CHELTUIE

LILE
PUBLICE
PENTRU
ROLUL SI EVOLUTIA LOR IN CADRUL CHELTUIELILOR PUBLICE IN
INVATAMA PERIOADA 2015-2017
NT

STUDENT:BALAN STEFAN-PETRE

SPECIALIZAREA: FINANTE-BANCI

ANUL DE STUDIU: 2
Cheltuieli publice pentru învăţământ

Dezvoltarea şi modernizarea învăţământului au condus la creşterea resurselor

alocate acestuia în toate ţările atât dezvoltate cât şi în curs de dezvoltare.
Creşterea cheltuielilor publice pentru învăţământ este datorată acţiunii conjugate
a mai multor factori:

1. Factori demografici în sensul că creşterea populaţiei a antrenat în mod firesc

sporirea populaţiei şcolare. Aceasta a atras după sine un necesar sporit de cadre
didactice. Necesarul de cadre didactice a sporit şi ca urmare a îmbunătăţirii
raportului elevi-profesori (mai puţini elevi/profesor).

2. Factori economici – dezvoltarea economică a reclamat o forţă de muncă cu

calificare medie şi superioară. Aceasta s-a putut obţine efectuând un volum
sporit de cheltuieli pentru organizarea învăţământului, pentru structurarea
internă a învăţământului de diferite grade şi prin creşterea ponderii studenţilor în
numărul total al elevilor şi studenţilor. Necesităţile modernizării învăţământului,
sporirea mijloacelor tehnice a aparaturii necesare desfăşurării procesului
instructiv precum şi creşterea preţurilor şi tarifelor acţionează tot în sensul
creşterii cheltuielilor pentru învăţământ.

3. Factori sociali şi politici – aceşti factori se referă la: politica şcolară,

principiile avute în vedere de guverne în stabilirea acestei politici, nivelul
învăţământului obligatoriu şi resursele, facilităţile şi ajutoarele îndreptate către
instituţiile de învăţământ sau direct către elevi, studenţi sau familiile acestora.
Finanţarea învăţământului se realizează în funcţie de structura acestuia.
Sistemele de învăţământ sunt diferite de la o ţară la alta în funcţie de tradiţie,
necesităţi economice şi sociale.

Sursele de finanţare a cheltuielilor pentru învăţământ sunt:

1.Bugetul statului care reprezintă principala sursă de finanţare a învăţământului

în toate ţările lumii. În ţările dezvoltate cheltuielile pentru învăţământ reprezintă
între 11% - 29% din totalul cheltuielilor social-culturale. Spre exemplu, 11%
Germania.

În toate ţările însă, învăţământul superior este finanţat de la bugetul central cu

excepţia Germaniei, unde landurile finanţează 88% din cheltuielile
învăţământului superior. Atât în ţările dezvoltate cât şi în cele în curs de
dezvoltare există 2 tipuri de unităţi de învăţământ:
1. publice, finanţate de la buget;

2. particulare (private) care pot fi independente sau parţial subvenţionate de stat.

Unităţile de învăţământ private au ca sursă de finanţare principală taxele şcolare,

alte venituri proprii şi donaţii.

În unele state, bugetul de stat alocă subvenţii învăţământului privat numai

pentru cheltuieli ca salariile cadrelor didactice (ex. Austria, Olanda şi Irlanda)
sau pentru alte cheltuieli mai substanţiale (ex. Danemarca, Finlanda, Norvegia,
Spania, Franţa). Există şi ţări în care învăţământul privat nu beneficiază deloc de
fonduri de la bugetul de stat (ex: Grecia, Italia şi România).

Populaţia care finanţează învăţământul în mod direct prin intermediul taxelor

şcolare, dar şi indirect sub forma cheltuielilor de întreţinere extraşcolară a
elevilor şi studenţilor.

Întreprinderile care efectuează cheltuieli pentru învăţământ prin organizarea de

cursuri de pregătire profesională, de calificare a salariaţilor, specializări sau prin
acordarea de burse unor elevi sau studenţi

Sponsorizările, donaţiile şi alte forme de sprijin primite de unităţile de

învăţământ de la firme, fundaţii, societăţile de binefacere.

Ajutorul extern întâlnit mai ales în ţările în curs de dezvoltare unde reprezintă
10% din totalul cheltuielilor cu învăţământul şi este destinat înlăturării
analfabetismului sau pentru finanţarea învăţământului elementar.

