UNIVERSITATEA "LUCIAN BLAGA" DIN SIBIU

FACULTATE DE ŞTIINŢE ECONOMICE

ECOTURISM ŞI
CONSERVAREA MEDIULUI
Curs pentru anul I MASTER

VIRGIL NICULA

Sibiu, 2008

1
 Cuprins

Introducere Pag. 4
Capitolul 1. Dezvoltarea durabilă – sfidare a secolului XXI Pag. 6
1.1.Conceptul de dezvoltare durabilă Pag. 8
1.2.Dimensiunea ecologică a creşterii dezvoltării economice Pag. 12
Întrebări recapitulative Pag. 18
Teste de evaluare Pag. 18
Teste de autoevaluare Pag. 18
Capitolul 2. dezvoltarea durabilă a turismului Pag. 20
2.1.Relaţia turism-mediu înconjurător. Impactul dezvoltării turismului asupra mediului Pag. 20
înconjurător.
2.1.1.Acţiuni de protecţie a mediului înconjurător şi a potenţialului turistic Pag. 25
2.1.2.Impactul dezvoltării turismului asupra mediului natural Pag. 29
2.1.3. Impactul dezvoltării turismului asupra mediului socio-cultural Pag. 29
2.1.4. Impactul dezvoltării turismului asupra mediului urban Pag. 30
2.1.5.Impactul schimbărilor mediului asupra turismului Pag. 30
2.2.Conceptul de turism durabil Pag. 32
2.3. Cadrul legislativ şi instituţional pentru dezvoltare durabilă a turismului Pag. 34
2.4.Modul de realizare a turismului durabil în zonele naturale de interes turistic Pag. 35
Întrebări recapitulative Pag. 39
Teste de evaluare Pag. 39
Teste de autoevaluare Pag. 40
Capitolul 3. Capacitate de primire turistică – concretizarea dezvoltării durabile. Pag. 41
Capacitatea de schimb turistic.
3.1.Conceptul de capacitate de primire. Pag. 41
3.2.Categorii ale capacităţii optime de primire turistică Pag. 42
3.3.Amenajarea turistică a teritoriului şi dezvoltarea durabilă a turismului Pag. 46
Întrebări recapitulative Pag. 49
Teste de evaluare Pag. 49
Teste de autoevaluare Pag. 50
Capitolul 4. Ecoturismul – turismul viitorului Pag. 51
4.1.Concepte. Definiţii. Principii. Pag. 51
4.2.Ecoturismul şi dezvoltarea economică. Pag. 54
4.3.Ecoturismul şi zonele protejate. Pag. 54
4.4.Ecoturismul în România Pag. 55
4.5.Turismul de litoral Pag. 57
4.5.1.Potenţialul natural şi antropic Pag. 57
4.5.2.Indicatori ai activităţii turistice Pag. 58
4.5.2.1.Capacitatea de cazare Pag. 58
4.5.2.2.Circulaţia turistică Pag. 59
4.5.2.3.Gradul de ocupare şi durata medie a sejurului Pag. 60
4.5.2.4.Piaţa turistică Pag. 60
4.5.2.5.Analiza SWOT Pag. 60
4.6.Turimul cultural Pag. 62
4.6.1.Potenţialul cultural Pag. 62
4.6.2.Analiza SWOT Pag. 62
4.7.Ecoturism Pag. 63
2
4.7.1.Potenţialul natural Pag. 63
4.7.2.Indicatori ai activităţii turistice în Delta Dunării Pag. 64
4.7.2.1.Capacitate Pag. 64
4.7.2.2.Circulaţie Pag. 64
4.7.2.3.Eficienţa Pag. 66
4.7.3.Piaţa Pag. 66
4.7.4.Puncte forte ale ecoturismului Pag. 66
4.7.5.Puncte slabe ale ecoturismului Pag. 66
Întrebări recapitulative Pag. 67
Teste de evaluare Pag. 67
Teste de autoevaluare Pag. 68
Studiu de caz nr. 1 - Dezvoltare durabilă şi ecoturism în rezervaţia biosferei Delta Pag. 69
Dunării
Studiu de caz nr. 2 - Iniţiative de dezvoltare a turismului durabil în regiunea Mării Pag. 80
Negre
Studiu de caz nr. 3 - Perspectivele dezvoltării durabile a turismului românesc de litoral Pag. 89
Studiu de caz nr. 4 - Ecosistemul regiunii Mării Negre Pag. 100
Bibliografie Pag. 104

3
 Introducere

Mediul înconjurător natural şi umanizat constituie "suportul" şi "materia primă" pentru

dezvoltarea durabilă a oricărei economii. Între turism şi mediul înconjurător este o relaţie
complexă, legăturile dintre ele manifestându-se în ambele direcţii. Mediul natural şi moştenirea
cultural-istorică prin componentele lor apă, aer, relief, floră, faună, peisaj, monumente istorice şi
tradiţii etnofolclorice etc. reprezintă resursele de bază ale turismului, iar, pe de altă parte,
activitatea turistică în complexitatea sa, influenţează mediul ecologic şi cultural, modificându-le
elementele componente.
De aceea, dezvoltarea turismului face necesară acordarea unei atenţii deosebite mediului
înconjurător prin măsuri de protejare şi dezvoltare a calităţii şi resurselor sale în ariile intrate în
circuitul turistic sau în perspectiva de a fi valorificate prin turism, precum şi controlul
consecinţelor acestei activităţi în vederea utilizării optime a potenţialului turistic.
Pornindu-se de la conceptul că "dezvoltare durabilă, viabilă şi susţinută din punct de
vedere ecologic este considerată acea dezvoltare care satisface nevoile prezentului fără a
compromite capacitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile lor nevoi", turismul, ca
activitate economică se înscrie în acest demers ştiinţific şi trebuie să colaboreze cu celelalte
industrii şi activităţi economice în asigurarea calităţii bazei de resurse şi a supravieţuirii sale.
Elementele mediului natural reprezintă baza activităţii turistice, între care se remarcă
acelea care au calităţi deosebite. Ariile naturale protejate au intrat şi ele în circuitul turistic,
solicitând un management special al vizitatorilor.
Valorificarea corespunzătoare, la nivelul capacităţii de suport a mediului, permite
devotarea armonioasă a turismului, pe când supravalorificarea afectează grav mediul, iar
necunoaşterea modului potrivit de dezvoltare lasă regiunea în afara dezvoltării turistice.

Componentele mediului Principalele elemente

natural
Arii naturale protejate

relieful şi substratul forme de relief cu aspect variat, după structură şi litologie, după
geologic mărime şi vum; fenomene geologice: erupţii vulcanice, gheizere,
vulcanii noroioşi
clima topoclimate, microclimate, climatul de adăpost; stratul de zăpadă;
durata de strălucire a soarelui; brizele marine şi de munte
apele apele subterane: izvoare, izbucuri, gheizere cu mineralizaţii şi cu
temperaturi variate,
vegetaţia păduri, toate tipurile de vegetaţie spontană
fauna fondul cinegetic, cel piscicol natural, reptile, insecte

Turismul, ca fenomen social, se desfăşoară în funcţie de acţiunea mai multor factori

specifici unei anumite perioade istorice. Factorii genetici nu acţionează izolat, ci simultan şi în
interdependenţă. Principalii factori care determină dezvoltarea turismului sunt: calitatea mediului
înconjurător, factorii demografici, economici, politici, sociali, psihologici. Rolul fiecăruia dintre
aceşti factori poate deveni primordial într-o anumită perioadă, într-un anumit teritoriu, pentru că
şi turismul se supune “modei”.
Mediul înconjurător, prin componentele sale naturale şi antropice, oferă resursele de bază
cu cea mai mare importanţă pentru turism. Factorii de mediu pot fi favorabili sau restrictivi
pentru dezvoltarea activităţilor turistice. Mediul înconjurător echilibrat, bine păstrat,
impulsionează activitatea turistică, deoarece el reprezintă principala materie primă industria
turismului. Relieful, calitatea apelor sau a climei, vegetaţia, peisajele frumoase, sunt tot atâţia
factori ce determină practicarea turismului de odihnă, de tratament, de recreere, de pescuit şi
vânătoare. Degradarea reliefului şi a solurilor prin exploatări miniere, prin poluarea aerului şi a
apei, prin distrugerea învelişului vegetal determină eliminarea regională sau locală a turismului.

4
 Prin turism se valorifică şi se conservă mediul înconjurător cu condiţii mai puţin
favorabile altor activităţi: stâncării, chei, peşteri, mlaştini. Turismul determină î poluarea solului,
a aerului şi a apei, datorită circulaţiei turistice. Totodată sunt afectate pădurile prin poluare sau
prin distrugerea elementelor rare, prin suprasolicitarea unor locuri (tăierea brazilor, culegerea
florilor, focurile în pădure). Calitatea mediului este o funcţie descrescătoare în raport cu produsul
social sau naţional şi crescătoare în raport cu bugetul.
Se admite că turismul este o funcţie a mediului sau un barometru al mediului. Cel mai
adesea se calculează beneficiile economice ale turismului şi nu se cuantifică consecinţele sale
asupra mediului şi societăţii.
Între mediul înconjurător-ca factor şi turism-ca activitate există influenţe pozitive şi
negative. Latura negativă se referă la activitatea turistică intensă şi greşit dirijată. Fenomenul
turistic se resimte însă mai ales în dezvoltarea locală şi regională, valoarea cantitativă şi
calitativă a resurselor naturale şi antropice fiind determinantă asupra turismului. Exploatarea
iraţională creează riscul de a distruge chiar suportul de care orice activitate turistică este
dependentă.

5
 CAPITOLUL I

DEZVOLTAREA DURABILĂ – SFIDARE A SECOLULUI XXI

Obiective:
- însuşirea noţiunilor de specialitate referitoare la conservarea mediului înconjurător şi la
ecoturism;
- cunoaşterea conceptelor specifice dezvoltării durabile (ecodezvoltare)
- cunoaşterea derulării programelor guvernamentale de mediu.

Rezumat:
În acest capitol este prezentat conceptul ecodezvoltării, prin prisma modelelor de evoluţie
pentru următorii ani. Componentele de dezvoltare durabilă analizate sunt economia şi protecţia
mediului înconjurător, denumite sintetic economia mediului. Acest nou domeniu trebuie să
elaboreze mecanisme, criterii, instrumente, modele ce pot fi avute în vedere într-o viziune
economico-ecologică de dezvoltare a societăţii. Instrumentele economico-financiare au rolul de a
sprijini atingerea dezideratelor politicii de mediu prin şi introducerea unei comportament
ecologic la nivel de individ sau colectivitate.

Cuvinte cheie: dezvoltare durabilă, program de mediu, poluarea mediului, protecţia mediului,
calitatea mediului

Dezvoltarea producţiei materiale din ultimele decenii, concomitent cu creşterea

populaţiei şi respectiv, a cerinţelor de energie, de materii prime pentru industrie şi de produse
alimentare au accentuat conflictul dintre om şi natură, dintre procesele de dezvoltare economico-
socială şi resursele naturale, cu urmări tot mai îngrijorătoare asupra echilibrului ecologic al
planetei.
Neglijarea costului degradării şi a pagubelor aduse mediului şi sănătăţii umane a generat
cheltuieli care au trebuit şi trebuie suportate de întreaga societate ameninţată cu agravarea
pericolelor ecologice.
Poluarea şi protecţia mediului sunt considerate printre cele mai importante probleme cu
care se confruntă umanitatea. Transformările care au loc la nivel global în ceea ce priveşte
calitatea mediului impun găsirea unor soluţii fundamentate teoretic şi conceptual, pentru a
asigura menţinerea echilibrului ecologic al planetei în condiţiile unei dezvoltări durabile a
societăţii.
Expansiunea economică şi cea demografică va constitui un potenţial de presiune dramatic
asupra resurselor naturale şi sistemelor biologice.
Dezvoltarea durabilă se implică în realitatea concretă nu numai prin definirea
conceptului, dar şi prin găsirea mijloacelor de aplicare a tuturor dimensiunilor sale economice,
tehnologice, sociale, politice, morale şi evident ecologice. Esenţa dezvoltării durabile este dată
de conservarea acelui patrimoniu în favoarea bunăstării generaţiilor prezente şi viitoare, care
cuprinde nu numai capitalul produs prin munca oamenilor şi stocul de cunoştinţe ştiinţifice şi
tehnologice, ci şi capitalul natural.
Amploarea planetară a problemelor de mediu cu care se confruntă societatea umană în
prezent a pus în faţa specialiştilor şi factorilor de decizie o serie de modele de evoluţie pentru
următorii ani:
- continuarea în acelaşi ritm, sens şi stil, poate fi justificată de capacitatea (verificată în
cursul istoriei) că omenirea va găsi soluţiile de ieşire din criză la momentul potrivit, dar

6
 nu poate fi susţinută pentru că în materie de mediu efectele nu sunt imediate şi efectele
ireversibile sunt deja simţite;
- stoparea ritmului de dezvoltare economică la nivelul minim al asigurării materiale şi al
creşterii populaţiei este o soluţie nerealistă; controlul populaţiei este neacceptat de religie
sau tradiţie, iar limitarea accesului populaţiei la bunăstare este împotriva firii umane;
- impunerea tuturor membrilor societăţii a unei atitudini ecologice prin metode
dictatoriale nu este fezabilă, istoria dovedind că soluţiile nedemocratice nu au viabilitate;
- dezvoltarea durabilă – singura soluţie acceptată unanim care conduce la promovarea
elementelor economiei de piaţă într-un cadru democratic, prin respectarea exigenţelor şi
criteriilor ecologice.
Desigur că elaborarea unui nou model de dezvoltare a societăţii umane presupune o
schimbare a vechilor concepte, mai ales a celor economice şi racordarea lor la specificul
managementului de mediu.
În acest sens ne-am oprit la analiza a două din componentele de bază ale conceptului
dezvoltării durabile: economia, pe de o parte şi protecţia mediului, pe de altă parte. Aceste
componente se regăsesc şi ca puncte de plecare a unei noi ştiinţe – “economia mediului”,
domeniu care trebuie să elaboreze mecanisme, criterii, instrumente, modele ce pot fi avute în
vedere într-o viziune economico-ecologică de dezvoltare a societăţii.
La evaluarea pagubelor aduse economiei prin deteriorarea mediului, printre altele sunt de
luat în considerare: scurtarea duratei de viaţă a utilajelor, maşinilor, clădirilor etc.; reducerea
productivităţii muncii şi a duratei de lucru (concedii medicale, cheltuieli pentru sănătate);
calitatea scăzută a condiţiilor de producţie cu afectarea calităţii producţiei etc.
Sigur că în mod similar se pun problemele şi pentru celelalte etape ale analizei.
Este important a sublinia în final că găsirea alternativelor optime între economie şi
protecţia mediului depinde de abilitatea factorilor de decizie la nivel local sau central de a alege
şi utiliza instrumente financiar-economice adecvate unei eficiente promovări a acţiunilor de
protecţia mediului.
Instrumentele economico-financiare au rolul de a sprijini atingerea dezideratelor politicii
de mediu prin: introducerea unei comportament ecologic la nivel de individ sau colectivitate;
colectarea de fonduri pentru măsuri corective şi/sau preventive, finanţând astfel acţiunile de
protecţia mediului sau de reconstrucţie ecologică.
Instrumentele financiare ce pot fi utilizate, a căror eficienţă a fost verificată în alte ţări
sunt:
- impozite (taxe) care pot fi promovate şi sub forma unor diferenţieri de taxe; -
- subsidii care să încurajeze schimbarea de atitudine şi să disponibilizeze fonduri pentru
stoparea poluării;
- sisteme de rambursare a depozitelor;
- introducerea unor mecanisme ale economiei de piaţă (comerţ cu dreptul de emisii,
asigurări); stimulente pentru consolidare financiară.
Desigur că se pune şi problema rezultatelor şi consecinţelor economice ale dezvoltării
durabile. Din acest punct de vedere nu există o experienţă pe termen lung în aplicarea acestui
concept. Pot fi intuite astfel de consecinţe, fără a avea un anume grad de certitudine şi fără a fi
epuizate: îmbunătăţirea calităţii serviciilor; evoluţia sectoarelor mari consumatoare de energie şi
resurse spre tehnologii “mai curate” şi utilizatoare de mai puţine resurse; dezvoltarea unor noi
tipuri de preocupări, locuri de muncă, activităţi; reducerea resurselor şi urgenţelor de mediu şi în
special a efectelor acestora.
Având în vedere situaţia economiei ţărilor în tranziţie din Europa Centrală şi de Est, deci
şi pentru România, trebuie enumerată şi o altă categorie de consecinţe care să reducă decalajul
existent în prezent faţă de ţările dezvoltate:
- realizarea unei strategii pe termen mediu şi lung pentru alinierea la standardele UE;
- schimbarea sistemului de valori, inclusiv cele de mediu, prin educaţie;
- ameliorarea infrastructurilor ce au relaţii cu mediul etc.

7
 Astfel, dacă există un consens privind orientarea spre cerinţele dezvoltării durabile,
pentru transpunerea în practică a acţiunilor concrete ce le presupune acest concept, sunt necesare
eforturi pentru găsirea unor răspunsuri adecvate la cel puţin 5 provocări: acordarea încrederii
proprietăţii private şi aportului acesteia la protecţia mediului; delimitarea nivelurilor şi
profunzimii de intervenţie a statului în acest domeniu; utilizarea largă a mecanismelor de piaţă;
găsirea unor forme adecvate de parteneriat între puterea publică şi sectorul privat; stimularea
democratizării procesului decizional în materie de mediu înconjurător.

1.1.CONCEPTUL DE DEZVOLTARE DURABILĂ

Ideea de dezvoltare durabilă rezultă din încercarea de a sublinia interdependenţa dintre

creşterea economică şi calitatea mediului. Cauza apariţiei problemelor de mediu este determinată
de faptul că, de cele mai multe ori, câştigul consumatorilor individuali de resurse naturale este
realizat pe cheltuiala comunităţii, ceea ce înseamnă că resursele naturale sunt consumate peste
limita intereselor comune, astfel încât rezervele sunt de cele mai multe ori în pragul epuizării.
Întreaga mişcare de salvare a planetei, de combatere a poluării, de luptă contra secătuirii
resurselor, de apărare a varietăţii biosferei, de cruţare a speciilor s-a bazat pe un set de valori noi,
oglindind o nouă mentalitate culturală în raport cu natura îmbrăţişată în special de tânăra
generaţie.1
Un serios semnal de alarmă a fost tras de Conferinţa asupra mediului de la Stockhlom din
1972 când omenirea a început să recunoască că problemele mediului înconjurător sunt
inseparabile de cele ale bunăstării şi de procesele economice în general. În acest sens, a luat
fiinţă Comisia Mondială asupra Mediului şi Dezvoltării pe lângă ONU, comisie care a organizat
şi efectuat studii ce s-au concretizat în recomandări privind mediul înconjurător.
Putem afirma că s-a ajuns deja la un larg consens în ceea ce priveşte limitele tipului de
creştere economică ce a predominat în secolele XIX şi XX. Îndeosebi în cea de-a doua jumătate
a secolului al XX-lea, specialişti de cele mai diverse orientări ştiinţifice, politice şi ideologice, au
căutat noi căi de dezvoltare. În acest scop, ei au elaborat şi fundamentat variate concepte, unele
dintre ele fiind asociate cu programe naţionale şi internaţionale. Conceptul care se bucură de o
mai largă audienţă în rândul specialiştilor şi al popoarelor este cel de dezvoltare durabilă, care
adesea se foloseşte sinonim cu cele de dezvoltare viabilă, sustenabilă, umană şi chiar ecologică,
înţelegându-se prin aceasta acea manifestare a dezvoltării economice circumscrisă folosirii
resurselor naturale ale planetei, a formelor de energie convenţională şi a celor neconvenţionale,
concomitent cu protejarea şi conservarea mediul înconjurător.
Conceptul de dezvoltare durabilă este de dată recentă şi reprezintă o punte între un
deziderat al dezvoltării urmărit patru decenii fără rezultate satisfăcătoare şi o mişcare de salvare a
naturii şi a mediului ambiant.2 Este o alianţă a două mari curente contemporane, născute ambele
în secolul XX.
Noţiunea de dezvoltare durabilă (ecodezvoltare), aşa cum este definită de raportul
Comisiei Mondiale pentru Mediu şi Dezvoltare (1984) reunită sub egida ONU şi condusă de
fostul premier laburist norvegian Gro Harlem Brundtland, presupune realizarea unei
interdependenţe între cele trei modalităţi principale de atingere a acestui deziderat: educaţie,
cercetare ştiinţifică, acţiune politică. Acest raport intitulat „Viitorul nostru comun” mai este
cunoscut şi sub numele de “Raportul Brundtland”. 3

1
Mircea Maliţa - "Zece mii de culturi o singură civilizaţie - spre geomodernitatea secolului XXI", Ed. Nemira,
Bucureşti, 1998, p. 216
2
Gabriela Stănciulescu (coordonator) – “Managementul turismului durabil în ţările riverane Mării Negre”, Ed.
ALLBECK, Bucureşti, 2000, p. 1-2
3
H. Boiers, M. Bosh - "Viitorul nostru comun", Institute for Environmental Comunications and Netherlands, 1993

8
 Concluzia Comisiei Mondiale pentru Mediu şi Dezvoltare este că dezvoltarea durabilă şi
protecţia mediului pot fi compatibile dacă la nivel mondial s-ar realiza o reformă adecvată în
teoria şi practica economică. Comisia defineşte dezvoltarea durabilă ca fiind "o dezvoltare care
satisface necesităţile prezentului fără a compromite necesităţile generaţiilor viitoare de a-şi
satisface propriile lor nevoi şi aspiraţii".

Obiective sociale: Obiective economice: Obiective ecologice:

· Crearea de locuri · Creşterea eficienţei · Evaluarea
de muncă utilizării resurselor impactului
· Asistenţă socială · Scăderea activităţii antropice
· Consultarea consumului asupra mediului
publicului pentru resurselor · Menţinerea calităţii
luarea deciziilor neregenerabile mediului
· Internalizarea
costurilor de mediu

DEZVOLTARE DURABILĂ

Fig. 1.1.Categoriile de obiective ale dezvoltării durabile

Expansiunea economică poate aduce soluţii pentru rezolvarea problemelor mediului.

Această dezvoltare trebuie însă să se bazeze pe capacitatea mediului de regenerare a resurselor
naturale, pe o redistribuire justă a resurselor.
Dezvoltarea durabilă înseamnă, de asemenea, că activităţile economice nu se mai pot
baza doar pe ideea obţinerii de către întreprinzător a beneficiilor pe termen scurt, ci trebuie
evaluate, cu prioritate, costurile pe termen lung pentru societate.
Economistul finlandez Malaska explică mai pe larg: ”Dezvoltarea umană este ecologic
durabilă, în relaţie cu mediul, dacă intervenţiile şi efectele impuse de activităţile umane, fie ele
economice, tehnologice, sociale sau culturale, nu alterează rata schimbării naturii şi
ecosistemelor într-un fel necontrolabil de natură sau într-o formă ireversibilă din punct de
vedere al generaţiilor viitoare”. Esenţial pentru dezvoltarea durabilă este respectul pentru
interesele celor care vin după noi. Ideea centrală este să nu epuizezi resursele de care ai nevoie,
preocupare care nu a caracterizat economia premodernă sau modernă.

SOCIETATE ADMINISTRAŢIE INDUSTRIE

CIVILĂ

DEZVOLTARE DURABILĂ

Fig. 1.2. - Factorii care controlează dezvoltarea durabilă

9
 Dezvoltarea durabilă îşi propune să realizeze trei tipuri de abordări pentru rezolvarea
celor trei categorii de obiective - economice, sociale, ecologice - astfel:
· Abordarea socio-culturală se bazează pe menţinerea stabilităţii sistemelor sociale şi culturale
pentru determinarea unei echităţi intra şi inter-generaţii prin păstrarea diversităţii culturale şi
încurajarea pluralismului de idei.
· Abordarea economică pune accentul pe principiul generării unui venit maxim în condiţiile
menţinerii capitalului (natural, uman, economic).
· Abordarea ecologică se bazează pe susţinerea stabilităţii sistemelor biologice naturale şi
antropice. În tendinţa de a oferi cât mai multe oportunităţi generaţiilor viitoare se înscrie şi
conservarea biodiversităţii globale indiferent de avantajele cunoscute în prezent pentru
câteva specii.
Într-o primă etapă, cele trei categorii de obiective au fost considerate independente unul
faţă de celelalte, abia din anii `80 începând să se accentueze necesitatea realizării unei
interdependenţe între domeniile respective.
Programele guvernamentale de mediu trebuie să includă soluţii ce pot fi utilizate în
planurile manageriale prin: reglementări, cercetare, realizarea de noi infrastructuri, planificare
etc. Cunoaşterea stocurilor de resurse naturale reprezintă o cerinţă majoră pentru gospodărirea
adecvată a acestora.

SOCIAL CULTURAL

POLITIC DEZVOLTARE NATURA (resurse, servicii)

DURABILĂ

ECONOMIC POPULAŢIA UMANĂ

Fig. 1.3. - Domenii care interacţionează pentru realizarea dezvoltării durabile

Integrarea obiectivelor de mediu în activitatea decizională este un deziderat greu de atins.

