UNIVERSITATEA “OVIDIUS” DIN CONSTANȚA

FACULTATEA DE DREPT ȘI ȘTIINȚE ADMINISTRATIVE

PROGRAMUL DE STUDII UNIVERSITARE DE MASTER DREPT PUBLIC

REFERAT LA DISCIPLINA „FINANTE PUBLICE, BUGETE NATIONALE SI

LOCALE”

TEMA:
CHELTUIELILE LA NIVELUL STATULUI

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC
PROF.UNIV. DR. TRANDAFIR R.A.

MASTERAND:
: COCALEA DIANA-ALEXANDRA

CONSTANȚA
2019
 Cheltuielile publice exprimă raporturi social economice în bani între stat şi membrii societăţii
cu ocazia repartizării resurselor financiare pentru finanţarea obiectivelor sociale, culturale, economice,
politice, administrative ale statului. 1 Cheltuielile publice nu trebuie confundate cu cheltuielile bugetare 2
Politica socială a fiecărui stat urmăreşte asigurarea resurselor financiare publice pentru
îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă a populaţiei.
In America şi Europa a apărut, după cel de-al Doilea Război Mondial, o doctrină politică
denumită “stat-providenţa”. Aceasta este definita ca fiind modul de organizare a unei societăţi care
garantează membrilor săi un maxim de protecţie socială şi securitate economică cu ajutorul unei
redistribuiri a impozitelor şi taxelor încasate. In practică, pentru a se asigura satisfacerea nevoilor
sociale, autorităţile publice şi locale organizează unele acţiuni monitorizate cu ajutorul unor instituţii
publice. Aceste nevoi sociale se referă în principal la învăţământ, cultură, sănătate şi protecţie socială
propriu-zisă.
Cheltuielile publice pentru acţiuni social-culturale sunt cele care asigură în mod gratuit, cu plata
redusă sau sub forma transferurilor băneşti, finanţarea unor servicii destinate educaţiei şi instrucţiei
copiilor şi tinerilor, ridicarea calificării profesionale, asistenţă medicală, ridicarea nivelului cultural,
artistic şi de civilizaţie a membrilor societăţii.
Cheltuielile publice pentru acţiuni social-culturale au un rol economic şi social; evoluţia
acestora este consecinţă a dezvoltării economice a ţării, iar volumul lor este impus de factorul
demografic. Se cunoaşte faptul că în ţările slab dezvoltate se înregistrează un spor demografic, se
menţine o creştere moderată a PIB astfel încât nivelul cheltuielilor social-culturale pe locuitor este
foarte mic sau este în descreştere, iar în ţările dezvoltate efectul este invers.
Cheltuielile pentru acţiuni social-culturale se referă la: cheltuielile pentru învăţământ; pentru
cultură, religie, acţiuni sportive şi de turism; pentru sănătate, pentru securitate socială (asistenţă socială,
alocaţii, pensii şi indemnizaţii, asigurările sociale de stat, ajutor de şomaj), alte cheltuieli social-
culturale.
Repartizarea cheltuielilor pentru acţiuni social-culturale pe elementele de structura menţionate,
se aproba prin Legea bugetului de stat, iar procentul acestora faţă de totalul cheltuielilor diferă de la o
ţară la alta în funcţie de nivelul de dezvoltare a fiecăreia: în cadrul unor ţări dezvoltate din punct de
vedere economic, ponderea cea mai mare o deţin cheltuielile cu securitatea socială (între 32 – 80% din
totalul cheltuielilor pentru acţiuni social-culturale); în cazul unor ţari în curs de dezvoltare ponderea cea
mai mare o deţin cheltuielile publice pentru învăţământ ( circa 49%).
În România, în proiectul Bugetului de stat pentru 2007, din totalul cheltuielilor pentru acţiuni
social-culturale de 23.097,7 mil. lei, pentru învăţământ s-au alocat 8.220,5 mil. lei, reprezentând 35,6
%.
Interdependenta dintre elementele cheltuielilor pentru acţiuni social-culturale este indirect
percepută ca efect în creşterea economică astfel: pe de o parte, creşterea eficienţei învăţământului de
toate gradele însoţită de măsuri adecvate pe linia ameliorării tuturor celorlalte acţiuni social-culturale
are efect asupra creşterii economice, iar, pe de altă parte, efectul agregat al investiţiilor în resursele