Din perspectiva conţinutului economic, cheltuielile publice pentru învăţământ

sunt de două feluri:

a) Cheltuieli curente care se referă la întreţinerea şi funcţionarea unităţilor de

învăţământ. Acestea se împart în 3 subgrupe:

- cheltuieli de personal;

- cheltuieli materiale şi servicii (ex. întreţinerea, manualele etc.);

- cheltuieli cu subvenţiile şcolare (ex. bursele);

b) Cheltuieli de capital (investiţiile) destinate construirii unităţilor de învăţământ

şi dotării acestora cu aparatura necesară. În totalul cheltuielilor curente cea mai
mare pondere o au salariile (60-80%). În ceea ce priveşte învăţământul superior,
finanţarea acestuia are următoarele caracteristici:

1) pentru învăţământul superior sunt alocate între 10% şi 20% din totalul
resurselor publice destinate învăţământului.

2) resursele financiare destinate învăţământului superior apar în ţările dezvoltate

sub 3 forme:

- alocaţii bugetare acordate direct instituţiilor de învăţământ superior

- resurse proprii din taxe de studii, venituri din activităţi de cercetare, educaţia

continuă si donaţii şi sponsorizări.

- resurse externe de la Banca Mondială sau UE.

3) în majoritatea ţărilor se percep taxe de studiu de la cei care urmează

învăţământul superior în funcţie de felul facultăţii (publica sau privata) şi de
profilul acesteia (umanist sau tehnic etc.).

4) studenţii spre deosebire de elevi sunt într-o mai mare măsură ajutaţi din punct
de vedere financiar prin intermediul burselor şi al împrumuturilor;

5) costul învăţământului superior este foarte ridicat în ţările dezvoltate şi din

această cauză nu pot fi respectate întotdeauna obiective sociale pe care statele şi
le propun cum ar fi egalitatea de şanse sau echitatea.

Bugetul Public Naţional pentru 2015 prevede în sectorul educaţional din

Romania cheltuieli totale de 8567 milioane lei, sau 7.2% din PIB, se arată într-
un studiu elaborat de Centrul Analatic Expert-Grup.

Domeniul educaţiei este unul dintre domeniile strategice de dezvoltare pe

care urmează a fi pus accentul inclusiv pe parcursul anului curent. Astfel, în
2015 vor continua reformele iniţiate în acest sector, menite să eficientizeze
utilizarea resurselor limitate deocamdată. Perspectivele de reformă sunt incluse
în strategiile sectoriale pe termen mediu şi lung.

Date generale privind domeniul educației din Republica Moldova în 2015

arată în felul următoir:

 3914 instituții de învățământ: din care 150 întreținute direct din BS și

restul din bugetele locale
  618 mii copii, elevi, studenți
 109,7 mii unități de personal, din care 50735 profesori/ pedagogi
 Salariu mediu pe unitate de personal: 3102.4 lei (si 4550 lei pentru
profesori/ pedagogi)
 Cheltuieli totale aprobate 8567 mil. lei, sau 7.2% din PIB

Prezentarea generală a sectorului

Rolul sectorului învăţămîntului constă în asigurarea prestării serviciilor

educaţionale necesare pentru dezvoltarea capitalului uman. Responsabilitatea
elaborării politicilor publice de dezvoltarea sistemului educaţiei şi a Cadrului
bugetar pe termen mediu, precum şi asigurarea realizării acestora îi revine
Ministerului Educaţiei, care este organul central de specialitate al administraţiei
publice care promovează politica de stat în domeniul educaţiei, elaborează şi
implementează strategiile de dezvoltare şi cele de asigurare a calităţii în sfera
educaţiei.
Surse de finanţare şi subprograme

Subprogramele din sectorul educaţiei sunt finanţate din următoarele surse

principale:

 Bugetul de Stat (BS);

 bugetele autorităţilor administrativ teritoriale;
 asistenţa din partea donatorilor.

Sistemul educaţional din Romania trebuie să sporească accesul şi gradul de

participare la educaţie şi formare profesională pe parcursul întregii vieţi, să
asigure relevanţa studiilor pentru viaţă, cetăţenie activă şi succes în carieră, să
dezvolte, să sprijine şi să motiveze cadrele didactice pentru asigurarea educaţiei
de calitate, să proiecteze şi să instituţionalizeze un sistem eficient de evaluare,
monitorizare şi de asigurare a calităţii, să îmbunătăţească managementul
resurselor în educaţie.

Pentru atingerea acestor obiective este necesară realizarea reformelor în

educaţie.
 Figura1: Ponderea cheltuielilor pe subprograme pentru anul 2016

Alte programe in Managementul sectorului

educatie educatie
8% 1%
Inv.superior
8%

învățămîntul profesional Educatia timpurie

tehnic postsecundar 25%
5%

învățămîntul profesional
tehnic secundar
6%
Inv.special
2%
Inv.primar
Inv.liceal 17%
8%

Inv.gimnazial
20%

Ministerul Educaţiei a identificat 16 subprograme de cheltuieli în

educaţie. Cea mai mare parte a mijloacelor financiare planificate pentru 2016
revin subprogramului ”Educație timpurie” – 2 383 792.2 mii lei, urmat de
subprogramele ,,Învățămînt gimnazial’’- 1870339,4 mii lei și cel al
,,Învățămîntului primar’’- 1597856.6 mii. lei.