De aceea, identificarea oricărui precedent care poate fi folosit drept exemplu este foarte utilă. Se
impune evaluarea activităţi instituţiilor şi organismelor care se ocupă de managementul mediului
pentru a asigura luarea unor decizii corespunzătoare.
Dezvoltarea durabilă este controlată de trei laturi ale activităţii umane: societatea civilă,
administraţia locală şi centrală, sectorul industrial.
În acelaşi timp, pentru a defini dezvoltarea durabilă trebuie evidenţiat modul în care
interacţionează domeniile economic, politic, cultural, între ele şi cu domeniul social, natura şi
populaţia umană.
Domeniul economic condiţionează aspectele sociale prin producţia şi distribuţia bunurilor
şi serviciilor, venind în întâmpinarea necesităţilor populaţiilor umane. Autorităţile sunt chemate
să asigure o politică în centrul căreia este plasat omul şi drepturile sale.
Este unanim recunoscut faptul ca educaţia este mijlocul cel mai eficace de care dispune o
societate pentru a răspunde provocării viitorului. Progresul depinde din ce în ce mai mult de
capacitatea de cercetare, inovare şi adaptare a noilor generaţii. Accesul la educaţie este condiţia
participării tinerilor la viaţa social-economică şi culturală de la toate nivelurile societăţii. Evident
că educaţia nu rezolvă în totalitate problemele contemporane dar, trebuie să facă parte din efortul

10
de a crea noi raporturi între membrii societăţii şi de a genera un respect crescut la nevoile de
protecţie a mediului. Educaţia serveşte societatea oferind o reflectare critică a lumii
contemporane. Este de asemenea mijlocul de a disemina cunoştinţe şi de a dezvolta competenţe,
de a face comportamentele, valorile şi modul de viaţă să evolueze în sensul dorit.
Creşterea receptivităţii faţă de mediu şi la problematica dezvoltării durabile asigură
sprijinul şi înţelegerea publicului. Este necesară diseminarea noilor informaţii şi concepte nu
numai pentru a mobiliza suportul populaţiei ci şi pentru a folosi metode de lucru bazate pe
consultarea publicului în toate domeniile.
Ceea ce este favorabil pentru viitorul omenirii de cele mai multe ori este costisitor sau
inoportun pentru diferite grupuri sau indivizi. De exemplu, sectorul industriei energetice se
opune aplicării unor masuri de limitare a emisiilor de gaze de seră chiar dacă există argumente ce
demonstrează că acumularea acestora este responsabilă de încălzirea climei.
Deşi în majoritatea ţărilor problemele de mediu beneficiază de un mai mare interes din
partea publicului larg, acesta continuă însă să fie dezinteresat faţă de măsurile ce vizează
promovarea politicilor privind populaţia, dezvoltarea socială, reducerea sărăciei etc.
Importanţa educaţiei a fost pusă în evidenţă la a XIX-a Sesiune extraordinară a Adunării
Generale a ONU, din 1997, convocată pentru examinarea nivelului de aplicare al Agendei 21, la
5 ani de la Conferinţa pentru Mediu şi Dezvoltare de la Rio de Janeiro. Rezoluţia adoptată
subliniază faptul că pentru o dezvoltare durabilă este necesar ca sistemele educaţionale să fie
finanţate corespunzător pentru a li se asigura eficacitatea la toate nivelurile, pentru a permite
tuturor să-şi dezvolte capacităţile şi aptitudinile individuale.
Rolul educaţiei formale în construcţia societăţii este de a-i ajuta pe indivizi să determine
care este partea din patrimoniul lor cultural, economic şi natural care trebuie conservată şi de a
elabora strategii care să permită atingerea obiectivelor de dezvoltare durabilă la nivelul
comunităţii locale, conlucrând însă la realizarea obiectivelor naţionale şi mondiale.
Este necesară sublinierea faptului că majoritatea problemelor actuale de mediu sunt
determinate de modul de viaţă al indivizilor şi că soluţiile se regăsesc atât prin transformarea
condiţiilor sociale cât şi prin modificarea stilului de viaţă al fiecăruia. Foarte importante sunt
structurile economice şi politice responsabile de determinarea aşa-numitei inechităţi intra-
generaţii, adică a diferenţei majore între păturile sărace şi bogate ale societăţii umane.
În capitolul “Eco-dezvoltarea: componentă a unei noi paradigme – de la Epistulae-le lui
Horaţiu la dezvoltarea durabilă “4, Dan Popescu arăta că: “Omul-individul ca atare - a evoluat de
la acel Homo oeconomicus - considerat la un moment dat o culme a comportamentului
economic, către Homo socialis, Homo culturalis etc., iar piaţa ca atare a evoluat de la piaţa
locală, regională, naţională spre piaţa comunitară, internaţională şi mondială…Interesele sunt în
primul rând individuale, dar ele sunt şi locale, regionale, naţionale, globale, cadru în care nu
disfuncţiile, ci articulările trebuie să funcţioneze, să prevaleze…sărăcia şi bogăţia sunt noţiuni şi
categorii economice acceptate, însă primează viziunea asupra evoluţiei lor, devenind întrucâtva
mai relative într-un viitor comun de idealuri şi aspiraţii.”
Lumea se află în continuă schimbare şi transformările din domeniul valorilor sociale,
economice şi politice au avut loc în timpul celei mai îndelungate perioade de stagnare economică
prin care trec mai multe ţări din lumea dezvoltată: dezvoltarea economică continuă a determinat
apariţia unui puternic impact asupra mediului înconjurător.
Societatea civilă, prin latura sa culturală, trebuie să determine dezvoltarea capacităţilor
omului de a dobândi principii etice şi de a depăşi frontierele actuale ale cunoaşterii. Esenţa
dezvoltării durabile este reprezentată de integrarea armonioasă a dezvoltării economice, a
guvernării responsabile, a asigurării coeziunii sociale şi a comuniunii om-natură, aceste aspecte
fiind relevate de principiile dezvoltării durabile aşa cum au fost ele formulate în cadrul Agendei
21 a Conferinţei Naţiunilor Unite asupra Mediului Înconjurător şi Dezvoltării de la Rio de
Janeiro (1992):
4
Dan Popescu – “Istoria gândirii economice - din antichitate până la sfârşitul secolului XX”, Ed. Continent, Sibiu,
1999, p. 194-212

11
1. Oamenii trebuie să se afle în centrul tuturor iniţiativelor de dezvoltare.
2. Căutarea soluţiilor pentru rezolvarea problemelor să se facă printr-o abordare holistică,
făcând apel la ştiinţă şi tehnologie.
3. Încurajarea comunităţilor umane de a-şi recunoaşte valorile culturale, morale şi spirituale.
4. Capacitatea comunităţilor de auto-determinare prin respectarea drepturilor la propria
dezvoltare.
5. Suveranitatea naţională presupune asigurarea securităţii oamenilor şi a calităţii mediului.
6. Egalitatea dintre sexe.
7. Pacea, dezvoltarea şi protecţia mediului înconjurător sunt interdependente şi indivizibile.
8. Justiţia socială, echitatea spaţială, intra şi inter-generaţii care să asigure distribuţia echitabilă
a resurselor şi oferirea de oportunităţi egale pentru membrii societăţii
9. Participarea democratică la luarea deciziilor.
10. Viabilitatea instituţională care să asigure convergenţa de interese a diferitelor grupuri.
11. Dezvoltarea economică viabilă, bazată pe echitate între comunităţi, vârste, clase sociale,
grupuri etnice, zone geografice, generaţii etc.
12. Distribuţia populaţiei umane astfel încât să nu depăşească capacitatea de suport a mediului.
13. Sănătatea ecologică prin recunoaşterea naturii ca o moştenire comună pentru generaţiile
viitoare.
14. Echitatea între zone biogeografice în managementul resurselor naturale.
15. Cooperarea globală a naţiunilor de pe Terra.
Reafirmând principiile Declaraţiei Conferinţei Naţiunilor Unite asupra Mediului
înconjurător, adoptată la Stockhlom5 la 16 iunie 1972, Conferinţa de la Rio a urmărit constituirea
unui parteneriat global nou şi echitabil prin crearea de noi niveluri de cooperare între state,
acţionând în direcţia încheierii unor acorduri internaţionale care să respecte interesele tuturor şi
să protejeze integritatea sistemului global al mediului înconjurător şi dezvoltării. Ea nu a avut
însă efectul scontat în schimbarea convingerilor fundamentale în privinţa relaţiei mediu-
dezvoltare, dar a reprezentat o etapă de gândire în care şi turismul a fost implicat.
Organismele internaţionale au abordat problema mediului în mod serios şi au tratat-o în
relaţiile ei cu procesele globale, cum ar fi comerţul. Este de sperat ca o asemenea abordare va
continua sub egida instituţiilor de gestiune a globalităţii.
Întrucât dezvoltarea durabilă ia ca bază etica ecologică, meritele acesteia îi revin, dar o
dată cu ele şi slăbiciunile semnalate. În plus se adaugă două lacune ce îi sunt proprii. În relaţia
dezvoltare-durabilitate accentul cade la toţi autorii pe ultimul element. Dezvoltarea aparţine
sferei economice. Aportul dezvoltării durabile la acest capitol este nesatisfăcător şi chiar
descurajant. Punctul slab constă în neglijarea creşterii. Este uzuală critica indicelui PIB care
măsoară peste tot în lume gradul de dezvoltare a economiei. Ul Hak a venit cu ideea unui indice
mai cuprinzător care să măsoare nu numai avuţia, ci şi speranţa de viaţă, educaţia, bunăstarea,
încorporate în noile ”Rapoarte asupra dezvoltării umane” iniţiate în 1990. Malaska introduce
termenul de “bunăstare” a capitalului, un fel de a măsura capacitatea PIB-ului, până acum
singurul criteriu obiectiv de a observa mărirea “ofertei” civilizaţiei.
Până în anul 2050, populaţia globului, în prezent estimată la peste 5,9 miliarde, se va
situa între 7,7 miliarde şi 11,2 miliarde. Ultima proiecţie medie este de 9,37 miliarde. Creşterea
populaţiei constituie principala presiune asupra mediului şi este inexorabilă. Imperativul
supravieţuirii se traduce în obligaţia de a satisface nevoile acestei uriaşe populaţii. Omenirea
creşte, nevoile cresc şi avuţia sau oferta trebuie să crească şi ea. În loc să fie dezarmaţi în acest
efort, prin interminabile acuze la adresa modernităţii, societăţile trebuie îndemnate să găsească
soluţii noi de creştere economică, să continue, în formele noi ale geomodernizării, creşterea
avuţiei necesare atât nevoilor umane, cât şi exigenţelor ecologice.
Nu este de mirare că speranţele puse în Conferinţa de la Rio nu au fost îndeplinite. În
1997, la reuniunea ”Earth Summit + 5” (o sesiune specială a Adunării Generale menită să treacă
în revistă programul trasat cu cinci ani în urmă) au fost scoase la lumină conflictele de interese şi
5
„Economia şi Protecţia Mediului”, Tribuna Economică nr. 7/1997

12
dezacordul asupra unor probleme cardinale ale dezvoltării durabile şi rezultatele nesatisfăcătoare
înregistrate.6

1.2. DIMENSIUNEA ECOLOGICĂ A CREŞTERII ŞI DEZVOLTĂRII ECONOMICE

Dezvoltarea durabilă presupune creşterea economică (nu creştere zero sau negativă) în
consonanţă cu cerinţele echilibrului ecologic (nu cu prezervarea naturii pur şi simplu) şi cu
întreaga dezvoltare umană, ceea ce înseamnă că se au în vedere toate aspectele ce ţin de progres,
cultură, ştiinţă, civilizaţie, egalitate şi echitate între oameni, etnii, naţiuni şi popoare.
Dezvoltarea durabilă integrează deci considerentele de mediu natural şi demografic cu
strategiile dezvoltării – naţionale şi internaţionale – aceasta urmând să asigure un echilibru
relativ şi dinamic între creşterea economică, dezvoltarea culturală, progresul tehnico-ştiinţific şi
protecţia mediului înconjurător şi, pe această bază, satisfacerea cerinţelor dezvoltării sociale, în
prezent şi în perspectivă.
Rezultă că optica dezvoltării durabile s-a constituit în continuarea unor probleme şi
trăsături ale creşterii economice din ultimele decenii: dimensiunile ecologică, tehnico-ştiinţifică,
culturală, demografică, militară etc. Dar, toate aceste dimensiuni sunt înţelese în
interdependenţele lor multiple, procesul dezvoltării durabile afectându-le pe toate, dar la un nivel
superior, cu şanse de a deveni obiect al unor strategii coerente de soluţionare. Se caută să se
găsească elementele de compatibilităţi între subsistemele (componentele) acestei dezvoltări, cum
sunt: ştiinţifico-tehnologic, economic, ambiental, demografic, cultural etc.
Fundamentul tehnic substanţial al acestei dezvoltări va fi un nou mod tehnic de
producţie. Una dintre trăsăturile fundamentale ale acestuia constă în aşezarea lui pe aşa-zisele
tehnologii “moi” – biotehnologiile – şi restrângerea până la eliminare a celor “tari” (mecanizate,
chimizate), a căror folosinţă a poluat puternic anumite zone geografice.
În condiţiile economiei de piaţă, prevenirea poluării mediului înconjurător se poate
realiza prin acţiuni economice, juridice, administrative, educaţionale etc.
Internalizarea costurilor cu protecţia mediului reprezintă una din căile economice de luptă
cu efectele negative ale vechiului tip de creştere economică asupra mediului natural. În condiţiile
crizei ambientale de toate felurile, s-a ajuns la concluzia că în componenţa costului producţiei
trebuie incluse şi cheltuielile ce se fac sau ar trebui să se facă pentru prevenirea sau neutralizarea
efectelor nocive ale producţiei asupra mediului.
Asemenea costuri – consumuri, sacrificii făcute, evaluări ale costurilor cu prevenirea
poluării, cu încetarea agresării naturii – sunt evidente pentru toată lumea. Problema respectivă s-
a pus şi se pune doar în legătură cu cel ce trebuie să suporte costurile. Două au fost răspunsurile
limită în ceea ce-l priveşte pe subiectul de cost: fie cel ce provoacă asemenea efecte nocive, fie
colectivitatea (zonală, naţională) care le suportă.
Adesea s-a afirmat că asemenea cheltuieli trebuie suportate din bugetele publice
(municipale, judeţene, centrale), deoarece este necesară o acţiune de protejare generală împotriva
efectelor poluante ale unui anumit proces de producţie. Găsirea căilor de prevenire şi mai ales de
ameliorarea a acestor efecte nu este doar de competenţa utilizatorului de îngrăşăminte chimice,
ale căror reziduuri ajung în apa râului sau fluviului ce traversează o zonă întreagă a unei ţări,
chiar a mai multor ţări.
Recurgerea la soluţii complexe, naţionale sau zonale de prevenire a poluării,
fundamentarea unor asemenea soluţii ridică cu tărie problema resurselor financiare de susţinere a
măsurilor antipoluante (impozite, amenzi etc.) în Bazinul Mării Negre.

6
Gabriela Stănciulescu (coordonator) – “Managementul turismului durabil în ţările riverane Mării Negre”, Ed.
ALLBECK, Bucureşti, 2000, p. 2-3

13
 Desigur, conceperea şi înfăptuirea noului gen de dezvoltare depind de experienţa
anterioară a oamenilor şi guvernelor, de capacitatea de receptare a prezentului, de dificultăţile
multiple cu care se confruntă oamenii şi popoarele în prezent.
Exigenţele multiple ce stau în faţa dezvoltării durabile au făcut necesar efortul
suplimentar din partea specialiştilor şi a politicienilor, efort ce s-a concretizat în câteva elemente
definitorii ale dezvoltării durabile, cum sunt:
- compatibilitatea generală şi universală între mediul natural şi cel creat de om;
- menţinerea egalităţii şanselor generaţiilor ce se succed în timp;
- interpretarea prezentului prin prisma viitorului, maximizarea profitului în consonanţă cu
securitatea ecologică;
- compatibilitatea strategiilor naţionale de dezvoltare cu cele de protecţie a mediului ecologic;
- asigurarea bunăstării generale prin trecerea de la aspectele prioritar cantitative ale creşterii la
cele calitative;
- redefinirea obiectivelor economice şi sociale, în cadrul cărora urmează să-şi găsească locurile
cuvenite capitalul ecologic, capitalul tehnic, capitalul uman (cultural);
- subordonarea obiectivelor dezvoltării economice însănătoşirii omului, el însuşi cea mai
complexă creaţie.
Problema care se pune nu este de a şti care este volumul creşterii, ci aceea referitoare la
genul creşterii căutate şi realizate.
Aprecierea privind caracterul mult prea simplist şi simplificator al conceptului de creştere
economică apare evidentă dacă se iau în consideraţie interdependenţele economie-mediu natural.
Este unanim acceptată concepţia conform căreia mediul natural influenţează dinamica
economică, iar creşterea economică, la rândul ei, afectează natura cu toate componentele ei.
Desfăşurându-se în condiţiile unor resurse limitate şi în mare măsură neregenerabile şi
nerecuperabile, procesul creşterii economice nu este un set continuu de fluxuri circulare, ai cărui
poli sunt producţia şi consumul personal final. Aceasta înseamnă că, pe de o parte, dezvoltarea
economică este dependentă de mediul natural, de calitatea lui. Pe de altă parte, orice activitate
economică provoacă dereglări între natură şi economie, între om şi mediul său natural. Acest
raport bilateral între activitatea economică şi mediul natural este pus în evidenţă prin noţiunile de
entropie, entropic şi antientropic.
Entropia reprezintă procesul de degradare a energiei unui anumit sistem al universului. În
plan economic, entropia exprimă procesul de degradare a resurselor materiale şi energetice,
proces ce are loc atât în cadrul activităţilor economice, cât şi în afara acestora.7
Dacă energia dintr-o anumită resursă ar putea fi folosită la infinit, nu ar mai exista
activitatea economică, deci nici economie nu ar mai fi.
Energia liberă este energia utilizată pentru obţinerea unui anumit bun economic. În urma
degradării ei, a transformării acesteia în deşeuri, energia liberă devine indisponibilă (la nivelul
tehnicii şi ştiinţei din epocă), adică se transformă în energie legată.
Entropia joasă are o structură ordonată şi este folosită în procesele economice. Entropia
înaltă reprezintă o structură de energie total sau majoritar legată, având caracter dezordonat,
indisponibil. În univers, inclusiv în procesele economice, are loc astfel o degradare calitativă
continuă, generală şi ireversibilă a energiei libere în energie legată, de transformare a ordinii în
dezordine.
Nicolas Georgescu Roengen a adus o contribuţie fundamentală la modificarea opticii
asupra dezvoltării economice. Printre volumele care îl reprezintă pe marele cercetător se numără
“Legea entropiei şi procesul economic“. Cu referire la problematica dezbătută, autorul menţiona
că “în ultimele secole, progresul tehnic, industrial a fost asigurat în condiţiile înlocuirii tot mai
accentuate a sursei solare de energie (sursă primară, cea mai bogată în entropie joasă de o infinită
bogăţie şi putere de regenerare) cu sursele de energie provenind din utilizarea resurselor minerale
terestre (surse finite, cele mai sărace în entropie joasă, cu o putere infinit mai mică). Consumul

7
Niţă Dobrotă – “Macroeconomie”, Ed. Economică, Bucureşti, 1996

14
masiv şi ireversibil de astfel de resurse provoacă un consum rapid al zestrei speciei umane şi îi
scurtează cariera “.8
Ştiind că procesele economice au, prin însuşi conţinutul lor, caracter entropic, oamenii
trebuie să acţioneze în concordanţă cu legile naturii, să dea activităţilor lor un caracter
antientropic. Deci, în natură se produc procese entropice, ca şi procese antientropice. De
asemenea, oamenii, prin acţiunile lor, îndeosebi prin cele economice, provoacă accelerarea unor
procese entropice naturale, ei putând însă acţiona şi în sensul accelerării proceselor antientropice.
Procesele social-economice negative şi pozitive pentru Terra sunt luate în considerare de
către oameni în două feluri :găsirea şi folosirea de noi tipuri de energie, gospodărirea cu grijă a
celor existente, păstrarea patrimoniului energetic al Terrei; evitarea oricărui fenomen de poluare
a mediului natural, de degradare a factorilor de mediu, de aceea, una dintre cele mai importante
opţiuni contemporane este selectarea cu responsabilitate – pentru specia umană şi pentru viitorul
ei – a tipului de creştere economică, de dezvoltare economică.
În context, este necesar ca agenţii economici să organizeze şi să conducă procesele
economice în aşa fel încât ei să obţină sau să menţină entropia liberă în locul celei legate,
entropia organizată (ordonată) în locul celei dezorganizate (dezordonate). Aceste aspecte sunt
sintetizate prin termenul de creştere economică antientropică.
Ca urmare, intensitatea creşterii economice depinde de două mari procese complementare
şi contradictorii: unul entropic, prin care potenţialul natural este în curs de degradare; altul
antientropic, creativ-informaţional, prin care se deschid noi posibilităţi de a descoperi şi a
valorifica resursele, de a folosi noi modalităţi de economisire.
Stringenţa găsirii şi aplicării unui astfel de tip de dezvoltare decurge din manifestarea tot
mai puternică a crizei ecologice (ambientale). Criza ambientală este un conflict între societate şi
mediul natural: două sisteme cu reguli şi ritmuri proprii de evoluţie. Amploarea crizei ambientale
poate fi concretizată prin multiple procese, cum sunt: deşertificarea unor ample suprafeţe ale
Terrei; emisiile de CO2 în atmosferă şi “efectul de seră”, la care oamenii asistă în prezent;
sporirea emisiilor de bioxid de sulf, prin ploi acide; dispariţia a numeroase specii de plante şi de
animale (fără să apară altele în loc); reducerea stratului protector de ozon din emisfera nordică şi
pericolul topirii calotei de gheaţă din Oceanul Îngheţat de Nord.
Unele dintre efectele arătate sunt datorate caracterului entropic, inevitabil, al proceselor
naturale şi economice; altele decurg din proasta gestionare a resurselor naturale, din exploatarea
prădalnică a naturii fără a i se restitui, într-o altă formă, bogăţia preluată de la aceasta.
Pe baza acestor precizări se poate spune că ecosistemul este cadrul de desfăşurare a
creşterii economice şi nu invers.
Ecosistemul este definit ca unitate între biocenoză – totalitatea organismelor vii aflate în
interacţiune şi legate de un anumit loc de viaţă, cu o componentă determinată, istoriceşte formată
şi autoreglabilă – şi biotip (habitat), care exprimă relaţiile indisolubile dintre organismele vii şi
factorii abiotici; el rezidă în interacţiunea dintre comunitatea biotică şi mediul fizic (atmosferă,
lumină solară, litosferă şi hidrosferă).
Relaţia dintre creşterea economică (dezvoltarea social-economică) şi mediul natural a
fost înţeleasă şi tratată în moduri diferite, conturate în concepţiile geocentrică, biocentrică şi
antropocentrică.
Concepţia geocentrică consideră că protecţia Terrei, protecţia factorilor de mediu este
un scop principal, pământul urmând a fi apărat fără rezerve. Într-o asemenea concepţie, omul
este doar unul din elementele ce se cer conservate, pentru ca “natura să rămână neatinsă în
puritatea sa”. “Conservaţionismul exagerat apărut în baza acestei optici (natură-om) a condus –
aşa cum remarca Luis Echevaria Alvarez – la ideea creşterii zero.
Concepţia biocentrică aşează în centrul preocupărilor ecologice organismele vii,
îndeosebi formele de viaţă non-umane, deoarece – spun unii specialişti – acestea nu se pot
prezerva singure, aşa cum o face omul. În viaţa speciilor, omul ar trebui să intervină doar pentru
8
Dan Popescu – “Istoria gândirii economice din antichitate până la sfârşitul secolului XX”, capitolul 13 – “Teorii
cu privire la creştere şi dezvoltarea economică în accepţie clasică şi modernă”, Ed. Continent, Sibiu, p. 167-181

15
conservarea acestora. Dar în condiţiile în care existenţa umană se asigură numai prin folosirea
raţională a naturii, milioanele de oameni ce sunt subnutriţi (unii chiar înfometaţi) cu greu pot fi
convinşi, de pildă, să nu se atingă de peştele Oceanului Planetar decât în anumite limite.
Concepţia antropocentrică are ca punct de sprijin ideea că totul trebuie subsumat
trebuinţelor crescânde şi tot mai diverse ale oamenilor. În faţa acestui obiectiv, nimic nu mai
contează. A te posta de partea dreptului absolut al omului în raport cu natura este însă o mare
greşeală. În schimb, s-a spus şi se repetă în cele mai diverse ocazii şi de către specialişti de toate
orientările: “Nu se mai poate accepta distrugerea naturii ca un sacrificiu pe altarul creşterii
economice”.
Reţinând elementele raţionale din toate aceste concepţii, din lucrările fundamentale
privitoare la relaţia mediu natural-creştere economică, se poate formula o concepţie
sintetizatoare sub forma imperativului reconcilierii omului cu natura şi cu sine însuşi. Aceasta ar
însemna respectul faţă de legile naturii în activitatea economică, respect pentru echilibrul
ecologic, pentru sănătatea Terrei, pentru progresul social şi pentru om.
Protecţia mediului natural reprezintă protecţia societăţii şi a dezvoltării ei, iar protecţia
omului înseamnă protejarea tuturor factorilor de mediu. Pentru ca asemenea principii să fie
transpuse în viaţă este necesar ca problemele relaţiilor omului cu mediul natural să fie studiate şi
înţelese în toată complexitatea lor. Apoi ele trebuie cuprinse în norme juridice adecvate şi trebuie
găsite pârghiile economice de intervenţie în direcţia rezolvării lor, la nivelul cunoaşterii umane şi
al exigenţelor principiilor generale şi universale.
Recunoaşterea dependenţei creşterii economice, a dezvoltării sociale, de resursele
naturale şi de calitatea lor s-a lăsat mult timp aşteptată, din următoarele motive:
- persistenţa unei concepţii mecaniciste, prin care se atribuie unor factori cantitativi cu acţiune
imediată rolul exclusiv şi determinant în creşterea producţiei materiale;
- caracterul mai lent şi mai greu perceptibil (aparent, mai puţin periculos) al producerii
dezechilibrului ecologic, comparativ cu celelalte probleme globale ale omenirii (înarmarea,
decalajele, foametea, criza alimentară etc.);
- existenţa unei contradicţii reale dezvoltare socială-natură, mult timp acestea fiind percepute
ca două universuri diametral opuse.
În general, mecanismele economiei de piaţă pierd din vedere considerentele de mediu
deoarece:
- deciziile economice sunt pe termen scurt iar efectele asupra mediului sunt cel puţin pe
termen lung;
- între procesele economice (locale) şi cele de degradare a mediului (regionale şi chiar
globale), scara geografică poate să difere;
- analiza tradiţională a eficienţei economico-financiare nu favorizează în această etapă
dezvoltarea durabilă.
Reuşita politicilor de protecţie a mediului depinde de implicarea guvernelor lumii în cel
puţin următoarele direcţii:
- alocarea optimă a resurselor pentru creşterea eficienţei economice reale (dezvoltare durabilă);
- asigurarea cadrului legal;
- determinarea nivelului optim şi a strategiilor de prevenire a poluării prin estimarea daunelor
şi a costurilor înlăturării efectelor negative ale acesteia, cu respectarea celorlalte interese;
- finanţarea politicii de mediu.
Pe de altă parte, protecţiei mediului îi revine rolul de a elabora, promova, introduce şi
opera modele, tehnologii, echipamente, activităţi care să asigure conservarea resurselor, protecţia
factorilor de mediu, refacerea ecosistemului. Dar toate acestea solicită resurse financiare
imediate, în timp ce efectul lor, mai ales din punct de vedere economic, este pe termen lung
necuantificabil în mod direct.
Factorii poluanţi şi activitatea economică se leagă de ceea ce este cunoscut ca principiul
balanţei materialelor. Legea termodinamicii spune că mineralele şi energia care au fost scoase
din mediu trebuie să reapară în altă parte în sistemul economic; energia pierdută nu poate fi

16
reciclată, ea mai poate fi folosită în cazul combinării căldurii reziduale cu sistemele energetice de
la centralele electrice. Aceasta implică să existe câte o activitate economică ce trebuie
întotdeauna să afecteze mediul, întrucât materialele şi energia pierdute trebuie întotdeauna să fie
produse. Totuşi raportată la cantitatea pierdută (deşeurile) pe unitatea de suprafaţă activitatea
economică poate fi redusă. Mai mult decât atât, rata reducerii poate fi superioară ratei de creştere
a activităţii, astfel că în timp poate fi redusă cantitatea deşeurilor cu o rată mai rapidă decât rata
cu care creşte activitatea economică.
Experienţa lumii industriale sugerează că o creştere economică poate fi ajutată de
managementul mediului. Relaţia dintre PIB şi energia primară totală consumată în ţările OECD
în perioada 1970-1988 arată o tendinţă de scădere. Tendinţa descreşterii sistematice înseamnă că
o unitate de activitate economică utilizează mai puţină energie în ’88 decât în ’70. Proporţiile de
schimb (descreştere) erau de 33% în Anglia, 27% în USA, 23% în Italia, 22% în Germania şi
16% în Franţa.
În parte aceste procedee tehnologice, care tind să determine reduceri, au apărut din cauza
structurii, care se îndreaptă spre utilizarea de mai puţină energie, deci produsele încorporează
mai puţină energie. În acord cu OECD, creşterile la preţul energiei în special în perioada ’78-’82
au avut ca efect important, după îmbunătăţirea substanţială a eficienţei energiei de mai bine de
10 ani, reducerea corespunzătoare a intensităţii folosirii energiei şi încetinirea cererii creşterii de
energie.9..
Reducerea consumului de energie pe unitatea de producţie brută este avantajoasă pentru
mediu deoarece consumul de energie în ţările industrializate este strâns legat de emisiile de
poluanţi în aer: oxizi de sulf, oxizi de azot (care contribuie la apariţia ploilor acide), dioxidul de
carbon (care contribuie la încălzirea globală) şi alte substanţe de care sunt legate bolile
respiratorii
Totuşi, în multe ţări în curs de dezvoltare necesarul de energie creşte în mod inevitabil
dacă veniturile sunt în creştere şi standardul de viaţă este îmbunătăţit. Reducerea proporţiei de
energie consumată în PIB este totuşi semnificativă. S-a arătat că “din punct de vedere economic,
creşterea eficienţei utilizării energiei este în mod normal mai atractivă decât a investi în mod
suplimentar în resurse pentru creşterea capacităţilor energetice în domeniul casnic. În plus
conservarea energiei şi managementul necesităţilor pot produce rezultate mai rapide decât
măsurile care duc la creşterea capacităţilor”.
Pentru a monitoriza pagubele sau câştigurile de mediu care apar ca urmare a activităţii
economice în lumea industrială, s-au dezvoltat următoarele tehnici:
Primul set de măsuri foloseşte o piaţă surogat: de exemplu valoarea impactului aerului
poluat este examinată după efectul valorii în sine, riscului de sănătate privit prin prisma
problemelor de pe piaţa muncii şi a beneficiilor neraţionale pe care le oferă o anumită zonă.
Al doilea set creează o piaţă folosind interviurile şi chestionarele care determină dorinţa
de a plăti pentru anumite beneficii de mediu. Această metodă de chestionare directă este
folositoare în mod special pentru a stabili valoarea zonelor sălbatice şi a speciilor rare.
Al treilea set estimează fizic relaţia cauză – efect, de exemplu relaţia între aerul poluat şi
sănătatea oamenilor, iar apoi valoarea de impact folosind preţurile pieţei sau alte unităţi valorice.
Evaluările macroeconomice ale degradării resurselor şi mediului sunt puţine şi
neconcludente. Totuşi, în ciuda lipsei de date, costurile degradării mediului par a fi mari.

