de
care va avea parte (Fac. 28,10-11). Iată că popa-
sul lui Iacov a reprezentat descoperirea unui
loc sacru, care părea nesemnificativ, însă prin
arătarea lui Dumnezeu devine loc sfânt. Iacov
visează scara cerului, calea de legătură între
om și divinitate. Mircea Eliade arată că desco-
perirea unui spațiu sacru se face printr-o des-
coperire, printr-un semn sau când nu se des-
coperă, el este provocat. Locul nu este sacru
decât în momentul consacrării sale, al sfințirii
sale9.
De aceea locul sacru este punct de întalnire
între cer si pământ, între oameni şi Dumne-
zeu. Există o serie de arhetipuri fundamentale
şi simboluri universale, valabile pretutindeni
în familia umană, ce se referă la localizarea,
ontologia şi simbolismul spaţiului sacru10.
,,Astfel lipsa de omogenitate a spaţiului, scin-
dat între aspectul său profan şi cel sacru, re-
velat de cele mai multe ori printr-o teofanie,
consacrarea sa, care este de fapt o repetare
simbolică a genezei cosmosului, ideea de cen-
tralitate a lumii locuite de o anumită societate
religioasă ce se autocaracterizează ca fiind mi-
crocosmos, sunt idei care deşi se găsesc mai
mult sau mai puţin în majoritatea religiilor, au
fost valorizate în mod diferit”11. Spațiul sacru
este mediul în care locuiește Dumnezeu, dar
în care creatura laudă dumnezeirea din sânul
unității realizate cu aceasta12.
Noţiunea de sfinţenie este strâns legată în
iudaism de Dumnezeu, care este numit: ,,Iah-
ve cel Sfânt’’. Dumnezeu este sfânt nu numai
în fiinţa Sa, ci sfinţeşte şi lucrurile, locurile
sau persoanele care îi sunt consacrate, şi care
devin la rândul lor sacre. Cu privire la sensul
cuvântului ,,sacru’’, la evoluţia şi semnificaţia
sa în limbajul Vechiului Testament s-au scris
numeroase studii.
Noţiunile de sfânt şi sfinţenie sunt redate
în Vechiul Testament prin termenii qadhoş –
sfânt şi qodheş – sfinţenie. Semnificaţia prin-
cipală a termenului qadhoş – sfânt este aceea
de rezervat lui Dumnezeu, adică separat de
9
Ioan Chirilă, Sfânta Scriptură-Cuvântul cuvintelor, (Cluj-
Napoca:Renașterea, 2010), 231-2.
10
Eliade, Sacrul, 24.
11
Eliade, Sacrul, 23.
12
Ioan Chirilă, Curs de Arheologie biblică, 2, (Cluj-
Napoca:22.10.2002), 1.
9
tot ceea ce este profan, creat pentru a fi pus
la dispoziţia lui Iahve13. Termenul qadhoş are
o dublă semnificaţie, în primul rând se referă
la ceea ce este sfânt prin natura sa, adică sa-
batul şi numele lui Dumnezeu, iar în al doi-
lea rând se referă a ceea ce devine sfânt prin
consacarea, adică întâi-născuţii dintre oameni
şi animale, persoanele şi lucrurile consacrate
precum şi acţiunile sfinte ale oamenilor. Ter-
menul qodesh – sfinţenie mai are şi semnifica-
ţia de templu. În Vechiul Testament sfinţenia
implică mai mult relaţia lui Dumnezeu cu făp-
turile Sale şi ea se manifestă pe calea revelaţiei
supranaturale căci ceea ce este în ea însăşi ca
atribut al Fiinţei divine, nu poate fi cunoscut
pe cale naturală de către mintea omenească14.
Până la construirea locaşului de închinăciu-
ne, oamenii L-au adorat totuşi pe Dumnezeu
în forme mult mai simple, dar nu oriunde, ci
numai în acele locuri în care Dumnezeu Însuşi
a preferat să-şi arate slava Sa faţă de om, de-
oarece nu orice loc era adecvat pentru astfel
de manifestări, fiindcă majoritatea popoarelor
întinaseră pământul cu sacrificii idoleşti. Pri-
mele locuri sacre nu era dependente de o clă-
dire sau de un lucru zidit de mână omenească.
Stâncile, copacii, grotele, dealurile erau socoti-
te de oameni ca fiind locuri ale prezenței divi-
ne și ale sacrului.
Dorinţa omului religios de a trăi în sacru
înseamna de fapt dorinţa lui de a se situa în
realitatea obiectivă, de a nu se lasa paralizat
de relativitatea fără sfârşit a experienţelor pur
subiective, de a trăi într-o lume reală şi efici-
entă şi nu într-o iluzie. Acest comportament se
verifică pe toate planurile existenţei sale, fiind
evident mai ales în dorinţa omului religios de
a se mişca într-o lume sanctificată, adică în-
tr-un spaţiu sacru. Este ceea ce a dus la ela-
borarea tehnicilor de orientare, care nu sunt
altceva decât tehnici de construire a spaţiului
sacru15. Pentrul omul religios, spatiul nu este
omogen, ci prezintă rupturi si spărturi; unele
porțiuni de spatiu sînt calitativ diferite de ce-
lelalte. „Nu te apropia aici“, îi spune Domnul
lui Moise, „ci scoate‑ți încălțămintea din pi-
13
Petre Semen, „Învățătura despre sfânt și sfințenie în cărțile
Vechiului Testament. Teză de doctorat”, TV 4-7(1992): 19
14
Semen, „Învățătura despre sfânt”, 34.
15
Eliade, Sacrul,, 23.
10
cioarele tale, că locul pe care calci este pământ
sfânt“ (Ieș. 3, 5).
Sacrul înseamnă, cum am văzut, realul
prin excelentă, adică puterea, eficienta, izvo-
rul vieții și al fecundității. Nu este nicidecum
vorba de o lucrare omenească, pentru că nu
prin strădania sa izbutește omul să consacre
un spațiu. Ritualul prin care omul construies-
te un spațiu sacru este de fapt eficient doar în
măsura în care reproduce lucrarea divinităţii.
Spaţiu sacru prin urmare nu apare în pri-
mele cărţi ale Vechiului Testament ca un loc
consacrat, rezervat lui Dumnezeu, ci ca un loc
ce este despărţit de impuritatea acestei lumi, o
zonă oarecum transcendentă a cărei sfinţenie
este subînţeleasă datorită prezenţei lui Iahve
în interiorul său, dar nu în sensul unei separări
sau izolări de lume. Fiindcă păcatul l-a cuprins
pe om, Dumnezeu îşi descoperă sfinţenia Sa
omului cu îndemnul ca şi acesta să devină sfânt.
Pe de o parte Dumnezeu îşi arată sfinţenia Sa
oamenilor, dar pe de altă parte El sfinţeşte lu-
cruri, locuri şi persoane. Dumnezeu nu este
legat de timp şi de spaţiu, fiindcă niciun Tem-
plu nu-L poate cuprinde16, dar El şi-a ales un
loc în care să fie adorat de oameni şi în care
să asculte rugăciunile celor ce se închină Lui.
,,Spațiul sacru este mediul de coființare a Fiin-
ței supreme și a ontosului creat, întorcător în
Dumnezeu prin coființare”17, ,,părtășie la firea
dumnezeiască”(2 Pt. 1,4).Spațiul sacru, însuși
în aproape toate ipostazele sale apare ca un loc
,,de zonă rezervată, sustrasă, dacă nu interzisă
abordărilor curente, necesită precauții, pregă-
tiri, purificări, transformări al ființei pentru ca
ea să se poată confrunta adecvat cu prezența
Celui ce locuiește sanctuarul”18.
Dumnezeu cel Sfânt intră în dialog cu po-
porul său în anumite locuri pe care le sfinţeşte
şi care vor reprezenta pentru ei locaşuri sfinte
în care îi vor cere ajutor Domnului şi vor primi
cu sfinţenie poruncile Sale.
16
Eliade, Sacrul, 23
17
Chirilă, Curs,4.
18
Chirilă, Sfânta Scriptură, 232-3.
Candela, mai-iunie 2017
Pr. Laurenţiu Nicolae Stamatin
Să cunoaştem Vechiul Testament: Cântarea Cântărilor
Cântarea Cântărilor este un poem de dra-
goste, cu o dezvoltare nelineară şi neprogre-
sivă, sinuoasă, arborescentă1. Cuvintele de
iubire sunt adresate de mire şi de mireasă, cu
prilejul nunţii, reprezentând cântece nupţiale
sau epitalamuri. Tradiţia a atribuit acest text
lui Solomon, de altfel pomenit pe alocuri, însă
unii autori au considerat că scrierea datează
din perioada de după întoarcerea din Exilul
babilonic, aproximativ secolele V-IV î.Hr.
Parcurgând cele opt capitole ale cărţii, ci-
titorul neavizat se poate întreba cum au fost
introduse aceste texte în canonul biblic, deoa-
rece unele din imaginile ilustrate prin cuvinte
frizează erotismul. Explicaţia este foarte sim-
plă: poemul a fost considerat ca o alegorie a
poveştii de dragoste dintre Dumnezeu şi po-
porul lui Israel. În mai multe locuri ale Ve-
chiului Testament, Dumnezeu este descris ca
un mire sau soţ, iar relaţia dintre ei este descri-
să în termeni nupţiali: Isaia 54, 5-6; 62, 4-5; Ie-
remia 2, 2; 31, 32; Ezdra 16, 8-38; Osea 2, 4-22.
Alegoria este preluată şi în Noul Testament,
pentru a zugrăvi în cuvinte profane relaţia de
iubire dintre Hristos şi Biserica Sa: II Corin-
teni 11, 1-2; Efeseni 5, 25-322. Totuşi, intenţia
de a exagera în privinţa alegoriei a fost con-
damnată de Biserică, iar Origen, ca şi Fericitul
Ieronim, recomanda ca această carte să nu fie
citită decât de persoane care au împlinit 30 de
ani3. De altfel, există mai multe interpretări ale
1
Shir Hashirim ‫ ))םי ִריׁשַה ריׁש‬- Canticum Canticorum (Vulgata) -
Aσμα ᾎσμάτων (Septuaginta). Comentariile la această carte sunt
foarte multe. Printre exegeţi amintim: Origen, Hipolit din Roma,
Teodor din Antiohia, Bernard de Clairvaux, Rabbi Akiba ben Iosif
etc. Vezi şi Cartea lui Iov, Ecleziastul, Cartea lui Iona, Cartea lui
Ruth, Cântarea Cântărilor, traduse şi comentate de Petru Creţia,
Bucureşti, Editura Humanitas, 1995, p. 184.
2
„În mire trebuie să înţelegem pe Hristos, în mireasă Biserica, cea
fără pată sau zbârcitură […] mirele şi mireasa sunt două simfonii
armonic acordate, mireasa cântând cu fecioarele, şi mirele cu
însoţitorii săi” (Origen, Omilii la Cântarea Cântărilor, I, 1, în
„Părinţi şi Scriitori Bisericeşti” - în continuare se va cita PSB, Vol.
6, traducere de pr. prof. T. Bodogae, pr. prof. Nicolae Neaga şi
Zorica Laţcu, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, 1981, pp. 310-311).
3
Vezi apoi cazul lui Teodor de Mopsuestia. Totodată, el
afirma că poemul a fost compus de către Solomon cu ocazia
căsătoriei cu fiica lui Faraon (J. Carl Laney, Answers to
Candela, mai-iunie 2017
acestei creaţii poetice: interpretarea alegorică
preferată de creştini şi mozaici, teoria drama-
tică, teoria ciclului matrimonial, teoria cunos-
cută sub numele de „Adonis-Tammuz” etc4.
Sfântul Chiril al Ierusalimului îi îndemna
astfel pe cititorii Cântării Cântărilor: „Să nu
accepţi interpretarea vulgară, superficială a
cuvintelor, crezând că această carte este ex-
presia iubirii trupeşti, carnale”; cuvintele Su-
lamitei nu sunt cuvintele unei femei obişnu-
ite, ci sunt cuvintele Miresii lui Hristos, care
este Biserica. La fel învăţa şi Sfântul Grigorie
de Nyssa, avertizând asupra înţelegerii „ero-
tice” a dialogului dintre cei doi îndrăgostiţi5.
Dacă ne debarasăm de înţelesurile imediate,
rudimentare ale cuvintelor, putem accede la
cunoaşterea lui Dumnezeu: „Toate acestea le
aflăm prin pătrunderea cuvintelor din text,
prin care învăţăm că măreţia firii lui Dumne-
zeu nu e hotărnicită de nici o margine şi că nu
e vreun hotar în cunoaşterea celor cercetate
[...] trebuie să se poarte astfel ca toată desă-
vârşirea cunoaşterii, la care poate ajunge firea
omenească, să i se facă început al poftirii ce-
lor mai înalte”6. De asemenea, Origen atrăgea
atenţia asupra derapajelor exegetice la care ar
putea fi supus cel care citeşte şi interpretează
în sens strict literar povestea de dragoste din
poemul biblic: „Dacă acestea nu le înţelegem
în sens duhovnicesc, oare însemnează că sunt
basme? Dacă nu cuprind o oarecare taină, nu
sunt oare ele nevrednice de Dumnezeu? Cel
care ştie să tâlcuiască duhovniceşte Scripturi-
le, sau cel puţin are intenţia aceasta, trebuie să
Tough Questions from Every Book of the Bible: A Survey of
Problem Passages and Issues from Every Book of the Bible,
Grand Rapids, Michigan, Kregel Publications, 1997, p. 123).
4
Samuel J. Schultz, The Old Testament Speaks, New York, Harper
& Row, 1960, p. 295.
5
Ioan Sorin Usca, Ioan Traia, Vechiul Testament în Tâlcuirea
Sfinţilor Părinţi, Vol. XIV: Cărţile lui Solomon, Bucureşti, Editura
Christiana, 2010, pp. 363-364.
6
Sfântul Grigorie de Nyssa, Tâlcuire la Cântarea Cântărilor,
Scrieri I, PSB 29, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi
de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1982, p.194-
195; Petre Semen, Liviu Petcu (coordonatori), Părinţii
Capadocieni, Iaşi, Editura Fundaţiei Academice „Axis”,
2009, p. 321.
11
tindă din toată puterea pentru a nu trăi după
trup şi după sânge, pentru ca să devină vrednic
de tainele duhovniceşti, şi ca să mă folosesc de
o expresie mai tare, el arde de pasiunea celor
duhovniceşti, de iubirea spirituală, căci există
şi o dragoste spirituală”7. Tocmai de aceea, lo-
gosul dezbrăcat de sensul lui mistic îşi pierde
verticalitea, consistenţa, se aplatizează în mod
iremediabil. Aşadar, verbul din Canticum Can-
ticorum transformă „nupţiabilul” într-un „lim-
baj divin”8.
Este important de subliniat faptul că femeia
- personaj principal este numită doar o singu-
ră dată în textul sacru: „Întoarce-te, Sulamita
! Întoarce-te, faţa să ţi-o privim ! Ce priviţi la
Sulamita, ca la hora din Mahanaim?” (Cânta-
rea Cântărilor 7, 1). Numele de Sulamita este
o formă feminină a lui Selomoh (Solomon, şe-
lomo - cel care aduce pacea), precum la greci
avem Irina din Irineos, la germani Friederica
din Friederich etc9. Ea pare a fi când o ciobă-
niţă, când o prinţesă, iar iubitul pare a fi când
rege - Solomon, când un păstor. Este adul-
tă, deşi fraţii ei o numesc „mica surioară” şi
îi poartă de grijă (Cântarea Cântărilor 8, 8).
Este aducătore de împlinire, de pace, pentru
iubitul ei (Cântarea Cântărilor 8, 10). Spre de-
osebire de alte locuri scripturistice unde copii
sunt văzuţi prin prisma autorităţii tatălui, aici
Sulamita este preferata mamei, „singură năs-
cută în casă” (Cântarea Cântărilor 6, 9) 10. Sen-
timentele de dragoste şi le exprimă într-un cor
de femei din Ierusalim.
Sulamita este de o frumuseţe fără seamăn11,
7
Origen, Omilii la Cântarea Cântărilor, I, 2, p. 312.
8
Baghiu Bogdan, Scurtă istorie a logosului, Iaşi, Editura
Lumen, 2011, p. 192.
9
Nicolae Neaga, Personalităţi feminine în epoca Vechiului
Testament, în „Mitropolia Ardealului”, an IV, nr. 9-10, septembrie-
octombrie 1959, p. 672.
10
Se poate ca acest nume să fie un pseudonim. M. H. Pope
şi W.F. Albright asociază numele ei unei zeiţe a dragostei
din Mesopotamia, Sulmanitu. Vezi Tremper Longman, The
New International Commentary on the Old Testament: Song
of Songs, Grand Rapids, Michigan, Eerdmans Publications,
2001, pp. 192-193.
11
Ea se descoperă pe sine a fi negresă: sehora de la sahar
- a fi negru, închis la culoare (Linda Day, Carolyn Pressler,
Engaging the Bible in a Gendered World: An Introduction
to Feminist Biblical Interpretation in Honor of Katharine
Doob Sakenfeld, Louisville, Westminster John Knox Press,
2006, p.132). „Cum neagră fiind şi lipsită de culoare albă, ea
12
în descrierea ei folosindu-se epitete deosebit
de inspirate, comparaţii şi metafore luate din
floră, faună, arhitectură, toate reflectând gin-
găşie, tandreţe, farmec, vigoare: „miresmele
tale sunt balsam mirositor, frumoasă ca să-
laşurile lui Chedar, cea mai frumoasă dintre
femei, ochi de porumbiţă sunt ochii tăi, po-
rumbiţă eşti, părul tău turmă de capre, gâtul
tău e turnul lui David, cei doi sâni ai tăi par
doi pui de căprioară, mai dulce decât vinul
este mângâierea ta, grădină încuiată, fântână
acoperită, izvor pecetluit, două jumătăţi de
rodii sunt obrajii tăi, ca luna-i de frumoasă, ca
soarele-i de luminoasă, ca oastea de război te-
mută, [...] trupul tău e snop de grâu, gâtul tău
e stâlp de fildeş, părul ţi-e de purpură, din-
ţii tăi par turmă de oi tunse, ca finicul eşti de
zveltă” etc12. Aceleaşi inspirate figuri de stil le
întâlnim şi în descrierea mirelui: „narcisul din
câmpie, crinul de prin vâlcele, mărul între co-
paci, gazelă, pui de cerb, capul lui e aur curat,
părul lui, pană de corb, trandafir mirositor
sunt obrajii lui, buzele lui, la fel cu crinii roşii,
braţele-i sunt drugi de aur cu topaze împodo-
bite, pieptul lui e scut de fildeş cu safire fere-
cat, stâlpi de marmură sunt picioarele lui, pe
temei de aur aşezate” etc. Peisajul este mirific,
luat parcă dintr-un basm oriental, cu toate in-
gredientele necesare creării unui cadru pro-
pice pentru etalarea sentimentelor de iubire.
Ei se întâlnesc în secret şi par să fie forţaţi să
facă lucrul acesta. Relaţia lor se bazează pe o
perfectă reciprocitate, fără o ierarhie exterior
impusă, fără prejudecăţi. Ei se iubesc sincer şi
par să treacă peste toate vicisitudinile de or-
din social pentru a-şi împlini aşteptările. Ei se
exprimă direct, fără reţinere şi fără mediere.
Dragostea lor este curată, exprimată într-un
limbaj romantic, plin de efuziuni: „Sufletu-mi
încremenise, când cel drag mie-mi vorbise”
(Cântarea Cântărilor 5, 6), „că-s bolnavă de
iubire” (Cântarea Cântărilor 5, 8), „marea nu-
ţi poate stinge dragostea, nici râurile s-o poto-
poate fi totuşi frumoasă? Ea a arătat pocăinţă pentru păcate
şi convertirea i-a dat frumuseţe [..] Ea se smereşte pentru
negreala ei” (Origen, Omilii la Cântarea Cântărilor, I, 6, pp.
317 şi 319).
12
Roland Edmund Murphy, O. Carm, Wisdom Literature:
Job, Proverbs, Ruth, Canticles, Ecclesiastes, and Esther,
Vol. XIII, Grand Rapids, Michigan, Eerdmans Publications,
1981, pp. 119-123.
Candela, mai-iunie 2017
lească; de-ar da cineva pentru iubire toate co-
morile casei sale, cu dispreţ ar fi respins acela”
(Cântarea Cântărilor 8, 7)13.
Unii autori au considerat că textul a fost
scris de o femeie. Ba, mai mult, ea ar fi fost
una dintre soţiile neevreice ale lui Solomon14.
Alţii văd în acest text o imagine răsturnată a
referatului creaţiei din Cartea Facerea: „Ca o
consecinţă a întâmplării din grădină, are loc o
ruptură în cadrul creaţiei, se produce o lipsă
de armonie între bărbat şi femeie, un dezechi-
libru în relaţiile sociale, supunerea femeii şi,
prin implicaţie, dispariţia satisfacţiei sexuale
mutuale. Fără Cântarea Cântărilor, povestiri-
le preponderente din Biblie referitoare la fe-
mei ar fi cele în care femeile sunt penalizate
şi condamnate pentru sexualitatea lor, izolate
[…] Cântarea Cântărilor apără echilibrul în re-
laţiile bărbat-femeie, incitând la reciprocitate
şi nu la dominaţie, la interdependenţă şi nu
la aversiune […] Ea ne conjură să nu-i punem
piedici iubirii, ci să lăsăm relaţiile să se pârgu-
iască, înflorind potrivit mersului lor firesc”15.
Oricum, ni se înfăţişează dragostea sub sem-
nul „ludicului şi nu al lubricului”16.
În Sfânta Scriptură nu mai întâlnim nicăieri
un text în care sexualitatea feminină să cape-
te forme atât de puternice, să se exprime atât
de deschis. Graniţele dintre realitate şi ficţiune
par a se estompa în faţa efuziunii sentimen-
telor împărtăşite reciproc de cei doi îndrăgos-
tiţi. Doar prezenţa fraţilor şi a paznicilor cetă-
ţii par a impune unele restricţii, binevenite de
altfel. „Cântarea Cântărilor este un poem, nu
o diatribă, nu un argument, nu o prescripţie.
Astfel, ni se prezintă un cuplu şi atitudinea lui
în faţa problematicii dragostei frumoase, sim-
ple, curate. Nu se întrezăreşte nici o urmă de
13
Witness Lee, Life-Study of Proverbs, Ecclesiastes, Song
of Songs, Anaheim, Living Stream Ministry, 1995, p.55-62.
Vezi şi Sfântul Chiril al Ierusalimului, Catehezele, traducere
de Dumitru Fecioru, vol. II, Bucureşti, Editura Institutului
Biblic, 1945.
14
„Revue de théologie et de philosophie et compte-rendu des
principales publications scientifiques”, Vol. 25, New York,
Johnson Reprint, 1965, pp. 389-390.
15
Renita Weems, în The Women’s Bible Commentary, Carol A.
Newson et Sharon H. Ringe (éd), Londres, SPCK, 1992, p.160;
Pauline Bebe, Femeile şi iudaismul. Dicţionar, traducere de Janina
Ianoşi, Bucureşti, Editura Hasefer, 2002, p. 295.
Gary Staats, Joshua Through Song of Solomon, Winebrenner
16
Theological Seminary Course, Findlay, Ohio, 2008, p. 330.
Candela, mai-iunie 2017
discriminare, de anxietate bolnăvicioasă, nici
un spirit de frondă. Totul este atât de natural,
de normal, de armonios! Este imaginea per-
fectă a omului îndrăgostit”17.
Deşi a fost interpretată ca o alegorie dra-
gostei lui Dumnezeu faţă de poporul Său18,
totuşi, numele Celui Sfânt nu apare nicăieri
în cuprinsul celor opt capitole. Doar cuvân-
tul shalhevetyah (flacără divină) din capitolul
8, versetul 6, tradus doar prin „flacără”, poate
da impresia prezenţei divine (shekinah)19.
Rabi Akiva consideră această carte ca fi-
ind „Sfânta Sfintelor” (Kodesh Kodashim) între
cărţile Vechiului Testament (Mishna Yadayim
3:5)20. Totuşi, el recomandă citirea ei doar la
slujbele din sinagogă: „Dacă la o petrecere, ci-
neva va cânta o pericopă sau va rosti un vers
din Cântarea Cântărilor, se prea poate ca toţi
cei prezenţi să-l dezaprobe” (Sanhedrin 101a).
Foarte interesant este şi un alt punct de vede-
re: „Se ştie că Solomon, căzând în patima lu-
crurilor lumeşti, a influneţat în mod negativ
poporul lui Dumnezeu, fapt care se prezintă
ca o pată neagră în istoria evreilor. Astfel, cre-
dinţa în Dumnezeu a fost înlocuită cu iubirea
către Sulamita, mai palpabilă, mai aproape de
el; şi aceasta, în timp ce majoritatea poporeni-
lor, în speţă femeile din harem, erau absorbite
de splendoarea împăratului lumesc. Numai
Solomon a îndrăznit să purceadă la o aşa ro-
17
Benjamin J. Segal, The Song of Songs. A Woman in Love,
Jerusalem, Gefen Publishing House, 2009, p. 159.
18
Hesheq - dragostea Părintelui ceresc pentru poporul Său
(Yudit Kornberg Greenberg, Encyclopedia of Love in World
Religions, Vol. 1, Santa Barbara, California, ABC-CLIO
Publishing House, 2008, p. 504). „În Cântarea Cântărilor,
alteritatea bărbat-femeie simbolizează unirea nupţială dintre
Dumnezeu şi poporul Său, deosebirea din lumea creată fiind
totodată simbol pentru deosebirea dintre creat şi necreat” (Pr.
Nicolae Dascălu, Teologie socială şi delicateţe pastorală, în
„Lumina”, an IX, nr.30 din 6 februarie 2013, p. 6).
19
Ambele cuvinte se termină în yah – de la Yahve. Vezi Zohar
1:245a; 3:54b (The Zohar, Translation and Commentary
by Daniel C. Matt, Vol. 5, Stanford, California, Stanford
University Press, 2009, p. 138).
20
„Dacă toate cărţile Bibliei sunt sfinte, Cântarea Cântărilor e
Sfânta Sfintelor; căci întreaga lume a fost creată numai pentru
ziua în care a fost dăruită Cântarea Cântărilor”. Moses Rosen
comentează astfel acest pasaj: „Marele Akiva voia să spună prin
aceste cuvinte că viaţa n-ar fi meritat să fie trăită dacă omul n-ar
fi putut să se înalţe pe aripile cântului” (Moses Rosen, Învăţături
biblice, Bucureşti, Fundaţia Comunităţilor Evreieşti din România,
1978, p. 83). Comparaţia o întâlnim şi la Origen, Omilii la Cântarea
Cântărilor, I, 1, p. 309).
13
cadă, în detrimentul adevăratei religiozităţi a
poporului”21.
În secolul XVI, Rabi Shelomo Alkabets
(1505-1576) venea cu o viziune nouă despre
„Kodesh Kodashimul Vechiului Testament”.
Astfel, în persoana Sulamitei el vedea în-
truchiparea Torei, iar sub înfăţişarea lui So-
lomon se ascundeau exegeţii biblici, uluiţi de
frumuseţea învăţăturilor sale. Tocmai de ace-
ea, unii înţelepţi iudei concepeau experienţa
spirituală/rugăciunea/lectura cuvintelor sacre
ca un „dialog erotic”, ce sfârşea iremediabil
într-un extaz mistic (Sefer Hasidim 14).
Sulamita este un personaj impresionant, de-
opotrivă natural, teluric, dar şi mistic. Prin ea
se glorifică dragostea curată, sfântă, neames-
tecată cu frivolităţile, pasiunile şi bucuriile
21
The Amplified Olt Testament-Job to Maleahi, Grand Rapids,
Michigan, Zondervan Publishing House, 1962, p. 443.
Asist. univ. dr. Stelian Paşca Tuşa
Facultatea de Teologie Ortodoxă Cluj Napoca
Psalmul 5– abordare isagogică, exegetică și teologică (II)
1. Maestrului de cântări, pentru flaut, un
psalm al lui David.
2. Pleacă-Ți urechea spre cuvintele mele,
Doamne! Înțelege cugetarea mea!
3. Ia aminte la glasul strigătului meu, Îm-
păratul meu și Dumnezeul meu, căci Ție mă
rog.
4. Doamne, dimineața vei auzi glasul meu;
dimineața voi rândui rugăciunea mea înaintea
Ta și voi priveghea.
5. Căci Tu nu ești un Dumnezeu Căruia să-i
placă răutatea; cel rău nu locuiește la Tine.
6. Nebunii� nu vor putea să stea înaintea
ochilor Tăi; Tu urăști pe toți cei ce fac fărăde-
lege.
7. Tu pierzi pe toți cei ce grăiesc minciuna;
Domnul îl disprețuiește pe bărbatul sângeros
și viclean.
8. Dar eu, întru mulțimea milei Tale, voi
intra în casa Ta și mă voi închina, pătruns de
frica Ta, spre templul Tău cel sfânt.
9. Doamne, călăuzește-mă întru dreptatea
14
unei lumi vulgare. Prin ea se elogiază familia
statornică în dragoste, fidelitatea conjugală, se
ilustrează superioritatea monogamiei în con-
trast cu poligamia, se proclamă triumful senti-
mentelor sincere asupra intereselor meschine
care umbresc afectivitatea, precum dorinţa de
a poseda cât mai mulţi bani, avere, ranguri
sociale. Spunând că „iubirea ca moartea e de
tare”, Sulamita se situează într-o altă dimen-
siune, luându-l de-a dreapta şi pe iubitul ei.
Astfel, sub puterea acestei afecţiuni biunivo-
ce, se sfărâmă toate stereotipiile, se potenţea-
ză o iubire cosmică, care aparţine concomitent
atât lumii pământeşti, dar şi sferelor cereşti.
Tocmai de aceea, în finalul creaţiei poetice,
Ierusalimul cel lumesc devine Ierusalimul cel
de sus, o paradigmă a păcii şi a iubirii eterne.
Ta, din pricina celor ce mă pândesc; netezește
calea Ta înaintea mea�.
10. Căci în gura lor nu este nimic temeinic,
lăuntrul lor este stricăciune. Gâtlejul lor este
mormânt deschis; cu limba lor lingușesc.
11. Osândește-i, Dumnezeule! Să cadă prin
înseși planurile lor. În mulțimea fărădelegilor
lor aruncă-i pe ei, că s-au răsculat1 împotriva
Ta!
12. Și se vor veseli toți cei ce se încred2 în
1
Septuaginta traduce acest termen prin παράνομοι – cei
fărădelege.
2
Textul grec, latin și etiopian inversează se deosebește de
varianta ebraică fiindcă realizează o mică inversiune: în loc
de netezește calea Ta înaintea mea folosește îndreaptă înainta
Ta calea mea, chiar dacă Origen amintește în Hexapla că în
unele manuscrise ale Septuagintei, traducerea grecească este
identică cu cea ebraică. Cu toate acestea, schimbarea apărută
în urma traducerii nu schimbă sensul cerinței, ci îl nuanțează
sub o altă formă. Acest fapt este evidențiat de majoritatea
părinților (J. M. Neale, A commentary on the Psalms: from
primitive and mediaeval writers and from the various office-books
and hymns of the Roman, Mozarabic, Ambrosian, Gallican, Greek,
Coptic, Armenian, and Syrian rites, vol. 1 (London/ New York:
J. Masters/Pott and Amery, 1869), 120. Thomas D’aquin,
Commentaire sur les Psaumes, ed Jean-Éric Stroobant de Saint
Candela, mai-iunie 2017
Tine; în veci vor sălta de bucurie, că Tu îi ocro-
tești. Și se vor desfăta întru Tine cei ce iubesc
numele Tău.
13. Căci Tu, Doamne, binecuvântezi pe cel
drept și cu bunăvoința Ta îl înconjuri3 precum
un scut.4
Versetul 8
Sintagma‫( י ִנֲא ַו‬vaani) – dar eu rostită de psal-
mist în debutul celei de-a treia secțiuni (v.
8-9), are menirea de a sublinia contrastul din-
tre cel virtuos care beneficiază de milostivirea
lui Dumnezeu și cei păcătoși care nici măcar
nu sunt acceptați în proximitatea templului5.
Cu alte cuvinte, în timp ce unii sunt respinși
și îndepărtați cu dezgust de la fața Domnului,
alții se bucură de protecția Lui6. Chiar dacă ac-
ceptarea celui credincios în relația de comuni-
une se datorează, potrivit psalmistului, doar
milei dumnezeiești7, nu trebuie să presupu-
Éloy (Paris: du Cerf, 1996), 72). Episcopul Teodoret afirmă
că ambele variante se ţin de o înţelegere bine-credincioasă:
„că, ori calea noastră de s-ar îndrepta înaintea lui Dumnezeu,
nu vom lua cercare a rătăcirii; ori calea lui Dumnezeu de
s-ar îndrepta înaintea noastră, pe dânsa vom călători şi vom
alerga cu sârguinţă către dânsa.”. Teodoret de Cir, Tâlcuire a
celor o sută cincizeci de psalmi ai proorocului împărat David, ed.
PS. Iosif al Argeşului (Petru Vodă: Sfânta Mănăstire Sfinţii
Arhangheli, 2003), 17.
3
Cu toate că grecescul παραπικραίνω – a amărî implică o
nuanțare ce include sensul verbului în sfera mâniei, acesta
nu are greutatea termenului ebraică ‫( ה ָרָמ‬marah) – a se răsculă.
Septuaginta. Psalmii, Odele, Proverbele, Ecleziastul, Cântarea
Cântărilor, vol. 4/I, ed. Cristian Bădiliţă (Bucureşti: Polirom,
2006), 50 și Ioan Popescu-Mălăieşti „Psalmii,” BOR 10 (1905):
1103.
4
Lit. a căuta refugiu. Adeseori Dumnezeu este prezentat în
psalmi ca o cetate impenetrabilă în care sufletele hărțuite de
dușmani își pot afla adăpost (Ps. 18[17],2). Rabbi Solomon
Freehof, The Book of Psalms: A commentary (Cincinnati: Union
of American Hebrew Concregatons, 1938), 21.
5
Rabbi David Kimhi, The longer commentary of R. David Kimhi
on the first Book of Psalms, ed. R. G. Finch (New York: The
Macmillan Company, 1919), 33.
6
St. Jerome, „The Homilies on the Psalm,” în FC 48, ed.
Marie L. Ewld (Wasinghton: The Catholic University of
America Press, Inc, 1964), 20. Încredințat fiind că beneficiază
mila lui Dumnezeu, psalmistul conștientizează că răutatea
dușmanilor lui devine inofensivă. Rabbi Samson Hirsch,
The Psalms. Translation and commentary (New York: Samson
Raphael Hirsch Publications Society, 1960-66), 28.
7
„Deși el nu se simte vinovat de fărădelegile amintite, ideea că
are înaintea lui pe atotputernicul Creator îl face să recunoască
că nu are niciun drept de a fi ascultat, ci poate numai să-l
roage: întru mulțimea milei…”. Iuliu Olariu, Explicarea
Psalmilor din Orologiu (Caransebeş: f. ed., 1899), 75. „După ce
mai sus [David] [subl. ns.] a vorbit cuprinzător despre felurile
răutății, arătând cu sunt urâte lui Dumnezeu, se întoarce apoi
spre ființa sa, și zice că va intre în casa lui Dumnezeu, slujind
Lui cu curăție și cu silință, nu ca un îndreptat pentru bunătățile
Candela, mai-iunie 2017
nem că aceasta este oferită aleatoriu. Terme-
nul ‫( דֶסֶח‬hesed) care de altfel, este cuvântul cel
mai potrivit pentru a exprima mila, face parte
din câmpul lexical al conceptului de legământ8
şi poate fi tradus cu dragoste neclintită, bunătate
şi iubire. Acest cuvânt este utilizat în Vechiul
Testament pentru a exprima dragostea lui
Dumnezeu în urma legământului, îndurarea,
permanenta purtare de grijă pe care Dumne-
zeu o are pentru Israel şi care se exercită, atât
în vremurile de stabilitate în credinţă, cât şi în
cele grele. Conceptul hesed face trimitere la o
legătură instituționalizată, presupune drep-
turi şi obligaţii, cere o atitudine favorabilă din
partea ambelor părţi pe o perioadă mai lungă
de timp9 și impune reciprocitate. Dacă psal-
mistul nu ar fi fost o persoană inocentă, acesta
nu ar fi beneficiat de bunătatea Legiuitorului
și nu i s-ar fi permis să intre în locul unde să-
lășluiește slava Sa10.
Atitudinea pioasă pe care psalmistul inten-
ționează să o aibă în interiorul casei Domnului
relevă și ea faptul că acesta este un om virtuos.
Prosternarea cu frică înaintea lui Dumnezeu
era considerată în Orient modalitatea cea mai
reverențioasă prin care o persoană își exprima
devotamentul și venerația față de superiorul
lui11. În acest context frica reprezenta un răs-
puns adecvat12 și implicit rodul milostivirii
sale, cu ca un miluit de Dumnezeu…” Eftimie Zigabenul şi
Sf. Nicodim Aghioritul, Psaltirea în tâlcuirile Sfinţilor Părinţi,
vol. 2, ed. Ştefan Voronca (Galaţi: Egumeniţa, 2006), 92. Cf.
Origen, „Selection from the Psalms,” în PG 12, 1169 – Craig
Blaising, et al., Ancient Christian Commentary on Scripture. Old
Testament (Psalms 1-50), vol. 7, (New York: InterVarsity Press,
2004), 43. Theodore of Mopsuestia, Commentary on Psalms
1-81, ed. Robert Hill (Atlanta: Society of Biblical Literature,
2006), 59.
8
Peter Craigie, „Psalms 1-50,” în WBC 19 (Dallas: Word,
Incorporated, 2002), 87. Cf. Septuaginta, 50.
9
Referinţele continue ale lui Osea la acest termen sugerează
preocuparea deosebită a profetului pentru ca Israel să
răspundă cu aceeaşi loialitate şi dragoste iubirii lui Dumnezeu.
Ioan Chirilă, Cartea profetului Osea. Breviarum al gnoseologiei
Vechiului Testament (Cluj-Napoca: Limes, 1999), 145.
10
Mitchell Dahood, „Psalms,” în AB 19A (New York:
Doubleday & Company, Inc., 1966), 32.
11
Alexander Kirkpatrick, The book of Psalms (Cambridge:
University Press, 1905), 23.
12
Sfântul Ioan atrage atenția că închinarea întru frică
constituie maniera cea mai potrivită de rugăciune înaintea lui
Dumnezeu, „nu precum fac mulți rugători: plictisiți, căscând,
toropiți de somn, ci cu frică și cutremur. Cel care se roagă
astfel părăsește toată răutatea și este condus de mână către
orice virtute, Îl face pe Dumnezeu milostiv pentru el.” Sf.
Ioan Gură de Aur, Omilii la Psalmi, ed. Laura Enache (Iaşi:
15
dumnezeiești care îi permitea să se apropie
de sanctuar. Este important să menționăm
aici și faptul că unii dintre exegeți consideră
că psalmistul nu se afla în curtea interioară a
Cortului Sfânt/Templului13 când și-a exprimat
dorința de a intra în casa Domnului. Forma de
imperfect a celor două verbe care poate fi tra-
dusă cu un viitor și particula‫( לֶא‬al) – spre su-
gerează faptul că psalmistul și-a îndreptat pri-
virea spre sanctuar, fie dintr-un loc apropiat,
fie de undeva din depărtare, așa cum făcuse
odinioară profetul Daniel în Babilon (Dn 6,1)14.
Gestul acestuia exprimă, în viziunea rabinilor,
o evidentă dorință de apropiere sufletească
de Cel a Cărui slavă sălășluiește între aripile
heruvimilor din Sfânta Sfintelor, de Cel Care
îl protejează de uneltirile perfide ale păcăto-
șilor15. Părinții Bisericii interpretează tot într-o
perspectivă spirituală textul și susțin că psal-
mistul are în minte mai degrabă Ierusalimul
cel Ceresc16. Pe lângă aceasta, părinții dezvoltă
și o interpretare eclesiologică considerând că
templul prefigurează trupul spiritual al Bise-
ricii care se zidește treptat cu mila și harul lui
Dumnezeu17 prin venirea celor credincioși la
Hristos18.
Doxologia, 2011), 68. Cf. Ernst Hengstenberg, Commentary on
the Psalms, 79 și George Phillips, The Psalms in Hebrew; with a
critical, exegetical and philological commentary, vol. 1 (London: J.
W. Parker, 1846), 38.
13
Persoanele neconsacrate sacerdotal nu avea voie să intre
în interiorul sanctuarului, ci numai în curtea acestuia. Albert
Barnes, Notes, critical, explanatory, and practical, on the book
of Psalms, vol. 1 (New York: Harper & Brothers, 1868-69),
44. Mai multe detalii privitoare la însemnătatea termenului
‫( לָכיֵה‬heikal) – palat (pământesc și ceresc), templu și la disputele
exegetice privitoare la sanctuarul la care face acesta referire
vezi în Franz Delitzsch, Biblical commentary on The Psalms, v.
1, ed. Fancis Bolton (Edimburg: T. & T. Clakk, 1871), 122-5.
Gherasim Timuş, Note şi meditaţiuni asupra psalmilor, vol. 1
(Bucureşti: Tipografia „Gutenberg” Joseph Göble, 1896), 62.
14
Rabbi Solomon Freehof, The Book of Psalms, 13.
15
Rabbi Benjamin Segal, Psalm 5 – And Still a Need for
Reassurance în http://psalms.schechter.edu/2010/03/psalm-5-
of-words-and-personality.html (accesat 28 aprilie 2013). Cf.
Mayer Gruber, Rashi’s Commentary on Psalms (Boston: Leiben,
2004), 187.
16
Cassiodorus, Explanation of the Psalms, vol. 1, ed. P. G. Walsh
(New York/Mahwah: Paulist Press, 1990), 85. J. M. Neale, A
commentary on the Psalms, 119.
17
„Totuși – ne atenționează Sfântul Ioan – harul și mila,
oricât de har ar fi și oricâtă milă, pot să mântuiască numai
pe cei care vor să fie mântuiți și să aibă har, iar nu pe cei ce
se împotrivesc harului și care nu vor să primească darul.” Sf.
Ioan Gură de Aur, Omilii la Psalmi, 67.
18
St. Augustin, Expositions on the Psalms, 13. Evagrius of
16
Versetul 9
Pe lângă faptul că cererea pe care psalmistul o
expune aici oferă sens și justifică prezentarea an-
titetică dezvoltată în versetele anterioare, aceasta
reprezintă și punctul crucial19 în care lui Dumne-
zeu i se cere să intervină salutar în favoarea
celui ce și-a exprimat dorința de a intra în co-
muniune cu El20. Înainte de a preciza motivul
principal pentru care solicită ajutorul dumne-
zeiesc (teama de dușmani21), autorul îl roagă
pe Dumnezeu să se apropie de el și să-l că-
lăuzească22. Origen subliniază aici vigilența
profetului care de îndată ce a conștientizat
pericolul la care s-a expus când s-a hotărât să
meargă pe calea cea dreaptă, nu și-a îngăduit
să lupte de unul singur împotriva celor ce se
ridică asupra lui, ci a strigat către Domnul să-
și întindă mana sa ocrotitoare pentru a-l că-
lăuzi nevătămat printre cursele dușmanilor23.
Unii dintre exegeți24 consideră că dreptatea la
care se face trimitere aici nu se referă neapărat
la virtute, așa cum s-a afirmat în general25, ci
mai degrabă la atributul dumnezeiesc potrivit
căruia Domnul oferă celor credincioși bine-
facerile promise, iar celor păcătoși pedeapsa
Pontus, „Notes on the Psalms 5.8,” în AnSac 2:455 – Craig
Blaising, ACCSOT (Psalms 1-50), 43.
19
Alexander Kirkpatrick, The book of Psalms, 23.
20
Hans-Joachim Kraus, Psalms 1-150: A Commentary, vol. 1,
ed. H. C. Oswald (Minneapolis: Augsburg Publishing House,
1988), 156.
21
Rabi Benjamin consideră că în acest verset înmulțirea
uneltirile oponenților reprezintă motivul pentru care
Dumnezeu este nevoit să intervină în favoarea psalmistului.
Rabbi Benjamin Segal, Psalm 5.
22
„Dacă atunci când intrăm într-un oraș avem nevoie de
cineva care să cunoască drumul, cu cât mai mult, vrând să
călătorim la cer, avem nevoie de ajutorul de sus pentru a ne
arăta calea, a ne întări pași și a ne conduce de mână. Căci
sunt multe poteci care se îndepărtează de cale […] și mulți
dușmani uneltesc împotriva noastră, vor să ne abată pașii, să
