Conf. univ. dr.

Florinda Golu

Dezvoltarea personală la copii – metode şi tehnici – aplicaţii ale

psihoterapiei integrative

Motto: „Time to grow, time to be”

Se spune că actul prin excelenţă caracteristic copilului este jocul. Conduita de joc
a copilului implică un element de gândire reprezentativă, la alegere, mai bine spus, de
iniţiativă. Jucându-se, copilul utilizează anumite cunoştinţe, se implică afectiv şi acţional, se
descoperă pe sine, căci copilăria reprezintă o mişcare spre înainte, un avânt spre orizonturi
multiple, cu o mulţime de proiecte.
În ansamblu, jocul formează, dezvoltă şi restructurează întreaga viaţă psihică a
copilului.În şi prin joc, copilul învaţă, cunoaşte, se autoconduce, îşi exersează facilităţile
mintale, se deprinde să coopereze cu ceilalţi copii, îşi măreşte efortul voluntar, câştigă
încredere în sine, rezolvă conflictul între ceea ce doreşte şi ceea ce poate, transfigurând
mintal realitatea şi asumarea rolurilor, ca şi atribuirea imaginară a funcţiilor dorite unor
obiecte aduse în joc.
Ceea ce jocul îi poate oferi copilului la timpul potrivit, rămâne ca achiziţie pentru
toată viaţa. Ceea ce nu i-a oferit la timp, nu poate fi recuperat în întregime, oricât de multe
soluţii ar fi puse la încercare.

Jocul developează copilului universul relaţiilor interumane, oferindu-i prilejul de a

pătrunde în intimitatea acestora şi dezvoltând copilului dorinţa de a se comporta ca adulţii; el
oferă posibilitatea de a-şi apropia realitatea înconjurătoare, de a-şi însuşi funcţia socială a
obiectelor, de a se familiariza cu semnificaţia socio-umană a activităţii adulţilor, de a
cunoaşte şi stăpâni lumea, ambientul în care fiinţează.
Există o singură copilărie; tot ceea ce a fost suprimat ori reprimat după perioadele de
dezvoltare şi experimentare va putea fi depăşit prin analiza / autoanaliza de la vârstele adulte.

1
Carenţele şi distorsiunile emoţionale din copilărie sunt, totuşi, aproape incurabile în viaţa
ulterioară.
Jocul este cea mai naturală modalitate terapeutică a copilăriei. Indiferent de alte
roluri pe care le poate avea de-a lungul dezvoltării copilului, acesta îl foloseşte şi ca
modalitate de compensare în situaţii de înfrângere, suferinţă, frustrare, deci cu rol catharhic.
Bazele terapiei prin joc au fost puse în 1920, când Anna Freud a utilizat jocuri şi jucării
pentru a relaţiona cu copiii. Tehnica a fost apoi dezvoltată de Melanie Klein (1932), care
considera jocul ca o modalitate naturală de expresie a copilului, cu rol de substitut, iar mai
apoi, de Virginia Axline (1969) şi D. Winnicott (1971).

Indicatorul suferinţei sau durerii emoţionale a copilului este pierderea plăcerii pentru
joc. Aşa cum sublinia Fr. Dolto, „nu există încercare mai mare pentru părinţi decât atunci
când îşi constată propria neputinţă în faţa suferinţei fizice şi morale a propriului copil şi nici
încercare mai grea pentru un copil decât pierderea sentimentului de siguranţă existenţială, a
sentimentului de încredere firească pe care o are în adult”. (Dolto, 2005)
Dezvoltarea personală prin joc se bazează pe asumpţia conform căreia un copil devenit
ambivalent şi nesigur datorită unei uri secrete sau a unei frici faţă de protectorii naturali ai
jocului său (familie, vecini), pare a fi capabil să utilizeze protecţia unui adult înţelegător
pentru a regăsi liniştea jocului.
Motivul evident ar fi că acesta conţine atât jucăriile ca obiecte materiale, cât şi
universul de relaţii umane concretizat în prezenţa adultului în contextul jocului; rivalităţile
fraterne, cicălelile părinţilor ori rutina nu împiedică derularea jocului şi a intenţiilor sale,
oricare ar fi acestea. Liniştea datorată jocului solitar sau jocului desfăşurat în prezenţa
adultului simpatetic îl face pe copil să radieze, adesea cu o durată şi intensitate destul de mari
pentru a se intersecta cu recunoaşterea şi dragostea izvorâte din mediul înconjurător, ceea ce
reprezintă un factor absolut necesar în „tratamentul” psihologic al copilului. Toate acestea îşi
întăresc valenţele pozitive, mai ales dacă şi părintele are posibilitatea de a-şi manifesta
ambivalenţa faţă de copil şi este pregătit să răspundă „îmbunătăţirilor” care apar la copil.