9
Florina Bran – “Economia şi protecţia mediului-obligaţii ale agenţilor economici”, Ed. Tribuna Economică
Bucureşti, 1997

17
 ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE:

1. Care sunt modelele de evoluţie ale dezvoltării durabile pentru următorii ani?
2. Enumeraţi instrumentele financiare ce pot fi utilizate în acţiunile de protecţia mediului sau de
reconstrucţie ecologică.
3. Definiţi conceptul de dezvoltare durabilă conform raportului Comisiei Mondiale pentru
Mediu şi Dezvoltare.
4. Care sunt modalităţile de rezolvare a obiectivelor economice, sociale şi ecologice?
5. Enumeraţi factorii care controlează dezvoltarea durabilă.
6. Explicaţi rolul educaţiei formale în construcţia societăţii bazate pe protecţia mediului.
7. Enumeraţi principiile dezvoltării durabile formulate în cadrul Conferinţei Naţiunilor Unite
asupra Mediului Înconjurător şi Dezvoltării (Rio de Janeiro, 1992).
8. Care sunt elementele definitorii ale dezvoltării durabile?
9. Definiţi entropia în plan economic.
10. Enumeraţi direcţiile ce depind de implicarea guvernelor lumii pentru reuşita politicilor de
mediu.

TESTE DE EVALUARE

1. Ce concepţie are ca punct de sprijin ideea că totul trebuie subsumat trebuinţelor crescânde şi
tot mai diverse ale oamenilor?
a. concepţia geocentrică
b. concepţia antropocentrică
c. concepţia biocentrică

2. Intensitatea creşterii economice depinde de două mari procese complementare şi

contradictorii, prin care potenţialul natural este în curs de degradare:
a. unul entropic şi altul antientropic
b. unul creativ şi altul informaţional
c. nu există o astfel de dependenţă

3. O contribuţie fundamentală la modificarea opticii asupra dezvoltării economice prin “Legea

entropiei şi procesul economic“ a adus:
a. economistul finlandez Malaska
b. Nicolas Georgescu Roengen
c. Ul Hak

4. Unitatea între biocenoză şi biotip reprezintă:

a. ecosistemul
b. habitatul
c. comunitatea biotică

5. În plan economic, procesul de degradare a resurselor materiale şi energetice este exprimat prin
a. entropie
b. creştere economică antientropică
c. energie liberă

TESTE DE AUTOEVALUARE

1. În condiţiile crizei ambientale, una din căile economice de luptă cu efectele negative ale
vechiului tip de creştere economică asupra mediului natural îl reprezintă:

18
 a. componenţa costului producţiei
b. prevenirea sau neutralizarea efectelor nocive ale producţiei asupra mediului
c. internalizarea costurilor cu protecţia mediului

2. Proporţiile descreşterii sistematice (o unitate de activitate economică utilizează mai puţină

energie în ’88 decât în ’70) erau în Anglia:
a. de 33%
b. de 27%
c. de 22%

3. Ideea unui indice mai cuprinzător, care să măsoare nu numai avuţia, ci şi speranţa de viaţă,
educaţia, bunăstarea, încorporate în noile ”Rapoarte asupra dezvoltării umane” iniţiate în 1990 a
avut-o:
a. Ul Hak
b. Nicolas Georgescu Roengen
c. Malaska

4. Dezvoltarea durabilă presupune :

a. creşterea economică în consonanţă cu cerinţele echilibrului ecologic
b. egalitate şi echitate între oameni
c. prezervarea naturii

5. Până în anul 2050, ultima proiecţie medie privind populaţia globului vizează un număr de:
a. 5,9 miliarde locuitori
b. 9,37 miliarde locuitori
c. 11,2 miliarde locuitori

19
 CAPITOLUL 2

DEZVOLTAREA DURABILĂ A TURISMULUI

Obiective:
- explicarea relaţiei turism-mediu înconjurător şi a impactului dezvoltării turismului
asupra mediului
- prezentarea acţiunilor de protecţie a mediului înconjurător şi a potenţialului turistic
- prezentarea modului de realizare a turismului durabil în zonele naturale de interes
turistic

Rezumat:
În acest capitol se evidenţiază implicaţiile în mediul înconjurător ale turismului, ca
activitate economică generală, dar, odată cu planificarea şi dezvoltarea acestuia pe principii
ecologice, ţinând seama de toţi factorii de mediu luaţi în calcul, consecinţele vor fi mai
estompate.
Este totodată evidenţiată relaţia turism-mediu înconjurător şi impactul dezvoltării
turismului asupra mediului, cadrul legislativ şi instituţional pentru dezvoltarea durabilă a
turismului, direcţiile şi modalităţile de realizare a turismului durabil în zonele naturale de interes
turistic şi în ariile protejate.

Cuvinte cheie: relaţiei turism-mediu înconjurător, impact, poluarea mediului, arii protejate,
turism verde

2.1. RELAŢIA TURISM – MEDIUL ÎNCONJURĂTOR. IMPACTUL DEZVOLTĂRII

TURISMULUI ASUPRA MEDIULUI ÎNCONJURĂTOR

Noua strategie de dezvoltare internaţională a condus şi la dezvoltarea turismului mondial

în dorinţa de a se instaura o nouă ordine economică mondială şi de a reduce treptat discordanţa
existentă între ţările industrializate şi cele în curs de dezvoltare. Din acest punct de vedere,
turismul este considerat ca o activitate majoră în viaţa naţiunilor din cauza influenţei directe
asupra sectoarelor sociale, culturale, educative, economice cu largă deschidere spre schimburile
internaţionale.
În ultimii 50 de ani, turismul a cunoscut un avânt considerabil, în condiţiile creşterii
numărului de posesori de automobile, reducerii la tarifele de transport aerian, dezvoltării
excursiilor organizate, fapt ce a permis unui număr mare de turişti să se deplaseze în staţiunile
balneare, montane, de litoral, în centre urbane, culturale de renume.
Într-o viziune ecologică, turismul se află într-o strânsă interacţiune cu elementele
abiotice, biotice, antropice, economice, sociale, culturale ale mediului, depăşind sfera strictă a
mediului înconjurător.
Evoluţia actuală a turismului este caracterizată de profunda înnoire a ofertei turistice
mondiale în special prin dezvoltarea unei game de produse turistice noi, superioare atât din punct
de vedere calitativ cât şi cantitativ.
Patru factori generali determină şi influenţează direct activitatea turistică:
· Valoarea calitativă şi cantitativă a resurselor turistice.
· Creşterea economică generală, care determină în mare parte locurile de muncă şi veniturile.
· Cursul valutar, care determină evoluţia puterii de cumpărare a rezidenţilor şi nonrezidenţilor.
· Repartiţia, care determină evoluţia puterii de cumpărare a clienţilor.

20
 Aceşti factori se sprijină în principal pe exploatarea resurselor naturale şi culturale cu
valenţe turistice. Toate activităţile turistice determină în timp şi spaţiu efecte potenţiale asupra
mediului, sănătăţii sau sistemului social. Aceste influenţe cumulate sunt exprimate de noţiunea
de impact.
Dezvoltarea acestui concept a pornit de la specialiştii englezi şi americani, în deceniul 7
al secolului nostru, care au şocat opinia publică internaţională cu studiul “Limitele Creşterii”.
Astfel, autorii au demonstrat că atât rezervele cat şi resursele naturale ale planetei sunt limitate,
ca de altfel şi puterea de absorbţie a tuturor reziduurilor şi deşeurilor rezultate.
Utilizând simulările pe computer, au prevăzut că dezvoltarea intensivă şi creşterea
populaţiei vor afecta toate resursele planetei în mai puţin de un secol. În concluzie s-au pus
bazele unui nou concept de dezvoltare durabilă.
Deosebit de utile sunt modalităţile de control al impactului care acţionează ca nişte
pârghii în dezvoltarea activităţilor turistice, şi care determina evoluţia motivaţiilor turistice .
Fiecare stat se bucură de un anumit teritoriu, iar în acest spaţiu ecologic, pentru fiecare
naţiune, el este un dat, un atribut al realităţilor inegal constituite de-a lungul istoriei. Ideea
durabilităţii nu trebuie să reducă câmpul de acţiune si finalitatea dezvoltării. În acest context,
pentru turism se impune formularea unor scopuri clare de dezvoltare si amenajare, acceptabile în
privinţa avantajelor economice, al accesului la o relativ mai mare bunăstare a populaţiei şi a
dezvoltării unor probleme sociale vitale, concomitent cu prezervarea mediului natural.
Ca orice activitate economică turismul poate avea unele efecte negative asupra calităţii
mediului înconjurător.
Turismul, mai mult ca oricare alt domeniu de activitate, este dependent de mediul
înconjurător, acesta reprezentând “ materia sa primară” , obiectul şi domeniul de activitate şi de
desfăşurare a turismului fiind suportul său cadru, purtătorul resurselor sale. Turismul se
desfăşoară în mediu şi prin mediu, “ calitatea” acestuia putând favoriza sau nega activităţile
turistice.
Relieful, pădurile, râurile, lacurile, marea, monumentele naturii sau de artă şi arhitectură,
aerul sau apele minerale, componente ale mediului înconjurător, se constituie şi ca resurse
turistice ce favorizează desfăşurarea turismului de odihnă şi recreere, de tratament balnear, de
litoral, cultural sau drumeţie etc. Cu cât aceste resurse sunt mai variate şi mai complexe şi, mai
ales, nealterate, cu proprietăţi cât mai aproape de cele primare, cu atât interesul lor turistic este
mai mare, iar activităţile pe care le generează sunt mai valoroase şi mai atractive, răspunzând
unor foarte variate motivaţii turistice.
În aceste condiţii, relaţia turism – mediu înconjurător are o semnificaţie deosebită,
dezvoltarea şi ocrotirea mediului înconjurător reprezentând condiţia sine qua non a turismului,
orice modificare produsă acestuia aducând prejudicii şi potenţialului turistic prin diminuarea sau
chiar anularea resurselor sale.
Relaţia turism – mediu înconjurător a fost evidenţiată în repetate rânduri în cadrul unor
conferinţe consacrate ocrotirii acestuia, ca aceea a Uniunii Internaţionale de Conservare a
Mediului (U.I.C.M.), ţinută în 1967 la Spindlesy Mlyn – R.F. Cehă şi simpozioanele
internaţionale de ocrotire a naturii de la Cluj-Napoca (1968), Arles (1971), Copenhaga (1973),
Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Mediul Înconjurător de la Stockholm (1972), Conferinţa
pentru Securitate şi Cooperare în Europa de la Helsinki (1975), Conferinţa Mondială a
Turismului de la Manila (1986) etc.
În acest sens, concludentă este şi aprecierea făcută de specialistul elveţian prof. J.
Krippendorf „Dacă putem să pierdem, şi apoi reconstruim capitalul în alte domenii ale
economiei, nu acelaşi lucru se întâmplă şi în turism, unde substanţa de bază – peisajul şi
pământul - o dată pierdută, este iremediabil pierdută”.10
Bineînţeles, problema se pune în aceeaşi măsură şi evident corelat la toate categoriile de
resurse turistice a căror existenţă şi atracţie sunt influenţate direct de „calitatea” diferitelor
10
Jost Krippendorf - “Les devoreurs de paysages”, Ed. 24 Heures, Lausanne, 1972; citat de Waldemar
Hophenbeck şi Peter Zimmer în “Umweltteorieorientirtest Tourismus-Management”, Ed. Moderne Industrie, 1999

21
componente ale mediului înconjurător. Cu cât degradările produse acestuia au o amploare mai
mare, cu atât activităţile turistice sunt mai afectate.
În cazul turismului, consecinţele degradării resurselor turistice pot avea implicaţii social
– economice dintre cele mai grave.
Din punct de vedere economic, neajunsurile semnalate, ca urmare a existenţei de resurse
turistice degradate, se reflectă, în primul rând, în imposibilitatea valorificării lor turistice şi,
implicit, utilizarea mai redusă a bazei materiale turistice şi scăderea încasărilor provenite din
comercializarea lor.
Sub aspect socio-cultural, efectele negative sunt, de asemenea, importante. Dacă se
acceptă că cele mai importante funcţii ale turismului modern sunt cele recreativ-recuperative şi
instructiv-educative, se înţelege mai uşor raportul dintre turism şi mediul înconjurător. Afectarea,
chiar în mică măsură, a acestuia, reduce posibilităţile de refacere a sănătăţii şi a capacităţii de
muncă, prin diminuarea calităţii factorilor terapeutici sau a celor ce favorizează odihna şi
recreerea ca şi a posibilităţilor de satisfacere a necesităţilor de cultură şi educaţie a oamenilor.
Potenţialul turistic fiind o parte integrantă a mediului înconjurător, existenţa şi
dezvoltarea lui depind în mod obiectiv de calitatea acestuia, deci, poate fi considerat un posibil
indice de calitate pentru mediul său, altfel spus, un „barometru” al calităţii acestuia; se practică
intens acolo unde sunt întrunite condiţii propice sau se diminuează şi dispare treptat în zonele
unde, din diverse motive, o componentă sau alta a mediului înconjurător ca, de exemplu,
peisajul, aerul, apa, se degradează.
În acelaşi timp, prin „exigenţele” pe care le revendică, turismul poate fi o soluţie practică
pentru păstrarea unui mediu nealterat.
Iată de ce ocrotirea naturii şi conservarea calităţilor sale devin pentru turism o necesitate,
acţiunile întreprinse în acest sens concurând la protecţia potenţialului turistic.
Datorită ansamblului de măsuri luate în ţara noastră pentru protecţia mediului
înconjurător, turismul are asigurat, în general, un cadru corespunzător desfăşurării sale, legislaţia
adoptată cuprinzând numeroase reglementări eficiente care implică apariţia conflictului turism –
natură.
Singura cale pentru a asigura un viitor mai prosper constă într-o tratare echilibrată a
mediului şi dezvoltării. Numai printr-o orientare judicioasă a căilor de dezvoltare se poate ajunge
la modificarea modului de producţie şi de consum actual, care şi-a dezvăluit caracterul perimat şi
consecinţele nefaste asupra mediului ambiant.
Urmărind recomandările Uniunii Europene şi organismelor ONU, fiecare stat îşi poate
elabora, în funcţie de mediul de care dispune, propria strategie de dezvoltare şi de evaluare a
impactului. Chiar dacă în faza de început, în elaborarea oricărui proiect de dezvoltare, nu sunt
surprinse absolut toate elementele importante, este necesară o analiză continuă a impactului real,
constatat şi după realizarea proiectului. În momentul de faţă în majoritatea ţărilor se realizează
acorduri de mediu pentru derularea unor activităţi economice sau pentru obţinerea avizului de
continuare a funcţionării, şi mai rar sunt urmărite îndeaproape şi la intervale precise
transformările care au loc.11
În România problemele de evaluare a impactului au fost reglementate prin Legea
mediului nr.135/1996, în cadrul căreia au fost stabilite normele metodologice de elaborare a
acordurilor şi bilanţurilor de mediu cu participarea agenţilor de mediu şi a firmelor specializate
pe probleme de mediu.
În tabelul următor sunt redate principalele tipuri de impact produse de activităţile de
turism:

11
Joy A.Palmer – “Environmental Education in the 21st century”, Ed. Routledge London, 1999

22
 Tipurile de impact produse de activităţile din turism
Cadrul natural

A Schimbări în compoziţia speciilor floristice şi faunistice

- Distrugerea habitatului speciilor
- Uciderea animalelor pentru vânătoare
- Influenţarea migraţiei interne şi externe a animalelor
- Uciderea animalelor pentru curiozităţi gastronomice şi piaţa suvenirurilor
- Distrugerea speciilor vegetale valoroase pentru a culege plante şi a valorifica
lemnul
- Defrişarea vegetaţiei naturale pentru realizarea de facilităţi turistice
- Reducerea ariilor rezervaţiilor naturale, a sanctuarelor cu viaţă sălbatică
B Poluarea
- Poluarea apei prin scurgerea apelor reziduale, deversarea de substanţe
petroliere
- Poluarea aerului prin gazele de eşapament ale vehiculelor
- Poluarea sonoră datorată activităţilor şi transporturilor turistice
C Eroziunea
- Tasarea solurilor, compactizarea, ce conduc la creşterea scurgerii pluviale şi a
eroziunii superficiale
- Amplificarea fenomenului de alunecări
- Amplificarea proceselor de declanşare a avalanşelor
- Pagube asupra formelor geologice deosebite (peşteri, avene)
- Deteriorări asupra malurilor fluviilor şi râurilor
D Resurse naturale
- Scăderea resurselor de apă prin suprasolicitări şi supraexploatare
- Reducerea resurselor de combustibil clasic pentru necesarul de energie în
susţinerea activităţilor turistice
- Riscuri crescute pentru incendii naturale
E Impact vizual
- Facilităţi turistice (construcţii agrement, servicii auxiliare)
- Gunoaie şi deşeuri rezultate din circulaţia turistică

Cadrul antropic

A Mediul urban
- Scoaterea terenurilor în afara producţiei primare
- Schimbarea regimului hidrologic, climatologic
B Impact vizual
- Creşterea ariilor ocupate de construcţii
- Stiluri arhitecturale noi, nearmonizate cu cele existente
- Aglomerări de populaţie şi bunuri
C Infrastructura
- Supraîncărcarea cu elemente de infrastructură (drumuri, căi ferate, parcări,
grilaje electrice, sisteme de comunicaţii, alimentarea cu apă etc.)
- Pregătiri pentru noi dotări de infrastructură generală şi specifică
- Management de mediu pentru adaptarea arealelor în scopuri turistice
(croaziere, sporturi de iarnă, nautice, cicloturism)
D Forme urbane
- Schimbări în structuri urbane (zone industriale, rezidenţiale) şi alte utilităţi
(agrement, structuri de primire turistice)
- Schimbări în dotări şi mobilier urban (străzi, îmbrăcăminţi asfaltice, pavări,
23
 iluminat)
- Pericolul apariţiei unor contraste între zona urbană amenajată turistic şi
celelalte zone rezidenţiale
E Restaurarea
- Refolosirea şi restaurarea siturilor urbane vechi, a clădirilor istorice
- Restaurarea şi refacerea clădirilor vechi ca a doua rezidenţă
F Competiţia
- Posibilităţi de declin al atracţiilor turistice sau a unei regiuni din cauza
apariţiei altor atracţii sau schimbării de motivaţii sau a unor obiceiuri turistice

Prin intermediul turismului şi activităţilor sale componente apar numeroase efecte asupra
mediului, fiind discutate atât cele pozitive cât şi cele negative.
Efectele pozitive ale turismului sunt:
1. Refacere, relaxare, aventură, dezvoltare personală, satisfacerea curiozităţii, împlinirea viselor
de a călători.
2. Crearea de noi locuri de muncă.
3. Îmbunătăţirea sistemului de venituri (unele zone obţin majoritatea veniturilor din turism).
Raportarea turismului la alte ramuri scoate în evidenţă un multiplicator al venitului.
4. Creşteri ale încasărilor în monedă străină.
5. Dezvoltarea generală a economiei.
6. Încurajarea afacerilor locale.
7. Bunăstare în regiunile în care se practică.
Efecte negative pot fi considerate următoarele:
1. Natura sezonieră a turismului.
2. Creşterea poluării.
3. Pericolul de a depinde numai de turism.
4. Nevoia de a importa bunuri de lux.

Turismul are o mare influenţă asupra performanţei economice a unei ţări. Industria
turistică este o cale rapidă şi foarte profitabilă pentru ţările lumii a treia de a câştiga monedă
străină necesară dezvoltării economiilor naţionale. Ea se bazează pe cultura existentă şi mediul
înconjurător, fiind relativ uşor de dezvoltat prin îmbunătăţirea infrastructurii şi a calităţii
serviciilor. Industria turistică asigură venituri şi locuri de muncă pentru populaţia locală şi
promovează înţelegerea şi pacea în lume.
Directorul Programului Naţiunilor Unite pentru Mediu declara: ”De fapt balanţa
schimburilor cu străinătatea care au loc în ţările în curs de dezvoltare este relativ mică şi acum
devine tot mai clar faptul că nu turismul ca fenomen în sine conduce la dezvoltare ci dezvoltarea
generală a ţării face turismul profitabil...Oportunităţile şi costurile turismului trebuie tratate în
paralel.”12
Problema care se investighează este aceea că oportunităţile şi costurile nu sunt egal
repartizate, iar cei ce profită de oportunităţi nu sunt în mod necesar cei care suportă costurile.
O altă problemă este aceea că efectele economice ale turismului – venituri în devize,
locuri de muncă – sunt uşor de evidenţiat, în timp ce efectele ecologice, de multe ori nu se pot
măsura din punct de vedere cantitativ, ci mai degrabă calitativ.
Pe lângă faptul că este o sursă de venit şi de locuri de muncă, turismul este şi o sursă de
mulţumire, satisfacţie pentru populaţia rezidentă a destinaţiilor turistice.
Veniturile, locurile de muncă şi satisfacţia populaţiei rezidente reprezintă principalele
efecte benefice ale turismului, care se pot aplica oricărei destinaţii turistice. Ele au o importanţă
deosebită pentru ţările în curs de dezvoltare şi pentru unele regiuni subdezvoltate ale unor ţari. În

12
Gabriela Stănciulescu – “Managementul operaţiunilor de turism”, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002

24
comparaţie cu alte forme de dezvoltare economică, îmbunătăţirea standardului de viaţă poate fi
obţinut prin fluxul turistic şi rapida lui extindere. Nu este nevoie de tehnologie sofisticată pentru
a stabili facilităţile de bază. Turismul poate absorbi forţa de muncă neangajată, ceea ce este
foarte important în zonele cu surplus de forţă de muncă necalificată.
În anumite zone turismul poate asigura infrastructura necesară pentru a stimula şi
diversifica economia şi pentru dezvoltarea altor industrii.
De la turism se poate aştepta să creeze o cerere pentru bunuri şi servicii necesare
dezvoltării unor industrii locale, pentru a menţine facilităţile, pentru a susţine cererile de resurse
şi pentru a îndeplini cerinţele vizitatorilor.
Dincolo de toate acestea, stabilirea unei infrastructuri acţionează adesea ca o atracţie
pentru noi activităţi economice indirect înrudite.
Pentru o ţară în curs de dezvoltare turismul oferă perspectiva unor câştiguri substanţiale
în monedă străină. Mai mult, acolo unde exporturile depind în mare parte de una sau câteva
resurse cu preţuri şi tarife care fluctuează pe pieţele naţionale a diferitor ţări, turismul poate
asigura o influenţă stabilizatoare asupra veniturilor din export ale respectivei ţări.
Patrick Rivers, autorul cărţii “The Restless Generation” este de părere că acest pachet
este înşelător. Pentru guvernele ţărilor lumii a treia, care caută disperate o reţetă pentru bolile
economice, mai devreme sau mai târziu turismul apare ca soluţia salvatoare: ”Dacă pui la un loc
soare, plajă şi mare şi mai adaugi o injecţie de capital străin vei obţine un scenariu îmbucurător
promovat de bancheri, afacerişti, proprietari de hoteluri şi de mijloace de transport, care au
profitat din plin de pe urma extinderii turismului în ţările în curs de dezvoltare”.
Lucrând împreună ei au asamblat un pachet turistic care a fost uşor de vândut până acum
ţărilor sărace. Pentru a scoate pachetul pe piaţă ei au imaginat statistici impresionante care
demonstrează faptul că turismul de masă aduce monedă străină, stimulează economiile care
stagnează prin crearea de noi locuri de muncă, creşterea veniturilor şi a produsului naţional brut.
Ei demonstrează de asemenea cum prin turism intensiv se construiesc drumuri şi aeroporturi, iar
serviciile de telecomunicaţii, electrificare şi canalizare se multiplică ca prin magie. Se arată de
asemenea şi efectele benefice asupra populaţiei locale, cum aceasta lasă la o parte apatia şi
adoptă stilul de viaţă al vizitatorilor.

2.1.1. Acţiuni de protecţie a mediului înconjurător şi a potenţialului turistic

Protecţia şi conservarea potenţialului turistic se conturează ca o activitate distinctă având

probleme specifice care solicită colaborarea specialiştilor din domenii variate. Această acţiune
poate avea o eficienţă satisfăcătoare numai în condiţiile asigurării unui cadru juridico-
administrativ de desfăşurare, adecvat, ea impunând organizarea administrativă, resurse
economice, un suport legislativ eficient şi o susţinută activitate de educaţie cetăţenească.
Măsurile ce se impun pe linia protecţiei potenţialului turistic şi a prevenirii degradărilor
lui urmăresc în principal: exploatarea ştiinţifică şi raţională a resurselor turistice, astfel încât rata
de exploatare a acestora să nu depăşească rata lor de reciclare şi regenerare, iar intensitatea
relaţiilor directe sau indirecte ale turismului cu factorii de mediu să nu depăşească limitele
capacităţii de suport a acestora; analizarea relaţiei dintre activitatea de turism şi activităţile
economice poluante în vederea prevenirii degradărilor provocate de factori din alte sectoare de
activitate prin semnalarea organelor în drept a surselor de poluare şi a acţiunii lor nocive asupra
resurselor turistice, sensibilizarea unităţilor economice a căror activitate poluantă afectează
potenţialul turistic; cunoaşterea profundă a problemelor pe care le ridică păstrarea echilibrelor
ecosistemelor în plan global teritorial, printr-o analiză temeinică şi o mai bună gestionare,
raţională a resurselor turistice ale ţării sau pe teritorii mai restrânse (judeţe, zone) în aşa fel încât
valorificarea turistică a acestora să fie soluţionată în contextul valorificării tuturor resurselor
naturale şi al protecţiei mediului înconjurător. Această corelare se realizează teoretic în cadrul
studiilor de amenajare teritorială care devin, astfel, instrumentul principal în mâna organelor
de decizie şi documentul de bază în amenajarea ştiinţifică, raţională şi eficientă a teritoriului.