ne înșele și să ne ducă pe altă cale. Fiindcă așa de mari sunt
piedicile, așa de mari atacurile, călăuzește-ne Tu Însuți. Căci
avem nevoie de ajutor de la Tine.” Sf. Ioan Gură de Aur,
Omilii la Psalmi, 69. Cf. Theodore of Mopsuestia, Commentary
on Psalms, 59.
23
Origen, „Selection from the Psalms,” în PG 12, 1171 –
Craig Blaising, ACCSOT (Psalms 1-50), 43. Cf. Cassiodorus,
Explanation of the Psalms, 86.
24
Cf. Ernst Hengstenberg, Commentary on the Psalms, 82.
25
În opinia Sfântului Ioan, dreptatea însumează totalitatea
virtuților cerute de Dumnezeu, nu de vreo autoritate
omenească, „căci este o dreptate a oamenilor, care constă din
aplicarea legilor exterioare și care este ieftină și imperfectă și
nu este determinată numai de gândurile omenești”. Sf. Ioan
Gură de Aur, Omilii la Psalmi, 68.
Candela, mai-iunie 2017
pentru fărădelegile lor. Această perspectivă se
potrivește mult mai bine contextului dezvol-
tat de psalmist, deoarece în repetate rânduri
acesta face apel la judecata Domnului.
Precauția autorului privitoare la cei care ca-
ută să-l nimicească este pe deplin justificată.
Psalmistul nu are de-a face cu niște oponenți
predictibili și ușor de biruit, ci cu una din cele
mai perfide categorii de vrăjmași. Termenul
‫( י ָר ְרֹוׁש‬șorerai) ce provine din verbul ‫( רֹוׁש‬a
privi de jur împrejur) face trimitere la oamenii
vicleni ce stau la pândă asemenea animalelor
sălbatice (cf. Ier 5,12; Os 13,7), întind curse26 și
așteaptă orice moment de vulnerabilitate în
care să poată dezlănțui un atac decisiv27. Con-
știent fiind de aceasta și având încredințarea
că luptă pentru o cauză dreaptă28, psalmistul îi
mai cere Domnului să îndrepte și să netezeas-
că înainte lui calea Sa29, adică să o facă dreaptă,
clară, curată, cunoscută, ușoară, netedă și lip-
sită de curse30. În aceste condiții, Sfântul Ioan
Gură de Aur atrage atenția că Domnul face
ceea ce i se cere, fiindcă acest lucru ține de El,
însă omului în revine datoria de a se strădui
să se învrednicească de privilegiu călăuzirii
dumnezeiești31. Ca atare, purtarea de grijă a
Domnului și izbăvirea din cursele întinse de
pânditori32 este vitală pentru cel care pășește
pe calea cea dreaptă.
Rashi consideră că cele două cereri expuse
în acest verset nu sunt deloc întâmplătoare.
Dacă Domnul nu i-ar fi împlinit psalmistului
dorința, ar fi favorizat pe cei pe care nici mă-
car nu-i suferă în preajma Sa și ar fi lăsat pradă
răului pe omul ce umbla în căile drepte33.
26
St. Jerome, The Homilies on the Psalm, 20.
27
Ioan Popescu-Mălăiești, Psalmii, 1001. Hans-Joachim
Kraus, Psalms, 156.
28
Albert Barnes, Notes on the book of Psalms, 45.
29
Interpretând în sens duhovnicesc conceptul de cale, părinții
o identifică, fie cu Hristos, fie cu textele Sfintei Scripturi.
Cf. St. Jerome, The Homilies on the Psalm, 20. J. M. Neale, A
commentary on the Psalms, 120.
30
„Fă calea Ta dreaptă înaintea mea și nu mă lăsa să rămân
șovăielnic mult timp pe calea cea adevărată în care este bine
să merg, potrivit voii Tale.” Rabbi Samson Hirsch, The Psalms,
29. Cf. Rabbi David Kimhi, The longer commentary, 33.
31
Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Psalmi, 69. Sfântul Ieronim
exprimă aceiași idee când afirmă că: „De mine ține să îmi așez
pașii în calea Ta și de Tine să mi-i călăuzești.”. St. Jerome, The
Homilies on the Psalm, 20.
32
Gherasim Timuş, Note asupra psalmilor, 63
33
Mayer Gruber, Rashi’s Commentary on Psalms, 188.
Candela, mai-iunie 2017
Versetul 10
Pentru a fi încredințat pe deplin că Dumnezeu nu
va ezita să-l izbăvească de cursele celor ce-i pân-
desc pașii, psalmistul descrie trăsăturile negative
ale acestora, subliniind mai întâi faptul că niciunul
dintre ei nu se află în adevăr34. Cuvintele dușma-
nilor săi sunt lipsite de sinceritate și ca atare
nicio promisiune sau declarație nu pot fi luate
în considerare. Pe baza spuselor lor nu se poa-
te fundamenta nimic statornic, chiar dacă apa-
rent atitudinea lor este prietenească35. Această
manifestare ipocrită36 este condiționată de cea
de-a doua însușire care de fapt îi determină
modul de acționare. Atunci când latura inte-
rioară a unui om este compromisă, cele ce ies
pe gura lui nu pot exprima decât realitatea ce
se află în inima lui (cf. Mt 15,18-1937)38. Opțiu-
nea Septuagintei de a traduce termenul ‫ב ֶרֶק‬
(qereb) – lăuntru prin καρδία – inimă diminu-
ează parțial amploarea stricăciunii interioare
pe care textul ebraic o implică. Cuvântul qereb
sugerează că persoanele la care face referire
psalmistul au întreaga ființă compromisă, atât
structura lor rațională, cât și cea sentimenta-
lă39.
Conștient fiind de răul pe care acești oa-
meni malițioși îl pot face semenilor, autorul
34
Sfântul Augustin se întreabă cum poate fi adevăr în gura
celor care sunt mistuiți de păcat și suferă din cauza lui? St.
Augustin, Expositions on the Psalms, 14. Părinții identifică
trăsăturile acestui gen de persoane cu cele manifestate
de eretici. Neavându-l pe Hristos, gura lor nu poate rosti
adevărul, ci numai minciuna sau cel mult un adevăr denaturat.
St. Jerome, The Homilies on the Psalm, 20-1. „Aceasta o zice
proorocul pentru dogmele cele moarte și pentru hulele cele
puturoase ale ereticilor, ori pentru cuvintele cele împuțite
ale neastâmpărării lor.” Eftimie Zigabenul, Psaltirea, 93. Cf.
Eusebius of Caesarea, „Commentary on Psalms,” în PG 23,
117 – Craig Blaising, ACCSOT (Psalms 1-50), 44.
35
Rabbi David Kimhi, The longer commentary, 34. „Deși par a fi
prieteni, ei sunt dușmani.” Mayer Gruber, Rashi’s Commentary
on Psalms, 189.
36
Cele rostite cu gurile lor sunt diferite de cele de se află în
inimile lor. Thomas D’aquin, Commentaire sur les Psaumes, 73.
37
„Cele ce ies din gură pornesc din inimă şi acelea spurcă
pe om. Căci din inimă ies: gânduri rele, ucideri, adultere,
desfrânări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule.” (Mt 15,18-
19).
38
Casiodor afirmă că limba urmează intențiile minții, iar prin
mișcarea ei firească împlinește voința inimii. Cassiodorus,
Explanation of the Psalms, 86. În acest sens, Rabi Samson
accentuează faptul că gura omului nu rostește adevărurile
obiective, ci numai pe cele asumate și trăite în interior. Rabbi
Samson Hirsch, The Psalms, 30.
39
Ioan Popescu-Mălăiești, Psalmii, 1102. Cf. Albert Barnes,
Notes on the book of Psalms, 45.
17
a asemănat gâtlejul lor cu un mormânt des-
chis40. Limbaj metaforic utilizat aici este me-
nit să sugereze pe de o parte setea nesfârșită
a dușmanilor de a înghiți41 pe cei virtuoși, iar
pe cealaltă de a scoate în evidență urâciunea
lor sufletească. Comparând stricăciunea lăun-
trică a oponenților săi cu mirosul greu ce este
emanat de un mormânt neacoperit, psalmis-
tul dorește să sublinieze faptul că într-un cli-
mat impregnat de moarte42, cuvintele acestora
provoacă vătămarea trupească și spirituală a
celor ce cred în spusele lor. Această categorie
de oameni este mult mai periculoasă decât fă-
țarnicii care sunt asemănați de Mântuitorul
Hristos cu mormintele închise și văruite pe
dinafară (Mt 23, 27). Cu toate să sunt morți su-
fletește din cauza păcatelor lor, aceștia atrag
cu nesaț în groapa stricăciunii lor și pe alții (cf.
Rm 3,13)43. Sfântul Ioan Gură de Aur sublinia-
ză că în mod normal dușmanii psalmistului ar
fi trebuit să-și ascundă pornirile pentru a nu
lăsa să se întrevadă boala care-i macină, așa
cum trupurile moarte sunt acoperite de îndată
cu țărână. „Dar aceștia, cu privire la cuvintele
lor aducătoare de moarte, fac dimpotrivă, în
loc să le înmormânteze în adâncul inimii și să
le înece acolo, le rostesc în public și le etalează
în văzul tuturor, pe mulți vătămându-i.”44
Având în vedere că spusele lor nu se află în
adevăr, acești oameni lipsiți de scrupule așea-
ză un văl peste pornirile lor necurate, rostind
vorbe lingușitoare pline de vicleșug ce ademe-
nesc45. Această atitudine perfidă ne descoperă
o nouă perspectivă asupra răutății lor. Pe lân-
gă faptul că nu-și ascund intențiile lor păcă-
toase, aceștia învăluie vicleșugul lor în înseși
cuvintele spuse de ei urzind curse fără scăpa-
re46. Folosindu-se de sensul primar al verbului
40
„Și nu a zis simplu groapă, ci groapă deschisă, ca să atare și
mai mult că este spurcăciune.” Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii
la Psalmi, 70. Cf. Cassiodorus, Explanation of the Psalms, 86.
41
Ernst Hengstenberg, Commentary on the Psalms, 83.
42
Peter Craigie, Psalms, 88. Cf. Franz Delitzsch, Biblical
commentary, 126 și Gherasim Timuş, Note asupra psalmilor, 64.
43
J. M. Neale, A commentary on the Psalms, 121.
44
Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Psalmi, 70.
45
Lingușeala lor ipocrită reprezintă o încercare de ascundere
a intențiilor negative. Rabbi Solomon Freehof, The Book of
Psalms, 13. Cf. Ioan Popescu-Mălăiești, Psalmii, 1102.
46
„Vezi un alt chip al răutății. Unii ascund în suflet vicleșugul
lor, dar cu limba rostesc cuvinte dulci. Alții se folosesc atât
de mult de răutatea lor, încât învăluie vicleșugul în înseși
cuvintele lor și prin ele, urzesc vicleșuguri și uneltiri.” Sf. Ioan
18
‫( קַלָה‬halaq) care înseamnă a netezi și implicit
de limbajul metaforic din verset, Iosif Olariu
arată că alunecarea într-un gâtlej deschis se
face mult mai ușor când limba e netedă, lune-
coasă47. Ascunderea intențiilor adevărate prin
cuvinte lingușitoare determină căderea liberă
în groapa stricăciunii.
Versetul 11
Ținând cont de descrierea pe care psalmistul a
făcut-o oponenților săi, cerința imperativă ce este
expusă chiar la debutul versetului devine legitimă
și firească. Întinarea lăuntrică, viclenia și de-
prinderea acelora spre răutate trebuia pedep-
sită de Dumnezeu48, iar rugăciunea lui onestă
trebuia ascultată numaidecât49. Cu toate că la
prima vedere verbul ‫( םַׁשָא‬așam) – a greși, a se
simți vinovat, nu lasă loc milostivirii dumneze-
iești, forma de hifil a acestuia, presupunând
o perspectivă cauzală, permite să se întrevadă
un act de bunătate, termenul‫( םֵמיִׁשֲא ַֽה‬haași-
mem) putând fi tradus prin lasă să se pocăiască,
să-și ispășească greșeala50. Această nuanțare po-
zitivă este subliniată și de Sfântul Ioan Gură
de Aur care deși are ca suport varianta greacă
a textului ce este ușor diferită (κρῖνον αὐτούς
– judecă-i), accentuează faptul că psalmistul
Gură de Aur, Omilii la Psalmi, 70. „Mai grele decât graiurile
ce se grăiesc sunt cele ascunse: că, folosind vicleşuguri, ei
lucrează nenumărate rele împotriva aproapelui.” Teodoret
de Cir, Tâlcuirea psalmilor, 18. „Cel ce este viclean este și
mincinos, iar cel ce este mincinos nu este și viclean, căci
răutatea vicleșugului este mai rea decât a minciunii.” Eftimie
Zigabenul, Psaltirea, 93.
47
Iuliu Olariu, Explicarea psalmilor, 77. Cf. Alois Bulai et al.,
Psalmii. Traducere, note şi comentarii (Iaşi: Sapientia, 2005), 25.
48
Unii exegeți au considerat că atitudinea psalmistului nu este
în duhul iubirii promovate de moralitatea noutestamentară.
Însă ținând cont de contextul în care aceste cuvinte au fost
rostite și de faptul că în Vechiul Testament intervenția directă
și promptă a lui Dumnezeu în vederea pedepsirii păcatului
era una firească, cerințele lui era cât se poate de corecte. Chiar
și așa, Părinții Bisericii vor nuanța textul și vor sublinia faptul
că psalmistul a fost cât mărinimos când a cerut corijarea lor.
Pentru detalii vezi George Phillips, The Psalms in Hebrew, 40-
42. Hans-Joachim Kraus, Psalms, 157.
49
F. Delitzsch semnalează că psalmistul nu a folosit întâmplător
în acest context numirea de Elohim. El a făcut prin aceasta apel
la calitatea de judecător a lui Dumnezeu. Franz Delitzsch,
Biblical commentary, 127. „Pedepsește-i, Dumnezeule. Lasă-i
să știe că ești conștient de soarta oamenilor. Tu vei judeca la
sfârșit; judecă și acum în prezent. Tu vei judeca umanitatea;
judecă pe fiecare în parte. Pe cei care au refuzat să te cunoască
ca Tată, lasă-i să te simtă ca Judecător.” St. Jerome, The
Homilies on the Psalm, 21.
50
Rabbi Benjamin Segal, Psalm 5.
Candela, mai-iunie 2017
nu cere efectiv pedepsirea păcătoșilor. „Vezi și
aici blândețea rugăciunii. Căci nu a zis pedep-
sește-i, ci judecă-i pe ei și fă să înceteze răutatea
lor. Deșarte fă uneltirile lor – ceea ce înseamnă
că se și roagă pentru ei să nu îngăduie să se
afunde și mai mult în răutatea lor.”51. Cu alte
cuvinte, psalmistul a dorit să spună că de vre-
me ce aceștia sunt cu adevărat păcătoși, Dum-
nezeu trebuie să-i privească și implicit să-i
trateze ca atare. El nu voia ca Dumnezeu să-i
declare vinovați, ci numai să constate stare lor
demnă de osândă52.
Atitudinea părintească a psalmistului față
de dușmanii săi poate fi sesizată și din meto-
dele de corijare pe care le propune. Acesta îi
cere mai întâi Domnului să-i lase pe păcătoși
să suporte consecințele faptelor lor pentru a-i
putea conștientiza mai bine de răul pe care
l-au urzit53. Apoi sugerează că ar fi bine ca ei
să fie aruncați în mulțimea fărădelegilor lor54,
pentru a fi lăsați pradă pornirilor lor potrivni-
ce firii, ca astfel să dorească îndreptarea (cf. 1
Co 5,5). Indiferent dacă aceste măsuri pedago-
gice aveau să conducă spre un rezultat pozitiv,
ceea ce a cerut psalmistul este până la urmă
just. Oponenții săi merită să aibă parte de roa-
dele strădaniilor lor păcătoase, iar el să scape
de conspirația pe care acești au uneltit-o55. În
locul fericirii pe care au căutat să o obțină prin
urzeala lor răutăcioasă, aceștia urmau să pri-
mească pedeapsa pe care o meritau din plin56.
Așadar, solicitările psalmistului sunt pe
deplin justificate dacă ținem cont de faptele
reprobabile ale uneltitorilor săi. Acestea însă
primesc și mai multă legitimitate pe fondul
51
Ioan Popescu-Mălăiești, Psalmii, 103. Cf. Ernst
Hengstenberg, Commentary on the Psalms, 84.
52
Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Psalmi, 71. Sfântul Augustin
consideră că cerința este mai degrabă o profeție, decât un
blestem. „Pentru că nu a dorit ca aceasta să se întâmple, ci
ca ei să conștientizeze ce se va întâmpla. Deoarece aceasta nu
se întâmplă lor fiindcă își dorește el, ci pentru că ei merită
ca această să li se întâmple.” St. Augustin, Expositions on the
Psalms, 15. Cf. St. Jerome, The Homilies on the Psalm, 22.
53
Albert Barnes, Notes on the book of Psalms, 46.
54
Casiodor consideră că dacă aceștia vor cădea în gândurile
lor păcătoase atunci nu vor mai gândi răul, văzând ce câștigă
de fapt. Cassiodorus, Explanation of the Psalms, 87.
55
Atrăgând atenția asupra mulțimii păcatelor lor, psalmistul
arată motivul pentru care Dumnezeu se opune reușitei
acestora. Albert Barnes, Notes on the book of Psalms, 46.
56
George Phillips, The Psalms in Hebrew, 39-40. Cf. Rabbi
David Kimhi, The longer commentary, 35.
Candela, mai-iunie 2017
răzvrătirii păcătoșilor împotriva Domnului57.
Vorbele lingușitoare și gândurile lor ascun-
se nu reprezintă doar o amenințare pentru
cel drept, ci și o insultă pentru Dumnezeu58.
Psalmistul roagă pe Dumnezeu să dea curs
judecății divine nu neapărat pentru că aceș-
ti s-au ridicat împotriva sa, ci pentru că mai
întâi s-au răsculat împotriva Lui și a legilor
morale59. Indiferent dacă acești păcătoși s-ar fi
răzvrătit împotriva autorității regelui care era
reprezentantul Domnului în popor sau dacă
s-ar fi ridicat împotriva unui simplu slujitor
pios, acțiunea lor reprezenta o sfidare a auto-
rității dumnezeiești60.
Versetul 12
Ultima secțiune a psalmului (v. 12-13) accen-
tuează și mai mult contrastul61 dintre păcătoși
și persoanele virtuoase care nu au încetat să
creadă în dreptatea Domnului. Pedepsirea ne-
legiuiților prin propriile fapte, le oferă drep-
ților posibilitatea de a se bucura de justețea
judecății divine62. Însă bucuria lor extatică nu
se datorează doar acestui fapt, ci mai degrabă
57
Rabbi Samson Hirsch, The Psalms, 31. „Deci să fie aduşi sub
judecata Ta – o Stăpâne! – şi să fie învinuiţi de acelea pe care
le măiestresc asupra noastră, şi să se înveţe cu cercarea că
ţes ţesătură de păianjen, şi să se pedepsească după vrednicia
îndrăznirii lor.” Teodoret de Cir, Tâlcuirea psalmilor, 18. Cf.
Theodore of Mopsuestia, Commentary on Psalms, 61.
58
Thomas D’aquin, Commentaire sur les Psaumes, 74. Rabi
Solomon afirmă că orice act de violență este considerat a fi
un gest de răzvrătire împotriva Domnului. Rabbi Solomon
Freehof, The Book of Psalms, 21.
59
Peter Craigie, Psalms, 88. „Pacienții bolnavi
au provocat pe Bunul Doctor atunci când prin
încăpățânarea lor nesimțitoare au refuzat remediile
care le-ar fi adus scăparea.” Cassiodorus, Explanation
of the Psalms, 87.
60
Rabbi Samson Hirsch, The Psalms, 31. Scoțând în evidență
zelul psalmistului pentru Dumnezeu, Sfântul Ioan laudă
înțelepciunea acestuia: „Nu înseamnă pentru mine nimic cele
ce mi se întâmplă mie, ci pentru Tine sufăr. Aceasta ține mai
degrabă de un suflet înțelept, faptul de a nu căuta răzbunare
pentru ale sale și a se arăta zelos în a sta în a sta împotriva
insultelor aduse lui Dumnezeu.” Sf. Ioan Gură de Aur,
Omilii la Psalmi, 71. Cf. Gherasim Timuş, Note asupra psalmilor,
65.
61
Mitchell Dahood, Psalms, 36.
62
Alexander Kirkpatrick, The book of Psalms, 25. Cf. Rabbi
Samson Hirsch, The Psalms, 33. „Şi aceasta îi va umple de
veselie pe cei ce au crezut întru Tine. Şi le va da lor dulceaţa
veşnică nu pieirea acelora, ci purtarea Ta de grijă, fiind
încredinţaţi că vei locui întru dânşii, şi vei umbla întru ei şi
îi vei arăta pe dânşii casă afierosită Ţie.” Teodoret de Cir,
Tâlcuirea psalmilor, 18.
19
încredințării că Dumnezeu îi ocrotește în per-
manență63. Această realitate este mult mai bine
exprimată de textul grec. Traducătorii Septu-
agintei au folosit aici verbul κατασκηνόω – a
trăi, a locui pentru a sublinia că motivul bu-
curiei lor nesfârșite nu se datorează neapărat
ocrotirii de care au parte, ci faptului că Dum-
nezeu va sălășlui la un moment dat în sufletele
lor64. Părinții Bisericii folosesc această nuanță
textuală pentru a face trimitere, fie la îndum-
nezeirea omului65, fie la prefigurarea misteru-
lui euharistic66. Casiodor susține că niciun dar
omenesc nu poate fi comparat cu această pro-
misiune: „Poate fi oare vreun dar proporțional
cu faptul că Însuși Domnul tuturor celor zidite
ni se oferă nouă? Un om generos ar putea să
dea în dar proprietățile sale, însă Dumnezeu,
Binele de necuprins, se oferă pe Sine ca răspla-
tă. Ce poate concura momentul în care Dătăto-
rul tuturor binecuvântărilor începe să ne pli-
nească?”67. Spre deosebire de bucuriile oferite
de cele materiale, această bucurie dumneze-
iască, pe lângă faptul că nu suportă niciun tip
de comparație, este și veșnică. Expresia‫םָלֹועְל‬
(leolam) – în veci implică cea mai îndelungată
durată de timp imaginabilă68.
Starea de beatitudine la care psalmistul
face referire în acest verset este condiționată,
pe lângă încrederea în Dumnezeu, de iubirea
numelui Său. În condițiile în care ‫( םֵׁש‬șem) –
numele lui Dumnezeu constituie semnul ce in-
dică prezenţa personală şi lucrarea nevăzută
63
Spre deosebire de dușmani care nu cred în Domnul, drepții
au parte de bucurie fiindcă se simt ocrotiți. Rabbi David
Kimhi, The longer commentary, 35.
64
Ioan Popescu-Mălăiești, Psalmii, 1104.
65
„Este țelul oamenilor buni să primească moștenirea promisă
lor, să urmeze Domnului, să îl aibă alături întotdeauna, în
concordanță cu lucrurile care au fost promise, când s-a zis: Voi
locui în ei şi voi umbla şi voi fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul
Meu.” (2Co 6,16). Eusebius of Caesarea, „Commentary on
Psalms,” în AnSac 3:379 – Craig Blaising, ACCSOT (Psalms
1-50), 45.
66
St. Augustin, Expositions on the Psalms, 15.
67
Cassiodorus, Explanation of the Psalms, 88.
68
Peter Craigie, Psalms, 88. „Toate celelalte bucurii nu au
nimic mai stabil decât apele râurilor, într-atât sunt de instabile
și trecătoare. Dar bucuria în Dumnezeu rămâne în veac, fiind
îndestulătoare și durabilă, neîntreruptă de nicio împrejurare
neașteptată, ci devine mai înaltă prin obstacolele înseși.” Sf.
Ioan Gură de Aur, Omilii la Psalmi, 71. Ieronim afirmă că aici
se face referire la fericirea cea veșnică. St. Jerome, The Homilies
on the Psalm, 22.
20
a Acestuia69, folosirea sintagmei a iubi numele
Domnului reprezintă în fapt felul cel mai adec-
vat de a spune că Domnul este iubit pe po-
triva modului în care S-a descoperit pe Sine.
În acest sens când Dumnezeu s-a revelat lui
Israel, Acesta Şi-a făcut numaidecât cunoscut
numele pentru a putea fi chemat, adorat și iu-
bit70. Fiind o mărturie a fidelităţii şi a proniei,
Numele a devenit izvorul mântuitor, turnul
de scăpare pentru cei care căutau protecţie şi
ajutor. De aceea, în psalmi, lui Yahwe i se ce-
rea să ajute, să intervină, să mângâie, să elibe-
reze şi să protejează pe cei aleşi care îi cereau
sprijin de dragul numelui Său. În acest fel, Nu-
mele devenea garanţia şi fidelitatea promisiu-
nilor, precum şi semnul prezenţei salvatoare
(Ps. 23[22], 3; 25[24], 12; 31[30], 3; 106[105],
8; 109[108], 20; 148, 5, 13)71. „Numele, susţine
Hans-Joachim Kraus, nu este doar o simplă
garanţie, ci o auto repercusiune şi o auto ma-
nifestare a Domnului în poporul Său. Numele
este Dumnezeu Însuşi, o manifestare a lui Ya-
hwe ad extram [...] Din acest motiv, psalmiştii
sunt conştienţi şi convinşi de faptul că acest
69
Ernst Hengstenberg, Commentary on the Psalms, 87.
70
Yahwe era prezent în numele Său în aşa fel încât orice
invocare sau chemare făcută în numele Lui îl viza în chip
direct. În vechiul Orient, şi în majoritatea religiilor, exista o
credinţă potrivit căreia divinitatea trebuia să îşi facă cunoscut
numele său oamenilor pentru a putea fi invocat şi folosit în
structurile cultice. Era de neconceput ca într-un un serviciu
liturgic să lipsească numele acelui dumnezeu. cf. Hans-
Joachim Kraus, Teologia de los Salmos, ed. Victor A. Martinez
de Lapera (Salamanca: Ediciones Seguime, 1996), 24.
71
Marcel Viller et al., Dictionnaire de Spiritualité ascétique et
mystique, vol 11 (Paris: Beauchesne, 1981), 400.
Candela, mai-iunie 2017
nume nu este ceva gol, pentru că totul este cum un scut. Pavăza la care se face referire aici
cuprins în El: dreptatea şi izbăvirea, viaţa şi nu este una obișnuită, ci una de dimensiuni
răscumpărarea, cunoştinţa şi înţelepciunea”72. considerabile. Specialiștii consideră că scutul
(‫ – הָּנִצ‬ținnah) la care face referire aici psalmis-
Versetul 13 tul avea o formă dreptunghiulară ce acoperea
Starea exaltată de fericire a psalmistului descri- întregul corp al soldatului77. Ceva asemănă-
să în versetul anterior prin trei verbe (a se veseli, tor avea și uriașul Goliat (1 Rg. 17,7); scutul
a sălta de bucurie, a se desfăta), este pricinuită de acestuia era ținut de purtătorul lui de arme78.
revărsare binecuvântării dumnezeiești. Chiar dacă Astfel că protecția pe care Domnul o oferă ce-
pericolul nu este îndepărtat în totalitate, chiar dacă lui drept este impenetrabilă, de vreme ce îl
amenințarea răufăcătorilor continuă să răspândeas- protejează pe cel drept din toate părțile79. Pro-
că teamă, harul Domnului revărsat cu prisosință punând o interpretare spirituală, Sfântul Ioan
peste cel virtuos oferă liniște și învăluie sufletul susține că omul trebuie să fie pregătit de lup-
într-o bucurie ce nu poate fi descrisă sau exprimată tă până în clipa morții. În acest sens, Domnul
plenitudinar prin cuvânt73. Subliniind bineface- îi vine omului în ajutor protejându-l perma-
rile ce sunt dobândite în urma binecuvântă- nent „căci felul acesta de război nu rabdă să
rii lui Dumnezeu, Sfântul Ioan Gură de Aur74 îl vadă neînarmat pe soldat, ci atunci se poate
consideră că nimic nu ar trebui să fie mai de lipsi de armură, când războiul este încheiat; și
preț pentru un om ca acest dar. Și pentru a ne războiul se termină când sufletul se desparte
convinge de acest fapt îl oferă ca exemplu pe de trup. […] trebuie mai cu seamă să ne în-
dreptul Iov care deși se afla în suferință, dis- tărim, să ne încingem platoșa, scutul și coiful
preț și într-un zbucium apăsător, cunoscând și celelalte arme și neîncetat să mulțumim lui
mângâierea binecuvântării cerești, socotea gu- Dumnezeu. Atunci vom arunca asupra diavo-
noiul palat, iar bubele mărgăritare75. lului săgeți cumplite, atunci îi provocăm răni
Dacă pentru un soldat, scutul este obiectul de moarte demonului, atunci cununile sunt
care îi oferă cea mai bună apărare în timpul strălucitoare.”80.
unui atac de la distanță sau într-o luptă corp
la corp, pentru psalmist protecția cea mai efi- Dimensiune teologică
cientă este oferită de bunăvoința Domnului . 76
Mila la care facere referire psalmistul în
Câtă vreme Dumnezeu se arată binevoitor versetul 8, este, într-o anumită măsură, o ca-
față de cel drept, nimic rău nu-l va putea vătă- litate intrinsecă a fiinţei lui Dumnezeu, de
ma pe acesta. Comparația folosită de psalmist aceea uneori numele de Milostivul (Rahmana)
pentru ilustrarea acestui adevăr este elocven- era suficient pentru a-l descrie pe Dumnezeu
tă: bunăvoința îl înconjoară pe cel drept pre- (cf. Tob. 6,18). Din acest motiv, poporul ales
l-a perceput întotdeauna pe Dumnezeu ca fi-
72
Hans-Joachim Kraus, Teologia de los Salmos, 25.
ind izvorul milei, Cel care oferă necondiţionat
73
„Chiar dacă binecuvântarea nu este atât de evidentă,
iar atacurile și suferința încă vânează pe cel drept, acel
de nimeni şi în deplină libertare dragostea Sa
dar dumnezeiesc de care Domnul în face conștient celor aleşi. Această perspectivă este exprima-
datorită purității sale, îl va înconjura precum un scut tă paradigmatic în Decalog, unde Dumnezeu
protector (cf. Nm 33,55) în așa fel încât nenorocirile îi judecă pe cei care îl urăsc şi arată milă, ce-
nu-i vor putea perturba liniștea și pacea lui interioară.” lor care îl iubesc şi păzesc poruncile Lui (cf.
Rabbi Samson Hirsch, The Psalms, 33. Iş. 20,5-6; Dt. 5,9-10). Chiar dacă în acest caz,
74
Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Psalmi, 72.
75
Cele două sintagme au fost preluate din canonul Sfântului mila este condiţionată de raportarea omului la
Andrei Cretanul (Canonul cel Mare, ed. Bartolomeu Anania Legământul încheiat pe muntele Sinai, Dum-
(Cluj-Napoca: Renașterea, 2008), 31). 77
Franz Delitzsch, Biblical commentary, 127. Alexander
76
Rabbi Solomon Freehof, The Book of Psalms, 21. „Voia
Kirkpatrick, The book of Psalms, 25. Mitchell Dahood, Psalms,
Ta cea bună şi multa iubire şi dragoste părintească a 36.
Ta s-au făcut nouă şi armă aducătoare de biruinţă, 78
Ioan Popescu-Mălăiești, Psalmii, 1104.
şi cunună de biruinţă.” Teodoret de Cir, Tâlcuirea 79
St. Jerome, The Homilies on the Psalm, 24. Mayer Gruber,
psalmilor, 18. Cf. Thomas D’aquin, Commentaire sur les Rashi’s Commentary on Psalms, 189.
Psaumes, 74. 80
Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Psalmi, 74.
Candela, mai-iunie 2017 21
nezeu nu poate fi constrâns sub niciun chip Paști. Versetele 2 și 4 intră în alcătuirea tro-
să ofere milă cui nu voieşte. Din experienţa parului de la ceasul I care se cântă în Postul
poporului ales, mila lui Dumnezeu, chiar şi Mare. Versetul 3 este stih la mărimurile Polie-
faţă de cei ce greşesc, poate fi nemărginită (2 leului din 29 august și intră în alcătuirea pro-
Rg. 24,14; Plg. 3, 22)81. Cu toate acestea mila chimenului de la Ceasul 6 prima săptămână a
lui Dumnezeu nu este oferită iraţional; chiar Postului Mare, în ziua de marți. Versetele 3 și
dacă Dumnezeu a tolerat răzvrătirea lui Israel 4 sunt folosite la Vecernia din prima săptămâ-
o perioadă lungă de timp (Ne. 9,17; Ir. 3,12), nă a Postului Mare, în ziua de marți. Versetele
la sfârşit, mila dumnezeiască s-a retras lăsând 8-10 formează rugăciunea rostită de preot la
loc judecăţii (Plg. 2,2; Za. 1,12). Însă, chiar şi intrarea în biserică. Iar versetul 13 se citește la
atunci când Dumnezeu pedepseşte, mila poa- Ceasul 6 în prima săptămână a Postului Mare,
te fi cerută şi nădăjduită (Ps. 56,1; Is. 55,7), în ziua de luni83.
fiindcă aceasta este coordonata de bază a re-
laţiei dintre Dumnezeu şi poporul Său, care Actualizare
l-a sfârşit înclină balanţa în favoarea celui din Descrierea pe care psalmistul o face Dom-
urmă. nului în această lamentație este inedită. Pu-
Astfel că în această relaţie, mila este privitănându-l mai întâi pe Dumnezeu în raport cu
ca o calitate dumnezeiască care îl determină cei drepți, iar mai apoi cu cei păcătoși, psal-
pe Dumnezeu să susţină o legătură cu un po- mistul creează o imagine complexă a modului
por care nu merită sub niciun chip să fie parte în care Acesta se comportă cu cele două cate-
a legământului. Prin conceptul de hesed, mila gorii. Astfel că Dumnezeu își pleacă urechea
îşi extinde înţelesul spre o loialitate bazată pe la cuvintele drepților, le înțelege cugetarea, i-a
o dragoste milostivă, o loialitate care menţi- aminte la strigătul lor, le aude dis de diminea-
ne legământul în ciuda opoziţiei lui Israel (Ps. ță rugăciunea pioasă (v. 2-4), le permite acce-
24,6; Za. 7,9). Mila lui Dumnezeu care este sul în sanctuar, în proximitatea sfințeniei Sale,
mediată prin legământ, devine o promisiune în călăuzește spre dreptate, le netezește căile,
veşnică de protecţie, călăuzire şi semn al pre- le oferă bucurii celor ce nădăjduiesc în el, îi
zenţei personale a lui Dumnezeu (Ps. 22,7). ocrotește, le oferă desfătare veșnică, și bine-
Fiindcă Domnul este izvorul acesteia, mila cuvântează și îi protejează de orice rău (v. 8-9
pe care o oferă este gratuită şi nemeritată (Fc. și 12-13). Când îi are în vedere pe cei vicioși,
19,16; Iş. 33,19). În cadrul relaţiei divino-uma- psalmistul subliniază că Domnului nu-i place
ne, mila lui Dumnezeu este strâns legată de răutatea, nu-i suportă în proximitatea Sa pe
iertare (Nm. 14,19; Dn. 9,9) şi călăuzeşte spre cei răi, nu le permite nebunilor să stea înaintea
obţinerea ei (Ps. 50,1; Ir. 3,12). Aşadar, având ochilor, nu-i iubește pe cei ce fac fărădelegi, îi
în vedere faptul că mila este folosită în favoa- pierde pe cei ce fac fărădelegi, îi disprețuieș-
rea omului pentru a-l elibera din robia păcatu- te pe bărbații sângeroși și vicleni, îi osândește
lui, ea poate fi înţeleasă ca un liant care deter- și le dejoacă planurile și îi aruncă pe răzvră-
mină redobândirea comuniunii cu Dumnezeu tiți în mulțimea fărădelegilor lor (v. 5-7 și 11).
(Dt. 4,31; Os. 2,19)82. Această perspectivă oferă mult confort sufle-
tesc celor drepți. Chiar dacă vremelnic sunt
Utilizare cultică copleșiți de suferințe sau necazuri, Dumnezeu
Psalmul 5 se citește în fiecare sâmbătă sea- este categoric de partea lor. Mai devreme sau
ra la vecernie în cadrul catismei întâi (Ps. 1-8). mai târziu, intervenția Sa decisivă va confirma
Separat se citește întotdeauna la ceasul I peste spusele psalmistului și va înălța fruntea virtu-
an și suplimentar în cadrul slujbelor ceasu- oșilor peste capetele celor păcătoși.
rilor împărătești, la Crăciun, Bobotează și la
81
David Freedman, The Anchor Bible Dictionary, vol. 5 (New
York: Doubleday, 1996), 380. 83
Vezi Athanasie Negoiță, Psaltirea în cultul Bisericii Ortodoxe
82
Walter Elwell, Evangelical Dictionary of Biblical Theology (București: Tipografia Cărților Bisericești, 1940), 65, 71, 128,
(Grand Rapids: Baker Book House, 1997), s. mercy. 139.
22 Candela, mai-iunie 2017
 2017 Anul omagial al sfintelor icoane și al pictorilor bisericești
Pr. Prof. dr. Emilian Adrian Gavrilean1
ICOANA – EXPRESIE A TAINEI ÎNTRU-
PĂRII LUI DUMNEZEU ȘI A ÎNDUMNEZE-
IRII OMULUI
,,Și a zis Dumnezeu: Să fie lumină! Și a fost lumi-
nă.”2,,Și a privit Dumnezeu toate câte a făcut și iată
erau bune foarte.”3,,Cu adevărat, mare este taina creștină-
tății: Dumnezeu S-a arătat în trup …”4
,,Și Cuvântul S-a făcut trup și S-a sălășluit între noi
și am văzut slava Lui …”5
,,Întru lumina Ta vom vedea lumină”6
Anul acesta se împlinesc 1230 de ani de la
întrunirea Sinodului VII Ecumenic (Niceea
787), care a condamnat iconoclasmul și a re-
stabilit cultul sfintelor icoane.
,,Trăim într-o civilizaţie a imaginii şi lumea
modernă e solicitată, obsedată de tot ce e vizual”7,
exclama la mijlocul secolului XX marele psi-
holog şi critic de artă René Huyghe, înlocuind
un alt termen mai vechi civilizaţia cărţii8 dat de
Lucien Febre cu ceva timp în urmă. În lucra-
rea sa de referinţă ,,Dialog cu vizibilul”, finul
psiholog al artei descrie o întreagă fenomeno-
logie a imaginii, demonstrând într-un sens li-
niar şi evolutiv modul artistic de comunicare
al oamenilor de la începuturi şi până în tim-
pul său, considerând că aşa cum ,,tradiţia ora-
lă practicată de vechile societăţi a fost înlocuită de
descoperirea tiparului în secolul al XV-lea, în seco-
lul al XIX-lea apariţia fotografiei a făcut ca textul
să cedeze în faţa imaginii, dezvăluind şi cauza ei
principală: nevoia de viteză, setea necontenită de
accelerare ce obsedează epoca noastră.”9
Preot slujitor la Parohia ,,Sfinții Împărați Constantin și Elena” din
1
Gura Humorului, Protopopiatul Suceava II, Licențiat în Teologie
Pastorală și Arte Vizuale – Pictură, Doctor în Arte Vizuale, pictor
și profesor de Arte Plastice la Colegiul ,,Ciprian Porumbescu” din
Suceava
2
Facerea I, 3;
3
Facerea I, 31;
4
I Timotei 3, 16;
5
Ioan 1, 14;
6
Psalm l 35, 10
7
René Huyghe, Dialog cu vizibilul, Ed. Meridiane, București, 1981,
p. 19;22;
8
Idem, Puterea imaginii, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1971, p. 20;
9
Idem, Dialog ..., p.31;
Candela, mai-iunie 2017
În această ,,civilizație a imaginii” există pe
de parte o oportunitate binecuvântată a pune
în lumină importanța icoanei în viața credin-
ciosului, imaginea sacră a icoanei fiind una ce
ține în mod ontologic de dimensiunea ima-
gistică a lumii iar pe de altă parte, icoana este
încă atacată de iconoclaștii contemporani care,
după atâția ani de la Sinodul VII Ecumenic
încă nu au înțeles că icoana este imaginea sacră
prin excelență care dă mărturie peste veacuri
de taina cea mare a creștinătății - ,,arătarea lui
Dumnezeu în trup” și de consecințele acestei
,,arătări” asupra omului și asupra întregului
univers.
În ultimul timp au fost publicate și la noi o
mulțime de cărți de către autori autohtoni, mai
mult sau mai puțin avizați sau traduși diverși
autori străini, mai mult sau mai puțin creștini,
având ca temă icoana. Slujitorii sfintelor altare
au la dispoziție astăzi un bogat material infor-
mativ în privința icoanei și atunci când sunt
puși în situația de a explica credincioșilor în-
vățătura despre cinstirea sfintelor icoane pot
să vorbească frumos despre aceasta. Că este
,,biblia neștiutorilor de carte”, că este o ,,fe-
reastră văzută spre cele nevăzute” sau că de-
corează spațiul liturgic în așa manieră încât îl
,,transpune pe credincis în cer”, ș.a.m.d.
Departe însă de a fi doar ,,biblia neștiuto-
rilor de carte”, de a îndeplini doar un rol ca-
tehetic sau unul decorativ, icoana ortodoxă
de tradiție bizantină prin limbajul ei specific
este purtătoare de har, ne pune în legătură
cu Dumnezeu și cu casnicii Săi atât în spațiul
liturgic cât și în cel laic în mod real. Icoana
autentică ne împărtășește de har, ne sfințește
privirea și ne ajută să pătrundem cu ochii cre-
dinței dincolo de materialitatea acestei lumi.
Icoana ține de mărturisirea dogmei Întru-
pării. Dogma întrupării divine are două aspe-
te esențiale: ,,Dumnezeu S-a făcut om pentru
ca omul să devină dumnezeu”. Pe de o parte,
Dumnezeu vine în lume, participă la istoria
ei, ,,sălășluiește printre noi”; pe de altă par-
te, apare scopul acestei Întrupări – adică în-
dumnezeirea omului și, de aici, transfigurarea
23
întregii creații, înălțarea Împărăției lui Dum-
nezeu. Biserica reprezintă în această lume în-
ceputul Împărăției viitoare. Aceasta este ra-
țiunea ei de a fi. De acea, toate converg spre
acest scop: orice existență, orice manifestare a
creației umane, inclusiv creația artistică.
Cuvântul ,,icoană” vine din grecescul,,ei-
kon” și înseamnă chip, reprezentare iar ico-
nografie, din grecescul ,,eikonografia” care în-
seamnă ,,scriere de imagini”. Pe vremea când
imaginile creștine erau în formare, Bizanțul
desemna prin aceste cuvinte orice reprezenta-
re a lui Hristos, a Fecioarei, a unui sfânt, a unui
înger sau a unui eveniment din istoria sfântă,
chiar dacă acea imagine era pictată, sculpta-
tă, mobilă sau monumentală și indiferent de
tehnica cu ajutorul căreia ar fi fost elaborată.
Astăzi, termenul se aplică mai ales lucrărilor
de șevalet, fie ele pictate, sculptate sau lucrate
în mozaic.
Noi suntem chemați să dăm mărturie des-
pre importanța icoanei în societatea de astăzi
după cuvintele Sfântul Apostol și Evanghelist
Ioan care spune că ,,orice duh care mărturisește
că Iisus Hristos a venit în trup, este de la Dum-
nezeu. Și orice duh care nu mărturisește pe Iisus
Hristos, nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui
antihrist …”10 Înțelegem așadar cât de impor-
tantă este taina icoanei și a mărturisirii ei în
viața creștinului și cât de înverșunată lupta
care se dă pentru zădărnicirea și distrugerea