1
Dan Moraru, Mihai Nedelescu, Finante publice, Editura Economica, Bucuresti, 2007, pag 25
2
Gheorghe D. Bistriceanu, Gheorghe Popescu, Bugetul de stat al Romaniei, Editura Universitara, Bucuresti,
2007, pag 43
umane conduce la creşterea PIB care, de altfel, constituie baza pentru alocarea unor sume mai mari
pentru acţiunile social-culturale.

Sursele de finanţare ale cheltuielilor pentru acţiuni social-culturale

Sursele de finanţare ale cheltuielilor pentru acţiuni social-culturale, implicit ale cheltuielilor cu
învăţământul pot fi grupate în: publice sau private, interne sau externe Acestea pot fi: fonduri bugetare,
adică de la bugetul de stat şi bugetele locale, cum este şi cazul României; cotizaţii sau contribuţii
suportate de persoane fizice şi juridice şi care alimentează fondurile financiare speciale (fondul de
şomaj, fondurile asigurărilor sociale ş.a.)fonduri proprii ale unităţilor publice şi/sau private folosite
pentru pregătirea profesională a personalului, protecţia muncii ş.a.;fonduri ale organizaţiilor
nonguvernamentale, fără scop lucrativ;resurse financiare externe care pot fi sau nu rambursabile
(PHARE, UE .ş.a.). PHARE a fost accesat şi în România în perioada de după 1994. Un exemplu de
astfel de proiect care a fost acceptat ca fiind exigibil a fost denumit “Dezvoltarea Resurselor umane” şi
a avut ca scop dezvoltarea abilităţilor forţei de muncă şi facilitarea accesului pe piaţa forţei de muncă.
Numai pentru acest proiect au fost alocate 16 milioane de euro, din care 12 milioane de euro din
fonduri ale UE, iar 4 milioane de euro acordate de guvernul României prin bugetul de stat. Obiectul
acestui proiect a fost realizarea de investiţii în sectoarele (localităţile) care se confruntă cu o
restructurare industrială severă, pentru recalificarea, reorientarea forţei de muncă.Aşa cum ţările
dezvoltate îşi revizuiesc strategiile politicilor sociale, aşa şi ţara noastră tinde să subordoneze politicile
sale sociale principiilor eficienţei economice şi mecanismelor pieţei. Se consideră că ajutoarele sociale
directe trebuie să se acorde limitat pentru a nu “incita la nemuncă” sau intervenţia statului în plan social
trebuie să asigure numai compensarea efectelor negative ale concurenţei în acest domeniu.

Factorii ce influenţează cheltuielile pentru învăţământ

învăţământul se dezvoltă în concordanţă cu cerinţele etapelor de dezvoltare economico-socială a

fiecărei ţări şi cu scopul egalizării condiţiilor de instruire şi educare a populaţiei. Creşterea volumului
cheltuielilor publice pentru învăţământ este determinată de mai mulţi factori care acţionează
interdependent:

factori demografici: Creşterea numerică a populaţiei - pe glob a ajuns la 6 miliarde de locuitori - a

condus la creşterea populaţiei şcolare, a cadrelor didactice, determinând creşterea cheltuielilor pentru
învăţământ pe glob.

factori economici: Dezvoltarea economica (De) este rezultatul modernizării şi perfecţionării proceselor
tehnologice, creşterea calităţii forţei de muncă cu studii medii şi superioare. Toate acestea au impus
modernizarea învăţământului, sporirea mijloacelor tehnice, a aparaturii moderne necesare proceselor
instructive şi intensificarea utilizării acestora.