Dacă vom putea stabili un limbaj comun al jocului, care să includă „dialectele”
culturale şi de vârstă, vom putea clarifica de ce anumiţi copii trec fără consecinţe prin
episoade de tip nevrotic şi de ce copiii nevrotici de timpuriu par a fi atins un aşa numit impas.
Acesta devine un obiectiv important în condiţiile în care există o crescută conştientizare atât a
extinderii tulburărilor mentale, cât şi a impracticabilităţii şi limitelor tehnicilor şi
modalităţilor terapeutice.

2
 În orice caz, toate indiciile converg spre considerarea copilăriei ca cea mai potrivită
perioadă de corecţie. În acelaşi timp, terapia prin joc constituie o modalitate dinamică de
intervenţie, care încurajează copiii şi părinţii să se angajeze în activităţi expresive comune,
prin integrarea mişcării, a jocului dramatic, a activităţilor artistice, a dansului şi cântecului.
Este utilizată pentru a-i ajuta pe părinţi şi copii să-şi manifeste expresivitatea creativă şi
flexibilitatea în viaţa de zi cu zi, dar şi pentru a-i ajuta să se manifeste simbolic-metaforic,
atunci când apar dificultăţi de relaţionare.

Jocul este pentru copil sursa şi resursa sa energetică, sub camuflajul jocului putând
fi utilizate o serie de tehnici şi modalităţi de dezvoltare personală:
 utilizarea instrumentelor muzicale pentru a facilita regresia şi exprimarea
emoţională, pentru descărcarea furiei şi a agresivităţii, pentru a facilita
comunicarea nonverbală în vederea optimizării comunicării
interpersonale;
 utilizarea mănuşilor de box pentru eliminarea tendinţelor distructive şi
autodistructive, a anxietăţilor şi a agresivităţii, într-un cadru securizant
pentru copil;
 utilizarea teatrului de păpuşi / marioanete pentru externalizarea
simptomului;
 utilizarea dans-terapiei şi a tehnicilor melo-ritmo-terapeutice pentru
cunoaşterea propriului corp, conştientizarea corporalităţii, eliberarea de
tensiuni şi inhibiţii;
 utilizarea unor tehnici de artterapie vizuală (pictură, desen) pentru
stimularea deschiderii copilului, a creativităţii, a exprimării libere şi
originale.

Ce se observă în jocul copilului?

- cum se joacă (organizat / dezorganizat);
- ce jucării preferă / respinge;
- care este patternul de joc;
- conţinutul jocului;
- modurile de contact.

