Electroterapia

Definitie: Electroterapia studiază utilizarea, acţiunea diverselor forme de

energie electrică asupra organismului uman în scop terapeutic.
Forme de curent electric, folosite terapeutic:
 Continuu (galvanic);
 De joasă frecvenţă;
 De medie frecvenţă;
 De înaltă frecvenţă;
 Energie radiant luminoasă (fototerapia);
 Terapia cu câmp magnetic;
 Laser-ul;

TERAPIA CU AJUTORUL CURENTULUI

CONTINUU (GALVANIC)

Definiţie: Prin curent electric se întelege o deplasarea de sarcini electrice

(electroni) de-a lungul unui conductor.
Curentul galvanic (Galvani-fizician Italian care a studiat curentul
continuu).
Conductorul electric-este corpul prin care poate trece un curent
electric continuu.
Clasificarea conductorilor electrici:
De gradul 1 –sunt reprezentaţi de metale. Prin aceşti conductori
curentul electric trece fară să producă reacţii chimice.
De gradul 2 –sunt reprezentate de soluţiile electrolitice, de acizi, baze
săruri, în care trece curentul electric produce o electroliză.
De gradul 3 –sunt conductori gazoşi prin care curentul electric nu
trece.

1
 Metode de producere a curentului
continuu

Metode chimice –elementul clasic de producere a curentului continuu

prin metoda chimică îl reprezintă pila lui Volta. Pila lui Volta este formată
din 2 plăci metalice (Zn si Cu) care se introduc înrt-un vas cu H2SO4.
Soluţia de H 2SO4 va disocia în ioni de H+ şi radicali SO-2. Aceşti ioni
reacţionează cu ionii de Zn si Cu. Astfel se produce o eliberare de ioni cu
semne diferite ce se acumulează la nivelul electrozilor determinând o
diferenţă de potenţial electric.
Surplusul de electroni negativi de la catod trece printr-un fir metalic la
anod pentru restabilirea echilibrului ionic. Această scurgere intr-un singur
sens constituie curentul continuu.
Metode mecanice –reprezintă transferul energiei mecanice a unui
motor în energie electrică (dinamul) şi convertizorul electric care
transformă curentul alternativ în curent electric continuu prin intermediul
energiei mecanice de rotaţie.
Metode termoelectronice –lămpile sau tuburile electronice şi diode.
Acestea sunt formate dintr-un anod şi un catod reprezentate de spirale.
Sensul deplasări e- este dinspre spirală spre placă.

Propietăţiile fizice ale curentului

continuu

Intensitate si timp. Într-un sistem de axe cartezian, pe axa orizontală

marcăm timpul şi pe cea verticală intensitatea. În funcţie de aceste
variabile, curentul continuu poate fi reprezentat astfel:
Curent continuu:
 Ascendent
Descendent
Variabil
Întrerupt

2
 Care la randul lui poate fi:
 Constant,
 Ascendent,
 Descendent,
 Variabil.

Aparatura pentru folosirea

curentului continuu

Părţile componente sunt:

 Sistem de alimentare de la reţea –format din:
 Ştecher,
 Cordonul,
 Întrerupator.
Dispozitivul de redresare al curentului –format din:
 Convertizor,
 Tub semiconductor.
 Aparat de reglare a intensităţi –format din:
 Potenţiometru,
 Comutatorul pentru forma de current galvanic,
 Aparatul de măsură al intensităţi,
 Miliampermetru.
Sistemul de racordare cu bolnavul-format din:
Borne,
Cabluri,
Electrozi.

3
 Efectele fizico-chimice ale
curentului continuu

Efect termic –reprezintă producerea de caldură la trecerea curentului

printr-un conductor care opune o oarecare rezistenţă mai este numit şi
efectul Lenz Joule. Energia electrică care se transformă în energie calorică
se masoară în jouli, şi este direct proporţională cu rezistenţa conductorului,
cu intensitatea la pătrat şi cu timpul. Caldura produsă se masoară prin
calori.
Q(calori)=R(ohmi)xI(amperi)xT(sec.)x0,24
Efect luminos:
 Conductor
 O anumită rezistenţă supusă curentului electric aflat într-un
anumit mediu gazos sau vid produce lumina.
Efectul termoelectronic –constă în emiterea de electroni la încalzirea
unui filament aflat într-un spaţiu închis.
Efectul magnetic –Curentul continuu determină în jurul conductorului
prin care trece un câmp magnetic ce deviază acul busolei. Fenomenul este
cunoscut şi sub numele de inducţie electromagnetică şi stă la construcţia
electro-motoarelor, aparatelor de tratament si aparatelor de masură.
Electroliza –efectul curentului asupra lichidelor şi în funcţie de
compoziţia lor chimică se numeşte şi disociere electrolitică sunt supuse:
electrolize, acizi, baze si săruri.
Electroforeza –efectul curentului asupra soluţiilor coloidale ce atrag
sarcini electrice pozitive sau negative în funcţie de natura substantelor.
Astfel deplasarea particulelor spre anod se numeste anaforeza şi deplasarea
către catod se numeste catoforeza.

4
 Acţiunile biologice ale
curentului continuu

Din punct de vedere electro-chimic şi al gradului de conductabilitate

chimică, corpul uman este considerat ca un conductor de gradul 2 ( un
electrolit format din săruri dizolvate în mediul lichidian, apa reprezentând
70% din greutatea corpului).
Acest mediu electrolitic este neomogen având grade diferite de
conductibilitate, deci nu poate fi strabătut uniform de curentul electric,
astfel structurile tisulare ale corpului omenesc pot fi:
Gradul I de conductibilitate foarte buni –(sângele, limfa, corpul
vitros, lichidul cefalo-rahidian).
Gradul II buni conductori –(glandele sudoripare, muschii, ţesutul
celular subcutanat, organele interne).
Gradul II rău conductori –(ţesutul nervos, adipos, glandele sebacee si
oasele).
Gradul IV foarte rău conductori –(părul si epiderma)

Aplicarea curentului asupra organismului uman determină:

1. Efecte polare –care se produc la nivelul electrozilor aplicati pe

tesuturi.
2. Efecte interpolare –se petrec în interiorul organismului între cei 2
electrozi.

1. Efecte polare –rezultatul electrolizei cu producerea de acid

clorhidric la anod si o bază la catod.
Aceste efecte depind de calitatea electrodului (forma, dimensiunile,
compoziţia chimică), calitatea curentului şi de proprietăţile organismului
(de starea tegumentului, conductibilitatea ţesutului) şi de reactivitatea
generală a organismului. În cazul supradozării intensităţi curentului
continuu se produc efecte polare extreme (arsuri si necroze).
2. Efectele interpolare –au adevaratul rol terapeutic, determină
modificări fizico-chimice tisulare generate de trecerea curentului continuu.
Costând în:
Procese de electroliză,

5
 Ionoforeză,
Electroosmoză,
Modificări de potenţial de membrană,
Modificari de excitabilitate neuro-musculară,
Efecte termice,
Efecte de inducţie electromagnetice,
Modificări ale compoziţiei chimice ale ţesutului.

Efectele fiziologice ale

curentului continuu

1.Acţiunea curentului continuu asupra fibrelor nervoase sensitive

Receptori senzitivi din tegument înregistrează la aplicarea curentului
continuu o senzaţie de furnicătură ce creşte proporţional cu intensitatea
catre întepaturi fine, la arsură si durere. Dupa cateva sedinţe creşte pragul
sensibilitaţi tactile si dureroase obtinându-se acţiunea analgetică, ea se
produce la polul pozitiv şi se numeşte anelectrotonus. La polul negativ
se produce catelectrotonus--realizat prin depolarizarea şi creşterea
sensibilitaţi în timp ce la anelectrotonus membrana celulară se
hiperpolarizează scăzând excitabilitatea. La intensitaţile mici se produce
catelectrotonus, iar la intensitatile mari se produce anelectrotonusuri, iar la
intensitate medie se produce echilibrarea anelectrotonusului.

2.Acţiunea curentului continuu asupra fibrelor nervoase motorii

Se produce o scădere a pragului de excitaţie a fibrelor motori când
folosim polul negativ ca electrod activ. Creşterea brusca a intensitati
curentului ca şi scăderea intensitaţi curentului determină o contracţie
musculară promptă. Aceasta acţiune este utilizată în tratamentul
musculaturii.

3. Acţiunea curentului asupra sistemului nervos central—Curentul

continuu produce:
Diminuarea reflexelor la aplicarea curentului descendent
Creşterea excitabilitaţi la aplicarea curentului ascendent.
La nivelul organelor de simţ:

6
  Reacţii vizuale –senzaţii luminoase sub formă de puncte,
bastonaşe sau cercuri colorate în galben.
 Reacţii auditive—zgomote în urechi, ameţeli, rotirea capului
spre dreapta sau stânga.
 Reacţiile gustative—un gust metalic corespunzător la polul
negativ, un gust acru la polul pozitiv.

4. Sistemul vegetativ vazomotor

Curentul continuu are o acţiune hiper-emiantă. Iniţial este o scurtă
perioadă de vazoconstricţie urmată de o hiperemie determinată de
vazodilataţie reactivă, astfel se obţine eritem cutanat şi creşterea moderată
a temperaturi cutanate.
Aceste fenomene se produc la nivelul vaselor superficiale cutanate cât
şi la celor musculare profunde şi durează cîteva ore după întreruperea
aplicări. Se realizează astfel o înbunataţire a vascularizaţiei în regiunile de
aplicare a curentului continuu. Circulaţia superficiala creşte sub 500% iar
cea profundă cu 300%. Asfel rezultă rolul biotrofic al curentului continuu
prin înbunatatirea nutriţiei tisulare precum şi acţiunea rezorbtivă a
edemului local.

5. Acţiunea asupra sistemului vegetativ

Sistemul nervos vegetativ reacţionează în constant şi individual în
aplicarea curentului continuu. Regiunea cervicală şi dorsală superioară este
zona specifică pentru influenţarea sistemului nervos vegetativ la aplicarea
curentului continuu şi se numeşte gulerul scerback.

6. Acţiunea asupra sistemului circulator.

Curentul galvanic descendent—accelerează afluxul sancvin din mica
circulaţie spre inima. Aceasta reprezintă circulaţia de întoarcere a sangelui
venos din plamâni si membrele superioare spre inimă, transportă sânge
arterial către postal.
Curentul galvanic ascendent—accelerează circulatia venoasă de la
extremitatea membrelor inferioare şi organele interne către inimă,
favorizează transportul sângelui arterial catre plămani şi extremitaţile
superioare accelerează viteza sângelui venos de la inima la plămani.

7
 Indicaţiile şi contraindicaţiile
curentului continuu

INDICAŢII:
Afecţiuni ale sistemului nervos:
 Nevralgii, nevrite, nervul schiatic, plexul brahial, nervii
intercostali, nevralgii dentare.
 Occipitale.
 Ale femuro-cutanatului.
 Pareze, paralizii(paraliziile flasce ale membrelor de diferite
cauze)
 Afectiuni ale organelor de simţ(otoscreloze, conjunctivite, irite
sclerite)
 Sindroame asteno-nevrotice de suprasolicitare (distonii
neurovegetative)
Afecţiuni ale aparatului locomotor:
 Reumatismele inflamatori şi degenerative (artrite artroze)
 Sechelele post-traumatice.
Afectiuni ale aparatului cardio-vascular:
 Tulburari circulatori periferice (boala Raymaoud, arteritele,
flebitele in faza subacută sau cronică)
 Tulburari vazomotorii cerebrale (în cadrul hipertensiunii
arteriale)
Afectiunii dermatologice:
 Acneea
 Cicatrice cheloidă
 Eczeme
 Hemetoame superficiale
 Ulcere aftome

CONTRAINDICAŢIILE:

8
 Orice afecţiune care produce o leziune a intregrităţii tegumentului,
supuraţiile, alergii de diferite etiologi, unele eczeme, în cazul T.B.C-ului
cutanat, neoplasmelor cutanate în stadii terminale, în stările caseptice.

Modalitaţi de aplicare terapeutică

ale curentului continuu

1.Galvanizarea simplă (cu ajutorul electrozilor sub formă de plăci de

diferite dimensiuni)
2. Baile galvanice
3. Ionoforeza sau ionogalvanizarea

1. Galvanizarea simplă.
Electrozii sunt plăci metalice din plumb laminat de diferite dimensiuni
în funcţie de regiunea de aplicare şi efectele de polaritate.
În mod obişnuit au forme dreptunghiulare cuprinse între 50-800 cm2.
În forme speciale:
 Punctiformi-în forma de ochelari
 Special pentru gulerul scerback
În funcţie de efectele terapeutice putem avea:
Pentru efect analgezic-de dimensiune mica şi pozitiv.

Aplicarea pe diferite regiuni:

 aplicarea transversală - Electrozii sunt asezaţi de o parte şi de
alta a regiunii de tratat.
 aplicare longituninală - Când electrozii sunt plasaţi la distanţă
unul de celalalt.
Este obligatoriu folosirea stratului hidrofil între electrod si tegument
pentru prevenirea arsurilor, care trebuie spălat după fiecare utilizare.
Intensitatea curentului—care este strâns legată de sensibilitatea şi
toleranţa tegumentului, de evoluţia afecţiunii, de marimea electrozilor şi de
durata aplicaţiei. Sensibilitatea tegumentului este variabilă în funcţie de
regiunea anatomică.
Durata—este de aprozimativ 30 de minute.
Numarul si ritmul sedinţelor—este variabil cu diagnosticul. În general
se folosesc 8-10 sedinţe în afectiuni acute şi 12-20 sedinţe în afecţiuni
cronice.