De = creştere PIB = creştere cheltuieli cu învăţământul

factori sociali si politici: Aici ne referim la politica unui guvern privind nivelul învăţământului
obligatoriu, la resursele şi facilităţile acordate atât elevilor şi profesorilor, cât şi instituţiilor de
învăţământ de stat, la eradicarea totală a analfabetismului (în România eradicarea analfabetismului a
ajuns la 97,2% ocupând loc I în rândul ţărilor dezvoltate).
Învăţământul privit ca activitate de educare şi formare profesională, se concretizează în două
forme, strâns legate între ele: mai întâi ca un proces de transmitere - recepţie a informaţiilor şi apoi ca
un proces îndelungat de stocare şi verificare treptată a acestora. Învăţământul apare, astfel, ca un
consumator de venit naţional sau ca un proces investiţional în resurse umane pe termen lung.
Consumurile pentru învăţământ diferă de la o ţară la alta în funcţie de gradul de cuprindere a populaţiei
cu vârsta şcolară în învăţământ, de structura reţelei şcolare, de durata studiilor şi de apariţia unor
condiţii speciale în fiecare ţară.
Rentabilitatea investiţiilor în învăţământ diferă ş ea în funcţie de forma de învăţământ– primar,
gimnazial, liceal, postliceal, universitar, postuniversitar. Teoriile economice şi calculele efectuate pe
termen lung au demonstrat că rentabilitatea investiţiilor în capitalul uman este mai mare decât
rentabilitatea investiţiilor în capitalul real.
Potrivit prevederilor Tratatului de constituire a CE (în continuare ratat) (art.149), Uniunea
Europeană (UE) trebuie să contribuie la dezvoltarea calitativă a educaţiei prin încurajarea cooperării
între statele membre, iar, dacă este necesar, prin sprijinirea şi completarea acţiunilor acestora în vederea
respectării responsabilităţilor pentru conţinutul organizării sistemului educaţional şi asigurării
diversităţii culturale şi lingvistice. De asemenea, U.E. şi statele membre trebuie să accelereze
cooperarea cu alte ţări şi organisme internaţionale competente în domeniul educaţiei, în particular cu
Consiliul Europei.
Pe de altă parte, Uniunea Europeană trebuie să implementeze politica de pregătire profesională
care să asigure sprijinul şi completarea acţiunilor statelor membre, în vederea respectării
responsabilităţilor cu privire la conţinutul şi organizarea sistemului de pregătire profesională (art.150).
In fapt, în martie 2000, Consiliul European a stabilit drept ţintă transformarea Uniunii Europene, la
nivelul anului 2010, în cea mai competitivă şi dinamică economie bazată pe cunoaştere din lume,
capabilă să asigure creşterea economică prin intermediul creării de locuri de muncă numeroase şi mai
bune, precum şi o mai mare coeziune socială. În realizarea acestui deziderat, Consiliul a invitat statele
membre la o reflecţie generală despre obiectivele concrete ale sistemelor educaţionale şi la o creştere
anuală substanţială pe locuitor a investiţiilor în capitalul uman.
Pentru domeniul educaţiei şi pregătirii profesionale, Uniunea Europeană şi statele membre
trebuie să aloce resurse suficiente în realizarea ţintei propuse, impunându-se o orientare şi administrare
riguroasă a fondurilor în sensul obţinerii unui grad ridicat de eficienţă.
Învăţământul superior a rămas, în termeni relativi, progresiv subfinanţat în multe state membre
ale UE. Structura finanţării şi politicile practicate în domeniul învăţământului variază de la un stat la
altul, iar, uneori, chiar în interiorul aceluiaşi stat, de la o regiune la alta. În cadrul sistemului
educaţional al oricărui stat o importanţă deosebită revine şi mecanismelor de finanţare a acestuia şi al
compatibilităţii cu legislaţia în domeniul ajutorului de stat.Astfel, Uniunea Europeană a dezvoltat
instrumente şi programe destinate să contribuie la dezvoltarea şi finanţarea sistemului educaţional şi de
pregătire, care să conducă la atingerea obiectivelor stabilite prin strategia Lisabona.
Toate sursele de finanţare a învăţământului pot fi grupate în două mari categorii, respectiv:
surse publice şi surse private. Sursele publice provin de la autorităţile centrale, regionale şi locale, în
timp ce sursele private provin de la studenţi, gospodării şi organisme neguvernamentale. Importanţa
relativă a fiecărui tip de sursă de finanţare, fie ea publică sau privată, variază semnificativ de la un stat
la altul, mergând de la finanţare totală a educaţiei în ţări precum Danemarca, Finlanda şi Suedia, în
timp ce în multe state membre taxele de studiu sunt suportate de către studenţi.
De asemenea, rolul pe care îl joacă autorităţile regionale în finanţarea sistemului educaţional,
variază de la o ţară la alta. În Irlanda, Olanda, Finlanda, Regatul Unit, Estonia, Letonia, Lituania,
Ungaria, Malta, Slovacia autorităţile regionale nu au nici un rol, spre deosebire de Belgia, Germania şi
Spania, unde autorităţile regionale deţin un rol important în finanţarea sistemului educaţional.
În vederea restructurării şi îmbunătăţirii modalităţilor de finanţare a învăţământului, Statele
membre au iniţiat o serie de acţiuni, legate în mod direct de obiectivele şi priorităţile stabilite prin
politica în domeniu. În general, pentru vechile state membre ale UE nu s-au înregistrat trenduri
semnificative în diversificarea surselor de finanţare cu excepţia doar a câtorva state, de exemplu,
Regatul Unit. Rezultatele studiilor întreprinse reflectă că mai puţin de 15% din mecanismele inovatoare
implementate în Statele membre variază de la creşterea eficienţei sistemului de învăţământ superior la
forme variate de sprijin pentru studenţi. De exemplu, în Olanda, este promovat un sistem de creditare
pe bază de performanţă, prin care asemenea credite pot lua forma de granturi nerambursabile în cazul în
care studentul îşi finalizează cu succes studiile. Acest sistem menţine sursa publică în finanţare,
contribuind în acelaşi timp la creşterea eficienţei în sistemul educaţional. În noile state membre, foste
state comuniste din blocul sovietic, tranziţia de la economia centralizată către economia de piaţă a
presupus, de asemenea, introducerea de reforme radicale în propriile sisteme de învăţământ (de
exemplu, dobândirea autonomiei universitare). În măsurarea iniţiativelor de finanţarea a sistemului
educaţional sunt urmărite, în general, 5 obiective cheie, respectiv:

