Vindecarea prin literatură.

Reprezentări ale maladiei

în romanul românesc
(1960-1980)
Redactor: Ioan Es. POP
Tehnoredactare: Luminiţa LOGIN
Coperta: Nicolae LOGIN

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a

Editura Muzeul Literaturii Române este recunoscută

C.N.C.S.,
având categoria B.
Cod CNCS PN ― II ― ACRED ― ED ― 2012-0374

Editura Muzeul Literaturii Române

Calea Griviţei nr. 64-66, sector 1, 10734, Bucureşti
Tel.: +4021 2125845
www.edituramnlr.ro
 ALINA BAKO

Vindecarea prin literatură.

Reprezentări ale maladiei
în romanul românesc
(1960-1980)

Bucureşti
2019
În amintirea tatălui meu
 Introducere

Ideea de a observa modul în care au funcţionat re-

prezentările maladiilor în roman a venit dintr-o consta-
tare simplă, având la bază un concept deloc nou, acela
care, de fapt, nu numai că defineşte orice epocă literară,
ci şi stă la baza oricărui act artistic. Este vorba despre
identificarea în substanţa narativă a romanelor din peri-
oada 1960-1980 a unui dezechilibru, a unei ruperi de ritm,
a unei lipse de armonie, creatoare însă de conţinut via-
bil. Orice boală, indiferent de originea ei, semnifică un
dezechilibru, aşa cum observaseră Hipocrate (dezechili-
brul între umori) şi Galenus (discrazia, opusă eucraziei)
încă din Antichitate. Ideea funcţionează şi în ultimele
decenii, fiind reluată de mai mulţi filosofi, între care îl
amintim pe Hans-Georg Gadamer. În studiul Über die
Verborgenheit der Gesundheit. Aufsätze und Vorträge, publi-
cat în 1993, acesta analizează boala ca pe un dezechili-
bru care fie se produce în interiorul individului, fie se
naşte ca un conflict între individ şi mediu. Această a
doua ipostază ne interesează în studiul de faţă, cu atât
mai mult cu cât etapa următoare bolii ar fi, într-o situaţie
ideală, vindecarea, concepută drept o situaţie posterioară
8 | Alina Bako

ce înseamnă „a avea noi norme de viaţă, superioare ce-

lor vechiŗ (Canguilhem, 1972, 156).
Romanul românesc din perioada aleasă a fost gene-
rat de o dezvoltare haotică a societăţii, configuratoare,
în spaţiile est-europene, de formule hibride. Evoluţia sa
a fost influenţată de factori sociali şi politici deveniţi, în
urma instaurării unor regimuri totalitare, celule maladive
de control. În acea perioadă, literatura s-a transformat
într-o supapă a libertăţii, dezechilibrele în jurul cărora
s-au ţesut naraţiunile fiind mărturisiri ale bolii de care
suferea o naţiune. Limbajul esopic, modurile subversive
de a scrie, prin folosirea unor situaţii metaforice sau a
unor personaje inadaptate, au fost principalele puncte în
care critica românească a situat rezistenţa la politic a
romanului. Nu este nicio noutate că, în fiecare dintre
ţările europene căzute pradă unei limitări a discursului
cultural şi nu numai, romanul a apelat la subterfugii, la
imagini-substituent pentru realitate. Descriind o anumi-
tă latură a societăţii, naraţiunea propunea lectorului avi-
zat o reanalizare şi o resituare în câmpul narativ prin
descifrarea unor situaţii şi personaje-cheie. Procesul cel
mai important devine o hermeneutică la care sunt invi-
taţi cei ce trăiau o realitate grotescă şi puteau, în felul
acesta, să constate apartenenţa la un grup, la o categorie
socială cu aceleaşi principii. Nu vorbim despre un text
de tip document, ci despre o reuşită romanescă în care
metodele subversive construiesc o lume ficţională din
semnele celei reale.
 Vindecarea prin literatură | 9

