Pe urmă, o iarnă grea afară din cale tăbărâ peste valea ferecată în gheţuri şi zăpezi.

Trebuia să pui
urechea pe ţeasta groasă de cremene verde a gheţei, care, ca o lespede de mormânt, sugruma Bistriţa,
ca să auzi ici-colo un gâlgâit sur şi depărtat, semn că râul trăieşte. Aliman a tânjit, aproape a bolit tot
timpul. Parcă intrase în el somnul iernii. Numai la gândul lostriţei mai învia. Atunci lua toporul şi spărgea
de-a lungul bulboanelor copci şi răsuflători, ca să mai trimită puţin văzduh peştilor, care altfel mor acolo
dedesubt, înăbuşiţi. Uneori flăcăii şi fetele izbuteau să-l ia cu sila pe la şezători şi furcării. Şedea însă
posomorât. Nu se dezmorţea decât când începeau poveştile cu lostriţa fermecată. Asculta lacom
isprăvile ei şi zâmbea. Descosea îndelung pe toţi cărora se arătase. Iscodea despre vrăjile şi vrăjitorii cu
puteri asupra apelor şi peştilor, şi apoi rămânea cu minţile aiurea.

In opera sa, Vasile Voiculescu urmareste traseul evolutiv al lui Aliman, traseu influentat de aparitia
lostritei in initierea pescarului in lume. Tanarul este suprins incepand cu ipostaza de flacau, asa cum este
numit si in prezentarea sa la inceputul operei, pana in momentul nuntii, vazut ca simbol al unirii,
simbolizand originea divina a vietii. Fragmentul prezentat poate fi considerat o sinteza a etapelor prin care
trece Aliman, surprinzand ipostaza fiintei umane, privita in trei momente diferite: detasarea de realizate si
trecerea intr-o stare de amortire, invierea prin gandul la posibilitatea unei schimbari, si povestea ideala de
viata.
Intr-o prima etapa, Aliman intra intr-o perioada de hibernare. Nu mai este atent la ceea ce se
petrece in jurul sau, motivatia sa de a se implica in activitatile cotidiene fiind minima. Preferinta pentru
cuvintele apartenente campului semantic al iernii induc tocmai aceasta atitudine de amorteala pe care o
preia si Aliman, existand o corespondenta intre starea flacaului si planul natural descris in acest punct de o
atmosfera inghetata, lipsita de orice forma de viata. Se remarca preferinta pentru verbele la timpul
imperect, care suspenda actiunea, plasand-o intr-un anumit context, abordarea lui Aliman fata de lume
fiind una indiferenta, nepasatoare, neacordand atentie intereselor comunitatii. Pe el nu il mai atrag
lucrurile cotidiene, indreptandu-se catre un alt plan, unul profan in care principalul ideal este capturarea
lostritei. Lexeme precum “iarna”, “gheturi si zapezi” sugereaza tocmai aceasta detasare, atitudine
indepartata pe care Aliman decide sa o preia fata de cotidian.
In spatele amortelii exista viata, asa cum si pentru Aliman mai exista o speranta. Tanarul invie parca
iar, trecerea intr-o alta stare fiind determinata de motivatia de a prinde lostrita. Aceasta motivatie este
hranita de ideea ca pestele inca traieste si ca Aliman mai are o sansa sa isi atinga idealul. Speranta ca va
reusi iese la iveala numai atunci cand pestele este mentionat in povestile satenilor, pescarului oferindu-i-
se ocazia sa descopere din diferitele relatari daca mai are sau nu sens sa lupte pentru obsesia sa. Invierea
sa poate fi vazuta ca o primavara- anotimp al cunoasterii si al evolutiei absolute, precedat de o adormire,
timp in care a avut posibilitatea sa contempleze si sa hotarasca daca mai este sau nu dispus sa astepte un
miracol.
Ultima secventa, in care viata se suprapune pe instanta unei povesti nemuritoare, il are in centru pe
Aliman care se sustrage din timpul prezentului, preferand sa ramana intr-o poveste. El refuza sa se mai
intoarca in realitate, vazand acest spatiu ca un loc de unde poate evada din cotidian, luand o pauza de la
viata pentru a-si oferi posibilitatea unei reinvieri.
Asadar, fragmentul extras sugereaza in prima etapa opozitia intre viata si moarte prin evolutia
tanarului Aliman si modul in care acesta abordeaza realitatea, finalizandu-se cu concluzia acestuia ca
prefera o detasare intr-o poveste, vazuta ca o trezire intr-o realitate, in care este liber sa isi organizeze un
curs al vietii propriu, nedeterminat spatial si temporal.