25
 Una dintre măsurile importante de protejare şi conservare a potenţialului turistic o
reprezintă amenajarea şi organizarea adecvată, la un nivel superior, a zonelor, traseelor sau
obiectivelor turistice.
Printre aceste acţiuni sunt necesare organizarea şi exploatarea turistică a parcurilor
naţionale şi rezervaţiilor naturale cu asigurarea protecţiei şi conservării lor ca şi amenajarea
pentru vizitarea şi exploatarea peşterilor, ca obiective turistice de atracţie deosebită, îmbogăţind
şi diversificând oferta turistică românească cu noi produse turistice.
Dezvoltarea în perspectivă a turismului montan necesită organizarea corespunzătoare a
zonelor montane prin cunoaşterea amănunţită a tuturor peisajelor şi domeniilor schiabile, a
altor resurse care să ofere baza de proiectare a amenajărilor turistice viitoare (poteci, marcaje,
instalare de scări sau cabluri în porţiuni dificile, amenajarea de puncte panoramice, dotări pentru
sporturi de iarnă, conservarea pădurilor etc.).
O altă grupă de măsuri este legată de realizarea amenajărilor cu caracter turistic în zone,
localităţi şi pe trasee turistice, în legătură cu care se impune o echipare turistică adecvată unui
turism modern şi ecologic.
Protecţia mediului înconjurător şi a patrimoniului turistic este influenţată în mare măsură
şi de conştiinţa ecologică a populaţiei şi a sentimentului de dragoste şi respectul acesteia pentru
natură, locurile istorice şi monumentele de artă şi arhitectură create de-a lungul timpurilor.
Aceasta se poate realiza printr-o susţinută acţiune de educaţie cu privire la mediul şi potenţialul
turistic, acţiune care trebuie să se facă la nivelul întregii naţiuni, prin insuflarea unei atitudini de
respect şi responsabilitate faţă de resursele naturale în vederea ocrotirii lor.
Educaţia ecologică pentru ocrotirea naturii şi a potenţialului turistic trebuie făcută
permanent pentru toate vârstele, dar este important să înceapă din copilărie. Activitatea de
educaţie ecologică se poate desfăşura prin conferinţe, expuneri, prin radio şi TV, presă, proiecţii,
excursii, asociaţii pentru turism şi ocrotirea naturii etc.
Întreaga muncă de educare în materie de ocrotire şi protecţie a mediului şi a potenţialului
turistic este concepută interdisciplinar, ca un proces continuu şi o parte integrantă a educaţiei în
general. Ea cuprinde principalele probleme ale protecţiei într-o perspectivă mondială, dar, privită
regional, şi examinează problemele dezvoltării şi creşterii economice în funcţie de ocrotirea
mediului, insistând asupra cooperării locale, regionale, naţionale în rezolvarea tuturor aspectelor
de poluare.
Analizând toate aspectele privind mediul înconjurător ca potenţial turistic, se poate stabili
că protecţia şi conservarea lui se realizează în cadrul unei concepţii de ansamblu a dezvoltării
economice a ţării, concepţie situată la acelaşi nivel de importanţă ca şi problemele de dezvoltare
generală a economiei.
Evoluţia societăţii umane, uneori necontrolată şi nechibzuită, alteori firească, impusă de
necesitatea dezvoltării economice şi sociale, a determinat în multe puncte ale planetei o
degradare accentuată a mediului ambiant.
Mediul înconjurător, într-o accepţiune mai largă, reprezintă un ansamblu de factori
naturali (chimici, fizico-geografici) şi sociologici (culturali), susceptibili de a acţiona asupra
organismelor vii şi implicit asupra omului şi a activităţilor sale13.
În dezvoltarea economică de după cel de-al doilea război mondial, turismul, ca sector
important al economiei mondiale, a cunoscut o creştere spectaculoasă. Factorii ce aparţin
activităţii turistice şi care îşi aduc contribuţia la creşterea poluării sunt următorii:
· structurile hoteliere, parahoteliere şi de alimentaţie publică;
· amenajările complexe din staţiuni pentru sporturile de iarnă sau balneare;
· circulaţia turistică.
Poluarea rezultată afectează apa, aerul, solul, flora, fauna, produce zgomote şi îmbracă
forme diverse de manifestare în funcţie de poluanţii propuşi, de gradul de concentrare, de
interacţiunile dintre ei.
13
Helmut Lieth, Robert H. Whttaker – “Primary Productivity of the Biosphere”, New York Springer Berlin
Heidelberg, 1995

26
 Pădurile, râurile montane, pajiştile alpine, deltele, lacurile sunt ecosisteme ce pot fi uşor
modificate de către activităţile turistice şi prezervarea lor cere măsuri deosebite de protecţie.
În ultimele decenii, turismul înregistrează multe aspecte negative legate de:
· numărul mare de turişti pe plan european şi mondial ;
· multe unităţi turistice nu deţin dotări de limitare a poluării (staţii pentru epurarea apei,
incinerarea gunoiului menajer ş.a.);
· creşterea traficului rutier şi aerian ;
· degradarea coastelor litorale şi a deltelor;
· creşterea nemulţumirilor populaţiei locale faţă de dezvoltarea amplă a activităţilor turistice,
prin exproprierile de teren ilegale şi prelucrarea resurselor naturale.
În prezent se poate remarca, pentru multe ţări europene şi chiar pe plan mondial, că
unităţile şi agenţiile turistice nu ţin cont întotdeauna de situaţia ecologică a zonelor turistice
existente în ţările lor (Italia, Franţa, Rusia, Brazilia). Turiştii sunt interesaţi în mod deosebit de
costuri şi nu de aspectele ecologice, de responsabilitatea lor socială şi ecologică. În plus, multe
agenţii de turism şi unităţi turistice nu sunt destul de puternice pentru a dispune de fonduri
necesare pentru a se preocupa de compatibilitatea ecologică a ofertelor turistice pe care le
promovează.
Ce înseamnă turismul ecologic? În primul rând, acesta presupune desfăşurarea întregii
activităţi economice, nu numai turistice, într-un mediu ambiant nealterat. Mediul înconjurător
este considerat, în prezent o prioritate politică de vârf în toate ţările dezvoltate.
În al doilea rând, restructurările economice şi ajustările tehnice, precum şi remodelarea
managementului mediului în sensul prevalării aspectelor calitative în satisfacerea nevoilor de
bunăstare a populaţiei prezentului, fără a afecta moştenirea generaţilor viitoare, necesită
adoptarea unui nou comportament din partea agenţilor economici.
În al treilea rând, turismul ecologic presupune un turism conştient, individual sau de
grup.
Pentru practicarea unui turism „verde”, cu valenţe ecologice, este nevoie să se implice
mai mulţi factori decizionali. În primul rând, statul prin politica sa de dezvoltare economică, prin
elaborarea unor planuri de dezvoltare durabilă, cu asigurarea unor servicii de calitate, pentru a se
reduce exploatarea excesivă şi inadecvată a patrimoniului cultural şi natural. Statul este în
măsură ca, prin pârghii de ordin economic, prin reglementări juridice, legislative, financiar –
bancare, să impulsioneze preocuparea pentru mediul înconjurător, să crească responsabilitatea
agenţilor turistici faţă de componentele cadrului natural pe care le exploatează în folosul său.
Lipseşte în mare măsură şi implicarea administraţiilor locale, cu colaborarea mai strânsă
între specialişti (silvicultură, agenţii de mediu) şi sensibilizarea populaţiei locale faţă de
problematica mediului înconjurător, lucru valabil pentru ţările din Europa Centrală şi de Est.
Pentru fiecare nouă unitate turistică ce se propune a se realiza, este nevoie de elaborarea
unor studii detaliate, de impact, între consecinţele activităţilor turistice şi protecţia resurselor
naturale cu valenţe turistice, mai ales că cea mai mare parte a peisajelor naturale au valori unice,
ce nu pot fi restaurate sau înlocuite. Practicarea turismului verde presupune o modernizare a
infrastructurii, a dezvoltării rural - urbane durabile, utilizarea de forme de energie
neconvenţională, tehnici mai puţin poluante. În acelaşi timp, este nevoie de un marketing
eficient, de o bună cunoaştere a locurilor cu destinaţie turistică, o dezvoltare macroeconomică
eficientă care să evite supraexploatarea unei zone, cu evitarea investiţiilor de mare anvergură şi a
poluării active.
O deosebită atenţie trebuie acordată gestionării zonelor naturale, fragile, ceea ce impune
o cunoaştere detaliată a acestora şi existenţa unor măsuri legislative pe măsură. În multe ţări
activitatea de dezvoltare şi protecţie a zonelor montane şi de litoral este reglementată prin lege
(Franţa, Italia etc.).
Pentru a se obţine rezultate cât mai bune în practicarea şi dezvoltarea unui turism
ecologic este nevoie de o mai mare colaborare între diferite departamente (agricultură,
silvicultură, gospodărirea apelor, amenajarea teritoriului ş.a.). În plan local, oraşele vecine sau

27
comunele apropiate îşi pot conjuga eforturile şi investiţiile pentru a permite dezvoltarea unei
zone turistice, pentru balizarea zonelor de protecţie a naturii, a punctelor de interes istoric şi
cultural.
Un rol deosebit îl are şi exprimarea opiniei populaţiilor locale, faţă de dezvoltarea
zonelor turistice şi participarea acestora la aceste programe de dezvoltare economică.
Deoarece fenomenele de poluare nu se limitează la frontierele ţărilor, se simte nevoia şi a
unei colaborări internaţionale, pentru promovarea unui turism regenerator, cu valoare ecologică,
pentru schimb de experienţă şi susţinere financiară a unor programe comune. În acest scop, în
viitorul apropiat, în cadrul UE se prevede că toate amenajările turistice să fie structurate după un
anume cod cu reglementări precise, şi ele nu se vor mai realiza în detrimentul populaţiei locale în
exploatarea resurselor locale (sursă apă, sol, vegetaţie). În unele ţări europene (Elveţia,
Germania, Belgia, Olanda), unde există preocupări ecologice deosebit de puternic mediatizate, se
remarcă în ultimele 2-3 decenii, preocuparea turistică faţă de problemele ecologice prezente în
regiunile turistice pe care doresc să le viziteze.
Cauza principală a efectelor negative ale dezvoltării turismului asupra mediului nu o
constituie creşterea populaţiei, a consumului de resurse naturale, gradul mai înalt de urbanizare,
dezvoltarea tehnică, ci natura necontrolată şi unilateralitatea acestei dezvoltări, absenţa în timp a
preocupărilor pentru realizarea tehnologiilor nepoluante.
Practicarea unui turism verde va favoriza mai eficient resursele diverselor zone şi regiuni
de pe glob, a disponibilităţilor de forţă de muncă la atenuarea dezechilibrelor interregionale,
mijloc complex de diversificare a economiilor naţionale.
Ministerul Turismului din România a prezentat un program concret de dezvoltare a
turismului ecologic, de protecţie14 şi conservare a resurselor turistice naturale şi antropice, care
se realizează prin programele europene, vizând integrarea, şi pe această cale, în structurile
Uniunii Europene.
Dezvoltarea turismului pe baze ecologice, în armonie cu mediul, pentru refacerea,
protecţia şi conservarea potenţialului turistic şi respectiv, combaterea poluării din orice sursă este
reglementată în strategia de dezvoltare a turismului. Reglementările elaborate de Uniunea
Europeană privind politica mediului au stat la baza protocolului încheiat între Ministerul
Turismului şi Ministerul Mediului. România se va conforma măsurilor stabilite de „Cartea
verde” a UE privind strategia de planificare pentru turismul urban şi va utiliza instrumente
economice şi fiscale în domeniul mediului, pentru protecţia resurselor turistice.
O acţiune de mare anvergură, aşa cum s-a arătat, este crearea de noi parcuri şi rezervaţii
ale biosferei în zonele de mare intensitate turistică (Valea Dunării, Munţii Apuseni, Maramureş
etc.).
România, prin Institutul de Cercetări pentru Turism, a elaborat la recomandările
Programului Naţiunilor Unite pentru Mediu Înconjurător, un „Studiu-pilot privind mediul natural
şi uman şi valoarea sa pentru turism în zonele Curtea de Argeş şi Neamţ”, studiu care va
continua cu alte zone.
Integrarea în Europa mai prevede, între altele: elaborarea unui cod al comportamentului
turiştilor, pentru a determina linii ecologice şi etice; elaborarea unui ghid practic pentru folosinţa
agenţilor economici din turism, cu referire la comercializarea produselor turistice. De asemenea,
se prevăd acţiuni-pilot în vederea creării şi promovării de noi produse turistice în mediul rural,
facilitând relaţiile dintre touroperatorii locali, regionali şi europeni.
Mergând pe aceste deziderate, turismul ecologic în România şi în Europa are toate
şansele de a se implementa rapid în consens cu toate ţările comunitare.
Turismul, în dezvoltarea sa, consumă sau utilizează, parţial, resursele şi componentele
naturale, socio-culturale, urbane, rurale etc. ale mediului înconjurător. Pe de altă parte, prin

14
Florina Bran, Filon Toderoiu, Ghe. Diaconu - "Economia şi protecţia mediului”, Ed. Tribuna Economică,
Bucureşti, 1998

28
activitatea sa de amenajare şi organizare, de constituire a produselor turistice şi de a asigura
anumite servicii turistice, turismul poate polua, degrada sau distruge mediul înconjurător.
Ecoturismul, în sensul restrâns al practicării în zone protejate, are consecinţe importante
în mediul înconjurător, în cazurile în care nu se respectă normele stipulate prin definiţie.
În unele parcuri naţionale din SUA (Yellowstone, Yosimite, Navajoland, Grand Canyon
etc.) sau din Africa (Serengeti, Amboseli etc.), Marea Barieră de Recife din Australia, unde
fluxurile turistice înregistrează valori ridicate, se remarcă poluarea şi degradarea mediului, a
florei şi faunei în arealele intens amenajate şi circulate din parcuri.
Insulele coraligene din Oceania, din Oceanul Indian (Comore, Seychelles) sau cele din
Caraibe se confruntă cu mari probleme de degradare peisagistică, a mediului recifal şi marin.
Insulele Galapagos – patrimoniu natural universal – suportă aceleaşi consecinţe ecologice ale
turismului necontrolat, fauna de mare valoare ştiinţifică fiind periclitată.
Efectele dezvoltării turismului asupra resurselor sau mediului pot fi categorisite în efecte
negative, pozitive şi pe termen lung.

2.1.2. Impactul dezvoltării turismului asupra mediului natural

Efectele negative ale dezvoltării turismului asupra mediului natural sunt multiple, între
acestea amintim: urbanizarea intensivă a zonei şi degradarea ei; presiuni speculative exercitate
asupra terenurilor agricole; modificări ale ecosistemelor terestre, cu precădere litoralul, muntele
şi zonele periurbane (faună, floră, apă, sol, morfologie, peisaj); poluarea apelor marine, cu o
dezvoltare anormală a plantelor marine (şi alte surse de poluare); eroziunea ţărmurilor mării, a
lacurilor şi fluviilor; poluarea aerului (traficul rutier este principalul poluator); consumul excesiv
de apă în raport cu rezervele locale; poluarea apelor de suprafaţă, subterane şi a solului;
defrişările masive etc.
Efectele pozitive sunt legate de îmbunătăţirea calităţii mediului, îmbogăţirea
arhitecturală şi peisagistică, constituirea de zone protejate, unde se practică ecoturismul,
reconstrucţii ecologice (renaturări) dezvoltarea socio-economică.

2.1.3. Impactul dezvoltării turismului asupra mediului socio-cultural

Efectele negative cresc odată cu nivelul dezvoltării turismului. În staţiunile tradiţionale,

care au cunoscut o mare dezvoltare în secolul al XIX-lea şi al XX-lea, structurile sociale s-au
adaptat la modelul turistic, iar cultura locală include cultura turiştilor. În cazul investitorilor,
aceştia au acaparat anumite domenii şi spaţii, iar localnicii şi autorităţile locale au întâmpinat
dificultăţi considerabile în reconcilierea tradiţiilor şi practicilor locale cu creşterea noii industrii.
Între efectele negative se menţionează: pierderea identităţii şi tradiţiilor culturale ale
comunităţilor locale; dispariţia ocupaţiilor tradiţionale; limitarea oportunităţilor profesionale
datorită dominaţiei economice a turismului; slaba motivare profesională; subordonarea culturală
obiectivelor industriei turistice; subordonarea faţă de decidenţii externi; competiţia dintre
rezidenţi şi turişti în ceea ce priveşte cumpărarea sau închirierea unor apartamente; imigrarea
unor pături sociale marginalizate care desfăşoară activităţi ilegale sau parţial legale; probleme de
securitate socială etc.
Dar turismul are şi efecte pozitive din punct de vedere socio-cultural, cum ar fi: creşterea
veniturilor rezidenţilor; ample oportunităţi pentru muncă şi pentru afacerile conexe turismului;
contactul cu alte culturi; îmbunătăţirea standardelor culturale şi educaţionale; posibilitatea de
refacere a stării de sănătate şi a forţei de muncă a oamenilor.

2.1.4. Impactul dezvoltării turismului asupra mediului urban

Mediul urban, dacă este o destinaţie turistică, se confruntă cu o serie de efecte negative
legate de dezvoltarea turismului, precum: urbanizarea supraintensivă, uniformitatea/anonimatul

29
structurilor turistice construite (clădiri cu arhitectură tipică, standardizată şi impresională sau cu
împrumuturi după modelele străine – kitsch); supraîncărcarea capacităţilor de primire; trafic
excesiv; clădiri ilegale; degradarea mediului urban şi a structurilor turistice datorită întreţinerii
insuficiente; poluarea prin inestetic (arhitectură, design); poluare sonoră, cu gaze, praf etc.
Dar, există şi o serie de efecte pozitive pe care turismul, dezvoltarea sa le are asupra
mediului urban: prestarea de servicii publice şi private peste nivelul mediu al oraşelor de aceeaşi
mărime; preocuparea pentru imaginea oraşului (deşeuri, estetică, echipamente, infrastructură
etc.); conservarea şi păstrarea identităţii arhitecturii locale; refacerea clădirilor avariate şi a
zonelor urbane deteriorate etc.

2.1.5. Impactul schimbărilor mediului asupra turismului

Schimbările produse în mediul înconjurător contribuie la creşterea sau descreşterea

competitivităţii turismului. Între factorii de mediu care contribuie la creşterea atractivităţii
turistice amintim: utilizarea, protecţia şi îmbunătăţirea arealelor cu o mare frumuseţe a peisajului
natural sau cu resurse turistice reprezentative; îmbunătăţirea transporturilor şi a reţelei de
comunicaţii; realizarea de porturi şi debarcadere turistice; ospitalitatea localnicilor şi
diversificarea ofertei, cu precădere, în spaţiul rural; protejarea şi îmbunătăţirea mediului urban
(spaţii verzi, revitalizarea centrului istoric, curăţenie etc.); existenţa unor staţii de tratare şi
epurare a apei; dotări tehnico-edilitare, comerciale, sanitare etc.
Desigur, poluarea, degradarea zonelor turistice prin impactul economic, construcţiile
intensive, lipsa unei planificări şi organizări spaţiale, a unor spaţii amenajate pentru agrementul
cotidian şi la sfârşit de săptămână, a transportului în comun etc. sunt elemente de diminuare a
atractivităţii de turism în teritoriu.

2.2. CONCEPTUL DE TURISM DURABIL

Locul turismului în dezvoltarea durabilă este logic dat de rolul său ca industrie care vinde
mediul fizic şi uman ca produs al său. Turismul este una din industriile care trebuie să se implice
în dezvoltarea durabilă, ca industrie a resurselor, dependentă de înzestrarea naturii şi moştenirea
culturală a fiecărei societăţi; turismul vinde aceste resurse ca parte a produsului său şi, în acelaşi
timp, împarte anumite resurse cu alţi utilizatori, inclusiv populaţia locală.
Conceptul de turism durabil este legat de procesul de creştere a populaţiei, a nivelului său
de trai şi a capacităţii de protecţie a mediului natural. Strategia de realizare a unui turism durabil
presupune:
· respect şi grijă faţă de modul de viaţă al comunităţilor umane;
· creşterea nivelului de viaţă al habitatelor umane;
· conservarea ecosistemului Terrei, a biodiversităţii acestuia;
· reducerea exploatării resurselor epuizabile şi păstrarea capacităţii de susţinere a Terrei;
· schimbarea atitudinii individuale în favoarea dezvoltării durabile;
· posibilităţile comunităţilor de a-şi păstra propriul mediu ambiant, paralel cu realizarea
cadrului naţional pentru dezvoltare şi conservare integratoare.
Este în interesul turismului să fie activ în problema dezvoltării durabile şi să lucreze în
cooperare cu celelalte industrii în asigurarea calităţii bazei de resurse şi a supravieţuirii acesteia.
Industria turismului este privită ca fiind, prin specificul său, legată de mediu mai mult
decât alte industrii, dar mărimea şi prezenţa ei au creat impacturi de natură fizică şi socială
negative asupra mediului. În consecinţă, a apărut necesitatea unei conduceri noi, profesionale a
turismului care să atragă mai mult guvernele şi partenerii din sectorul privat şi public.
Dezvoltarea durabilă în turism este o necesitate, având în vedere că economia şi mediul
sunt feţe ale aceleiaşi monede, cu alte cuvinte cele două sunt strâns legate şi interdependente.

30
 Industria turismului a acceptat conceptul de dezvoltare durabilă şi a adoptat noţiunea de
turism durabil. În publicaţia OMT ”Turismul în anul 2010” se specifică următoarele: “Turismul
durabil dezvoltă ideea satisfacerii nevoilor turiştilor actuali şi a industriei turistice şi, în acelaşi
timp, a protejării mediului şi a oportunităţilor pentru viitor. Se are în vedere satisfacerea tuturor
nevoilor economice, sociale, estetice etc. ale actorilor din turism, menţinându-se integritatea
culturală, ecologică, diversitatea biologică şi toate sistemele ce susţin viaţa.”15
La nivel macroeconomic, conceptul de “turism durabil” nu a avut încă un impact major.
OMT a realizat un set de recomandări privind dezvoltarea turismului în zonele protejate (cum ar
fi, de exemplu, parcurile naţionale).
Conceptul de turism durabil a devenit la ora actuală mult mai popular la nivel
microeconomic, prin oferirea alternativei turismului verde. Recent a început, în unele ţări, să se
contureze organizarea turismului durabil şi la nivel regional.
Dezvoltarea conceptului de turism durabil, precum şi experienţa unor ţări care aplică o
politică turistică în acest spirit permit enunţarea câtorva principii de dezvoltare durabilă a
turismului, şi anume:16
Ø mediul are o valoare intrinsecă, care este deosebit de mare pentru turism; de el trebuie să se
bucure şi generaţiile viitoare;
Ø turismul trebuie văzut ca o activitate pozitivă de care să beneficieze mediul ambiant,
comunităţile locale şi vizitatorii;
Ø relaţia dintre mediu şi turism poate fi dezvoltată astfel încât mediul să susţină activitatea
turistică pe termen lung; dezvoltarea turismului, la rândul său, nu trebuie să ducă la
degradarea mediului;
Ø dezvoltarea activităţii de turism trebuie să respecte caracteristicile locului unde se desfăşoară
(ecologice, sociale, economice, culturale);
Ø scopul dezvoltării turismului trebuie să fie întotdeauna echilibrarea nevoilor turiştilor cu cele
ale destinaţiilor şi gazdelor acestora;
Ø industria turistică, guvernele, autorităţile responsabile cu protecţia mediului şi organismele
internaţionale trebuie să respecte aceste principii şi să conlucreze pentru a le pune în practică.
Dezvoltarea turistică poate fi împărţită în două stadii sau faze.17
Prima fază o reprezintă hotărârea de a include în circuitul turistic o anumită zonă şi
construirea echipamentelor turistice. A doua fază constă în desfăşurarea propriu-zisă a
activităţii turistice. Fiecare din aceste faze se realizează prin proprii agenţi, cărora le revine şi
responsabilitatea ocrotirii mediului şi respectării principiilor turismului durabil.

· Faza de amenajare
Dacă activităţile turistice sunt planificate problemele de mediu pot fi rezolvate încă din
această fază. Alegerea zonei este foarte importantă pentru evitarea conflictelor cu mediul
ambiant (limitarea daunelor aduse peisajului prin amplasamentul staţiunii, prin organizarea
transportului, prin arhitectură, prin metodele folosite la construirea echipamentelor ş.a.).
Autorităţilor le revin cele mai importante sarcini în prevenirea conflictelor turism-mediu.
Ele dispun de mai multe instrumente în controlul şi orientarea acestor activităţi: economice (taxe
şi subvenţii), juridice (legislaţia naţională şi deciziile locale), sociale (dialog cu antreprenorii) şi
diverse alte norme sau restricţii referitoare la utilizarea serviciilor publice (apă, gaze, transport
public, salubritate).
Legislaţia privind protecţia mediului şi cea referitoare la planificarea activităţilor
implicate în procesul de amenajare turistică sunt foarte importante în această fază. Guvernele şi

15
WTO, WTTC - "The Earth Council - Agenda 21 for the Travel and Tourism Industry: Towards Environmentally
Sustainable Development", 1995
16
Gabriela Stănciulescu (coordonator) – “Managementul turismului durabil în ţările riverane Mării Negre”, Ed.
ALLBECK, Bucureşti, 2000, p. 5
17
Gabriela Stănciulescu (coordonator) – “Managementul turismului durabil în ţările riverane Mării Negre”, Ed.
ALLBECK, Bucureşti, 2000, p. 5-6

31
autorităţile locale pot încuraja amenajările turistice prin acordarea anumitor facilităţi (impozite
mai mici asupra profitului, subvenţii speciale, informaţii diverse)18.
Evaluarea impactului asupra mediului este, de asemenea, deosebit de importantă în
contextul legislaţiei de mediu. În conformitate cu directivele Uniunii Europene toate ţările
membre au fost obligate să introducă în legislaţia naţională prevederi referitoare la impactul pe
care îi au asupra mediului marile proiecte de investiţii. 19
Importante responsabilităţi revin şi agenţilor economici care realizează sau iniţiază
proiecte de amenajare turistică. Proiectele trebuie să aibă în vedere calitatea şi să nu aducă
prejudicii mediului; ele trebuie să ţină seama de legislaţia şi de problemele de mediu, chiar dacă
acestea nu sunt incluse în regulamentele comunităţilor locale.
Populaţia locală este şi ea implicată în aceste proiecte de amenajare şi este normal ca să
fie consultată asupra oportunităţilor proiectului şi a impactului asupra mediului. Populaţia locală
se poate opune dezvoltării unor proiecte pentru turism, atunci când consideră că interesele sale
sau mediul ambiant sunt afectate.

· Faza de derulare a activităţii turistice

Odată construite echipamentele turistice, efectele asupra mediului pot fi controlate prin
diverse mijloace.
Furnizorii locali de servicii turistice (cazare, transport, agrement) supraveghează în
detaliu impactul pe care îl au propriile activităţi asupra mediului şi dezvoltă strategii de rezolvare
a acestor probleme cu ajutorul organismelor sau organizaţiilor specializate pe probleme de
mediu.
Pe de altă parte, autorităţile vor încuraja acţiunile care au ca scop protecţia mediului, vor
folosi pârghii economice şi juridice pentru a obliga agenţii economice implicaţi în activitatea de
turism să folosească echipamentele de protecţie a mediului (ex. filtrele de apă).
Touroperatorii şi organizaţiile de turism, la rândul lor, vor promova acele destinaţii sau
produse turistice care nu sunt în conflict cu mediul ambiant.
În fine, turiştii trebuie să încerce să limiteze poluarea mediului în timpul vacanţelor. O
bună informare şi educare a acestora de către ceilalţi agenţi de turism (touroperatori, prestatori,
organizaţii profesionale) sunt deosebit de importante în susţinerea dezvoltării unui turism
durabil.
Dezvoltarea durabilă a turismului este strâns legată de noţiunea de capacitate optimă de
primire, o concretizare a ideii de durabilitate. Principiile generale de amenajare pentru staţiuni,
zone turistice, de agrement etc. sunt adaptabile oricărei echipări şi amenajări turistice ce stau la
baza dezvoltării durabile a turismului. 20

2.3. CADRUL LEGISLATIV ŞI INSTITUŢIONAL PENTRU DEZVOLTAREA

DURABILĂ A TURISMULUI

Dezvoltarea unui turism durabil (ecologic) trebuie să fie intersectorială şi integrată în

economia locală sau regională (naţională) şi presupune, la nivel de decizie, dar şi de execuţie şi
control, o colaborare a organizatorilor de turism, organismelor publice, societăţilor private,
agenţiilor de protecţie a mediului, asociaţiilor nonguvernamentale, a turiştilor şi populaţiei
locale.
În acest sens, amintim câteva direcţii prin care se urmăreşte realizarea cadrului optim de
dezvoltare durabilă a turismului românesc.

18
WTO – “Guide for Local Authorities on Developing Sustainable Tourism”, 1998
19
H. Boiers, M. Bosh – “Viitorul nostru comun”, Institute for Environmental Comunications and Netherlands, 1993
20
Vasile Glăvan – “Agroturism. Ecoturism”, Ed. Alma Mater, Sibiu, 2002, p. 160

32
 A. Instituirea cadrului juridico-administrativ
În scopul protejării şi valorificării optime a resurselor turistice cuprinse în zonele,
staţiunile şi localităţile turistice s-au elaborat o serie de acte normative privind organizarea şi
desfăşurarea activităţii de turism în România (Ordonanţa Guv. 58/1998), amenajarea,
omologarea şi întreţinerea pârtiilor de schi pentru agrement şi a traseelor turistice montane (HG
801/1996 şi HG 1267/1996), utilizarea turistică a plajei litoralului Mării Negre (HG 107/1996),
atestarea staţiunilor turistice (HG 77/1996 şi HG 1122/2002) şi s-au definitivat criteriile privind
definirea şi atestarea zonelor turistice în care prezervarea mediului înconjurător şi a potenţialului
turistic este o condiţie prioritară.
S-au elaborat, de asemenea, norme speciale privind zonele de protecţie sanitară în cazul
alimentării cu apă şi a utilizării resurselor balneo-terapeutice (HG 101/1997).
Prin Legea nr. 41/1995 privind protejarea patrimoniului cultural naţional se definesc
conceptele de patrimoniu cultural naţional şi de monument istoric, componentele acestora,
măsurile şi zonele de protecţie a lor, care se vor stabili prin documentele de urbanism.
Măsurile ce se impun pentru protecţia potenţialului turistic şi a prevenirii degradării lui
urmăresc, în principal, valorificarea ştiinţifică şi raţională a resurselor turistice, astfel ca rata de
exploatare a acestora să nu fie mai mare decât rata lor de reciclare şi regenerare, iar intensitatea
relaţiilor directe sau indirecte ale turismului cu factorii de mediu să nu depăşească limitele
capacităţii de primire (de suport) a acestora.
Legislaţia privind protecţia mediului (Legea nr. 137/1995), cele referitoare la planificarea
activităţilor implicate în procesul de amenajare teritorială şi urbanism (Legea 50/1992, Legea
350/2001, HG 31/1996) şi alte acte normative ale MLPAT vin să sprijine şi dezvoltarea durabilă
a turismului, prin obligarea agenţilor economici de a realiza proiecte, amenajări şi echipări
turistice de calitate şi care să nu aducă prejudicii mediului înconjurător şi resurselor turistice.
Obligaţia de a obţine un acord de mediu (Ord. 125/1996) pentru realizarea unei investiţii şi de a
elabora un studiu de impact ecologic, social şi economic pentru fundamentarea deciziilor
privind amplasarea şi dimensionarea obiectivului de investiţii, integrarea în mediul natural şi
arhitectura locală, nivelul de exploatare a resurselor regenerabile şi epuizabile, tratarea şi
evacuarea apelor uzate, a deşeurilor etc. are o deosebită importanţă în acest scop. Prin
autorizaţia de mediu sunt stabilite condiţiile de funcţionare pentru activităţile existente şi
pentru cele noi în baza acordului de mediu (Ord. 170/1990). De altfel, în conformitate cu
directivele UE, toate ţările membre au fost obligate să introducă în legislaţia naţională un act
care să ţină seama de impactul pe care-l au asupra mediului marile proiecte de investiţii, inclusiv
cele din turism.
Şi în turism se regăsesc unele activităţi sau amenajări turistice care intră în incidenţa
Legii 137/1995.
Astfel, pentru acordul de mediu se includ exploatarea resurselor minerale, prospectarea
şi exploatarea resurselor minerale (terapeutice n.n.), realizarea de teleferice şi teleschiuri, tunuri
de zăpadă, parcuri de distracţie şi spaţii verzi, scoaterea din circuitul agricol sau silvic pentru
amenajări turistice.
Se eliberează autorizaţie de mediu pentru transportul pe cablu, parcări, auto-service,
exploatarea resurselor minerale (terapeutice n.n.), alimentare cu apă, epurarea apelor uzate şi
pluviale, baraje cu lacuri de acumulare, activităţi de comerţ, turism, agrement, alimentaţie
publică, târguri şi bazare, pârtii de schi naturale şi artificiale, hipodrom, piste pentru concursuri
sportive şi alte activităţi, patinoare şi stadioane, activitate de vânătoare şi pescuit sportiv şi
parcuri de distracţie.