9
 Poziţia bolnavului—în timpul sedinţei trebuie să fie în cea antalgică şi
depinde si de funcţia regiuni tratate.

2. Băile galvanice:
Sunt indicate pentru tratarea unor regiuni întinse sau chiar a intregului
corp. În această modalitate se combină atât acţiunea curentului continuu cât
şi efectul termic al apei, fiind mijlocitoare între electrod şi tegument.
Densitatea curentului—este redusă micşorându-se riscul de arsură la
intensitatea aplicată.
Baile galvanice se înpart în:
 Partiale sau 4-celulare
 Generale sau stenger.
Băile parţiale.
Sunt alcatuite din: 4 cadiţe de porţelan conectate la electrozi au
reprezentare pe un tablou de comandă.
4-celulare sunt 2 pentru membrele superioare şi 2 pentru membrele
inferioare.
De pe tabloul de comandă putem realiza combonaţi diferite ale
electrozilor în funcţie de efectele urmărite.
ex: pozitiv pentru membrele superioare si negativ la membrele
inferioare rezulta curentul descendent.
Indicaţiile băilor parţiale:
 Nevralgii,
 Atralgi,
 Mialgi,
 Paraliziile flasce,
 Tulburari circulatorii.
Durata unei sedinţe—este între 10-30 min. Şi ritmul de aplicare este
zilnic sau la 2 zile.
Numarul de şedinţe—este de 10-15 sedinţe.
Băile generale.
Sunt formate dintr-o cadă prevazută cu 8 electrozi fixaţi în pereţi căzi.
Sensul curentului—este dirijat de la un panou de comandă în multiple
variante:
 Descendent
 Ascendent
 Transversal
 Sau chiar în diagonală.

10
Intensitatea curentului—este mai mare decât cea de la baile parţiale .
Durata—15-30 min. Ritmul una la 2-3 zile totalizând 6-12 sedinţe.
Acţiunea: se bazeză pe efectul termomecanic al apei, pe efectul curnetului
continuu cât şi pe efectul chimic când se foloseşte ionizarea.

3.Ionizarea.
Reprezintă procedura prin care introducem în organism cu ajutorul
curentului continuu diferite substanţe medicamentoase care au o acţiune
farmacologică.
Sinonime la ionizare:
 Ionoterapia,
 Ionoforeza,
 Galvanoterapia,
 Electoionoterapia,
Principiul general al ionizari: se bazează pe disocierea electrolitică a
diverselor substanţe medicamentoase şi transportarea anionilor (-)şi a
cationilor (+) spre electrozi de semn contrar încărcările lor electrice.
Cu soluţia conţinând ionul medicamentos se înbibă stratul hidrofil de
sub electrodul activ. De aici acesta migrează prin tegumentul intact prin
orificiile glandelor sudoripare şi sebacee spre polul opus ajungând în
interiorul organismului de unde sunt preluaţi de reţeaua limfatică şi
circulaţia sancvină superficială, ajugând în circulaţia generală.
Dovada pătrunderii în organism a ionilor terapeutici este regasirea lor
în urină.
Ioni uşori migrează mai rapid, iar ioni grei migrează mai încet.
Substanţele cu greutate moleculară foarte mare nu se pot disocia,
rămânând în tegument dar fară să-l străbată.
Ionizarea depinde de:
 Greutatea anatomică a ionilor;
 Cantitatea şi concentraţia lor în soluţie;
 Puritatea soluţiei utilizate (apa distilată);
 Intensitatea curentului—cu cât intensitatea este mai mare,
cantitatea de ioni transportaţi este mai mare.
 Mărimea electrozilor.
Durata proceduri—este de aproximativ 30 min.
La efectul farmaco-dinamic al soluţiei medicamentoase se adaugă şi
efectul analgezic al curentului continuu.
Particularitaţi de acţiune ale ionoforezei:

11
  Efect local
 Efect de depozit—realizat de acumularea substanţelor
farmacologice introduse la nivelul electozilor.
 Efectul de patrunderepâna la stratul cutanat profund—are o
actiune reflexă cutii viscerale la nivelul dermatoamelor.
Este posibilă dozarea precisă a substanţelor medicamentoase aplicate.
Se pot obţine efecte bune cu cantitaţi foarte mici de substanţe
medicamentoase evitându-se tractul gastro-intestinal.
Inconvenientele ionizari:
Din componenţa bipolară a medicamentului acţioneză numai acea
componentă influenţată de semnul polului respectiv. Viteza de migrare a
ionilor este diferită.

Tehnica de aplicare.
Diferenţa dintre ionizare si galvanizarea simplă constă numai în
înbibarea stratului hidrofil in soluţie medicamentoasă in loc de apă.
Pentru eficienţă maximă polul activ trebuie să fie mai mic decât cel
pasiv
Polul activ-este dependent de încarcarea electrică a soluţiei
medicamentoase şi anume:
Substanţe încarcate pozitiv se vor pune la polul pozitiv şi se numesc
cationi.
Substanţe încarcate negativ se vor pune la polul negativ şi se numesc
anioni.
ex: la anod aplicam metale cum ar fi: Li, Cu, Zn, Ca radicalii
metalelor, diferiţi alcaloizi: histamină, cocaină, stricmină, morfină,
atropină, pilocarpină. La catod vom pune: halogen, clor, brom, iod radicali
acizi.
Soluţiile folosite se fac de preferintă cu apă distilată.
Concentraţia in ioni trebuie să fie cât mai mică pentru că disociaţia
electolitică este cu atât mai puternică cu cât soluţia este mai diluată.

Indicatii:
 Sindroame neuroastenice
 Insomniile
 Spasmofilia
 Sindroame migrenoase.
Ex: Calciu este utilizat ca sedativ al sistemului nervos în migrene,
spasmofilie.

12
 Magneziu în migrene vasculare, status post accident vascular cerebral.

CURENŢII DE JOASĂ FRECVENŢĂ

Vor avea frecvenţa cuprinsă între 500 impulsuri/sec.-5 impulsuri/min.
Curenţi de joasă frecventă se obţin prin întreruperea curentului
continuu cu ajutorul unor metode de reglare manuală sau electrică
obţinându-se inpulsuri electrice ce se succed ritmic având în general un
efect excitator.
Aceste inpulsuri pot fi:
 Singulare,
 Sau în serie
În general curenţi cu impulsuri de joasă frecvenţă se caracterizează
prin:
1. Forma şi amplitudinea inpulsului;
2. Prin frecvenţa inpulsurilor;
3. Durata inpulsurilor;
4. Durata pauzei dintre inpulsuri;

1. Din punct de vedere al formei inpulsurile pot fi:

 Dreptunghiulare,
 Triunghiulare,
 Trapezoidale,
 Sinusoidale,
 Derivate din cele de mai sus.
Din curentul cu impulsuri dreptunghiulare se pot obţine formele
derivate prin:
 Modificarea platoului superior sau inferior;
 Prin creşterea sau descreşterea intensitaţi;
 Variaţia duratei inpulsului şi a pauzei

a) Inpulsul dreptunghiular—se caracterizează prin:

 Frontul ascendent-care este perpendicular pe linia izoelectrică,

13
  Platoul orizontal-care este paralel cu linia izoelectrică
 Frontul descendent-care este perpendicular pe linia
izoelectrică
Frontul ascendent-corespunde creşteri bruste a intensităţi curentului.
Frontul descendent-corespunde scăderi bruste a intensităţi curentului.
b) Inpulsurile triunghiulare—se caracterizează prin:

 Anularea platoului,
 Fronturile ascendente,
 Fronturile descendente,
Pot avea o durată mai mare sau mai mică formân un unghi mai mare
sau mai mic faţă de linia orizontală a timpului.
Cu cât durata impulsului este mai lungă, cu atât panta este mai plină.
Cu cât durata inpulsului este mai scurtă, panta este mai abruptă.

c) Inpulsurile trapezoidale—rezultă din combinarea impulsurilor

triunghiulare şi dreptunghiulare. Pantele ascendente şi descendente pot fi
mai line line sau abrupte, liniare sau curbe.

d) Inpulsurile sinusoidale—pot avea panta ascendentă de formă

convexă putând corespunde unei funcţi matematice exponenţiale.

Curentul faradic
Este obţinut din curentul continuu cu ajutorul unui inductor şi este
format dintr-o curbă neregulată în care undele pozitive cu valori crescute
alternează cu unde negative.
Curenţi de joasă frecvenţă cu impulsuri sunt folosiţi in terapie pentru:
1.Electrostimularea musculaturi striate normoinervate.
2.Electrostimularea musculaturii total denervate.

1. Electrostimularea musculaturii striate normoinervate.

Folosirea acestor curenţi cu impulsuri realizează o adevărată electro-
gimnastică musculară.
Se bazeză pe acţiunea de excitare a impulsurilor electrice asupra
substraturilor excitabile: muschii şi fibrele nervoase.
Se realizează printr-o descărcare electrică a membranelor celulare
numită şi depolarizare.

14
 Musculatura striată, scheletică normal inervată-răspunde la impulsuri
cu durată relativ scurtă şi frecvenţă relativ rapidă in jur de 30Hz.
Efectul de contracţie-se obşine la o durată de 0,1-5 mili sec. şi
frecvenţa de 40Hz.
Această acţiune tetanizantă sau de contracţie maximă se menţine atâta
timp cât curentul străbate muşchiul.

Sunt folosite în general următoarele forme de curent:

 Curenţi dreptunghiulari mici,
 Trenurile de impulsuri,
 Curenţi modulaţi de lungă perioadă,
 Curenţi faradici,
 Curenţi neofaradici,
au frecvenţa de 50Hz durata de un impuls este de 1min. şi pauza dintre
impulsuri de 19 mili sec.
Efectele fiziologice-sunt:
 Excitator,
 Vazomotor producând o vazodilataţie prelungită.
 Trofic,
 Antialgic,
 Revulsiv în cazul unei vazodilataţi maxime

2. Electrostimularea musculaturi total denervată

În acest caz se obţine un răspuns selectiv la stimularea prin impulsuri
exponenţiale de lungă durată cu panta de creştere lentă sau foarte lentă.
Folosirea excitari selective cu astfel de impulsuri poate duce la
obţinerea capacităţi de contracţie musculară.
Forme de curenţi ce pot fi folosiţi:
 Curenţi cu inpulsuri trapezoidale-sunt folosiţi în stimularea
diferitelor grupe musculare .
 Curenţi cu inpulsuri triunghiulare-cu fronturile de creştere
liniare sau exponentiale.
 Electrostimularea –previne instalarea atrofiei musculare.
Nu este o metodă de recuperare în sine ci pregăteşte iniţierea kineto-
terapiei recuperatorie.
Tratamentul- cu aceşti curenţi trebuie instituit precoce la 7-10 zile de
la denervare.

15
 Curenţii diadinamici
Sunt derivaţi din curentul sinusoidal de 50Hz care a suferit o serie de
modificări.
Cu ajutorul unei lămpi redresoare se obţine mularea fazei negative
ceea ce determină formarea unui curent de 50Hz ½ sinusoidal.
Din aceasta cu ajutorul unei duble diode se obţine un curent de 100Hz
½ sinusoidal.
Ambele forme de curent menţionate trec din categoria curenţilor
alternativi în categoria curenţilor cu impulsuri, deoarece nu mai au fază
negativă.
Forma acestor inpulsuri pozitive-este curbă ½ sinusoidal cu o durată
de 0,01 sec.
La curentul cu impulsuri de 50Hz intervin şi pauze de 0,01 sec. În timp
ce la cel de 100Hz impulsurile se succed fără nici o pauză nefiind un curent
alternativ.
Semnul curentului-se menţine tot timpul pozitiv ceea ce variază, fiind
doar intensitatea care creşte în mod ritmic de la 0 la o valoare maximă si
apoi descrie o curbă simetrică cu cea a valorilor ascendente ajungând din
nou la valoarea 0.
Aceste impulsuri se repetă de 50 sau 100 de ori/sec., frecvenţele fiind
constante neputându-se modifica.
În funcţie de felul in care se pot combina diversele posibilităţi de
succesiune şi de modulare a inpulsurilor descrise se pot obţine urmatoarele
feluri de curenţi diadinamici:

1.Monofazat fix.
Este o formă asemanatoare cu cea a curenţilor sinusoidali, panta
ascendentă este la fel ca la curentul sinusoidal dar panta descendentă nu
cade simetric ci ea descrie o curbă lentă exponenţială, ajungând la 0 în timp
dublu fată de curentul ½ sinusoidal acoperind astfel si perioada de pauză
ajungând la valoarea 0 la baza impulsului urmator.
Durata unui impuls-este astfel de 20 mili sec. iar pauză nu există.
Intensitatea vârfului impulsului este constant aceiaşi.

2.Difazatul fix
Rezultă din suprapunerea a 2 curenţi monofazaţi cu un decalaj de
jumătate de perioadă.

16
 Vârfurile impulsurilor sunt asemănătoare, însă intensitatea nu mai
ajinge la 0 ea rămânând la un anumit nivel; astfel reziltă o curbă
asemănătoare cu cea a unui curent continuu peste care se suprapun 100 de
impulsuri de formă ½ sinusoidală.

3.Scurta perioadă
La intervale regulate de 1 sec. se alterneză brusc monofazatul de 50
impulsuri/sec. cu difazatul de 100 impulsuri /sec.
Se poate creşte durata perioadelor de impulsuri de la 1 la 10 sec.

4.Lunga perioadă
Este o formă specială de suprapunere a 2 curenţi de 50 impulsuri/sec.
Un curent monofazat fiz de 50 impulsuri-peste care, cu un decalaj de ½
perioadă se adaugă in mod lent (modulat) tot un curent de 50 impulsuri
modulat.
Din această suprapunere rezultă un curent asemănător cu cel difazat.
Durata modulaţiei de creştere a fazei a-2-a este de 0,5 sec., durata
perioadei constante (platoul) este variabilă între 1 şi 7 sec.
Descreşterea este de 1,5 sec. alternantă între monofazat şi difazat se
face între 3 şi 10 sec.

5.Ritmul sincopat
Alternează la intervale de 1 sec. monofazatul cu pauze de aceiaşi
durată.

Principalele efecte ale curentului

diadinamic
1. Analgetic-difazatul şi perioada lungă
2. Hiperemiantă-difazatul, perioada lungă şi perioada scurtă
3. Dinamogeneza-monofazatul cu 50Hz cu o intensitate la valoarea
prag.

Monofazatul-efect excitator, creşte tonusul muscular, acţionează ca un

adevărat masaj profund electric, evidenţiază zonele dureroase din cadrul
neuromialgiilor reflexe. Acţioneză vazoconstrictor şi tonifică pereţi
arteriali.
Difazatul-are acţiunea cea mai antialgică-ridică pragul sensibilităţi
dureroase. Îmbunătaţirea circulaţiei arteriale prin inhibarea simpaticului.