3
 Astfel, modalitatea naturală de expresie a copilului – jocul – este utilizată ca modalitate
terapeutică în dezvoltarea personală a copilului: probleme familiale (rivalităţile dintre
fraţi, divorţul părinţilor), agresivitatea, abuzurile, anxietăţile curente.
I se permite copilului să acţioneze direct asupra lumii, la o scară redusă, bineînţeles;
jucându-se cu materiale şi instrumente alese cu grijă, sub îndrumarea adultului, copilul îşi
scoate la lumină trăirile, emoţiile ascunse, pentru a putea fi conştientizate şi înţelese. Adultul
trebuie să accepte orice ar spune sau orice ar face copilul, nu trebuie să-l contrazică, să-l
moralizeze, să-l critice ori să-l întrerupă pe copil, căci acesta are nevoie să simtă că se poate
manifesta liber şi deschis într-o atmosferă caldă, prietenoasă, nonpunitivă.
Se ajunge astfel la o integrare complexă prin exprimarea trăirilor şi emoţiilor copilului,
a anxietăţilor, nevoilor şi intereselor sale, a confuziilor şi conflictelor sale, într-o manieră
deschisă, naturală şi spontană, proprie copilului. Jocul îl ajută pe copil în deblocarea nevoilor
sale, îl ajută să le conştientizeze, să intre în contact cu ele, să le înţeleagă şi să le accepte, să
se accepte pe sine ca personalitate în relaţie cu ceilalţi.
Jocul este forma copilului de autoterapie, care sprijină dezvoltarea emoţiilor şi
sentimentelor cu încărcătură pozitivă, integrarea fără probleme în realitatea înconjurătoare,
exersarea capacităţilor cognitive, imaginative şi creative ale copilului şi, nu în ultimul rând,
maturizarea sa deplină.
Aşadar, dezvoltarea personală, desfăşurată prin intermediul jocului, se soldează cu
numeroase efecte formative: facilitarea procesului de maturizare cognitivă, emoţională şi
relaţională a copilului, o mai bună coechilibrare cu ambianţa, deblocarea unor resurse interne
– încă neexplorate – ale copilului, eliberarea sa de diverse temeri, inhibiţii, reţineri,
valorificarea maximală a energiilor de care dispune copilul, ceea ce contribuie la întărirea
sentimentului eului şi, implicit, la sporirea încrederii în sine a copilului.
Adesea, în procesul dezvoltării personale, ne întâlnim cu o serie de vulnerabilităţi şi
nevoi personale ale copilului. Copilul însuşi, ca un veritabil alchimist, ni le dezvăluie, mai
mult sau mai puţin voalat, mai mult sau mai puţin conştientizat. Tocmai de aceea,
identificarea acestora, dar şi stimulatea copilului în a şi le asuma, exprima şi exterioriza
constituie un obiectiv fundamental în conceperea dezvoltării personale.
Trecerea de la competenţele cognitive, la cele sociale, relaţionale şi apoi la cele
emoţionale devine astfel un pas important în dobândirea unei competenţe mai mult decât
necesare pentru provocările vieţii de adult: competenţa adaptativă. Conştientizarea
propriilor trăiri şi pe cele ale altora, asumarea, exprimarea liberă şi deschisă, abilităţile
empatice, capacitatea de a înfrunta obstacolele, frustrările şi conflictele şi de a le rezolva într-
4
un mod creativ – toate acestea constituie ancore în dezvoltarea adaptabilităţii copilului, ca
premisă a dezoltării personale.
Aşa cum sublinia L.S. Vîgotsky prin noţiunea de zonă a proximei dezvoltări, copilul
poate deveni actor activ în dezvoltarea sa, nu doar un simplu receptor pasiv al adultului;
astfel, copilul îşi va desăvârşi perfecţiunea specifică, urmând linia unei dezvoltări
constructive, creative şi antrenante, trecând de la dependenţă la independenţă, de la starea de
simplu „recipient” al influenţelor imperfecte ale adultului, la cea de creator şi „născocitor”
al propriei dezvoltări personale.
Vulnerabilităţile copilului sunt numeroase. Nu s-a născut cu ele, ci a devenit un
purtător al vulnerabilităţilor antecesorilor săi. Timiditatea şi izolarea, agresivitatea,
încăpăţânarea, egocentrismul şi narcisismul, frustrările, furia – s-au „agăţat” de copil, ca
urmare a incapacităţii părinţilor de a le gestiona, explica, înfrunta la momentul potrivit.
De aceea, în evoluţia copilului apare aşa numitul „doliu de dezvoltare”, corespunzător
crizei de dezvoltare, care se exprimă în trăirea dramatică a pierderilor, a schimbărilor, într-o
stare de pustietate şi chiar de ostilitate îndreptată împotriva tuturor.
Depăşirea cu succes a acestor momente s-ar putea face printr-un aport de investiţii, din
partea părinţilor, educatorilor, specialiştilor, în „rezervorul” emoţional al copilului: pentru
ca un copil să se simtă iubit şi să crescă trebuie să i se dezvolte limbajele iubirii şi acceptării
de sine, ceea ce va duce la o creştere a receptivităţii, la creşterea sentimentului valorii
personale, la ridicarea barierelor corporale, mentale şi emoţionale ale copilului.
Limbajele iubirii şi acceptării de sine:
 mângâierile fizice. Copilul are nevoie de atingerile şi dezmierdările părinţilor săi.
Lipsa mângâierilor va determina căutarea atingerii în alte părţi sau în alt mod, de aceea
aceşti copii pot cădea pradă foarte uşor abuzurilor; un copil abuzat fizic nu va spune
niciodată că mama sau tata l-au lovit, ci va gândi: „măcar m-au atins”.
 cuvintele de încurajare – sunt vitale, pentru orice reuşită, cât de mică, aparent
nesemnificativă, pentru orice pas mărunt pe care copilul îl face.
 timpul acordat – crează copilului sentimentul de „a fi împreună”, de a se simţi
integrat, iar, peste timp, dă naştere unor amintiri frumoase.
 darurile – este vorba de distincţia dintre câteva dinamici relaţionale: nevoia de a cere,
bucuria de a primi, satisfacţia de a dărui, ca prim pas în depăşirea egocentrismului
specific vârstei.