În figura 1 este prezentată ponderea subprogramelor în bugetul total al

educaţiei. Sumele pentru subprogramele 11-16 sunt indicate împreună şi
contribuie 8 la sută din bugetul total al educaţiei.

Alocațiile bugetare pentru învățămînt sunt destul de mari, deoarece, în

Romania învăţămîntul este unul predominant public. Astfel, pe parcursul anilor
2005-2014, cheltuielile au variat în felul următor:
Figura 2: Evoluţia cheltuielilor pentru educaţie, anii 2005-2014

Cheltuieli pentru învățămînt din bugetul public național

25

20

15

10

0
2005 2010 2011 2012 2013 2014

în % față de total cheltuieli bugetare în % față de PIB

Cheltuielile pentru învăţămînt sunt asigurate din bugetul de stat şi

bugetele unităţilor administrativ - teritoriale. Pentru anii 2016-2018, bugetelor
unităţilor administrativ-teritoriale le vor reveni, corespunzător: 2016 -71,9%,
2017 -73,3%, 2018 – 74,9% din total cheltuieli pentru educaţie.
Provocările şi problemele sectorului

Eficientizarea utilizării mijloacelor bugetare este una din principalele

provocări ale sectorului educaţiei. Actualmente, sectorul dat poate fi calificat ca
fiind unul supradimensionat.

La începutul anului de studii 2014-2015, în Romania au activat 2924 de

instituţii de învăţămînt, cu un contingent de 623143 de copii/elevi/studenţi,
inclusiv: 1440 de instituţii preşcolare (la situaţia 01.01.2014) cu 145296 de
copii, 1347 de instituţii de învăţămînt primar şi secundar general, în care
studiază 341,0 mii de elevi, 61 de instituţii de învăţămînt profesional tehnic
secundar* cu 17508 de elevi, 45 instituţii de învăţămînt profesional tehnic
postsecundar cu 29810 elevi şi 31 de instituţii de învăţămînt superior cu
contingentul de 89529 de studenţi.
 Dinamica numărului de cadre didactice și de elevi in instituțiile de
învățământ primar și secundar general de zi

Pe parcursul anilor 2009-2014, atît numărul de cadre didactice, cît și

numărul de elevi s-a redus semnificativ. Astfel, numărul de elevi s-a diminuat cu
18%, iar numărul cadrelor didactice – cu 16%, în timp ce numărul de elevi la un
cadru didactic în această perioadă de timp a fost stabil și a constituit 11
persoane.

Numărul de cadre didactice și elevi în instituțiile de învățămînt primar și

secundar general de zi, în anii de studii 2009-2010-2014-2015

Prin urmare, se impun în continuare acţiuni referitoare la implementarea

reformei în educaţie, inclusiv prin ajustarea numărului unităţilor de personal şi a
instituţiilor de învăţămînt la numărul în declin al elevilor cuprinşi în procesul
educaţional.

Principalele priorităţi de politică pe termen mediu sunt următoarele:

 eficientizarea utilizării alocaţiilor financiare, îmbunătăţirea bazei tehnico-

materiale, asigurarea unui randament educaţional înalt şi oferirea unei
remunerări adecvate angajaţilor din sectorul educaţiei;
  adaptarea numărului şi tipurilor de grădiniţe şi şcoli la numărul de copii şi
elevi din fiecare localitate, luînd în considerare şi prognozele demografice
existente;
 promovarea educaţiei incluzive pentru antrenarea copiilor cu cerinţe
educaţionale speciale în activităţi cu caracter instructiv-educativ;
 diversificarea şi intensificarea educaţiei extracurriculare;
 reformarea sistemului de instituţii rezidenţiale prin promovarea politicilor
şi programelor de dezinstituţionalizare a copiilor.

Schimbări instituţionale în dinamică, recente şi preconizate

1) Reforma structurală în educație a demarat în anul 2005. Astfel, în perioada

anilor 2005-2014, în temeiul propunerilor autorităţilor publice – locale, în
republică au fost reorganizate 173 de instituţii şi 161 instituţii au încetat
activitatea, inclusiv, în anul 2014 au fost închise 14 și reorganizate 33 de
instituții de învățămînt primar și secundar general.