ei.
Iconoclasmul nu a luat sfârșit odată cu Si-
nodul VII Ecumenic ci el a continuat de-a
lungul istoriei sub diferite forme până în ziua
de astăzi (protestantismul, revoluția france-
ză, revoluția bolșevică, comunismul) și încă
este în plină desfășurare fie din partea culte-
lor neoprotestante care în mod intenționat și
tendențios confundă cultul sfintelor icoane cu
închinarea la idoli, fie din partea seculariștilor
și materialiștilor atei care vor să scoată icoa-
na din spațiul public, fie din partea fiecăruia
dintre noi care, fie prin indiferență, fie prin
ignoranță tolerăm proliferarea în bisericile și
parohiile noastre a unor imagini religioase de
calitate îndoielnică, pietiste, false sau kitsch
care nu au de-a face cu iconografia.
Principalul argument folosit de iconoclaștii
10
I Ioan, IV, 2-3;
24
creștini dintotdeauna în combaterea cinstirii
sfintelor icoane este acela conform căruia cul-
tul icoanelor reprezintă o încălcare fragrantă a
poruncii a doua a Decalogului, care ar interzi-
ce orice tentativă de artă sacră. Este argumen-
tul pe care și cultele neoprotestante îl induc în
mod subtil în mentalul colectiv ducând fie la
o relativizare a importanței și valorii icoanei
pentru o parte din intelectualii care o consi-
deră un simbol și ca făcând parte din arta po-
pulară ca meșteșug tradițional fie pentru tine-
rii care, nu de puține ori își întreabă cu multă
sinceritate profesorii de religie în școală dacă
icoana este ,,chip cioplit”, pentru că așa au au-
zit ei.
De aceea vom porni studiul de față
argumentând în mod științific distincția din-
tre icoană și idol în imagistica Vechiului Testa-
ment urmând ca apoi să evidențiem originile
apostolice ale cultului sfintelor icoane, modul
cum biserica a precizat coordonatele dogmati-
ce ale reprezentărilor iconografice în perioada
Sinoadelor Ecumenice, felul cum s-a apărat și
și-a formulat dogma cinstirii icoanei în perioa-
da iconoclastă din secolele VIII-XIX urmând
ca în final, să evidențiem conținutul și semni-
ficația icoanei în viața Bisericii.
Lumea – icoană văzută a celor nevăzute
Existenţă absolută, Dumnezeu a creat lu-
mea din nimic, în mod liber, odată cu timpul,
progresiv şi prin puterea cuvântului Său, proiec-
tând încă de la început o pecete vizuală asupra
lumii: ,,și a privit Dumnezeu toate câte a făcut și
iată erau bune foarte.”11
Această lucrare a Dumnezeiescului Iconograf,
numită de Sfântul Vasile cel Mare ,,Hexame-
ron”12 de la cele şase zile ale creaţiei, este pusă
în legătură cu sfera muzicii care presupune
impuls şi rezonanţă, dar şi cu cea a dialogu-
lui care presupune o chemare şi un răspuns.
Dumnezeu vorbeşte şi lumea răspunde creator,
îndeplinind voinţa Creatorului.
În acest sens lumea ne apare ca fiind crea-
ţie a ,,imaginaţiei dumnezeieşti”, cum spunea
Sfântul Grigorie Palama în secolul al XIV-lea,
un act în care simplul fapt de a gândi instituie
11
Geneză I, 31
Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Hexameron, trad. de Dumitru
12
Fecioru, în colecţia PSB, vol. 17, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1986;
Candela, mai-iunie 2017
fiinţa, iar faptul că ,,Dumnezeu imaginează lu-
mea înseamnă că o aşează dinaintea Sa ca pe ceva
cu totul distinct de Sine.”13
Văzut din ,,perspectiva vizuală a divinităţii”14,
Universul este prin creaţie ,,o gigantică holo-
gramă”15, o proiecţie divină a Celui Care, după
cuvintele Sf. Ioan Damaschin, ,,a văzut toate
mai înainte ca ele să existe, purtându-le veşnic în
cugetarea Sa şi fiecare fiinţă după a Lui veşnică
cugetare volitivă – care este o predeterminare, un
chip (eikon) şi un model – îşi primeşte existenţa la
momentul predeterminat.”16 Iată începuturile lu-
mii ca ,,primul act al revelației Dumnezeiești”,
ca icoană văzută a acelor nevăzute, ca simbol!,
,,Lumea întreagă e, în fiinţa ei şi poate deveni pen-
tru om mediul prin care acesta străvede transcen-
denţa. Lumea întreagă e, deci, în fiinţa ei, simbol.
Dar omul trebuie să descopere acest caracter de
simbol al ei,”17 afirma în chip revelator Mare-
le teolog contemporan Dumitru Stăniloae, în-
tr-una din lucrările sale dedicate icoanei.
Așadar formele iconice, simbolurile îşi au
originea în actul creator al lui Dumnezeu. Lu-
mea ca icoană a Divinului Iconograf este o
operă contemplativă, iar ,,gândirea” lui Dum-
nezeu despre fiinţe şi lucruri alcătuieşte o mă-
reaţă Teologie Vizuală, o iconosofie. Fiecare lucru
îşi are ,,logosul” său, raționalitatea sa, strâns
legată de fiinţa concretă. Această legătură este
dată de acel fiat dumnezeiesc: ,,Să fie lumină!”
Este corespondenţa potrivită dintre forma şi
conţinutul, logosul său, intima lor întrepă-
trundere, potrivirea lor tainică.
Formele conceptuale au prins contur în cele
materiale şi aceasta graţie luminii primordiale
revărsate de Dumnezeu asupra cerului, pă-
mântului netocmit şi gol şi întunericului care
era deasupra adâncului dintru început.
Crearea lumii în felul acesta anticipează
,,taina cea mare a creştinătăţii, din veac ascunsă
şi de îngeri neştiută,” cum spunea Sf. Apostol
Pavel, ,,arătarea lui Dumnezeu în trup”18 în Per-
13
Andrei Pleşu, Despre îngeri, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2003,
p.78-79;
Gabriel Memelis, op.cit., p.100;
14
15
Şerban Fotea, Semiotica cuantică a limbajului Arhetipal,
Ed. Lumen, Iaşi, 2006;
16
Ibidem, p. 98, apud, Sfântul Ioan Damaschin, Expositio Accurata
Fidei Orthodoxae, I. 9, P.G., t.94, col.837 A;
17
Dumitru Stăniloae, op.cit., p.96;
18
I Timotei 3,16;
Candela, mai-iunie 2017
soana Mântuitorului Hristos. Ori pentru acest
fapt Părintele Ceresc trebuia să pregăteas-
că ,,atelierul” acestei lumi pentru ca la plini-
rea vremii ,,degetul” Duhului Sfânt să zugră-
vească Icoana cea ,,nefăcută de mână” a lui
Dumnezeu. Astfel, energiile divine necreate a
lui Dumnezeu pătrund și luminează materia
din interior, dând formele și culorile necesare
acestei ,,icoane”. Lumea creată de Dumnezeu
este una a văzutului şi nevăzutului, a simbo-
lului care îndeamnă la contemplaţia formelor
din ea şi a îmbogăţirii ei în sens creator.
Raţiune, Logos, Energie sunt elementele
prin care Divinul Iconograf ni se descoperă ca
izvor al tuturor formelor în această ,,megai-
coană” a lumii, fără însă a se confunda cu ea în
mod panteist. Formele conceptuale ale acestei
icoane devin ,,teo-forme”, iar materia din care
este făcută ea este una pe care fizica cuantică o
numeşte ,,o concentrare de spirit şi de energie”19,
o ,,teo-materie”.
Pentru a înţelege puţin din taina creării lu-
mii ca icoană merită să facem o paralelă între
cosmogonia biblică şi arta zugrăvirii icoanei,
între arta Singurului şi Divinului Iconar şi ace-
ea a celui care se străduieşte să ajungă ,,după
asemănare”.
Prin analogie, meşterul iconar, înainte de
a se aşeza la lucru, îşi amenajează în primul
rând atelierul şi îşi pregăteşte materialele. Îşi
iluminează întâi mintea şi sufletul prin ru-
găciunea specifică tagmei20, apoi se aşează în
zona cea mai luminoasă a atelierului, în drep-
tul ferestrei. În realizarea unei icoane se reco-
mandă lumina naturală. Materialele pe care
maestrul trebuie să le pregătească sunt scân-
dura din lemn (recomandată este cea de tei),
apa, cleiul de peşte, praful de cretă, pigmenţii,
gălbenuşul de ou, foiţa de aur, ş.a.m.d. Aces-
te materiale, care sunt şi cele mai importante,
fac parte din regnul vegetal, mineral şi animal,
deci din toată creaţia. De altfel, toată creaţia
este chemată să participe la realizarea icoanei
Fiului. Simbolismul acestor materiale este în
strânsă legătură cu lumina.21
19
Vezi, ,,Dumnezeu și știința” …
20
Rugăciunea iconarului, apud Dionisie din Furna, Erminia picturii
bizantine, Ed. Sophia, Bucureşti, 2000,p.22
Astfel, teiul este copacul asociat liturgic cu Praznicul
21
Pogorârii Duhului Sfânt, frunzele lui au forma limbilor de
foc şi se împart credincioşilor ca şi binecuvântare în ziua
25
 Dacă ar fi să găsim un corespondent ma-
terial al fuziunii dintre spirit şi materie, al
teo-materiei despre care am amintit în reali-
zarea icoanei, acela nu ar putea fi altul decât
foiţa de aur utilizată ca fond al icoanei.
Acestea sunt doar cele mai importante ma-
teriale pe care şi le pregăteşte pictorul iconar,
sămânţa primordială a lumii: cerul, pământul
şi lumina începutului pătrunse de Duhul Sfânt
Care le-a încălzit şi le-a iluminat astfel încât să
devină suport real al celor ce se vor zugrăvi.
Icoana este singura dintre operele de artă
care în procesul realizării ei are nevoie de eta-
pe de lucru bine stabilite şi definite, traducând
prin aceasta într-un fel Hexameronul creaţiei.
Trecerile dinspre proplasma întunecată spre
forma finală se face treptat prin ,,lame de lu-
mină”, semnificând zilele creaţiei care debu-
tau dinspre seară spre dimineaţă.
Dacă Lumea este creată în acest mod iconic
de Artistul Suprem cum se explică existența
idolului și a idolatriei în creația lui Dumne-
zeu?
Istoria imagistică a umanității între idol,
simbol și icoană
Unul dintre marii apărători ai Ortodoxiei și
ai teologiei icoanei în țara noastră în timpul re-
gimului comunist, uneori cu prețul unor mari
sacrificii și privațiuni22 a fost cel mai mare te-
Praznicului. Apa care se combină cu cleiul de peşte sau cu
gălbenuşul de ou ne aminteşte de megaatelierul dumnezeiesc
pregătit la facerea lumii şi de Duhul lui Dumnezeu care
se purta pe deasupra apelor. Cleiul din os de peşte ne
aminteşte de fosforul pe care îl conţine acest element şi care
are proprietatea de a înmagazina şi de a răspândi lumina.
Dacă apa face referire la adâncurile creaţiei, praful de
cretă utilizat în prepararea blatului împreună cu cleiul ne
înalţă pe piscurile creaţiei ca loc de îngemănare între cer şi
pământ. Elementele amintite conturează deja un axis mundi
al creaţiei, recapitulând toate regnurile. Pigmenţii ne pun
înainte culorile, aceste ,,fiice ale luminii” şi cele ,,şapte
minuni ale lumii care în accepţiunea marelui filosof Lucian
Blaga sunt cele şapte culori ale curcubeului”, apud Dan
Mihăilescu, Limbajul culorilor și al formelor, Ed. Științifică
și Enciclopedică, București, 1980, p.56;
22
Dumitru Stăniloae (1903-1993) între anii 1959-1963 a fost
întemnițat de regimul comunist în închisorile de la Jilava și Aiud
punându-i-se în mod nedrept și nejustificat eticheta de ,,legionar”.
Părintele fusese închis pentru că frecventase întâlnirile ce aveau loc
la Mănăstirea Antim ale ,,Rugului Aprins” între anii 1955-1958 și
pentru că publicat în revista Gândirea articole cu tentă ,,naționalist-
ortodoxă”. Destinul său seamănă foarte bine cu al altui mare
profesor al Institutului Teologic din București, si anume  Teodor
26
olog creștin contemporan părintele profesor
doctor Dumitru Stăniloae care, a publicat în
revistele teologice ale Bisericii din perioada
aceea păstorite de Patriarhul vrednic de po-
menire Justinian, o serie de studii iconologice
de o inegalabilă profunzime teologică și care,
din păcate, sunt prea puțin reeditate în ziua
de astăzi.23
În studiul: ,,Simbolul ca anticipare și temei
al posibilității icoanei”24 marele teolog carac-
terizează istoria umanității ca mișcându-se
,,între idol, simbol și icoană, fiecare din
acestea exprimând un anumit raport al ei cu
Dumnezeu: idolul, un raport negativ, iluzoriu,
de înstrăinare de Dumnezeu, simbolul și icoa-
na, etapa de pregătire și cea de realizare a mântu-
irii. Idolul, simbolul și icoana corespund păgânis-
M. Popescu. La fel si Teodor Popescu si a fost anchetat în ianuarie
1959 fără o motivație clară, tot ca legionar, condamnat si si-a ispășit
pedeapsa la Aiud, fiind eliberat tot pe 15 ianuarie 1963! Mai mult,
în dosarul de penitenciar al lui Stăniloae, există o adresă din 13
august 1962 prin care D.G.P.C.M. cere comandantului de la Aiud
câte o adeverință caracterizare despre fiecare dintre cei doi: Dumitru
Stăniloae si Teodor M. Popescu. Aceste lucruri ne fac să credem că
ei au fost arestații cu scopul de a îndepărta pe cei mai buni profesori
ai Institutului si a lovi indirect în Patriarhul Justinian, care îi proteja.
Legătura cu „Rugul Aprins” a fost în cazul lui Stăniloae numai un
pretext. Ambii profesori erau în primul rând cărturari, fără implicări
notabile în viața politică, pentru care se pare nu aveau înclinație.
Amândoi au avut în perioada interbelică tendințe naționaliste,
dar au tratat problema la modul pur teoretic, fără a fi legați de o
doctrină politică anume. După 1945 amândoi își făceau datoria la
catedră fără a supăra pe nimeni. Mai mult, ambii scriseseră si unele
articole de complezentă la adresa puterii comuniste, cum făcea
multă lume, continuând însă să învețe pe studenți la modul cât se
poate de serios valorile perene ale credinței creștine. În condițiile
isteriei de la sfârșitul anilor ’50, atât Stăniloae si cât si Popescu au
fost arestați tocmai pentru autoritatea lor științifică, de care unii se
puteau folosi, pentru a-si legitima din punct de vedere teologic unele
atitudini. Astfel că, deși ei nu si-au făcut decât datoria de profesori,
la un moment dat au fost considerați un potențial pericol pentru
putere comunistă si au fost arestați. După mărturiile unora, la Aiud
părintele le-ar fi vorbit deținuților despre importanța icoanei în viața
creștinului.
23
Printre cele mai importante menționăm: ,,Revelația prin acte,
cuvinte și imagini”, apărut în Ortodoxia, Nr. 3, 1968; ,,Considerații
în legătură cu sfintele icoane”, în Gândirea, Nr. 3 din 1942; ,,De
la creație la întruparea cuvântului și de la simbol la icoană”, în
Glasul Bisericii, Nr.12 din 1957; ,,Simbolul ca anticipare și temei
al posibilității icoanei” în Studii Teologice, Nr.7-8 din 1957;
,,Hristologie și iconologie în disputa din secolele VIII-IX” în Studii
Teologice, Nr. 3-4 din 1979 și ,,Idolul ca chip al naturii divinizate
și icoana ca fereastră spre transcendența dumnezeiască” în
Ortodoxia, Nr. 1, din anul 1992. Toate aceste studii au fost adunate
și publicate în volumul Părintele Dumitru Stăniloae, O teologie a
icoanei, la Ed. Anastasia, București, 2005. În lucrarea de față ne-am
folosit de studiile publicate în acest volum.
24
Părintele Dumitru Stăniloae, Op.cit., p.82-117;
Candela, mai-iunie 2017
mului, Vechiului și Noului Testament..”25
În clarificarea distincției dintre icoană și
idol, părintele Stăniloae consideră că este foar-
te important a preciza valențele pe care le are
conceptul de simbol la modul general și apoi
în scrierile scripturistice.
Simbolul între transcendent și imanent
,,Simbolul în general, în sensul creștin al cu-
vântului, își are temeiul în deosebirea lumii de
Dumnezeu, dar în același timp în legătura ei cu
Dumnezeu ca creator al ei. Simbol în sensul aces-
ta creștin general poate fi orice lucru și ființă din
lume, în orice timp, prin urmare și azi.”26 Despre
simbol, la modul general părintele Stăniloae
spune că acesta ,,este un indicator spre ceea ce e
dincolo de el. El nu e o realitate pentru sine, ci în
funcție de o altă realitate pe care o simbolizează. E
un deget întins spre altceva, care nu se vede, dar la
care spiritul omului este ajutat să gândească prin
simbol. (…) … orice lucru prin funcția de simbol
e un chip al unei realități deosebite de el, nu ceva
de sine stătător. El e o scară care ajută spiritului să
urce la realitatea simbolizată. Caracterul de chip
și de mijloc de înălțare a minții dincolo de el sunt
în fond una și aceași însușiire pe care o are simbo-
lul.”27
Dar pe lângă sensul acesta general pe care
îl aveau simbolurile și care putea fi aplicat în-
tregului univers, părintele Stăniloae precizea-
ză că în Vechiul Testament, simbolurile aveau
și ,,un sens special”, ,,profetic”, ,,preînchipuind pe
viitorul Mesia, adică Întruparea Cuvântului.”28
Aceste simboluri ,,corelate transcendenței”29,
specifice iudeo-creștinismului erau investite
cu o putere pe care nu o aveau exclusiv prin
natura lor. Astfel, toiagul lui Aaron a devenit
simbol al omului înnoit, al lui Hristos, după
ce a făcut să înverzească în chip miraculos.
De asemenea mielul înjunghiat la Paștile le-
gii vechi primește o putere mai presus de fire:
în momentul inițial al instituirii lui ca simbol
mesianic, o putere manifestată fizic prin sal-
varea primilor născuți ai evreilor de la moar-
te, iar după aceea, pentru tot locul și timpul,
o putere manifestată pe plan nevăzut, prin
25
Ibidem, p.84;
26
Ibidem, p.69;
27
Ibidem, p.86-87;
28
Ibidem, p.69;
29
Ibidem, p.87
Candela, mai-iunie 2017
menținerea evreilor într-o legătură specială cu
Dumnezeu. În sensul acesta simbolurile spe-
ciale, profetice sunt anticipări și temeiuri ale
icoanei, ca reprezentare a Cuvântului Care se
va Întrupa.
Dar până la Întruparea Mântuitorului Hris-
tos, omenirea era înclinată în a transforma
simbolurile generale în idoli care, cu toate
că indicau o realitate deosebită de sine, acea
realitate era însă din lumea imanentă. Spre
deosebire de simbolurile speciale, idolul ,,nu
înalță spiritul la o transcendență, ci dimpotrivă îl
înlănțuiește în cele văzute. Idolul este expresia unei
atitudini și concepții spirituale panteiste, care nu
admite o realitate transcendentă celor imanente și
nu trăiește raportarea la ea … Idolul e un chip care
și-a pierdut funcția de chip al divinității, legând
spiritul de realitatea imanentă, ca realitate ultimă
și absolută, ca Dumnezeu. (…) Pe de altă parte,
idolul nu se identifică cu simbolurile laice, având
și el un caracter religios ca și simbolul mozaic și
creștin. De aceea susține și el o simțire religioa-
să și un cult. Astfel, idolul este rodul unei religi-
ozități, care divinizează forțe sau părți ale naturii
imanente, uneori amestecate cu forțele demonice
îmbrăcându-le într-un nimb religios absolut… De
aceea, idolatria este cultul creațiunii, sau al unei
false divinități.”30
Idolul și simbolul
La argumentul iconoclaștilor că icoana ar
fi închinare la idoli, părinții sinodali au ape-
lat tocmai la prețioasa precizare a deosebirii
dintre idol și simbol arătând că chiar Vechiul
Testament, dacă le-a interzis oamenilor chipu-
rile cioplite, nu le-a interzis anumite așa zise
simboluri, care constituie o anticipare pentru
icoane. Ei făceau așadar, o deosebire netă între
idol și simbol, cum nu făceau adversarii icoa-
nelor.
,,S-ar putea spune că apărătorii icoanelor au fă-
cut pentru prima dată în istoria gândirii această
precizare în mod conștient”31, consideră părinte-
le Stăniloae. ,,Prin ea a putut fi împăcată în con-
știința creștină contradicția aparentă din Vechiul
Testament între interdicția chipurilor cioplite (Ie-
șire 20,4-5) și porunca de a se turna doi Heruvimi
în Cortul sfânt (Exod 21, 18-21), sau de a se turna
30
Ibidem, p.86-87;
31
Ibidem, p.86;
27
un șarpe de aramă ca semn al lui Hristos (Numeri,
25, 8-9). Spre deosebire de iconoclaști care rezolvau
dificultatea simplist, nesocotind porunca cu privire
la Heruvimi, la șarpele de aramă și la altele asemă-
nătoare,pe motiv că Dumnezeu nu se poate contra-
zice, Sf. Teodor Studitul zice: ,,O ce nebunie! Ne-
gația oprește a se asemăna Dumnezeu cu o făptură
din cele ce sunt, cu soarele, cu luna, cu stelele, sau
cu altceva dintre celelalte, care e una cu construi-
rea de idoli; afirmația vrea să ridice pe Israel, pe cât
este posibil, pe o cale simbolică, prin anumite chi-
puri și forme, la contemplarea și slujirea unicului
Dumnezeu. Oare nu este și chipul întregului Cort
o manifestare văzută a slujirii în duh, desemnată
prin vedenii simbolice marelui Moise, de Dumne-
zeul tuturor?”32
În sensul acesta Patriarhul Nichifor spunea:
,,Căci precum s-a oprit israeliților să facă asemăna-
rea vreunora dintre creaturi spre a le înfățișa spre
slujire și închinare celui străin și viclean, tot așa
s-a poruncit după aceea să se facă cele din Cort,
care s-au construit spre slava și cinstea lui Dum-
nezeu legiuitorul și ca ale Lui proprii.”33
Icoana și idolul
Distincția dintre idol și simbol vine să cla-
rifice distincția dintre icoană și idol. Despre
idol, părintele Stăniloae spune că este ,,un chip
al naturii divinizate” iar despre icoană că este
,,o fereastră spre transcendența dumnezeiască.”34
Simbolurile îngăduite și poruncite de Vechiul
Testament au funcție provizorie și profetică.
Ele pregătesc lumea pentru Hristos, deodată
cu care va intra în funcție icoana. Ele au roluri
de tipuri ale adevărului ce va veni. Sfinții Pă-
rinți au scris mult despre semnificația aceasta
a simbolurilor Vechiului Testament. Ele dau o
cunoștință despre Dumnezeu, dar una redusă,
obscură, pentru că Dumnezeu însușii nu e re-
velat în ele decât ca în umbre, Revelația depli-
nă și-o va face El în Hristos, în care Dumnezeu
vine în maxima apropiere și lumină. Icoana,
înfățișând pe Hristos pentru cei ce nu l-au vă-
zut, reprezintă acest mare spor în cunoștința
lui Dumnezeu.
În disputa iconoclastă, vrăjmașii icoanei nu
acceptau decât revelația lui Dumnezeu prin
32
Ibidem, p.86;
33
Ibidem, p.94;
34
Ibidem,p.215
28
Cuvânt, nu și prin acte și imagini, așa cum o
înțelegea întreaga tradiție a Bisericii. Icono-
mahii nu recunoșteau în fond nici o revelație
a lui Dumnezeu prin creatură, deci nici o re-
velație în Hristos, și reduceau de aceea simbo-
lul cât și icoana la idol. Ei recunoșteau doar o
revelație prin cuvânt, asemănându-se cu pro-
testanții de mai târziu.
În sprijinul distincției dintre icoană și idol
mai trebuie să precizăm că Sfânta Scriptură
afirmă deosebirea categorică sau contradicția
dintre idol și icoană prin înșiși termenii de-
osebiți ce-i folosește pentru ele. De cele mai
multe ori, Vechiul Testament folosește pen-
tru ,,chipul cioplit” termenul de ,,eidolon”
care înseamnă ,,idol” iar pentru termenul de
,,chip” a lui Dumnezeu folosește exclusiv ter-
menul de ,,eikon”, adică ,,icoană”.
Părintele Stăniloae spune că spre deosebire
de idol, icoana ,,este o fereastră sesizabilă a lumii
spre cea ce e mai presus de lume …Nefiind un chip
al forțelor sesizabile ale naturii, icoana pentru a
sugera pe Dumnezeu Cel spiritual și transcendent
naturii și prezența Lui coborâtă la noi, se folosește
nu de orice chip, ci cu deosebire de cel uman. Dar
în ea omul e valorificat după spiritul lui purificat
de pasiuni, nu după trupul lui aplecat prin pasi-
uni spre natură. Ea își are în această privință un
temei în Sfânta Scriptură care spune că omul a fost
făcut după chipul lui Dumnezeu…. Ființa uma-
nă este iconică prin faptul că poate să actualizeze
în mod culminant realitatea umană a chipului lui
Dumnezeu … Faptul că omul prin firea lui e le-
gat și de trup și prin acesta și de natură, dar și de
Dumnezeu Cel pur spiritual, îl situează la mijloc
între natură și Dumnezeu, ca inel de legătură între
amândouă.”35 Natura se sfințește și ea prin om.
La baza icoanei stă o altă concepție despre
om decât cea de la baza idolului. E o concepție
care vede pe om în relație cu Dumnezeu Cel
mai presus de natură, Cel cu adevărat infinit,
întrucât de la El vine prin om o noutate conti-
nuă în natură și nu o lasă nici pe ea și nici pe
om închiși în repetiția monotonă a lor. Fiind
un chip al transcendenței lui Dumnezeu, icoa-
na ne ajută să transcendem finitul chipului
spre infinitatea lui Dumnezeu. Icoana ne arată
vizual coborârea în mod real a lui Dumnezeu
în istorie și ridicarea omului și a istoriei, la
35
Ibidem, 222-223;
Candela, mai-iunie 2017
fel de real în veșnicia lui Dumnezeu. Icoana
face parte din iconomia lui Dumnezeu cu
lumea și răspunde la acel deziderat și strigăt
al umanității ,,Arată-mi Fața Ta Doamne și se
va mântui sufletul meu!” Icoana mărturisește
încă de la început această arătare originile ei
fiind apostolice.
Geneza icoanei
Complementaritatea între cuvânt și imagi-
ne
Geneza icoanei stă în strânsă legătură cu
geneza imaginii despre care am amintit mai
sus creștinii dintru început ai Bisericii având
o înțelegere foarte clară a sensului și a semni-
ficației imaginii, atitudinea lor față de imagine
a fost mereu aceeași, dat fiind că decurgea din
învățătura despre Întruparea lui Dumnezeu.
Încă de la început Biserica a propovăduit lu-
mii creștinismul nu numai prin cuvânt cât și
prin imagine. Revelaţia lui Dumnezeu descri-
să în imaginile verbale scripturistice şi-a găsit
un ecou desăvârşit în imaginile vizuale ico-
nice: ,,Cuvântul S-a făcut trup … și am văzut
slava Lui.”
Sfântul Ioan Damaschin este teologul or-
todox care a susţinut şi argumentat cel mai
intens analogia şi complementaritatea din-
tre cuvânt şi imagine sau mai bine zis dintre
imaginea verbală şi cea vizuală în contextul
liturgic creştin. Prima analogie între imaginea
verbală şi cea vizuală stabilită de Sfântul Ioan
se referă la ,,materialitatea” cuvântului scris în
raport cu cea a imaginii pictate: ,,ceea ce într-un
loc este reprezentat prin cerneală şi hârtie, este re-
prezentat în icoană prin diverse culori sau un alt
material. Ceea ce este cuvântul pentru auz, este
imaginea pentru văz sau mai exact ceea ce cuvân-
tul comunică prin auz, pictura o arată în chip tă-
cut prin reprezentare”36, spune Sf. Ioan.
Aşadar atât Evanghelia, cât şi Icoana conţin
şi comunică acelaşi adevăr, aceeaşi cunoaştere
şi prin aceleaşi mijloace – imaginea verbală, fi-
xată în scris şi cea vizuală zugrăvită în icoană.
Creștini din Biserica primară au înțeles
conținutul și semnificația primelor icoane în
36
Sf. Ioan Damaschinul, Exposé précis de la foi orthodoxe, cartea 4,
cap.16 – De l’icône P.G.,vol. 94,col.1172, apud, Pr. Nikolai Ozolin,
Chipul lui Dumnezeu, chipul omului, Ed. Anastasia, Bucureşti,
1998, p.50;
Candela, mai-iunie 2017
lumina revelațiilor cuprinse în Vechiul Tes-
tament. Astfel, jertfa lui Isac, mielul, șarpele
de aramă îl prefigurează pe Hristos. Estera –
mijlocitoarea poporului înaintea regelui, va-
sul de aur conținând pâinea cerească, toiagul
lui Aaron, prefigurau pe Fecioara. Împlinirea
acestor simboluri profetice se realizează în
Noul Testament prin două imagini esențiale:
cea a Mântuitorului Hristos și cea a Prea sfin-
tei Maici a lui Dumnezeu, întâia ființă umană
îndumnezeită. De aceea, primele icoane, apă-
rute odată cu creștinismul, sunt cele ale lui
Hristos și ale Fecioarei. Iar Biserica, afirmând
aceasta prin tradiție, întemeiază pe aceste
două imagini – veritabili poli ai cultului – în-
treaga ei iconografie.
Primele icoane ale Mântuitorului Hristos
și ale Maicii Domnului
La sfârșitul secolului al XVIII, savantul
englez Gibbon și cel german Th. Klauser au
răspândit în mediile academice o așa-zisă
teză științifică conform căreia primii creștini
ar fi fost ostili icoanelor, atitudine preluată
din iudaism, și că acestea ar fi fost introduse
în Biserică pe la începutul secolului al IV- lea
în mod ilicit de masa credincioșilor proveniți
din rândul păgânilor, fenomen pe care ierar-
hia Bisericii l-ar fi combătut aprig la început,
bazându-se pe porunca a doua a Decalogului,
sfârșind prin a-l accepta ca pe un compromis
în cele din urmă.
Folosită des de iconoclaștii contemporani,
această teză pe lângă faptul că este lipsită de
originalitate (a fost folosită și de iconoclaștii
secolelor VIII-IX), este infirmată de mărturiile
primilor istorici ai Bisericii care erau obiectivi
în scrierile lor, de descoperirile arheologice
din anii 70 ai secolului trecut de la Dura Euro-
pos din Siria și de reanalizarea frescelor cata-
combelor creștine de la Roma.
În primul rând trebuie să afirmăm că Pă-
rinții celui de-al VII – lea Sinod Ecumenic au
mărturisit într-un glas: ,,Tradiția pictării icoa-
nelor există încă din vremea propovăduirii aposto-
lice”. Acest fapt este confirmat și de relatările
primilor istorici ai Bisericii creștine.
Astfel, în secolul VI, istoricul Evagrie Sco-
lasticul în ,,Istoria bisericească” amintește
29
de portretul imprimat de Hristos pe o bucată
de pânză și trimis lui Abgar al Edesei spre
vindecare, în urma unei scrisori trimise de
cel din urmă cu rugămintea de a fi vindecat
de o boală incurabilă. Această icoană numită
în Ortodoxie ,,imaginea nefăcută de mână
omenească” iar în catolicism ,,Sfântul Chip”
s-a păstrat multe secole având o istorie foarte
interesantă. Ea a fost adusă de la Edesa la Con-
stantinopol în 944bși depusă în Biserica Sfân-
ta Sofia de către Constantin Porfirogenetul.
După Cruciada din 1204 i s-a pierdut urma în
mod misterios. Ea se mai numește și ,,Sfânta
Mahramă” iar Părinții participanți la Sinodul
VII s-au referit la ea în mai multe rânduri.
Un alt istoric bisericesc, Eusebiu din Ce-
zarea afirmă în ,,Istoria bisericească” (325) că
în vremea sa existau portrete autentice ale lui
Hristos și ale Apostolilor pe care le-a văzut
personal. Nu poate fi suspectat de exagerare
întrucât era iconoclast. Astfel, Eusebiu descrie
o statuie ridicată de femeia cu scurgerea de
sânge vindecată de Hristos (Mat. 9, 20-23; Mc.
5, 25-34; Lc. 8,43-48 ,,Se spunea că această sta-
tuie – afirmă Eusebiu - reproducea trăsăturile
lui Iisus; ea a existat până în zilele noastre, așa
încât am văzut-o noi înșine atunci când am
fost în orașul acela. Și nu e de mirare că pă-
gânii de odinioară, care primiseră binefacerile
Mântuitorului nostru să fi făcut așa ceva, de
vreme ce noi înșine am văzut niște imagini ale
Apostolilor Petru și Pavel și chiar ale lui Hris-
tos Însuși păstrate cu ajutorul culorilor de pe
tablouri: era firesc, fiindcă cei vechi aveau obi-
ceiul de a-i cinsti astfel, fără gânduri ascunse,
ca pe niște salvatori, potrivit datinei păgânești
ce exista pe acolo.”
Potrivit tradiției ortodoxe, Sfântul Apostol
și Evanghelist Luca ar fi pictat, puțin după
Cincizecime, primele trei icoane ale Fecioarei
Maria, corespunzând celor trei tipuri cunoscu-
te până astăzi: ,,Milostiva” (Eleusa), ,,Călăuzi-
toarea” (Odighitria) și ,,Rugătoarea” (Oranta)
sau a ,,Semnului”. În prezent există o mulțime
de asemenea icoane atribuite Sfântului Luca,
21 în Occident și la Muntele Athos, din care
opt la număr sunt la Roma. Desigur, nu se
poate susține că aceste icoane au fost pictate
chiar de mâna Evanghelistului, însă, icoane-
30
le numite ale sfântului Luca fac parte dintr-o
tradiție căreia el ia furnizat prototipurile, fiind
pictate după reproduceri ale originalelor Sfân-
tului Luca. Aici, Tradiția Apostolică trebuie
înțeleasă așa cum o înțelegem când este vorba
de Liturghie sau de Regulile Apostolice: aces-
tea din urmă urcă până la Apostoli nu pentru
că ar fi fost scrise de propria lor mână, ci pen-
tru că au un caracter apostolic și o autoritate
apostolică.
Cea mai veche mărturie pe care o avem cu
privire la icoanele pictate de Sfântul Luca da-
tează din secolul VI. Ea este atribuită lui Te-
odor, numit ,,anagnostul” un istoric bizantin
din prima jumătate a secolului respectiv (pe
la 530) – lector la Catedrala Sfânta Sofia din
Constantinopol. Teodor ne spune că pe la 450
a fost adusă la Constantinopol o icoană a Fe-
cioarei Călăuzitoare care era atribuită Sfântu-
lui Apostol Luca. Împărăteasa Eudoxia, soția
Împăratului Teodosie al II - lea, ar fi trimis-o,
din Ierusalim, sorei sale Pulcheria.- Uspensky
p.33-35;
Arta icoanei în primele trei veacuri
Arta icoanei avea să se nască în adâncurile
pământului, în catacombele romane în peri-
oada persecuţiilor, acolo unde primii creştini,
retrăgându-se, se recunoşteau între ei prin
primele semne creştine: peştele, crucea, mielul,
ancora şi se rugau în atmosfera pereţilor zu-
grăviţi cu scenele religioase ale Vechiului şi
Noului Testament, dar şi ale lumii păgâne.
Primele semne iconografice aveau să fie
plămădite din suferinţele şi jertfele martiri-
lor Bisericii primelor trei secole şi să se nască
din această dorinţă arzătoare de ,,a face vizibil
transcendentul” şi de a-l perpetua în timp.
,,Catacombele marchează naşterea artei creş-
tine”37, iar în elaborarea acesteia creştinismul
selectează şi adoptă din lumea păgână tot ce
era al său, adică tot ce era ,,creştin înainte de
Hristos”, tot ce era risipit în ea sub forme de
,,fărâme de adevăr” şi le adună laolaltă, unin-
du-le în plinătatea revelaţiei.38
37
Michel Quenot, Icoana – fereastră spre absolut, Ed. Enciclopedică,
Bucureşti,1993, p.15;
38
Vezi Apologeţi de limbă greacă, trad., note şi indice de pr. Prof.
T. Bodogae, pr. Prof. Olimp Căciulă, pr. prof. D. Fecioru, PSB
vol. II, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1980 şi Apologeţi de limbă latină,
trad. De prof. Nicolae Chiţescu, Eliodor Constantinescu, Paul
Candela, mai-iunie 2017
 ,,Acest proces de adunare, spune teologul rus
Leonid Uspensky, nu este influenţa lumii păgâne
asupra creştinismului, ci influxul de creştinism al
acelor elemente ale lumii păgâne care, prin însăşi
natura lor, trebuiau să se reverse în el; nu este o
pătrundere în Biserică a obiceiurilor păgâne, ci o
îmbisericire a lor; nu o păgânizare a artei creştine,
aşa cum se crede adeseori, ci o încreştinare a artei
păgâne.”39
Arta catacombelor a fost o artă care a urmă-
rit în primul rând propovăduirea adevărului
de credinţă prin imaginile simbolice care au
avut un impact mult mai puternic asupra ace-
lora cărora s-a adresat. Interesantă este sinteza
pe care primii creştini au făcut-o între simbo-
lurile şi imaginile Vechiului Testament, cele
ale Noului Testament şi cele ale neamurilor
(simbolurile mitice). Aceasta denotă conşti-
entizarea universalismului creştinismului de
către primii creştini.
În misiunea lor de propovăduire a creşti-
nismului, atât prin viu grai, cât şi prin imagini
iconice, primii misionari creştini au recurs cu
multă înţelepciune la un limbaj simbolic, care
pe de o parte încifra ceea ce nu se putea divul-
ga de la bun început păgânilor (Sfintele Taine),
iar pe de altă parte punea în lumină anumite
simboluri mitice compatibile cu învăţătura
creştină. ,,Astfel, pentru a face mai bine cunoscute
învăţăturile în faţa convertiţilor de origine păgână,
Biserica primară utiliza anumite mituri şi simbo-
luri antice, făcând oarecum din ele un fel de ecou al
creştinismului.”40
Cele mai numeroase simboluri utilizate de
creştinii catacombelor sunt simbolurile hristice,
adică cele care au legătură cu Persoana divi-
no-umană a Mântuitorului Hristos, apoi sunt
cele legate de martirii şi profeţii Vechiului Tes-
tament, cu ecouri în suferinţa lor misionară şi
cele mai puţine, ce-i drept, legate de Maica
Domnului.
Astfel, cel mai des utilizat simbol în cata-
combele veacului I d.Hr. este cel al mielului
care apare în strânsă legătură cu imaginea
umană a lui Hristos în ipostaza Bunului Păs-
Papadopol şi prof. David Popescu, PSB vol. III, Ed. IBMBOR,
Bucureşti, 1981;
39
Leonid Uspensky, Teologia icoanei, Ed.Anastasia, Bucureşti,
1994, p. 37-47;
40
Leonid Uspensky, op.cit., p.38-39;
Candela, mai-iunie 2017
tor.41Ca principal simbol al lui Hristos, mielul
a înlocuit multă vreme imaginea directă a lui
Hristos chiar şi în scenele istorice – precum
Schimbarea la Faţă sau Botezul, în care nu doar
Hristos Însuşi, dar chiar şi Apostolii sau Sfân-
tul Ioan Botezătorul erau reprezentaţi sub for-
mă de miei.42
În primele imagini iconografice ale
catacombelor, în secolul I, Mântuitorul Hristos
apare reprezentat şi sub câteva înfăţişări uma-
ne, preluate în înţeles simbolic din mitologia
antică. Astfel a fost reprezentat sub chipul lui
Orfeu, cu lira în mână, înconjurat de animale.
Semnificaţia este că ,,aşa cum Orfeu îmblânzea
cu lira sa fiarele sălbatice şi vrăjea munţii şi copa-
cii, la fel Hristos îi atrăgea pe oameni prin dumne-
zeieştile Sale cuvinte şi domolea forţele naturii.”43
Unul dintre simbolurile cele mai răspân-
dite în primele veacuri creştine a fost şi acela
al peştelui. Importanţa atât de mare pe care
o are simbolul peştelui în textele evanghelice
a contribuit cu siguranţă la adoptarea acestui
simbol de către creştini.44 Mai ales că imaginea
pescarului şi a peştelui desemnează printre
altele predicatorul şi pe cel convertit. Semn al
fecundităţii în antichitate, apoi al erotismului
în lumea romană, peştele devine figura con-
densată a Crezului creştin. Compus din cinci
litere, cuvântul grec care desemnează peştele,
anume ,,IHTIS”, scoate în evidenţă formula:
,,Iisus Hristos Theou Uios Sotir” care se tradu-
ce - ,,Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuito-
rul”. În imaginile din catacombe deseori acest
simbol este pus în legătură cu Botezul, Biseri-
ca şi Euharistia, iar vechile inscripţii funerare
creştine consemnează utilizarea peştelui ca
simbol euharistic de la un capăt la celălalt capăt
al lumii
Simbolul peştelui, ca imagine a lui Hristos
cel euharistic, trimite către alte două simboluri
des întâlnite în primele secole, dar de această
dată fitomorfe: viţa-de-vie şi spicul de grâu.
41
Asemenea imagini, des întâlnite în catacomba romană a Domitiliei,
sunt de inspiraţie biblică: Iezechiel 3-4;David (Psalmul 22); Ioan
10, 14; Matei 15, 24;
42
Vezi mozaicurile bazilicilor paleocreştine din Roma ,,Sfântul
Vitalie”, ,,Sfântul Apolinarie”, ,,Sfinţii Cosma şi Damian” din
secolele II-IV,
43
Leonid Uspensky, op.cit., p.39;
44
Cel mai des este întâlnit în următoarele locuri: Mat. 4,19; Mc.1,17;
Mt.7,9-11; 13,47-48; Lc.5,10;
31