B.Reducerea impactului turismului în mediul înconjurător

Acest deziderat se poate realiza prin:
· studii de calcul a capacităţilor optime de primire turistică, în număr de vizitatori şi volum de
echipamente turistice pentru fiecare proiect de investiţie sau program turistic, în funcţie de
tipul de utilizare propus;

33
· reducerea numărului de trasee montane (poteci) în ariile montane spre a nu se ajunge la
degradarea mediului, alterarea peisajului şi deranjarea faunei;
· coordonarea acţiunii de marcare a potecilor turistice montane pentru a nu se dezorganiza
reţeaua de trasee montane;
· instituirea jandarmeriei (poliţiei) montane pentru paza şi protecţia mediului, dar şi pentru
asigurarea securităţii turiştilor;
· impunerea unor măsuri de protecţie a râurilor şi lacurilor prin interzicerea campării şi a
realizării de amenajări turistice pe malurile acestora.

C. ONG şi asociaţii profesionale

Acestea pot contribui la dezvoltarea şi promovarea turismului ecologic, la protecţia
mediului prin:
· sprijinirea acţiunilor de ecologizare a zonelor turistice;
· încurajarea populaţiei locale la acţiunile de protecţie a mediului, la colectarea datelor
necesare elaborării studiilor privind turismul durabil;
· participarea la educaţia publicului, referitor la impactul economic al dezvoltării turismului
durabil, la necesitatea asigurării şi protejării resurselor, la apropierea populaţiei locale de
puterea publică, de turism, de turişti;
· evaluarea efectelor turismului asupra mediului şi culturii locale, influenţa altor sectoare
economice asupra turismului local, respectarea angajamentelor de către autorităţile locale şi
prestatori privind turismul durabil etc.;
· elaborarea unor programe de educaţie ecologică a populaţiei şi a prestatorilor de servicii
turistice, precum şi a managerilor ce acţionează în turism;
· dezbateri în Consiliile locale/consultative a problemelor stringente ale turismului ecologic
(strategii de dezvoltare, impactul în mediul natural şi socio–economic, diversificarea ofertei,
promovare etc.).

2.4. MODUL DE REALIZARE A TURISMULUI DURABIL ÎN ZONELE NATURALE

DE INTERES TURISTIC

Turismul durabil are la bază o acţiune comună de parteneriat, între factorii chemaţi să ia
principalele decizii privind realizarea acestui deziderat. Planurile de acţiune comune privind
dezvoltarea durabilă a turismului în zonele naturale protejate presupun cunoaşterea şi rezolvarea
următoarelor probleme:
· Stabilirea clară, de la început, a scopurilor de protecţie pentru fiecare zonă naturală protejată
sau nu, cu participarea specialiştilor şi a tuturor celor interesaţi în valorificarea turistică a
acestora ;
· Inventarierea tuturor particularităţilor naturale şi culturale, ce pot constitui baza potenţialului
turistic şi analiza tuturor informaţiilor obţinute;
· Asigurarea condiţiilor de lucru în parteneriat şi în echipe pluridisciplinare, cu o mai bună
colaborare cu populaţia locală, cu organizaţiile regionale şi locale interesate de turism;
· Identificarea tuturor valorilor şi găsirea tuturor posibilităţilor ce pot sta la baza turismului
durabil în zone naturale turistice;
· Aprecierea capacităţii de susţinere a diferitelor areale componente a zonelor naturale
turistice, pentru asigurarea calităţii la nivelul standardelor internaţionale;
· Urmărirea şi analiza pieţei interne şi internaţionale şi a cerinţelor turistice pentru
diversificarea şi dezvoltarea activităţilor turistice;
· Acordarea consultanţei de specialitate, în sprijinirea agenţilor din turism, sau economici,
interesaţi în dezvoltarea de activităţi care să fie compatibile cu politica naţională şi locală de
protecţie a mediului;

34
· Iniţierea în zonele naturale protejate a unui nou produs turistic pe baza amplificării rolului
educaţional, didactic şi ştiinţific;
· Aprecierea finală asupra tuturor aspectelor de impact rezultat din propunerile şi proiectele ce
urmează a fi realizate;
· Necesitatea unui management adecvat dezvoltării sistemelor de transport durabile;
· Expunerea completă a strategiei promoţionale şi de comunicare pentru promovarea ideii de
zonă naturală protejată, în contextul realizării de noi produse turistice şi a aplicării unui nou
management tehnic;
· Stabilirea programelor de monitorizare a informaţiilor despre zonele naturale privind
circulaţia turistică, consecinţele şi revizuirea periodică a planurilor de dezvoltare turistică în
vederea respectării standardelor de calitate a mediului;
· Analiza gradului de exploatare a resurselor ţinând cont de cerinţelor de protecţie a mediului;
· Realizarea condiţiilor de transpunere în practică a planurilor de amenajare şi valorificare
economică complexă.
În prezent, turismul practicat în zonele naturale precum şi în parcurile naţionale şi
rezervaţii ale biosferei, în ţările europene dezvoltate, nu întruneşte atributele unui turism durabil.
Prezentarea principiilor care stau la baza proiectelor de amenajare şi valorificare turistică
a zonelor naturale protejate are nu rol important pentru amenajarea turistică a parcurilor
naţionale din România, mai ales pentru a se evita laturile negative prezente în alte ţări, legate de
exploatarea economică a acestora.

Ø Recomandări generale pentru realizarea turismului durabil

Păstrarea tuturor funcţiunilor turistice ale parcurilor naţionale, ale rezervaţiilor biosferei
trebuie să aibă la bază elaborarea unor planuri de dezvoltare turistică, care să nu se limiteze la
aceste spaţii naturale şi să se înscrie într-un context regional mai larg.
Acţiunile izolate de amenajări parţiale exclud realizarea unui turism durabil.
Vor trebui dezvoltate şi promovate mijloace de transport cât mai silenţioase, prin
utilizarea unor surse de energie alternative, iar dotările şi echipamentele turistice se vor realiza
într-un stil şi la o scară, în deplină armonie, cu mediul local, prin utilizarea de materiale de
construcţii locale, tradiţionale. Se impun, pentru viitor tipuri de vacanţe, care cer cheltuieli
energetice reduse, şi care să exploateze la minimum resursele existente şi totodată să contribuie
la conservarea şi protecţia mediului.
Pentru turişti, cât şi pentru populaţia locală, este important să li se explice rolul şi modul
de punere în practică a turismului durabil, şi realizarea treptată a unui mod de viaţă compatibil cu
normele internaţionale de protecţie a mediului, lucru deosebit de util pentru cerinţele de
dezvoltare a generaţiilor viitoare.
Respectarea acestor minime cerinţe cere o angajare politică, economică a tuturor
factorilor interesaţi de dezvoltarea turismului, realizarea unui sprijin financiar real, deschiderea
colaborărilor între organismele internaţionale, cele naţionale şi locale.
Din aceste activităţi de parteneriat se pot elabora următoarele măsuri utile pentru
realizarea unui turism durabil pentru zonele naturale protejate:
- acte şi dispoziţii legislative riguroase privind consolidarea statutului juridic de funcţionarea a
parcurilor naţionale şi rezervaţiilor biosferei ;
- realizarea unei Carte Europene de practicare a turismului durabil în interiorul şi exteriorul
zonelor naturale protejate ;
- elaborarea unui Program de Acţiune Europeană pentru turismul durabil, care să includă
punerea în practică a unor priorităţi – pilot, care să dovedească eficienţa turistică şi ecologică
a acestui tip de turism.

35
Ø Analiza avantajelor socio-economice ale dezvoltării turismului în zonele naturale
protejate
Pentru o bună desfăşurare a unor activităţi turistice diversificate, se cere rezolvarea
următoarelor probleme:
- analize şi propuneri privind dezvoltarea activităţilor şi echipamentelor turistice;
- organizarea marketingului şi industriei de turism în forme compatibile cu statutul de zone
naturale protejate;
- planificarea echilibrată potrivit capacităţilor de încărcare, asigurarea monitoringului;
- realizarea cadrului instituţional şi legăturilor cu comunităţile locale.
Realizarea acestor deziderate asigură evidenţierea avantajelor ce le poate oferi turismul în
dezvoltarea economică regională şi o gestionare exemplară a parcurilor naţionale şi rezervaţiilor
biosferei care fac parte integrantă din patrimoniul natural mondial.
Aceste avantaje pot fi exprimate prin prezentarea următoarelor aspecte:
- turismul determină în plan local o bună valorificare a potenţialului natural şi cultural şi
contribuie la creşterea locurilor de muncă, direct în sectorul turistic şi în alte sectoare
auxiliare de servicii şi gestionare a resurselor locale;
- stimulează activităţi naţionale rentabile (hotelărie, restaurante, reţea de transport, activităţi
artizanale, servicii de ghizi etc.);
- diversifică economia locală, îndeosebi a zonelor rurale adiacente, mai ales acolo unde
agricultura nu are posibilităţi de dezvoltare;
- stimulează economia rurală printr-o cerere suplimentară de produse agricole şi aport de
capital financiar;
- contribuie la ameliorarea infrastructurii locale în materie de transport, comunicaţii, tehnico-
edilitare cu avantaje pentru populaţia locală;
- turismul încurajează utilizarea productivă a terenurilor slabe ca randament agricol, ceea ce
permite păstrarea intactă a suprafeţelor ocupate cu vegetaţie naturală;
- realizarea de echipamente şi amenajări turistice adecvate pentru zonele naturale protejate
care pot fi utilizate atât de populaţia locală, cât şi de turiştii interni şi externi;
- ecoturismul practicat favorizează înţelegerea interculturală şi comunicarea liberă între
locuitori şi turişti;
- activităţile turistice diversificate pot conduce la creşterea interesului pentru protecţia
mediului, convingând funcţionarii locali, regionali şi publicul, în general, despre importanţa
zonelor naturale protejate.
Punerea în practică a acestor deziderate socio-economice implică existenţa unor planuri
guvernamentale şi a unor eforturi considerabile pentru sprijinirea populaţiei locale chemate să
contribuie la dezvoltarea activităţilor turistice în zonele naturale protejate.
Practicarea unui sistem de facilităţi fiscale, a unui regim de concesionări ale multor
servicii turistice în regim privat, poate constitui baza de autofinanţare pentru zonele protejate şi
renunţarea treptată la resursele bugetare guvernamentale.

Ø Analiza efectelor negative ale turismului asupra mediului înconjurător din zonele
protejate

Factori de acţiune Impact asupra calităţii mediului Observaţii

natural
Flux turistic crescut Perturbări asupra mediului, modificări Iritări, pierdere de calitate a
ale comportamentului animalelor mediului serviciilor turistice; este
necesară reducerea accesului
vizitatorilor
Dezvoltare excesivă Perturbări asupra mediului, modificări Iritări, pierdere de calitate a
ale comportamentului animalelor mediului serviciilor turistice; este
necesară reducerea accesului

36
 vizitatorilor
Activităţi recreative: Apariţia de locuinţe rurale, improprii, Amenajări masive de tip urban
aglomerări de populaţie şi
- la limita zonelor infrastructură urbană
protejate
- pescuit Perturbaţii asupra faunei Influenţe nedorite pentru perioadele
şi arealele de cuibărit, poluare
acustică
Pescuit în zone De nici un fel Concurenţă nedorită pentru
protejate prădătorii naturali
- safari pedestru Perturbări asupra florei şi faunei Exploatare excesivă, deteriorare a
potecilor şi căilor de acces
Poluare: Acoperirea voluntară a zgomotelor Iritări asupra faunei
- sonoră naturale
- deşeuri Degradarea peisajului natural, Perturbare estetică, riscuri pentru
familiarizarea faunei în reziduuri sănătatea faunei, a locuitorilor,
vizitatorilor
- vandalisme Distrugeri de instalaţii, panouri, Pierderi ale calităţii elementelor
amenajări existente, ale elementelor naturale. Distrugeri ale
naturale echipamentelor existente
Vehicule: Accidente şi mortalitate asupra faunei Schimbări ecologice profunde
exces de viteză
conducere în afara Degradări asupra solului, vegetaţiei Perturbări asupra florei, faunei
drumurilor
Introducere de Concurenţă pentru floră şi faună Stare de confuzie pentru public,
plante şi animale naturală, sălbatică perturbări în lanţurile trofice
autohtone, exotice naturale
Sursa: Florina Bran – “Economia şi protecţia mediului”, Ed. Economică, Bucureşti, 1997

În ciuda potenţialului economic pe care turismul îl poate oferi este necesară conservarea
mediului din punct de vedere estetic şi al sănătăţii, deoarece mediul reprezintă de fapt suportul
pe care acesta se poate dezvolta.
Supravegherea sănătăţii mediului în relaţie cu turismul este relativ puţin dezvoltată de-a
lungul ţărmului Mării Negre. Turiştii, si în special turiştii străini, cer tot mai mult informaţii
despre sănătatea mediului pe baza cărora să poată selecta destinaţia vacanţei lor.
Turismul suprasolicită mediul prin cerinţele sale sezoniere. În timpul sezonului turistic
(mai-septembrie) este folosit un volum suplimentar de surse de apă dulce şi ape menajere
suplimentare deversate în plus. Problemele sunt supradimensionate de concentraţia activităţilor
turistice într-o perioadă de timp scurtă şi în zone specifice, adesea mici, care sunt de obicei
subiectul unor presiuni asupra mediului din partea altor activităţi economice precum agricultura,
dezvoltarea industriei şi a populaţiei rezidente.
Turismul acţionează astfel ca un important factor sezonier ce afectează ritmul
descărcărilor menajere. Volumul total al descărcărilor de ape menajere de la comunităţile
costiere ale Mării Negre este estimat la 55 m3/an. Luând în considerare un sejur mediu al
turistului de 15 zile /an se poate adăuga estimativ o cantitate de reziduuri menajere de 9 milioane
m3/turist la cantitatea generată de populaţia locală.
Se estimează că totalul costurilor degradării mediului şi poluării prin pierderea resurselor
naturale şi de turism şi costul sănătăţii depăşesc semnificativ sumele totale provenite din
economia turismului. Costurile totale ale efectelor degradării mediului şi poluării şi pierderile
veniturilor din turism nu sunt cunoscute.

37
 Principala sursă de contaminare a apelor costiere ale Mării Negre şi cauzatoare de
probleme de sănătate în cadrul populaţiei costiere sunt râurile contaminate de descărcările
menajere şi descărcările directe în mare ale diverselor nave comerciale.
Impactul turismului asupra mediului include şi deteriorarea peisajului:
· construirea de clădiri fără a da atenţie peisajului duce la apariţia unor peisaje noi fără nici un
fel de armonie cu natura;
· construirea de stâlpi de iluminat pe plaje;
· modificarea liniei ţărmului, urmată de fenomenul de intensificare a eroziunii;
· creşterea importantă a populaţiei sezoniere cauzează cerinţe adiţionale pentru distribuţia apei
de băut şi echipamente suplimentare pentru tratarea apelor menajere, ca şi creşterea spaţiului
pentru depozitarea deşeurilor solide şi tratarea lor;
· cheltuieli suplimentare pentru tratamentul deşeurilor solide şi lichide, care reprezintă o
problemă pentru bugetul autorităţilor locale, limitând suma cheltuită pentru alte cerinţe ale
comunităţii locale;
· existenţa suprafeţelor ocupate cu clădiri ce sunt folosite numai 3-4 luni pe an.
Turismul “verde” sau al iubitorilor de natură, supranumit ecoturism, este un fenomen
relativ recent, care reprezintă un segment al industriei turistice. Practicarea acestei forme de
turism durabil asigură valorificarea adecvată a resurselor turistice, concomitent cu păstrarea
integrităţii lor ecologice.
Tot mai mulţi sunt cei care consideră astăzi că turismul, mai mult ca oricare alt domeniu
de activitate, este dependent de condiţiile meteo şi, mai ales, de starea mediului înconjurător.
Astfel, întreg potenţialul turistic - materia primă a “industriei călătoriei şi ospitalităţii” - este
parte integrantă a mediului înconjurător şi, drept urmare, evoluţia unei zone turistice depinde în
mod direct şi obiectiv de calitatea şi prospeţimea acestuia.
Actorii industriei ospitalităţii şi călătoriei au devenit tot mai sensibili la problemele
mediului înconjurător, atât prin prisma conştientizării, cât şi prin o abordare mult mai
responsabilă a acestor aspecte. Puţini sunt cei care mai consideră astăzi că desfăşurarea unor
activităţi comerciale nu are nimic în comun cu derularea unor acţiuni ecologice. Pe de altă parte,
din ce în ce mai mulţi manageri şi angajaţi din sfera activităţilor turistice recunosc că resursele
naturale au o deosebită valoare economică, actuală şi potenţială, numai dacă sunt administrate
aşa cum se cuvine.

38
 ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE:

1. Enunţaţi cei patru factori care determină şi influenţează direct activitatea turistică.
2. Definiţi noţiunea de impact.
3. Care sunt efectele pozitive ale turismului? Dar cele negative?
4. Enumeraţi tipurile de impact produse de activitatea de turism.
5. Ce factori aparţinând activităţii turistice contribuie la creşterea poluării?
6. Evidenţiaţi impactul schimbării mediului asupra dezvoltării turismului.
7. Ce presupune strategia de realizare a unui turism durabil?
8. Ce presupune strategia de realizare a unui turism durabil?
9. Enunţaţi principiile de dezvoltare durabilă a turismului.
10. Care sunt etapele planului de acţiune privind dezvoltarea durabilă a turismului în ariile
protejate?

TESTE DE EVALUARE

1. Ce specialist în turism face următoarea remarcă: „Dacă putem să pierdem, şi apoi reconstruim
capitalul în alte domenii ale economiei, nu acelaşi lucru se întâmplă şi în turism, unde substanţa
de bază – peisajul şi pământul - o dată pierdută, este iremediabil pierdută”?
a. Ul Hak
b. Malaska
c. J. Krippendorf

2. Ce element poate fi considerat un „barometru” al calităţii mediului?

a. calitatea potenţialului turistic
b. dezvoltarea potenţialului turistic
c. potenţialul turistic

3. Care este cauza principală a efectelor negative ale dezvoltării turismului asupra mediului?
a. creşterea populaţiei şi gradul mai înalt de urbanizare
b. consumul de resurse naturale şi dezvoltarea tehnică
c. absenţa în timp a preocupărilor pentru realizarea tehnologiilor nepoluante

4. Care este actul normativ obligatoriu pentru realizarea unei investiţii şi elaborarea unui studiu
de impact ecologic, social şi economic?
a. acordul de mediu (Ord. 125/1996)
b. legea privind protecţia mediului (Legea nr. 137/1995)
c. legea privind planificarea activităţilor implicate în procesul de amenajare teritorială şi
urbanism (Legea 350/2001)

5. Perturbările asupra mediului şi modificări ale comportamentului animalelor sunt determinate

de:
a. dezvoltarea excesivă
b. fluxul turistic crescut
c. activităţile recreative

39
 TESTE DE AUTOEVALUARE

1. Dezvoltare excesivă are ca impact asupra calităţii mediului natural:

a. degradarea peisajului natural, familiarizarea faunei în reziduuri
b. apariţia de locuinţe rurale, improprii, aglomerări de populaţie şi infrastructură urbană
c. perturbări asupra mediului, modificări ale comportamentului animalelor

2. Volumul total al descărcărilor de ape menajere de la comunităţile costiere ale Mării Negre este
estimat la
a. de 33 m3/an
b. de 27 m3/an
c. 55 m3/an

3. Poluarea prin deşeuri se poate manifesta:

a prin perturbare estetică, riscuri pentru sănătatea faunei, a locuitorilor, vizitatorilor
b. prin perturbări asupra florei şi faunei
c. prin degradări asupra solului, vegetaţiei

4. O formă de turism durabil ce asigură valorificarea adecvată a resurselor turistice, concomitent

cu păstrarea integrităţii lor ecologice reprezintă:
a. turismul verde
b. ecoturismul
c. ambele răspunsuri (a şi b) corecte

5. Impactul turismului asupra mediului include şi deteriorarea peisajului prin existenţa

suprafeţelor ocupate cu clădiri ce sunt folosite numai:
a. 5-6 luni pe an
b. 3-4 luni pe an
c. 2-3 luni pe an

40
 CAPITOLUL 3

CAPACITATEA DE PRIMIRE TURISTICĂ – CONCRETIZARE A DEZVOLTĂRII

DURABILE. CAPACITATEA DE SCHIMB TURISTIC

Obiective:
- definirea şi explicarea conceptului de capacitate de primire
- prezentarea categoriilor optime de capacităţi de primire
- prezentarea principalilor factori pe baza cărora se face estimarea
- prezentarea principiilor de amenajare turistică a teritoriului şi de dezvoltarea durabilă a
turismului

Rezumat:
În acest capitol se evidenţiază conceptul de capacitate de primire turistică şi categoriile
optime ale capacităţilor de primire: ecologică, fizică, social-perceptivă, psihologică, capacitate
de schimb turistic.
Pentru estimarea capacităţii de schimb turistic, sunt analizaţi factorii de mediu, sociali şi
de gestiune. Pe baza tuturor acestor concepte şi principii, este prezentată amenajarea turistică a
teritoriului. Aceasta urmăreşte, printre altele, valorificarea optimă a resurselor turistice dintr-un
spaţiu dat prin amenajarea, în condiţii de protejare şi conservare a mediului, a unor echipamente,
dotări şi programe turistice, care să sprijine dezvoltarea unei activităţi de turism durabil în
condiţiile unei cereri dinamice şi cu mutaţii în motivaţiile acesteia.

Cuvinte cheie: capacitate de primire turistică, capacitate optimă, capacitate ecologică, capacitate
de schimb turistic, amenajare turistică

3.1. CONCEPTUL DE CAPACITATE DE PRIMIRE

Dezvoltarea durabilă a turismului este strâns legată de noţiunea de capacitate optimă de

primire, o concretizare a ideii de durabilitate. Indiferent de conţinutul definiţiei, sale, capacitatea
optimă de primire a unui teritoriu se măsoară prin tipuri de exploatare (intensivă, moderată,
extensivă) sau număr de vizitatori pe are-i poate găzdui un areal/staţiune fără a se ajunge la
impact negativ asupra mediului fizic şi a acelui de acceptare social al turiştilor.
Geneza conceptului de dezvoltare durabilă îşi are rădăcinile în recunoaşterea din partea
unor ştiinţe sociale a necesităţii punerii problemei acelei dezvoltări "fără limită" în economiile
naţionale. Mai apoi, această problemă a fost extinsă şi asupra domeniului turismului, unde
conceptul de capacitate de primire este dezvoltat pentru a concretiza ideea de "durabilitate", mai
exact, acel turism responsabil din punct de vedere social care nu este sensibil numai de mediu, ci
înţelege că există nişte limite ale dezvoltării într-o lume cu resurse limitate.
Conceptul de "capacitate de primire" are o lungă istorie – se pare că a fost aplicat în
domeniul biologiei, respectiv în ecologia vieţii sălbatice şi în management. Oricum, de peste 20
de ani au fost depuse eforturi considerabile de implementarea şi dezvoltarea acestui concept în
domeniul socio-cultural şi în activităţile turistice. 21
Iată câteva definiţii curente ale capacităţii de primire:
· "Capacitatea fizică, biologică, socială şi psihologică ca suport al activităţii turistice, fără
diminuarea calităţii mediului sau a satisfacţiei vizitatorilor" (Lindsay, 1986).

21
Progress in Tourism and Hospitality Research, vol.2, p. 169–179, 1996

41
· "Numărul de vizitatori pe care îi poate găzdui un areal, fără a se ajunge la un impact negativ
asupra mediului fizic, asupra nivelului de acceptare socială a oaspeţilor" (Martin şi Uysal,
1990).
· "Numărul de indivizi ce poate fi suportat de un teritoriu dat, fără degradarea sistemelor
biologice şi sociale" (Dasmann, 1945).
· "Tipul de exploatare pe care îl poate suporta o zonă dezvoltată, într-o anumită perioadă de
timp, până la un anumit nivel, fără a produce daune excesive mediului înconjurător sau
experienţei vizitatorilor" (Lime şi Stankey, 1971).
· "Numărul maxim de persoane ce pot folosi o zonă de loisir, fără o alterare inacceptabilă a
mediului fizic şi fără un declin important în calitatea experienţei recreaţionale" (Wall şi
Mathieson, 1982).
· "Numărul maxim de vizitatori ce pot fi găzduiţi, fără a cauza deteriorări excesive sau un
declin al satisfacţiei vizitatorilor" (Hovinen, 1982, O' Reilly, 1986).
În afara acestora, sunt şi alte definiţii care consideră capacitatea de primire ca fiind
capacitatea zonei de destinaţie de a absorbi turismul, până la limita impactului negativ
asupra acestuia. Altele se concretizează asupra acelui nivel al aglomerării, peste care satisfacţia
turiştilor scade, ei îndreptându-şi astfel atenţia către alte destinaţii. În primul caz, definiţiile se
focalizează pe zona de primire, în cel de-al doilea caz, pe vizitatori.
Cercetătorii au emis mai multe supoziţii asupra conceptului de capacitate de primire. O
primă supoziţie se referă la faptul că există o balanţă "normală" între călătoria turistică şi
multitudinea de resurse de care este nevoie pentru a satisface atât vizitatorii, cât şi zonele de
destinaţie. Această balanţă reprezintă, de fapt, numărul maxim de persoane care pot folosi o zonă
fără modificări negative asupra mediului creat în acea zonă sau asupra produsului însuşi. A doua
supoziţie este aceea că, într-o activitate turistică foarte dinamică, mai devreme sau mai târziu
limita va fi atinsă – o limită peste care dezvoltarea, utilizarea, creşterea sau schimbarea nu se mai
pot produce sau nu vor mai putea fi permise. După atingerea acestui prag, destinaţia nu va mai fi
aceeaşi ca înainte; conceptul de capacitate de primire este legat de impactul turismului asupra
mediului (destinaţiei) şi reversul acestuia asupra turismului de respingere. În acest sens, impactul
turismului trebuie să fie unul acceptabil sau "normal" din toate punctele de vedere.
În fine, există şi presupunerea conform căreia există o anumită elasticitate a capacităţii
de primire, respectiv pot fi făcute anumite intervenţii pentru a elimina impactul negativ al
turismului şi astfel putând creşte capacitatea de primire. De exemplu, poate fi prelungită
"durabilitatea" vegetaţiei: educarea şi informarea vizitatorilor pot schimba în bine
comportamentul acestora; anumite modificări fizice pot fi practicate, astfel încât zona să poată fi
transformată din "suprautilizată" într-una "subutilizată".
Desigur, experienţa în amenajarea şi dezvoltarea turismului arată că, cuantificarea
capacităţii de primire depinde de condiţiile naturale ale arealului (munte, deal, câmpie, litoral,
deltă), de caracterul de zonă protejată, de nivelul de umanizare a spaţiului rural, de dezvoltarea
economico–socială etc., dar şi de normele de utilizare a resurselor şi spaţiilor diferite de la o ţară
la alta.

3.2. CATEGORII ALE CAPACITĂŢII OPTIME DE PRIMIRE TURISTICĂ

Specialiştii au abordat categoria de capacitate optimă de primire turistică în mod

comp lex, pornind de la rela ţia turism–turist–bio diversit ate–ecosistem– comu nit ate lo cală, ma i
concret turism–mediu înconjurător natural şi umanizat.
Aceste relaţii conduc şi la evidenţierea mai multor categorii de capacităţi optime de
primire a teritoriului, în concordanţă cu principiile generale de amenajare turistică.
În literatura de specialitate se folosesc şi o serie de formule privind calculul capacităţii
optime de primire a unui teritoriu dat sau staţiune turistică, a domeniului schiabil sau a unei plaje
maritime sau fluviale, asupra cărora vom reveni.