a) creşterea nivelului absolut al finanţării;

b) diversificarea surselor de venit ale universităţilor;

c) utilizarea adecvată a resurselor (creşterea gradului de eficienţă)

d) asigurarea de surse suplimentare de finanţare pentru cercetarea de excelenţă şi pregătire

profesională, în vederea creşterii atractivităţii internaţionale;

e) acordarea de ajutoare pentru studenţi, sub formă de alocaţii, granturi şi credite.

Cel de-al patrulea obiectiv este de departe cel mai important, reprezentând 29% din totalul obiectivelor,
în timp ce Acest lucru deoarece cheltuielile publice cuprind acele cheltuieli care se efectuează atât de la
bugetul de stat bugetele locale cât şi fondurile speciale fondurile proprii ale companiilor naţionale ale
regiilor autonome şi societăţilor comerciale cu capital de stat în timp ce cheltuielile bugetare cuprind
doar cheltuielile care se finanţează de la bugetul statului şi din bugetele locale de aici denumirea de
cheltuieli bugetare ele fiind doar o parte componentă a cheltuielilor publice. Cheltuielile publice
exprimă transferul de putere de cumpărare din partea statului înfavoarea beneficiarilor de bunuri şi
servicii publice acestea având caracter productiv sauneproductiv. Insă în cea mai mare parte cheltuielile
publice au un caracter neproductiv deoarece exprimă consumul final de produs intern brut.Cheltuiala
publică este utilizată în mai multe accepţiuni dintre care se invocă cel maiadesea sensul juridic şi sensul
economic. In sens juridic acesta fiind sensul mai larg cheltuiala publică semnifică o plată a unei sume
de bani din fonduri publice legată de crearea şi funcţionarea entităţilor publice inclusiv a
întreprinderilor cu capital de stat. In această accepţiune este de remarcat faptul că cheltuielile publice se
realizează într-un cadru juridic dat printr-un complex de entităţi publice cu competenţe şi răspunderi
prestabilite prin reglementări cu privire la angajarea şi efectuarea operaţiunilor de plăţii din resursele
financiare publice ceea ce implică şi aspecte ale gestionării de ansamblu a banului public în
conformitate cu normele legale. obiectivul 2 deţine o pondere de doar 13% din totalul iniţiativelor.