Literatura devine astfel un răspuns la dezechilibrul

politic reprezentat de regimul dictatorial, o formă activă
de implicare şi participare. Cultura românească şi, impli-
cit, literatura devin epistemice, în termenii folosiţi de
Karina Knorr-Cetina, prin producerea de cunoaştere. În
viziunea cercetătoarei, culturile epistemice sunt „acest
amalgam de aranjamente şi mecanisme integrate prin
afinitate, necesitate şi coincidenţă care, într-un câmp dat,
determină cum ştim ceea ce ştim. Culturile epistemice
sunt culturi care creează şi garantează cunoaşterea Ŕ şi
cea dintâi instituţie de cunoaştere din lume este, încă,
ştiinţaŗ (1991, 2000).1 Termenul de cunoaştere, aşa cum
îl înţelegem în analiza din acest studiu, presupune nu
numai un ansamblu coerent de concepte, de elucidări
ale unor postulate din sfera dezechilibrului generat de
maladie, ci şi, mai ales, racordarea la adevăr prin literatu-
ră. Implicând un dublu sens, cel al teoriei şi cel al expe-
rienţei empirice, cunoaşterea validează şi garantează o
cultură epistemică prin puterea de coagulare a unei vizi-
uni coerente asupra unei epoci tulburi. În acest caz, ra-
portul se inversează, căci cunoaşterea se dezvoltă
sociometric, din planul practic spre esenţializarea teore-
tică a experienţelor trăite, spre extragerea schemei deze-
chilibrului şi punerea ei în relaţie cu spaţiul conceptelor.
Plecând de la aceste aspecte, identificarea unor re-
prezentări ale maladiilor ca forme de subversiune pen-
tru construirea unei realităţi sociopolitice din a doua
jumătate a secolului al XX-lea este realizată prin analiza
10 | Alina Bako

ce are în vedere mai multe paliere de lucru, generate de

multiplicitatea relaţiilor care se stabilesc între literatură,
pe de o parte, şi medicină, politică, ideologie, filosofie
etc. pe de altă parte. G. S. Rousseau trasa încă din 1986
direcţiile de interferenţă dintre domenii, observând:
„componenta medicală a literaturii şi medicina relevă o
teorie comună a medicinei: a cauzei şi efectului în boală,
a teoriei bolii şi, bineînţeles, ca de obicei, a tipului de
limbaj în care aceste relaţii sunt exprimateŗ (1986, 198).
Între istoria medicinei reale şi cea a literaturii reale există
puncte de legătură şi fluxuri de informaţie în ambele
sensuri, prin raportul pe care acestea îl stabilesc cu evo-
luţia istorică a umanităţii.2
Analiza formelor narative aflate la intersecţia dintre
cele două modalităţi de cunoaştere a realităţii îşi propu-
ne să identifice reprezentările maladiilor care ating fiinţa
umană şi relaţia acestora cu sistemul sociopolitic căruia
individul îi aparţine. Elementul politic, camuflat în scrie-
rile prozatorilor, se constituie drept un subtext, în func-
ţie de care se produc mişcările narative şi se construiesc
personajele. Deşi nu e o strategie nouă de metaforizare
prin introducerea imaginilor din domeniul medical,
acestea existând de când există literatura, felul în care
aleg scriitorii români să găsească scheme de lucru pen-
tru expunerea unor realităţi ale sistemului totalitar, el
însuşi o formă de maladie, este important.
Un alt nivel de analiză presupune vindecarea prin li-
teratură, pe de o parte vizând o acţiune terapeutică
 Vindecarea prin literatură | 11

(relaţia cu cititorul), pe de alta o autovindecare a autoru-

lui şi, nu în cele din urmă, o modalitate de a trata mala-
dia totalitarimului scriind despre ea şi restabilind astfel,
cel puţin la nivel ideatic, echilibrul. Filosoful francez
Gilles Deleuze considera că scopul final al literaturii este
acela de a vindeca, ea devenind astfel o formă de elibera-
re de angoasele existenţei. Romanul s-a constituit într-un
mod de vindecare a omului de absenţa libertăţii prin
evadare nu în ficţiune, ci în adevăr, de trăire a iluziei
unei forţe creatoare care ar putea conferi fiinţei umane,
într-un mod subversiv, senzaţia eliberării de teroare.
Originalitatea formulei alese de scriitorii români prin
folosirea acestei strategii narative a maladivului constă
tocmai în promisiunea pe care aceasta o face lectorului,
oferindu-i nu evaziunea în ficţiune, ci iluzia adevărului.
Fie că avem de-a face cu scriitori care au condamnat
făţiş regimul, cu scriitori care au adoptat o atitudine
duplicitară, pentru evitarea unui conflict deschis, sau cu
scriitori care au aderat, chiar şi numai parţial, la politica
de partid, firul roşu ce uneşte romanele lor este dat de
celulele-metaforă împrumutate din medicină şi utilizate
pentru vindecare sau măcar pentru promisiunea ei.
Implicit, a discuta despre formula dezechilibrului
trimite la stări schizoide, demne de psihanalizat. Alătu-
rând literatura psihanalizei, Freud vorbea despre două
ipostaze diferite: cea a psihanalistului, care are contact
direct cu simptomele unui pacient, şi cea a scriitorului,
care povesteşte simptomele. Din acest punct de vedere:
„«procedeul» nostru psihanalitic consistă în observarea
12 | Alina Bako