42
 Spre exemplificare vom prezenta un model de calcul a capacităţii optime de primire a
unui spaţiu şi anume:

S´K v
Co =
,
N

în care: Co = capacitatea optimă de primire turistică,

S = suprafaţa spaţiului/ staţiunii, în ha sau m2,
Kv = coeficient de corecţie a gradului de utilizare a spaţiului sau staţiunii, poate
lua valori de la 0,5 la 1,0;
N = norma de utilizare a spaţiului, în ha/m2/ turist.
Desigur, sunt şi alte formule de calcul mult mai elaborate, dar complexitatea condiţiilor
naturale şi socio-economice (inclusiv nivelul tehnologic) şi ponderea unei resurse în "produsul
turistic" sunt cele care determină nivelul optim de dotare şi ocupare a unui teritoriu/staţiune
turistică.
· Capacitatea ecologică
Aceasta se referă la acel nivel de dezvoltare a turismului sau a activităţilor recreaţionale,
peste care mediul devine degradat sau compromis, la un anumit nivel al utilizării, trebuie pusă
problema modului în care aceasta afectează întregul ecosistem – de la sol, apă, aer, dune fragile
sau eroziuni până la plante şi animale – şi problema costului refacerii ecosistemului.
· Capacitatea fizică
Aceasta vizează acel nivel al dezvoltării turistice sau a activităţilor recreaţionale, la care
facilităţile oferite de teritoriu sunt "saturate" sau încep să se manifeste deteriorările asupra
mediului, datorită unor suprautilizări turistice sau a unei reţele infrastructurale inadecvate.
Astfel, există numeroase exemple privind destinaţii turistice unde apa este poluată datorită fie
deversărilor directe sau prin afluenţi, fie sistemelor de canalizare depăşite, fie altor cauze, ceea
ce afectează zonele de plajă şi, deci, satisfacţia turiştilor. După unii autori, aceasta se întâmplă în
zonele relativ mici unde s-a dezvoltat turismul de masă (ex: Malta).
Dacă vizitatorii percep faptul că relaxarea lor pe plajă este afectată de mirosuri neplăcute,
zgomote sau poluare vizuală, aceasta înseamnă că a fost depăşită "capacitatea fizică de primire",
astfel încât vor fi "inhibate" vizitele ulterioare în zona de destinaţie.
Aceste modificări nedorite ale capacităţii fizice a teritoriului pot fi rectificate prin
investiţii destul de importante, în scopul protejării elementelor fizice ale teritoriului (vezi
Directiva 76/160 a UE privind calitatea apei de baie din Marea Mediterană–Programul "Blue
Flag")
· Capacitatea social–perceptivă
Reprezintă acel nivel de saturare a populaţiei locale şi de respingere a vizitatorilor,
considerând că aceştia distrug mediul, dăunează culturii sau activităţilor locale. Reprezintă acel
grad al schimbării la care localnicii percep mediul ca fiind modificat faţă de perioada anterioară.
Din punctul de vedere al turiştilor, capacitatea social–perceptivă este depăşită atunci când
nivelul toleranţei populaţiei locale privind prezenţa şi comportamentul turiştilor în zona de
destinaţie este diminuat. Acest concept demonstrează faptul că nu poate fi determinată
capacitatea de primire fără considerarea valorilor umane, în funcţie de care putem vorbi de o
anumită experienţă turistică într-o zonă dată sau de o anumită limită a capacităţii de primire.
· Capacitatea economică de primire
Reprezintă acea capacitate de a absorbi funcţiunile turistice, fără apariţia activităţilor
nedorite. Această abordare este strâns legată de versiunea analizei cost–beneficiu, care tinde să
asocieze o anumită limită capacităţii de primire, în funcţie de costurile ecologic, social, cultural
şi chiar politic. Problema este de a determina balanţa optimă între toate costurile şi toate
beneficiile, ceea ce constituie un exerciţiu dificil. Astfel, este un lucru naiv să considerăm că
substituirea resurselor şi/sau implementarea unor noi tehnologii sunt necesare şi suficiente pentru
creşterea eficienţei şi astfel pentru depăşirea limitelor capacităţii de primire. Oricum, este dificilă

43
susţinerea ideii că analiza cost–beneficiu este capabilă să evidenţieze multiplele costuri ale
activităţii de turism.
· Capacitatea psihologică de primire
Aceasta este depăşită în momentul în care turiştii nu se mai simt confortabil în zona de
destinaţie, din cauza atitudinii negative pe care o percep din partea localnicilor, a aglomerării sau
a deteriorării mediului fizic.
Alţi autori consideră că această capacitate psihologică de primire este un concept
managerial care include elemente ştiinţifice şi empirice şi de care depinde de obiectivele zonei;
este clar că acest concept apare din experienţa practică. Turiştii care vizitează zona simt sau nu ei
înşişi satisfacţia personală, în funcţie de experienţele acumulate în timpul călătoriei, de felul în
care au fost primiţi de localnici în mediul lor.
Cercetătorii sunt unanimi în susţinerea ideii conform căreia turismul durabil este o
abordare pozitivă din mai multe motive, printre care:
· încearcă să reducă tensiunile create în interacţiunile complexe dintre industria
turistică, vizitatori, mediul înconjurător şi comunităţile locale;
· pledează pentru o viabilitate şi o calitate pe termen ling a resurselor naturale şi
umane;
· încearcă să determine creşterea satisfacţiei turiştilor, ceea ce asigură viabilitatea unei
destinaţii turistice.
Ar fi interesant ca aceste concepte privind capacitatea de primire să fie analizate şi
adoptate la nivelul Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării şi al altor parcuri naţionale din România.
· Capacitatea de schimb turistic
Este un alt concept menit să evalueze impactul turist–mediu–turist în contextul
dezvoltării durabile a turismului.
Capacitatea de schimb turistic reprezintă un nivel de exploatare turistică a unei zone,
până la care aceasta oferă, în condiţii de siguranţă, o maximă satisfacţie vizitatorilor şi care poate
avea repercusiuni asupra resurselor. Această noţiune presupune existenţa unor limite în
exploatarea turistică. Numeroşi factori determină estimarea capacităţii de schimb care depinde şi
de măsuri administrative.
Pentru estimarea capacităţii de schimb, principalii factori sunt:
a. factori de mediu;
b. factori sociali;
c. factori de gestiune.
a. Factorii de mediu care sunt luaţi în consideraţie atunci când determină capacitatea de
schimb sunt următorii:
· Suprafaţa totală a zonei şi spaţiul utilizabil. În Brazilia, de exemplu, Parcul Naţional Iguaçu
are o suprafaţă de 170.000 ha, din care numai o mică parte este accesibilă. În cazul Deltei
Dunării numai o mică suprafaţă este accesibilă pentru turism datorită condiţiilor
morfohidrografice şi de protecţie a ecosistemelor.
· Fragilitatea mediului înconjurător. Anumite regiuni au soluri foarte fragile sau alte elemente
caracteristice vulnerabile în cazul exploatării (ex. zonele alpine, vegetaţia dunelor de nisip
etc.). mediul deltaic este în principal un mediu fragil prin structura sa.
· Caracteristicile faunei. Capacitatea de schimb este în funcţie de numărul, diversitatea şi
repartiţia animalelor sălbatice. Se ţine cont de caracteristicile sezonului uscat şi sezonului
umed, de disponibilitatea spaţiului de dezvoltare şi sectorul lor de concentrare. Se poate
adapta la nivelul faunei ornitologice specifice deltei.
· Topografia şi învelişul vegetal. Un teren cu un înveliş de tufe neregulat/ondulat îşi poate
pune amprenta asupra vizitatorilor sau poate servi ca zonă tampon. În unele zone cu vegetaţie
ierboasă plate/netede, vehiculele vizitatorilor sunt cum nu se poate mai vizibile, ceea ce
reduce capacitatea de schimb, în raport cu ecosistemul şi animalele.

44
· Sensibilitatea specifică pe care o au în comportament anumite specii de animale vis-à-vis de
vizitatori, caracteristici care au fost determinate de biologi specializaţi în etologia speciilor.
De exemplu, pentru turismul de observare a gorilelor, în Uganda a fost stabilit în 1989, în
cursul etapei–pilot a proiectului de restaurare şi dezvoltare a turismului de observare a
gorilelor din această ţară, un maximum de 4 vizitatori pe grup şi pe zi (Raportul pentru
dezvoltarea turismului din Uganda, PNUE, 1990). Acest lucru se poate realiza şi în RBDD,
în cazul "birdwatching", unde grupurile nu depăşesc 10-12 persoane.
b. Factorii sociali folosiţi la determinarea capacităţii de schimb cuprind:
· Schema de observare. Observaţiile sunt în egală măsură distribuite în timp şi spaţiu sau
concentrate. În Kenia, de exemplu, în Parcul Naţional Amboseli, 90% din observări au fost
făcute pe o suprafaţă reprezentând 10% din zona respectivă şi 50% din observări au fost
făcute între orele 15.30–10.30.
· Eventualele date observate puse la dispoziţia turiştilor. Dacă observaţiile vizează numai
anumite puncte de interes, vizitatorii au dezavantajul de a se prezenta în anumite locuri, care
prezintă un interes mai redus pentru ei.
· Informarea vizitatorilor. Ce cred aceştia despre nivelul actual de exploatare turistică? Ce se
crede despre afluenţa de turişti?
· Echipamentele disponibile. Numărul de puncte de observare, de locuri şi amplasarea faţă de
camping sunt factori determinanţi.
Aceste elemente sunt specifice şi în cazul ornitologilor şi naturaliştilor care sosesc în
RBDD.
c. Factorii (măsurile) de gestiune. Pot să servească la creşterea capacităţii de schimb:
· repartizarea vizitatorilor pentru observaţii, studiu de caz, se face pe marile zone, în funcţie
de traseu;
· reducerea conflictelor între utilizatorii aflaţi în concurenţă (de exemplu, atribuirea unor zone
specifice pentru hotel sau terenuri de camping);
· furnizarea de servicii satisfăcătoare de informaţii şi date referitoare la mediul înconjurător;
· consolidarea rezistenţei resurselor foarte exploatate pentru amenajarea adăposturilor (de
exemplu, utilizarea de materiale de construcţii)
· echipamente speciale pentru vizitare (îmbrăcăminte, instalaţii) şi înţelegerea unei politici de
încurajare a vizitatorilor în timpul sezonului ploios sau în afara sezonului.
În pofida importanţei infrastructurii necesare şi modificărilor mediului înconjurător pe
care turismul de masă le antrenează peste tot unde se implantează echipamente, este de notat
necesitatea realizării de studii de impact social asupra mediului înconjurător în cadrul
programelor de valorificare turistică.
Turiştii care vin în excursii organizate, merg cu autocarul de la aeroport la motel, apoi la
locurile ce urmează a fi vizitate, au asupra mediului înconjurător un impact diferit faţă de cel al
micilor grupuri individuale.
Amenajarea şi gestionarea parcurilor naţionale reclamă efectuarea de investigaţii şi studii
privind efectul diferitelor tipuri de vizitatori asupra mediului înconjurător.
Aceste studii vor fi utilizate ca bază pentru definirea capacităţii de toleranţă şi deci pentru
protecţia habitatului.
Toate aceste elemente legate de conceptul "Capacitatea de schimb" sunt aplicabile şi în
RBDD şi în alte zone protejate, cu precădere în turismul ştiinţific şi de cunoaştere.
Boulon (1985) prezintă o formulă care permite estimarea capacităţii de schimb turistic
dintr-o zonă dată, care constă în divizarea suprafeţelor destinate a fi utilizate pentru turism şi
raportarea acestora la normele de utilizare a spaţiului pentru diferite activităţi (agrement, sport,
pescuit sportiv: m2/persoană, m/persoană, persoană/ha etc.)
Capacitatea de schimb (Cs), se calculează astfel:

45
 S
Cs = , unde:
N
S = suprafeţe utilizate pentru turism, exprimate în m2 sau ha,
N = norma exprimată în m2/individ.
Numărul total de vizitatori/zi se poate obţine astfel:

N t = C s ´ R , unde:
Nt = numărul total de turişti,
Cs = capacitatea de schimb,
R = coeficientul de rotaţie.
Coeficientul de rotaţie R este dat de formula:

h
R= , unde:
t
h = nr. de ore/zi (când zona este deschisă turismului)
t = timpul mediu de vizită.

Turismul tradiţional, pentru a nu pierde obiectul de activitate, este obligat să accepte

criteriile şi conceptele generale ale turismului durabil, astfel că, trebuie să utilizeze mai raţional
resursele şi să menţină echilibrul între satisfacţia oferită şi posibilităţile de dezvoltare în armonie
cu conservarea resurselor, mare parte fiind epuizabile, mai târziu. Nu întâmplător, organisme
internaţionale precum Uniunea Internaţională de Conservare a Naturii sau Federaţia Mondială
pentru Ocrotirea Naturii, Federaţia Europeană a Parcurilor Naţionale şi Naturale au definit
conceptul de turism durabil drept dezvoltarea tuturor formelor de turism, management şi
marketing turistic care să respecte integritatea naturală şi socială a mediului cu asigurarea
exploatării resurselor naturale şi culturale şi pentru generaţiile următoare.
Au fost stabilite şi unele strategii de realizare a acestor deziderate, şi anume:
· respect şi grijă faţă de modul de viaţă al comunităţii umane;
· creşterea nivelului de viaţă al habitatelor umane;
· conservarea bioecosistemului Terrei, a biodiversităţii acesteia;
· reducerea exploatării resurselor epuizabile şi păstrarea capacităţii de susţinere a planetei;
· schimbarea atitudinii individuale;
· crearea posibilităţilor comunităţii de a păstra propriul mediu ambiant paralel cu realizarea
cadrului naţional pentru conservare şi dezvoltare integratoare.
Alături de conştientizare, acceptare şi aplicarea acestei strategii se află o dilemă care
aşteaptă rezolvarea –costurile pentru susţinerea turismului durabil –, care, pe termen lung par a fi
ridicate, ca şi acelea pentru refacerea ecologică. Din păcate, unele efecte negative ale turismului
asupra ecosistemelor vor fi ireversibile.

3.3. AMENAJAREA TURISTICĂ A TERITORIULUI ŞI DEZVOLTAREA DURABILĂ

A TURISMULUI

Amenajarea turistică este un proces complex şi dinamic de organizare ştiinţifică a

spaţiului turistic, luând în consideraţie relaţiile dintre mediu şi colectivităţile umane, precum şi
toţi factorii care influenţează aceste relaţii (I. Berbecaru et al, 1997). Deci, amenajarea turistică
urmăreşte, printre altele, valorificarea optimă a resurselor turistice dintr-un spaţiu dat prin
amenajarea, în condiţii de protejare şi conservare a mediului, a unor echipamente, dotări şi
programe turistice, care să sprijine dezvoltarea unei activităţi de turism durabil în condiţiile unei
cereri dinamice şi cu mutaţii în motivaţiile acesteia.
În această perspectivă, amenajarea turistică durabilă trebuie înţeleasă prin respectarea
unor principii de organizare şi funcţionare, care să direcţioneze activitatea de turism în armonie

46
cu condiţiile naturale, economico-sociale şi culturale ale teritoriului dat, cu anumite trăsături
locale ale mediului (fragilitatea ecosistemelor) şi cu caracterul de zonă protejată.

Principiul integrării armonioase a echipamentelor şi dotărilor turistice cu condiţiile

naturale şi tradiţiile arhitecturale, istorice şi etnofolclorice ale zonei respective, ceea ce conduce
la o adoptare a bazei materiale a turismului la orizontul natural, istoric şi spiritual local, regional
şi naţional. Aplicat în România, acest principiu presupune racordarea amenajărilor turistice la
condiţiile naturale (munte, deal, câmpie, deltă şi litoral) şi la specificul etnografic şi arhitectural
al provinciilor etno-istorice, fără a deranja mediul natural şi construit.

Principiul flexibilităţii sau al structurilor evolutive, care presupune realizarea unor

echipamente şi dotări turistice, pentru valorificarea optimă a resurselor turistice locale/regionale,
care să se prezinte sub forma unui sistem polifuncţional, suplu, transformabil, capabil să se
adapteze cererii turistice, dar fără a prejudicia resursele şi mediul înconjurător. Acest principiu
este luat în consideraţie încă de la proiectarea amenajării turistice pentru a avea, în final,
eficienţa economică previzionată a acesteia, inclusiv cheltuieli pentru protejarea mediului.

Principiul corelării activităţii principale (servicii de bază) cu serviciile

suplimentare, mai concret cu serviciile şi dotările de agrement, sport, divertisment cultural şi
animaţie. Astfel, se vine în întâmpinarea cerinţelor moderne de organizare a unei staţiuni
turistice sau centru turistic, în care turismul activ, cu caracter recreativ, este dominant şi asigură
modernitatea şi elasticitatea acestora. Modul de valorificare a resurselor turistice şi tipul de
amenajări pentru agrement şi sport se înscriu în normele tehnice stabilite de actele normative
privind încărcarea şi protecţia mediului.

Principiul interdependenţei reţelelor de organizare a populaţiei rezidente dintr-o

staţiune sau regiune turistică (educaţie, civilizaţie, infrastructură şi servicii pentru necesităţile
comunităţii) şi a populaţiei turistice sosite (cu mentalităţile, cultura, nivelul de trai, necesităţile
şi structurile turistice proprii). Armonizarea acestor interese prin găsirea de soluţii de dezvoltare
a unor relaţii de intercondiţionare între cele două sisteme, de completare şi susţinere reciprocă,
evită fenomenul de respingere, de insatisfacţie din partea ambelor părţi (este vorba de
capacităţile optime de primire social–perceptivă şi psihologică).

Principiul funcţionalităţii optime a întregului sistem de reţele. Se are în vedere

funcţionalitatea unei zone sau staţiuni turistice, ca un sistem integrat cu mai multe subsisteme,
care funcţionează interdependent: reţeaua de cazare şi alimentaţie, de tratament, de agrement, de
servicii tehnice (alimentare cu energie electrică, termică, apă, canalizare, depozite), căi de
comunicaţie, alei drumuri tehnice etc. Aceste subsisteme–reţele integrate–conduc la optimă a
activităţii în zona/staţiunea respectivă şi orice disfuncţie sectorială are implicaţii în angrenajul
general. Prin prisma dezvoltării turismului durabil, toate aceste reţele sistemice trebuie
organizate prin respectarea protecţiei mediului înconjurător şi a valorificării optime a resurselor
turistice, dar şi a unei zonificări funcţionale, viabile, raţionale, respectându-se normele tehnice în
vigoare. Amintim, printre altele, normele de protecţie hidrologică şi sanitară, de amenajare a
spaţiilor verzi, amplasarea parcărilor, a terenurilor de sport etc., reglementări care conduc la
dezvoltarea unui turism ecologic.

Principiul rentabilităţii directe şi indirecte

Prin natura sa, amenajarea turistică trebuie să se încadreze în normele de protecţie a
mediului înconjurător şi a resurselor turistice, care au determinat-o, conform Legii nr. 137/1995
şi actelor normative următoare.
Dar, amenajarea turistică, indiferent de dimensiune şi formă are implicaţii economice
directe (rentabilitate, profit, amortizarea investiţiei), dacă determină atragerea unor fluxuri

47
turistice, în condiţiile unei echipări turistice conforme cu dezvoltarea durabilă a turismului. În
acest sens, investiţia are şi efecte directe, pozitive în dezvoltarea socio-economică a regiunii prin
dezvoltarea infrastructurii şi a altor servicii sau activităţi ca şi prin utilizarea forţei de muncă
locale.
Principiile generale de amenajare pentru staţiuni, zone turistice, agrement etc. sunt
adaptabile oricărei echipări şi amenajări turistice ce stau la baza dezvoltării durabile a turismului.
Acestea sunt susţinute de norme tehnice de echipare şi amenajare turistică, specifice
staţiunilor turistice montane, balneoclimatice, de litoral, dotărilor de agrement sau a echipării
turistice a ariilor periurbane, spaţiilor rurale, pădurilor de interes socio–recreativ, domeniilor de
vânătoare şi pescuit sportiv sau aşezărilor urbane, ca centre turistice.

48
 ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE:

1. Definiţi capacitatea de primire.

2. Ce este capacitatea ecologică de primire? Dar cea economică?
3. Definiţi capacitate de schimb turistic.
4. Care sunt factorii ce determină capacitate de schimb turistic?
5. Evidenţiaţi caracteristicile factorilor de mediu ce determină capacitatea de schimb turistic.
6. Cum se calculează capacitate de schimb turistic? Dar numărul total de vizitatori?
7. Cum au definit turismul durabil Uniunea Internaţională de Conservare a Naturii, Federaţia
Mondială pentru Ocrotirea Naturii şi Federaţia Europeană a Parcurilor Naţionale şi Naturale?
8. Ce presupune în România aplicarea principiul integrării armonioase a echipamentelor şi
dotărilor turistice cu condiţiile naturale şi tradiţiile arhitecturale, istorice şi etnofolclorice ale unei
zone?
9. Ce este amenajarea turistică a teritoriului?
10. Enumeraţi principiile de organizare şi funcţionare în amenajarea turistică durabilă.

TESTE DE EVALUARE

1. Cine a definit capacitate de primire ca fiind "Capacitatea fizică, biologică, socială şi

psihologică ca suport al activităţii turistice, fără diminuarea calităţii mediului sau a satisfacţiei
vizitatorilor"?
a. Martin şi Uysal, 1990
b. Dasmann, 1945
c. Lindsay, 1986

2. Numărul maxim de persoane care pot folosi o zonă, fără a aduce modificări negative asupra
mediului creat în acea zonă sau asupra produsului însuşi, reprezintă:
a. o activitate turistică foarte dinamică
b. balanţa "normală" între călătoria turistică şi multitudinea de resurse
c. elasticitatea capacităţii de primire

3. În cazul "birdwatching", grupurile de vizitatori pe grup şi pe zi nu depăşesc:

a. 10-12 persoane
b. 4-6 persoane
c. 8-10 persoane

4. Numărul total de vizitatori/zi se poate obţine prin formula:

S
a. C s =
N
b. N t = C s ´ R
h
c. R = ,
t

5. Definiţia capacităţii de primire ca fiind "Numărul maxim de vizitatori ce pot fi găzduiţi, fără a
cauza deteriorări excesive sau un declin al satisfacţiei vizitatorilor" aparţine cercetătorilor:
a. Hovinen, 1982 şi O' Reilly, 1986
b. Lime şi Stankey, 1971
c. Wall şi Mathieson, 1982

49
 TESTE DE AUTOEVALUARE

1. Formula care permite estimarea capacităţii de schimb turistic dintr-o zonă dată, care constă în
divizarea suprafeţelor destinate a fi utilizate pentru turism şi raportarea acestora la normele de
utilizare a spaţiului pentru diferite activităţi, aparţine lui
a. Wall şi Mathieson, 1982
b. Dasmann, 1945
c. Boulon, 1985

2. Definiţia dată capacităţii de primire turistică ca fiind "Tipul de exploatare pe care îl poate
suporta o zonă dezvoltată, într-o anumită perioadă de timp, până la un anumit nivel, fără a
produce daune excesive mediului înconjurător sau experienţei vizitatorilor" aparţine lui:
a. Lime şi Stankey, 1971
b. Hovinen, 1982 şi O' Reilly, 1986
c. Wall şi Mathieson, 1982

3. Martin şi Uysal, 1990, au definit capacitate de primire ca fiind:

a. "Numărul de vizitatori pe care îi poate găzdui un areal, fără a se ajunge la un impact
negativ asupra mediului fizic, asupra nivelului de acceptare socială a oaspeţilor"
b. "Tipul de exploatare pe care îl poate suporta o zonă dezvoltată, într-o anumită perioadă
de timp, până la un anumit nivel, fără a produce daune excesive mediului înconjurător sau
experienţei vizitatorilor"
c. "Numărul de indivizi ce poate fi suportat de un teritoriu dat, fără degradarea sistemelor
biologice şi sociale"

4. Conform Raportului pentru dezvoltarea turismului din Uganda, PNUE, 1990, pentru turismul
de observare a gorilelor, în Uganda a fost stabilit în 1989, în cursul etapei–pilot a proiectului de
restaurare şi dezvoltare a turismului de observare a gorilelor din această ţară, un maximum de
a. 10 vizitatori pe grup şi pe zi
b. 4 vizitatori pe grup şi pe zi
c. 12 vizitatori pe grup şi pe zi

5. Coeficientul de rotaţie este dat de formula:

S
a. C s =
N
b. N t = C s ´ R
h
c. R = ,
t

50
 CAPITOLUL 4.

ECOTURISMUL – TURISMUL VIITORULUI

Obiective:
- definirea şi explicarea conceptului de ecoturism
- prezentarea obiectivelor comune ecoturismului şi dezvoltării economice
- prezentarea ecoturismului în arealele protejate
- prezentarea ecoturismului în România

Rezumat:
În acest capitol se evidenţiază conceptul de ecoturism, cu toate formele de turism care, în
activitatea lor, se bazează pe principii ecologice, adică fără a deranja sau distruge mediul natural
şi construit, moştenirea istorică şi culturală, ci, dimpotrivă, de a le proteja, conserva, dezvolta şi a
realiza o dezvoltare durabilă.
Prin ecoturism, spaţiul este privit atât pe plan cantitativ, prin "capacitatea de primire a
teritoriului" care poate fi naturală sau creată de om şi pe plan calitativ, cât şi prin activitatea sau
prin valoarea turistică a teritoriului, naturală sau creată. Ambele laturi de abordare se înscriu în
politica globală de dezvoltare durabilă a turismului.

Cuvinte cheie: ecoturism, turism ecologic, turism verde, arii protejate, amenajare turistică,
ecoturism ecologic

4.1. CONCEPTE. DEFINIŢII. PRINCIPII

Sub genericul de ecoturism22 trebuie cuprinse toate formele de turism, care, în activitatea
lor, se bazează pe principii ecologice, adică fără a deranja sau distruge mediul natural şi
construit, moştenirea istorică şi culturală, ci, dimpotrivă, de a le proteja, conserva, dezvolta şi a
realiza o dezvoltare durabilă.
Turismul ecologic este o formă de turism ce se desfăşoară pe baze ecologice, fără a
deranja sau distruge mediul natural şi construit, moştenirea istorică şi culturală, ci, dimpotrivă,
de a le proteja, conserva şi dezvolta şi a realiza o dezvoltare durabilă.
Turismul ecologic, componentă a dezvoltării durabile este cunoscut şi sub noţiunile de
turism "verde", turism "moale" sau turism "blând" în sensul că această formă de turism cu o
paletă largă de activităţi se desfăşoară în spaţii rurale (programe, circuite, sporturi, amenajări şi
echipări turistice etc.), are cele mai reduse implicaţii în degradarea şi poluarea ecosistemelor
naturale, rezervaţii ale biosferei, rezervaţii naturale. Organizaţia Mondială a Turismului (OMT)
recomandă, de altfel, pentru început, dezvoltarea cu precădere a acestei forme de turism în
zonele protejate în Uniunea Internaţională de Conservare a Naturii şi Resurselor Similare
(UICN) arăta, în 1992, că, "ecoturismul este acel segment al turismului care implică străbaterea
zonelor naturale, relativ netulburate, pentru a admira peisajul şi a te bucura de lumea plantelor şi
animalelor sălbatice ale acestora".
O altă definiţie, mai apropiată de conceptul de dezvoltare durabilă, evidenţiază vă
"ecoturismul este un turism practicat în spaţii naturale sălbatice sau puţin modificate de om şi
care trebuie să constituie şi să asigure protecţia naturii şi dezvoltarea economică a comunităţilor
locale".
Organizaţia Mondială a turismului (OMT) recomandă, de altfel, pentru început,
dezvoltarea cu precădere a ecoturismului în zonele protejate.
22
În concepţia autorului există o similitudine între turismul durabil, turismul ecologic şi ecoturism, care nu trebuie
restricţionat, ca activitate (conceptual), numai la zonele protejate.

