Sunteți pe pagina 1din 4

Tony Garnier

Tony Garnier (1869–1948) arhitect şi urbanist vizionar. E considerat


avangardistul şi pionierul urbanismului şi arhitecturii moderniste în Franţa secolului
20. Născut într-o familie muncitorească, în mediul specific al oraşului preindustrial,
sindicalist şi "social-democrat" Lyon. Prin 1900 era student la Paris, la Academie des
Beaux Arts, coleg cu Auguste Perret, ambii studenţi ai lui Guadet. În Paris, intră în
cercul radical socialiştilor şi în clubul amicilor lui Zola. Câştigă Prix de Rome şi în
anii de stagiu la Roma suferă noi influenţe politice şi urbanistice de stânga.
La întoarcerea din Italia, în 1904, Tony Garnier îşi expune public un proiect de
oraş numit Cité Industrielle, în care îşi exprimă limpede credinţa că oraşul viitorului
trebuie să fie industrial. Viziunea lui s-a dovedit însă precoce în Franţa: lumea l-a
ignorat. Interesul public faţă de viziunea lui avea să fie stârnit abia de către Le
Corbusier – persoană extrem de elocventă, convingătoare, cu mare succes public şi
asfel cu mare influenţă. S-au cunoscut în 1908, ca doi oameni cu mentalităţi social-
politice şi arhitecturale asemănătoare, lucru care s-a dovedit benefic pentru Tony
Garnier. Le Corbusier l-a încurajat şi a determinat luarea în seamă de către modernişti
a acestui tânăr visător, poate ultimul utopist.
Urmarea a fost că în 1918, Tony Garnier publică tratatul Une cité industrielle,
care de data asta a fost băgat în seamă de către suflarea avangardistă a arhitecturii
angajată social.
Une cité industrielle a fost proiectul scris, desenat şi, într-o mică parte chiar
realizat, cu care s-a afirmat şi a rămas în istoria arhitecturii moderne. A fost opera
vieţii lui, de fapt singura, dar una de o întindere vastă şi dusă până la un uncredibil
nivel de detaliu.
Lyon, în sec. 19, se prezenta ca un oraş diferit de altele, caracterizat în primul
rând prin orientarea sa de stânga. Sub aspect fizic, se aseamănă cu oraşul industrial
imaginat de Tony Garnier – cu un relief în pantă, cu un râu major, cu legături
feroviare bune. Electricitatea, tramvaiul, căile ferate, fotografia, cinematograful,
infrastructura edilitară, infrastructura civilă, industria uşoară (mătase), industria de
automobile, aviaţia, sistemul hidroenergetic alcătuiau un milieu tehnic înfloritor, în
avans faţă de multe alte oraşe europene. Pe lângă aceasta, am pomenit de climatul
progresist din punct de vedere social, care avea o veche tradiţie de stânga.

Cité Industrielle aşa cum îl imagina Tony Garnier trebuia să fie un oraş de
35.000 de locuitori. Era zonificat funcţional, nu avea proprietăţi particulare şi nici
împrejmuiri, iar tot spaţiul neconstruit era liber şi din punct de vedere juridic, era un
parc al întregului popor. Sesizăm oare aici toate ideile prin care Le Corbusier s-a
impus la CIAM şi pecare le-a prezentat lumii în formă de Ville Radieuse?
Pe relieful asemănător oraşului Lyon, spitalele şi-ar găsi locul în amonte, la
adăpost de vânt, cu faţadele spre sud. Mai jos se află oraşul propriu zis. Şi mai jos –
uzinele şi întreaga zonă industrială. Toate aceste zone erau izolate, pentru a se putea
extinde.