 Viţa-de-vie. Deşi la prima vedere pare a fi
un element plastic decorativ, semnificaţia ei
este una eclesiologică şi sacramentală. Leonid
Uspensky spune că viţa şi mlădiţele viei sunt
cu referire la Hristos şi la Biserica Sa: ,,Eu sunt
viţa, voi sunteţi mlădiţele.”45
Dacă în primele imagini ale catacombelor
Hristos a fost reprezentat mai ales prin sim-
boluri, Fecioara Maria a fost mereu înfăţişată
direct. Ea apare încă din secolul II în diferite
teme iconografice, de pildă Buna-Vestire (cata-
comba Prisciliei) şi Închinarea magilor.
Un exemplu cu totul specific îl constituie
cea mai veche reprezentare cunoscută a Fe-
cioarei cu Pruncul. Este vorba despre o frescă
din catacomba Prisciliei în care, alături de o
femeie cu voal pe cap care ţine un copil în
braţe, mai sunt reprezentate un personaj bi-
blic arătând cu degetul spre o stea şi simbolul
peştelui. Sunt indiciile că personajul central cu
copil în braţe este Maica Domnului cu Prun-
cul, cea mult profeţită în Vechiul Testament de
Sfinţii Prooroci.
Cele mai numeroase reprezentări ale Maicii
Domnului în primele III secole se regăsesc în
scena închinării magilor. Reprezentată de 12
ori în catacombe, această scenă avea să răs-
pundă unei probleme foarte spinoase în acea
epocă: aceea a locului cuvenit neamurilor în
Biserică. ,,Magii veniţi să-L adore pe Hristos erau
vlăstare ale Neamurilor, vlăstare ale Bisericii Nea-
murilor, ale Bisericii ne-evreieşti. Iată de ce, atunci
când reprezentau închinarea magilor, creştinii din
primele veacuri subliniau locul creştinilor ne-evrei
în Biserică, adică legitimitatea slujirii acestora în
paralel cu slujirea creştinilor israeliţi.”46
Tot în catacombe avem imaginile (directe
sau simbolice) ale profeților, martirilor și în-
gerilor, pe scurt – întreaga varietate a icono-
grafiei creștine.
Într-o analiză succintă a primelor imagini
iconografice din catacombe se desprind o se-
rie de caracteristici care vin să contureze sem-
nificația liturgică, teologică și sfințitoare ico-
nografiei încă de la originile ei. Acestea sunt:
atitudinea de rugăciune a personajelor sfinte
reprezentate. Existența a o mulțime de ,,oran-
te” care personifică rugăciunea sau Biserica
45
Ioan, 15,5;
46
Leonid Uspensky, op.cit., p.43;
32
aflată în rugăciune. Imaginile sunt reduse la
un minimum de detalii și la un maximum de
expresivitate. Artiștii anonimi n-au avut ca
intenție să stârnească o bucurie estetică prin
lucrările lor.
Ca stil, arta catacombelor romane repre-
zintă doar o ramură a artei creștine primare
– ramura greco-romană care s-a păstrat cel
mai bine – o artă care are ca trăsătură de bază
naturalismul, adică tendința de a reproduce
natura sau obiectele vizibile.
Avem și ramura orientală – frescele din sec.
III de la o biserică creștină de la Dura-Euro-
pos caracterizată de A. Grabar astfel: ,,spațiu
restrâns, figuri plate cu contururi apăsate, cor-
puri isocefale, fără volum și greutate, o artă
expresivă, care nu pretinde să imite percepția
optică și nici să dea iluzia realității materia-
le.”47
Icoana ortodoxă în secolele IV-VI
Secolul IV debutează prin urcarea pe tronul
Imperiului Roman a primului împărat creștin
Constantin cel Mare, secondat e maica sa, Ele-
na, fapt petrecut în urma victoriei purtate în
chip miraculos a lui Constantin, împotriva ri-
valului său Maxențiu la Ponce Milvius în anul
312. În urma viziunii cu semnul sfintei Cruci
împăratul pornește la luptă întrarmat cu acest
semn, iese învingător, se urcă pe tronul Impe-
riului Roman iar în anul 313 dă celebrul Edict
de la Milan care pune capăt sângeroaselor
persecuții asupra creștinilor.
Domnia Sfinților Împărați Constantin și
Elena marchează perioada de înflorire a creș-
tinismului, de înflorire a monahismului, de
sporirea a numărului celor ce intrau în Biseri-
că, de construire și pictare a primelor biserici,
de formare a canonului liturgic și a celui ico-
nografic. Este perioada pelerinajele la Locuri-
le Sfinte, a Sinoadelor Ecumnenice și a contu-
rării stilului bizantin.
Asemeni primelor icoane care s-au plămă-
dit în adâncurile pământului, avea să-și facă
apariția și Lemnul Sfintei Cruci tot din adân-
curile pământului prin săpăturile efectuate la
porunca Sfintei Împărătese Elena și descope-
rit prin rânduială dumnezeiscă la Ierusalim.
Icoana şi Crucea aveau să apară din sânurile
47
Ibidem, p.49;
Candela, mai-iunie 2017
pământului, din materialitatea acestei lumi,
din elementele plămădite de generaţii de ur-
maşii vechiului Adam şi desăvârşite de Noul
Adam, Iisus Hristos - Artistul Suprem. Semnul
Sfintei Cruci avea fie reprezentat pretutin-
deni.
În secolul V apare la Constantinopol pri-
ma biserică pictată la interior și primele date
ale unui program iconografic. Sf. Nil Sinaitul,
unul din ucenicii Sfântului Ioan Gură de Aur
după ce a ridica o biserică îl învață pe un anu-
me prefect Olympiodor care dorea să o picte-
ze cu scene de vânătoare, și scene din natu-
ră astfel: ,,… este stângaci și pueril să seduci
ochii credincioșilor cu asemenea imagini (…)
fă în așa fel ca mâna celui mai iscusit pictor
să acopere ambele laturi ale bisericii cu ima-
gini din Vechiul și Noul Testament astfel încât,
privind chipurile zugrăvite, cei care nu cunosc
alfabetul și nu pot citi Sfintele Scripturi să-și
aducă aminte de faptele curajoase ale celor
care I-au slujit lui Dumnezeu fără ocolișuri;
astfel, se vor lua mai degrabă la întrecere cu
virtuțile vrednice de veșnică pomenire care
i-au făcut pe acei slujitori ai lui Dumnezeu să
prefere cerul pământului și pe cele nevăzute
celor văzute.”48 Se evidențiază în textul de mai
sus și rolul catehetic și moralizator al imagini-
lor iconografice.
Este important de precizat că în epoca for-
mării artei sacre existau două curente artistice
principale ale căror rol a fost preponderent.
Exista, pe de o parte arta elenistică (Alexan-
dria) caracterizată prin armonie, măsură,
grație, ritm, eleganță și arta creștină de la
Ierusalim, de sorginte orientală (siriană) ca-
racterizată de un realism istoric care friza pe
alocuri naturalismul brutal. Bisericii din Con-
stantinopol i-a revenit rolul de a elabora for-
mele cele mai adecvate ale artei sacre, adică
limbajul pictural cel mai precis – ceea ce deja
în secolul VI – începea să se contureze ,,stilul
bizantin” termen care va fi în mod arbitrar
aplicat artei tuturor popoarelor ortodoxe.
Perioada cuprinsă între secolele IV-VI mai
este cunoscută și perioada de aur a bisericii
întrucât acum, odată cu apariția ereziilor, Bi-
serica a avut ocazia ca prin intermediul Sinoa-
delor Ecumenice și a unor sinoade locale să-și
48
Ibidem, p.50;
Candela, mai-iunie 2017
formuleze învățăturile de bază ale credinței
cuprinse în dogme și canoane. Formulările
dogmatice de la Sinoadele Ecumenice cu pri-
vire la Sf. Treime, la Mântuitrorul și la Maica
Domnului intră sub formă literară nu numai
în programul liturgic, cântări și rugăciuni ci
și în iconografie formându-se astfel canonul
iconografic.
Canonul iconografic
Canonul iconografic este o mărturisire a
credinței și cuprinde principiile după care o
imagine este sau nu icoană, sau o icoană este
sau nu în conformitate cu Sfânta Scriptură în
ce privește reprezentarea Persoanelor Sfântei
Treimi - Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, a Maicii
Domnului și a sfinților în general.
Reprezentarea Sfintei Treimi și a Persoane-
lor Sfintei Treimi în iconografie
Dumnezeu Tatăl, singurul izvor al Persoa-
nelor în Sf. Treime, Cel ce deţine unitatea fiinţi-
ală este în totalitate indescriptibil. În acest sens
teologii bisericii şi primii iconografi s-au ferit
să-L reprezinte antropomorf, ci doar sub for-
mă de simboluri. Cele mai vechi simboluri ale
Tatălui în acest sens sunt mâna care coboară
din înalt şi binecuvintează49, ca în iconogra-
fia Botezului şi tronul gol încadrat într-un cli-
peus50, ca în formula iconografică a Hetimasiei.
În privinţa Sf. Duh, la fel de indescriptibil,
Acesta nu poate fi reprezentat altfel decât sub
înfăţişările vizuale pe care le-a ales cu ocazia
diverselor teofanii: porumbelul – la Botezul lui
Hristos, nimbul de lumină – la Schimbarea la
Faţă, limbile de foc – la Cincizecime. Reprezen-
tarea Duhului Sfânt se face doar în acest con-
text şi nu ori de câte ori este vorba despre o lu-
crare a Sa, aşa cum face iconografia decadentă
când Îl înfăţişează sub forma porumbelului în
icoana Bunei-Vestiri sau în unele icoane ale tri-
nităţii51.
49
Mâna lui Dumnezeu se referă la cuvântul Sf. Ap. Pavel de la
Cincizecime care spune că Iisus a fost ,,înălţat prin dreapta lui
Dumnezeu” (Fapte 2, 33) şi reprezentarea ei semnifică prezenţa sau
intervenţia lui Dumnezeu.
50
Clipeus = disc de lumină;
51
În iconografia Sfintei Treimi se cunosc două tipuri necanonice.
Acestea sunt Paternitatea şi Treimea nou-testamentară. În
Paternitatea Tatăl este înfăţişat sub forma unui bătrân şezând pe un
tron şi ţinând în braţe un copil (Fiul) care, la rândul lui ţine în braţe
un medalion în care se află înscris un porumbel (Duhul). În aşa-zisa
variantă nou-testamentară Fiul este înfăţişat şezând pe nori de-a
33
 Cele mai vechi tipuri iconografice ale Sfintei
Treimi sunt simboluri prin excelenţă: Tronul
Hetimasiei52 şi cei trei îngeri care l-au vizitat
pe Avraam la Stejarul Mamvri, reprezentare
care a fost consacrată canonic în Troiţa Sfântu-
lui Cuvios Andrei Rubliov. Această reprezen-
tare are avantajul că sugerează plastic, dincolo
de orice alegorism, plenitudinea ipostatică a
realităţii tainice a Duhului Sfânt, precum şi
desăvârşita lui egalitate cu celelalte persoane
treimice, cu excluderea clară a oricărui sub-
ordinaţianism (arianism), în deplin acord cu
hotărârile celui de-al II-lea Sinod Ecumenic
(Constantinopol 381) care a consacrat învă-
ţătura corectă cu privire la cea de-a treia per-
soană a Sfintei Treimi în ultimele cinci articole
din simbolul credinţei.
Ieromonahul Gabriel Bunge, în captivantul
studiu dedicat Troiţei lui Rubliov, sublinia-
ză faptul că ,,vizita celor trei bărbaţi (îngeri) la
Avraam nu este o arătare a Preasfintei Treimi În-
săşi, ci o vedere profetică a misterului Acesteia”53,
Troiţa fiind o reprezentare simbolică. Preciză-
rile pe care Bunge le face în studiul său acestui
tip iconografic sunt deosebit de concluden-
te în privinţa reprezentării vizuale a dogmei
Sfintei Treimi, Una în fiinţă, dar întreită în Per-
soane.54
dreapta unui bătrân (Tatăl), între ei planând deasupra un porumbel
(Duhul). Aceste reprezentări eretice (arianiste) tronează încă din
nefericire pe foarte multe iconostase din bisericile ortodoxe actuale.
Vechimea lor în iconografia unor ctitorii voievodale româneşti
nu justifică cu nimic neconcordanţa pe care o au cu învăţătura de
credinţă creştină fixată la cele şapte sinoade ecumenice dar nici nu
ştirbesc valoarea teologică şi dogmatică inestimabilă pe care o are
iconografia veche în ansamblul ei.
52
Tronul este simbolul Tatălui, Evanghelia- simbol al Fiului, iar
porumbelul aşezat pe Evanghelie – simbol al Duhului Sfânt. În
legătură cu reprezentarea Duhului sub formă de porumbel în această
formulă iconografică, părintele N. Ozolin susţine că este ,,perfect
acceptabilă pentru că nu descrie modul de manifestare a Duhului
(ca în cazul Botezului), ci face parte dintr-o reprezentare simbolică
a Sfintei Treimi ce nu poate fi descrisă altfel”, apud, Iconografia...,
p.72;
53
Gabriel Bunge, Icoana Sfintei Treimi a cuviosului Andrei Rubliov
sau ,,Celălalt Paraclet”, Ed. Deisis, Sibiu, 2006, p.33-34;
54
,,Cei trei vizitatori ai lui Avraam, spune G. Bunge, fiind înţeleşi
ca nişte îngeri, reprezentarea este din punct de vedere formal
angelologică. Este însă ea oare angelologică şi în conţinutul ei, cu
alte cuvinte cele trei figuri reprezintă îngeri şi numai îngeri? Foarte
probabil că nu. Împotriva acestui fapt pledează identitatea aproape
desăvârşită a figurilor neatestată în niciun fel de textul Scripturii.
Tripla repetiţie a unui anumit simbol, a unei litere etc, este într-
adevăr din vechime un mijloc stilistic preferat pentru reprezentarea
Sfintei Treimi, în Sine cu desăvârşire nevizualizabilă”, apud, G.
Bunge, op.cit., p.63;
34
Genialitatea lui Rubliov a fost aceea că s-a
străduit pe cât i-a stat în putinţă să ,,vizualizeze
nu numai identitatea fiinţei, cât şi particularităţile
îndividuale ale tuturor celor trei persoane în înge-
rii care le simbolizează”55, scoţând în evidenţă şi
,,proprietăţile personale” prin atitudine, ges-
tică, mimică.
Reprezentarea Mântuitorului Hristos în
iconografie ține cont de dogma Întrupării Fiu-
lui lui Dumnezeu şi constituie fundamentul de
bază al reprezentării icoanei şi al tuturor sim-
bolurilor iconografice. Ereziile hristologice
care au culminat cu iconoclasmul şi lucrările
celor şapte Sinoade Ecumenice şi a mai multor
sinoade locale care au dus în final la triumful
Ortodoxiei şi la stabilirea canonului iconogra-
fic au contribuit la elaborarea unor simboluri
menite să evidenţieze învăţătura de credinţă.
De exemplu precizările dogmatice ale pri-
mului Sinod Ecumenic (Niceea 325) care a
afirmat dumnezeirea Fiului, egalitatea şi consub-
stanţialitatea Sa cu Tatăl aveau să se resimtă în
întreaga iconografie în privinţa modalităţilor
plastice de redare ale dumnezeirii Mântuito-
rului Hristos - ,,Unul Născut Care din Tatăl S-a
născut mai înainte de toţi vecii. Lumină din Lu-
mină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevă-
rat, născut iar nu făcut, Cel deofiinţă cu Tatăl prin
Care toate s-au făcut...”56 Astfel una din trăsătu-
rile marcante ale creaţiilor artistice din secole-
le IV-VI este aceea că în niciun alt interval de
timp din istoria artei creştine nu au fost ilus-
trate atâtea pasaje din Evanghelii în care Iisus
este arătat în slava Sa prin mijlocirea simbolu-
rilor. Din păcate multe din icoanele bizantine
ale acestei perioade nu au ajuns până la noi
fiind distruse în timpul iconoclasmului (seco-
lele VIII-IX).
Slava dumnezeiască a lui Hristos avea să fie
reprezentată de artiştii creştini prin următoa-
rele simboluri: nimburi, mandorle, anumi-
55
Ibidem, p.145-146;
56
Fragment din primele articole ale crezului. Biserica avea
să demonstreze începând cu Sinoadele Ecumenice că prin
intermediul imaginilor nu numai predică, dar şi combate
erezia, iar artiştii care nu conştientizau atunci că în mâinile
lor stătea destinul evoluţiei artelor vizuale în viitor au făcut
eforturi remarcabile de a sublinia prin simboluri cele ce
ţin de reprezentarea dumnezeirii Mântuitorului, care nu
poate fi reprezentată altfel decât prin asemenea mijloace
transfiguratoare.
Candela, mai-iunie 2017
te inscripţii, lumina şi tipuri iconografice ale
Mântuitorului, ca de exemplu Hristos pe tron
şi Hristos în slavă.
Nimbul şi mandorla, simboluri anterioare
creştinismului provenind din acel disc lumi-
nos numit ,,clipeus”57, au fost adoptate de ico-
narii creştini din dorinţa de a face realităţile
spirituale invizibile să fie vizibile, primind în
acelaşi timp sensuri autentic creştine în strân-
să legătură cu lumina. Astfel, în polimorfismul
iconografic58 al lui Hristos, ca şi în iconografia
Praznicelor Împărăteşti, canonul iconografic a
stabilit ca regulă reprezentarea Chipului Dom-
nului înconjurat de nimbul cruciat, însoţită de
iniţialele οΩν (,,Cel Ce Este”)59, monogramat şi
stelat; în icoanele Adormirii Maicii Domnului
şi ale Învierii a stabilit ca normă reprezenta-
rea Mântuitorul în mandorla romboidală; iar în
Icoana Înălţării şi a Schimbării la Faţă în man-
dorla elipsoidală.
Sfinţilor Îngeri trebuie să precizăm că acestea
Reprezentarea Maicii Domnului și a Sfinți- sunt prin excelenţă simbolice întrucât le atri-
lor Îngeri în iconografie buie acestora o înfăţişare omenească pe care
În 431, Sinodul de la Efes a condamnat şi-au asumat-o uneori, dar care nu este pro-
erezia lui Nestorie, care nu admitea unirea prie naturii lor adevărate. Adăugarea aripilor
ipostatică a firilor divină și umană în Hristos, este un simbol important al acestei iconogra-
respingând, prin urmare, maternitatea divină fii, aripile semnalând transcendenţa şi imate-
a Fecioarei – Numită Născătoare a lui Iisus, sau rialitatea, natura spirituală, ca şi viteza supra-
Născătoare a lui Hristos. Sinodul a proclamat firească de deplasare.
atunci maternitatea divină atribuindu-i so- Istoricul de artă Glenn Peers surprinde în
lemn numele de ,,Născătoare de Dumnezeu” studiul său asupra reprezentării bizantine a în-
(Teotokos). De atunci încolo, reprezentarea ei gerilor60, printr-o vastă documentare, argu-
solemnă – tronând cu Pruncul pe genunchi și mentele dogmatice şi soluţiile plastice pe care
cu îngerii în preajmă (Maica Domnului Platite- părinţii iconofili ai Bisericii le-au adus în tim-
ra), precum şi reprezentarea celor trei însemne pul iconoclasmului în favoarea reprezentării
(steluţe) pe frunte şi pe cei doi umeri care indi- îngerilor, al căror paradox consta în necor-
că taina purureafecioriei ei au devenit o normă poralitatea lor care se lăsa parţial percepută
pentru iconografi sub diverse înfăţişări (umane, animaliere sau
În privința reprezentărilor iconografice ale cosmologice: stâlpul de nor, stâlpul de foc ).
57
În studiile efectuate asupra iconografiei Cincizecimii, Cu toate însuşirile metafizice ale îngerilor,
părintele Nikolai Ozolin arată că originea aureolei ca
în primele secole ale artei creştine pictorii,
şi a mandorlei trebuiesc căutate în reprezentările de pe
sarcorfagele romane, dar şi în unele reprezentări din Egiptul mozaicarii şi sculptorii le-au dat înfăţişare
Antic şi arta coptă, unde portretele funerare erau reprezentate umană deoarece, de cele mai multe ori, îngerii
,, fie înconjurate de un disc rotund, fie plasate în interiorul sunt descrişi în referatul biblic ca arătându-
unei cochilii. Încă din acest stadiu iniţial, imago clipeata re- se în chip de om. Dealtfel, reprezentarea lor
prezintă, face prezent pe cineva care prin definiţie nu este antropomorfă este cea mai potrivită întrucât
sau, mai degrabă, nu mai este vizibil deoarece e mort”,
,,arată că sunt fiinţe raţionale; căci singur omul,
apud, op.cit., p.57;
58
Polimorfia=posibilitatea de a avea mai multe înfăţişări; dintre toate făpturile vii, a fost înzestrat cu inte-
Aceste iniţiale greceşti provin din ebraicul ,,YHVH” şi desemnează
59 60
Glenn Peers, Trupuri imateriale. Reprezentări bizantine ale
numele lui Dumnezeu ,,Eu sunt Cel Ce Este” (Ieşire 3,14); îngerilor, Ed. Nemira, Bucureşti, 2011;
Candela, mai-iunie 2017 35
lect şi cu raţiune.”61 Simboluri prin excelenţă în
ipostaza antropomorfă, îngerii sunt reprezen-
taţi împreună cu o serie întreagă de simboluri
care oferă şi ele indicii preţioase în înţelege-
rea lor. Astfel, potrivit lui Mihail Psellos, ari-
pile indică mişcarea lor de înălţare către ce-
ruri; globul ţinut adeseori în mâini sugerează
repeziciunea mişcării lor, căci sfera are o astfel
de formă, încât, atingând numai un punct pe
pământ, în orice moment, poate ajunge într-o
clipită oriunde ar dori; panglica din păr arată
curăţia şi castitatea firii lor neprihănite62. Ico-
nografia sfinţilor îngeri conţine un polimor-
fism bogat, potrivit rangurilor şi numelor pe
care le poartă în ierarhia cerească şi în lucrarea
lor pământească. Erminiile picturii bizantine
au stabilit îndrumări clare în acest sens.
Astfel, pe lângă reprezentările antropomor-
fe, cetele de îngeri care stau foarte aproape
de Scaunul Sfintei Treimi sunt reprezentate în
iconografie mult mai stilizate, doar sub forma
unor elemente de simbol cum ar fi aripile şi
cercurile. Aşa sunt reprezentaţi de exemplu
Heruvimii, Serafimii şi Tronurile.
Canonul iconografic și Sinodul Quinisext
din secolul VII
În privința formării canonului iconografic,
un moment de referinţă în istoria iconografi-
ei creştine, în special, şi a fenomenului artistic
vizual, în general s-a petrecut În secolul VII (în
anul 692) când Biserica creştină, în cadrul unui
Sinod numit Quinisext, sau ,,Sinodul Trulan” a
luat atitudine în legătură cu obiceiul primelor
veacuri, mai ales în Apus, de a-L reprezenta
pe Mântuitorul Hristos sub forma unui sim-
bol: mielulul, aşa cum a fost arătat cu degetul
de Sf. Ioan Botezătorul la apa Iordanului şi
prezentat lumii prin cuvintele: ,,Iată Mielul Lui
Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii.”63
Canonul 82 al acestui Sinod hotărăşte urmă-
toarele:
,,Pe anumite picturi (graphais) se află mie-
lul pe care Înaintemergătorul Îl arată cu de-
getul; acest miel a fost pus acolo ca model al
harului, prefigurând – prin mijlocirea Legii –
adevăratul Miel, Hristos Dumnezeu. Desigur
61
Ibidem, p.265;
62
Ibidem, p.265;
63
Ioan 1, 29;
36
că onorăm figurile (typous) şi umbrele – ca pe
nişte simboluri şi închipuiri ale Bisericii, dar
preferăm (protimômen) harul şi adevărul, pri-
mind acest adevăr ca plinire a Legii. Hotărâm
deci ca de acum înainte plinirea aceasta să fie
tuturor vădită prin picturi, astfel încât în locul
mielului din vechime să fie reprezentat – după
firea Sa omenească (antrôpinon charactera) –
Cel ce a ridicat păcatul lumii, Hristos Dum-
nezeul nostru. Aşa înţelegem mărirea smere-
niei lui Dumnezeu-Cuvântul şi ajungem să-I
pomenim locuirea (politeias) în trup, Patima,
Moartea Lui mântuitoare şi, de aici, izbăvirea
(apolutrôseos) pe care a dăruit-o lumii.”64
Deşi, la prima vedere, s-ar părea că Părinţii
Bisericii au urmărit prin acest canon anularea
reprezentării simbolurilor în icoane, totuşi,
în ultima sa parte, canonul arată importanţa
reprezentării ,,prin picturi”, deci prin diverse
modalităţi plastice ,,locuirea în trup a lui Hris-
tos Dumnezeu”.
Sinodul Quinisext, prin canoanele sale,
reglementează nu numai reprezentarea sim-
bolurilor în icoană, ci demonstrează în mod
extraordinar că, deşi e strâns legată de simbol,
icoana ortodoxă nu se poate reduce la un sim-
bol, după cum nu poate fi reprezentat prin-
tr-un simbol Cel Care constituie însuşi fun-
damentul realizării ei. Hristos este ,,Unul din
Sfânta Treime” Care în mod real a venit pe pă-
mânt, a pătimit, a murit şi a înviat şi una este
icoana Sa, dar modalităţile plastice, simbolu-
rile sunt diverse. Deşi face parte din categoria
simbolului, ,,icoana este deosebită de simbol, căci
chipul simbolului e altul decât chipul celui sim-
bolizat”65, spune părintele D. Stăniloae. Icoana
prezintă adevărul de credinţă printr-un întreg
univers de simboluri.
Odată cu Canonul 82 se va numi ,,icoană”
numai figurarea modului în care omenitatea
lui Hristos poartă pecetea divino-umanităţii
Sale, modalitatea prin care Chipul Lui poartă
marca comunicării teandrice divino-umane.
Simbolul a rămas în icoană ca şi necesita-
te de condensare a dogmelor şi posibilitate
de oglindire a adevărului de credinţă.
Frumuseţea icoanei nu este una exclusiv es-
64
Arhidiacon prof. dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe,
Bucureşti, 1991, p.143;
65
Dumitru Stăniloae, Op.cit., p.149-150;
Candela, mai-iunie 2017
tetică în înţelesul uman, ci una dogmatică, a
adevărului de credinţă.
Sinodul Quinisxt a mai dat două canoane
foarte importante în privința reprezentării
imaginilor sfinte. Astfel canonul 73 interzi-
ce reprezentarea Sfintei Cruci pe sol, sau pe
pardoseli, iar prin canonul 100 se interzice re-
prezentarea în biserici a altor feluri de imagini
decât a celor care au ca bază Sfânta Scriptură
și Sfânta Tradiție.
Lupta împotriva sfintelor icoane din
secolele VIII-IX
Perioada cuprinsă între secolele VIII-IX
coincide cu ceea ce s-a numit generic - icono-
clasmul, adică lupta împotriva reprezentării și
cinstirii sfintelor icoane. Iconoclasmul a fost o
perioadă deosebit de întunecată pentru Bise-
rică. Mai ales pentru cea din Răsărit. În cur-
sul acelei perioade s-a distrus tot ce se putea
distruge și de aceea avem atât de puține icoa-
ne din epocile precedente. ,,Peste tot unde se
găseau icoane – spunea un contemporan – ele
erau distruse, arse, aruncate la pământ sau
șterse”. Un mare număr de ortodocși au fost
executați, torturați sau închiși, iar proprietăți-
le lor confiscate. Alții au fost izgoniți sau exi-
lați în provincii îndepărtate.
Lupta iconoclastă i-a oferit însă prilejul Bi-
sericii să se apere și să-și formuleze învățătura
dogmatică cu privire la importanța icoanei în
viața creștinilor. Răspunsul teologic al Biseri-
cii față de erezia iconoclastă își menține și as-
tăzi întreaga valoare.
Încă de la începutul iconoclasmului, or-
todocșii au înțeles pericolul pe care acesta îl
reprezenta pentru dogma fundamentală a
creștinismului. Într-adevăr, dacă existența în-
săși a icoanei se sprijină pe Întruparea Celei
de-a doua Persoane a Sfintei Treimi, Întrupa-
rea este, la rândul ei, susținută și probată prin
imagine. Altfel spus, icoana este un garant
al realității deloc iluzorii a Întrupării divine.
De aceea, în ochii Bisericii, negarea icoanei
lui Hristos echivalează cu negarea întrupării
Sale, cu negarea întregii iconomii a mântuirii
noastre. Iată de ce, atunci când Biserica apără
imaginile sacre, ea nu apără doar rostul lor di-
Candela, mai-iunie 2017
dactic și nici aspectul lor estetic, ci însăși teme-
lia credinței creștine. Așa se explică fermitatea
ortodocșilor în apărarea icoanelor, intransi-
gența lor, ca și acceptarea tuturor sacrificiilor.
Dar care au fost cauzele care au declanșat
iconoclasmul, cum s-au desfășurat luptele
iconoclaste, ce învățături s-au fixat atunci și
care au fost urmările acestora pentru Biserica
creștină? Iată câteva întrebări la care vom răs-
punde în cele ce urmează.
Cauzele declanșării iconoclasmului
Cauzele declanșării iconoclasmului sunt
de ordin politic și religios. În primul rând El a
fost declanșat și susținut în partea de Răsărit a
imperiului de câțiva împărați care, încălcând
principiul simfoniei bizantine de guvernare
sau amestecat în problemele doctrinare ale Bi-
sericii.
Invazia arabilor și musulmanilor în Pales-
tina și Siria care s-au alăturat evreilor formau
în principal tabăra iconoclastă. La aceștia s-au
alăturat diferite secte creștine de coloratură
dochetistă, influiențate adică de învățătura
potrivit căreia Întruparea divină ar fi fost ilu-
zorie, ireală. La Sinodul VII Ecumenic, Sf. Ni-
chifor, Patriarhul Constantinopolului, spunea
că iconoclaștii sunt influiențați de evrei, de sa-
razini, de samariteni, de maniheei și de două
secte monofizite: fanaziaștii și teopaschiții. Cu
toții aduceau două argumente religioase de
bază: interdicția Vechiului Testament cu pri-
vire la reprezentarea imaginilor și învățătura
despre Întruparea lui Hristos.
Printre cauze mai amintim venerarea exce-
sivă a sfintelor icoane și unele exagerări din
partea unor creștini și sacerdoți, precum și o
reprezentarea a sfinților în spiritul realismu-
lui, fără oglindirea slavei dumnezeiești din
partea unor pictori.
Desfășurarea luptelor iconoclaste
Luptele iconoclaste sau întins pe o perioadă
de 100 de ani, cu o pace doar de 27 de ani și
au început din inițiativa împăratului Leon III
Isaurul care, influiențat de episcopii din Asia
Mică, ostili cultului icoanelor și declarând că
,,este împărat și preot” a dat un decret în anul
730 de distrugere a icoanelor în imperiu, de-
37
cret semnat și de patriarhul iconoclast Anas-
tasie, care-l înlocuise pe Sf. Gherman. Primul
gest iconoclast a fost distrugerea icoanei de
deasupra intrării în palatul imperial fapt ce s-a
soldat cu izbucnirea unei revolte ce a dus la
vărsări de sânge, episcopi exilați, credincioși
persecutați și torturați până la moarte.
Iconoclasmul a avut 2 mari perioade:
a) Între anii 730-787 sub domnia lui C-tin
Copronimul, urmașul lui Leon, iconoclasmul
a atins apogeul. Persecuțiile au fost compa-
rabile cu cele din perioada lui Dioclețian. La
Sinodul iconoclast de la Hieria din 754 au fost
anatematizați Sf. Gherman, Sf. Ioan Damas-
chin, Sf. Gheorghe al Ciprului. Mulți iconari
au emigrat în masă în Italia, în Cipru, în Siria,
și în Palestina. Biserica Romei prin reprezen-
tații ei au apărat iconografia și au avut de câș-
tigat din privința pictori iconari care se exila-
seră la Roma,.
În anul 780 împărăteasa Irina, soția lui Leon
al IV –lea care murise între timp, împreună
cu patriarhul Nichifor a convocat sinodul VII
Ecumenic. Atunci când Sinodul și-a deschis
lucrările la Constantinopol, trupele instigate
de episcopii iconoclaști i-au împiedicat
desfășurarea. După ce trupele au fost înlocuite,
Irina și-a reluat inițiativa convocând sinodul la
Nicea în 787. Un decret imperial și un discurs
al Patriarhului Nichifor garantau libertatea
unui schimb de vederi, iar ereticii erau invitați
să-și expună învățăturile. Ca răspuns, de par-
tea ortodoxă, un diacon citea punct cu punct
contraargumentele. Sinodul a restabilit vene-
rarea icoanelor și a adoptat o serie de măsuri
pentru normalizarea vieții bisericești. Pacea
nu avea să dureze decât 27 de ani, după care
a început ce-a de-a doua perioadă iconoclastă.
b) Împăratul Leon V Armeanul (813-820)
a considerat că ar avea șanse mai mari de a
conduce imperiul și o mai mare susținere
dacă ar repune hotărârile precedentului Sinod
iconoclast. Neobținând un compromis din
partea Sf. Patriarh Nichifor a convocat un nou
sinod la Constantinopol în urma căruia Orto-
docșii au fost din nou martirizați, iar icoanele,
cărțile sau vasele sfinte decorate cu imagini au
fost distruse. Iconoclasmul era predat în școli
și figura în manuale. A continuat și pe vremea
38
împăraților Mihail II și Teofil până la împără-
teasa Teodora care fiind ortodoxă a restabilit
definitiv cultul icoanelor împreună cu patri-
arhul Metodie la Sinodul de la Constantino-
pol din anul 843. Sinodul a confirmat dogma
venerării icoanelor formulată de Sinodul VII
Ecumenic, a aruncat anatema asupra icono-
claștilor și a stabilit sărbătorirea Triumfului
Ortodoxiei în prima Duminică a Postului
Mare, când icoanele urmau să fie venerate în
toate bisericile.
Trebuie să precizăm că iconoclasmul s-a
produs și în Apus dar, în cazuri izolate și fără
distrugeri mari și victime ca în Orient. Proble-
ma iconoclastă a fost rezolvată în Răsărit și
apoi însușită de Biserica Romei. Unul din in-
cidentele mai semnificative în Apus în privin-
ța iconoclasmului a fost atunci când în anul
599, episcopul Sereniu al Marsiliei a zvârlit
icoanele afară din biserici, distrugându-le sub
pretextul că poporul le rezerva o adorație ne-
cuviincioasă. Sfântul Papă Grigorie cel Mare
a lăudat zelul cu care episcopul se împotrivi-
se adorării imaginilor, dar l-a blamat pentru
distrugerea lor. ,,Nu trebuia totuși – scrie el
– ca icoanele să fie distruse. Ele sunt puse în
biserici pentru ca neștiutorii de carte să poată
citii, privind pereții, ceea ce nu pot citi în cărți.
Ar trebui frate, să păstrezi icoanele, nelăsând
poporul să le adore.” Primind scrisoarea Pa-
pei, Sereniu a părut să se îndoiască de auten-
ticitatea ei. Atunci, în anul 600, Sf. Grigorie cel
Mare i-a scris din nou, cerându-i să potolească
tulburarea pe care gestul său o provocase, să
repună icoanele în biserici, și să explice popo-
rului felul în care trebuie venerate. Sf. Grigo-
rie adaugă: ,,Trebuie să deosebim adorarea
icoanei de faptul de a învăța, prin icoană, cea
ce trebuie adorat în istoria sfântă. Ceea ce este
Scriptura pentru cel învățat, aceea este icoana
pentu cel neștiutor. Prin ea, chiar și cei lipsiți
de învățătură văd ce trebuie să urmeze: ea
este citirea celor ce nu cunosc literele. De ace-
ea, icoana înlocuiește citirea, mai ales pentru
străini.”66
Violența iconoclaștilor a favorizat în Apus,
la Roma dar și în alte locuri (mai ales în Fran-
ța) cultul sfinților și al moaștelor. În epoca
iconoclastă, numeroase moaște de sfinți au
66
Leonid Uspensky, op.cit. p.69;
Candela, mai-iunie 2017
fost mutate în Franța. După cum vedem, Bi-
serica Romei nu a cedat ispitei iconoclasmu-
lui. Dimpotrivă, în fața iconoclasmului Biseri-
cii Bizantine, ea s-a arătat fermă în venerarea
icoanelor, a sfinților și a moaștelor.
Erezia iconoclastă și răspunsul ortodox cu
privire la sensul și conținutul icoanei
Pentru început este important de remarcat
faptul că iconoclasmul nu se opunea deloc ar-
tei ca atare. Departe de a fi dușmani ai artei,
iconoclaștii o favorizau. Ei nu persecutau de-
cât reprezentările lui Hristos, ale Fecioarei și
ale sfinților. În acest sens, iconoclasmul sec.
VIII-IX poate fi, o dată mai mult, apropiat de
protestantism, cu singura diferență că icono-
claștii nu lăsau pereții bisericilor nepictați.
Dimpotrivă, aveau mare plăcere în a-i decora
cu tot felul de subiecte profane, peisaje, repre-
zentări animaliere, etc.
În primul rând, obiecțiile iconoclaștilor care
în mare sunt aceleași ca și sectelor neoprotes-
tante de astăzi vin dintr-o neînțelegere corectă
a dogmei hristologice.
Iconoclaștii considerau că icoana este de
aceeași natură cu cel pe care-l reprezintă și că
singura icoană a lui Hristos poate fi conside-
rată Sfânta Împărtășanie. Or pentru ortodocși,
Sfintele Daruri nu sunt o icoană tocmai pentru
că sunt identice cu prototipul lor. Sfintele Da-
ruri nu se prefac în imaginea ci în ,,prea cura-
tul Trup și scumpul Sânge” ale lui Hristos.
Iconoclaștii nu văd decât două posibilități
în cazul imaginii lui Dumnezeu-Cuvântul în-
trupat: fie, reprezentându-L pe Hristos, repre-
zentăm natura Sa divină; fie reprezentându-l
pe omul Iisus, Îi reprezentăm firea umană,
despărțită de dumnezeirea sa. Ambele soluții
sunt eretice, iar o a treia cale nu există.
Ortodocșii în schimb, care au pe deplin
conștiința deosebirii dintre natură și persoa-
nă, găsesc tocmai această a treia cale, care
anulează întreaga dilemă iconoclastă. Icoana
nu reprezintă natura, ci persoana, explică Sf.
Teodor Studitul. Atunci când Îl înfățișăm pe
Domnul, nu-I reprezentăm nici umanitatea,
nici divinitatea, ci Persoana Care, potrivit ter-
menilor dogmei de la Calcedon, unește în Sine
în chip negrăit - ,,neamestecat și neâmărțit” –
Candela, mai-iunie 2017
cele două naturi. Icoana este legată de proto-
tip pentru că îi reprezintă persoana și îi poartă
numele. Datorită acestei legături, ,,cinstirea
acordată imaginii, trece asupra prototipului”
– spuneau Părinții celui de-al VII – lea Sinod
Ecumenic citându-l pe Sf. Vasile cel Mare care
spunea acestea încă din secolul III.
Iconoclaștii atacau și reprezentarea Maicii
Domnului și a sfinților de aceea Sf. Ioan Da-
maschinul le-a zi că reprezentarea lor ține de
cinstea care li e acordă: ,,Dacă pictezi imagini
ale lui Hristos fără să le pictezi și pe cele ale
sfinților, e limpede că ceea ce interzici nu este
reprezentarea, ci venerarea sfinților (…) Nu te
lupți împotriva icoanelor, ci a sfinților.”67
Negând imaginea omenească a lui Dumne-
zeu, iconoclaștii negau prin urmare sanctifica-
rea materiei în general. În acest fel, ei renun-
țau la orice sfințenie pământească, refuzând
până și posibilitatea sfințirii sau a îndumne-
zeirii omului. Altfel spus, refuzând consecin-
țele Întrupării iconoclasmul submina întreaga
iconomie a mântuirii.
Odată ce respingeau venerarea sfinților,
iconoclaștii sfârșesc logic prin a respinge vene-
rarea moaștelor și, în general, a tot cea ce este
material, de aceea tot Sf. Ioan Damaschinul le
zice: ,,Nu ador materia, ci pe creatorul materi-
ei, Care a devenit materie de dragul meu, Care
a voit să locuiască în materie și Care, prin cele
materiale, mi-a adus mântuirea.”68
Iconoclaștii reproșau și faptul că nu există
vre-o rugăciune capabilă să sfințească icoane-
le. De aceea Sf. Teodor Studitul le-a răspuns:
,,Dumnezeirea este deopotrivă prezentă în
cruce și în alte obiecte dumnezeiești, dar nu în
virtutea vreunei identități de natură ci datori-
tă relativei lor participări la Dumnezeire, de
vreme ce se împărtășesc din har și din slavă.”69
Iconoclaștii aduceau și argumentul inter-
dicției din Vechiul Testament la care ne-am re-
ferit pe larg, și argumente precum că în Noul
Testament nu există nici o indicație referitoare
la datoria de a picta sau de a venera icoanele
și nici nu ar fi vreun temei nici în tradiția Mân-
tuitorului, nici în cea a Apostolilor, nici în cea
a Părinților. Sf. Teodor Studitul a spus: ,,Hris-
67
Ibidem,p.86
68
Ibidem, p.86
69
Ibidem, p.86
39
tos nu a poruncit nicicând scrierea vreunui
cuvânt. Și totuși Apostolii i-au descris chipul,
păstrându-L până în ziua de astăzi. Or, ceea
ce, pe de o parte, este descris cu cerneală, pe
hârtie, este reprezentat, pe de alta, prin felu-
rite culori și alte materiale.”70 Dar iconoclaștii
ascunseseră, distruseseră textele care mențio-
nau istoria sfintei mahrame.
Iconoclasmul a fost judecat ca erezie. Părin-
ții au ajuns la concluzia că, atât în teorie, cât
și în practică, iconoclasmul recapitula toate
greșelile și ereziile din trecut; el apărea ca în-
sumare a unui mare număr de greșeli și erezii.
Asupra iconoclaștilor a fost aruncată anatema,
iar lucrările lor au fost confiscate. La inițiativa
delegaților papali, în mijlocul Catedralei Sfân-
ta Sofia (unde avea loc Sinodul) a fost pusă o
icoană pe care toată lumea a venerat-o în chip