17
Este indicat ca formă introductivă în celălalte aplicaţi analgetice.
Perioada scurtă-are un efect excitator tonicizant, acţionează ca un
masaj profund mai intens, are o acţiune vazoconstrictoare de unde reiese
rolul rezorbtiv cu acţiune rapidă asupra hematoamelor şi a edemelor post-
traumatice sau din staza periferică.
Perioada lungă-are un efect puternic analgezic şi miorelaxant, acest
efect este persistent timp mai îndelungat, are deasemenea un efect
anticongestiv. Este indicat în stărişle dureroase profunde şi persistente.
Ritmul sincopat-are un efect excitomotor pronunţat de unde rezultă
acţiunea sa de gimnastică musculară importantă. Este indicat în atoni
musculare postoperatori cu musculatură normo-inervată.

Indicaţiile
A. Afectiuni ale aparatului locomotor:
1.Stările posttraumatice-concluziile, entorsele, luxaţi recente
folosim difazatul şi apoi perioada scurtă.
2.Întinderile musculare.
3.În diferite redori articulare-incepem cu difazatul apoi
continuăm cu perioada scurtă şi terminăm cu perioada lungă. Aici fac
excepţie fracturile sau rupturile ligamentare sau musculare.
B. Afecţiunile reumaticce: Artroze, artrite, în diferite mialgii, în
manifestări articulare (epicondilitele, entezite), în diferite periartrite,
nevralgi cervico-brahiale sau sciatice.
Începem cu difazatul continuăm cu perioada scurtă şi terminăm cu
perioada lungă.
C. Tulburări circulatori periferice: Boala Raynoud, în arteriopatiile
obliterante, varicele, stări după degerături şi arsuri.
D. Aplicaţiile segmentare: Pe zonele reflexe cu patologie
neurovegetativă
În colecistopatie, în migrene, în ulcer.

Modalităţi de aplicare a
curenţilor diadinamici
Aplicaţiile se fac:
1. Aplicarea direct pe punctele dureroase: Se folosesc electrozi de
plumbmici rotunzi sau chiar punctiformi.

18
 Electrodul negativ-este asezat direct pe locul dureros
Electrodul pozitiv-este asezat la 2-3 cm. distanţă.
2. Aplicarea transversală: O folosim la nivelul articulaţiilor mari, a
zonelor musculare ale membrelor sau trunchiului. Aici folosim electrozi
plaţi, cu mărimi diferite, corespunzătoare regiuni de tratat. Electrozii sunt
egali între ei.
3.Aplicarea longitudinală: Se foloseşte de-a-lungul unui nerv periferic.
Electrodul pozitiv-este mai mare iar,
Elctrodul negativ-este mai mic şi se asează pe locul dureros.
4. Aplicarea paravertebrală: Pentru rădăcinile nervoase, putem avea în
acest caz atât aplicarea transversală cât şi o aplicare paralelă cu colana. Se
folosesc electrozi plaţi cu:
Electrodul negativ-asezat pe locul dureros,
Electrodul pozitiv-fiind egal ca mărime.
5. Aplicarea gangliotropă: Se foloseşte la nivelul ganglionilor
vegetativi. Folosim electrozi mici, punctiformi:
Electrodul negativ-fiind situat la nivelul ganglionului respectiv.
6. Aplicaţia mioenergetică: Aceasta urmăreşte tonicizarea
musculaturi normoinervate.
Electrodul pozitiv-este mare, este indiferent şi se aşează la locul de
emergenţă a nervului motor.
Electrodul negativ-este punctiform şi se aşează la nivelul plăci
neuromotori.

Tehnica de aplicare a curentului

diadinamic

În primul rând trebuie să avem:

1. Aparatul generator de curent diadinamic-care este format din:
 Sistem de alimentare (priză, ştecher, cablu)
 Sistem de redresare şi modulare (dioda, lămpile)
Pe tabloul aparatului avem:
 Un potenţiometru
 Un comutator-pentru diferitele formele ale curentului
diadinamic.
 Osciloscop-prin care vizualizăm formele curentului diadinamic.
 Comutator-pentru schimbarea polarităţi
 Ceasul

19
  Miliampermentru-pentru măsurarea intensitaţi.
 Sistemul de racordare cu bolnavul (cabluri şi 2 electrozi)
2. Pacientul-trebuie să fie aşezat comod pe o canapea de lemn ţi cu
regiunea de tratat descoperită şi la îndemână.
Electrozi-sunt aşezaţi pe zona durerosă prin intermediul compreselor
hidrofile.
Se începe cu difazatul fix totdeauna intensitatea să nu atingă pragul
dureros (valoarea minimă a intensităţi care produce o contracţie musculară)
şi creştem treptat intensitatea datorită instalări fenomenului de acomodare.
În general durata proceduri este de 4-8 min. dacă depăşim această
duratăse diminuă eficacitatea analgetică.
Dacă avem mai multe regiuni dureroase ce impun aplicarea proceduri,
durata acesteia trebuie scăzută cu câte 1min. la fiecare nouă procedură în
cursul aceleaşi sedinţe.
În cazul acţiunilor vasculotrope şi neurotrofe se poate menţine o durată
mai indelungată de 20-30min.
Ritmul sedinţelor-este determinat de stadiul afecţiuni dacă intensitatea
dureri este mare aplicăm de 2 ori pe zi, dacă este mai mică 1 procedură pe
zi.
Numărul şedinţelor-pentru acţiune analgetică sunt utile 8-10 sedinţe
consecutive eventual cu o pauză de 7-10 zile după care se reiau.
În scop dinamogen putem folosi peste 10 sedinţe.

Alte forme de curenţi de joasă frecvenţă

cu acţiune antialgică

1. Curentul faradic şi neofaradic

2. Curentul trabert
3. Curenţii stohastici
4. Electropunctura
5.T.E.N.S (stimularea electrică nervoasă transcutanată).

Curentul faradic şi neofaradic

20
 Curentul faradic-este reprezentat printr-o curbă neregulată în care
denivelările cu valori negative mici alternează cu creşteri mari şi bruşte ale
valorilor pozitive.
Curentul faradic se obţine din curentul continuu, transformarea
realizându-se cu ajutorulunei bobine de inducţie. Această bobină constă din
2 bobine:
 Primară-care este de dimensiuni mici numită inductor şi este
formată dintr-un miezde fier pe care sunt înfăşurate spire groase dar în
număr mic.
 Secundară-care este mai mare şi în care pătrunde bobina primară.
Diferenţele intensităţilor pozitive şi negative sunt date de inegalitatea
dintre vitezele de întrerupere şi de inchidere a circuitului.
Dezavantajele curentului faradic:
 Imposibilitatea dozări intensităţi curentului
 Neregularitatea impulsurilor
 Manevrarea rudimentară a aparatelor de obţinere a acestui
curent.
Astfel sa creat o nouă formă de curent numit neofaradic.
Caracteristicile curentului neofaradic:
1. Nu se mai produc trecerile bruşte de la valori pozitive la cele
negative.
2. Intensitatea poate fi reglată cu precizie.
3. Frecvenţa este de 50Hz, durata impulsurilor este de 1 min., durata
pauzei este de 19 ms.

Principalele efecte:
1. Efectul analgetic
2. Efectul excitomotor
3. Efectul vazomotor
a) vazoconstructor-când durata este scurtă
b)vazodilatator-când durata este lungă
4. Efectul trofic
5. Efectul rezorbtiv

Indicaţii:
 În afecţiuni musculare ale aparatului locomotor
 În afecţiuni ale sistemului nervos periferic.
Contraindicaţiile:

21
  În paralizia spastică
 În orice spasme şi contracţii musculare
 În atrofi musculare cu degenerescenţă
 În atrofi musculare însoţite de hipersensibilitate
Caracteristici: impulsurile triunghiulare.

Curenţii träbet
CurenŢii dreptunghiulari care realizeazăun adevărat masaj cu
impulsuri excitabile obţinându-se astfel un puternic efect analgezic şi
hiperemiant.
Curenţii stohastici
Se caracterizează prin prezenţa unor stimuli neregulaţi ce reduc
reacţiile de adaptare sau de obisnuinţă crescând astfel efectul analgezic
prin ridicarea pragului dureros.
Electropunctura
Face parte din metodele de reflexoterapie acţionând pe punctele
dureroase reflexe.
T.E.N.S.
Foloseşte curenţi cu impulsuri dreptunghiulare de joasă frecvenţă care
sunt furnizaţi de aparate mici alimentate la bateri sau la priză. Frecvenţa
este 15-500Hz, durata impulsurilor 0,05-0,5ms. Folosesc electrozi mari
aţezaţi în dreptul punctelor dureroase.

Elemente de fiziologie generală ale

electroterapiei şi electrodiagnosticului

Iritabilitatea-reprezintă capacitatea celulelor vi de a reacţiona la un

anumit stimul.
Excitabilitatea-reprezintă transmiterea mai departe a stimulului de
către celulele şi fibrele nervoase, aceasta este o reacţie secundară a
ţesuturilor.
Pentru a declanşa o excitaţie stimulul trebuie să aibă:
 Intensitate minimă precisă numită şi intensitate prag.
 Un timp minim pentru provocarea excitaţiei.

22
 Stimuli cu valoare peste prag determină o reacţie care se propagă ca
undă de excitaţie ce poate fi măsurată la distanţă de locul de excitaţie.
Stimulul cu valoarea sub prag are o acţiune limitată locală.
Intensitatea cu valoare peste prag a stimuluilui nu duce la o creştere a
raspunsului ceea ce reprezintă legea totul sau nimic dar această lege este
valabilă numai pentru reacţia unei singure celule.
Dacă stimulii electrici excită mai multe sau mai putine celule după
valoarea intensităţi şi suprafaţa stimulată, atunci se produce contracţie
musculară mai puternică sau mai slabă.

Potenţialul de membrană de repaus

În repaus procesele chimice ţi fizice din membrana celulară se află
într-o stare de echilibru.
Stimularea-produce o transformare periodică a stări de echilibru
determinând o serie de procese fizice şi chimice.
La nivelul membranei celulare Na+ şi K+ sunt repartizaţi în
concentraţii diferite de o parte ţi de alta a membranei.
Na+: -în exterior avem 145mEq/l
-în interior avem 12mEq/l şi avem un raport de aproximativ 12:1.
+
K : -la exterior-4mEq/l
-în interior-155mEq/l şi avem un raport de aproximativ 1:38.
Prin mecanism de pompă care este consumatoare de energie, rolul
principal avându-l ionul Na+ se realizează un transfer ionic şi anume:
Na poate fi expulzat extracelular, K pătrunde intracelular printr-un
transpot pasiv.
Reţinerea concentraţiei mai mari de K în interiorul celulei se datoreşte
unui potenţial de aproximativ 85 mV intracelular întreţinut de pompa de
Na
Datorită diferenţei de concentrţie a celor 2 ioni de la nivelul
membranei celulare aflate în repaus se realizează o diferenţă de tensiune
numită potenţial de membrană sau de repaus.
Direcţia de polarizare a membranei celulare este pozitivă în exterior ţi
negativă în interior.

Potenţialul de acţiune a membrană

1.Depolarizarea.

23
 Variaţiile potenţialului de membrană din cursul excitaţiei prin diferiţi
agenţi chimici şi fizici reprezintă potenţialul de acţiune.
Membrana celulară stimulată devine permeabilă pentru Na
declanşându-se un flux ionic dinspre exterior spre interior.
Curentul de intrare a ionului de Na atingând intensitatea curentului de
ieşire a K.
În depolarizare prin creşterea permeabilităţi membranei celulare
stimulate pentrul ionul de Na partea externă devine negativă, iar partea
internă devine pozitivă.
Stimulul prag sau de excitaţie reduce potenţialul de repaus cu 15-
20mV ceea ce determină un potenţil critic de aproximativ 65mV ce
determină declanşarea potenţialului de acţiune.
Intensitatea minimă necesară declanşări excitaţiei pentru pragul de
curent continuu se numeşte reobază.

2.Repolarizarea.
Reprezintă iniţierea proceselor de revenire la potenţialul de membrană.
Se produce astfel:
 Inactivitatea transportului ionului Na spre interiorul celulei, cu
reducerea bruscă a conductanţei membranei pentru Na+ şi revenirea
fluxului la valoarea de repaus.
 Concomitent creşte permeabilitatea membranei celulare pentru K+
care iese din celulă cu un flux crescut în intensitate ceea ce duce la
restabilirea valori de repaus.
 Modificările de potenţial care au loc în timpul depolarizări şi
repolarizări reprezintă de fapt adevăratul potenţial de membran

3.Restituţia
Începe odată cu încheierea procesului de repolarizare a membranei
celulare.
Cu ajutorul pompei active Na-K, Na excedentar iese din celulă iar K
intră în celulă până la atingerea potenţialului de repaus de aproximativ
85mV.
În timpul depolarizări membrana este incapabilă să mai reacţioneze la
alt stimul reprezentând perioada refractară absolută (pragul stimulului este
foarte ridicat şi nu mai poate fi depăşit).
După depolarizare se instalează perioada refractară relativă ce permite
ca o excitaţie locală cu intensitate scăzută să poată declanşa un nou
potenţial de acţiune.

24
 Electrotonusul

Reprezintă modificările caracteristice fizice şi fiziologice produse în

timpul procesului de excitaţie fiind determinat de sensul curentului astfel:
 La polul negativ-vom avea catelectrotonus
 La polul pozitiv-vom avea anelectrotonus.

1.Catelectrotonus
Se produce la închiderea circuitului. Creşterea excitabilităţi tisulare la
catod este datorată depolarizări prin sarcinile negative ale electrodului.
Excitantul minim necesar produceri stimulări acţionează la o
intensitate minimă.
Într-o depolarizare extremă şi de durată se produce:

 Blocajul depolarizări sau

 Blocajul de oboseală sau
 Depresie catodică.