In interpretarea noţiunii de cheltuială publică prezintă un interes deosebit abordarea acesteia de

pe poziţiile distinctive ale concepţiilor clasice şi moderne cu privire la finanţele publice. Aşadar potrivit
concepţiilor clasice cheltuiala publică reprezintă o consumaţiune de valori cu caracter definitiv şi
nerecuperabil. Aceasta afectează în sens negativ marimea produsului naţional şi conduce la o diminuare
a avuţiei naţionale având şi un impact nefavorabilasupra reproducerii capitalului şi prosperiţăţii
naţiunii. Activitatea statului era considerată neproductivă acesta fiind privit doar ca un consumator de
resurse pentru realizarea activităţilor cu caracter public. Cheltuielile publice se cereau a fi reduse la
strictul necesar funcţionării unui stat minimal pentru ca efctul negativ produs de el să fie cât mai redus.

In sens economic însă cheltuiala publică desemnează relaţii şi procese economice derepartiţie a
produsului intern brut concretizate în distribuirea şi utilizarea resurselor financiare pentru realizarea
obiectivelor de interes public la nivel naţional fie la cel al colectivităţilor locale inclusiv al entitaţilor
publice operative înreprinderii instituţii. Această accepţiune cuprinde şi conţinutul de procese
economice de consum public al unor resurse ce se efectuează în legătură directă cu satisfacerea
nevoilor de utilitaţi publice asumate spre a fi finanţate de către stat.3
Eficienţa cheltuielilor publice exprimă o dimensiune optimă a unui raport determinat între
eforturile financiare( consumul de resurse financiare publice ) şi efectele comensurabile sau estimative
obtenabile pe seama obiectivelor finanţate de către stat.4
Abordarea structurii cheltuielilor publice necesită utilizarea mai multor criterii. Astfel
înliteratura şi practica financiară şi statistică a statelor contemporane se folosesc următoarele tipuri de
clasificări:

a)clasificaţia administrativă ce are la bază instituţiile prin care se efectuează cheltuielile publice precum
ministere instituţii publice autonome unităţi administrativ teritoriale fiind utilă deoarece alocaţiile
bugetare se stabilesc pe aceşti beneficiari. de obicei acest criteriu este folosit la repartizarea
cheltuielilor publice pe ordonatorii de credite bugetare.
b) clasificaţia economică ce foloseşte două criterii de grupare: unul conform căruia cheltuielile se
împart în cheltuieli de capital de investiţii şi cheltuieli curente de funcţionare iar celălalt care împarte
cheltuielile în cheltuieli pentru prestarea serviciilor publice şi cheltuieli de transfer.
c) clasificaţia funcţională ce foloseşte drept criterii de grupare a cheltuielilor publice, domeniile de
activitate spre care sunt dirijate resursele băneşti publice incluzând şi alte destinaţii date acestor resurse
cum sunt cele legate de transferuri între diferitele niveluri ale administraţiei publice.
d)clasificaţia financiară,în funcţie de momentul şi de modul în care cheltuielile publice afectează

3
Gheorghe Filip, Finante publice, editura Junimea, Iasi, 2010, pag. 64
4
Tatiana Moştianu, Emilia Câmpeanu, Lucian Tâţu- Finanţe publice, Editura Universitară, Bucure, 2005, pag. 89
resursele financiare ale statului le grupează în cheltuieli definitive, cheltuieli temporare, cheltuieli
virtuale sau posibile. 5