solemn.71
70
Ibidem, p.87
71
Redăm în cele ce urmează textul solemn rostit la Nicea în
care este formulată dogma venerării icoanelor: ,,Păstrăm, Perioada post-iconoclastă
fără a introduce ceva nou, toate predaniile bisericești scrise, În secolul IX arta profană se apropie de
sau nescrise, care ne-au fost încredințate. Una dintre ele arta sacră. Biserica poate acum să-și pună am-
privește reprezentarea imaginilor pictate întrucât corespunde prenta asupra artei profane. Dacă în vremea
istoriei propovăduirii evanghelice, spre credința în adevărata
iconoclasmului, împărații erau în fruntea ere-
și nemincinoasa Întrupare a lui Dumnezeu Cuvântul și spre
al nostru folos. Căci cele ce se arată una pe alta, se înseamnă ziei, având inițiativa persecutării ortodocși-
neîndoielnic reciproc.Așa fiind, umblând noi pe calea lor, acum împăratul bizantin este obligat să-și
împărătească și urmând dumnezeiasca învățătură inspirată dovedească dreapta credință în fața Bisericii.
de Sfinții noștri Părinți și de Tradiția Bisericii Sobornicești Acest fapt se reflectă în artă. Pietatea împăra-
– despre care știm că este locaș al Sfântului Duh – hotărâm tului devine una din temele dominante în arta
cu toată știința și cu întreaga cercetare că, precum sfânta și
oficială a imperiului. Apar noi subiecte icono-
de viața făcătoare cruce, la fel sfintele și cuvioasele icoane
pictate în culori, făcute di mozaic sau din orice alt material grafice: împăratul înaintea lui Hristos, în fața
potrivit acestui scop trebuie postate în sfintele locașuri ale Maicii Domnului, a unui sfânt sau a Crucii.
lui Dumnezeu, pe vasele și pe veșmintele sacre, pe ziduri și În timpul Sfântului Patriarh Fotie – decora-
pe lemn, în Case și pe drumuri, fie că este vorba de icoanele rea bisericilor urmărește principiul dogmatic
Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, fie de cele ale și nu cel istoric. Apare tipul de biserică în cruce
neprihănitei Împărătese, Sfânta Maică a Domnului, fie de cele
ale sfinților îngeri sau ale oamenilor sfinți și venerabili. Căci, marginile lumii. Urmăm astfel lui Pavel, cel care a vorbit
ori de câte ori îi vedem înfățișați în imagini, suntem înclinați, în Hristos, dumnezeiescului sobor al Apostolilor și Sfinților
prin contemplație, să ne aducem aminte de prototipuri Părinți, care au ținut predaniile pe care le avem în vedere.
câștigăm mai multă iubire pentru ei și suntem mai degrabă De aceea hotărâm că aceea care,urmând pilda ereticilor
chemați să-i mărim sărutându-i și arătându-le cinstire, dar nu netrebnici, îndrăznesc să gândească sau să învețe altfel, să
pe măsura adorației, care, potrivit credinței noastre, nu este disprețuiască tradițiile bisericești, să născocească noutăți sau
cuvenită decât naturii dumnezeiești, ci în același fel în care să respingă ceva din ele ce au fost sfințite de Biserică – fie
cinstim chipul sfintei și de viață făcătoarei cruci, ale Sfintei Evanghelie, fie înfățișarea crucii, fie pictarea icoanelor, fie
Evanghelii sau ale altor obiecte sacre, cărora le arătăm sfintele moaște ale martirilor; sau aceea care nutresc gânduri
cinstire prin tămâie sau lumânări, potrivit cucernicului rele, dușmănoase și pierzătoare față de tradițiile bisericii
obicei al celor vechi. Căci cinstea arătată imaginii urcă spre Sobornicești, aceia, în sfârșit, care îndrăznesc să folosească
prototipul acesteia, iar cel care venerează icoana venerează în chip profan sfintele vase sau cinstitele mănăstiri – hotărâm
de fapt persoana înfățișată de ea. Aceasta este, într-adevăr, ca toți aceștia, de vor fi Episcopi sau clerici, să fie caterisiți,
învățătura Sfinților noștri Părinți, aceasta este tradiția Sfintei iar de vor fi călugări sau laici, să fie excomunicați.” Ibidem,
Biserici Sobornicești care a răspândit Evanghelia până la p.90-91;
40 Candela, mai-iunie 2017
cu o cupolă. Un asemenea gen de arhitectură
cu tot simbolismul ei e adoptat de tot spațiul
ortodox. Apare și un program iconografic care
va deveni normativ. Prima biserică în acest fel
la Constantinopol în 864 a fost sfințită de Fo-
tie pe timpul împăratului Mhail III. Mărturiile
spun că ,,În cupolă imaginea lui Hristos ai zice
că cuprinde din priviri pământul, cugetând la
buna lui tocmire și guvernare. Așa a vrut pic-
tura ca, prin forme și culori, să exprime grija
creatorului față de noi. În pandantivi, o mul-
țime de îngeri alcătuiesc garda Împăratului
lor. În absidă, deasupra altarului, străluceș-
te Maica Domnului, care-și înalță pentru noi
preacuratele mâini, ca o apărătoare. O mulți-
me de Apostoli și de Martiri, de Profeți și de
Patriarhi umplu și decorează întreaga biserică
cu imaginile lor.”72
În epoca Patriarhului Fotie și la inițiatia
acestuia are loc un misionarism al bisericii fără
precedent centrul de greutate și al extinderii
Imperiului fiind Ortodoxia. Patriarhul Fotie
era călăuzit nu de dorința de a propovădui
împărăția Cezarului, ci de ceea ce îi părea a fi
cracterul esențial al Ortodoxiei: universalita-
tea. În propovăduirea Ortodoxiei, arta nu era
un vehicul al culturii, ci al credinței. Aceasta
rămânea intactă cu toate că fiecare popor care
intra în biserică (popoarele slave) aducea cu
sine trăsăturile naționale proprii. El nu pri-
mește pasiv limbajul pictural al Bisericii, ci în
mod creator, introducând în el tradițiile artis-
tice locale. Spre deosebire de Roma, Ortodoxia
a dezvoltat dintotdeauna aspectul național al
Bisericii din sânul fiecărui popor.
Secolele X-XV au fost marcate de o serie
de evenimente care au marcat în sens negativ
iconografia bisericească. Ne gândim la marea
schismă de la 1054, la Cruciada a IV- a din
1204 și la căderea Constantinopolului sub tur-
ci în 1453. În urma acestor evenimente pictorii
bizantini s-au refugiat în masă spre Balcani, în
Orient sau în Apus.
În secolele XIV-XV cultura și spiritualitatea
bizantină au cunoscut o înflorire fără prece-
dent în epoca Paleologilor și a isihasmului.
Controversele isihaste și icoana ortodoxă
ca expresie vizibilă a îndumnezeirii omului
După perioada luptelor iconoclaste urmea-
72
Ibidem, p.142;
Candela, mai-iunie 2017
ză o perioadă pnevmatologică. Chestiunea
centrală în jurul căreia gravitează ereziile și
învățătura Bisericii va fi acum cea a Sfântului
Duh și a lucrării Sale în om, ca urmare a În-
trupării. De-a lungul acestei perioade, Biserica
mărturisește mai ales că ,,Dumnezeu S-a făcut
om” pentru ca ,,omul să devină Dumnezeu”
iar icoana – în deplină convergență cu teologia
și Liturghia – privește în special fructul Întru-
pării, adică îndumnezeirea omului.
Cu o precizie crescândă, ea propune lumii
imaginea omului devenit dumnezeu după
har. Asistăm la totala împlinire a artei bise-
ricești, la o înflorire extraordinară, legată de
marea înflorire a sfințeniei (mai cu seamă de
tip monastic), dar și la avântul teologiei.
În domeniul artei figurative, ,,renașterea”-
Paleologilor s-a manifestat în pictura religioa-
să. Aceasta avea să fie influiențată pozitiv de
apariția isihasmului și controversa dintre isi-
hasm și așa zisul umanism din biserica Apu-
seană. Aceste discuții aveau în centru însăși
esența antropologiei creștine – îndumnezeirea
omului – așa cum era înțeleasă pe de o par-
te de Ortodoxia tradițională (sprijinită de isi-
haștii Sfântului Grigorie Palama) și, pe de altă
parte, de către filosofia religioasă hrănită de
către moștenirea elenistică (ilustrată de uma-
niștii în fruntea cărora se afla călugărul cala-
brez Varllam și Akyndinos. Sinoadele așa-zise
isihaste ținute la Constantinopol (1341, 1347,
1351) s-au referit la purcederea Duhului Sfânt
și la învățătura despre îndumnezeirea omu-
lui.
Unul dintre principalele subiecte care i-au
opus pe isihaști ,,umaniștilor” a fost lumina
taborică. Discuția a pornit dintr-o neînțelegere
asupra naturii acestei lumini și a importanței
sale în viața duhovnicească a omului. Adver-
sarii lui Palama vedeau în lumina taborică un
fenomen natural creat. Pentru Sf. Grigorie Pa-
lama, lumina taborică este, dimpotrivă, ,,fru-
musețea neschimbată a prototipului, slava lui
Dumnezeu, slava lui Hristos, slava Duhului
Sfânt și raza dumnezeirii. Lumina taborică
este unul din modurile manifestării, ale re-
velației lui Dumnezeu în lume, o prezență a
Necreatului în creat, prezență deloc alegorică,
ci dimpotrivă realmente dezvăluită și contem-
41
plată de către sfinți ca o slavă divină și o fru-
musețe de negrăit.”73
Din moment ce lumina taborică era înțelea-
să de umaniști ca un simbol, însăși Schimbarea
la Fașă a Domnului căpăta în ochii lor caracter
ireal, simbolic. Astfel umaniștii, negând carac-
terul supra-sensibil, imaterial a luminii tabori-
ce nu puteau nici să înțeleagă, nici să accepte
experiența duhovnicească a Ortodoxiei, ilus-
trată de isihaștii care afirmau posibilitatea ca
omul să ajungă, prin curățirea minții și a inimii
până la sfințirea prin lumina divină necreată.
Rezumându-se la a vedea în lumina tabori-
că un fenomen creat (sau în termenii epocii
noastre ,,iluzoriu și psihologic”), doctrina
lui Varlaam și a partizanilor lui conduce la o
concepție dochetistă despre trup, negând ca-
pacitatea acestuia de a se transfigura și afir-
mând separația dintre energia divină necreată
și energia umană, autonomia lor și neputința
de a le uni.
Într-o astfel de epocă avea să sporească
și interesul față de imaginea omului în artă.
Astfel Sf. Grigorie arată spre deosebire de
Varlaam că în reprezentarea omului în artă,
comuniunea cu harul divin nu ucide forțele
pasionale ale sufletului, ci le transfigurează, le
sfințește”.
Victoria palamismului a fost decisivă pen-
tru istoria ulterioară a Bisericii. Dacă aceasta
ar fi rămas pasivă în fața dezvoltării uma-
nismului, ideile noi ar fi condus-o, fără nici
o îndoială la o criză asemănătoare cu cea a
creștinismului apusean: la neo-păgânismul
Renașterii provocată de noua filozofie.
Disputele sunt foarte importante deoarece
ne ajută să înțelegem conținutul iconografiei
ortodoxe și diferențele în general dintre icoană
și tabloul religios care s-a dezvoltat în Apus.
Icoana ortodoxă și tabloul religios
Biserica Ortodoxă nu a îngăduit niciodată
pictarea icoanelor potrivit imaginației picto-
rului, sau după un model viu ci iconarii folo-
sesc drept model icoanele vechi și manualele.
De aceea este nevoie și de sfințeni acelui care
pictează.
Icoana se deosebește de portret. Portretul
reprezintă o ființă umană care a trăit la un
73
Ibidem, p.153;
42
moment dat pe pământ, în istorie, pe când
icoana îl reprezintă pe Cel care se află acum,
îndumnezeit în împărăție. Ea ne arată realita-
tea dezvăluită cu prilejul Schimbării la Față de
pe Muntele Tabor. Textele liturgice stabilesc o
paralelă între conținutul icoanei și Schimba-
rea la Față. Nu contemplăm doar chipul lui Ii-
sus Hristos, ci și slava, lumina dumnezeiescu-
lui Său adevăr pe care ochii noștri îl pot vedea
grație limbajului simbolic al icoanei.
Icoana nu prezintă chipul banal și obiș-
nuit al omului, ci chipul său slăvit și veșnic,
ea îi reprezintă pe moștenitorii Împărăției
lui Dumnezeu. Îl reprezintă pe omul în care
există realmente harul sfințitor, carnea repre-
zentată este una spirituală. Icoana îl fixează în
chip vizibil pe omul devenit icoană vie, întru
adevărata asemănare cu Dumnezeu.
Icoana nu reprezintă carnea pieritoare sor-
tită descompunerii, ci carnea transfigurată,
iluminată de har. Ea transmite frumusețea și
slava divină cu mijloace materiale, vizibile cu
ochii trupești.
Icoanele sunt purtătoare de har. Părinții
sinodali au precizat că ,,Harul lui Dumne-
zeu se odihnește” deasupra icoanei dat fi-
ind că ,,în timpul vieții lor, sfinții erau plini
de Duhul Sfânt. La fel și după moarte harul
Duhului Sfânt rămâne pururi în sufletele lor,
în trupurile aflate în morminte, în trăsăturile
și sfintele lor chipuri, iar aceasta nu prin fire,
ci ca urmare a harului și lucrării divine.
Caracterul specific al icoanei constă mai
ales în modalitatea reprezentării, adică în mij-
loacele plastice prin care este descrisă starea
sfințită a persoanei reprezentate.
Lumina care luminează lăuntric chipurile
sfinților este lumina taborică Icoana traduce
acest fenomen luminos prin aureolă, prin fon-
dul de lumină. Se semnalează strălucirea chi-
pului. Aureola nu este o alegorie, ci expresia
simbolică a unei realități autentice și concrete.
Ea este atributul indispensabil al icoanei, in-
dispensabil dar nu și suficient. Ea este o ex-
presie exterioară a sfințeniei, o mărturie a lu-
minii.
Lumea spirituală în care omul a devenit
templul al lui Dumnezeu ne este dezvăluită
cu ajutorul culorilor, formelor,și liniilor, cu
Candela, mai-iunie 2017
ajutorul realismului simbolic - un limbaj unic
în felul său. Ordinea și pacea lăuntrică despre
care vorbesc Sfinții Părinți ne sunt transmise
prin pacea și armonia exterioară din icoană:
întregul trup al sfântului, toate detaliile, până
și părul sau ridurile, chiar și veșmintele și tot
ceea ce-l înconjoară – totul este unificat și con-
dus către suprema armonie. Elementele ana-
tomice nu sunt reprezentate în mod naturalist,
dar nu pentru că iconograful nu ar fi putut să
le redea așa cum le vedea în natură, ci pentru
că, aici, ci pentru a ne aminti că ne aflăm în
fața unui trup înveșnicit și sfințit de har, trans-
figurat…. Ochii mari, urechile mici, gura mică,
mâinile alungite …Prin urmare, icoana ne ara-
tă starea slăvită a sfântului, chipul său trans-
figurat, veșnic. Privirile noastre sunt curățate
de ascetismul figurilor conținutul icoanei e
și o îndrumare spirituală a noastră Icoana ne
îndeamnă la rugăciune, la contemplație.
Icoana ,,ne învață – potrivit Sfântului Do-
rothei , să postim cu ochii”. Scopul icoanei nu
este deci acela de a provoca și nici de a exalta
în noi un sentiment uman natural. Scopul ei
este de a ne orienta către transfigurarea tutu-
ror sentimentelor.
Frumusețea icoanei nu este una pămân-
tească. Culorile icoanei nu traduc carnația
naturală ci puritatea spirituală, frumusețea
interioară. Frumusețea comuniunii dintre cer
și pământ. De exemplu, păstrându-și parti-
cularitățile și învăluind trupul în chipul cel
mai firesc, veșmântul este reprezentat în așa
fel încât să nn mascheze starea preaslăvită a
sfântului, el devine o imagine a veșmântului
de slavă, ,,o haină a nestricăciunii”.
Atitudinea sfinților este una de rugăciune,
ei nu gesticulează,. Sfântul este reprezentat
ca fiind prezent în fața noastră, iar nu unde-
va în spațiu; trebuie să-l vedem față către față,
e vreme ce-i adresăm rugăciunea noastră. De
aceea sfinții nu sunt reprezentați din profil,
ci din față. Din profil sunt reprezentate doar
persoanele care nu au atins sfințenia, precum
de pildă, magii și păstorii din icoana Nașterii,
sau Iuda din Icoana Cinei celei de Taină.
Icoana reprezintă natura pătrunsă de sfin-
țenie și de slavă. Natura și arhitectura repre-
zentate precizează locul unde se desfășoară
Candela, mai-iunie 2017
evenimentul biblic, o biserică, o casă, un oraș,..
Dar ele nu închid ci se află în spatele scenei
sau a sfântului.
,,Lumea pe care o vedem în icoane nu sea-
mănă cu banalitatea cotidiană. Lumina divină
pătrunde pretutindeni și de aceea, personajele
sau obiectele nu sunt luminate dintr-o parte
sau alta, de către o sursă de lumină; ele nu pro-
iectează umbre, fiindcă așa ceva nu există în
Împărăția lui Dumnezeu, unde toate se scaldă
în lumină. În limbajul tehnic al iconarilor, fon-
dul însușii al icoanei se numește ,,lumină”74.
În icoană totul este reprezentat în
duhul,,perspectivei inverse”. Perspectiva
inversă sau ,,de relaţionare” constituie ,,che-
ia de boltă” a întregului edificiu iconografic.
Toate modalităţile plastice de exprimare în
icoană sunt aplicate în lumina acestui înţeles
transfigurator. ,,Unghiurile de fugă nu se întâl-
nesc într-un oarecare punct de concentrare în in-
teriorul spaţiului pictural, ci, dimpotrivă, în mod
voit sunt deviate, creând un con optic în faţa lu-
crării. Un con optic al forţelor şi al energiilor în
interiorul căruia intră privitorul şi devine parte
a lucrării de artă.”75 Acest lucru arată în mod
concret că punctul de plecare se găseşte în cel
care priveşte icoana şi că personajele vin în
întâmpinarea lui. În temele cu personaje gru-
pate, profunzimea este pur şi simplu sugerată
prin suprapunerea capetelor aureolate. Utili-
zând perspectiva inversă, iconografia cuprin-
de toată învăţătura Evangheliei care aşază va-
lorile din perspectiva Împărăţiei, aşa cum sunt
prezentate de Mântuitorul Hristos în Predica
de pe Munte (Matei 5,1-12) şi ne aminteşte că
Dumnezeu are iniţiativa de a veni în întâmpi-
narea omului.
Mai mult, perspectiva de relaţionare scoate
icoana din spaţiul obiectiv, aşezând-o în dialog
cu receptorul, punctul de referinţă fiind
privitorul însuşi, ,,există pentru el”. Astfel,
în cazul iconografiei creştine ,,şi privitorul
şi icoana sunt activi. Icoana se mişcă către
privitor, dar şi privitorul este activ şi nu un
receptor pasiv al icoanelor care ajung la el.
Trebuie ca şi acesta să acţioneze, să-şi arunce
privirea pentru a întâlni pe cei înfăţişaţi în
Ibidem, p.130;
74
75
Georgios Kordis, Ritmul în pictura bizantină, Ed. Bizantină,
Bucureşti, 2008, p.65;
43
icoane,”76 spune pictorul și profesorul grec
Georgios Kordis. De fapt, întreaga iconografie
a bisericii este axată pe acest schimb paradig-
matic de priviri dintre transcendent şi ima-
nent.
Pictorul de icoane și arta sa ,,mărturisitoa-
re”
Pentru a face vizibile înţelesurile de
deasupra cerurilor, prin pământescul
mijloacelor prozodice ale imaginii, pictorul
de icoane trebuie să iasă din sine, să se situe-
ze printr-un salt al extazului în lumina dum-
nezeiască spre a vedea lucrurile şi făpturile
aşa cum le vede Dumnezeu. ,,Întru lumina Ta
Doamne vom vedea lumină”, cântă biserica la
Doxologia cea Mare.
Vederea duhovnicească şi materialitatea lu-
mii sunt taine ale iconografiei creştine. Primii
iconari erau conştienţi că fizica vederii depin-
de de vederea spirituală, de aceea pentru ei
materialitatea lumii nu era decât un înveliş al
raţiunilor divine sădite de Creator în creaţia Sa.
Ei au descifrat peste tot prezenţa şi lucrarea
lui Dumnezeu, fiind convinşi asemenea lui
Goethe că ,,toate fiinţele şi toate lucrurile care ne
înconjoară sunt simboluri grele de sens”.77
Pictorul trebuie să posede conștiința limpe-
de a responsabilități care îi revine atunci când
creează o icoană. Opera sa trebuie să stea la
înălțimea modelului pe care îl reprezită, astfel
încât mesajul ei să devină o forță vie și acti-
vă, formând mentalitatea oamenilor, concep-
ția lor despre lume și existență. Un veritabil
76
Ibidem, p.80;
77
Apud Dan Mihăilescu, Op.cit. p.45;
44
iconar trebuie să fie în comuniune cu mode-
lul zugrăvit, nu numai prin apartenența sa la
trupul Bisericii, ci și prin experiența personală
a sfințeniei, el trebuie să fie un pictor creator
care percepe și dezvăluie sfințenia altuia, prin
mijlocirea propriei sale experiențe spirituale.
Puterea lucrătoare a unei opere depinde de
experiența spirituală a pictorului, de gradul
comuniunii acestuia cu prototipul. ”
În vederea construirii templului conform
modelului descoperit pe munte, Dumnezeu
desemnează anumiți oameni destinați aces-
tui scop. Iată ce spune Biblia în acest sens: ,,Și
i-am umplut de duh dumnezeiesc, de înțelep-
ciune, de pricepere la tot lucrul” (Deut. 31, 3
și 6). Avem aici un semn clar că arta pusă în
slujba lui Dumnezeu nu este o artă ca oricare
alta. Temeiul ei nu este doar talentul sau înțe-
lepciunea umană, ci și înțelepciunea Duhului
lui Dumnezeu, Altfel spus, inspirația divină
este însuși principiul artei liturgice. Scriptura
delimitează arta liturgică de artă, în general.
Faptul are o mare importanță, căci caracterul
specific și inspirația divină a artei sacre sunt
proprii nu doar Vechiului Testament, ci prin-
cipiului însuși al acestei arte.
Alte considerații asupra sfintelor icoa-
ne
Sfintele icoane în cultul ortodox
Potrivit Sfântului Vasile cel Mare, ,,cel ce
venerează icoana venerează persoana pe care
aceasta o înfățișează”. Deci icoanele servesc
drept mijlocitoare între peroanele reprezenta-
te și credincioșii care se roagă, adunându-i pe
toți în comuniunea harului. Se stabilește ast-
fel un contact, o anumită legătură între sfin-
ți și credincioși. În timpul Liturghiei, într-o
biserică, adunarea credincioșilor intră – prin
intermediul icoanelor și al rugăciunilor litur-
gice – în comuniune cu biserica din ceruri, cu
care formează un ansamblu. În Liturghia sa,
Biserica este una singură. Ea participă cu toată
plenitudinea: îngerii și oamenii, cei vii și cei
morți, în sfârșit, întreaga lume creată. Iar când
preotul cădește, el îi cuprinde în gestul său pe
sfinții zugrăviți și pe toți credincioșii adunați
în biserică, exprimând astfel unitatea dintre
Candela, mai-iunie 2017
Biserica luptătoare și Biserica triumfătoare.
Această unitate a Bisericii în rugăciune este
reprezentată și în iconostas.
În spațiul liturgic iconostasul nu are o
semnificație didactică. El traduce legătura on-
tologică dintre Sfintele Taine și imagine, mani-
festarea acestui Trup preaslăvit a lui Hristos la
fel de real în Taină și în icoană. De aceea, pen-
tru apărătorii ortodocși ai icoanelor icoana nu
este doar o mărturie referitoare la istoricitatea
Întrupării lui Hristos; ea atestă prin chiar acest
fapt realitatea Tainei euharistice … În aceas-
tă perspectivă, rolul iconostasului este tocmai
acela de a arăta – ceea ce nu este o imagine,
ceea ce este real, deci diferit de imagine prin
chiar natura sa. În Sfintele Daruri, Hristos nu
se arată ci se dăruiește. El se arată în icoană.
Aspectul vizibil al euharistiei este o imagine
care nu poate fi vreodată înlocuită, nici prin
imaginație, nici prin contemplarea Sfintei Tai-
ne.”78
Icoana în lumea de astăzi
Icoana nu reprezintă doar o valoare artisti-
că sau culturală ci este o revelație, o descoperi-
re a experienței spirituale ortodoxe, o teologie
în imagini.
Astăzi, în această ,,civilizație a imaginii”
când o imagine spune cât o mie de cuvinte,
după un proverb chinezesc este foarte
importantă imaginea sacră a icoanei întrucât
ea reprezintă o mărturisire a învățăturii de
credință, dogma ortodoxiei despre Întrupa-
rea lui Hristos și consecințele acesteia asupra
omului și a cosmosului în general.
În această lume secularizată, plină de idolii
falși ai modernității icoana ne ajută în sfințirea
privirii, ne deschide cale spre a percepe lumea
cu alți ochi, cu ochii credinței.
Din păcate în mediile intelectuale de ieri și
de azi circulă un curent potrivit căruia icoa-
na ar fi depășită, ar fi de domeniul trecutului,
a Evului Mediu și că Sinodul VII nu a cano-
nizat nici un stil sau tip de artă iconografică.
Deși sfidează evidența, o atare viziune vede
în icoană un anumit stadiu al evoluției cultu-
rale. E ciudat să constați, în treacăt, că ,,noua
concepție despre lume” este considerată ca fi-
ind radical alta, în ruptură cu precedenta, în
78
Leonid Uspensky, Op.cit., p. 181;
Candela, mai-iunie 2017
vreme ce arta nouă, produs al acestei concep-
ții despre lume, este socotită ca o dezvoltare
organică a vechii arte, din care ar decurge,
se pare, în mod cu totul firesc. Desprinsă de
dogmă, știința a introdus icoana în curentul
general al artei ca atare, integrându-i creația
în domeniul culturii generale și despărțind-o
de viața Bisericii. Trebuie să admitem că, în-
cepând cu secolul ,,Luminilor”, Biserica însăși
a cedat acestei ispite, acceptând, docilă, ideea
potrivit căreia creația artistică nu îi aparține,
putând fi abandonată, prin urmare, culturii
profane. Chiar dacă icoana a supraviețuit timp
de secole și continuă să fie vie, faptul nu se
explică în virtutea legăturii cu arta și cultura
medievală, ci ca manifestare a credinței. Sem-
nificația icoanei, mesajul ei nu depinde de o
cultură, fie ea și eclesială. Hotărârea Sinodu-
lui VII Ecumenic pune pe același plan ,,cartea
Evangheliilor, imaginea crucii, icoanele picta-
te și sintele moaște”. Ori toate acestea la un loc
nu au nimic de-a face cu cultura. Deci este un
limbaj revelat, al credinței și nu supus trans-
formărilor istorice . E la fel dintotdeauna, cu
același mesaj.
În ziua de astăzi încă se face o confuzie în-
tre icoană și tablou religios distincția dintre
între acestea definindu-se ca fiind o simplă
diferență de stil. Ori nu e așa.
Mesajul icoanei ortodoxe răspunde proble-
melor timpului nostru întrucât acest probleme
au un net caracter antropologic. Schimbarea
răului din lume ține de schimbarea omului
creat după chipul lui Dumnezeu.
Sunt două concepții radical diferite cu
privire la destinul omului, la viața și crea-
rea sa (care se oglindesc și în arta sacră): pe
de o parte, antropologia ortodoxă, concepută
ca desăvârșire a omului prin asemănarea cu
Dumnezeu și care determină, în consecință,
semnificația icoanei ortodoxe. Pe de altă par-
te, antropologia confesiunilor occidentale care
afirmă autonomia omului în raport cu Dum-
nezeu: omul este, într-adevăr, creat după chi-
pul lui Dumnezeu, dar, fiind autonom, el nu
se află în corelație reală cu Prototipul său. De
aici, dezvoltarea umanismului, cu antropolo-
gia lui autonomă (în raport cu Biserica) și de-
creștinată, în care omul nu se deosebește de
45
celelalte creaturi decât prin anumite categorii
naturale.
Situația creștinismului în lumea actuală
este adesea comparată cu cea din primele sale
veacuri de existență. Dar dacă în primele se-
cole, creștinismul se găsea în fața unei lumi
păgâne, lumea cu care are de-a face față astăzi
este o lume decreștinată, făurită prin aposta-
zie. În fața acestei lumi, Ortodoxia este che-
mată să mărturisească Adevărul. Ea face acest
lucru prin Liturghie și prin icoană.
Se observă astăzi o renaștere a interesului
față de sfintele icoane dar și a iconografiei or-
todoxe în general. Renașterea contemporană a
icoanei nu reprezintă nici un anacronism, nici
un atașament față de trecut sau față de folclor
Pr. Moroșanu Mihai Marius ,
Parohia Preutești, Protopopiatul Fălticeni
Cinstirea sfintelor icoane. Di-
ferența dintre chipul natural
şi cel reprezentat în icoane.
Sensul icoanei.
Icoana este mai întâi de toate un obiect de
artă. De aceea, problema icoanei este o parte
din problema generală a artei, ea reprezen-
tând un mod aparte de cunoaștere a lui Dum-
nezeu , Care nu se descoperă numai prin în-
țelepciunea cuprinsă în teologia cuvântului,
ci și prin frumusețea vederii exptimată în arta
icoanei ce unește domeniul esteticii vizuale cu
cel religios.
Istoria cinstirii icoanelor ne dezvăluie fap-
tul că primele reprezentări creștine din cata-
combele romane ,,prezintă un sfios și primitiv
caracter alegorico-simbolic (ancora, mielul,
porumbelul, peștele, vița). În ele se mai adau-
gă și unele reprezentări tipice din Vechiul și
Noul Testament ( Corabia lui Noe, Daniel,
Iona, Moise scoțând apă din stâncă, Bunul
Păstor purtând oaia, fecioarele înțelepte și
cele nebune etc.), precum și reprezentări a lui
Hristos, a Maicii Domnului și cele ale sfinți-
lor”1.
Serghei Bulgacov, Icoana și cinstirea
1
sfintelor
Ed.Anastasia, București 2000 p.40 5
46
și nici o tentativă de a reda viață imaginii sa-
cre, în atelierul unui pictor; ea este o conștien-
tizare a Bisericii și a Ortodoxiei, o întoarcere
la transmiterea autentică, prin arta experienței
patristice, a adevăratei cunoașteri a revelației
creștine. Ca și în teologie, această renaștere
este condiționată și caracterizată prin întoar-
cerea la Tradiția Părinților, căci ,,fidelitatea
față de Tradiție nu este fidelitatea față de ce
este vechi, ci o legătură vie cu plenitudinea
vieții eclesiale.”79
79
Ibidem, 216-217;
Pentru înțelegerea icoanei trebuie să ad-
mitem că icoana sau chipul corelează cu proto-
tipul sau originalul , însă între chip și prototip
există simultan atât o asemănare cât și o dif-
erență esențială, căci ,, hotarul care diferenți-
ază chipul de prototip apare în realitatea pro-
totipului și în idealitatea icoanei…Toate cele
existente își au chipurile lor…Aceste chipuri
nu sunt, în sinea lor, o o repetare a existenței,
care rămâne una și unică – realul nu se repetă
– dar ele sunt, în fond, reluările ei ideale”2.
Caracterul icoanei depinde de caracter-
ul artei. Icoana creștină ,,conține și transmite
același adevăr ca și Scripturile, și de aceea, ca
și Scripturile , se bazează pe date concrete și
exacte, și nicidecum pe invenție, căci altfel nu
ar putea nici să tâlcuiască Scriptura , nici să îi
corespundă”3. În biserică, arhitectura, pictura,
muzica și poezia sunt forme de artă care re-
nunță la rolul individual de afirmare și devin
părți ale unui întreg liturgic. Astfel, arta biser-
icească devine o artă liturgică iar ,,caracterul
ei liturgic nu se datorează faptului că slujește
drept cadru și adaus la Liturghie, ci totalei lor
corespondențe”4.
Icoana nu este un tablou fotografic sau un
portret realist, ci ,,este prototipul unei uma-
nități viitoare”5 desăvârșite, în care chipurile
2
Ibidem, p. 90
3
Leonid Uspensky, Vladimir Lossky, Călăuziri în lumea
icoanei,Ed. Sofia, București,2003 p.41
icoane, 4
Ibidem, p. 42
Evgheni N. Trubețkoi, 3 Eseuri despre icoană, Ed.Anastasia,
Candela, mai-iunie 2017
ascetice ale sfinților se opun lumii biologice
materiale, din acest imperiu efemer al cărnii
care înrobește sufletul prin patimi, căci tot
ceea ce amintește de trupul material stricăcios
este potrivnic sfințeniei icoanei unde ,, carnea
și sângele nu pot să moștenească Împărăția lui
Dumnezeu, nici stricăciunea nu moștenește
nestricăciunea”6
Din această perspectivă, icoana personi-
fică renunțarea la lume. Trupul descărnat și
istovit al sfântului dezvăluie înfrânarea as-
cetică ce devine o condiție absolută pentru
spiritualizarea chipului omenesc reprezentat
în icoană. Sfinții apar înveliți în post și rugăci-
une descoperind orizontul unei noi făpturi în-
duhovnicite ,, și, firește nu poate să o reprez-
inte decât simbolic, într-o manieră care nu
trebuie să copieze realitatea noastră”7.
Naturalismul fotografic nu este o artă, ci o
iluzie a realității: ,, arta pătrunde prin epider-
ma lucrurilor ca să vadă înlăuntrul lor chipuri-
le de gândire”8 . Zece taleri din binecunoscutul
exemplu dat de Kant niciodată nu vor devein
reali, oricât de bine ar fi ei pictați. În cel mai
diametral opusă reprezentării corporalității
bun caz, în naturalismul fotografic avem o
realiste, ea ,,redă realitatea dumnezeiască,care
înșelare, o contrafacere sau o halucinație care
e spirituală”10, iar naturalismul se străduie să
presupune pierderea simțului realității. Arta
copie fidel materialitatea.
nu caută să creeze alături de realitate o nouă
Limbajul simbolic al icoanei descoperă chi-
existență identică.
puri dematerializate și îndumnezeite în care
Naturalismul înseamnă fidelitatea artei față
,,nu se aud vocile acestei lumi și nu se găsesc
de obiect, exactitatea reproducerii lui într-o
aromele ei”11. Icoana nu este imaginea unui
anumită situație dată, pe când iconografia
trup stricăcios ci imaginea trupului transfig-
reprezintă statornicia artei față de perspecti-
urat, strălucind de lumină dumnezeiască.
va unei noi făpturi îndumnezeite, care nu mai
Aceasta este diferența esențială dintre chipul
este legată de materia trecătoare ci de veșnicia
reprezentat în icoană și cel natural din tablou
lui Dumnezeu.
sau fotografie. Icoana este asemănarea cu un
Icoana caută să scoată la lumină chipul omu-
prototip îndumnezeit, iar tabloul fotografic
lui înduhovnicit lăuntric și nu pe cel oglindit
este asemănarea cu un prototip doar însuflețit.
de materia exterioară. În acest sens Dionisie
Chipul reprezentat de artist în icoană și în
Pseudo Areopagitul spune :,,Cu adevărat
tablou reprezintă două stări diferite ale acelu-
icoanele văzute sunt de fapt văzutele celor
iași prototip. Tabloul realizat în stil fotografic,-
nevăzute”9.Stilul icoanei prezintă o realitate
București 1999, p.19 naturalist posedă chipul prototipului aflat în
6
Sfântul Apostol Pavel, Întâia Epistolă către corinteni, cap.15 timpul și spațiul vremelnic și trecător, iar de
v. 50 din Noul Testament cu psalmi, Ed,IBMBOR, București cealaltă parte, icoana deține chipul prototip-
2002.
7
Evgheni N. Trubețkoi, op. cit., ed. cit., , p.33 icoane, Ed.Anastasia, București 2000 p.97
8
Serghei Bulgacov, op. cit., ed. cit., , p.96 10
Dumitru Stăniloae, Idolul ca chip al naturii divinizateși icoana
9
Dionisie Pseudo Areopagitul ,Epistola către Apostolul Ioan ca fereastră spre transcendența dumnezeiască, Ortodoxia, anul
Teologul,citat de Sfântul Ioan Damaschin, Cuvântul al treilea XXXIV, nr.1,Ianuarie-martie 1982,p.17
XVII, p 461,apud Serghei Bulgacov, Icoana și cinstirea sfintelor 11
Serghei Bulgacov,op. cit.,ed. cit., p.141
Candela, mai-iunie 2017 47
ului înveșnicit în Împărăția lui Dumnezeu,
transcendent acestei lumi. În prima ipostază,
persoana reprezentată face parte din Biserica
luptătoare de pe pământ, este imaginea unui
om ,,aflat în devenire”,adică a unui om ned-
esăvârșit care se luptă pentru mântuirea și
sfințirea sa. El se află pe un drum plin de ispite
care trebuie depășite dacă dorește să ajungă la
sfințenie. El este omul în curs de îndumneze-
ire, omul aflat în timp și sub acțiunea timpu-
lui. Este un sfânt în potență, deci un om care
are posibilitatea să devină sfânt. În a doua
ipostază, persoana reprezentată face parte din
Biserica triunfătoaredin cer. Este imaginea
omului desăvârșit care a obținut de la Hristos
cununa sfințeniei și implicit a mântuirii. Chip-
ul său e plin de lumină dumnezeiască. El e
omul îndumnezeit, omul aflat în veșnicie. Este
un sfânt în act, adică care a devenit. Iată dif-
erența atât cantitativă (timp efemer și spațiu
material) cât și calitativă (starea duhovniceas-
că veșnic desăvârșită și îndumnezeită) privind
cele două perspective ale reprezentării actului
artistic pictural.
Pentru a transmite acestă viziune , icoana
cere de la pictorul iconar ,,nu numai artă ci și o
străluminare religioasă, o viziune, iar aceasta
este cu putință când se unește viața lui artistic
cu cea religioasă, adică pe teren bisericesc. În
felul acesta răsare pictura de icoane, ca o artă
bisericească care unește în sine totalitatea sar-
cinilor creatoare ale artei cu experiența biser-
icească”12
Dacă în vechime pictorii pictau din memorie
sau se foloseau de schițe, începând cu secolul
al XVI- lea apar manualele de pictură numite
ierminii care serveau iconarilor drept ajutoare
tehnice cu indicații privind canonul iconograf-
ic. Acestea cuprindeau o iconografie siste-
matică cu o indicare a culorilor de bază și o
descriere pe scurt a trăsăturilor caracterstice
sfinților .Iconografii trebuiau să evite orice
invenție fără o acoperire canonică,deoarece
,,icoana aderă strict la Sfânta Scriptură și la
Sfânta Tradiție”13. Biserica este cea care indică
canonul iconografic arătând cum trebuie în-
fățișat și ,,prin ce mijloace este posibil să in-
12
Ibidem, p.134
13
Leonid Uspensky, Vladimir Lossky, op. cit., ed. cit., , p.55
48
dicăm prezența într-un om a harului Duhu-
lui Sfânt și să revelăm altora această stare”14.
Starea de sfințenie este greu sesizabilă pentru
ochiul fizic și, de aceea, este nevoie de ochi-
ul duhovnicesc al Bisericii, care recunoscând
sfințenia unui om redă starea duhovnicească
de desăvârșire lăuntrică utilizând un limbaj
simbolic ce are ca semn exterior lumina aure-
olelor. În această stare transfigurată de lumină,
chipul sfântului din icoană își pierde aspectul
trupului stricăcios descoperindu-se înduhov-
nicit. Trăsăturile fiziologice ale sfântului sunt
transpuse în icoană într-o manieră menită să
înfățișeze chipul îndumnezeit , transfigurat și
nu portretul pământesc al omului.
O frunte înaltă, niște ochi mari, un nas sub-
țire și lung,o gură mică, mâinile ridicate spre
cer în semn de rugăciune, sunt modalități
convenționale de a transmite starea transfig-
urată a sfântului,, ale cărui simțuri s-au rafinat
cum se spunea în vechime”15.Prin asceză viața
omului se transfigurează și începe să dobân-
dească calitățile trupului duhovnicesc asa cum
vor fi trupurile drepților la învierea de apoi.
De aceea , în icoană se redă realitatea faptului
că ratiunea și simțirea sfinților au o singură
voință orientată către viața duhovnicească.
Iconografia este invitația către o alternativă
duhovnicească superioară materialității, dec-
adenței și a robiei păcatelor lumești. În această
gândire, icoana instruiește simțurile celui ce o
privește și îl poftește într-o fereastră ce duce
spre lumina sfințeniei lui Dumnezeu.
Icoana este diferită de ceea ce vedem în
viața obișnuită , deoarece , ea este imaginea
umanității viitoare spre care suntem invitați
să privim și să pășim în lumina duhovni-
cească a sfințeniei divine care mărturisește și
călăuzește spre o realitate spirituală superio-
ară. Astfel, icoana apare ca un loc de întâlnire
a omului cu Dumnezeu.
14
Ibidem, p.55
15
Ibidem, p.56
Candela, mai-iunie 2017
 Din trecutul Bisericii și Neamului