2.Anelectrotonus.
Se produce la întreruperea circuitului şi se realizează o scădere a
excitabilităţi tisulare, se obţine un efect hiperpolarizant, adică creşterea
sarcinilor pozitive la exteriorul membranei, ceea ce determină o îngreunare
a apariţiei excitaţiei.
Într-un anelectrotonus puternic se produce abolirea excitabilităţi sau
blocajul anotic de hiperpolarizare.

Electrodiagnosticul

Prin electrodiagnostic înţelegem ansamblul metodelor de diagnostic

bazate pe utilizarea curenţilor electrici.
Există 2 metode de electrodiagnostic:
1. Electrodiagnostic prin stimulare-care se bazează pe răspunsurile
date de organism la diverşi stimuli electrici.
2. Electrodiagnostic prin detecţie-ce reprezintă detectarea şi studierea
curenţilor electrici produşi de ţesuturi.

25
 Ex. Electrocardiograma (E.K.G), electroencefalograma (E.E.G),
electromiograma (E.M.G).

Principiile electrodiagnosticului prin stimularea

cu curent galvano-faradic

Excitarea cu impulsuri a unui nerv sau a unui muşchi sănătos produce

o contracţie musculară bruscă numită şi secusă musculară.

a) Dacă nervul este secţionat total:

Excitarea capătului periferic al nervului cu un curent continuu sau
faradic nu produce nici un răspuns.
Dacă excităm direct muşchiul nu mai răspunde la excitaţia faradică în
schimb răspunde la excitaţia galvanică printr-o contracţie lentă.
Aceasta este mai vizibilă dacă asezăm electrozi la cele 2 capete ale
muschiului. Aceasta se numeste degenereşcenţă totală.
b) Dacă nervul este secţionat parţial:
Excitabilitatea nervului este păstrată pentru curent galvanic sau faradic,
dar contracţia musculară obţinută este diminuată ca amplitudine.
Curentul faradic determină un răspuns brusc, curentul galvanic
determină un răspuns global heterogen:
 Fibrele denervate musculare-vor da o contracţie lentă cu un prag
de excitaţie mai scăzut.
 Fibrele musculare sănătoase-vor reacţiona brusc sub forma secusei
musculare.
Astfel la o mai mică intensitate a curentului galvanic obţinem numai o
contracţie mică numită şi reacţie de degenereşcenţă parţială.
Dacă excităm un muşchi la pragul de excitaţie obţinem o contracţie
corespunzătoare valori prag.
Mărind această intensitate de 2-3 ori faţă de valoarea prag contracţia se
va menţine tot timpul când trece curentul prin muşchi aceasta se numeşte
electrotonus fiziologic.
În cazurile patologice, acest electrotonus se obţine la intensităţi mult
apropiate de valoarea pragului şi se numeşte electrotonus patologic-este
întâlnit de regulă în boli musculare primitive.

Tehnica efectuări electrodiagnosticului cu

ajutorul curentului galvano-faradic

26
Trebuie cunoscută:
 Anatomia regională,
 Topografia nervilor
 Teritoriul muscular
Corespunzător acestora:
 Fiziologia miscărilor
 Acţiunea fiecărui muşchi în parte
 Noţiunea de neurofiziologie şi neuropatologie
Trebuie să localizăm punctele motorii precum şi punctele de excitaţie
al nervului respectiv.
Punctele motorii=proecţia pe piele a locului unde nervul pătrunde în
muschi.
Trebuie să avem aparatul care produce curentul galvanic şi faradic
Electrodul activ cu care facem explorarea este mic de aproximativ 3cm
pătraţi pentru muschii mari şi de 1-2cm pătraţi pentru
muschii mici.
Electrodul indiferent este mai mare. Uneori se foloseşte şi o distribuţie
bipolară când ambi electrozi sunt mici şi se aşează la cele 2
extremităţi ale muschiului.
Persoana care execută investigaţia trebuie să stea confortabil cu mâna
stângă să manevreze aparatul iar cu mâna dreaptă să folosească electrodul
activ explorato.
Subiectul de investigat trebuie să fie relaxat, aşezat confortabil şi la
lumină.
Explorarea propriu-zisă: se începe cu explorarea faradică şi apoi cu
cea galvanică.
Se examinează mai întâi nervul şi apoi muşchiul. Se examineză întâi
partea sănătoasă şi apoi cea bolnavă.
Toate reacţiile se observă la valoarea prag al stimulului. Se ţine seama
de particularităţile patologice ale tegumentelor precum şi de eventuala
contracţie musculară.
Explorarea faradică-se face monopolar, electrodul indiferent este
aşezat între umeri pentru membrul superior şi lombar pentru membrele
inferioare.
Electrodul negativ este cel activ, acesta se asează pe punctul de elecţie
a nervului şi apoi pe punctul motor al muşchiului corespunzător pe partea
sănătoasă.

27
 Mărim voltaju’ până la pragul de excitaţie şi înregistrăm valorile, se
repetă aceiaşi operaţie pe partea bolnavă şi obţinem următoarele
posibilităţi:
1. Dacă voltajul este mai mic pe partea bolnavă decât pe cea sănătoasă se
numeşte hiperexcitabilitate.
2. Dacă voltajul este egal atât pe partea bolnavă ca şi pe cea sănătosă
înregistrăm o reacţie normală.
3. Dacă voltajul este mai mare pe partea bolnavă obţinem o
hipoexcitabilitate.
4. Dacă nu obţinem nici o contracţie musculară se numeşte
inexcitabilitate faradică.
Electrodiagnosticul prin electrostimulare

Cuprinde 3 metode:
1.Testul galvanic al excitabilităţi
2.Testul faradic al excitabilităţi
3.Curbă intensitate pertimp (I/T)
În toate metodele se folosesc stimuli din domeniul joasei frecvenţă şi
se bazează pe acţiunea caracteristică de excitare a impulsurilor electrice din
acest domeniu asupra substraturilor excitabile:
 Ţesutul muscular
 Fibrele nervoase
Prin stimularea electrică se produce depolarizarea membranelor sub-
stratului excitat; fiecare membrană în funcţie de tipul celular având o
anumită frecvenţă de depolarizare optimă pentru valoarea prag a stimulului.

1.Curenţii dreptunghiulari

Sunt produşi prin creşteri şi descreşteri bruşte ale intensităţi curentului

obţinute la deschiderea şi închiderea circuitului.
Curenţii dreptunghiulari cu frecvenţe tetanizante produc contracţii
musculare tetanice.
Aceste efecte pot fi: anulate prin modularea impulsurilor în intensitate,
durată şi ritmicitate.
Astfel se obţine un curent corespunzător condiţiilor fiziologice ale
contracţiei musculare creindu-se posibilitatea unei electro-gimnastici
musculare.

Indicaţii:

28
  Atoni şi atrofi musculare de diferite cauze dar normoinervate,
 Hipotonia musculaturi spatelui din scolioze şi cifoze,
 În prevenirea aderenţelor intermusculare, intramusculare şi peri-
 Tendinoase.
Deasemenea se folosesc pentru obţinerea efectelor relaxante,
În contractura musculară reflexă obţinându-se ameliorarea dureri.
Contraindicaţii:
 În paralizia spastică
 În spasme musculare de diferite cauze
 În musculatura total sau parţial denervată.

Musculatura normal inervată-răspunde la stimuli electrici cu

declanşarea bruscă (impulsuri dreptunghiulare)
La stimuli a căror intensitate creşte lent sub formă de pantă
(impulsurile triunghiulare şi trapezoidale).
Muşchii normoinervaţi parţial-nu mai răspund datorită fenomenului
de acomodare, la fel şi fibrele nervoase senzitive integre prezintă
fenomenul de acomodare la stimuli cu panta lentă.
Musculatura total denervată-răspunde selectiv la stimularea prin
impulsuri exponenţiale de lungă durată cu panta de creştere lentă sau chiar
foarte lentă deoarece degenereşcenţa nervoasă a dus la pierderea capacităţi
de acomodare a muschiului; cu cât este mai lungă durata impulsului cu atât
este mai lină panta de creştere.
Astfel curenţii cu impulsuri trapezoidale au fost utilizaţi şi la
stimularea muşchilor cu grade diferite de denervare.
Curenţi cu impulsuri triunghiulare sunt mai frecvenţi utilizaţi la
stiumu-larea selectivă a muşchilor scheletici afectaţi prin lezarea nervilor
periferici.
Stimularea cu impulsuri triunghiulare previne, frânează şi încetineşte
instalarea atrofiei musculare denervate.

2.Testul faradic al excitabilităţi

Foloseşte curentul faradic care este reprezentat printr-o curbă

neregulată în care denivelările mici cu valori negative alternează cu
creşterile mari ale valori pozitive şi cu un timp scurt.
Importanţa acestor curenţii constă în acţiunea lor excito-motorie asupra
sistemului neuro-muscular.

29
 Acest efect excito-motor este dat de impulsul de mare intensitate şi
scurtă durată fiind recepţionat în special de fibrele nervoase motori din
muşchi şi plăcile neuro-motori în cazul muşchilor normoinervaţi.
Frecvenţa trebuie să nu depăşească 40 impulsuri/sec. altfel muşchiul
intră în stare de contracţie tetanică.

3.Curba I/T

Are avantajul aprecierilor cantitative precise ale proceselor de

denervare.
Permite aprecierea cantitativă a procesului de reinervare.
Se poate stabili parametri optimi ai impulsurilor triunghiulare utilizaţi
în tratarea paraliziilor fflasce.
Determinarea curbei I/T se face în tehnica bipolară (electrozi de
mărime egală sunt dispuşi la capetele muşchiului, catodul fiind asezat distal
în toate cazurile în care nu există răspuns paradoxal adică, intensitatea
curentului la anod să fie mai mare decât intensitatea la catod).
În cazul răspunsului paradoxal se inversează catodul cu anodul.
Datele obţinute în măsurătorile făcute pentru curba I/T se trec într-un
grafic cu scări logaritmice.
Pe ordonată fiind trecută intensitatea măsurată în mili-amperi, iar pe
abcisă fiind trecut timpul în mili-secunde.
Măsurătorile se fac folosind impulsuri dreptunghiulare ce vor da
C.I.D. (curba cu impulsuri dreptunghiulare) şi măsurători cu impulsuri
triunghiulare ce vor da C.I.T. (curba cu impulsuri triunghiulare).

Tehnica propriu-zisă de obţinere

a curbei I/T

1. Se selecteză impulsurile dreptunghiulare cu durată fixă de 1000 de

mili sec. şi pauză între 2000-3000 de mili sec.
Cu electrozi asezaţi pe muşchiul de explorat se creşte treptat
intensitatea până la obţinerea contracţiei minime.

30
 Valoarea acestei intensităţi (în mili amperi) cu care se obţine această
contracţieminimă se numeşte reobază şi se notează pe grafic.
2. Se scurtează apoi durata impulsului în succesiunea: 500ms, 400ms,
300ms, 200ms, 100ms măsurându-se de fiecare dată intensitatea care
produce contracţia minimă. Toate valorile se trec pe grafic.
Se observă că la scăderea duratei impulsurilor valoarea intensităţi
curentului care produce contracţia minimă rămâne cu timp egal cu valoarea
reobazei. Ceea ce reprezintă o porţiune orizontală a C.I.D.
La o anumită durată a impulsurilor pentru obţinerea contracţiei minime
este necesară o intensitate mai mare decât valoarea repbazei.
Din acest punct curba I/T devine ascendentă pe măsură ce timpul tinde
spre zero.
3. Determinarea cronaxiei-cronaxia reprezintă durata impulsului
curentului dreptunghiular cu intensitate egală cu dublu reobazei.
Cronaxia se determină în 2 moduri:
a) Pe graficul curbei I/T se trasează o dreaptă paralelă cu abcisa la
valoarea curentului egal cu dublu reobazei, iar la punctul de intersecţie se
duce o perpendiculară pe axa timpului unde se va obţine valoarea
cronaxiei.
b) Prin determinarea directă pe pacient: în timpul ridicări curbei I/T se
fixează valoarea de vârf a curentului egal cu dublu reobazei.
Durata impulsului fiind foarte redusă şi apoi se măreşte treptat timpul
până la obţinerea contracţiei minime.
Durata impulsurilor corespunzătoare contracţiei minime reprezintă
cronaxia.
4. Se trasează C.I.T. în aceleaşi condiţii ca şi pentru C.I.D. Durata
frontului de descreştere se alege la zero.
5. Se determină coeficientul de acomodare notat cu alfa şi care
reprezintă raportul dintre intensitatea cu impulsuri triunghiularea cu durata
de 1000ms şi intensitatea cu impulsuri dreptunghiulare cu aceiaşi durată
pentru valorile care produc contracţia minimă.
Alfa este la muşchii sănătoşi cu valori între 2,5-6. Limita inferioară a
coeficientului alfa este 2-3. Scăderea alfei sub limita inferioară indică o
denervare parţială. Scăderea sub valoarea 1 a coeficientului alfa indică o
denervare totală.
Determinarea coeficientului alfa deoarece reflectă leziunea incipientă a
nervului.
Forma curbei I/T este descrisă mai sus, este variabilă pentru sistemul
muşchi-nervi intact.

31
 La muşchiul total denervat-curba I/T este deplasată la dreapta şi în sus
datorită cronaxiei crescute a fibrelor musculare.
La muşchiul parţial denervat-C.I.D. şi C.I..T. sunt situate în poziţie
intermediară între muşchiul sănătos şi cel total denervat.
Partea stângă a curbei I/T dă informaţi asupra nervului motor şi partea
dreaptă asupra stări fibrelor musculare.
Afectarea nervului-se reflectă prin scăderea coeficientului de
acomodare alfa.
Pentru optimizarea parametrilor aleşi pentru electrostimularea
terapeutică se determină C.I.T. pentru muşchiul corespunzător sănătos.
Aceasta este numită climaliză.
Se trasează pe grafic o dreaptă aproape tangentă la curba climalizei.
Suprafaţa determinată între această dreaptă şi C.I.D. reprezintă
domeniul intensităţi şi duratei ce poate fi ales pentru excitarea muşchiului
bolnav folosind impulsuri triunghiulare.
Pauza dintre impulsurile triunghiulare se alege de câteva ori mai mare
decât durata impulsului.