Locuirea era, evident, colectivă. Zona de locuinţe colective era structurată pe


baza a trei străzi lungi, cu ierarhia oglindită în regimul de înălţime a blocurilor de
locuinţe. Oraşul de 35.000 de locuitori anticipa zoning-ul al cărui autorat îi e atribuit
lui Le Corbusier. Housing-ul respecta principii de ventilaţie şi de densitate. Zona de
locuinţe colective era structurată pe baza a trei străzi lungi, cu ierarhia oglindită în
regimul de înălţime a blocurilor de locuinţe. În funcţie de importanţă, rândurilor de
clădiri le creşte nivelul de înălţime cu câte 2 etaje. La proiectul revăzut în 1932,
regimul de înălţime a fost mărit şi astfel a fost mărită densitatea. Tot spaţiul liber
neconstruit era la dispoziţia comunităţii. Nu exista proprietate privată şi deci, nici
împrejmuiri.

Infrastructura şcolară. Unităţile de învăţământ erau amplasate între zona


rezidenţială şi zona fabricilor.
Zona uzinelor era amplasată între zona rezidenţială şi unităţile de învăţământ.
Reţeaua de transport – atât cea civilă, cât şi cea industrială – era atent
rezolvată.
De altfel, Tony Garnier visa la o civilizaţie urbană globală, lipsită de graniţe
naţionale, în care toată populaţia, unitară, trăia în solidaritate şi fraternitate, legată
printr-o reţea generală de transport bine pusă la punct.
Infrastructura serviciilor publice. În centru era clădirea de adunări publice,
cu mai multe săli, însumând 3000 de locuri. Relaţia cu strada era asigurată printr-un
peristil, cu stâlpi de beton armat. Pe frontispicii erau două citate din Zola, unul de
inspiraţie Saint-Simon-iană, celălalt de inspiraţie şi mai radical socialistă.
Una din idei era că armonia internaţională se obţine prin producţie industrială
şi comunicare.
Infrastructura serviciilor sanitare. În acest sens, oraşul Lyon avea o tradiţie
valoroasă. Revin la ideea detalierii proiectului.
Infrastructura – dotările sportive. De remarcat că din oraşul socialist al lui
Tony Garnier lipsea poliţia, biserica, instituţiile militare, tribunalul şi închisoarea –
instituţii despre considera că nu mai sunt necesare în noua societate a egalităţii şi
fericirii.
De remarcat şi faptul că, spre deosebire de alte proiecte utopice ori quasi
utopice, acesta a fost cel mai detaliat de la Cité de Chaux, al lui Ledoux, din 1804.
Existau indicaţii asupra modului de construire, al finisajelor şi decoraţiilor.
În 1924, Tony Garnier avea gata un proiect pentru oraşul Lyon, prin care îşi
exemplifica teoriile. În 1935 era construit oraşul în miniatură, alcătuit din abattoire
(construite deja în 1917), spital, pavilion de acces, stadion, Quartier des Etats Unis.

Lyon, Tony Garnier,


cea mai importantă
piesă: les abattoires
Mouche, construite în
1917.
O comparaţie
Ebenezer Howard a avut norocul de a-şi fi văzut realizate ideile la Letchworth.
Tony Garnier nu a vut norocul să fi fost băgat în seamă decât de către Le Corbusier,
care i-a valorificat ideile în Charta de la Atena. (Apoi i le-a preluat şi însuşit.)

Garden City, în forma lui de Rurisville, trăia din doar din agricultură şi mică
industrie familială, iar din punct de vedere al comunicaţiilor feroviare lucra la scară
mică. Autonomia sa era deci relativă.
Cité Industrielle, era independent din punct de vedere economic, sprijinindu-se pe o
industrie de forţă.

Garden City a dorit o soluţie pentru remedierea gravelor neajunsuri ale realitatăţii din
prezent, fără a-şi aroga anticipaţii.
Cité Industrielle susţinea ideea că oraşul industrial este soluţia pentru civilizaţia
viitorului şi totodată motorul progresului.

Garden City-ul anglo-saxon a fost modest în aspiraţii.


Cité Industrielle a avut aspiraţii demiurgice, a visat să schimbe radical societatea
prin arhitectură.