„Conu’ Leonida față cu reacțiunea”

de Ion Luca Caragiale

„Conu’ Leonida față cu reacțiunea” este o piesă de teatru scrisă de Ion

Luca Caragiale. Prima publicare a textului a avut loc în anul 1880, în revista
„Convorbiri literare”.
Analiza literară a textului

† Titlul este un element paratextual care deschide orizontul de așteptare al

cititorului, concentrând mesajul întregului text. Titlul este analitic, alcătuit
dintr-un substantive propriu „Leonida”, desemnând personajul principal, căruia
autorul îi atașează apelativul familiar „conu’” și substantivul comun
„reacțiunea”, precedat de prepoziția „față” ce semnifică atitudinea
protagonistului față de presupusul eveniment.
† Tema este reprezentată de moravurile societății românești, văzută prin ochii
lui Caragiale.
† Motivele literare sunt: confuzia, politica, revoluția, reacțiunea, zgomotul,
împușcături, chiote, țipete, frica, teama, spaima, lăsata secului.
† Compoziția. După cum sugerează subtitlul („Farsă într-un act”), piesa de
teatru conține un singur act. Întâmplările sunt prezentate succesiv pe
momentele subiectului.
Acţiunea are loc într-o odaie modestă de mahala bucureşteană, în seară
de lăsata secului. Conu’ Leonida, veteran în politică, cititor de gazete şi
republican get-beget, pensionar în vârstă de şaizeci de ani, îi povestește soției
sale cum s-a înfăptuit Republica, în ziua de 11 februarie1866. După îndelungate
discuții, ei se culcă, dar sunt treziți de un zgomot puternic, misterios, care
sfârșește prin a-i îngrozi. Eftimita aude împușcături și strigăte și îl trezește
disperată pe soțul ei, crezând că a început revoluția. Sunetul încetează și
Leonida crede că soția sa a visat. O liniștește și apoi se culcă.
Zgomotul revine și cei doi sar speriați din pat. Baricadați în odaia lor, ei
dezbat asupra sursei acestuia. Conu’ Leonida formulează teoria fandacsiei.
Din știrile citite în „Aurora Democratică”, Leonida deduce că afară nu e
revoluție, ci „reacțiune” și trebuie să plece imediat spre Ploiești, la ai lui.
Între timp zgomotul se apropie de casa lor; tot atunci se aud și bătăi în ușă.
Safta, slujnica care venise să facă focul, le explică că a fost mare chef la
băcanul din colț.
• Indicii spațio-temporali sunt limitați: „În Bucureşti”, „la Leonida”, „în casă”,
1
„noaptea”, „O odaie modestă de mahala”, „lăsata secului”.
• Modurile de expunere sunt: dialogul (prin intermediul căruia personajele
schimbă replici), monologul, descrierea și narațiunea.
• Procedee narative: comicul, intruziunea narativă.
† Structura.
• Planul extern (relațiile dintre personaje: Conul Leonida – Eftimița; Eftimița –
Safta; Conu Leonida – Safta);
•Planul intern (gânduri, sentimente trăiri:

† Caracterizarea unui personaj

Conu Leonida este personajul principal al acestei piesei, așa cum

reiese și din titlu deoarece apare în toate momentele subiectului, are un rol
important în acțiune, iar celelalte personaje acționează în funcție de el.
Statutul lui social este precizat în lista cu persoanele de la începutul
piesei ca fiind „pensionar, - 60 de ani. Veteran în politică, cititor de gazete şi
republican get-beget, este foarte convins de calitățile sale pe care dorește să
le pună în slujba unei posibile republici.
Acesta este caracterizat atât în mod direct de către autor prin referirile
cuprinse în didascalii („Leonida e în halat, în papuci şi cu scufia de noapte”,
„ cu mândrie şi siguranţă”, „cu importanţă”, „ îmbărbătat”, „ pierdut”,
„ prăpădit”), de celelalte personaje („EFIMIŢA: … ca dumneata, bobocule,
mai rar cineva”; „Ei, bobocule, apăi cum le ştii dumneata toate…!”), prin
autocaracterizare, se laudă pe sine, considerându-se un adevărat patriot: „...
acu, unde eşti tu republican, ţii partea naţiunii…".
Caracterizarea indirectă reiese din fapte, vorbe, gesturi, atitudini,
relația cu celelalte personaje. În ciuda exteriorului pompos, conu’ Leonida este
un personaj mult mai puțin citit decât pare. Confundă principatele cu
republica, popa cu papa, documentul cu ficțiunea, dar se pricepe foarte bine la
a mima trăsăturile politicienilor din vremea respectivă: grandoman, limbut și
dotat cu o aparentă competență. Se supraestimează constant, inconștient de
slăbiciunile sale. Adevărata față a personajului se observă când zgomotul se
întețește, iar Leonida începe să tremure de frică. Masca lui solemnă, sigură de
sine cade, lăsând locul omul speriat, îngrozit la gândul că zavragii urmăresc
eliminarea „revoluţionarului” Leonida.
Astfel, prin de caracterizare directă și indirectă, autorul realizează cu
ironie și umor portretul Conului Leonida ce întruchipează tipul demagogului,
precum și al micului burghez.
2
 În opinia mea, acesta este un personaj comic, care se consideră un om
cu experiență politică, care le știe pe toate, fiind complet inconștient de
slăbiciunile sale.

Argumentare – text dramatic

Textul dramatic este opera literară, în versuri sau în proză, creată

pentru a fi reprezentată pe scenă.
Opera „ Conu’ Leonida față cu reacțiunea” de Ion Luca Caragiale se
încadrează în categoria textului dramatic, pentru că are toate trăsăturile
specifice: structurarea în acte şi scene, prezenţa indicaţiilor scenice, acţiunea
evoluează prin intermediul replicilorpersonajelor, dialogul fiind modul de
expunere dominant.
În primul rând, ca în orice piesă de teatru, textul sau (opera) este
alcătuit din acte şi scene (care sunt delimitate prin plecarea sau prin intrarea
unor personaje). Autorul îşi exprimă în mod indirect ideile şi sentimentele prin
intermediul actiunii, ce evoluează gradat, prin intermediul replicilor
personajelor. Personajele prezente în acest fragment sunt: Conu’ Leonida
(pensionar, - 60 de ani), Efimița (consoarta lui, 56 de ani), Safta (slujnica lor).
În al doilea rând, fragmentul selectat sau opera conţine indicaţii scenice
prin care autorul dă sugestii privind jocul actorilor şi aranjarea decorului, de
obicei marcate între paranteze (ex.: „În fund, la dreapta, o uşă”; la stânga o
fereastră„; „schimbând tonul”; „minunându-se”; „se scoală şi se uită la ceas”.
Modul de expunere principal este dialogul („EFIMIŢA: Ai auzit?”;
„LEONIDA: Mai e vorbă!”, „EFIMIŢA: Adică cum?”), care se poate împleti cu
monologul („Cine ştie ce-oi fi visat!...”, „Ce-o fi ş-asta?”), cu descrierea sau cu
naraţiunea (în plan secundar).
În concluzie, prin trăsăturile prezentate şi argumentate anterior, „ Conu’
Leonida față cu reacțiunea” de Ion Luca Caragiale se încadrează în categoria
textului dramatic.