51
 Definiţia acceptată de OMT este relevantă: "ecoturismul este forma de turism în care
principala motivaţie este observarea şi aprecierea naturii şi a tradiţiilor locale", iar condiţiile ce
trebuie îndeplinite relevă destinaţia certă a acestei forme de turism:
· conservarea şi protejarea naturii, folosirea resurselor umane locale;
· caracterul educativ şi respect pentru natură;
· conştientizarea protejării naturii în rândul turiştilor şi comunităţii locale;
· minimalizarea impactului negativ asupra mediului natural şi socio-cultural.
De fapt, noţiunile de turism ecologic, ecoturism nu trebuie să aibă o adresabilitate
restrictivă (numai pentru zonele protejate), deoarece întreaga activitate de turism trebuie să se
desfăşoare după principii ecologice, adică în contextul dezvoltării durabile a economiei şi a
turismului şi de aceea preferăm categoria de turism ecologic.
Deşi ecoturismul se leagă de declararea primului parc naţional din lume - Yellowstone
(SUA), în 1872, conceptul de ecoturism a apărut în anii '70 ca o alternativă la turismul de masă,
cu dezvoltare intensivă şi la turismul clasic, de tip industrial, în staţiuni turistice sau centre
urbane supraaglomerate cu infrastructură generală şi structuri turistice şi, în mod corespunzător,
cu turişti.
Noţiunea de ecoturism a fost definită în anul 1991, cu ocazia seminarului internaţional
privind ecoturismul, organizat de Consiliul de Experţi pentru Mediul Înconjurător din Canada
(CEAC), când s-a concluzionat că "Ecoturismul este o experienţă a călătoriei, care pune în
lumină natura, contribuind la conservarea ecosistemelor şi, în acelaşi timp, respectând
integritatea comunităţilor–gazdă".
Astfel, ecoturismul presupune, în practicarea sa, desfăşurarea atât a activităţilor turistice,
cât şi a celor economice conexe acestora, într-un mediu agreabil, nepoluat, cu privelişti pitoreşti,
reconfortante şi nealterate. Practicarea ecoturismului impune protejarea zonelor sau a resurselor
turistice, care sunt destinate studierii, admiraţiei, recreerii şi refacerii fizice şi psihice şi nu
distrugerii acestora.
O altă definiţie reiterează aceleaşi concepte, şi anume: ecoturismul este "un turism
practicat în spaţii puţin modificate de om, şi care trebuie să contribuie nemijlocit la protecţia
naturii şi la buna stare a populaţiei locale (Sylvie Blagny, 1992).
În sens mai restrâns, ecoturismul se bazează pe observarea naturii, oferind produse
turistice distincte, specifice formelor de turism cultural, ştiinţific, de cercetare, fiind practicat în
ţările cu o remarcabilă biodiversitate, care deţin rezervaţii naturale, parcuri naţionale şi
comunităţi locale, care şi-au păstrat nealterate obiceiurile şi tradiţiile.
Ecoturismul presupune conducerea, organizarea şi dezvoltarea activităţii de turism cu
scopul de a nu deranja sau distruge echilibrul natural, mediul înconjurător cu resursele turistice
naturale şi valorile cultural-istorice sau tehnico-economice şi de a realiza o exploatare durabilă a
acestora.
Ecoturismul, după cei mai mulţi specialişti şi organizatori de turism, este un mijloc
(instrument) de salvare a habitatelor naturale (cu vieţuitoarele lor) şi a valorilor istorice şi
culturale ameninţate cu degradarea şi distrugerea lor prin turismul intensiv, de masă sau prin
vânătoare (Parcul Naţional al Gorilelor din Uganda (PNUE, 1992), Parcul Naţional Amboseli–
Kenya, Parcul Naţional Virgin Islands din Caraibe, recifele de corali din insulele Comores,
Reunion sau cele din Mozambic, Madagascar, Canyonlands National National Park – SUA); de
aceea ecoturismul a fost asociat parcurilor naţionale şi rezervaţiilor similare, unde se regăseşte
alături de funcţia de protejare şi conservare şi aceea de investiţii pentru protecţie, dar şi pentru
sprijinirea dezvoltării economiei rurale tradiţionale şi a menţinerii tradiţiilor sociale şi cultural –
istorice ale comunităţilor locale.
Prin noţiunea de ecoturism, spaţiul este privit sub dubla ipostază şi anume: pe plan
cantitativ, prin "capacitatea de primire a teritoriului" care poate fi naturală sau creată de om şi pe
plan calitativ, prin activitatea sau prin valoarea turistică a teritoriului, naturală sau creată.
Ambele laturi de abordare se înscriu în politica globală de dezvoltare durabilă a turismului. O

52
asemenea politică turistică are ca scop să asigure o funcţionare ecologică, economică, social-
culturală pe baza unei utilizări raţionale şi eficiente ale resurselor.
Dezvoltarea ecologică a turismului vizează patru direcţii:
· exploatarea durabilă a resurselor turistice şi mediului înconjurător natural şi construit;
reducerea presiunii asupra arealelor celor mai intens exploatate prin introducerea în circuit a
altor areale turistice (direcţia economică);
· protejarea şi conservarea resurselor turistice şi a ecosistemelor ce se circumscriu acestora;
reducerea şi eliminarea deşeurilor, reciclarea lor, diminuarea scoaterii terenurilor din circuitul
agricol şi silvic (direcţia ecologică);
· protejarea şi dezvoltarea economică şi socio-culturală a comunităţilor locale din arealul
respectiv sau din apropierea acestuia, dezvoltarea economiei tradiţionale şi creşterea
numărului de locuri de muncă; valorificarea elementelor cultural–istorice care exprimă
identitatea culturală şi dezvoltă spiritul de toleranţă (direcţia socială);
· surse de finanţare pentru protejarea mediului, a habitatelor naturale şi construite şi a
economiei comunităţilor locale (surse de finanţare).
Se remarcă faptul că aceste obiective, prin conţinutul lor, se circumscriu la două
concepte: exploatarea optimă şi durabilă a resurselor şi protejarea şi dezvoltarea economico-
socială a comunităţilor locale.
Aşadar, ecoturismul trebuie să asigure: exploatarea optimă şi durabilă a resurselor şi a
mediului înconjurător, avantaje economice şi sociale populaţiei rezidente, compatibilitate între
populaţia locală şi cea turistică şi interes pentru dezvoltare durabilă, lărgirea spectrului de
activităţi economice tradiţionale şi crearea de oportunităţi pentru valorificarea optimă a
resurselor turistice şi introducerea în circuitul economic a noi obiective şi areale turistice.
Aceste principii au fost reiterate şi în Declaraţia Conferinţei Internaţionale de la Berlin
privind raportul dintre biodiversitate şi turism (6–8 martie 1997), care punctează consensul dintre
turismul durabil şi protecţia mediului, şi anume:
· turismul durabil, mai ales prin ecoturism, permite folosirea raţională a diversităţii biologice şi
contribuie la dezvoltarea sa;
· dezvoltarea activităţilor turistice trebuie să se realizeze într-o manieră de echilibru şi
eficienţă durabilă şi să poată fi controlată;
· acordarea unei atenţii speciale pentru formele de turism practicate în zonele ecologice şi
culturale fragile, unde se cere evitat turismul de masă;
· toţi partenerii interesaţi, atât din sectorul privat cât şi de stat, trebuie să se implice în
susţinerea unui turism durabil prin realizarea unor produse turistice de marcă şi a unor coduri
de comportament pentru toţi participanţii (turişti, personal angajat, localnici);
· atragerea populaţiei locale şi a instituţiilor locale în aplicarea acestor principii de acţiune
ecoturistică pentru a fi principalii beneficiari ai turismului ecologic.
Aceste principii generale completează pe cele enunţate la Agroturism, întregind conceptul
de turism ecologic.
Aplicarea ecoturismului ca model de dezvoltare a turismului cu deosebire în ariile
protejate, dar şi în altele cu un mediu fragil, şi a principiilor sale are un dublu scop: pe de o parte,
valorificarea integrală a resurselor naturale şi culturale, cu îmbunătăţirea calităţii vieţii în
comunităţile locale, iar, pe de altă parte, satisfacerea motivaţiilor şi cerinţelor turiştilor în
concordanţă cu conservarea mediului şi a resurselor pentru generaţiile viitoare.
În anumite arii turistice din Africa, Oceania etc. impactul fluxurilor turistice are
implicaţii mari în mediul natural, dar şi în viaţa socială, economică şi culturală a comunităţilor
locale, conducând la deteriorarea acestora.
În acest sens, prin explicarea corectă a principiilor de bază, ecoturismul trebuie să
conducă la dimensionarea riguroasă a fluxurilor de turişti, modelarea comportamentului
ecoturistului şi stabilirea pertinentă a pragului de toleranţă suportat de populaţia locală, pentru
menţinerea autenticităţii comunităţilor, evitând, astfel, limita suportabilităţii, care înseamnă
degradare ireversibilă.

53
 Turismul rural cu componenta sa agroturismul, turismul ştiinţific şi cel profesional se vor
impune ca forme ale turismului ecologic.
De menţionat, în acest sens, contribuţia turismului la dezvoltarea rurală, dacă populaţia
locală participă la desfăşurarea lui, acesta fiind, totodată, şi un mijloc de protecţie a mediului, a
tradiţiilor economice şi cultural–istorice rurale, locale.
Rezervaţia Biosferei Delta Dunării este o zonă protejată, unde ecoturismul se poate aplica
şi dezvolta în toată complexitatea sa. Aici se împletesc cerinţele de protejare a ecosistemelor
deltaice şi de conservare a ariilor naturale încă nederanjate de om cu menţinerea şi dezvoltarea
economiei locale tradiţionale şi a habitatelor umane cu tradiţiile lor ancestrale (vezi studiul de
caz).
Statisticile mondiale (Conferinţa Mondială Ecotur, 1997) – precizează că ecoturismul a
generat circa 2 miliarde USD la nivel mondial (1997), iar turismul în zone protejate ecologice şi
cu potenţial natural deosebit reprezintă cca. 20% din călătoriile internaţionale.

4.2. ECOTURISMUL ŞI DEZVOLTAREA ECONOMICĂ

Activitatea de ecoturism, pe lângă ancorarea şi în zona durabilului, se găseşte în pas cu

integrarea economică şi generează structuri de dezvoltare necesare susţinerii tranziţiei. Aceasta,
întrucât, în sensul real al ecoturismului, se regăsesc modernizarea infrastructurii, dezvoltarea
rural–urbană durabilă, utilizarea de forme de energie neconvenţionale şi de tehnologii
nepoluante.
În accepţiunea unui număr tot mai mare de specialişti, teoreticieni şi practicieni ai
domeniului, se conturează câteva obiective comune ecoturismului şi economiei, şi anume:
· industria de orice natură şi odată în plus cea turistică, nu trebuie să degradeze resursele, ci să
fie dezvoltată de o asemenea manieră, încât să protejeze mediul;
· activităţile economice trebuie să asigure beneficii pe termen lung, pentru resurse, comunităţi
locale şi industrie, sub forma conservării resurselor, sau beneficii ştiinţifice, sociale, culturale
sau economice;
· necesitatea asigurării unor experienţe directe, care să implice participarea şi culturalizarea
turiştilor;
· implicarea educaţiei ecologice la nivelul tuturor categoriilor de "actori": comunităţi locale,
organizaţii guvernamentale şi nonguvernamentale, agenţi economici şi turişti, înaintea, în
timpul şi după consumarea serviciilor turistice;
· încurajarea recunoaşterii unanime a valorii intrinseci a resurselor;
· recunoaşterea ideii că resursele sunt, totuşi, limitate, şi a necesităţii acceptării unui
management orientat spre înlocuitori ai acestora;
· promovarea ideii asocierii şi conlucrării între mai mulţi "actori", care pot fi organizaţii
guvernamentale şi nonguvernamentale, agenţi economici, oameni de ştiinţă şi localnici;
· nevoia susţinerii şi promovării responsabilităţii morale şi etice, precum şi a atitudinii
îndreptate spre conservarea şi protejarea mediului natural şi cultural de către toţi agenţii, de
toate preocupările şi orientările.
O parte din aceste obiective au fost cuprinse într-o listă a celor mai indicate practici din
turismul durabil analizate la Conferinţa pentru Performanţele Turismului Global, 1992.

4.3. ECOTURISMUL ŞI ZONELE PROTEJATE

Ecoturismul, în accepţiunea restrânsă, are, prin urmare, drept "materie primă", sau
destinaţie de consum turistic zonele protejate, rezervaţiile naturale, ale biosferei şi parcurile
naţionale.
54
 Ideea organizării parcurilor naţionale şi naturale, a rezervaţiilor biosferei, a apărut mai
întâi în ţările dezvoltate din punct de vedere industrial, ca o motivaţie socială şi educativă. Cu
timpul, suprafeţele amenajate s-au extins pe plan internaţional, la ora actuală ONU are
înregistrate peste 2600 parcuri naţionale, naturale sau rezervaţii ale biosferei, acoperind un areal
de 4 milioane km2 în 124 de ţări (UICN, 1992, OMT, 1993).
Amenajarea turistică a acestor spaţii naturale ocrotite, variază de la o ţară la alta, aşa cum
diferă şi echipamentele turistice ale fiecărui parc, acestea fiind determinate în mare măsură de
specificul obiectelor sale naturale, dotările existente încadrându-se cantitativ în limitele impuse
de ecosistemele respective, a căror depăşire poate perturba echilibrul lor.
Dotările turistice cuprind în ansamblu, unităţi de cazare foarte diversificate (de campare,
cabane, vile, hoteluri, sate de vacanţă), restaurare (restaurante moderne cu specific zonal, fast -
food), dotări de agrement şi sport (instalaţii sportive diverse, pârtii naturale de schi, piscine,
echitaţie etc.), caracteristice fiecărui loc, funcţie de tipul de resurse turistice existente.
Indiferent de gradul de dotare al acestor parcuri, fiecare dintre ele trebuie să aibă un
echipament turistic minim, constituit din instalaţii diverse, aflate pe tot parcursul parcului, dar în
arii nerestricţionate pentru protejare, poteci şi alei marcate, locuri de odihnă şi amenajări
specifice pentru vizitarea diferitelor obiective naturale.
Valorificarea prin turism a ariilor protejate, presupune următoarele acţiuni, realizate în
prealabil:
· stabilirea judicioasă a punctelor de intrare şi ieşire a turistului în spaţii şi rezervaţii, a
itinerariilor;
· organizarea centrului de vizitare–informare turistică;
· realizarea infrastructurii generale (reţea rutieră stradală, pietonală, parcări, alimentare cu apă,
curent electric etc.);
· organizarea circulaţiei turistice, ceea ce presupune stabilirea fluxului turistic, a dimensiunilor
acestuia, departajarea orară pe grupe de vizitare, frecvenţa acestora, durata vizitării etc.;
· amenajarea turistică în conformitate cu condiţiile concrete, specificul resurselor şi cu
principiile de amenajare a teritoriului turistic şi cu indicatorii dezvoltării standard;
· amenajarea pentru vizitare a obiectivelor turistice;
· refacerea peisajelor şi a obiectivelor turistice degradate etc.
Toate aceste acţiuni care creează condiţii optime motivaţiei consumului turistic –
cercetare, studiu, recreere, culturalizare –, trebuie să fie realizate foarte atent, pentru a nu
distorsiona ambientul, peisajul, autenticul şi mai ales viaţa animalelor, plantelor şi a localnicilor.
Cele mai bine amenajate şi frecventate parcuri naţionale din lume sunt: Yellowstone,
Navajoland, Grand Canyon etc. în SUA, Krüger, Gemsbok în R. Africa de Sud, Kafu în Zambia,
Serengeti în Tanzania, Amboseli în Kenia, Salonga Kabuzi Benga în Zair, Nikob Koba în
Senegal, La Vanoise, Cevennes în Franţa, Tatra Înaltă (Tanop) în Slovacia, Plitvice în Croaţia
etc. În unele parcuri americane (0,5–2 milioane ha) se înregistrează până la 3 mil. turişti anual
(Yellowstone, Yosimite, Navajoland, Grand Canyon etc.)

4.4. ECOTURISMUL ÎN ROMÂNIA

În România, activitatea de turism pe principii ecologice trebuie să aibă la bază legislaţia

românească şi alte acte normative sau directive ale unor organizaţii mondiale şi care sprijină
aceste demersuri.
În România, s-au elaborat în acest sens o serie de legi, unele organice, care privesc
protecţia mediului înconjurător, urbanismul şi amenajarea teritoriului, ca şi acte normative
privind documentaţiile de urbanism, regimul ariilor protejate şi al monumentelor naturii, al

55
aşezărilor umane, eliberarea acordului de mediu pentru planurile de urbanism şi amenajarea
teritoriului, studiile de impact ecologic şi social, bilanţul de mediu etc.23
Ministerul Turismului a iniţiat o serie de acte normative pentru utilizarea şi protejarea
plajelor marine, a ariilor montane şi staţiunilor turistice, constituirea şi protejarea patrimoniului
turistic, organizarea şi desfăşurarea activităţii de turism în România, iar Ministerul Sănătăţii a
iniţiat o ordonanţă de urgenţă privind staţiunile balneare, climatice şi balneoclimatice (OG nr.
111/2000) şi alte acte normative privind utilizarea şi protejarea resurselor balneo-terapeutice.
România s-a constituit parte la multe organizaţii şi convenţii mondiale şi europene şi a
semnat o serie de documente care stipulează protejarea naturii, a habitatelor umane, dezvoltarea
turismului pe principii ecologice, şi, ca parte semnatară, respectă recomandările şi directivele
acestor instituţii şi cu precădere ale UE. Dealtfel, adaptarea şi racordarea legislaţiei româneşti la
aceea a UE este o condiţie de integrare economică şi socială a României în structurile acesteia.
Prin Legea nr. 5/2000 s-au evidenţiat zonele naturale protejate de interes naţional şi
monumentele naturii, precum şi valorile de patrimoniu cultural naţional. Astfel, s-au aprobat 17
rezervaţii ale biosferei, parcuri naţionale sau naturale, 827 de rezervaţii şi monumente ale naturii
şi 681 valori de patrimoniu de interes naţional (monumente istorice de valoare naţională).
Zonele naturale protejate de interes naţional şi monumentele naturii au un anumit scop şi
management, iar gospodărirea şi utilizarea se stabilesc prin regulamente şi planuri proprii de
protecţie şi conservare aprobată de autorităţile naţionale ştiinţifice şi administrative abilitate
(Legea nr. 462/2001).
Aceste zone protejate şi monumente ale naturii pot intra în circuitul turistic, oferind
posibilitatea vizitării în scopuri ştiinţifice, educaţionale, recreative şi turistice. Excepţie fac
rezervaţiile ştiinţifice strict protejate, ariile de conservare şi ariile de protecţie specială
avifaunistică, ultimele două categorii sunt sub incidenţa Directivei 92/43/CEE/1992, privind
conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice şi vor face parte din reţeaua
europeană NATURA 2000, după recunoaşterea statutului lor de către Comisia Europeană (OUG
236/2000).
În România sunt puţine zone protejate introduse în circuitul turistic (ecoturism). Este
vorba de Rezervaţia Biosferei Delta Dunării, Parcul Naţional Retezat, Parcul Naţional Rodna
(care au unele arii declarate Rezervaţii ale Biosferei), dar numai primele două dispun de
administraţii proprii şi programe de valorificare economică, inclusiv turistică. În perspectivă, vor
deveni destinaţii turistice (pentru ecoturism) Parcul Naţional Ceahlău şi Parcul Naţional Piatra
Craiului.
Patrimoniul cultural de importanţă naţională este inclus în circuitul turistic, în cea mai
mare parte, valorificarea acestuia depinzând de stadiul de conservare a monumentelor, nivelul de
restaurare şi amenajare pentru vizitare şi, de aceea, multe dintre valorile culturale nu pot fi
expuse publicului. Sunt exceptate de la vizitare valori culturale excepţionale, clasate la
categoriile de tezaur şi fond naţional.
În România, deci, sunt asigurate condiţiile legislative privind dezvoltarea ecoturismului –
în sensul strict – al valorificării zonelor protejate, dar şi a turismului, în general, care trebuie să
se desfăşoare pe principii ecologice şi contextul dezvoltării durabile a economiei în general, şi a
23
Legea nr. 82/1993 privind constituirea "Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării", Ordonanţă privind protejarea
patrimoniului cultural naţional (68/1994); Legea protecţiei mediului nr. 137/1995, republicată în 1999 şi în MO nr.
70/2000 cu modificări; Legea 5/2000 privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului naţional – secţiunea a
III-a – zone protejate; Legea 462/2001 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 236/2000 privind
regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale a florei şi faunei sălbatice; Legea nr. 750/2001
privind amenajarea teritoriului şi urbanismul; alte HG şi Ordine ale ministerelor din domeniul mediului şi lucrărilor
publice etc.
Pe plan mondial sunt o serie de organisme internaţionale ca Uniunea Internaţională de Conservare a Naturii şi
Resurselor Similare (UICN); Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu (PNUE); Fundaţia Internaţională pentru
Viaţa Sălbatică (WWF); Organizaţia Mondială a Turismului (OMT); Comisia Europeană pentru Mediu şi
Dezvoltare; Convenţia de Conservare a Vieţii Sălbatice şi Habitatelor Naţionale de pe Teritoriul European
(Convenţia de la Berna); Convenţia pentru Dezvoltare Durabilă; Convenţia Zonelor Umede de la Ramsar – Iran;
Programul "Omul şi Biosfera" (MAB); UNESCO – Patrimoniul Mondial Cultural şi Natural etc.

56
activităţii de turism în special. Activitatea de turism în zonele protejate îmbracă forme diferite,
specifice şi complexe, amenajarea turistică ridicând probleme legate atât de protejarea şi
conservarea ecosistemelor, cât şi de dezvoltarea infrastructurii generale, a echipamentelor şi
dotărilor pentru recreere şi turism. De aceea dezvoltarea activităţii de ecoturism în zone protejate
face prin respectarea anumitor condiţii şi anume:
· valorificarea şi amenajarea ariilor protejate (parcuri naţionale şi naturale, rezervaţii ale
biosferei, rezervaţii naturale, monumente ale naturii) se realizează în spiritul actelor
normative, în mod global şi integrator, în raport cu complexitatea şi specificul potenţialului
natural, uman şi turistic şi cu gradul de dezvoltare economico-socială a zonei protejate şi
regiunii limitrofe;
· alegerea şi punerea în practică a celor mai bune proiecte de valorificare şi amenajare turistică
se face numai în urma unor studii de oportunitate şi fezabilitate şi de impact ecologic;
· asigurarea suportului şi echilibrului financiar necesar punerii în practică a proiectului ales,
având în vedere costurile economice şi ecologice;
· lărgirea cooperării cu autorităţile şi populaţia locală privind arealele protejate şi realizarea
unui parteneriat între acestea şi administraţia zonelor protejate;
· activităţile intermediarilor din turism şi ale ghizilor, în arealele protejate trebuie să fie în
concordanţă cu normele de protecţie a mediului şi comunităţilor locale (vezi rezervaţiile
biosferei);
· creşterea contribuţiei financiare şi practice a firmelor prestatoare de servicii turistice, ca şi a
intermediarilor din turism, la protecţia arealelor ocrotite;
· proiectarea unei politici de promovare şi de marketing specifice ariilor protejate, în
concordanţă cu respectarea regimului de protecţie şi conservare a acestora;
· crearea tuturor condiţiilor de evitare a impactului de poluare şi degradare nedorită a
mediului, ecosistemelor şi speciilor de floră şi faună.
În aceste condiţii, planificarea şi valorificarea ecoturistică devin procese continue, supuse
periodic unei analize de impact, unde toate activităţile turistice să fie adaptate la situaţia concretă
a fiecărei arii protejate, ce prezintă importante valenţe turistice.

4.5.TURISMUL DE LITORAL

4.5.1. Potenţialul natural şi antropic

Litoralul românesc al mării Negre se întinde pe o lungime de 245 km, de la Gurile

Dunării în partea de nord (braţul Chilia – frontiera ţării cu Ucraina) şi până la Vama Veche
situată la graniţa cu Bulgaria la sud. Între Gura Chiliei şi Sfântul Gheorghe, pe o distanţă de 40
km, ţărmul marin este reprezentat de limita Deltei Dunării. De la Sfântul Gheorghe la Capul
Midia se desfăşoară o zonă cu nisipuri joase în mare parte dominată de prezenţa
complexului lagunar Razelm.
Pe lungimea litoralului se disting două sectoare diferite ca natură: la nord de Capul
Midia, litoralul este alcătuit din plaje joase, nisipoase cu formaţiuni care atestă geneza fluvială
(întinderi acoperite cu stuf, lagune, grinduri) şi la sud de Constanţa, litoralul este alcătuit dintr-o
succesiune de promotorii între care se desfăşoară alveole concave de coastă, cu faleză înaltă,
aici întâlnindu-se cordoane litorale care delimitează lacurile Taşaul, Mamaia, Agigea,
Techirghiol, Tatlăgeac şi Neptun.
Zona sudică a litoralului, acolo unde se găsesc staţiunile de litoral amenajate special pentru
practicarea turismului de litoral este situată între paralela de 44° 25’ şi paralela 43° 25’ latitudine
nordică şi se întinde pe 82 km.
Condiţiile climatice ale litoralului românesc sunt dintre cele mai favorabile cu o climă
blândă şi uscată, vara zilele fiind lungi şi călduroase. Durata de strălucire a soarelui în luna
iulie este de 10 – 12 ore pe zi. Temperatura medie în timpul verii este de 24°C, iar media
57
anuală este de 11°C. Iernile sunt moderate, cu vânturi puternice. La acestea se poate
adăuga faptul că Marea Neagră este lipsită de flux şi reflux iar valurile care se formează îşi
pierd din forţa lor în zona ţărmului datorită adâncimii reduse care se continuă sub apa mării,
favorizând talasoterapia.
Salinitatea redusă a apei ce favorizează practicarea sporturilor nautice şi a
scufundărilor subacvatice; lipsa curenţilor de mare intensitate în sezonul estival şi înălţimea
mică pe care o au valurile mării; lipsa mareelor ce oferă turiştilor plaje uscate în mod
permanent; panta ţărmului este lină, fără adâncimi bruşte şi fără stânci şi pietriş care
stânjenesc accesul la mare; faptul că fauna mării este lipsită de elemente periculoase şi nu în
ultimul rând aerul mării care este caracterizat printr-o mare puritate, aerosolii naturali
provenind din sfărâmarea valurilor ajută la mineralizarea organismului.
În ceea ce priveşte unităţile de alimentaţie publică de pe litoral, inclusiv Constanţa şi
Mangalia, numărul acestora este de aproximativ 800 iar capacitatea acestora se estimează a fi
între 145.000 şi 150.000 de locuri la mese, fără însă a lua în calcul unităţile şi punctele de lucru
de tipul patiseriilor, gogoşeriilor, simigeriilor şi chioşcurilor – care vând produse
alimentare şi băuturi răcoritoare. Din calcule se observă că raportul locurilor la mese faţă de
locurile de cazare este de peste 1,2 locuri de alimentaţie la un loc de cazare.
În ultimii ani şi oferta de agrement a staţiunilor de litoral s-a diversificat, în componenţa acesteia
intrând agrementul terestru de interior şi în aer liber şi agrementul acvatic cu agrementul
de plajă şi cel nautic. Agrementul de interior este reprezentat de discoteci, săli de jocuri
distractive şi de noroc şi baruri de noapte, iar ca principala funcţie a acestuia este cea de
divertisment care se adresează în special turiştilor tineri. Cu unele excepţii, baza materială este în
general bună, beneficiind de modernizări sau construcţii recente şi dotări de bună calitate,
simţindu-se însă lipsa videotecilor şi a cluburilor cu funcţionalităţi multiple.
O formă superioară de agrement de incintă o constituie hotelul organizat pe sistem
„club de vacanţă” care începe să prindă contur şi în România, hoteluri de acest gen existând în
Jupiter (hotel Capitol), în Venus (hotel Adriana), în Mamaia complexul hotelier Yaki şi Club
Scandinavia care pun la dispoziţia turiştilor terenuri de tenis, volei, fotbal, minigolf, cluburi,
discoteci, terenuri de joacă pentru copii, cazinouri.
Agrementul în aer liber este foarte vast, axându-se în special pe activităţile sportive. În
această categorie se încadrează terenurile de sport, parcurile de distracţii, închirierea de
biciclete, plimbările cu trăsura, echitaţie, plimbări cu helicopterul sau cu avionul şi salturi cu
paraşuta. Acest tip de agrement este cel mai bine reprezentat de staţiunea Mamaia, în
celelalte staţiuni numărul acestor echipamente fiind prea redus, unele sunt vechi, cum ar fi
teatrele de vară pentru care nu s-au făcut deloc investiţii de modernizare, sau parcurile de
distracţii care au produs chiar şi victime omeneşti.
În staţiunea Mamaia s-a construit parcul de distracţii acvatic Aqua Magic plus alte 8
baze de agrement nautic, 4 pe malul mării şi 4 pe malul lacului Siutghiol precum şi
telegondolă care a atras un număr foarte mare de turişti dornici să admire panorama staţiunii. În
Saturn s-a investit pentru realizarea complexului acvatic din zona hotelurilor Hora – Balada–
Sirena care cuprinde piscine, fântâni arteziene, tobogan acvatic, bar pe apă, etc.
S-a realizat primul port privat de agrement pentru ambarcaţiuni uşoare din România,
construit la standarde occidentale – Yacht Club – „Europa” din Eforie Nord, primul aerodrom
privat autorizat din România la Tuzla, unde se oferă turiştilor posibilitatea de a efectua zboruri
de agrement şi salturi cu paraşuta. De asemenea Herghelia Mangalia a fost modernizată în
2004.