Din punctul meu de vedere cheltuielile pentru învăţământ constituie principala ramură din
cadrul cheltuielilor publice cu caracter social cultural ocupând un loc central în acţiunile finanţate de
către stat. Acest lucru ne evidenţiază faptul că rolul învăţământului ca factor de progres şi civilizaţie a
sporit foarte mult contribuind de asemenea la dezvoltarea durabilă a economiei.
Constatările referitoare la corelaţia dintre nivelul de dezvoltare a învăţământului şi progresul
econimic şi social în diferite ţări au convins guvernele despre necesitatea îmbunătăţirii sistemului de
educaţie ca premisă indispensabilă pentru asigurarea prosperităţii economice şiridicarea gradului de
civilizaţie.
Cele patru categorii de factori şi anume factorii demografici, economici, politici şi sociali
îndeplinesc un rol foarte important în delimitarea cheltuielilor publice pentru învăţământ dar mai ales
în influenţa creşterii acestora. Cu toate acestea factorul demografic exercită cea mai importantă
influenţă, întrucât odată cu creşterea populaţiei unei ţări va spori şi populaţia şcolară, numărul de cadre
didactice şi odată cu acestea şi specializările.Factorii economici au şi ei un rol important pentru că
solicită forţă de muncă calificată iar acest lucru se poate obţine doar prin suplimentarea cheltuielilor
pentru învăţământ prin organizarea acestuia sporirea numărului de studenţi pregătirea de cadre
didactice, în ceea ce priveşte eficienţa cheltuielilor pentru învăţământ indiferent de nivelul la care se
alocă resursele aferente trebuie realizat un grad cât mai ridicat de eficienţă economico-socială, iar cu
cât cheltuielile publice pentru educaţie sporesc cu atât va creşte şi eficienţa lor concretizate în sporirea
numărului de cadre didactice calificate a numărului de instituţii şcolare a numărului de elevi şi studenţi
şi în cele din urmă a forţei de muncă calificate.
Cheltuielile publice pentru sănătate prezintă o tendinţă de creştere datorită unor factori, precum:
creşterea numărului populaţiei, modificarea structurii demografice, accentuarea factorilor de risc,
apariţia unor noi tipuri de îmbolnăviri, creşterea costului prestaţiilor medicale, creşterea duratei medii
de viaţă

-sunt destinate: întreţinerii şi funcţionării instituţiilor sanitare; finanţării unor acţiuni de prevenire a
îmbolnăvirilor, evitare a accidentelor şi de educaţie sanitară; insituţii medicale de stat şi private.
Cheltuielile publice pentru securitate socială cuprind cheltuieli pentru acordarea de ajutoare,
alocaţii, pensii, indemnizaţii unor persoane salariate sau nesalariate (bătrâni, invalizi, handicapaţi,
şomeri, femei, copii, tineri).
Securitatea socială cuprinde un ansamblu de prestaţii care asigură individului şi familiei un
venit minim şi îl protejează în faţa unor evenimente considerate a fi riscuri sociale şi care acţionează
negativ asupra nivelului de trai.Riscurile sociale: Riscuri fizice, care afectează parţial sau total
capacitatea de muncă; Riscuri economice, care împiedică o persoană să exercite o activitate
producătoare de venit – şomajul; Riscuri sociale propriu-zise, care afectează în mod substanţial
veniturile persoanelor – cheltuielile medicale

Mecanismele financiare pentru realizarea securităţii sociale: Plata unor cotizaţii pentru constituirea
fondurilor securităţii sociale;Activitatea de asigurare a securităţii sociale are la bază principiul

5
Iulian Văcărel, Finanţe publice, Ediţia a V a, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 2006
mutualităţii, solidarităţii, echităţii şi asigurării;Universalizarea acordării ajutoarelor sau prestaţiilor
sociale; Existenţa unor instituţii si în sectorul privat care furnizează prestaţii sau servicii
sociale;Existenţa sau nu a unui venit minim garantat.