CURENŢII DE MEDIE FRECVENŢĂ

Sub această denumire înţelegem o categorie de curenţi electrici,

alternativi sinusoidali cuprinşi între curenţi de joasă frecvenţă şi cei de
înaltă frecvenţă .
Limitele sunt între 100-100mi Hz.
Fiecare perioadă a curentului sinusoidal produs de aparat are o durată
foarte scurtă egală cu 0,2-0,1 mili sec.
Aparatul care produce curenţii de medie frecvenţă poartă numele
inventatorului Nemctron.
Reprezentarea grafică a acestor curenţi este la fel cu cea a
curentuluialternativ sinusoidal de la reţea, deosebirea constând numai în
frecvenţa lor deosebită.
Instituirea ritmică a pauzelor într-un curent de medie frecvenţă cu
intensitatea constantă determină fragmentarea sacadată a acestuia într-un
adevărat tren de impulsuri.
Prin variaţia ritmică a intensităţi curentului ţi prin intercalarea unor
pauze ritmice de o durată variabilă se pot obţine mai multe forme de
curenţi de medie frecvenţă şi anume:

32
 1. Curentul de medie frecvenţă de bază-este cel cu amplitudine
constantă în care vârfurile maxime ale intensităţilor pozitive respectiv
negative se menţin la un nivel constant.
2. Curentul modulat cu lungă perioadă-este acela la care
amplitudinea maximă a oiscilaţiilor variază de la o perioadă la alta
crescând de la 0 până la o valoare anumită.
Fiecare modulaţie de acest fel ca şi pauza care o urmează poate să
dureze de la 1-5 sec.
3. Curentul modulat cu scurtă perioadă-variaţiile intensităţi fiecărei
perioade şi pauzele lor se succed cu o viteză mai mare de 20, 30-100 de
modulaţii/sec.
La o modulaţie de 50/sec. aceste trenuri de unde modulate durează
0,01sec. şi sunt urmate de o pauză tot de 0,01 sec.
Fiecare din aceste trenuri de unde cuprind un număr de 50-100 oscilaţii
sinusoidale de câte 0,2-0,1 mili sec. în rapor cu frecvenăa de bază de 5.000
sau 10.000Hz.
Forma pantei de creştere a intensităţi fiecărei modulaţi în parte este
exponenţială.
4. Curentul modulat cu scurtă perioadă şi supramodulat cu lungă
perioadă sau curentul dublu modulat, scurta perioadă+lunga perioadă
suprapuse-este un curent de medie frecvenţăcu scurtă perioadă în care
trenurile de impulsuri de scurtă perioadă cu amplitudini diferite crescând
sau des-crescânde în limitele modulaţiei cu lungă perioadă.
Aceste 4 forme fundamentale de curenţi alternativi de medie frecvenţă
pot fi dublate printr-un curent de medie frecvenţă sinusoidal redresat.
Acestui curent îi lipseşte faza negativă devenind astfel un curent
continuu cu impulsuri de aciaşi frecvenţă cu a formei din care derivă.
Diferenţa constă în transformare curentului alternativ sinusoidal în
curent continuu cu impulsuri sinusoidale redresate care posedă unele
caractere ale curentului continuu.
O altă variantă terapeutică este utilizarea curentului de medie frecvenţă
în dispozitivele interferenţiale adică încrucisarea în ţesuturile profunde a 2
circuite de curent de medie frecvenţă dar cu diferite frecvenţe.
Aceasta se realizează prin aplicarea a 4 electrozi în jurul regiuni
anatomice de tratat.
Electrozi sunt asezaţi la fel ca pentru galvanizarea transversală însă
sunt racordaţi în paralel sau încrucisaţi câte 2 la fiecare circuit în parte.
Diferenţa de frecvenţă între cele 2 circuite este în general de 100
impulsuri/sec.

33
 Acţiunile biologice ale curentului
de medie frecvenţă

Spre deosebire de curenţi de joasă frecvenţă la care fiecare impuls este

urmat de o excitaţie, ceea ce se numeşte principiul excitaţiilor sincrone.
La curentul de medie frecvenţă apariţia excitaţiei fibrelor nervoase
mielinice este posibilă numai după o sumaţie de oscilaţii de medie
frecvenţă ceea ce reprezintă efectul sumaţiei temporale.
Pentru realizarea acesteia curentul de medie frecvenţă trebuie să
depăşească anumit prag de intensitate şi un anumit timp util.
Timpul util-este cu atât mai mic cu cât intensitatea prag este mai mare.
Prelungirea timpului peste timpul util este nesmnificativă pentru
declanşarea excitaţiei.
Cu cât creşte frecvenţa curentului cu atât creşte şi numărul perioadelor
necesare pentru declanşarea unei excitaţi.
Această creştere nu este liniară ea având 2 maxime.
Excitaţia apolară sau ambipolară-Excitaţia poate fi produsă la oricare
dintre cei doi poli şi concomitent dacă ei sunt aplicaţi simetric.
Impulsurile de curent alternativ trebuie să aibă o formă exact simetrică.
Curentul de medie frecvenţă trebuie să fie modulat în amplitudine
adică să apară şi să dispară lent la câteva perioade. Frecvenţa trebuie să fie
peste 100Hz.
Curba I/T-există şi la medie frecvenţă cu precizarea că pragul de
excitabilitate corespunzător unei intensităţi dublei reobazei este mai mic
decăt la curenţi rectangulari.
Negativitatea locală sau primară-La stimuli de medie frecvenţă cu
intensitate sub limită după trecerea unui anumit număr de perioade se
produce o descreştere a potenţialului de repaus a membranei excitate.
Rezistenţa cutanată-este mult scăzută la media frecvenţă ceea ce
permite o aplicare nedureroasă astfel încât putem folosi intensităţi mai mari
obţinându-se penetraţi mai mari în ţesuturi.
Rapiditatea schimbări direcţiei curentului alternativ de medie
frecvenţă-diminuă riscurile efectelor electrolitice de la nivel tegumentar
ceea ce determină o creştere a toleranţei la locul de aplicat.
Contracţiile musculare obţinute cu media frecvenţă-sunt: puternice,
reversibile, bine suportate, nedureroase.
Aceasta se datoreşte unui efect de blocaj la nivelul receptorilor şi
fibrelor nervoase pentru durere şi prin existenţa fenomenului încrucişări
pragului.

34
 În acest fel se obţine declanşarea fără durere a contracţiei musculare
tetanice precum şi acţiunea inofensivă a curentului de medie frecvenţă a
muşchiului cardiac.

Efectele fiziologice ale curentului

de medie frecvenţă

1. Efectul analgetic- se obţine cu ajutorul curentului de medie

frecvenţă de bază sau cel modulat cu scurtă perioadă la o frecvenţă de
500Hz.
La o durere intensă se incepe cu scurta perioadă cu o frecvenţă de 300-
500 Hz, timp de 10-15min. şi apoi se reduce frecvenţa fără a modifica
intensitatea, rezultatele sunt mai constante şi de durată. Aceşti curenţii fiind
bine suportaţi de bolnavi.
Curenţi de medie frecvenţă cu lungă perioadă şi cei supramodulaţi
provoacă contracţi musculare puternice şi dureroase.
2. Efectul trofic-se obţine cu un curent de medie frecvenţă de 10000
Hz.
Se constată o îmbunătăţire a rezultatelor favorabile dacă se asociază şi
cu ultrasunetul.
Tot cu rol trofic este şi acţiunea vazomotorie ce determină hiperemia
sau în unele cazuri rezorbţia.
3. Efectul de stimulare asupra musculaturi scheletice- provocând
contracţii musculare puternice reversibile şi bine suportate.
4. Efectul de stimulare asupra musculaturii netede-în cazul
hipotoniei musculaturi organelor interne.
5. Efectul asupra sistemului vegetativ prin stimularea vagului-
curentul de medie frecvenţă provoacă contracţii numai pe muşchiul
normoinervat.

35
 Intensitatea pentru producerea contracţiei trebuie să fie cu atât mai
mare cu cât frecvenţa este mai mare.
La muşchi denervaţi-nu se obţine nici o contracţie musculară
indiferent de frecvenţă sau intensitate.

Modalităţi de aplicare terapeutică a

curentului de medie frecvenţă

1. Aplicarea unui singur curent de medie frecvenţă.

Posibilităţi:
 Aplicarea curentului de medie frecvenşă pur
 Aplicarea curentului de medie frecvenţă redresat
 Curentul de medie frecvenţă cu cu modularea frecvenţei cu repetiţie
a trenurilor de impulsuri.
 Curentul de medie frecvenţă dublu modulat

2. Aplicarea curentului interferenţial.

În zona de întâlnire a celor 2 curenţi cu frecvenţe diferite se produce un
câmp electric numit şi câmp interferenţial.
Direcţia şi amplitudinea curentului de interferenţă se modifică repetitiv
având loc o amplitudine şi o scădere la dispariţia totală a intensităţi.
Trecerile de la amplificare la anulare sunt lente. Oscilaţia intensităţi de
interferenţă variază progresiv între 0-100Hz.

Caracteristicile curentului
interferenţial
Curentul interferenţial rezultă din cei 2 curenţi de medie frecvenţă care
îi notăm I1 şi I2 cu amplitudini constante dar cu frecvenţe diferite.
Rezultatul este tot un curent de medie frecvenţă dar cu amplitudine
variabilă în funcţie de direcţia considerată.

36
 Frecvenţa de variaţie a amplitudini este egală cu diferenţa dintre
frecvenţa celor 2 curenţi I1 şi I2.
Modularea intensităţi prelungeşte efectul de stimulare a curentului de
medie frecvenţă prevenind astfel instalarea fenomenului de acomodare.
Avem 2 modalităţi de aplicare a curentului interferenţial.

1. Modalitatea de aplicare „MANUALĂ”-constă în alegerea unei

frecvenţe constante între 0-100Hz.

Efectele:
 La frecvenţe mici de sub 10 Hz-curentul are o acţiune
excitomotorie.
 La frecvenţă mijlocie între 12-50 Hz-cu intensitatea subliminară se
obţine acţiune decontracturantă şi vasculotrofică precum şi acţiune de
inhibare a simpaticului şi stimulare a vagului.
 La frecvenţe rapide între 80-100 Hz-obţinem un efect analgetic.
Acţiunea excitomotorie-produce contracţii musculare pe musculatura
hipotonă dar normoinervată.
Regalarea vegetativă-înlătură disfuncţiile vegetative ale organelor
interne.
Curentul de medie frecvenţă fiind astfel indicat şi în dureri toracice
anginoase, în tahicardiile paroxistice şi constipaţiile spastice.

2. Modalitatea de aplicare “SPECTRUM”-avrm frecvenţe variabile.

Efectele:
 Între 0-10 Hz-timp de 15 sec. cu o frecvenţă variabilă liniar,
crescător şi descrescător obţinem o excitaţie asupra nervilor motori, o
adevărată gimnastică musculară cu indicaţii în hipotoniile musculare de de
inactivitate în redorile articulare post-traumatice.
 La o modulaţie spectrum între 90-100 Hz-timp de 15 sec. se obţine
un efect analgetic.

37
  La o modulaţie spectrum între 0-10 Hz timp de 15 sec. se produce
o alternaţă ritmică a efectelor inhibitori cu efectele excitatorii adică stări de
relaxare alternând cu stări de stimulare.
Deasemeni obţinem o reglarea a tonusului pereţilor vasculari, o
hiperemie activă a vaselor profunde, se obţine rezorbţia edemelor şi a
exudatelor post-traumatice, produce un micro masaj activ de profunzime a
musculaturi striate cu efect benefic şi în contracţiile musculare.
La orice aplicare a curenţilor interferenţiali se urmăreşte creşterea
pragului dureros, efectul stimulant neuromuscular şi influenţarea sistemului
nervos vegetativ.

Indicaţiile terapeutice a curentului

interferenţial

Tulburări trofice tisulare, artrite, periartrite, artroze, disfuncţii

circulatori venoase, edeme limfatice, celulite, diferite dischinezii ale
organelor abdominale şi din micul bazin.

CURENŢII DE ÎNALTĂ FRECVENŢĂ

Sunt curenţi alternativi cu limita inferioară de 100 mii Hz şi landa de

3Km, iar limita superioară este de 300 MHz şi landa de 1m.
s Aceşti curenţi sunt produşi de un circuit oscilant în care sa introdus un
scânteietor sau eclator.
Curenţii de înaltă frecvenţă se clasifică astfel:
1. Undele scurte-care au frecvenţa de 27,12 MHz şi landa de 11m.
2. Înalta frecvenţă pulsatilă sau diapulsul-aceiaşi frecvenţă cu
undele scurte simple.
3. Undele decimetrice-care la rândul lor pot fi:
Lungi
Scurte (microunde)
4. Ultrasunetele-care au frecvenţa cuprisă 800-1000 KHz şi landa de
1,87 mm.

38
 Principiul de funcţionare a
acestor aparate

Se bazeazăpe fenomenul de descărcare a unui condensator atunci când

diferenţa de potenţial dintre armăturile acestuia învinge rezistenţa stratului
de aer cuprins între ele.
Scânteia care apare la nivelul scânteietorului se compune de fapt dintr-
un număr mare de scântei care străbat dielectricul în ambele sensuri
asemănător unui pendul.
Durata-este extrem de scurtă de domeniul milionimilor de secundă.
Bobina-reâncarcă condensatorul prin autoinducţie în sens invers ca la
producerea scântei.
Prin descărcări succesive într-un sens şi în celălalt intensitatea
curentului scade la 0 undele având amplitudini progresive descrescătoare
până la amortizare urmează apoi o pauză de aproximativ 50 ori mai lungă
pentru reâncărcarea condensatorului.
Înlocuirea eclatorilor cu triode determină producerea oscilaţiilor de
amplitudini egale fără pauze şi cu frecvenţă crescută între 10-100 MHz
precum şi cu landa scurtă şi astfel se obţine undele scurte.