Dr. Stelian Gomboş

Preacuviosul Părinte Arhimandrit Iachint Unciuleac de la

Mănăstirea Putna – ctitor şi ziditor, doctor şi tămăduitor
al inimilor…
Din seria „Pro Memoria – Anul comemorativ
Justinian Patriarhul şi al apărătorilor Ortodoxiei
în timpul comunismului”

Părintele Stareţ şi Arhimandrit Iachint

Unciuleac a sfârşit în scaunul de spovedanie.
Ca o statuie vie a rugaciunii mărturisind în
moarte ceea ce făcuse întreaga viaţă. I-am
văzut chipul pe care se aşternuse bucuria
marii întâlniri şi vă mărturisesc faptul că
arareori am văzut figuri atât de luminoase la
cei în viaţă...
Mânăstirea Putna, de a cărei reînoire s-a
legat şi Părintele Arhimandrit şi Stareţ Ia-
chint Unciuleac, îşi prăsnuieşte, annual, hra-
mul de Adormirea Maicii Domnului. Este
un bun prilej şi pentru noi să ne aducem
aminte de stareţul ei, răbdătorul Iachint,
printr-un buchet de amintiri care vor să re-
descopere mireasma sufletului său frumos.
Ele au fost culese de Părintele Ieromonah Io-
asaf Unciuleac, nepotul său, care a şi publi- anul 1951 a intrat pe poarta vestitei mănăstiri
cat un volum, dedicate şi închinat avvei de sucevene Slatina, acolo unde stareţ era marele
la picioarele mormântului Voievodului şi Părinte Cleopa Ilie. În anii 1951-1955, tânărul
Dreptmăritorului Ştefan cel Mare şi Sfânt. monah Iachint a fost condus să urmeze Sem-
inarul Monahal de la Mănăstirea Neamţ şi să
Elogioasă introducere fie hirotonit ca ierodiacon. În primăvara anu-
Preacuviosul Părinte Arhimandrit Iachint lui 1956, monahul Iachint s-a numărat printre
Unciuleac s-a născut în anul 1924 în com una cei 16 vieţuitori care l-au urmat pe arhiman-
Dagâţa Iaşiului, satul Mănăstirea, într-o fam- dritul Dosoftei Moraru să redea viaţă mănăsti-
ilie de credincioşi ortodocşi. După absolvirea rii ştefaniene de la Putna. Cu toate greutăţile
Şcolii de cântăreţi bisericeşti de la Roman, în provocate de autorităţile statului, tânărul cu-

Candela, mai-iunie 2017 49

vios a reuşit să-şi găsească liniştea sufletească
atât de necesară rugăciunii, ajungând să fie
printre cei cercetaţi de pelerinii închinători la
mormântul marelui voievod moldav. În tim-
pul aplicării decretului 410, atunci când mulţi
monahi, inclusiv din Mănăstirea Putna, au fost
scoşi, Preacuviosul Părinte Iachint Unciuleac a
rămas numai pentru faptul că avea studii teo-
logice. După acest moment, aproape că Putna
Domnitorului Ştefan cel Mare a rămas pustie,
dar tânărul Iachint, hirotonit ca ieromonah şi
numit ca duhovnic, a fost cel care a perpetuat
viaţa monahicească în acest aşezământ. Trep-
tat a devenit unul dintre duhovnicii cercetaţi
din nordul Moldovei şi eclesiarh al bisericii.
În anul 1973, pe când urma cursurile Institutu-
lui Teologic din Bucureşti, a fost numit stareţ,
funcţie pe care a slujit-o vreme de aproape
20 de ani. În anii 80 a fost ghid al mănăstirii,
dar pentru că avea darul vorbirii, de fiecare
dată oferind sfaturi duhovniceşti celor care
vizitau mănăstirea ştefaniană, mereu era şi-
canat de organele Securităţii. Autorităţile stat-
ului vedeau în Mănăstirea Putna un obiectiv
turistic, dar credincioşii veneau la mormântul
lui Ştefan pentru liniştea sufletului. În anul
1992, Părintele Iachint Unciuleac s-a retras
din stăreţie, spovedind în continuare şi sfătu-
indu-şi permanent ucenicii. La 23 iunie 1998,
Părintele Iachint Duhovnicul a trecut la cele
veşnice din al său scaun de spovedanie.
În persoana Părintelui Iachint se îngemănau
armonios monahul, duhovnicul şi stareţul, dar
mai mult parcă duhovnicul şi monahul, într-o
vreme în care monahii nu erau prea mulţi, iar
duhovnicii îndelung căutaţi.
Monahul Iachint era un iubitor al rugăciunii.
Nelipsit de la rânduiala liturgică a mănăstirii,
mai ales de la Sfânta Liturghie, cuvioşia sa era
un exemplu pentru mai tinerii discipoli, unii
dintre ei devenind peste ani aidoma învăţător-
ului lor. În popasurile de la Mănăstirea Putna
îl vedeam pe cuviosul monah Iachint partic-
ipând dis-de-dimineaţă la Utrenie şi la Sfân-
ta şi Dumnezeiasca Liturghie, chiar dacă în
mănăstire se aflau oaspeţi aleşi. Ziua începea,
aşadar, pentru Cuvioşia Sa, prin întâlnirea cu
Dumnezeu în rugăciune. Aşa s-a format Mo-
nahul Iachint, într-un duh de rugăciune, con-
50
tinuând în veacul XX tradiţia cuvioşilor de de-
mult, care l-au iubit pe Dumnezeu mai mult
decât s-au iubit pe ei înşişi.
Duhovnicul Iachint era cunoscut nu doar
printre monahi, ci şi printre credincioşii bu-
covineni, şi nu numai, pelerini la Altarul lui
Iisus Hristos, dar şi la mormântul marelui Şte-
fan de la Putna. Sub epitrahilul părintelui Ia-
chint şi-au mărturisit păcatele şi au primit de-
zlegare mulţime de credincioşi, mulţi dintre
ei păstrând amintirea unui duhovnic iertător
şi iscusit sfătuitor. De aceea, la scaunul său
de spovedanie se aştepta multe ceasuri, iar
răbdarea smeritului Iachint se primenea din
credinţa celor ce aşteptau cu smerenie clipa
iertării. Părintele Iachint a împrumutat din
iscusinţa duhovnicilor sporiţi: Paisie, Cleo-
pa, Gherasim ori Chesarie, căutând mai mult
legătura cu Dumnezeu decât slava oame-
nilor. Duhovnicul adevărat este acela care nu
se laudă cu vredniciile sale, nu aminteşte de
vreun păcat auzit sub epitrahil, nici nu face
caz de nevoinţa sa, în cazul când ea există.
Duhovnicul bun păstrează în tăcere virtuţile
şi mustră în ascuns, iartă pe toţi care se căiesc
şi-i iubeşte în ciuda păcatelor şi neputinţele
lor. Nu iubeşte păcatul lor, dar pe ei îi iubeşte.
Aşa a fost duhovnicul Iachint. Un ales păstor
de suflete.
Duhovnicii mari se întâlnesc rar. În cele mai
multe cazuri, faima lor sporeşte după trecerea
lor de pragul acestei lumi. Uneori sunt cu-
noscuţi încă din această viaţă. În această situ-
aţie, smerenia trebuie să-i umbrească. Părinte-
le Iachint a avut dar de duhovnic. Credincioşii
l-au căutat, l-au ascultat şi l-au iubit. Acum şi-l
amintesc în rugăciune şi-i pomenesc vorbele
înţelepte: „Vorba sună, fapta tună …!“
Stareţul Iachint Unciuleac a rămas în istoria
Mănăstirii Putna şi a Bisericii din Moldova ca
un îndrumător de obşte harnic, bun chiver-
nisitor al bunurilor mănăstirii încât chinovia
putneană a îmbrăcat haină nouă în timpul
stăreţirii sale. La această vrednică realizare au
contribuit mai mulţi ctitori. În primul rând,
prin rânduiala lui Dumnezeu, Mitropolitul de
atunci al Moldovei, Teoctist, a rânduit din vis-
teria Mitropoliei fonduri trebuincioase pentru
reconstruirea palatului ştefanian pe vechi-
Candela, mai-iunie 2017
ul amplasament. Şantierul de la Putna a fost
vizitat de zeci de ori de ierarhul care şi-a în-
scris numele alături de marii şi slăviţii ctitori
ai acestei mănăstirii. Ţinutul Sucevei nu are
astăzi o construcţie mai frumoasă ca aceasta.
Numele Stareţului Iachint a fost dăltuit pe
pisanie alături de numele Mitropolitului cti-
tor, Teoctist, intrând aşadar în şirul celor care
au vegheat la înfrumuseţarea acestei mănăsti-
ri cu rezonanţe profunde ca şi a clopotului de
argint curat, în istoria Moldovei. Pe de altă
parte, pentru a păstra adevărul istoric, tre-
buie să amintim că Stareţul Iachint Unciule-
ac a fost permanent ajutat de câţiva călugări
din obştea pe care o conducea. Arhimandritul
Teodor Pavlo (Tudor), responsabil cu lucrările
de construcţie, ostenitor neobosit pe şantierul
palatului ştefanian, apoi eclesiarhul mănăsti-
rii, Părintele Calinic Dumitriu, care răspundea
de biserică, de muzeu, (unde a funcţionat
ca ghid împreună cu monahul Constantin
Chirilă), Părintele Sebastian economul, Părin-
tele Chesarie duhovnicul, Părintele Teofilact,
secretarul şi alţii. Împreună cu aceşti părinţi a
sporit lucrarea Stareţului Iachint. Ei toţi au fost
martori la osteneala părintelui Iachint, ei înşişi
trudind alături de el pentru înfrumuseţarea
mănăstirii. Cei care încă condamnă ierarhia
Bisericii noastre, să meargă la Mănăstirea Put-
na şi să vadă cât a lucrat Patriarhul Teoctist
(pe atunci mitropolit) în cei mai grei ani ai
regimului comunist, ostil Bisericii. Realizările
din acele vremuri de la Mănăstirea Putna au
fost o biruinţă într-o vreme de mare restrişte.
În altă ordine de idei, Stareţul Iachint
a format câţiva ucenici buni şi deosebiţi.
Mănăstirea Putna era o chinovie tradiţion-
ală, cu un program liturgic bine rânduit, cu o
viaţă de obşte aşezată. Ucenicii de atunci au
ajuns monahi buni, unii cu anumite demnităţi
în slujirea Bisericii. Stareţul Iachint a fost un
model de dăruire jertfelnică. El a făcut parte
dintr-o pleiadă de mari conducători de obşti
monahale din Biserica noastră: Mitrofan de la
Cetăţuia, Victorin de la Sihăstria, Zenovie de
la Horaiţa, Partenie Apetrei de la Iaşi, Efrem
de la Neamţ, Eustochia de la Agapia, Teofana
de la Vorona, Gherontie de la Secu, Grigorie
de la Suceava, Nazaria de la Văratec, Evelina
Candela, mai-iunie 2017
de la Slatina, Iulia de la Dragomirna şi alţii ca
ei, care au pus mult suflet în lucrarea din Via
Domnului.
Proclamarea canonizării Sfântului Ştefan
din 2 iulie 1992 a fost ziua cea mai frumoasă
din întreaga activitate a Stareţului Iachint
Unciuleac, ca o încununare a anilor mulţi
de osteneală jertfelnică. Douăzeci de ierarhi,
nenumăraţi clerici şi de mii de credincioşi au
venit la Mănăstirea Putna, găsind o mănăstire
înnoită şi primitoare. Stareţul Iachint i-a prim-
it pe toţi ca într-o „casă a pâinii“, oferindu-le,
după obiceiul pământului, „pâine şi apă“.
Cuviosul stareţ s-a strămutat la veşnicele
lăcaşuri după mulţi ani de lucrare dăruită lui
Dumnezeu, mănăstirii sale şi oamenilor. În
pomelnicele lor, mulţi credincioşi îl pomenesc
(şi) pe Arhimandritul Iachint, alături de Părinţii
Chesarie, Pamvo, Calinic Lupu, Damaschin şi
alţii, care ani de-a rândul le-au iertat păcatele
şi s-au rugat pentru ei. Neuitat de credincioşi
şi de călugării pe care i-a format, Părintele
Iachint, monahul, duhovnicul şi stareţul
Putnei, petrece în veşnicie întru Împărăţia lui
Dumnezeu, pe care L-a iubit şi L-a slujit din
tinereţile sale.
Spicuiri din cîteva cuvinte de folos ale
Părintelui Arhimandrit şi Stareţ Iachint Un-
ciuleac de la Mănăstirea Putna
– Vorba sună, fapta tună!
– Oamenii mari trăiesc mai mult pentru
alţii, decât pentru ei
– Însetăm după perfecţiune şi fericire, dar
acestea nu sunt din lumea aceasta
– Viaţa acesta este umbră şi vis, să lăsăm
cele deşarte şi să ne ocupăm de suflet, de mân-
tuire
– Oamenii se iubesc că se cunosc şi se cu-
nosc că se iubesc
– Să ne lăsăm în voia Domnului, ca şi copi-
lul la sânul mamei
– Fiule, fiică, dă-mi inima ta!
– Orice veţi cere cu credinţă, veţi primi!
– Să obţinem acea pace pe care numai
Dumnezeu o poate da şi pe care nimeni nu
ţi-o poate lua, indiferent de ceea ce vine peste
tine
– Nu poate fi slujitorul mai mare decât
51
stăpânul său
– Când gândim că stăm, să avem grijă să nu
cădem
– În curând vom intra în eternitate, alături
de strămoşii noştri, să nu ne ocupăm de cele
trecătoare
– Nu venim în lume şi nu plecăm când vrem
noi. Când mai poţi folosi pe cineva (adică să
fii folositor cuiva), viaţa mai are sens. Să ne
străduim să fim cât mai folositori!
– Pacea şi sănătatea să le păstrăm!
– Toate ale voastre să fie ca sarea-n bucate
– Să ne rugăm lui Dumnezeu cu dragoste,
nu de frică
– Să veghem la faptele noastre, căci au
urmări în eternitate
– Floarea se cunoaşte după miros, vremea
după vânt, iar omul după cuvânt.
– Ştefan a mânuit un paloş, Eminescu alt
paloş, cel al condeiului. Amândoi s-au jert-
fit pentru neam şi pentru ţară, purtând în ei
flacăra credinţei
– Ştefan a creat o epocă pentru întreaga Eu-
ropă, încă din vremea sa fiind numit Mare şi Sfânt
– Ştefan a lucrat cu forţa divină şi cu forţa în-
crederii poporului, pe care l-a condus cu cea
mai mare vrednicie
– Strămoşii săvârşeau fapte mari, fiind plini
de ospitalitate, omenie şi modestie, în clipele
de bucurie
– Este bine să ieşim din centrifuga preocu-
părilor cotidiene, să revenim la Mănăstirea
Putna, să-i vizităm pe cei mari la ei acasă, căci
vom primi din harul lor
– Este bine să ne arătăm recunoştinţa faţă
de ceea ce reprezintă Mănăstirea Putna şi mor-
mântul Sfântului voievod pentru noi. Simbo-
lul recunoştinţei noastre poate fi o lacrimă, o
lumânare, o floare, o rugăciune.
Despre Părintele Arhimandrit şi Stareţ Ia-
chint Unciuleac şi viaţa sa în Iisus Hristos
După cum am mai spus şi în primele rân-
duri ale acestui material omagial, Preacu-
viosul Părinte Arhimandrit şi Stareţ Iachint
Unciuleac s-a născut la 10 septembrie 1924
în satul Mânăstirea, comuna Dagâţa, judeţul
Iaşi. Parcă şi numele satului în care s-a născut
apare ca o predestinare pentru viaţa monaha-
52
lă a copilului Ioan Unciuleac. Părinţii Anton
şi Aneta au crescut copiii cu multă trudă şi
le-au lăsat drept moştenire o nepreţuită avere
spirituală. Oameni credincioşi, pe Ioan l-au în-
drumat de mic spre cele ale credinţei. A urmat
Şcoala Generală din sat evidenţiindu-se ca un
elev sârguincios la învăţătură, dintre obiectele
de studiu iubind mult Religia şi Istoria româ-
nilor. În paralel, a cântat şi la strana bisericii
din sat, fiind solicitat de preotul paroh şi ca
paracliser. I-a plăcut de mic să citească şi să
studieze, iar de la părinţi a învăţat să se roage,
să postească şi să meargă la biserică, primind
o educaţie creştinească din familie, care l-a
ajutat mereu să-L simtă pe Dumnezeu în su-
flet. În duminici şi sărbători Părintele se adu-
na cu familia sa şi citea cu glas tare, ore în şir,
din cărţile sfinte, iar ceilalţi ai casei ascultau
cu multă atenţie şi evlavie, obicei care a fost
transmis şi în familiile fraţilor.
Câteva fapte minunate ale copilăriei
Odată, când era de aproape 12 ani, Părintele
Iachint, împreună cu fraţii mai mici, au mers
la adunat fân la câţiva kilometri de casa părin-
tească. A venit o ploaie cu tunete şi fulgere, iar
părintele Iachint împreună cu fraţii săi şi-au
făcut adăpost la una dintre căpiţe. Unii lângă
alţii priveau cum ploua cu gheaţă din norii în-
tunecaţi şi cenuşii, când în dreptul Părintelui
a căzut, ca un semn din cer, o cruce de gheaţă
de o frumuseţe deosebită. Atunci părintele Ia-
chint a luat-o cu multă emoţie în palmele sale
şi au privit-o cu toţii până s-a topit. Acum pu-
tem gândi că era un semn dumnezesc pentru
drumul pe care l-a urmat în viaţă. Altădată s-a
întâmplat un fapt mai puţin obişnuit, copil fi-
ind, în timp ce se ruga îndelung la icoana Sfin-
tei Parascheva, ocrotitoarea casei părinteşti
pentru care Părintele Iachint a avut o mare ev-
lavie, a simţit o căldură în tot trupul şi a văzut
cum icoana s-a luminat la rugăciunea lui.
Câteva cuvinte despre tinereţea sa
După terminarea stagiului militar se va
înscrie la Şcoala de cântăreţi bisericeşti din
Roman, mai ales că în armată şi-a găsit şi un
coleg care absolvise la această unitate de în-
văţământ, domnul Gheorghe Dornescu. Aco-
Candela, mai-iunie 2017
lo, la Roman, fraţii săi mai mici mergeau prin
pădure peste 40 de kilometri dus şi încă 40 de
kilometri întors pentru a-l vedea şi pentru a-i
aduce câte ceva din bunătăţile făcute de mama
sa. În anul 1951, la 27 de ani, îmbrăţişează
viaţa monahală, îndreptându-şi paşii spre
Mănăstirea Sihăstria Secului, unde la data de
21 mai 1954 a fost hirotonit ierodiacon. Între
anii 1951-1954 a urmat cursurile Seminaru-
lui teologic de la Mânăstirea Neamţ, prilej cu
care a reuşit să insufle colegilor de seminar o
dârzenie a credinţei; în aceşti ani n-a fost doar
elev al Seminarului teologic de la Mânăstirea
Neamţ, ci împreună cu Părinţii Arhidiacon
Ioan Ivan şi Preot Vasile Ignătescu, a fost
mentorul generaţiei de preoţi care au absolvit
Seminarul Teologic.
Despre bărbatul lui Iisus Hristos
În primăvara anului 1956, împreună cu un
grup de 15 monahi, în frunte cu Arhimandritul
Dosoftei Murariu, pleacă la Mânăstirea Put-
na, de care se va şi lega mai apoi pentru toată
viaţa. La 1 ianuarie 1958 a fost hirotonit ier-
omonah şi duhovnic. Preacuviosul Părinte
Iachint Unciuleac a mai îndeplinit cu multă
dragoste şi râvnă şi alte ascultări în cadrul
mânăstirii. Dintre acestea le amintim pe cea
de eclesiarh şi pe cea de ghid al mânăstirii;
în această din urmă ascultare a reuşit chiar să
facă din Muzeul mânăstirii o adevărată „acad-
emie duhovnicească”. Prin darul vorbirii şi al
nivelului duhovnicesc, folosind mărturiile is-
torice şi argumentul teologic – credinţa în Iis-
us Hristos, a determinat pe mulţi ascultători
să pună un început spiritual temeinic vieţii
lor. Pe când urma cursurile universitare la
Bucureşti, Preacuviosul Părinte Iachint Unci-
uleac a fost rânduit Stareţ al Mănăstirii Put-
na, ascultare în care va sluji ctitoria ştefaniană
timp de cincisprezece ani, interval în care a
contribuit mult la reînnoirea ei generală, sub
aspect material şi spiritual. La Mânăstirea
Putna s-au continuat lucrările de refacere şi
consolidare. S-a realizat reconstituirea Palatu-
lui Domnesc din incintă, finalizându-se astfel
lucrările de reînnoire ale complexului mona-
hal putnean. Şi din punct de vedere spiritu-
al obştea Mânăstirii Putna sub oblăduirea sa
Candela, mai-iunie 2017
părintească a cunoscut o adevărată revigora-
re, fiind primiţi în cadrul ei tineri teologi, din-
tre care unii vor împlini ulterior importante
ascultări în Biserica Moldovei. Între aceştia
amintim pe Constantin Dimitriu, viitorul
Episcop vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor Calinic
Botoşăneanul; Constantin Haralamb – ulterior
Clement Arhimandritul, exarhul mănăstirilor
din Arhiepiscopia Iaşilor şi mai apoi slujitor la
Catedrala Patriarhală din Bucureşti, iar acum
la Sfânta Mănăstire Techirghiol - Constanţa;
Arhimandritul Constantin Chirilă, slujitor la
Catedrala Mitropolitană din Iaşi, dar şi Părin-
tele Arhimandrit Melchisedec Velnic, actualul
Stareţ al Mânăstirii Putna.
În anul 1992 a trăit – împreună cu
ierarhii, preoţii şi credincioşii prezenţi la
slujba din 2 iulie – bucuria de a lua parte la
proclamarea oficială – după canonizarea
de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe
Române – a Sfântului Cuvios Daniil Sihastrul
şi a Binecredinciosului Ştefan cel Mare şi
Sfânt în panteonul rugătorilor pentru neamul
românesc. Acest fapt încununa de fapt – ca
bucurie duhovnicească – întreaga strădanie a
părintelui Iachint, fapt pentru care şi solicită
să i se aprobe retragerea din ascultarea de
stareţ. De acum – până în anul 1998, când
pleacă la Domnul – se îndeletniceşte numai cu
duhovnicia şi cu sfătuirea ucenicilor săi apro-
piaţi. Cu toate era grav bolnav în ultimii ani,
nu înceta să-şi spovedească fiii duhovniceşti.
În dimineaţa zilei de 23 iunie 1998 – în
ajunul praznicului Naşterii Sfântului Ioan
Botezătorul, al cărui chip îngeresc s-a străduit
să-l urmeze prin asceză şi rugăciune –, după
ce a mărturisit câţiva ucenici, a rămas singur
în scaunul său de spovedanie şi se ruga lui
Dumnezeu. Către seară şi-a dat duhul în mâi-
nile lui Iisus Hristos, în acelaşi scaun de Spove-
danie – fără să cadă – unde a mărturisit şi a
povăţuit mii de călugări şi credincioşi. Acest
sfârşit are pentru fraţii şi părinţii mănăstirii
un înţeles simbolic: cât a trăit a mărturisit pe
toţi cei care au venit la el, iar Dumnezeu ne
încredinţează că întreaga sa lucrare I-a fost
bineplăcută. El însuşi mărturisea că dacă ar fi
să ia viaţa de la capăt, tot călugăr s-ar face!...
53
 Câteva concluzii şi încheierea nobil rămâne iar ce este ieftin, apune!...
În altă ordine de idei, acum în încheiere voi Aşadar, cei alungaţi din turnurile babiloni-
recunoaşte şi mărturisi faptul că ştiind, din ce pot bate la porţile cetăţii noului Ierusalim
propria-mi experienţă, că fiecare întâlnire cu – cel bisericesc şi ceresc ce „nu are trebuinţă
Părintele Arhimandrit şi Stareţ Iachint Unciuleac de soare, nici de lună, ca să o lumineze, căci
a fost un prilej de mare înălţare sufletească şi slava lui Dumnezeu a luminat-o, făclia ei fiind
de sărbătoare, asemeni întâlnirilor învăţăceilor Mielul” (Apoc. 21, 23).
cu marii filozofi ai vremii antice precum: Pla- Lucrarea aceasta, cu alte cuvinte, trebuie să
ton, Plotin, Socrate, Aristotel, fiindu-ne pildă fie una de referinţă în domeniul istoriei şi a
demnă de urmat, de înţelepciune, abnegaţie şi spiritualităţii autentice, care ar trebui să se afle
dăruiere, mă (mai) gândesc ce repede îi uităm la îndemâna tuturor celor ce cred că „Biserica
noi pe aceşti oameni, pe aceste personalităţi este cetatea pe care nici porţile iadului nu o
ale culturii şi spiritualităţii noastre, fiindu-le vor birui”!...
prea puţin recunoscători pentru toate căte ne- Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească!
au făcut şi ne-au dăruit ei nouă, cu toate că Veşnică să-i fie amintirea şi pomenirea!
ar trebui să ne aducem aminte „de mai marii Amin!...
noştri”!...
În ultima vreme am vorbit de toţi aceş- Cu aleasă preţuire şi deosebită recunoştin-
ti mari Părinţi ai Ortodoxiei noastre, pe care ţă,
noi nu-i numim sfinţi, căci ne temem de asta. Dr. Stelian Gomboş
Dar pentru noi au fost ca nişte sfinţi. Aşa i-am
simţit, aşa i-am perceput. Fiindcă i-am văzut
împlinind sub ochii noştri Evanghelia, pen-
tru că ne-au învăţat creştinismul practic prin
exemplul personal: au flămânzit ei ca să satu-
re pe cei flămânzi, au privegheat ei ca să se
odihnească cei osteniţi, au pătimit ei ca să ia
mângăiere cei întristaţi, s-au sacrificat ei ca să
trăiască ceilalţi. Bunul Dumnezeu să-l odih-
nească cu sfinţii pe Părintele Arhimandrit Ia-
chint Unciuleac - cel care a ajuns, în urmă cu
mai bine de nouăsprezece ani, alături de marii
săi îndrumători, slujitori şi înaintaşi, iar pen-
tru rugăciunile lui să ne miluiască şi să ne
mântuiască şi pe noi toţi. Amin!...
Eu personal, mă simt foarte împlinit şi ono-
rat pentru faptul că am avut fericitul prilej şi
marea şansă de a-l întâlni şi (de) a-l cunoaş-
te pe Părintele Arhimandrit Iachint Unciuleac
– mare personalitate a culturii şi spiritualităţii
noastre monahale româneşti, autentice şi măr-
turisitoare din aceste răzvrătite vremuri, având
convingerea şi nădejdea că vom şti cu toţii pe
mai departe, să ne cinstim înaintaşii, potrivit
meritelor şi vredniciilor fiecăruia, cu toate că
în aceste vremuri, preţuim mai mult pe alţii
de oriunde şi de aiurea, căci ni se par a fi mai
exotici, mai spectaculoşi, mai senzaţionali!...
Însă, rămânem convinşi de faptul că ce este