conştientă a proceselor psihice anormale, pentru a le

putea ghici şi exprima legile. Scriitorul procedează în
mod diferit: el îşi îndreaptă atenţia asupra inconştientu-
lui din propriul suflet, observă posibilităţile de evoluţie
ale acestuia şi le înzestrează cu expresie artistică, în loc
să le reprime printr-o critică conştientăŗ (1991, 135).
Instrumentele folosite în psihanaliză sunt utile şi pentru
analizarea patologiilor literare existente în romanele pe
care le avem în vedere. Starea de anormalitate socială,
politică, economică şi culturală determină crearea unei
literaturi care cade pradă entropiei, unui haos al conşti-
inţei umane, indivizii trăind situaţiile schizoid, devenind
ei înşişi forme duale de existenţă. Uzând mai puţin de
inconştient, scriitorul român din perioada menţionată
devine el însuşi un psihanalist al stărilor prin care omul,
strivit de mecanismul ireductibil al totalitarismului, tră-
ieşte şi observă în mod direct, percepând acut realitatea.
După această primă etapă de observare şi analiză lucidă,
se produce, prin introspecţie, un proces de încifrare şi
metaforizare subversiv, concretizat în limbaj esopic Ŕ
sau frust alteori, în anumite momente istorice de relativă
liberalizare. Naraţiunea care se naşte provine aşadar din
două surse: cea primară, de observare a realităţii, şi cea
secundară (la care se alătură şi elemente ale inconştien-
tului), ce propune o resemantizare a semnelor locului
ocupat de individ în ansamblul mecanic al sistemului
social şi politic. Nu spunerea este cea mai importantă, ci
modul în care textul camuflează o situare în faţa regi-
mului opresiv şi, implicit, demonstrarea existenţei aces-
 Vindecarea prin literatură | 13

tuia prin jalonarea procesului de scoatere în evidenţă a

formelor pe care o cultură le îmbracă sub presiune.
Se pune apoi o altă problemă: poate un text de acest
tip să producă sens sau cunoaştere, în modul în care am
definit termenii mai devreme? Gianna Pomata, în „The
Medical Case Narative: Distant Reading of an Episte-
mic Genreŗ, spune că ambele sunt posibile, identificând
o clasificare duală: texte în care se întrepătrund literatura
şi medicina, pentru care scopul principal este acela de a
produce sens, şi texte care produc un anumit tip de cu-
noaştere. Funcţia „fundamental cognitivă, nu estetică
sau expresivă Ŕ acel gen specific al cărui principal scop
nu este producerea sensului, ci producerea cunoaşteriiŗ
(2014, 23)3 Ŕ ni se pare relevantă pentru discuţia noas-
tră, fiind şi un criteriu în alegerea romanelor care ne
servesc drept studiu de caz.
Preocupările legate de funcţionarea unui model medi-
cal în literatură sunt multiple, diversele teorii încercând să
deceleze resorturile neobişnuite ale dislocării discursului
literar în cel medical şi cel ştiinţific şi propunând mai
multe direcţii, prin autori precum Claudine Herztich şi
Jeanine Pierret (în Malades d’hier, malades d’aujourd’hui),
Thomas Anz (în Gesund oder krank. Medizin, Moral und
Ästhetik in der deutsche Gegenwartsliteratur) şi Susan Sontag
(în binecunoscuta teorie din Ilness and Methaphor). De alt-
fel, în nr. 31/2 din 2014 al revistei Literature and Medicine,
Catherine Belling introduce, plecând de la conceptul goe-
thean de Weltliteratur, pe care Damrosch l-a extins la
„world literatureŗ (Damrosch, 2003), paradigma „world
14 | Alina Bako

medicineŗ, pentru a defini o direcţie prin care literatura

se poate raporta la medicină. Maladii universale precum
cancerul sau epidemiile au făcut obiectul unor romane
foarte cunoscute publicate în alte ţări europene, dar în
cultura română din perioada regimului comunist au de-
venit forme de subversiune. Problema graniţelor cultura-
le se pune cu atât mai mult cu cât fenomene literare
generate de totalitarismul din spaţiul românesc au fost
considerate exotice în momentul traducerii şi înscrierii lor
într-un circuit firesc al cărţilor europene. Promovând
diverse teorii asupra globalizării, prin Gayatri Spivak
(Death of a discipline, 2003), Emily Apter (Translation Zone,
2006), David Damrosch (The Burried Book, 2007), relaţia
literaturii cu medicina este determinată şi de modul în
care aceasta din urmă se raportează la diversitatea cultu-
rală.4 În acest sens, prezentul studiu îşi propune şi o resi-
tuare a literaturii române în context european, o
regândire a modului în care a funcţionat mecanismul de
creaţie într-un spaţiu supus unor constrângeri de ordin
politic.
Recursul la reprezentări ale maladiilor, indiferent de
ceea ce afectează şi de cum se manifestă acestea, retăl-
măceşte discursul narativ, interpretând episoade istorice
şi momente esenţiale din evoluţia societăţii româneşti.
Observate sub lupă, nucleele narative analizate conţin
simptomele unei lumi închise, din care răzbat, rând pe
rând, impulsuri necesare unei eliberări a spiritului.