5
 serviciile – contribuie la responsabilizarea copilului, la asumarea consecinţelor
propriului comportament, la formarea unor conduite mature din punct de vedere
psihologic.
Şi chiar dacă părinţii se află, din diferite motive, în imposibilitatea de a oferi toate
acestea, chiar dacă apar diverse probleme şi necazuri în viaţa părinţilor, cu impact asupra
copilului, chiar dacă unii părinţi consideră că copilul lor are „probleme”, copilul trebuie să
ştie. Sigur, potrivit nivelului său de înţelegere, însă informarea copilului este necesară, iar
aceasta trebuie făcută de către părinţi, pentru a evita dezinformarea de mai târziu, din alte
„surse”, mai puţin bine intenţionate.
Aşa numitele „lucruri ascunse”, ori evitarea dezvăluirilor nu înseamnă decât a învăţa
copilul să trăiască în tăcere. A evita acest lucru înseamnă, de fapt, a evita ca propriul copil
să trăiască în fantasmă, în minciună şi utopie, a evita formarea inconştientă la copil a
sentimentului de vinovăţie ori de abandon, pierderea reperelor şi, de ce nu, apariţia de „copii
fără părinţi” şi de „părinţi fără copii”.
Aşadar, să nu uităm un lucru extrem de important: copilul are nevoie nu doar de hrană şi
adăpost, ci şi de iubire necondiţionată, de repere şi stabilitate, are nevoie să trăiască într-un
continuum spaţio-temporal, social şi emoţional.
Aflat în contact cu propriile nevoi, resurse, dar şi vulnerabilităţi, copilul va creşte, se va
maturiza, va deveni, îşi va crea şi proiecta dezvoltarea personală, îşi va resemnifica şi
rescenariza propria dinamică existenţială.
Născută din nevoile psihologice ale copilului, dezvoltarea personală îşi propune să
stimuleze, să exerseze, să amplifice abilităţile cognitive, emoţionale, relaţionale ale
copilului, dar şi să identifice eventualele întârzieri în dezvoltare, blocajele de comunicare
şi emoţionale şi să introducă o notă recuperatorie şi puternic antrenantă în universul
interior al copilului.
Tipuri de exerciţii:
 exerciţii de exprimare emoţională spontană
 jocuri pentru depăşirea inhibiţiilor şi blocajelor emoţionale
 exerciţii de empatie
 exerciţii de râs
 jocuri de întrajutorare şi colegialitate
 jocuri de rol
 exerciţii de identificare

6
  exerciţii de comparaţie
 jocuri şi tehnici de exprimare senzorial-emoţională
 tehnici de fantezie
 exerciţii de completare a desenului
 tehnici de mişcare şi dans
 artterapie
 exerciţii de creare de poveste

Obiective:

- exersarea capacităţilor perceptive şi reprezentative ale copilului;

- dezvoltarea operativităţii gândirii, a activităţilor rezolutive şi de înţelegere;

- dezvoltarea şi fructificarea potenţialului lingvistic al copiilor;

- stimularea copiilor pe direcţia unei exprimări emoţionale deschise, autentice, spontane

şi descoperirea abilităţilor empatice;

- antrenarea conduitelor prosociale şi de socializare;

- dezvoltarea spontaneităţii, eliberarea imaginaţiei şi descoperirea potenţialului creativ

al copiilor prin jocuri şi tehnici de exprimare senzorială şi emoţională, tehnici de fantezie;

- deblocare emoţională şi conştientizare corporală prin tehnici de dans şi mişcare, prin

angajare tactil-kinestezică.