Principalele propietăţii fizice ale

curentului de înaltă frecvenţă

1. Frecvenţa foarte mare

2. Landa este descrescătoare de la hectometri la metri, decimetri şi
centi-metrii.
3. Se produc fenomene capacitive-adică aceşti curenţi străbat uşor
condensatori putând acţiona şi în circuit deschis.
4. Produc fenomene inductive-şi anume cu cât frecvenţa este mai
mare variaţia câmpului inductor este mai rapidă şi forţa electromotoare de
inducţie este mai ridicată.
5. Produc energie calorică-şi anume: într-un câmp electromagnetic
de înaltă frecvenţă energia electrică se transformă în căldură conform legi
lui Joule: Q=KxI la pătratxRxT.
Aceste unde încălzesc puternic corpurile metalice precum şi soluţiile
electrolitice.
6. Efect pelicular-şi anume în mediile metalice omogene cu rezistenţă
mică, aceşti curenţi de înaltă frecvenţă se propagă la suprafaţă.

39
 0Aceşti curenţii de ănaltă frecvenţă transmit în mediul înconjurător la
distanţe foarte mari, unde electromagnetice de aceiaşi frecvenţă cu curentul
generator.

Unde scurte
Aceste unde au acţiune electrolitică şi electrochimică şi nu produc
fenomene de polarizare. Aceste unde nu provoacă ezcitaţii neuromusculare.
Au efecte calorice de profunzime fără a produce însă leziuni cutanate.
Penetraţia tisulară şi efectul lor caloric depind de:
frecvenţa curentului=şi anume: creşte odată cu creşterea frecvenţei.
constantele electrice ale tesuturilor-şi anume: cu cât frecvenţa este mai
mare curentul trece prin tegument fără al leza prin încălzire.
tegumentul este o combinaţie de rezistenţe şi capacităţii-astfel încât
penetraţia undelor scurte se face prin: vase, canale sudoripare, stratul
cornos va fi izolator.
Aceste unde trec prin aer ca şi un curent de conducţie dezvoltând o
energie termică.
Trec prin membrane ca un curent de deplasare cu un consum redus de
energie şi străbat mediul sancvin, acesta fiind un bun conductor electric.

Acţiuniile fiziologice ale undelor scurte

1. Acţiunea asupra metabolismului:

 creşte necesarul de O2 şi de substrat nutritiv tisular,
 creşte catabolismul,
 stimulează metabolismul local în zona lor de aplicare.
2. Acţiunea asupra circulaţiei-se produce o hiperemie activă atât prin
acţiune locală cât şi prin acţiune reflexă.
3. Acţiunea asupra sistemului nervos-şi anume:
Asupra sistemului nervos central-are un efect sedativ acţionând
asupra hipotalamusului.
Asupra sistemului nervos periferic-creşte excitabilitatea, creşte
viteza de conducere, scade reobaza şi scurtează cronaxia.
4. Acţiunea asupra musculaturii:
0scade tonusul muscular
1relaxează musculatura antagonistă

40
 2îmbunătăceşte circulaţia locală.
5. Acţiunea de creştere a capacităţi imunologică a organismului.
6. Acţiunea asupra glandelor endocrine.

Efectele terapeutice ale undelor scurte

1. Efect hiperemizant
2. Actiune analgetică
3. Efect miorelaxant şi antispastic
4. Efect de activare metabolică
Undele scurte produc endotermie nemijlocită cu efect remanent (de
lungă durată) de aproximativ 48-72h.

Caracteristici de dozare a undelor scurte

DOZA 1-este egală cu doza atermică sau rece şi corespunde la 5-

10W.
Această doză nu produce nici o senzaţie fiind sub pragul de excitaţie
termică.
DOZA 2-este doza oligotermică (puţină căldură) corespunde la
aproximativ 35W.
Această doză produce o senzaţie de căldură abia perceptibilă.
DOZA 3-este doza termică care corespunde la 75-100W.
Această doză produce o senzaţie de căldură evidentă dar suportabilă.
DOZA 4-este doza hipertermică corespunde la 110-250W.
Această doză produce o senzaţie de căldură puternică uneori greu
suportabilă.
Pentru alegerea acestor doze trebuie să ţinem seama de următoarele
aspecte:
1. În stadiile acute-vom folosi totdeauna:
 dozele reci (1)
 dozele oligotermice (2)
cu o durată scurtă de 3-5 min. şi în seri scurte cu ritm zilnic sau la 2 zile.
2. În stadiile cronice-vom folosi:
 dozele termice (3)
 dozele hipertermice (4)
cu o durată prelungită de 20-30 min. în serii de câte 12 sedinţe în ritm
zilnic sau la 2 zile.
3. Dozele 2 şi 3 au şi acţiune antispastică.

41
 4. Doza 4-cu o durată scurtă are şi acţiune revulsivă.
Indicaţii terapeutice ale undelor scurte

1. În afecţiuni ale aparatului locomotor: afecţiuni reumatice acute şi

degenerative şi în sechele posttraumatice.
2. În afecţiuni ale sistemului nervos:
sistemul nervos periferic: nevralgiile, meuromialgiile, nevrite,
pareze, paralizii.
sistemul nervos central: sechele de poliomielită, sechele după
meningite şi mielite.
3. În afecţiuni digestive: în diferite spasme esofagiene, spasmele
gastro-intestinale, în diferite dischinezi biliare de diferite cauze, în diferite
sindroame aderenţiale, după intervenţii chirurgicale şi chiar în constipaţia
cronică.
4. În afecţiuni cardio-vasculare:
0tulburări circulatori periferice: arteriale şi venoase.
1arteriopatii periferice
2 în degerături.
5. În afecţiuni pespiratorii: bronşite cronice, sechele după pleurezi, în
pleurite, astm bronşic însă în perioada dintre crize.
6. În afecţiuni urogenitale: hipertrofia de prostată, pielonefrite,
pielocistite, diferite colici nefritice.
7. În afecţiuni ginecologice: anexitele, parametritele.
8. În afecţiuni oftalmologice: orjelet, iridociclitele şi cheratite.
9. În afecţiuni stomatologice: gingivite, stomatită, în dureri
postextracţii dentare, în diferite abcese peridentare sau granulom.
10. În afecţiuni dermatologice: în furuncule, în panariţii sau
hidrosadelită.
11. În afecţiuni endocrine: dereglări hipofizare şi tiroidite.

Valoarea terapeutică a undelor scurte

Au acţiune prioritară faţă de alte proceduri termice.

Au o acţiune adjuvantă faţă de alte proceduri.
Au o acţiune permisibilă adică se pot asocia cu alte proceduri fizicale.

Contraindicaţiile undelor scurte

42
 În supuraţii, în diferite manifestări acute reumatice de tip autoimun, în
procese neoplazice, în hemoragii, în hemoptizii, în hemoragiile din ulcerele
gastro-duodenale, în existenţa stimulatorului cardiac, în situaţi de sarcină.

Tehnica de aplicare a undelor scurte

Spre deosebire de tehnica de aplicare a curenţilor de joasă şi medie

frecvenţă în care era nevoie de un contact direct între electrozi şi tegument,
la undele scurte electrozi nu se aplică direct pe tegument.
Aparatele de unde scurte sunt alcătuite din 2 circuite:
0 circuitul generator
1 circuitul rezonator
ce trebuie să intre în rezonanţă unul cu celălalt. Pacientul intră în circuitul
rezonator.
Aceşti curenţi de înaltă frecvenţă se pot aplica fie în:
0 câmp inductor fie în
1 câmp condensator
1. Aplicare în câmp condensator-introducerea bolnavului direct în
câmpul rezonator între cele 2 plăci ale armăturilor condensatorului.
Armăturile condensatorilor sunt izolate în capsule de sticlă sau cauciuc
constituind de fapt electrozi.
În cazul electrozilor de metal izolaţi de sticlă, aceştia sunt rigizi şi se
numesc electrozi Schliephake.
Aceştia sunt formaţi dintr-un disc metalic de 1mm, grosime şi cu
mărimi diferite în diametru fiind: mari, mijloci şi mici (172-130-85-42).
Capsula izolatoare-are o piesă din ebonită pe care se găseşte
dispozitivul de fixare a electrodului precum şi fisa de racordare cu cablul.
Faţa care vine spre bolnav este din sticlă şi se înşurubează la piesa de
ebonită.
Aceşti electrozi pot avea şi forme speciale pentru utilizarea în regiunile
axilare (formă prismă).
Aceşti electrozi se fizează la nişte braţe sau suporturi ce le oferă
posibilitatea aplicări lor la distanţă de tegument.
Aceste suporturi sunt din material izolant având mai multe articulaţii
ce le conferă mobilitatea în toate direcţiile.
2. Aplicarea în câmp inductor-foloseşte electrozi flexibili ce sunt
acoperiţi de un cauciuc vulcanizat.
Pot avea aspectul unei plase şi cordon flexibil constituit din sârme de
Cu peste care se vulcanizează un strat de cauciuc de 6-8 mm grosime.
Aceştia pot fi aplicaţi direct pe tegument, direct pe regiunea de tratat.

43
 Înalta frecvenţă pulsatilă
sau diapulsul

Frecvenţa înaltă de 27,12 MHz landa de 11m durata unui impuls este
de 65 miu/sec. pauza dintre impulsuri este de 25 de ori mai mare decât
durata impulsului.
Frecvenţa impulsurilor este dozată în 6 trepte.
Puterea aparatului generator este cuprinsă între 293-970W.
Durata mare a pauzei în raport cu durata impulsului, generează efect
caloric ce se dispersează până la dispariţie şi astfel efectele biologice au o
durată mai lungă.
Frecvenţa impulsurilor este calculată astfel ca fiecare impuls care
urmează să cadă pe un efect biologic persistent.
Dispersarea efectului caloric determină lipsa efectelor hipertermice
locale.
Emiţătorul aparatului poate fi aplicat peste îmbrăcăminte, aparate
gipsate, pansamente, elemente metalice de contenţie cu excepţia
stimulatorului cardiac.

Modul de acţiune a diapulsului

Câmpul electromagnetic realizat influenţează mişcările intra şi extra-

celulare determină echilibrarea pompelor de sodiu, din celulele dereglate în
stare de depolaraizare parţială determină astfel refacerea potenţialului
bioelectric al membranelor.
Stimulează procesele anabolice celulare şi tisulare creşte fluxul
sancvin perifericprin hiperemie ceea ce duce la creşterea oxigenări locale
cu rol în vindecare.
Influenţează procesele de regenerare a tesutului nervos. Stimulează
hematopoeza.
Influenţează creşterea infiltraţiei leucocitară. Favorizează formarea
colagenului în procesele reparatori tisulare.

Efectele fiziologice a diapulsului

44
 1. Ameliorează procesele de osteoporoză posttraumatice.
2. Accelerează procesul de calusare în cazul fracturilor.
3. Accelerează rezorbţia hematoamelor.
4. Au acţiune rezorbtivă a proceselor inflamatorii.
5. Pot reduce până la dispariţie edemul tisular.
6. Accelerează cicatrizarea plăgilor prevenind şi reducând cicatrici
cheloide.
7. Grăbeşte vindecarea arsurilor.
8. Favorizează cicatrizarea şi vindecarea ulcerelor varicoase precum şi a
ulcerelor peptice.
9. Realizează topirea calcifierilor din bursite şi tendinite.
10. Diminuă şi combat spasmele musculaturi netede.
Se obţin rezultate foarte bune şi bune în următoarele afecţiuni:
Stări post-traumatice ale părţilor moi în deosebi la genunchi şi umăr,
0În algoneurodistrofi post-traumatice,
1În bursite şi în tendinite,
Rezultate bune şi satisfăcătoare se obţin în:
 Artroze activate
 Poliartrite.

Avantajele diapulsuluiu

Nu produce efecte calorice locale astfel încât poate fi aplicat în

Inflamaţii şi congesti din procesele infecţioase şi neinfecţioase.
0Poate fi aplicat la orice vârstă şi la o arie mare de afecţiuni.
1Scurtează timpul de vindecare în multe afecţiuni.
2Reduce consumul de medicamente.
3Combate rapid durerea.
4Poate fi tratată orice regiune a corpului.
5Pacientul nu trebuie dezbrăcat.
6Nu produce disconfort local şi general.
7Pacientul nu trebuie neapărat supravegheat.

Ultrasunetele

45
 Ultrasunetele folsite în terapie:
Deşi acestea se pot folosi atât în medicină cât şi în alte domenii.
În medicină putem avea: ecografia folosită ca metodă de investigaţie,
meloterapia, stomatologie şi în domeniul alimentar.
Ultrasunetele au o frecvenţă de 800-1000 KHz şi landa egală cu 1,87
mm.
Ultrasunetul este folosit în:
0Câmp continuu-când unda ultrasonică este longitudinală şi
neântreruptă având o acţiune continuuă asupra mediului respectiv cu
producerea unui micromasaj tisular profund şi cu efect termic important.
1Câmp discontinu-când avem o întrerupere ritmică cu o anumită
frecvenţă a ultrasunetului din câmp continuu şi când trebuie să ţinem seama
de forma şi durata impulsului, durata pauzei şi de frecvenţa intercalări
radiaţiilor respective.

Propietăţile fizice ale ultrasunetelor

Limita superioară de de percepţie a sunetului de către urechea umană

este de circa 20 mii oscilaţii/sec.
Vibraţiile mecanice-ce depăşesc această limită se numesc
ultrasunete.
Landa ultrasunetelor este foarte mică şi prezintă variaţi în funcţie de
natura mediului străbătut (gaze, lichide sau solide).
Aplicarea ultrasunetelor pe un corp-produce un transfer mare de
energie prin alternarea stărilor de presiune realizate.
Transferul de energie ultrasonică-aplicată şi măsurată în waţi
(W)/cm pătraţi defineşte intensitatea ultrasunetului. Aceasta reprezintă un
parametru inportant în cadrul terapiei.
Propagarea ultrasunetului-se realizează în linie dreaptă sub forma
unui fascicul de raze.
Propagarea depinde de felul şi forma sursei de producere de cuplare cu
mediul în care se propagă şi de frecvenţă (cu cât frecvenţa este mai mare cu
atât penetrarea este mai mare).
Propagarea ultrasunetului poate fi modificat de:
2Dimensiunea mediului străbătut (mare sau mică)
3De suprafaţa acestuia (netedă sau rugoasă)
4De forma mediului şi de structura acestuia (omogenă sau neomogenă).

46
 Viteza de propagare a ultrasunetului-este o constantă şi are o
valoare medie în ţesutul umande 150m/sec. calculându-se prin produsul
dintre landa şi frecvenţa.