2) La situația din 30.01.2015, în localitățile din Romania sunt transportați în

total 16971 de elevi, de la toate nivelurile învățămîntului general. Majoritatea
dintre aceștia (14456) sînt transportați cu autobuze școlare proprii, doar 2515 –
cu autobuze arendate. Numărul total de unități de transport deținute în prezent
constituie 274. Totodată, continue să fie arendate 66 de unități de transport.

3) În perioada 2009-2015, au fost reorganizate, prin Hotărîri de Guvern, 15

instituții de învățămînt profesional tehnic (6 școli profesionale și 9 școli de
meserii), dintre care: 5 – în 2010, 3 – în 2012, 6 – în 2014 și 1– în 2015. Temei
pentru reorganizare au constituit lipsa efectivului de elevi, ineficiența financiară
și managementul defectuos în instituțiile din penitenciare (6 instituții, HG nr.
721 din 03 septembrie 2014). În aceste instituții au fost înscriși 822 de elevi, în
40 de grupe și în 5 dintre instituții nu exista nici un elev în momentul
reorganizării.

4) Pe parcursul anilor 2009-2014, atît numărul de cadre didactice, cît și numărul

de elevi s-a redus semnificativ. Astfel, numărul de elevi s-a diminuat cu 18%, iar
numărul cadrele didactice – cu 16%, în timp ce numărul de elevi la un cadru
didactic în această perioadă de timp a fost stabil și a constituit 11 persoane.

5) În anul 2014, în total au fost renovate17 instituții preșcolare,1440 instituții

(100%) dotate cu mobilier, jucării, materiale didactice, cărți pentru copii și 629
grupe preșcolare au fost deschise în cadrul școlilor primare-grădinițe, a
gimnaziilor/liceelor.

6) Au fost instruite circa 9000 de cadre didactice și manageriale în aplicarea

Standardelor de învățare și dezvoltare a copilului de la naștere pînă la 7 ani și
circa 4000 din ele au fost și mentorate la locul de lucru.

7) 8000 de cadre didactice au fost formate în problematica educației incluzive.

8) Au fost integrați în familie 766 de copii (31%), din ei 512 (20,05%)

absolvenți, din instituţiile de tip rezidenţial.

Concluzii

În opinia mea, cheltuielile pentru învăţământ constituie principala ramură

din cadrul cheltuielilor publice cu caracter social-cultural, ocupând un loc
central în acţiunile finanţate de către stat. Acest lucru ne evidenţiază faptul că
rolul învăţământului, ca factor de progres şi civilizaţie a sporit foarte mult,
contribuind de asemenea la dezvoltarea durabilă a economiei.Constatările
referitoare la corelaţia dintre nivelul de dezvoltare a învăţământului şi progresul
econimic şi social, în diferite ţări au convins guvernele despre necesitatea
îmbunătăţirii sistemului de educaţie, ca premisă indispensabilă pentru asigurarea
prosperităţii economice şi ridicarea gradului de civilizaţie.

Totodată, consider că cele patru categorii de factori, şi anume factorii

demografici, economici, politici şi sociali, îndeplinesc un rol foarte important în
delimitarea cheltuielilor publice pentru învăţământ, dar mai ales în influenţa
creşterii acestora. Cu toate acestea factorul demografic exercită cea mai
importantă influenţă, întrucât odată cu creşterea populaţiei unei ţări, va spori şi
populaţia şcolară, numărul de cadre didactice şi odată cu acestea şi
specializările. Factorii economici au şi ei un rol important, pentru că solicită
forţă de muncă calificată, iar acest lucru se poate obţine doar prin suplimentarea
cheltuielilor pentru învăţământ, prin organizarea acestuia, sporirea numărului de
studenţi, pregătirea de cadre didactice.

Aş putea spune că, în ceea ce priveşte eficienţa cheltuielilor pentru

învăţământ, indiferent de nivelul la care se alocă resursele aferente, trebuie
realizat un grad cât mai ridicat de eficienţă economico-socială. Iar cu cât
cheltuielile publice pentru educaţie sporesc, cu atât va creşte şi eficienţa lor,
concretizate în sporirea numărului de cadre didactice calificate, a numărului de
instituţii şcolare, a numărului de elevi şi studenţi şi în cele din urmă a forţei de
muncă calificate.

Prin urmare, afirm că este normal ca cea mai mare parte din resursele
alocate pentru acţiuni social-culturale să fie repartizate pentru învăţământ,
deoarece aportul adus de învăţământ la creşterea economică şi socială este unul
foarte important, fiind necesară adaptarea şi îmbunătăţirea acestui sistem, pe
tipuri de şcoli şi grupe de pregătire generală şi profesională, evitându-se în acest
sens cheltuielile suplimentare privind recalificarea forţei de muncă.