Finanţarea cheltuielilor pentru securitate socială

Asigurările sociale şi ajutorul de şomaj: contribuţii ale salariaţilor, liber-profesioniştilor şi a patronilor

sau subvenţii din fondurile bugetare

Asistenţa socială: fonduri bugetare, fonduri speciale, donaţii, contribuţii voluntare, resurse de la
organizaţii non-guvernamentale.

Cheltuieli pentru ajutorul de şomaj

Formă de susţinere materială a persoanelor peste o vârstă stabilită legal, care nu exercită o muncă
retribuită sau nu sunt lucrători independenţi.

Se acordă dintr-un fond financiar constitui din contribuţii obligatorii ale salriaţilor şi patronilor, din
subvenţii alocate din fonduri bugetare.

Asigurarea de şomaj: protejează indivizii împotriva pierderii unui anumit nivel al veniturilor şi asigură
o anumită rată de înlocuire a salariului anterior; se finanţează din cotizaţii plătite de salariaţi şi patroni;
se acordă în raport de nivelul salariului avut anterior, de perioada lucrată şi de cea de contribuţie.

Cheltuielile pentru asistenţă socială

Cuprind acţiunile întreprinse de societate pentru ocrotirea şi susţinerea materială a familiilor şi

persoanelor în vârstă şi fără venituri, a săracilor, a persoanelor handicapate, invalizilor, foştilor
combatanţi, a emigranţilor, refugiaţilor, vagabonzilor alocaţii pentru copii, pentru soţia (soţul) care este
singur(ă) şi creşte un copil, bătrâni, persoane defavorizate (invalizi de război, văduve, orfani etc.)

Exemplu, în România distingem următoarele forme:

Alocaţia de stat pentru copii

Alocaţie suplimentară acordată familiilor care au în întreţinere doi sau mai muţi copii

Ajutor socia lunar pentru soţiile de militari în termen acer nu au venituri şi au copii sau sunt invalide

Alocaţie pentru copii nou-născuţi

Alocaţii lunare pentru copii minori daţi în plasament familial

Venitul minim garantat: orientat direct către persoanele aflate în situaţie de sărăcie sau sub ameninţarea
de a deveni sărace şi presupune acordarea lunară a unor ajutoare sociale.
Atragerea şi menţinerea elevilor într-o şcoală depinde şi de cadrele didactice. În evaluarea
performanţelor educaţionale ale elevilor, factorii legaţi de cadrele didactice s-au dovedit a influenţa
semnificativ nivelul acestora: o motivaţie înaltă a cadrelor didactice, o bună structurare a activităţii
şcolare, stabilirea unor relaţii de cooperare între elevi şi cadre didactice conduc la performanţe
educaţionale ridicate. Acelaşi tip de studii atrage însă atenţia că, în ultimii ani, profesia de cadru
didactic nu mai este una solicitată, atrăgătoare, în special pentru tineri. Se vorbeşte, tot mai des, despre
un proces de selecţie negativă la nivelului sistemului de învăţământ: într-unul dintre cele mai
importante sisteme ale societăţii vin cei care nu au reuşit în alt domeniu. 6

6
Lazăr Vlăsceanu, Politici educaţionale, în Politici Sociale. România în context European,
Editura Alternative, Bucureşti, 1997.
BIBLIOGRAFIE :

1. Dan Moraru, Mihai Nedelescu, Finante publice, Editura Economica, Bucuresti, 2007
2. Gheorghe D. Bistriceanu, Gheorghe Popescu, Bugetul de stat al Romaniei, Editura Universitara,
Bucuresti, 2007
3. Gheorghe Filip, Finante publice, editura Junimea, Iasi, 2010
4. Tatiana Moştianu, Emilia Câmpeanu, Lucian Tâţu- Finanţe publice, Editura Universitară,
Bucure, 2005
5. Iulian Văcărel, Finanţe publice, Ediţia a V a, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 2006