Efectele fizice ale ultrasunetelor

1. Efectul mecanic-vibraţia propusă de aparat se transmite din aproape

în aproape moleculele fiind puse în mişcare cu o frecvenţă egală cu cea a
emiţătorului aparatului.
2. Efectul termic-o parte din energia ultrasonică se transformă în
energie calorică aceasta se obţine prin absorţia energiei ultrasunetului de
către mediile neomogene cu degajare importantă de căldură şi prin frecarea
particulelor mediului de separare a 2 straturi cu densităţi diferite.
3. Efectu de cavitaţie-reprezintă producerea de goluri în interiorul
lichidului tranversat. În terapie trebuie să evităm această propietate.
4. Efectul de difuziune-reprezintă creşterea permeabilităţi membranei
celulare.

Efecte chimice ale ultrasunetului

0 Oxidarea,
1 Depolarizarea,
2Reducţia şi alterarea structurilor
3 Substanţe chimice.

Efectele fiziologice ale ultrasunetului

Acestea depind de:

0Frecvenţa şi amplitudinea oscilaţiilor,
1 Durata de aplicare,
2Reactivitatea organismului.
Se obţin următoarele efecte fiziologice:
0 Analgetice,
1 Miorelaxante,
2 Hiperemiante,
3 Tonifiante,
4 Neuro-musculare,
5Excitate de sistemul nervos.

47
 Gradul de excitabilitate neuro-musculară este în raport cu amplitudinea
vibraţiilor ultrasonice.
La amplitudini mici se obţin efecte sedative, iar la amplitudini mari
acţiuni de stimulare şi excitare.
Durata joasă are un rol important în obţinerea efectelor urmărite.
Sunt influenţate de către ultrasunet toate sistemele şi aparatele
organismului.

Acţiunea ultrasunetelor asupra sistemului

nervos central, sistemului nervos periferic
şi sistemului neuro-vegetativ

Sunt primele care recepţionează undele vibratori ale ultrasunetului şi

răspunde în fucţie de dozare prin efecte de excitaţie sau inhibiţie de sedare
sau stimulare de modificare a pragului de excitabilitate neuro-musculară ca
şi de echilibrarea sistemului nervos vegetativ.

Acţiunea asupra aparatului cardio-vascular

Ultrasunetul acţionează în deosebi asupra circulaţiei periferice

realizând efecte vazomotori de vazodilataţie arterială şi tonifierea
elementelor, contracţiile din pereţii venelor şi vaselor limfatice favorizând
rezorbţia edemelor şi exudatelor.
Este stimulată viteza de circulaţie periferică.
Sunt uşurate schimbările nutritive şi gazoase din tesuturi acţionând
asupra troficităţi acestora.

Acţiunea asupra musculaturi striate şi netede

La musculatura hipertonă-produce scăderea tonusului muscular, iar

la musculatura atrofică-realizează tonifierea.
De cele mai multe ori se urmăreşte efectul anti-spastic decontracturant
muscular şi de relaxare generală.

Metodele de producere a ultrasunetului

48
 1. Prin procedee mecanice-prin ounerea în vibraţii a unei lame
metalice de anumite dimensiuni sau vibraţiile unui diapazon.
2. Prin metode magnetice-bazate pe principiul schimbări dimensiuni
supuse unui proces de magnetizare periodică cu ajutorul unui curent
alternativ.
3. Procedeul piezoelectric-constă în proprietatea unor cristale tăiate în
anumite secţiuni de a se comprima şi dilata dacă sunt supuse la variaţi de
potenţial electric.
Procedeul piezoelectric-se foloseşte cristale ca cele de quartz,
turmalină, blendă şi titan de bariu.
În general un cristal are o axă optică longitudinală notată cu „z” 3 axe
electrice care unesc muchiile şi sunt numite şi axe piezoelectrice şi 3 axe
mecanice care unesc mijloacele feţelor opuse şi sunt notate cu „y”.
Lama tăiată din quartz trebuie să aibă suprafeţe perpendiculare pe axa
electrică a cristalului. Prin comprimarea suprafeţelor lamei de quartz astfel
tăiate apar sarcini electrice pe feţele perpendicular pe axa electrică.
Acelaş fenomen se întâmplă atunci când se exercită o tracţiune de-a-
lungul axei mecanice „y”.
Dacă execută o tracţiune pe axa electrică vom obţine schimbarea
polarităţi adică efectul mecanic poate fi transformat în efect electric prin
fenomenul piezoelectric.
Fenomenul invers de transformare a variaţiilor de potenţial electric
prin intermediul cristalelor de quartz se numeşte efect piezoelectric
indirect ceea ce produce ultrasunetul.

Acţiuni biologice ale ultrasunetului

1. La intensităţi mici de 0,1-0,4 W/cm pătraţi-în acest caz se produc

modificări biologice minime şi reversibile.
0Creşte permeabilitatea membranelor celulare,
1Se produce o activare moleculară,
2Creşte activitatea de respiraţie celulară,
3Sunt activaţi fermenţi glicolitici,
4Desfacerea macromoleculelor glucidice
5Sunt activate procesele oxidative şi efectele reducătoare (creşte
conţinutul grupelor sulfhidric din: ficat, creier şi miocard)

0La nivel tergumentar se produce o eliberare masivă de mastocide cu

49
 eliberare secundară de histamină.
1Datorită creşteri permeabilităţi celulare tegumentare se produce
difuziunea unor substanţe terapeutice ceea ce se numeşte sonoforeză.
2. La intensităţi medi de 0,5-0,7W/cm pătraţi se realizează efecte
fizico-chimice şi biologice maxime şi reversibile.
2Se produce o hipertermie tegumentară
3Se produce efecte fibrolitice prin actiune de rupere şi fragmentare tisulară
4Se produce fragmentarea macromoleculelor
5Se produce hiperemizarea membranelor printr-o vazodilataţie
crescută şi creşte metabolismul celular local.
3. La intensităţi mari de peste 0,8 W/cm pătraţi apar modificări
ireversibile.
 Se poate produce eritem, peteşi şi flictene tegumentare
 În ţesutul conjunctiv apare o vazodilataţie cu hiperemie
 La nivel osos apar edeme hemoragice şi chiar necroza ososă.

Aparatele pentru ultrasunetele terapeutice

Sunt alcătuite din:

1. Generatorul de înaltă frecvenţă,
2. Cablul de racord,
3. Traducător sau emiţătorul de ultrasunet care transmite unda
ultrasonică şi o recepţionează pe cea reflectată.
4. Sistemul de redresare şi de transformare a curentului,
5. Circuitul oscilant cu triodă,
6. Circuitul rezonator cu condensator variabil,
7. Cristalul piezoelectric-care este intercalat în câmpul condensator
aflat în capul traductorului.
8. Cordonul de alimentare de la reţea cu curent alternativ.

Tehnica de aplicare a ultrasunetului

terapeutic

La tehnica de aplicare a acestor proceduri vom urmări manipularea

câmpului emiţător şi manevrarea aparatului.
Undele ultrasonice sunt proiectate din capul emiţător în linie dreaptă
sub forma unui fascicul perpendicular pe suprafaţa de emisie a
localizatorului.

50
 Deoarece propagarea ultrasunetului se face numai în medii solide şi
lichide este necesar ca între proiector şi tegument să nu existe nici un strat
de aer ce ar putea să oprească transmiterea undelor la tegumentul
bolnavului, pentru aceasta este nevoie de un contact perfect între suprafaţa
emiţătoare şi tegument care se realizează folosindu-se un strat de gel, ulei
sau apă.
Tratamentele se pot efectua aplicând capul emiţător în 2 modalităţi:
1. Prin contact direct asupra tegumentului-folosindu-se vaselină sau
creme.
2. Aplicarea capului emiţător la distanţă-când se interpune un strat
de apă între emiţător şi tegument.
În contact direct-capul emiţător se plimbă pe tegument prin
intermediul gelului sau al altui unguent, fără a se apăsa prea tare, în sens
circular sau liniar în funcţie de regiunea de tratat, şi cu o viteză foarte mică
Este foarte important ca emiţătorul să păstreze un contact perfect cu
toată suprafaţa tegumentului şi să fie menţinut în poziţie verticală cu acesta.
Trebuie evitate în cursa emiţătorului toate zonele cu proeminenţe
osoase precum şi regiunile vascularizate.
Aplicare indirectă-prin intermediul apei se foloseşte atunci când avem
de tratat extremităţi anatomice cu multe suprafeţe neregulate şi cu multe
proeminenţe osoase.
Într-o baie călduţă se introduce mâna sau piciorul bolnav înpreună cu
capul emiţător. Se vor executa mişcări lente liniare sau circulare la o
distanţă de aproximativ 3 cm faţă de tegument având grijă ca suprafaţa
emiţătoare să fie paralelă cu tegumentul.

Aplicaţiile ultrasunetului cu acţiune reflexă

1. Aplicaţia segmentară directă

2. Aplicaţia segmentară indirectă
3. Aplicaţii reflexe pe zonele dermatoamelor reflexe
4. Aplicaţii reflexe la distanţă pe ganglioni simpatici
1. Aplicaţia segmentară directă-realizează pe cale neurală de-a-
lungul nervilor periferici sau de-a-lungul arterelor mari cu acţiune de
plexuri simpatice însoţitoare.
Se bazează pe principiul masajului reflexogen se aplică în sens
caudalo-cranian având următoarele trasee:
Se începe sub marginea inferioară a sacrului, urmează ascendent pe
partea exterioară a articulaţiei sacro-iliace, apoi sub creasta iliacă spre

51
lateral şi faţa posterioară a marelui trohanter, apoi se ascensionează
paravertebral lombar către apofiza spinoasă T3,pe marginea externă a
marelui dorsal până la marginea inferioară a toracelui.
La nivelul musculaturi cervicale diminuă după câteva mişcări circulare
ale capului emiţător.
De subliniat că nu se aplică în cazul suferinţelor cardiace.

2. Aplicarea segmentară indirectă-aplicaţia se efectuează în zonele

paravertebrale corespunzătoare rădăcinilor nervoase medulare iar răspunsul
îl obţinem la distanţă.
Ex: Pentru membrele superioare aplicaţia paravertebrală se face în
zona C3-T1 iar răspunsul se obţine la nivelul umărului, antebraţului,
braţului şi mâini.
Pentru membrul inferior aplicaţia se face pe marginea inferioară şi
externă a sacrului pe articulaţia sacro-iliacă sau paravertebral lombar şi
toracal inferior, iar răspunsul se obţine la nivelul şoldului, coapsei, gambei
ţi piciorului.
Atenţie! Nu se aplică procedura mai sus de nivelul C3, loc unde se află
prelungirea cranială a măduvei spinări.

3. Aplicaţii reflexe pe zonele dermatoamelor reflexe-

(dermatomul=zona tegumentară inervată de un anumit nerv periferic).

4. Aplicaţii reflexe la distanţă pe ganglionii simpatici-este de

preferat folosirea ultrasunetului cu impulsuri.
Ex: Aplicăm ultrasunetul cu cap emiţător mic în câmp fix la nivelul
ganglionilor simpatici inghinali şi obţinem vazodilataţie arterială la nivelul
gambei.
Avem şi unele aplicaţii speciale:
Aplicarea ultrasunetului în regiunea hipofizară-determină
inhibarea selectivă a funcţiei glandulare.
Există posibilitatea asocieri concomitentă a ultrasunetului cu curentul
diadinamic când acţiunea celor doi curenţi se potentează reciproc
obţinându-se dureri şi contracturi musculare.
Aparatul se numeşte Sanodin sau Sonodinator.

52
 Contraindicaţiile ultrasunetului

1. Contraindicaţii generale-cum sunt:

 Afecţiuni cutanate infecţioase şi inflamatori şi cu tulburări de
sensibilitate,
 Tulburări de coagulabilitatea cum este hemofilia,
 Fragilităţi capilare,
 În stările generale alterate,
 În cazul existenţei unei tubor,
 În T.B.C-ul activ,
 În stările febrile de diferite etiologi,
 În reumatism articular acut,
 În insuficienţă cardio-circulatorie cu tulburări de ritm,
 În tromboflebite, tromboze şi varice,
 În calcifierea pereţilor vasculari.
2. Contraindicaţii speciale-nu se va aplica direct pe:
0 Măduvă şi creier,
1 Zona splinei,
2 Zona hepatică,
3 Zona plămânilor,
4 Zona cordului,
5 Zona marelor vase,
6Zona de creştere osoasă.

Indicaţiile terapeutice ale ultrasunetului

1. La nivelul aparatului locomotor:

 Afecţiuni reumatismale: de tip degenerativ şi inflamator cronic,
 Afecţiuni post-traumatice, fracturi, contuzi, entorse, algoneuro-
distrofi, în anumite posturi vicioase, scolioze sau deformări ale piciorului.
2. Afecţiuni dermatologice:
 În cazul cicatricelor cheloide,
 Ulcerele trofice ale membrelor.
3. În afecţiuni ale ţesutului de colagen:

53
0Fibrozide, dermatomiozite, miozită, retracţia aponevrozelor palmare
De tip dupuztren.
4. În afecţiuni neurologice:
1Nevralgi, nevrite se preferă ultrasunetul cu impulsuri,
2În afecţiunile zonei zoster,
3În distrofia musculară periferică,
4În sindroamele spastice ţi hipertone de cauză piramidală şi extra-
piramidală.
4. În afecţiuni circulatorii:
0 Arteriopati obliterante
1 În boala Raynaoud.
5. În afecţiuni ale organelor interne:
0 Dischinezia biliară,
1Constipaţia cronică de tip spastic.

Fototerapia
(Energia radiantă luminoasă)

Definiţie: Reprezintă utilizarea energiei radiante luminoase asupra

organismului.
Energia radiantă luminoasă poate fi:
0 Naturală
1 Artificială
Cea artificială fiind dată de iradierea corpurilor încălzite.