54 Candela, mai-iunie 2017

 FLORI ALESE DIN ÎNVĂŢĂTURILE
PĂRINȚILOR
Temeţi-vă fraţilor, de vorbele cele vătămă-
toare şi nefolositoare de suflet, ca în linişte să
fie sufletele voastre. Că mai bine este a arunca
o piatră, din nebăgare de seamă, decât a zice
un cuvânt deşert. Veselia drepţilor este drept-
atea, iar căile lor sunt milostive şi cel ce face
milostenie va află viaţa.
Să nu ai prietenie cu cel mai mare al locului,
ascultă-i cuvintele, dar faptele lui rele să nu
le faci. Să nu iubeşti a merge la târg, şi să nu
zici că ochiul meu este curat, căci ţi-l vei face
duşman. Să nu bei vin, ca să nu ţi se întoarcă
inima spre dulceţile trupeşti. Să nu mănânci
prea mult, ca să nu ţi se întunece mintea.
Să nu-ţi închizi uşile tale, faţă de străini,
ca să nu-şi închidă Domnul uşile Sale, faţă
de tine. Cu ce măsură veţi măsura, vouă. Să
cercetezi pe cei bolnavi, ca şi Dumnezeu să te
cerceteze pe tine. Să nu dormi mult, ci te roa-
gă cu dinadinsul lui Dumnezeu, să-ţi fie ţie de
ajutor, ca să scapi că o pasăre din laţ.
Să mergi de-a pururi la biserica lui Dum-
nezeu. „Pe cei ce Mă proslăvesc pe Mine, îi
voi proslăvi.” Aceasta făcând-o, tu însuţi te
vei mântui, şi totdeauna pe cei ce sunt ca tine.
Şi orice vei cere de la Dumnezeu, degrabă vei
lua, ca unul curat cu sufletul.
Să nu-ţi câştigi ţie lucruri mai presus de-
cât trebuinţa ta, ci să petreci în viaţă smerită.
Osteneşte-te cu mâinile tale, ca să dai şi celor
ce au trebuinţă. Acestea, de le vei face, Dum-
nezeu îţi va da ţie veşnicele Sale bunătăţi. A
Căruia este slava, cinstea şi stăpânirea, acum
şi pururea şi în vecii vecilor! Amin.
(Sfântul Efrem Sirul)
„Căci strugurii mai întâi sunt călcaţi de oa-
Candela, mai-iunie 2017
meni şi apoi sunt zdrobiţi sub piatra şi le storc
tot mustul; dar pe omul în care intră frica de
Dumnezeu, însăşi aceasta frică îl face să fie
călcat de toţi oamenii. Iar când aceea a curăţit
şi a zdrobit desăvârşit simţirile sale trupeşti de
mândrie şi slavă deşartă, atunci sfânta smere-
nie, piatra cea înţelegătoare, cea prea uşoară
şi bună, căzând de sus şi storcând toată ume-
zeala poftelor trupeşti şi a patimilor, nu lasă
fără de folos sufletul stors, ci-l adapă cu izvor
de lacrimi, izvorăşte apa cea vie, tămăduieşte
rănile păcătoase, spală puroiul şi rănile, şi ză-
pada nu este atât de strălucitoare cum se vede
acest om.” (Sf. Simeon Noul Teolog despre
pocaință ca drum de la moarte la Înviere)
„Maica Domnului este Stăpâna şi Împără-
teasa şi Doamna şi Maica tuturor sfinţilor, iar
sfinţii sunt slujitorii ei precum Maica este a lui
Dumnezeu. Pe de altă parte, sunt fiii ei, întru-
cât se împărtăşesc din preacuratul trup al fiu-
lui ei ”. (Filocalia vol. VI. P. 155)
„Postul, acest doctor al sufletelor noastre,
(…) îl face pe fiecare să ia aminte la sine însuşi
şi-l învaţă să-şi amintescă de păcatele şi de lip-
surile sale.”
„Tăcerea buzelor, închiderea ochilor şi
asurzirea urechilor sunt pentru începătorii în
viaţa duhovnicească cea mai rapidă cale de a
ajunge la virtute.”
„Sârguieşte-te să nu superi pe cineva fie cu
cuvântul, fie cu fapta, ci să-i mângâi pe aceia
care sunt supăraţi de alţii, pe cât e cu putinţă.”
„Dumnezeu este Lumină şi cei pe care-i
face vrednici să-L vadă Îl văd ca Lumină. Cei
55
ce n-au văzut această Lumină, nu L-au văzut Celor Trei, fiind trimis de Tatăl şi transmis de
pe Dumnezeu, căci Dumnezeu este Lumină.” Fiul.”
„Pe toţi suntem datori, noi cei credincioşi, „Duhul înnoirii dăruieşte credinciosului
să-i privim ca pe unul şi în fiecare să socotim ochi şi urechi noi”. (Cateheze II, Paris, 1964).
că este Hristos.” „Cel ce s-a îmbogățit cu bogăția cerească,
„Cunotinţa sporeşte pe măsură ce fiecare adică cu prezența si sălășluirea Celui ce a zis:
se preface, intrând în unire cu harul îndumne- - „Eu și Tatăl vom veni și locaș ne vom face în-
zeitor. Într-o persoană desăvârşită nu va mai tru el” (Ioan XIV, 23), știe în cunoștința sufle-
rămâne loc pentru „inconştient”. Totul va fi tului de ce mare har s-a împărtășit și ce mare
pătruns de lumina dumnezeiască.” comoară poartă în inima lui. Căci vorbind cu
„Inima curată aduce mintea în stare de a Dumnezeu ca și cu un prieten, stă cu îndrăz-
cunoaşte pe Dumnezeu. Curăţia inimii este te- nire în fața „Celui ce locuiește în lumina cea
meiul cunoşinţei noastre duhovniceşti.” neapropiată” (1 Tim. VI, 16).”

„Plânsul este îndoit în lucrările lui. Unul „Dumnezeu nu este nicăieri pentru cei ce
este ca apa, care stinge prin lacrimi văpaia privesc trupeşte, căci e nevăzut. Dar pentru
patimilor și curățește sufletul de întinăciunea cei ce înţeleg duhovniceşte este pretutindeni.”
pricinuita de ele; altul ca focul, care face viu, „Aşadar, crezând din tot sufletul şi căin-
prin prezenșa Sfântului Duh și reaprinde și în- du-ne cu căldură, zămislim, cum s-a spus, pe
călzește și face înfocată inima și o înflăcărează Cuvântul lui Dumnezeu în inimile noastre, ca
de dragostea și de dorul lui Dumnezeu.” Fecioara, dacă avem sufletele fecioare şi cura-
„Luarea aminte este o trezvie a omului la te”
sine însuşi. Dacă aceasta este permanentă, se „Fiecare judecă din starea ce o are el, şi pe
evită toate păcatele şi omul face numai binele cele ale aproapelui, fie că e vorba de virtute,
de toate felurile, adică se deprinde cu toate fe- fie de păcate. „
lurile de bine şi acestea sunt virtuţile.”(din Fi- „Fiind jos nu cerceta cele de sus... „
localie - Metoda sfintei rugăciuni şi atenţiuni.)
(Sfântul Simeon Noul Teolog)
„Omul care este obişnuit să se împotriveas-
că îşi este sieşi o sabie cu două tăiuşuri, uci-
gandu-şi sufletul fără să ştie şi înstrăinandu-l Părintele Iachint era preocupat de câştiga-
de viaţa veşnică”. (din Filocalie -225 capete te- rea definitivă a celor ce părăsesc calea păca-
ologice practice ) tului, dar se îndoiesc că Dumnezeu i-a iertat.
„Focul de te încălzeşte şi tu nu te aprinzi, Spunea cu toată convingerea că omul trebuie
lumina te luminează şi tu eşti orb, viaţa te-a să aibă încredere în cuvântul lui Dumnezeu:
adumbrit şi nu S-a unit cu tine, apa cea vie a „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi
trecut prin sufletul tău ca printr-o trestie fiind- şi Eu vă voi odihni pe voi” (Matei 11, 28); „...
că te-a găsit nevrednic” dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea” (Ioan 16,
33); „De vor fi păcatele voastre cum e cârmâ-
„Precum cei doi sori îşi împlinesc în chip zul, ca zăpada le voi albi” (Isaia 1, 18).
despărţit lucrările în cele două lumi, aşa şi în Venea totdeauna cu argumente scripturisti-
omul cel unul: unul luminează trupul, Celălalt ce pentru a spori încrederea în mila lui Dum-
sufletul şi fiecare soare comunică lumina sa, nezeu a celor întorşi de la păcat.
prin participare, părţii luminate de el, după Celor ce se îndoiau în existenţa sufletului,
puterea de primire a ei, fie în chip mai bo- Părintele Iachint le zicea:
gat, fie în chip mai sărac.” (Cele 225 de cape- –  Ştii ce este sufletul? Este mai viu şi mai
te teologice şi practice, II, 23, în Filocalia, vol. adevărat decât trupul. Trupul îl vezi, dar nu
VI,I.B.M., Bucureşti, 1977, p.59.) ştii ce este în interiorul lui. Nu-i cunoşti întot-
„Sfântul Duh împlineşte voinţa comună a deauna structura, suferinţele şi cauzele lor. Pe
56 Candela, mai-iunie 2017
când sufletul este ceva clar. Aţi auzit spunân-
du-se despre cineva că este «un mare suflet»
sau că este «un om fără suflet»? Vrea să spună
că omul cu suflet este acela care emană bună-
tate, dragoste faţă de semeni; care iubeşte pe
săraci şi pe orfani; care ştie să-i ierte pe cei care
i-au greşit, pe duşmani; care răsplăteşte răul
cu bine, care nu ţine minte răul; care are frică
de Dumnezeu şi credinţă, care săvârşeşte roa-
dele credinţei. Un suflet mare este acela care
se jertfeşte pentru binele altuia, care nu caută
ale sale, ci pacea celorlalţi.
Pe de altă parte omul cu suflet mic, sau fără
suflet, este omul viclean, plin de răutate, care
nu are astâmpăr, nici odihnă, nici mulţumire;
omul nemilostiv, necinstit, mincinos, care se
bucură de răul altuia; omul care nu este mişcat
de suferinţa altora, care îşi clădeşte fericirea
pe slăbiciunile celorlalţi.
Părintele Iachint era un bun cunoscător al
mecanismelor de pervertire a sufletului. El
spunea:
–  Poftele trupului apar ca urmare a nesa-
tisfacerii unor cerinţe sufleteşti. Apare un gol
în suflet, care trebuie umplut cu ceva. Astfel,
dacă dorinţa sufletului de rugăciune, de cuge-
tare sfântă, de smerenie, de ascultare, de lepă-
dare de sine nu este satisfăcută prin citirea de
cărţi sfinte, prin rugăciune şi înfrânare, prin
nevoinţă şi ascultare, apar nelinişti, nemulţu-
miri care sunt preluate de trup şi de suflet.
Astfel apare nevoia de a mânca şi de a bea,
în loc de a posti; de a cleveti şi a judeca pe alţii,
în loc de a ne ruga şi a ne smeri; slavă deşar-
tă, în loc de a ne vedea neputinţele şi păcatele
noastre; iubire de avuţii, de bunuri, în loc de
sărăcie; iuţime, în loc de blândeţe şi bunătate;
cugetări deşarte, în loc de cugetări sfinte. Până
nu ne trezim din rătăcire, suntem asediaţi de
fel de fel de patimi cu care vom avea de luptat
după ce vom afla calea de întoarcere.
Odată, Părintele Iachint le-a vorbit ucenici-
lor săi şi despre pofte, zicând:
–  Să ştiţi că nu orice poftă este viciu. Nu-
mai poftele repetate, întreţinute şi alimentate
cu plăceri, care se transformă în obişnuinţe,
în deprinderi, care ne obligă să le săvârşim,
numai astfel de pofte devin vicii. Orice pof-
Candela, mai-iunie 2017
tă, dacă este alungată şi nu este alimentată, cu
timpul slăbeşte, se usucă şi dispare.
Un frate l-a întrebat pe Părintele Iachint:
„De ce facem atât de uşor păcatul?”. Iar părin-
tele i-a răspuns:
– Păcatul presupune întotdeauna o plăcere
aparentă, apare ca un trandafir care ascunde
mulţi ghimpi. Totul este iluzie, care mai apoi
se transformă în amar şi plângere. Pe când
urmarea virtuţilor cere multă osteneală. Bi-
nele se face greu, pentru că presupune multă
înfrânare, abstinenţă, mergerea pe calea cea
strâmtă, lacrimi, răbdare, suferinţă, renunţare
la propria voinţă.
Părintele Iachint mai spunea:
– Satana iese la luptă deschisă atunci când
vede că omul părăseşte păcatul; aruncă toată
oastea iadului asupra bietului suflet, numai
să-l apuce.
Să ne facem timp pentru rugăciune!
Trebuie să punem mare accent pe cunoaş-
terea de sine, luptând pentru aceasta, şi să ce-
rem cu insistenţă în rugăciuni ca Dumnezeu
să ne lumineze întunericul sufletelor şi să ne
dea ajutor pentru a izgoni toată răutatea care
şi-a făcut cuib în mintea şi în inima noastră.
Fără cunoaşterea de sine şi lupta împotriva
răului, nu este posibil nici un urcuş duhov-
nicesc. Să cerem lui Dumnezeu să ne ajute să
descoperim şi să învingem toate cugetele vi-
clene şi duplicitatea din noi.
Apoi, fiind întrebat cum poate omul să se
silească pe sine însuşi la rugăciune, Părintele
Iachint spunea:
–  Într-adevăr, nimic pe lume nu are duş-
mani mai mari ca rugăciunea. Este absolut ne-
cesar ca fiecare creştin să caute timp de rugă-
ciune, să-şi facă un program de rugăciune, aşa
cum îşi face program pentru treburile zilnice.
Mai spunea Părintele Iachint:
– Chiar dacă simţim că rugăciunea noastră
nu este fierbinte, că nu ne putem concentra, că
sufletul este risipit, totuşi să ne rugăm, să ne
rugăm cum putem, căci vom ajunge să ne ru-
găm cum trebuie. Sufletul se încălzeşte înce-
tul cu încetul prin şederea îndelungată în faţa
lui Dumnezeu, prin cugetarea permanentă la
lucrarea lui Dumnezeu, la sfârşitul nostru, la
57
minunile pe care Dumnezeu le face în fiecare
clipă cu noi. Cu timpul, sufletul va căpăta de-
prindere, va dori rugăciunea aşa cum trupul
are nevoie de aer şi de apă. Astfel, vom ajunge
să zicem şi noi cu împăratul David: „În ce chip
doreşte cerbul izvoarele apelor, aşa Te doreşte
pe Tine sufletul meu, Dumnezeule”.
Rugăciunea va începe să curgă cu vreme şi
fără vreme, devenind ca un izvor pururea cur-
gător, încât ne vom ruga oriunde şi în orice
condiţii.
„Dacă nu-ţi mărturiseşti duhovnicului gân-
durile, acestea rămân şi nu fac altceva decât
să sape la temelia casei tale sufleteşti. Când
suntem la răscruce, este bine să nu ne grăbim,
ci să ne oprim, să judecăm, să ne rugăm şi să
cerem ajutorul lui Dumnezeu, al Maicii Dom-
nului, al sfântului înger păzitor, al sfinţilor şi
să cerem sfat – sfatul părintelui duhovnicesc.”
Părintele Iachint insista foarte mult pe măr-
turisirea gândurilor, ştiind că aceasta are un
rol deosebit în viaţa monahală. „Dacă nu-ţi
mărturiseşti gândurile –zicea părintele –, aces-
tea rămân şi nu fac altceva decât să sape la te-
melia casei sufleteşti”.  Când omul nu este ferm şi hotărât şi nu urăşte
Insista apoi şi punea foarte mult accentul
pe sinceritatea faţă de duhovnic: „Să-i mărtu-
riseşti totul, să-i spui totul, să nu ascunzi ni-
mic”.
Punea accent pe fidelitatea faţă de mănăsti-
re: „Să iubeşti locul unde ai fost chemat”. Zi-
cea el că mănăstirea este ca o mireasă pe care
ţi-ai ales-o şi trebuie să ţii la ea ca la tovarăşul
tău, ca la familia ta. Mai mult decât atât: să-i
iubeşti trecutul, prezentul şi viitorul acelei
mănăstiri, să-i iubeşti pe părinţii care au vieţu-
it în mănăstire, să-i pomeneşti în rugăciunile
tale, să te simţi în duh de comuniune cu ei şi
să-i iubeşti pe cei împreună-nevoitori.
Spunea Părintele Iachint: „Când suntem la
răscruce, este bine să nu ne grăbim, ci să ne
oprim, să judecăm, să ne rugăm şi să cerem
ajutorul lui Dumnezeu, al Maicii Domnului, al
sfântului înger păzitor, al sfinţilor şi să cerem
sfat – sfatul părintelui duhovnicesc”.
Fără smerenie nu poţi să zideşti. Rugăciu-
nea, dacă este aşezată pe smerenie şi izvorăşte
din smerenie, atunci curge, cântă inima. Dar
58
dacă nu este aşezată pe smerenie, deşi te stră-
duieşti, rugăciunea este ca o aramă răsunătoa-
re şi ca un chimval răsunător.
Fiind întrebat care trebuie să fie virtuţile
unui călugăr, Părintele Iachint a zis:
– Smerenia. Smerenia este virtutea din care
se nasc toate virtuţile. Dacă ai smerenie, ai te-
melia vieţii duhovniceşti. Fără smerenie nu
poţi să zideşti. Rugăciunea, dacă este aşezată
pe smerenie şi izvorăşte din smerenie, atunci
curge, cântă inima. Dar dacă nu este aşezată
pe smerenie, deşi te străduieşti, rugăciunea
este ca o aramă răsunătoare şi ca un chimval
răsunător. Aşa se face rugăciunea pentru cel
care nu se roagă cu smerenie. Rămâne numai
la nivelul de jos, nu se urcă spre înălţimi.
La monahi aprecia tăierea voii, căci ştia că
ascultarea şi tăierea voii nasc smerenia cea
mai adâncă. Se necăjea foarte mult când se fă-
cea ceva fără binecuvântare. Se mâhnea, deşi
nu certa mult, dar în câteva cuvinte spunea
ceea ce trebuie.
Părintele Iachint mai spunea:
– Mântuirea sufletului presupune angajare
totală şi voinţă puternică de a părăsi păcatul.
din toată fiinţa sa păcatul, atunci ispitele şi că-
derile sunt foarte lesnicioase.
Iar ucenicului său celui mai apropiat îi spu-
nea:
– Citeşte, frate, citeşte cărţi sfinte, căci cine
are o asemenea preocupare sfârşeşte prin a că-
dea la picioarele Crucii şi de acolo se îngroapă
cu Iisus şi înviază cu Iisus. Acesta este canonul
pe care ţi-l dau.
După ce s-a retras din stăreţie, Părintele
Iachint s-a rugat mai mult cu rugăciunea lui
Iisus. Nu a fost un om al pravilei, nu a fost un
om care să ia Psaltirea şi Ceaslovul şi să le ci-
tească. Le recomanda şi pe acestea, dar ţinea la
rugăciunea neîncetată către Dumnezeu. „Cine
se roagă numai din Ceaslov sau din carte, ace-
la nu se roagă” – spunea el.
Aşa a trăit şi aşa a murit marele stareţ şi du-
hovnic, Părintele Iachint.
(Arhimandrit Ioanichie Bălan,  Patericul ro-
mânesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 735-
737)
Candela, mai-iunie 2017
 Calendar de suflet şi simţire românească
Mai denunţat că ar fi avut legături cu ruşii. La 6
1-3 mai 1915 - Bătălia de la Gorlice-Tarnów: August 1915 a fost condamnat la 10 ani muncă
trupele germane sub comanda generalului silnică, pedeapsă înăsprită cu post şi pat dur
Mackensen rup frontul rusesc în Galiția. în ziua de 13 Mai în tot timpul internării sale.

2 mai 1916 – se revine, insistându-se asupra 15 mai 1915 – se ordonă cedarea pentru ne-
obligaţiei de înscriere a numelor ostaşilor dis- cesităţi de război a clopotelor bisericilor.
tinşi şi a celor căzuţi în luptă în cărţi de onoare 16 mai 1916 – se emite un ordin prin care
şi în dipticele bisericii se aduce la cunoştinţă publică modalităţile
5 mai 1915 – preoţimea este provocată să rechiziţionării clopotelor pentru necesităţile
sprijine acțiunile de îngrijire a mormintelor armatei.
ostaşilor căzuţi în război. 18 mai 1918 – s-a semnat încă un împrumut
6 mai 1916 – preoţimea este obligată să spri- de război
jine de lână şi cauciuc pentru necesităţile ar- 21 mai 1934 — Au fost reînhumate osemin-
matei tele voievodului martir Constantin Brânco-
7 mai 1915 – preoţimea este provocată să veanu, în biserica Sfântul Gheorghe - Nou din
semneze împrumutului I pentru război Bucureşti, ctitoria sa.

7 mai 1918 - România, fiind separată de ali- 21 mai 1936— S-a terminat de tipărit la Bu-
cureşti Biblia în românește, tradusă de episco-
ații din vest, este forțată să semneze tratatul
pul Nicodim Munteanu, stareţul Mânăstirii
de pace de la București cu Puterile Centrale. 1 Neamţu, şi preoţii profesori Grigorie Pişcu-
mai 1919 - Guvernele sovietic și ucrainean au lescu (Gala Galaction) şi Vasile Radu, «luân-
adresat guvernului român doua ultimatumuri du-se ca bază textul original al Septuagintei».
prin care îi cereau să părăsească în 24 de ore
Basarabia și Bucovina. 23 mai 1915 – preotul Ioan Macovei din Bai-
neţ învinuit că găzduise o patrulă rusească în
8 mai 1947- Adunarea deputaţilor hotărăşte luna lui ianuarie 1915, a fost arestat şi trans-
ca Mitropolia Bucovinei să devină Arhiepisco- portat la curtea marţială din Rădăuţi, unde s-a
pia Sucevei şi Rădăuţilor, cu sediul în Suceava. constata nevinovăţia sa, fiind eliberat.
9 mai 1915 – se cere predarea de obiectelor 23 mai 1929 — Mitropolitul Ardealului,
de metal din biserici pentru scopurile războ- Nicolae Bălan, citeşte în Senat, în numele în-
iului tregului episcopat ortodox românesc, un pro-
test împotriva încheierii concordatului dintre
10 mai 1917- au fost eliberaţi din lagărul de Statul Român şi Vatican, prin care se punea
la Thalerhof preoţii Dionisie Kisielewski, Emi- Biserica Ortodoxă Română în stare de infe-
lian Macovievici, Ilarion Prelici, Anton Tofan, rioritate faţă de Biserica romano-catolică din
monahul din Chiril Cozarchievici din Drago- România. «Declarăm că, declinând de la noi
mirna. orice răspundere pentru încheierea unui ase-
13 mai 1915 - Dimitrie Tolocica din comu- menea concordat, — se spunea în concluzia
na Rohozna lângă Cernăuţi, a fost arestat fiind protestului —, ne abţinem de la dezbaterea
Candela, mai-iunie 2017 59
lui şi refuzăm să votăm proiectul de lege cu
care a fost prezentat spre ratificare». Protestul
se încheia cu următoarea subliniere: «Aceasta
e mărturisirea conştiinţei noastre înaintea lui
Dumnezeu şi a ţării».
23 mai 1936 – Biserica „Învierea” din Sucea-
va este retrocedată creştinilor ortodocși, după
ce fusese atribuită romano şi greco-catolicilor
de către austrieci.
25 iunie1917 - Primele trupe americane de-
barcă în Franța.
25 iunie 1918 – preoţimea este provocată să
sprijine culesul urzicii pentru trebuinţele fa-
bricilor de război.
27 iunie 1915 – la presiunile autorităţilor,
Consistoriul acordă dispensă la lucrul câmpu-
lui în zilele de sărbători în timpul războiului.

27 iunie 1915 - Austro-Ungaria reocupă

30 mai 1915 - Primul genocid al secolului
Lvov.
XX, comis prin aplicarea Ordinul general de
deportare a armenilor din Imperiul Otoman 28 iunie 1919 - Se semnează Tratatul de la
spre deșerturile din Siria și Irak. Sute de mii Versailles (Franța), act ce a dus la încheierea
de oameni au murit în urma epidemiilor. Primului Război Mondial.

iunie 28 iunie 1940 - Profesorii, parte din perso-

nalul administrativ şi studenţii Facultăţii de
7 iunie 1919 - mitropolitul Vladimir de Rep- Teologie Cernăuţi, s-au refugiat în România în
ta a fost ales membru de onoare al Academiei
urma ultimatului sovietic.
Române
30 iunie 1914 - şedinţă de doliu a Consis-
28 iunie 1914 - arhiducele Francisc Ferdi-
toriului eparhial care a hotărât ca în ziua în-
nand, moştenitorul tronului austriac, împreu-
mormântării lui Francisc Ferdinand „comoara
nă cu soţia sa Sofia, a fost ucis la Sarajevo de
de speranţe a popoarelor credincioase de sub
tânărul sârb Gavrilo Princip.
sceptrul habsburgic ... să se tragă în trei rân-
17 iunie 1915 – Apare epistola mitropolitu- duri toate clopotele, iară în proxima duminecă
lui Vladimir cu privire la mersul războiului să se facă la st. liturghie rugăciuni şi panihida
pentru fericitul repaos al adormitului”. Tot
18 Iunie 1916 - Ruşii au invadat a treia oară acest consistoriu a trimis cabinetului personal
Bucovina. al împăratului o „a tot supusă condolenţă”.

21 iunie 1915 – Un copil de 11 ani, Teodor 30 iunie 1914 – apare circularul 5904/1914
Hinchievici din Pohorlăuţi a fost arestat de prin care se anunţa moartea Arhiducelui Fer-
un sublocotenent cu numele Preis, pe motiv dinand şi a soţiei sale Sofia de Hohenberg.
că făcuse semne cu o scândură. În fapt, el îşi
închisese cuşca porumbeilor. A fost transpor-
tat la Cernăuţi, la curtea marţială a diviziei de
cavalerie Nr. 8. Şi-a probat nevinovăţia, fiind
achitat la 12 iulie 1915, şi dat în seama autori-
tăţilor civile pentru al interna în lagăr.

22 iunie 1915 – S-a întrunit în localul „Ligii

culturale” Bucureşti un număr în¬semnat de
refugiaţi bucovineni întemeind „Asociaţia bu-
covineană”. Preşedinte a fost ales E. Paşcan,
profesor secundar din Bucureşti, originar din
Bucovina, iar secretar Emilian Sluşanschi.
60 Candela, mai-iunie 2017
 VARIA
Pr. dr. Adrian Dulgheriu;
Pr. prof. Bogdan Feştilă
CONCURSUL NAȚIONAL IN-
TERDISCIPLINAR
„CULTURĂ ȘI SPIRITUALITATE
ROMÂNEASCĂ”
Școala, Familia, și nu în ultimul rând Bise-
rica, reprezintă factori importanți în educația
generației de astăzi. În contextul încercării re-
alizării unor pași uriași ai evoluției societății,
încercăm o adaptare a spiritului tradițional
românesc cu elementele moderne, forțând
uneori o sincronizare care poate să aducă
pagubă în sectorul educației generațiilor de as-
tăzi. O astfel de sarcină grea s-a pus în ultimul
timp pe umerii școlii românești și ai Bisericii,
aceste două instituții încercând să salveze ceea
ce, de fapt, ar trebui să se regăsească ca izvor
de formare în cadrul familiei, acolo unde copi-
lul învață primii șapte ani de acasă. Întocmai
această sincronizare și amestec de valori a im-
pus școlii de astăzi o adaptare la noile obiecte
de studiu, o abordare modernă și interdisci-
plinară. Interdisciplinaritatea presupune o
intersectare a diferitelor arii disciplinare prin
ignorarea limitelor stricte ale disciplinelor,
se caută teme comune pentru diferite obiecte
de studiu cu un ordin de învățare mai înalt.
Omul religios reprezintă omul total, studierea
sacrului trebuie să se realizeze astfel „total”,
adică fără a o trunchia disciplinar. Studierea
sacrului nu poate fi redusă nici la istoria reli-
giilor, nici la psihologie, nici la sociologie sau
oricare abordare disciplinară. Mircea Eliade,
care a studiat ideea de sacru și profan, repro-
șează la un moment dat predecesorilor lor din
Candela, mai-iunie 2017
domeniul istoriei religiilor reducționismul.
Acesta nu doar definește sacrul, ci încearcă să
explice cum comportamentul, și întregul mod
de gândire al omului religios sunt raportate
la sacru și la profan. Aici apare conceptul de
transdisciplinar.
În acest sens, școala introduce abordări te-
matice comune cu viața de familie și biserica.
Un astfel de exemplu este Concursul Național
Interdisciplinar CULTURĂ ȘI SPIRITUALI-
TATE ROMÂNEASCĂ, dedicat elevilor de
gimnaziu, cu desfășurare la Putna, propus de
Ministerul Educației Naționale, prin Direcția
generală educație și învățare pe tot parcursul
vieții.
Concursul propune promovarea interdisci-
plinarității, dezvoltând principiul sincroniză-
rii culturii naționale, a tradițiilor și obiceiuri-
lor românești, cu valorile societății de astăzi.
Pornind de la premisa că în programele de
studiu la disciplina limba și literatura română
nu se identifică analiza textului religios, nici
măcar cea a textului popular, decât tangențial
și aceasta doar la alegerea profesorului, acest
concurs vine să creeze o punte de legătură în-
tre disciplina religie ortodoxă și literatura româ-
nă, cultă și populară, competențele generale
61
fiind: receptarea textelor literare și nonlitera-
re, utilizarea corectă a limbii române și a con-
ceptelor specifice din sfera valorilor religioase,
precum și corelarea cunoștințelor religioase
cu cele dobândite la alte discipline de învăță-
mânt.
Scopul competiției este de a crea elevilor
un spațiu deschis al cunoașterii, prin conști-
entizarea faptului că între discipline granițele
sunt flexibile și cuprind o zonă de interferen-
ță, în care se găsesc conținuturile care pot fi
abordate deopotrivă din perspectiva de cu-
noaștere dată de fiecare dintre cele două dis-
cipline, religie și literatură. Nu întâmplător în
recomandările bibliografice se regăsesc titluri
precum: Istoria culturii și civilizației de Ovidiu
Drimba, Poezia română religioasă, de la Dosof-
tei, la Nichifor Crainic (antologie) și Antologii
de literatură populară. Însă este recomandat să
se introducă și lucrări de specialitate din do-
meniul religie, precum Noul Testament, Ca-
tehismul Ortodox sau alte titluri importante,
precum Îndrumarea vieții, de Fr W Forster.
Tematica concursului propus se circumscrie
genericului Frumusețea sacră a lumii, competiția
desfășurându-se pe două niveluri, nivelul cla-
selor V-VI, Natura între pământ și cer, și nivelul
claselor VII-VIII, Omul între sacru și profan. Ele-
vii trebuie să dețină abilități de documentare,
de lectură și interpretare a mesajului textului
literar cu tematică religioasă și a textului non-
literar despre lume (om și natură), raportată
la categoria estetică a frumosului, adevărului
și binelui, care valorifică programele de limba
și literatura română și de religie. Ambele ni-
veluri reprezintă un grad de dificultate ridicat
de abordare a tematicilor, mai ales pentru ele-
vii de gimnaziu, (deși in programa orelor de
religie se găsesc teme de acest tip) concursul
având mai degrabă deschidere către liceu, cu
atât mai mult cu cât adolescenții sunt în peri-
oada critică a formării personalității, a valori-
lor morale, a diferențierii dintre bine și rău. Se
cunoaște faptul că în istoricul concursului, în
primele ediții, nivelurile tematice erau separa-
te pe nivelurile de vârstă, respectiv gimnaziu
și liceu, însă în timp organizatorii au restrâns
aria spre vârsta 11-14 ani. Cu siguranță va
exista o revenire spre dezvoltarea unor astfel
62
de competențe propuse de proiect cu o des-
chidere și spre tinerii adolescenți.
Pentru a defini frumusețea sacră a lumii,
elevul trebuie să înțeleagă ideea de sacru, de
creație sacră, de recunoașterea a creaționis-
mului. Dumnezeu este „creatorul cerului și al
pământului”, deci a întregii lumi văzute și ne-
văzute ,dar și a omului ca încununare a crea-
ției Sale.
Sacru este adjectivul care înseamnă sfânt,
divin, inviolabil, iar profan este adjectivul
care desemnează laicul lumescul, ceea ce este
ignorant nepriceput pământean secular. Lu-
mea noastră se împarte între sacru și profan
între spiritual și lumesc între Biserică și cele-
lalte.
În cadrul temelor amintite „Natura între
cer și pământ” și „Omul între sacru și pro-
fan” putem să identificăm câteva idei. Prote-
jarea pământului a resurselor materiale, grija
față de aer apă, față de creația lui Dumnezeu
ne arată frumusețea lumii.
Frumusețea sacră a lumii se arată și prin
ceea ce facem noi de dragul și din dragoste
față de Dumnezeu și nu întâmplător Sfântul
Pavel spune „să facem totul ca pentru Dom-
nul”(Col.3,23). Spre exemplu, vorbim de sfin-
țenia spațiului. Avem un spațiu care înseam-
nă foarte mult pentru noi: ținutul natal, casa
părintească. Aceste locuri semnifică pentru
fiecare dintre noi o poartă a cerului este locul
sacru al familiei noastre dar și locul unde îl
cunoaștem pe Dumnezeu de la părinții noștri
de aceea putem spune cu Iacov „Cât de înfrico-
șător este locul acesta !Aceasta nu e alta fără numai
Candela, mai-iunie 2017

casa lui Dumnezeu,aceasta e poarta cerului” (Fac.
28,17). Cu atât mai mult spațiul afierosit lui
Dumnezeu: „Domnul a zis:Nu te apropia aici !Ci
scoate-ți încălțămintea din picioarele tale că locul
pe care calci este pământ sfânt!” (Ieșire 3,5). Pu-
tem să vorbim despre existența unui popor
sfânt: „Îmi Veți fi împărăție preoțească și neam
sfânt!” (Ieșire 19,6).
Sfânt poate fi un locaș, un templu, o biseri-
că : „Din acestea să-mi faci locaș sfânt și voi locui
în mijlocul lor” (Ieș.25,8) Veșmintele sunt sfinți-
te (Ieș.28,2) și preoții de asemenea sunt sfințiți
(Ieș.29,7-9). Templul Vechiului Testament este
sfânt „Când preoții au ieșit din locașul sfânt un
nor a umplut templul Domnului. Și n-au putut
preoții să stea la slujbă, din pricina norului, căci
slava Domnului umpluse templul Domnului” (III
Reg.8,10).
Sfințenia lui Dumnezeu este reliefată în
Noul Testament prin minunile făcute de Mân-
tuitorul Hristos dar și de lucrarea Sfântului
Duh în lume. „Atunci Petru plin fiind de Duhul
Sfânt,le-a vorbit…”(Fp.4,8). Biserica este sfântă
prin venirea Sfântului Duh în lume „Și când a
sosit ziua Cinzecimii…Și s-au umplut toți de Du-
hul Sfânt și au început să vorbească în alte lim-
bi precum le dădea lor Duhul a grăi” (Fp.2,1-4)
Biserica este sfântă prin pogorârea Sfântului
Duh, prin Sfânta Liturghie care se slujește,
prin jertfa nesângeroasă ce se săvârșește pe
Sfânta Masă.
Sfântul apostol Petru în prima sa epistolă în
formula de adresare le spune creștinilor din
Pont, Galatia „prin sfințirea de către Duhul spre
ascultare…” (I Pt.1,2), arătând în acest fel che-
marea la sfințenie, iar Sfântul Pavel le spune
Corintenilor „celor sfințiți în Iisus Hristos, celor
Candela, mai-iunie 2017
numiți sfinți…” (I Cor.1,2). Vedem că sacralita-
tea este realizată de Duhul Sfânt.
Profanul reprezintă îndepărtarea de legea
lui Dumnezeu. Într-un cuvânt, fiecare face ce
poftește. Profanul reprezintă orice lipsă de
conformitate cu legea lui Dumnezeu sau ori-
ce încălcare a legii lui Dumnezeu. Ori, acest
lucru reprezintă o îndepărtare de creștinism,
atâta vreme cât a fi creștin înseamnă a te supu-
ne poruncilor lui Dumnezeu.
Astăzi granița dintre sacru și profan poate
fi extrem de îngustă. Mă refer la problemele
ridicate de domeniul medical, bioetică, trans-
plant de organe, inginerie genetică, dreptul la
viață a pruncului sau eutanasia celor cu boli
incurabile. Dreptul la viață este sacru, invio-
labil și cu toate acestea cei care susțin avortul
invocă drepturile omului, fără a lua în seamă
că se încalcă morala lui Dumnezeu. De mul-
te ori răspunsurile la aceste situații limită le
putem găsii în cuvântul Sfintei Scripturi: „Ați
auzit ce s-a zis celor din vechime” (Mt.5,21), ară-
tând în acest fel că limita dintre sacru și profan
se deslușește în cuvintele lui Dumnezeu.
Atât timp cât elevii reușesc să asimile-
ze cunoștințe despre valorile morale auten-
tic românești, făcând diferențe dintre bine și
rău, despre cultura populară românească și
interferențele acesteia cu literatura folclorică
și viața Bisericii, un astfel de concurs este bi-
nevenit. Însăși implicarea altor profesori din
alte discipline de studiu, precum cei de limba
și literatura română, în promovarea valorilor
spirituale românești, este o lărgire a domeniu-
lui de activitate a Bisericii nu doar în viața de
familie, ci și în școală, așa cum, de altfel, a fă-
cut-o dintotdeauna.
63
 ȘTIRI DIN EPARHIE
Bucovina și-a cinstit sfinții: Mitropolitul Ia-
cob Putneanul și Cuvioșii Sila, Paisie și Na-
tan au fost trecuți în calendar
Ceea ce face unic ținutul Bucovinei, dincolo
de frumusețile și bogățiile naturale, culturale
și istorice e faptul că a fost sfințit prin nevoin-
țele cuvioșilor din mănăstirile și locașurile de
cult. Tocmai pentru a evidenția acest lucru, în
această duminică, în prezența Patriarhului Bi-
sericii Ortodoxe Române și a zeci de ierarhi a
avut loc, la Mănăstirea Putna, Proclamarea so-
lemnă a canonizării Sfinților Putneni. Mitro-
politul Iacob Putneanul și Cuvioșii Sila, Paisie
și Natan au arătat încă o dată astăzi veridici-
tatea proverbului românesc: „Omul sfințește
locul”.
Oricine a trecut cel puțin o dată prin Buco-
vina, ca pelerin sau turist, nu a putut să nu
remarce faptul că această zonă a țării este un
loc de poveste, cu o specificitate aparte. Pentru
a explica ce anume face ca Bucovina să atra-
gă anual milioane de oameni care să-i treacă
pragul, se vorbește de frumusețile naturale
și așezările culturale și istorice, de hărnicia
și ospitalitatea locuitorilor, de influența aus-
tro-ungară etc. Puțini însă poate au realizat cu
adevărat ceea ce face acest ținut unic, dincolo
de frumusețile și bogățiile naturale, culturale
și istorice: a fost sfințit prin nevoințele cuvio-
șilor din mănăstirile și locașurile de cult. Toc-
mai pentru a evidenția acest lucru, în această
duminică, în prezența Patriarhului Bisericii
Ortodoxe Române și a zeci de ierarhi a avut
loc, la Mănăstirea Putna, Proclamarea solem-
nă a canonizării Sfinților Putneni. Mitropoli-
tul Iacob Putneanul și Cuvioșii Sila, Paisie și
Natan au arătat încă o dată astăzi veridicitatea
proverbului românesc: „Omul sfințește locul”.
Întreaga Bucovina s-a aflat astăzi în sărbă-
toare: la Mănăstirea Putna a avut loc procla-
64
marea solemnă a canonizării Sfântului Iacob
Putneanul, Mitropolitul Moldovei și a Sfinți-
lor Cuvioși Sila, Paisie și Natan. Sfânta Litur-
ghie prilejuită de acest moment atât de im-
portant pentru Ortodoxia românească a fost
săvârșită de către Preafericitul Părinte Daniel,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, alături
de un sobor format din zeci de ierarhi. De la
evenimentul istoric nu au lipsit sute de pre-
oți și diaconi, oficialități centrale, județene și
locale și mii de pelerini veniți din mai toate
județele țării.
Alături de Patriarhul Bisericii Ortodo-
xe Române au mai slujit următorii ierarhi:
Înaltpreasfințitul Părinte Teofan, Mitropoli-
tul Moldovei și Bucovinei, Înaltpreasfințitul
Părinte Laurenţiu, Mitropolitul Ardealului,
Înaltpreasfințitul Părinte Petru, Mitropolitul
Basarabiei și Exarhul Plaiurilor, Înaltpreasfin-
țitul Părinte Teodosie, Arhiepiscopul Tomisu-
lui, Înaltpreasfințitul Părinte Pimen, Arhiepi-
scopul Sucevei şi Rădăuţilor, Înaltpreasfințitul
Părinte Varsanufie, Arhiepiscopul Râmnicu-
lui, Înaltpreasfințitul Părinte Ioachim, Arhie-
piscopul Romanului și Bacãului, Înaltpreas-
fințitul Părinte Casian, Arhiepiscopul Dunării
de Jos, Preasfințitul Părinte Corneliu, Episco-
pul Huşilor, Preasfințitul Părinte Lucian, Epi-
scopul Caransebeșului, Preasfințitul Părinte
Candela, mai-iunie 2017
Sofronie, Episcopul Oradiei, Preasfințitul Pă-
rinte Iustin, Episcop Maramureşului şi Săt-
marului, Preasfințitul Părinte Nicodim, Epi-
scopul Severinului și Strehaiei, Preasfințitul
Părinte Macarie, Episcopul Ortodox Român al
Europei de Nord, Preasfințitul Părinte Calinic
Botoșăneanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei
Iașilor, Preasfințitul Părinte Paisie Lugojanul,
Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Timişoarei, PS
Antonie de Orhei, Episcop-vicar al Arhiepi-
scopiei Chişinăului, Preasfințitul Părinte Emi-
lian Lovișteanul, Episcop-Vicar al Arhiepisco-
piei Râmnicului.
„Să-i rugăm pe sfinţii putneni să lumineze,
să încălzească şi să întărească sufletul nostru
cu rugăciunile lor”
În cadrul Sfintei Liturghii, a avut loc procla-
marea solemnă a canonizării Sfinților putneni:
citirea tomosurilor de canonizare, prezentarea
icoanelor, închinarea la sfintele moaște și cân-
tarea troparelor.
Tomosul Sinodal privind canonizarea Sfân-
tului Iacob Putneanul a fost citit de Preas-
finţitul Părinte Corneliu, Episcopul Huşilor:
„Acest iubitor de Hristos-Dumnezeu, Sfântul
Iacob Putneanul, nevoitor în slăvita Mănăstire
a Putnei, ctitoria Sfântului Voievod Ștefan cel
Mare al Moldovei, s-a remarcat prin evlavie
și înțelepciune, bun dascăl și părinte duhov-
nicesc, mare ctitor și păstor neobosit al obștii
creștine, foarte atent la problemele sociale și
economice ale țării. El a rămas în conștiința
urmașilor ca un îndrumător spiritual, cultural
și social al credincioșilor încredințați lui spre
păstorire”.
Preasfinţitul Părinte Iustin, Episcopul Ma-
ramureşului şi Sătmarului, a dat citire To-
mosului Sinodal pentru canonizarea Sfinţilor
Cuvioşi Sila, Paisie şi Natan: „Ei au primit de
la Dumnezeu darul rugăciunii și al povățuirii
sufletelor, prețuiți fiind în evlavia ierarhilor,
preoţilor, călugărilor şi credincioșilor, ca pilde
de rugăciune fierbinte, de smerenie, de înfrâ-
nare, de milostivire și de înțeleaptă povăţuire
duhovnicească”.
În continuare, Preafericitul Părinte Patri-
arh Daniel a rostit un cuvânt de învățătură în
care a prezentat viețile și nevoințele Sfinților
Putneni. „Să-i rugăm pe sfinţii putneni, pe toţi
Candela, mai-iunie 2017
sfinţii neamului românesc şi pe toţi sfinţii Bi-
sericii Ortodoxe Universale, să lumineze, să
încălzească şi să întărească sufletul nostru cu
rugăciunile lor, pentru a merge pe calea mân-
tuirii, care este unirea omului cu Dumnezeu,
Izvorul vieţii şi al fericirii veşnice”, a îndem-
nat Patriarhul Daniel.
Înaltpreasfinţitul Părinte Pimen, Arhiepi-
scopul Sucevei şi Rădăuţilor, a mulţumit Pa-
triarhului României pentru sprijin şi i-a oferit
o icoană reprezentând pe Sfinţii Putneni: „Cu
fiască dragoste, vă mulţumim pentru tot ceea
ce aţi făcut şi veţi face în slujba Bisericii Orto-
doxe şi mai ales pentru acest moment sfânt.
Învăţăm de la Preafericirea Voastră dăruirea
totală pentru zidirea Bisericii, culturii şi pen-
tru păstrarea credinţei şi unităţii neamului
nostru”.
La final, ca semn de prețuire pentru acti-
vitatea rodnică desfăşurată în slujba Biseri-
cii Ortodoxe Române, Patriarhul României a
acordat distincţia „Crucea Patriarhală” părin-
telui arhimandrit Melchisedec Velnic, stareţul
Mănăstirii Putna și părintelui arhimandrit
Nectarie Clinci, stareţul Mănăstirii Sihăstria
Putnei. De asemenea, starețul Putnei a primit
din partea Părintelui Patriarh o cruce de bine-
cuvântare, primele două volume ale colecției
„Monahismului Românesc” şi mai multe cărţi
de folos duhovnicesc.
După sfârșitul slujbei, toți credincioșii s-au
putut închina la sfintele moaște ale Sfinților
putneni, care au fost așezate pe o scenă special
amenajată lângă Biserica Voievodală.
Ziua a continuat cu un recital de poezie și
muzică, intitulat „La Putna Sfântului Ștefan și
a Sfântului Iacob”, susținut de grupul de elevi
65
„Ai lui Ștefan, noi oșteni” de la Liceul Tehno-
logic „Ion Nistor” din Vicovu de Sus, condus
de prof. Vasile Schipor.
De la ora 16:00 a avut loc vernisarea ex-
poziției „Sfântul Mitropolit Iacob Putneanul.
Părintele, ctitorul, cărturarul” în Muzeul Mă-
năstirii Putna, iar de la ora 19:00 slujba Pri-
vegherii în cinstea Sfântului Mitropolit Iacob
Putneanul.
Cinstirea Sfântului Mare Mucenic Ioan cel
Nou de la Suceava
Ziua de 24 iunie, dată în care, în anul 1786,
moaştele Sfântului Ioan cel Nou au fost adu-
se la Suceava de la Zolkiew, reprezintă pentru
Bucovina unul dintre cele mai importante eve-
nimente duhovnicești. Şi anul acesta, Mănăs-
tirea „Sfântul Ioan cel Nou“ din Suceava, îm-
brăcată în straie de sărbătoare, a unit ierarhi,
preoţi şi credincioşi în rugăciune, în laudă şi
în mulţumire aduse lui Dumnezeu şi sfinţilor.
Nu mai puțin de 20.000 de credincioşi din în-
treaga ţară au participat la hramul mănăstirii
bucovinene, închinându-se la moaştele Sfân-
tului Ioan cel Nou şi rugându-se de-a lungul
procesiunii cu sfintele moaște.
Manifestările prilejuite de hramul Mănăsti-
rii Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava au înce-
put vineri, la ora 05:30, când racla cu cinstitele
moaşte ale Sfântului Ioan cel Nou a fost scoasă
din biserică şi aşezată în curtea mănăstirii, sub
un baldachin special amenajat. Rând pe rând,
de-a lungul întregii nopţi, credincioşii s-au în-
chinat şi au sărutat racla Sfântului ce le-a fost
de atâtea ori grabnic ajutător, ascultând în ace-
laşi timp cântările slujbei Privegherii, oficiată
de IPS Părinte Pimen, Arhiepiscopul Sucevei
şi Rădăuţilor, şi de PS Părinte Macarie al Epi-
scopiei Ortodoxe Române a Europei de Nord,
înconjuraţi de un sobor de preoţi şi diaconi.
Răspunsurile la strană au fost date de Grupul
psaltic al Mănăstirii Sfântul Ioan cel Nou.
Sâmbătă, în ziua marii sărbători, curtea mă-
năstirii sucevene a prins viaţă, umplându-se
ochi de credincioşii veniţi de aproape sau de
departe să participe la slujba Sfintei Liturghii
săvârşită de IPS Părinte Teofan, Mitropolitul
Moldovei şi Bucovinei, împreună cu IPS Pă-
rinte Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, IPS
66
Părinte Pimen, Arhiepiscopul Sucevei şi Ră-
dăuţilor, IPS Părinte Ioachim şi PS Părinte Ma-
carie al Episcopiei Ortodoxe Române a Euro-
pei de Nord. Alături de soborul de ierarhi, au
fost invitaţi părinţi stareţi şi stareţe din toate
mănăstirile eparhiei, precum şi oficialităţi cen-
trale, judeţene şi locale. Răspunsurile liturgii-
ce au fost date de Corala Arhiepicopiei.
„A te ruga neîncetat înseamnă a avea gândul la
Hristos în tot ceea ce faci”
La finalul Sfintei Liturghii, IPS Părinte Mi-
tropolit Teofan a rostit cuvântul de învăţătură,
în care a subliniat faptul că una dintre prin-
cipalele virtuți ale Sfântului Ioan cel Nou de
la Suceava a fost aceea de a avea gândul la
Hristos în tot timpul vieții lui. Această virtu-
te ar trebui să constituie și țelul vieții fiecărui
creștin: „Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava
atât de mult simțea prezența lui Hristos în
interiorul său, fiind îmbrăcat cu El – nu doar
prin Taina Botezului, ci prin viețuirea lui cea
dreaptă și prin credința lui puternică – încât
în momentul în care i s-a pus în față, pe de o
parte, să-și păstreze viața, dar să-L trădeze pe
Hristos, sau, pe de altă parte, să piardă viața
aceasta pământeană, dar să rămână îmbrăcat
în Domnul Hristos, n-a avut nici o ezitare în
a alege calea cea mântuitoare. Iar țelul nostru,
iubiți credincioși, este îmbrăcarea noastră în
Domnul Hristos. A te ruga neîncetat nu în-
seamnă a sta în genunchi 24 de ore din 24, ci
a avea gândul la Hristos în tot ceea ce faci, în
tot ceea ce grăiești, în orice decizie pe care o
iei având mărturie din Scripturi, pentru a afla
dacă ești pe calea cea dreaptă. Împlinind aces-
tea, vom percepe prezența lui Dumnezeu în
inimile noastre și aerul vieții celei noi, adică
îmbrăcarea cu Domnul Hristos”.
Prezent sâmbătă la sărbătoarea de la Sucea-
va fost și Victor Opanschi, secretar de stat la
Secretariatul de Stat pentru Culte, care apre-
ciat ridicarea într-un timp foarte scurt a noii
clădiri a Centrului Eparhial Suceava, la care
o contribuție substanțială a avut-o și Statul:
„Această lucrare – noul sediu administrativ –
vine să împlinească firesc lucrarea Înaltpreas-
fințitului Părinte Pimen în folosul Arhiepi-
scopiei Sucevei și a credincioșilor acesteia. Eu
mă bucur să pot spune că Statul Român, prin
Candela, mai-iunie 2017

intermediul instituției pe care o reprezint - Se-
cretariatul de Stat pentru Culte – a putut să
sprijine unele dintre importantele lucrări ale
Arhiepiscopiei Sucevei, așa cum a sprijinit, în
măsura posibilităților, toate proiectele cultelor
din România menite să asigure exercitarea în
bune condiții a libertății religioase a cetățeni-
lor și totodată să permită cultelor religioase
să-și asume pe deplin rolul de actori sociali
deosebit de importanți într-o societate cum
este cea românească, care are o foarte mare
deschidere spre spiritualitate. Vă rog să pri-
miți, Înaltpreasfinția Voastră, respectuoasele
mele felicitări pentru împlinirea și desăvârși-
rea încăi unei lucrări importante – noul sediu
administrativ al Arhiepiscopiei pe care o păs-
toriți cu atâta demnitate și atâta onoare”.
La final, Înaltpreasfințitul Părinte Arhie-
picop Pimen a mulțumit tuturor celor pre-
zenți și în acest an la sărbătoarea municipiu-
lui Suceava: „Mulțumim, în numele meu și al
preoților slujitori, Înaltpreasfințitului Părinte
Mitropolit Teofan, Înaltpreasfințitului Pă-
rinte Arhiepiscop Teodosie și Preasfințitului
Părinte Episcop Macarie. Mulțumim și dum-
neavoastră, credincioșilor, pentru sprijinul
material pe care îl dați săracilor într-un mod
discret, conform vorbei «să nu știe stânga ce
face dreapta», pentru ajutorul pe care îl dați
la biserici, pentru participarea atât de nume-
roasă la această sărbătoare. Este sărbătoarea
dorită de dumneavoastră, de credincioși, și de
înaintașii dumneavoastră, în amintirea mo-
mentului sosirii sfinteloe moaște la Suceava.
A rămas din generație în generație amintirea
acestui moment și a faptelor de binefacere pe
care credincioșii le-au primit de la Dumnezeu
prin rugăciunile Sfântului Ioan cel Nou”.
După otpustul Sfintei Liturghii, a avut loc
Candela, mai-iunie 2017
pelerinajul cu moaştele Sfântului Ioan cel Nou
pe străzile Municipiului Suceava, în sunet pu-
ternic de clopote şi în miros de tămâie şi flori.
Au fost purtate cruci, prapuri şi icoanele Sfân-
tului Ioan Botezătorul şi ale Sfântului Ioan cel
Nou de la Suceava. Racla cu moaştele Sfântului
Ioan, purtată pe umeri de preoţi şi credincioşi,
a ajuns, pe rând, la la Biserica „Învierea Dom-
nului”, la Biserica „Sfântul Ioan Botezătorul”,
la Biserica „Sfântul Gheorghe” - Mirăuţi, la Bi-
serica „Sfântul Dumitru”, la Biserica „Sfântul
Nicolae”, la Catedrala „Naşterea Domnului”
- Biserica Naşterii Maicii Domnului, revenind
în cele din urmă la mănăstirea care adăposteş-
te sfintele moaşte de sute de ani.
În timpul procesiunii, credincioşii, mulţi
locuitori ai municipiului Suceava, s-au aşe-
zat de o parte şi de alta a străzilor pe unde au
trecut sfintele moaşte, iar alţii au privit pro-
cesiunea de la balcoanele blocurilor. La fieca-
re biserică în dreptul căreia racla cu sfintele
moaşte s-a oprit, ierarhii au fost întâmpinaţi
de preoţii slujitori cu Sfânta Evanghelie şi
Sfânta Cruce în mâini, iar preoţii au rostit şi
câte o rugăciune. Preoţii care au participat la
pelerinaj i-au binecuvântat de-a lungul trase-
ului pe credincioşi şi i-au stropit cu agheasmă.
La întoarcere, racla a fost aşezată din nou sub
baldachinul din curtea mănăstirii, unde va ră-
mâne până ce toţi credincioşii se vor fi închi-
nat Sfântului.
Sărbătoarea de sâmbătă a rememorat mu-
tarea moaştelor Sfântului Ioan cel Nou de la
Cetatea Albă la Suceava. Evenimentul a avut
loc în anul 1415, sub domnia şi la iniţiativa
domnitorului Alexandru cel Bun. Ulterior, la
data de 24 iunie 1589, ele au fost aşezate în
noua Catedrală a Sucevei, ctitorită de Bogdan
al III-lea şi fiul său, Ştefăniţă, denumită Sfân-
tul Ioan cel Nou, numele sfântului său ocro-
titor.
Tudorel Rusu
O zi cu har și bucurie la Dragomirna de
Duminica Pogorârii Duhului Sfânt.
La Mănăstirea Dragomirna, Duminică 4
iunie, Sfânta Liturghie a marelui praznic Po-
gorârea Duhului Sfânt a fost oficiată de Înalt-
preasfințitul Pimen Arhiepiscop al Sucevei și
Rădăuților înconjurat de un sobor de preoți
67
și diaconi. Răspunsurile la strană au fost date
de corul de maici „Crinii Țarinii” al Mănăstirii
Dragomirna, care a bucurat sufletele rugăto-
rilor și despre care Înaltpreasfințitul Pimen a
spus că este „darul lui Dumnezeu”.
Înaltpreasfințitul Pimen a fost întâmpinat
de Maica Stareță – Stavrofora Macrina Săucini-
țanu, de preoții mănăstirii, de maici și de cre-
dincioși la poarta cetății Dragomirnei. Această
fortăreață cu ziduri puternice ne amintește de
ctitorul ei – primul Domn martir al neamului
nostru – Miron Barnovschi, care acum 390 de
ani a pus pisania pe turnul clopotniță, cel mai
frumos și cel mai puternic din cele cinci tur-
nuri ce străjuiesc biserica.
Această mare sărbătoare a ortodoxiei, cu-
noscută în popor cu numele de Rusalii este
hramul bisericii mari de la Dragomirna. Mi-
tropolitul cărturar Anastasie Crimca prin de-
dicarea ctitoriei sale praznicului împărătesc -
Pogorârea Duhului Sfânt a făcut o mărturisire
de credință. În jurul anului 1600 în Moldova
își făceau din ce în ce mai des prezența miș-
cările antitrinitare – pneumatomachii. Vlădica
Crimca, „ părintele și rugătorul nostru”, prin
sărbătoarea căreia i-a închinat biserica mare și
prin miniaturile ce împodobesc manuscrisele
Școlii de la Dragomirna, dovedește și azi că a
fost un mărturisitor al Sfintei Treimi.
Biserica mare nu are pisanie care să dea
mărturie despre ctitori și despre anul înteme-
ierii. Această lacună istorică a fost complinită
de informațiile oferite de însemnarea dedica-
torie pe care o face Anastasie Crimca pe pri-
mul manuscris miniat din anul 1609 – Tetrae-
vangheliar - creat în Școala de miniatură de la
Dragomirna și care se păstrează în muzeul „
Anastasie Crimca” al mănăstirii.
Textul însemnării este sugestiv: „Acest Te-
traevanghel l-a făcut şi l-a zugrăvit şi l-a fere-
cat şi l-a aurit smeritul Arhiepiscop Anastasie
Crimcovici şi Mitropolit al Sucevei întru po-
menirea sa şi a părinţilor lui Ioan Crimca şi
Cristina şi l-a dat în nou zidita sa mănăstire
numită Dragomirna unde este hramul Pogo-
rârea Sfântului Duh în zilele binecinstitorului
Domn Io Constantin Moghilă Voievod fiul lui
Io Eremia Voievod, în anul 7118 (1609), luna
sept., I”.
68
Ziua de Rusalii, pentru Dragomirna este în-
ceput iar pentru umanitate este ziua în care a
fost constituită Biserica întemeiată de Hristos
și omul a fost repus pe calea sfințeniei. Pen-
tru că Pogorârea Duhului Sfânt a avut loc la
cincizeci de zile de la Învierea Mântuitorului,
această sărbătoare este cunoscută și sub de-
numirea de Cincizecime. În această zi Sfântul
Duh s-a pogorât în chip de limbi de foc peste
cei 12 Apostoli și peste Ucenicii Mântuitorului
care se aflau împreună cu Maica Domnului în
foișorul din Ierusalim.
Înaltpreasfințitul Pimen în cuvântul de în-
vățătură a evidențiat darurile Duhului Sfânt
pe care omul le poate dobândi printro viață
curată, prin spovedanie și prin Sfânta Împăr-
tășanie. Rugăciunea cea mai scurtă și cea mai
roditoare „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui
Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul”
îi dăruiește credinciosului harul lui Dumne-
zeu, îi dă iertare de păcate și putere să împli-
nească poruncile lui Dumnezeu. Harul Duhu-
lui Sfânt ne face să fim mai buni, mai răbdători
și cu nădejde. Păstrând harul lui Dumnezeu:
viața este mai ușoară, totul se lucrează bine,
după Dumnezeu, totul e plin de dragoste și
bucurie iar sufletul are odihnă în Dumnezeu
și îi odihnește pe cei din jur prin simpla pre-
zență.
Duhul Sfânt luminează și sfințește viața
omului astfel încât din fiecare om să facă un
sfânt asemenea lui Hristos Cel Unul Sfânt.
Duhul Sfânt dăruiește oamenilor darul înfierii
în viața veșnică. Duhul Sfânt se pogoară dar
nu pierde înălțimea din care se află, rămâne
în Cer; se pogoară pentru a ne ridica și pe noi
acolo unde este el.
Candela, mai-iunie 2017
 Prin lucrarea tainică a Duhului Sfânt de-
venim mădulare ale Sfintei Biserici, care este
Trupul tainic al Mântuitorului Hristos, unit
prin legătura dragostei, a păcii și a sfințeniei.
Viețuitoarele mănăstirii Dragomirna au
stăruit în rugăciuni, având model pe Sfin-
prin troparul praznicului „Pogorârea Duhului
Sfânt”: „Binecuvântat ești Hristoase Dumne-
zeu nostru, Cel ce preaînțelepți pe pescari ai
arătat, trimițându-le lor Duhul Sfânt. Și prin-
tr-înșii lumea ai vânat, Iubitorule de oameni,
slavă Ție!”. La sfârșitul slujbei religioase, cre-
dincioșii au fost invitați la agapa frățească.
Maicile au împărțit celor prezenți la hramul
Mănăstirii Dragomirna peste 1100 de pachete
cu alimente (sarmale, cozonac) făcute de obș-
tea mănăstirii.
La finalul acestei minunate zile putem afir-
ma că fericiți suntem noi, creștinii ortodocși,
pentru că mult ne iubește Domnul și ne dă
harul Duhului Sfânt și Duhul Sfânt ne dă să
vedem slava Lui. Dar pentru a păstra harul,
trebuie să iubim pe tot omul și să mulțumim
lui Dumnezeu pentru toate binecuvântările și
pentru toate întristările.

ții Apostoli și au așteptat încă un an de zile Monahia Maria Magdalena

pentru ca să înveșmânteze iarăși în straie de
Concert închinat Eroilor Neamului
sărbătoare biserica mare. O biserica unică,
grandioasă, copleșitoare care prin înălțime,
În ziua Înălţării Domnului, Cetatea de Sca-
prin arhitectura impunătoare, prin sculptura
un a Sucevei a vorbit iarăşi prin glasul copii-
în piatră care împodobește turla, prin treptele
lor care au închinat din timpul şi din truda lor
care permit accesul succesiv din pridvor, pro-
amintirii strămoşilor. Pietrele Cetăţii lui Şte-
naos, naos și sfântul altar reprezintă, simbolic
fan s-au cutremurat parcă, în faţa mlădiţelor
vorbind, năzuița omului spre deplinătate, do-
ce au dat dovadă că „Eori au fost/ Eroi sunt
rința omului de a accede spre sfințenie, de a
încă” Şi-or fi în Neamul românesc” indiferent
trăi hramul acestei biserici când Duhul Sfânt
de cine şi cum va dori să şteargă cu buretele
se pogoară asupra celui credincios.
trecutul şi suferinţa.
Credincioșii care au participat în Duminica
Glasurile numeroaselor grupuri de copii au
Rusaliilor la Sfânta Liturghie au primit ramuri
făcut ca zidurile vechiului paraclis să răsune
binecuvântate de tei, ramuri care simbolizea-
iarăşi ca altădată, legând pestea veacuri stră-
ză limbile ca de foc prin care s-a arătat harul
moşii de mult trecuţi la Dreptate sub flamura
Duhului Sfânt lucrător în ucenicii lui Hristos,
Moldovei şi noi cei trăitori astăzi. Alături de
trimiși de El să binevestească Evanghelia Sa
copii, pentru a întări cu glasurile lor aceeaşi
în limbi diferite, la toate neamurile. La slujba
simţire au fost prezenţi numeroşi părinţi dar
Vecerniei Rusaliilor se rostesc șapte rugăciuni
şi membrii Grupului Plastic Sf. Ioan cel Nou
speciale de cerere a harului Duhului Sfânt pes-
de la Suceava.
te tot creștinul care mărturisește: „Văzut-am
Lumina cea adevărată, primit-am Duhul cel
ceresc, aflat-am credința cea adevărată ne-
despărțitei - Sfintei treimi închinându-ne; că
Acesta ne-a mântuit pe noi”.
Pentru bucuria duhovnicească pe care cre-
dincioșii prezenți la slujba arhierească au tră-
it-o, i-au mulțumit Domnului Iisus Hristos

Candela, mai-iunie 2017 69

 Luna mai
1. A cercetat Mănăstirea Sihăstria Putnei,
precum și câteva parohii din Protopopiatul
Rădăuți, județul Suceava.
2. Audiențe Lucrări de birou.
3. Audiențe. Lucrări de birou.
4. Audiențe.Lucrări de birou. A prezidat
Conferința pastoral-misionară de primăvară
cu preoții din Protopopiatul Suceava II.
5. Audiențe. Lucrări de birou. A prezidat
Ședința de lucru a Consiliului Eparhial.
6. A cercetat Căminulde Bătrâni „Sfântul
Apostol Andrei” din municipiul Fălticeni. La
ora 1700 a săvârșit slujba Privegherii la Ca-
tedrala Arhiepiscopală „Mănăstirea Sfântul
Ioan cel Nou” din Suceava.
7. A săvârșit Sfânta Liturghie și a ținut cu-
vânt de învățătură la Mănăstirea Cămârzani,
județul Suceava.
8. Audiențe. Lucrări de birou. A prezidat
Conferința preoțească pastoral-misionară de
primăvară din cadrul Protopopiatului Rădă-
uți.
9. Audiențe. Lucrări de birou. A prezidat
Conferința preoțească pastoral – misionară
de primăvară cu preoții din Protopopiatul
Fălticeni.
10. Audiențe. Lucrări de birou.
11. Audiențe. Lucrări de birou. A cercetat
Mănăstirile Putna și Sihăstria Putnei, județul
Suceava.
12. A săvârși Sfânta Liturghie și a ținut
cuvânt de învățătură la Parohia Volovăț, Pro-
topopiatul Rădăuți. După Sfânta Liturghie,
Înaltpreasfințitul Părinte Pimen, a participat
la întrunirea cadrelor didactice de la Școala
Generală cu clasele I – VIII din Volovăț.
70
13. Împreună cu Înaltpreasfințitul Părinte
Teofan Mitropolitul Moldovei și Bucovinei și
Presfințitul Părinte Corneliu, Episcopul Hu-
șilor, a primit delegația condusă de Preaferi-
citul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Or-
todoxe Române, pe Aeroportul „Ștefan cel
Mare” din Suceava.
14. A făcut parte din soborul de arhierei
condus de Preafericitul Părinte Daniel, Pa-
triarhul Bisericii Ortodoxe Române, care a
prezidat Sfânta Liturghie și Proclamarea So-
lemnă a Canonizării Sfinților Putneni : Iacob
Putneanul, Mitropolitul Moldovei și Cuvioșii
Sila, Paisie și Natan de la Sihăstria Putnei. La
ora 1700 a însoțit la Așezământul de Copii
„Sfântul Ierarh Leontie de la Rădăuți” dele-
gația condusă de Preafericitul Părinte Daniel,
care a oficiat slujba de sfințire a cabinetului
stomatologic „Sfântul Ierarh Nectarie” din
cadrul Mănăstirii Bogdana.
15. Împreună cu Înaltpreasfințitul Părinte
Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei,
Înaltpreasfințitul Părinte Teodosie, Arhiepi-
scopul Tomisului, Preasfințitul Părinte Nico-
dim, Episcopul Severinului și Strehaei, Preas-
fințitul Părinte Macarie, Episcopul Ortodox
Român al Europei de Nord și Preasfințitul Pă-
rinte Paisie Lugojanul, Episcop-vicar al Arhi-
episcopiei Timișoarei, a slujit Sfânta Liturghie
la Mănăstirea Putna cu ocazia prăznuiri Sfân-
tului Iacob Putneanul, Mitopolitul Moldovei.
La ora 1700 împreună cu Preasfințitul Părinte
Macarie, Episcop Ortodox Român al Europei
de Nord, condus pelerinajul cu Sfintele Moaș-
te a Sfinților Putneni, de la Mănăstirea Putna
la Mănăstirea Sihăstria Putnei. La ora 1830,
împreună cu Preasfințitul Părinte Macarie, a
oficiat slujba Privegherii la Mănăstirea Sihăs-
tria Putnei.
16. Împreună cu Înaltpreasfințitul Părinte
Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului și Preas-
fințitul Părinte Macarie, Episcopul români-
Candela, mai-iunie 2017
lor ortodocși din Europa de Nord, a săvârșit Parohia Baia IV, Protopopiatul Fălticeni, jude-
Sfânta Liturghie la Mănăstirea Sihăstria Put- țul Suceava.
nei, județul Suceava. 29. Audiențe. Lucrări de birou.
17. Audiențe. Lucrări de birou. 30. Audiențe. Lucrări de birou. A partici-
18. Audiențe. Lucrări de birou. A prezidat pat la manifestarea religios-culturală cu tema
Conferința de primăvară cu preoții din Proto- „2017 – ANUL COMEMORATIV IUSTINIAN
popiatul Suceava I, județul Suceava. PATRIARHUL ȘI AL APĂRĂTORILOR OR-
19. Audiențe. Lucrări de birou. TODOXIEI, ÎN TIMPUL COMUNISMULUI,
ÎN PATRIARHIA ROMÂNĂ”, desfășurat la
20. La ora 1700 a săvârșit slujba Priveghe- Colegiul Tehnic „Petru Mușat”, din munici-
rii la Catedrala Arhiepiscopală “Mănăstirea piul Suceava.
Sfântul Ioan cel Nou” din Suceava. 31. Audiențe. Lucrări de birou.
21. A săvârșit Sfânta Liturghie și a ținut cu- Luna iunie
vânt de învățătură la Parohia Slătioara, Proto-
popiatul Fălticeni.
22. Audiențe. Lucrări de birou. S-a întâl-
nit cu domnul Gheorghe Flutur, Președintele 1. A cercetat Mănăstirea Cămârzani și
Consiliului Județean Suceava. Căminul de Bătrâni de la Mănăstirea Buciu-
meni, Protopopiatul Fălticeni, județul Sucea-
23. Audiențe. Lucrări de birou. A prezidat
va. La ora 1700 a săvârșit slujba Privegherii la
ședința de lucru a Permanenței Consiliului
Catedrala Arhiepiscopală „Mănăstirea Sfântul
Eparhial.
Ioan cel Nou” din Suceava.
24. Audiențe. Lucrări de birou. La ora 1700
2. A săvârșit Sfânta Liturghie și a ținut
a slujit slujba Privegherii la Catedrala Arhie-
cuvânt de învățătură la Catedrala Arhiepisco-
piscopală „Mănăstirea Sfântul Ioan cel Nou”
pală „Mănăstirea Sfântul Ioan cel Nou” din
din Suceava.
Suceava.
25. Împreună cu Înaltpreasfințitul Părinte
3. A cercetat câteva parohii din cadrul
Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei,
Protopopiatului Suceava II, județul Suceava.
Preasfințitul Părinte Varlaam Ploieșteanul,
La ora 1700 a săvârșit slujba Privegherii la Ca-
Episcop – Vicar Patriarhal, Preasfințitul Pă-
tedrala Arhiepiscopală „Mănăstirea Sfântul
rinte Calinic Botoșăneanul, Episcop – Vicar,
Ioan cel Nou” din Suceava.
al Arhiepiscopiei Iașilor și Preasfințitul Părin-
te Emilian Lovișteanul, Episcop – Vicar al Ar- 4. A săvârșit Sfânta Liturghie și a ținut cu-
hiepiscopiei Râmnicului, a slujit Sfânta Litur- vânt de învățătură la Mănăstirea Dragomirna,
ghie la Mănăstirea Neamț, județul Neamț. La județul Suceava.
ora 1700 a participat la Concertul de cântece 5. A săvârșit Sfânta Liturghie și a ținut
patriotice intitulat „Cântec și poezie româ- cuvânt de învățătură la Parohia Sfânta Treime
nească” desfășurat în Praclisul din Cetatea de Burdujeni Sat, Protopopiatul Suceava I, jude-
Scaun a Sucevei. șul Suceava.
26. Audiențe. Lucrări de birou. 6. Audiențe. Lucrări de birou.
27. A săvârșit Sfânta Liturghie și a ținut cu- 7. Audiențe. Lucrări de birou.
vânt de învățătură la Parohia Volovăț, Proto-
popiatul Rădăuți. La ora 1700 a săvârșit slujba 8. A săvârșit Sfânta Liturghie și a ținut
Privegherii la Catedrala Arhiepiscopală “Mă- cuvânt de învățătură la Mănăstirea Sucevița,
năstirea Sfântul Ioan cel Nou” din Suceava. județul Suceava. A oficiat slujba de sfințire a
picturii Paraclisului cu hramul „Acoperămân-
28. A oficiat slujba de Sfințire a Bisericii pa- tul Maicii Domnului” din cadrul mănăstirii.
rohiale și a săvârșit slujba Sfintei Liturghii, la
Candela, mai-iunie 2017 71
9. Audiențe. Lucrări de birou. scopul Tomisului și Preasfințitul Părinte Ma-
10. A cercetat Căminul de Bătrâni de la carie, Episcopul Ortodox Român al Europei
Mănăstirea Bogdănești, Protopopiatul Fălti- de Nord a săvârșit Sfânta Liturghie la Cate-
ceni, județul Suceava. La ora 1700 a săvârșit drala Arhiepiscopală „Mănăstirea Sfântul
slujba Privegherii la Catedrala Arhiepiscopală Ioan cel Nou” din Suceava. La ora 1700 a să-
„Mănăstirea Sfântul Ioan cel Nou” din Sucea- vârșit slujba Privegherii la Catedrala Arhie-
va. piscopală „Mănăstirea Sfântul Ioan cel Nou”
din Suceava.
11. A săvârțit Sfânta Liturghie și a ținut cu-
vânt de învățătură la Parohia Bucșoaia, Proto- 25. A săvârșit Sfânta Liturghie și a ținut
popiatul Câmpulung Moldovenesc. cuvânt de învățătură la Parohia Costâna, Pro-
topopiatul Suceva II. A hirotonit întru diacon
12. Audiențe. Lucrări de birou. pe teologul Filaret Ruscan, pe seama Parohiei
13. Audiențe. Lucrări de birou. Florinta, Protopopiatul Suceava II, județul Su-
ceava.
14. Audiențe.Lucrări de birou.
26. Audiențe. Lucrări de birou. A primit la
15. A participat la Sinodul Mitropolitan de Centrul Eparhial pe Excelența Sa Lila Shahani,
la Iași. secretar general UNESCO – Filipine.
16. Audiențe. Lucrări de birou. A acordat 27. Audiențe. Lucrări de birou.
un interviu postului de televiziune Trinitas, al
Patriarhiei Române. 28. Audiențe. Lucrări de birou. La ora 1700
a săvârșit slujba Privegherii la Catedrala Arhi-
17. A cercetat Căminul de Bătrâni de la episcopală „Mănăstirea Sfântul Ioan cel Nou”
Mănăstirea Bogdănești, județul Suceava. La din Suceava.
ora 1700 a săvârșit slujba Privegherii la Ca-
tedrala Arhiepiscopală „Mănăstirea Sfântul 29. A săvârșit Sfânta Liturghie și a ținut
Ioan cel Nou” din Suceava. cuvânt de învățătură la Mănăstirea cu hramul
„Sfinții Apostoli Petru și Pavel” din localitatea
18. A săvârșit Sfânta Liturghie și a ținut Botoș, Protopopiatul Câmpulung Moldove-
cuvânt de învățătură la Catedrala cu hramul nesc, județul Suceava.
„Nașterea Maicii Domnului” din orașul Guras
Humorului, Protopopiatul Suceava II, județul 30. Audiențe. Lucrări de birou.
Suceava.
19. Audiențe. Lucrări de birou.
20. Audiențe. Lucrări de birou.
21. Audiențe. Lucrări de birou. A prezidat A consemnat Pr. Cornel Oprișan, secretar
Ședința de lucru a Permanenței Consiliului eparhial
Eparhial.
NB. În fiecare zi în care Înaltpreasfințitul Părinte
22. Audiențe. Lucrări de birou. Pimen a fost în localitate a vizitat Căminul de
Bătrâni Sfântul Ioan cel Nou din Suceava, aflat în
23. Audiențe. Lucrări de birou. La ora
grija deosebită a Înalpreasfinției Sale.
1800 a săvârșit slujba Privegherii împreună cu
Preasfințitul Părinte Macarie, Episcopul Orto-
dox Român al Europei de Nord la Catedrala
Arhiepiscopală „Mănăstirea Sfântul Ioan cel
Nou” din Suceava.
24. Împreună cu Înaltpreasfințitul Părinte
Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei,
Înaltpreasfințitul Părinte Teodosie, Arhiepi-

72 Candela, mai-iunie 2017