Propietăţile fizice ale fototerapiei

1. Propagarea energiei-se face după 2 teori:

0Teoria emisiuni cuantică
1Teoria electromagnetică.
2. Viteza de propagare în vid este de 300mii m/sec.
3. Reflexia lumini-reprezintă reântoarcerea din mediul din care
provine, raza reflectată fiind în acelaşi plan cu raza incidentă astfel încât
unghiul de reflexie este egal cu unghiul de incidenţă.
4. Refracţia lumini-reprezintă deviaţia suferită de raza luminoasă la
trecerea prin suprafaţa dintre 2 medi cu densităţi diferite.

54
 Raza refractată nu este în acelaşi plan cu raza incidentă astfel încât
unghiul de refracţie este diferit de unghiul de incidenţă.
5. Lipsa perturbaţiei reciproce-se observă în cazurile de intersecţie a
2 raze fiecaredintre ele propagându-se independent.
6. Interferenţa-este fenomenul de compunere a undelor luminoase cu
aceiaşi direcţie de propagare rezultând benzi luminoase şi întunecate.
7. Difracţia-fenomenul de curbare a traiectoriei luminoase în regiunea
umbrei geometrice.
8. Polarizarea-reprezintă dependenţa intensităţi razelor de lumină
reflectată faţă de orientarea planului de incidenţă.

Propagarea lumini

Se realizează după 2 teori:

1. Teoria cuantică sau fotonică-ce susţine că lumina este emisă şi
absorbită în cantităţi discontinu de energie.
2. Teoria electromagnetică-conform căreia lumina este o vibraţie
sinusoidală transversală ce se propagă în vid cu 300 mii m/sec., în spaţiul
acesta radiaţiile constituie un câmp electric şi un câmp magnetic aflate
perpendicular unul pe celălalt pe direcţia de propagare.

Radiaţiile electromagnetice se caracterizează prin:

0 Lungimea de undă,
1Frecvenţa reprezentată de numărul de vibraţi pe secundă,
2 Perioada de timp,
3Număr de unde pe cm.

Radiaţiile luminoase folosite în cadrul

fototerapiei

1. Radiaţiile infrarosu sau calorice-care au lungimea de undă cuprins

760-50 mili microni, acestea nu inpresionează ochiul, sunt emise de
acelaşi surse ca şi razele vizuale adică de corpuri incandeşcente descărcări
electrice în gaze.
Pot fi evidenţiate prin fotografie sau prin metode fotoelectrice şi
termice.
2. Radiaţiile vizibile-sunt unde luminoase care au landa cuprinsă 770-
390 mili microni conţin cele 7 benzi ce formează culorile.

55
 3. Radiaţiile ultraviolete-care au landa 400-10 milii microni şi care
pot fi la rândul lor de 3 feluri:
a) Ultravioletele A sau I sunt numite şi cele lungi cu landa 400-315
milii microni constituie spectrul cel mai abundent din lumina solară.
b) Ultravioletele B sau II se mai numesc şi medi şi au landa 315-280
milii microni acestea sunt emise de lămpile cu mercur.
c) Ultraviolete C sau III se mai numesc şi scurte cu landa sub 280
milii microni şi care sunt produse prin descărcări electrice în vapori de
mercur.
Radiaţiile sub 250 milii microni sunt cele mai penetrante.

Efectele biologice ale ultravioletelor

Acestea sunt explicateprin mecanismele produse în celulele epidermice

la nivelul terminaţiilor nervoase senzitive şi la nivelul vaselor sancvine ale
corionului.
Eritemul actinic sau ultraviolet

Este un fenomen fotochimic ce apare după expunerea la ultraviolete

fiind urmat de pigmentaţie apoi de ştergerea şi exfolierea dermului.
Eritemul produs de ultravioletele scurte-apar în primele 6h după
expunere, atinge un maximu de intensitate la câteva ore se şterge, în 2 până
la 4 zile pigmentaţia este puţin intensă, bronzul durează 2-4 săptămâni şi
apoi urmează o deshuamare slabă.
Eritemul produs de ultravioletele mijloci-apar după 4-8h de la
expunere, ating un maxim după 3-4 zile, pigmentaţia este intensă are o
tentă arămie, durează 8-10 zile.
După intensitatea eritemului putem avea mai multe grade:
Gradul I- apare pe o suprafaţă mică tegumentară, se produce lent după
4-6h, are o tentă rozacee este uşor sau deloc puriginos, dispare în 1-3 zile,
exfolierea este puţin evidenţiată şi nu lasă urme.
Gradul II- apare după o perioadă de 4-6h după expunere, înrosirea
este evidenţiată cu tentă roşu-viu, dă o senzaţie dureroasă mai accentuată în
funcţie de regiunea expusă. Dă un prurit moderat, persistă roşeaţa 3-4 zile,
exfolierea cutanată după 1-2 săptămâni.
Gradul III-eritemul depăşeşte cu mult suprafaţa expusă, are o tentă
roşu închis spre violaceu, cu aspect de arsură şi edem. Dă un prurit dureros,
contactul cu îmbrăcămintea este insuportabil, poate să apară în 2h şi
persistă câteva zile.

56
 Pigmentaţia apare a-4-a zi sub forme de puncte roşi cafeni ce se extind
şi durează mai multe săptămâni. Exfolierea este marcată şi masivă apare în
a-15-a zi şi este urmată de formarea unor cruste.
Gradul IV-producerea edemului şi exudatului pronunţat şi producerea
flictemelor. Flictemele se rup uşor şi necesită protejare cu pansament. Are
culoare roşu cianotic, tegumentul este edematiat şi dureros. Exfolierea este
masivă şi se produce după 20 de zile. Pigmentaţia este inhibată apărând
zone depigmentate inconjurate de halou pigmentar.

Modalităţi de producere a eritemului actinic

Sunt cunoscute 5 ipoteze:

1. Iradierea cu ultraviolete determină eliberarea unor substanţe
vasoactive ca: histamina şi acetil-colina ce produc vazodilataţie şi în
consecinţă creşterea puteri de absorţie a razelor ultraviolete producându-se
astfel eritemul actinic.
2. Iradierea cu ultraviolete determină eliberarea în tegument a unor
peroxizi lipidici ce sunt răspunzători de producerea eritemului.
3. Ultravioletele acţionează asupra tegumentului eliberând uni steroni
cu acţiune vasoactivă şi în consecinţă producerea eritemului.
4. Ultravioletele acţionează asupra tegumentului determinând
eliberarea unor prostaglandine cutanate şi în consecinţăformarea unor
glande diferite de eritem.
5. Ultravioletele antrenează unele reflexe neuro-vegetative prin
stimulare hipotalamică ce induc o vasodilataţie simpatică şi cu producerea
eritemului prin absorţie crescută de ultraviolete.

Modificările histologice din eritemul actinic

1. Creşterea stratului cornos de la nivelul tegumentului.

2. edem intr- şi extra celular în epiderm.
3. Datorită debitului sancvin crescut determină şi o labilitate capilară
cu migrare leucocitară.
4. Se produc modificări degenerative ale celulelor stratului bazal din
tegument şi înlocuirea progresivă a celulelor alterate prin proliferarea
stratului cornos şi prin îngroşarea stratului epidermic.
5. Regenerarea epidermului este insoţită de pigmentaţie prin creşterea
conţinutului de pigment melanic celulele Malpighi.

57
 Pigmentaţia melanică apare în mod natural după expunerea la soare, la
ultra violetele artificiale, la infraroşu şi se produce prin transformarea
propigmenţi-lor în pigmenţi.
Activitatea pigmentaţiei sub acţiunea lumini naturale poate fi rapidă
prin iradiere cu ultraviolete direct sau o pigmentaţie tardivă când apare
după eritemul actinic.
Mai poate exista pigmentaţie naturală patologică (în boala adiss
bazedoj) pigmentaţie medicamentoasă.
Absenţa pigmentului melanic se găseşte în albinism Vitiliga.

Rolul biologic al pigmentului melanic

 Produce hipertrofia stratului cornos având rol protector faţă de

supra-
încălzirea ţesuturilor.
 Stimuleză creşterea părului.
 Are rol termoreglator prin declanşarea sudoraţiei.
 Stimulează activitatea pieli.
 Are rol antiinflamator mai ales faţă de stafilococi.

Efectele fiziologice ale ultravioletelor

I. Efectele asupra metabolismelor:

1. Măresc procesele oxidative din organism- metabolismul bazal
iniţial creşte apoi scade ajungându-se la un echilibru.
Acest metabolism scade la persoana care domină acţiunea simpaticului
şi creşte la ............................................
2. Echilibrul dido-bazic-se produce acidoză după care apare o
alcobazăprelungită.
3. Metabolismul glucidic-iniţial glicemia şi glicozuria scad
proporţional cu intensitatea iradieri atât la persoanele normale cât şi la
diabetici apoi cresc dar fără să atingă valorile iniţiale.
Creşte depunerea de glicogen în ficat şi în ţesutul muscular cu rol
important în creşterea performanţelor sportive.
4. Metabolismul proteic-este stimulat catabolismul după care creşte
eliminarea de N, P şi S.
5. Metabolismul mineral-în deosebi accentuăm pe vitamina D creşte
calcemia şi fosforemia.

58
 Scade eliminarea calciului. Este îmbunătăţită absorţia calciului în
ţesuturi şi de la nivelul intestinal.
Nivelul sancvin al Ca şi P crescut favorizează depunerea cestora în
epifizele osoase.
Formarea vitaminei D se obţine din provitaminele D inactive ce se
activează sub acţiunea razelor ultraviolete. Există mai multe provitamine
D:
 Provitamina D3 sau tohisterolul-provine din colesterolul
ingerat şi
se formează în cantitatea cea mai mare fiind depozitată în tegument.
 Provitamina D4 –provine din deshidra-colesterol.
 Provitamina D-provine din endosterol.
Sediul de alcătuire a vitaminei D este stratul cornos. Rolul vitaminei D
este important în rahitism, tetanie, spasmofilie, lactaţie şi schimbarea
dentiţiei.

II. Acţiunea asupra elementelor sancvine.

Ultravioletele au rol în procesul de hematopoeză. Creşte numărul
leuco-citelor şi se îmbunătăţeşte formula leucocitară.
Este influenţată: coagulabilitatea sancvină, procesele imunologice şi
scade concentraţia colesterolului sancvin.

III. Acţiunea asupra circulaţiei.

Este influenţată atât circulaţia superficială prin acţiunea directă a
călduri cât şi circulaţia profundă prin mecanisme neuro-vegetative.
În timpul stări eritematoase creşte pulsul, scade tensiunea arterială şi
creşte debitul cardiac cu 10%.

IV. Acţiunea asupra respiraţiei.

Sunt influenţate schimburile gazoase prin mărirea cantităţi de oxigen
absorbit iar pe cale reflexă mişcările respiratori devin mai ample şi mai
rare.

V. Acţiunea asupra aparatului digestiv.

Crşte secreţia gastrică acidă, creşte secreţia salivară şi pancreatică,
creşte motilitatea gastrică şi intestinală.

59
 VI. Acţiunea asupra glandelor endocrine.
Stimularea glandelor paratiroide au rol în metabolismul calcic, creşte
activitatea pancreasului endocrin cu rol în stabilizarea glicemiei şi se
produc modificări funcţionale la suprarenale, hipofiză, gonade şi timusul.

VII. Acţiunea asupra sistemului nervos.

În special asupra sistemului nervos vegetativ prin scăderea tonusului
simpatic şi creşterea parasimpaticului.
În general culoarea roşie are acţiune stimulantă la bolnavi depresivi iar
culoarea albastră are acţiune sedativă la bolnavi hiperexcitanţi.

Aparatele pentru ultraviolete

În practica medicală se folosesc ca sursă pentru ultraviolete:

 Arc electric
 Lămpile cu mercur
Lămpile cu arc electric-au ca principiu de producere ultravioletele.
Între 2 poli de cărbune sau metalici ai unui circuit electric situaţi la o
anumită distanţă unul de celălalt şi formează o descărcare electrică sub
forma unui arc strălucitor.
Aceasta ia naştere în urma bombardări cu electronii ai polului pozitiv
care devine incandeşcent emiţând astfel radiaţii luminoase. Proporţia de
ultraviolete la aceste lămpi este mică.
Se pot folosi electrozi de cărbune mineralizaţi care sunt alcătuiţi din
cărbune de retorţă acoperiţi cu o pulbere metalică.
Flacăra dintre electrozi dă 85% din radiaţiatotală. Se obţin spectre de
radiaţi propri metalelor folosite.
Lămpile cu arc voltaic sunt înlocuite cu lămpile cu mercur ce sunt mai
puţin costisitoare şi se manipulează mai uşor. Se împart în 3 grupe în
funcţie de presiunea mercurului.
 Lămpi cu presiune medie-care emit radiaţiile mercurului.
 Lămpi cu presiune mare sau foarte mare-care emit radiaţia
mercu-
rului şi alte radiaţi. Cu cât presiunea este mai mare cu atât alte radiaţi sunt
mai multe.
 Lămpile cu presiune joasă-care emit ultravioletecu presiune de
230

60
 mili microni.
Cele medi sunt cele mai folosite, mai pot fi întâlnite: lămpi cu
hidrogen, xenon, cadniu şi tunxten.

Tehnica de aplicare a ultravioletelor

terapeutice

Sensibilitatea la ultraviolete este diferită de la om la om, de regiunea

corpului, de vârstă, de diferite alte afecţiuni coexistente şi de sensibilitatea
individuală a bolnavului.
Aplicarea ultravioletelor poate fi:
 Generală
 Locală.
Metodele de măsurare a radiaţiilor ultraviolete pot fi:
1. Fizico-chimice-ce folosesc unităţi fizice ale altui tip de energie în
care se transformă energia radiantă.
2. Biologice-în care se apreciază doza eritem sau biodoza.
Biodoza-reprezintă minim necesar pentru apariţia celui mai slab eritem
actinic la un anumit bolnav şi care dispare după 24h folosindu-se o anumită
lampă aplicată la o distanţă fixă de 50 cm.
Pentru determinarea biodozei se folosesc dispozitive numite
biodozimetre prevăzute cu orifici ce se descoperă succesiv în timpul
expuneri la ultraviolete la un interval de câte 1 min.
Cu ajutorul biodozimetrului se pot evita dozele mari ce produc arsuri
sau cele mici ce sunt ineficiente.

61
hfh

62