4.5.2. Indicatori ai activităţii turistice

4.5.2.1. Capacitatea de cazare

La nivelul anului 2004, capacitatea de cazare din staţiunile de pe litoral reprezintă 42,6 %
din capacitatea de cazare existenta la nivelul întregii ţări. În ultimii 4 ani, numărul locurilor de

58
cazare a cunoscut o uşoară creştere în staţiunile litorale, în 2004 numărul locurilor fiind cu 0,5
% mai multe faţă de anul 2002. Ponderea hotelurilor în locurile de cazare în ultimii ani a fost în
medie de 63%.
120000

119500

119000

118500

118000

117500

117000

116500

116000

Fig. 4.1. Evoluţia locurilor de cazare existente în turismul litoral în perioada 1999-2004

În ultimii 2 ani, în România, a crescut de 4 ori numărul de locuri în hoteluri de categorii

superioare (4–5 stele), fie prin construirea de noi hoteluri fie prin modernizarea şi ridicarea
gradului de confort a unor hoteluri existente.

4.5.2.2. Circulaţia turistică

Numărul sosirilor turiştilor în unităţile de cazare din staţiunile litorale a înregistrat în
ultimii ani creştere, astfel, în anul 2004 s-a înregistrat o creştere cu 10,3 % a numărului de
turişti şi cu 44,5 % de turişti străini fata de anul 2002. Evoluţia înnoptărilor în această perioadă
este prezentată în figurile de mai jos:

nr. înnoptări

4600000
4500000
4400000
înnoptări

4300000
4200000
4100000
4000000
1999 2000 2001 2002 2003 2004

Fig. 4.2. Înnoptările turiştilor în unităţi de cazare din staţiunile litorale

Odată cu creşterea numărului de turişti s-a înregistrat şi o creştere cu 1,1% a

numărului înnoptărilor în 2004. Totodată s-a constatat o reducere a duratei sejurului turiştilor
români de la 6,1 zile în 2002 la 5,6 zile în 2004.
Aceeaşi tendinţă s-a manifestat şi în rândul turiştilor străini care a scăzut la 7,5 zile în
2002 la 7,1 zile în 2004. Din totalul înnoptărilor pe litoral, 86,4 % sunt în hoteluri. Unităţile de
cazare de două stele deţin 59,3 % din înnoptări urmate de cele de o stea cu 17,7 % şi 3 stele cu
11,5%

59
 nr. înnoptări

700000
600000
500000

înnoptări
400000
300000
200000
100000
0
1999 2000 2001 2002 2003 2004

Fig. 4.3. Înnoptările turiştilor străini în unităţi de cazare din staţiunile litorale

4.5.2.3. Gradul de ocupare şi durata medie a sejurului

Gradul de ocupare în staţiunile de pe litoral este de 41,8 % în 2004, iar hotelurile au
avut un grad de utilizare a capacităţii de cazare în funcţiune de 48,1% .
Durata medie a unui sejur este 5,7 zile.

4.5.2.4. Piaţa turistică

La nivelul anului 2004, 23,5 % din înnoptările din România sunt în staţiunile de pe
litoral din care 17,8 % sunt înnoptări ale turiştilor străini. Românii reprezintă 88,9 % din turiştii
sosiţi în staţiunile litorale şi realizează aproximativ 86 % din numărul înnoptărilor. În cazul
turiştilor străini, Germania ocupa primul loc cu 27 % din totalul înnoptărilor turiştilor străini,
urmată de Federaţia Rusă cu 11% şi Franţa cu 7%.
În 2004 pentru zona de litoral principala ţară emitentă rămâne Germania cu o cotă de
piaţă destul de mare de 27,22% peste media înregistrată la nivelul ţării. „Challangerul” este
reprezentat de Federaţia Rusă cu 11,17%, ajungând în această poziţie după ce în perioada 1997-
2003 a lipsit din primele cinci ţări emiţătoare de turişti . A treia ţară emiţătoare pentru litoral este
Franţa cu o cota de piaţă de 6,9%, tară care în perioada 1998- 2003 deţinea locul doi (a se
vedea Anexa I). Italia este a patra ţară emitentă cu 3,93% iar Ungaria a cincea cu 1,36%.

Germania 27%

Franţa

27% Italia

50% Ungaria
4%
7%
11%1%
Federaţia
Rusă11%
Alte ţări

Fig. 4.4. Structura înnoptările turiştilor străini pe ţări de origine

4.5.2.5. Analiza SWOT

Puncte tari
- orientarea geografică a plajei –spre răsărit - permite cur benefică de raze ultraviolete;
- situri istorice din perioada Greciei şi Romei antice;
- poziţia în teritoriu: regiunea Dobrogea în general şi Litoralul, în particular, au o importantă

60
poziţie strategică, politică şi economică, fiind situate la interferenţa a două mari zone
geopolitice: Europa Central-vestică şi Orientală şi Asia de Vest şi Sud – Vest;
- drumurile europene E 60 şi E 87, magistrala feroviară Bucureşti - Constanţa, aeroportul
internaţional Mihai Kogălniceanu şi porturile maritime Constanţa şi Mangalia permit un acces
facil spre şi dinspre Europa şi Asia;
- canalul Dunăre - Marea Neagră;
- potenţialul natural şi antropic al litoralului;
- numărul mare de structuri de primire turistice ( 42 % din capacitatea totală de cazare a
României);
- importanţa Marii Negre în politica internaţionala la nivel regional.

Punctele slabe
- poluarea mediului şi procesele de degradare a plajei şi falezei ţărmul Marii Negre;
- absenţa politicilor şi programelor coerente de dezvoltare integrată a litoralului românesc
(infrastructură şi echipare tehnico-edilitară, protecţia şi reabilitarea mediului natural şi construit
etc.;
- absenţa politicilor de dezvoltare economică şi turistică unitară a judeţului, în cele trei unităţi
teritoriale specifice: zona litorală, zona centrală şi zona dunăreană, dar toate strâns legate de
zona litorală;
- oferta de agrement săracă din punct de vedere cantitativ (număr redus al facilitaţilor) şi uzată
moral din punct de vedere al echipamentelor/instalaţiilor;
- necolaborarea la nivel regional a factorilor implicaţi în gestionarea turismului respectiv a
autorităţilor publice locale şi autorităţilor publice centrale;
- nivelul de pregătire al personalului în scădere ca urmare a migraţiei forţei de munca.
- durata foarte redusă a sezonului turistic estival, de multe ori de numai două luni;
- absenţa curselor aeriene directe spre aeroportul internaţional Constanţa;
- calitatea scăzută a serviciilor în raport cu preţurile practicate;
- accesul dificil spre litoral, îndeosebi pe calea rutieră;
- imaginea defavorabilă a României în străinătate, ca potenţială destinaţie turistică.

Oportunităţi
- creşterea numărului de hoteluri cu standarde de confort de trei şi patru stele în detrimentul celor
nemodernizate;
- creşterea numărului de structuri turistice cu funcţiuni de cazare în conformitate cu tendinţele pe
plan internaţional: all inclusive, de dimensiuni reduse, personalizate
- implicarea touroperatorilor importanţi pe piaţa internaţionala în incoming pe litoral;
- legislaţia coerentă în gestionarea plajelor, managementul integrat al zonei costiere;
- proiecte internaţionale de asistenta în conservarea şi mărirea plajelor, conservare a zonei
costiere.

Ameninţări
- scăderea puterii de cumpărare a populaţiei;
- dezvoltarea net superioară a produsului similar în Bulgaria, Croaţia şi Slovenia şi alte ţări din
zonă;
- posibila scădere a veniturilor din turism ca urmare a accentuării sezonalităţii şi a tendinţei
de turism de weekend;
- tendinţa de migrare a forţei de muncă în străinătate;

61
4.6. TURISMUL CULTURAL

4.6.1. Potenţialul cultural

România are un patrimoniu cultural-istoric şi etnofolcloric de mare valoare şi atractivitate

turistică. Există peste 680 valori de patrimoniu cultural de interes naţional şi internaţional, între
care se remarcă: biserici şi ansambluri mănăstireşti, monumente şi ansambluri de arhitectură şi de
artă, ansambluri arhitecturale urbane, centre istorice şi situri arheologice, din care o parte s-au
constituit ca valori ale Patrimoniului Universal sub egida UNESCO (bisericile fortificate,
bisericile cu fresce exterioare, cetăţile dacice, cetatea Sighişoara etc.).
Tezaurul etnografic şi folcloric românesc este de asemenea de mare originalitate, fiind
reprezentat prin: arhitectura specifică satelor din provinciile istorice româneşti; bisericile de
lemn din Maramureş şi Sălaj; prelucrarea lemnului; portul popular; arta decorării; manifestări
etnoculturale şi religioase tradiţionale; târguri şi expoziţii muzeale etnografice în aer liber sau
pavilioane expoziţionale etc. Această formă de turism este susţinută de o capacitate de cazare
care reprezintă 12,9% din totalul locurilor existente la nivelul întregii ţări, în ultimii ani
înregistrându-se o diminuare a acesteia, ca urmare a schimbării destinaţiilor unor unităţi de cazare.
Numărul turiştilor străini în turismul cultural religios a crescut cu 28,5%.
Aspectele problematice cu care se confruntă acest tip de turism sunt legate de infrastructura de
acces la siturile arheologice, monumentele de arhitectura învechită şi insuficientă, lipsa spaţiilor
de parcare dotate cu puncte de informare şi promovare a obiectivului cultural, lipsa punctelor de
belvedere pentru fortificaţii, cetăţi medievale, biserici, monumente istorice şi mănăstiri, lipsa
spaţiilor speciale de campare pentru turismul de pelerinaj.

4.6.2. Analiza SWOT

Puncte tari
- bogăţia patrimoniului cultural material şi imaterial al României;
- multiculturalitatea spaţiului românesc;
- numărul relativ mare de obiective turistice incluse în lista patrimoniului mondial UNESCO;
- existenta unei reţele de structuri turistice cu funcţiuni de primire la nivel de 3* şi 4* în toate
oraşele importante din România respectiv în principalele regiuni etnografice;
- existenta unor personalităţi pe plan mondial în ceea ce priveşte cultura – Enescu, Brâncuşi;
- avantaj competitiv din punct de vedere al turismului cultural în comparaţie cu principalele
destinaţii din regiune.

Puncte slabe
- nivelul de pregătire destul de redus al ghizilor din turismul cultural (circuite în mod special)
şi al ghizilor de la diferite obiective turistice;
- neperceperea obiectivului turistic ca o sursă financiară suplimentară nici de gestionării acestora
şi nici de comunitatea locală;
- marketingul obiectivelor turistice culturale este redus mai ales la nivel regional/local ceea ce
determina o necunoaştere a valorii acestora;
- cercetări de piaţa reduse din punct de vedere al numărului şi regiunilor în care au fost realizate;
- rigiditatea instituţiilor culturale în desfăşurarea programului de vizită indiferent că este sau nu
sezon turistic;
- lipsa evenimentelor culturale care să fie legate de numele unor obiective turistice;
- lipsa conştiinţei/educaţiei a ceea ce înseamnă patrimoniu cultural naţional şi a importanţei
acestuia în prezent dar, mai ales, în viitor;
- lipsa de conlucrare între puterea administrativă/societatea civilă, societatea în general;
- un sistem educaţional la nivelul şcolii bazat pe evaluare cantitativă şi nu calitativă;
- accesibilitatea redusă la unele situri arheologice şi monumente istorice;

62
- lipsa infrastructurii ( parcări, semne de vizitare, etc.)..

Oportunităţi
- programele culturale şi de finanţare ale Ministerului Culturii şi Cultelor;
- creşterea numărului de turişti/vizitatori care au ca motivaţie diferite forme de turism cultural ;
- la nivel internaţional, reviriment al turismului care ar putea fi denumit „post masa” şi care are
conotaţii culturale profunde;
- extinderea spaţiului turistic după căderea comunismului care a izolat România;
- extinderea spaţiului geografic al Uniunii Europene, cu influenţă directă asupra
circulaţiei turistice, în special afaceri;
- diversificarea ofertei de specialitate prin includerea unor obiective turistice reprezentative pentru
dezvoltarea spirituală a unei naţiuni – monumente paleocreştine, biserici rupestre;
- diversificare ofertei de specialitate prin includerea unor obiective turistice reprezentative pentru
dezvoltarea spirituala a unei naţiuni – monumente paleocreştine, biserici rupestre;
- programele de finanţare LEADER şi INTERREG pentru turism şi cultură;
- programul de finanţare CULTURA 2000.

Ameninţări
- concurenţa pe plan internaţional – biserici de lemn există şi în Ungaria, biserici fortificate
există şi în Slovenia;
- concurenţa la nivelul monumentelor incluse pe lista patrimoniului mondial UNESCO în
regiunea centrală şi estică a României;
- urbanizarea populaţiei rurale cu implicaţii directe în pierderea patrimoniului cultural imaterial;
- dezvoltarea economică mai slabă a României comparativ cu ţările din regiune;
- dezvoltarea transportului tip charter în capitalele ţărilor din Europa Centrală şi de Est şi mai puţin
la Bucureşti.

4.7. ECOTURISM

4.7.1. Potenţialul natural

România deţine în prezent 12 parcuri naţionale cu o suprafaţă totală de 306,989 ha, 14

parcuri naturale cu o suprafaţă de 772,128 ha.
Suprafaţa totală a parcurilor naţionale, parcurilor naturale şi rezervaţiilor biosferei este de
1.655.333 ha (121.779 ha S.maritimă), ceea ce reprezintă 6,43 % din suprafaţa terestră a tării.
Acestea sunt grupate astfel: 12 parcuri naţionale (306,989 ha), 14 parcuri naturale (772,128 ha),
rezervaţia Biosfera Delta Dunării ( 576,216 ha). În afara parcurilor naţionale, parcurilor naturale
şi rezervaţiilor biosferei există circa 800 de rezervaţii ştiinţifice, monumente ale naturii şi
rezervaţii naturale a căror suprafaţă totală nu a fost încă determinată însă este estimată la
aproximativ 169.000 hectare. Prin urmare suprafaţa terestră a ariilor naturale protejate acoperă
7,14% din suprafaţa terestră a ţării la finele anului 2004.

Rezervaţia Biosferei „Delta Dunării”

Din reţeaua naţională de arii naturale protejate Delta Dunării se distinge, atât ca
suprafaţă, cât şi ca nivel al diversităţii biologice, având triplu statut internaţional: Rezervaţie a
Biosferei, Sit Ramsar (zonă umedă de importanţă internaţională), Sit al Patrimoniului Mondial
Natural şi Cultural. În anul 2000, datorită stării favorabile de conservare în care se află
sistemele ecologice şi speciile din Delta Dunării, Consiliului Europei a acordat Diploma
Europeană acestei rezervaţii. Procentual acestea sunt distribuite astfel:

63
 9% 17%

32%

42%

parcuri naţionale parcuri naturale

RBDD alte tipuri de arii protejate

Fig. 4.5.Repartiţia ariilor protejate din România

4.7.2. Indicatori ai activităţii turistice din Delta Dunării

4.7.2.1. Capacitate
La nivelul anului 2004, capacitatea de cazare din Delta Dunării reprezintă sub 1,2%
din totalul locurilor existente la nivelul întregii ţări. În ultimii 2 ani, numărul locurilor de cazare
a cunoscut o creştere continuă în unităţile de cazare din Deltă, astfel în 2004 numărul locurilor
fiind cu 40,8 % mai mare faţă de anul 2002. În aceeaşi perioadă numărul unităţilor de cazare a
cunoscut o creştere cu 64,4 %. Cu toate că ponderea hotelurilor în locurile de cazare a scăzut de
la 34,9 %, cât era în anul 2002 la 32,6% în 2004, se constată o creştere a ponderii locurilor de
cazare in structurile de categorie superioară (4 – 3 stele) de la 17,3% la 36,2% pentru aceeaşi
perioadă.

4.7.2.2. Circulaţie
Numărul sosirilor turiştilor în unităţile de cazare din Deltă au înregistrat în ultimii ani
evoluţii ascendente, astfel în 2004 asistăm la o creştere cu 104 % a numărului de turişti faţă de
2002 şi o creştere cu 135 % de turişti străini. Evoluţia înnoptărilor în această perioadă este
prezentată în figurile de mai jos:

3500

3000

2500

2000

Fig. 4.6. Evoluţia locurilor de cazare existente în Delta Dunării în perioada 1999-2004

64
 125000

115000

105000

95000

85000

75000

Fig. 4.7. Înnoptările turiştilor în unităţi de cazare din Delta Dunării în perioada 1999-2004

30000

25000

20000

15000

10000

Fig. 4.8. Înnoptările turiştilor străini în unităţi de cazare din Delta Dunării
în perioada 1999-2004

Odată cu creşterea numărului de turişti s-a înregistrat şi o creştere cu 60,7% a

numărului înnoptărilor in 2004. Totodată s-a constatat o reducere a duratei sejurului turiştilor
români de la 2,1 zile in 2002 la 1,8 zile in 2004.

20%

44% 7%

18%
6% 5%

Germania 20% Franţa Italia

Marea Britanie Austria Alte ţări

Fig. 4.9. Structura înnoptările turiştilor străini în Delta Dunării pe ţări de origine
65
 Aceeaşi tendinţă s-a manifestat şi în rândul turiştilor străini care a scăzut de la 2,8 zile
în 2002 la 1,8 zile în 2004. Din totalul înnoptărilor pe litoral, 72% sunt în hoteluri. Unităţile
de cazare de categorie superioară (3 şi 4 stele) deţin o pondere de 58,3 % din înnoptări urmate
de cele de 2 stea cu 25,1 %.

4.7.2.3. Eficienţa

Gradul de ocupare în zona Delta Dunării a crescut de la 18,6 % în 2002 la 28,3% in

2004, iar hotelurile au avut un grad de utilizare a capacităţii de cazare în funcţiune care a
crescut de la 27,5% la 37,3 % pentru aceeaşi perioadă. Durata medie a unui sejur raportată este de
numai 1,8 zile.

4.7.3. Piaţa

La nivelul anului 2004, sub 0,7 % din înnoptările din România sunt în unităţile de
cazare din Delta Dunării şi numai 0,9 % din înnoptările cetăţenilor străini. Românii reprezintă
aproape 77 % din turiştii sosiţi în Deltă şi realizează aproape 76,8% din numărul înnoptărilor. În
cazul turiştilor străini, Germania ocupa primul loc cu 20 % din totalul înnoptărilor turiştilor
străini, urmată de Italia cu 18 % şi Franţa cu 7 %.

4.7.4. Puncte forte ale ecoturismului.

- Diversitatea resurselor turistice naturale;

- Fauna şi flora bogata cu specii unicat in Europa;
- Existenta unor zone sălbatice, neafectate de intervenţia omului;
- Infrastructura de acces in ariile protejate insuficient dezvoltată
- Existenta cadrului legal care prevede atât delimitarea parcurilor naturale şi a zonelor protejate,
cat şi condiţiile necesare instituirii administraţiei pentru zonele protejate, in vederea iniţierii
managementului acestora;

4.7.5. Puncte slabe ale ecoturismului.

- Extinderea intravilanului in zonele din imediata vecinătate sau chiar in interiorul ariilor naturale
protejate, ţintind spre dezvoltarea şi realizarea ulterioara a unor construcţii sau chiar staţiuni
turistice;
- Supraexploatarea resurselor naturale, prin păşunat neadecvat şi suprapăşunat, defrişări ilegale,
braconaj, turism necontrolat, etc.;
- Administrarea defectuoasa a facilităţilor turistice deja existente in interiorul acestor arii
naturale protejate, generând in special cantităţi impresionante de deşeuri;
- Nerespectarea regimului de protecţie, ca urmare a lipsei demarcării in teren a limitelor şi a
zonelor tampon ale ariilor naturale protejate;
- Nu exista încă organizate în toate zonele protejate a administraţiilor care sa iniţieze un
management eficient al acestor arii naturale protejate instituite;
Unul dinte avantajele competitive de care beneficiază ţara noastră, in comparaţie cu
destinaţiile turistice consacrate, este acela al păstrării mediului natural nealterat de prezenta şi
activităţile omului. Astfel, in cadrul rezervaţiilor naturale nu puţine sunt speciile de plante şi
animale declarate endemice sau monumente ale naturii. De asemenea, România încă mai
păstrează in mediul natural nealterat de prezenta omului, exemplare de flora şi fauna care in alte
tari au dispărut sau nu mai pot fi vizitate decât in captivitate. Prin slaba dezvoltare in unele
zone a formelor de turism clasice, s-a realizat astfel o premisa importanta de dezvoltare a
ecoturismului, fapt ce ar impune tara noastră ca o destinaţie importanta pentru aceasta forma de
turism.

66
 ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE:

1. Ce este ecoturismul ecologic?

2. Enunţaţi definiţia ecoturismului pe baza conceptului de dezvoltare durabilă.
3. Ce condiţii trebuie să îndeplinească ecoturismul?
4. Explicaţi cele două ipostaze sub care trebuie privit spaţiul prin prisma ecoturismului.
5. Evidenţiaţi cele patru direcţii de dezvoltare ecologică a turismului.
6. Explicaţi în ce constă consensul dintre turismul durabil şi protecţia mediului.
7. Ce forme ale turismului ecologic cunoaşteţi?
8. Evidenţiaţi câteva obiective comune ecoturismului şi economiei.
9. Ce acţiuni presupune valorificarea prin turism a ariilor protejate?
10. Care sunt condiţiile de dezvoltare ale activităţii de ecoturism în ariile protejate din România?

TESTE DE EVALUARE

1. Ecoturismul este "un turism practicat în spaţii puţin modificate de om, şi care trebuie să
contribuie nemijlocit la protecţia naturii şi la buna stare a populaţiei locale a fost dată de:
a. Sylvie Blagny, 1992
b. Uniunea Internaţională de Conservare a Naturii şi Resurselor Similare (UICN)
c. Organizaţia Mondială a Turismului (OMT)

2. Care a fost primul parc naţional din lume şi când a fost declarat?
a. Canyonlands National Park, 1936
b. Yellowstone, 1872
c. Parcul Naţional al Gorilelor din Uganda, 1982

3. Când a avut loc Conferinţa Internaţională de la Berlin când s-a emis declaraţia privind
raportul dintre biodiversitate şi turism?
a. martie 1992
b. 16–18 martie 1990
c. 6–8 martie 1997

4. Statisticile mondiale (Conferinţa Mondială Ecotur, 1997) – precizează că ecoturismul a

generat la nivel mondial (1997):
a. circa 2 miliarde USD
b. circa 2 miliarde EURO
c. circa 4 miliarde USD

5. În unele parcuri americane (Yellowstone, Yosimite, Navajoland, Grand Canyon) se

înregistrează anual:
a. până la 3 milioane turişti
b. până la 2 milioane turişti
c. până la 5 milioane turişti

67
 TESTE DE AUTOEVALUARE

1. Zonele naturale protejate de interes naţional şi monumentele naturii, precum şi valorile de

patrimoniu cultural naţional s-au evidenţiat prin:
a. Legea nr. 5/2000
b. Legea nr. 82/20.10.1993
c. OG nr. 248/1994

2. Ministerul Sănătăţii a iniţiat o ordonanţă de urgenţă privind staţiunile balneare, climatice şi

balneoclimatice. Care este această ordonanţă şi când a fost emisă?
a. OG nr. 111/2000
b. OG nr. 248/1994
c. OUG 236/2000

3. Zonele naturale protejate de interes naţional şi monumentele naturii au un anumit scop şi

management, iar gospodărirea şi utilizarea se stabilesc prin regulamente şi planuri proprii de
protecţie şi conservare aprobată de autorităţile naţionale ştiinţifice şi administrative abilitate,
precizate în:
a Legea nr. 462/2001
b. Legea nr. 82/20.10.1993
c. Legea nr. 5/2000

4. Câte parcuri naţionale, naturale sau rezervaţii ale biosferei sunt înregistrate la ONU la ora
actuală?
a. 5000 parcuri naţionale, naturale sau rezervaţii ale biosferei
b. 2600 parcuri naţionale, naturale sau rezervaţii ale biosferei
c. 1200 parcuri naţionale, naturale sau rezervaţii ale biosferei

5. Ce suprafaţă ocupă parcurile naţionale, naturale sau rezervaţiile ale biosferei înregistrate la
ONU la ora actuală?
a. 4 milioane km2 în 124 de ţări
b. 0,5-2 milioane km2 în 124 de ţări
c. 4,5 milioane km2 în 120 de ţări

68
 STUDIU DE CAZ Nr.1

DEZVOLTARE DURABILĂ ŞI ECOTURISM ÎN REZERVAŢIA BIOSFEREI DELTA

DUNĂRII

A . Delta Dunării – Rezervaţia Biosferei. Potenţial turistic

Delta Dunării prin valoarea de unicat a ecosistemelor sale şi în special ca habitat al

păsărilor a fost recunoscută în anul 1990 ca "zonă umedă" de importanţă internaţională
(Convenţia de la Ramsat – Iran) şi a fost inclusă în "Lista Patrimoniului Mondial Cultural şi
Natural" şi în programul "Omul şi Biosfera" – MAB, lansat de UNESCO.
Prin Legea nr. 82/20.10.1993 a devenit "Rezervaţia Biosferei Delta Dunării" – RBDD, ca
zonă de importanţă ecologică naţională şi internaţională. Crearea RBDD are ca obiectiv principal
protejarea şi conservarea habitatelor naturale, dar vine şi în sprijinul dezvoltării durabile cu
susţinerea ecologică a activităţilor economice şi culturale tradiţionale –inclusiv turismul, ale
comunităţilor locale.
Din cele 580.000 ha suprafaţă totală a RBDD, zonele cu regim de protecţie integrală (în
care nu se practică activităţi economice) ocupă 50.600 ha (18 rezervaţii), zonele tampon cu
activităţi selective 223.300 ha (12), zonele economice (inclusiv pentru turism) 306.100 ha, din
care cele de reconstrucţie ecologică 11.425 ha (fig. nr. 1).
În aceste condiţii, practicarea turismului, ca şi vânătoarea şi pescuitul sportiv se face cu
unele restricţii şi cu avizul Administraţiei RB Delta Dunării, pe traseele şi în locurile special
amenajate. Astfel, rezervaţiile cu regim de protecţie integrală şi zonele de reconstrucţie ecologică
sunt excluse circulaţiei turistice; zonele tampon pot fi incluse în circuitul turistic (pescuit sportiv,
croazierele cu ambarcaţiuni nepoluante), fără a se amenaja dotări turistice, iar zonele economice
sunt utilizate pentru turişti numai cu autorizaţie şi în condiţii de protejare a ecosistemelor
deltaice.
Potenţialul turistic este determinat, mai ales, de elementele cadrului natural, care, prin
îmbinarea lor armonioasă, dau o mare varietate şi originalitate peisajului.
Originalitatea cadrului natural, în care se îmbină în mod diferit, dar spectaculos,
suprafeţe acvatice cu terenurile mlăştinoase şi grindurile marine şi fluviatile, plaja mării şi
dunele de nisip cu peisaje aride şi exotice etc. se impune ca atracţie turistică importantă.
Se evidenţiază şi o reţea densă de canale, gârle, bălţi şi lacuri (Furtuna, Isac, Gorgova,
Puiu, Roşu etc.), care, alături de braţele Chilia, Sulina şi Sfântu Gheorghe constituie principale
căi de acces şi de circulaţie în deltă şi, totodată, locuri pentru excursii, agrement nautic şi pescuit
sportiv. Ele se împletesc cu crâmpeie de uscat, cum sunt grindurile fluviatile, de-a lungul celor
trei braţe dunărene, grindurile fluvio–maritime, transversale, mai importante fiind Letea,
Caraorman şi Sărăturile sau martorii din uscatul predeltaic, precum câmpurile de loess de la
Chilia şi Stipoc, redate parţial agriculturii.
Litoralul marin oferă întinse plaje cu nisip fin, mai ales în zonele Sulina, Sf. Gheorghe
şi Perişor–Portiţa. O notă de originalitate şi exotism o dă peisajul arid sau acoperit de vegetaţie
rară şi, numai local, transformat de om, al dunelor de nisip de la Caraorman (cu cele mai înalte
dune din ţară 7–8 m), Letea sau Sărăturile.
Un element de mare atracţie turistică îl constituie vegetaţia, specifică şi deosebit de
variată, originală prin aspectele peisagistice: de la întinsele stufării, cele mai compacte din lume
(150.000 ha) şi felurite plante de baltă, cu nuferi albi şi galbeni şi insule plutitoare de plaur, la
zăvoaiele de sălcii seculare şi uriaşe şi plopii negri care mărginesc malurile apelor ca nişte
păduri–galerii şi până la codrii de stejar termofil, cu coroane magnifice şi cu împletitura deasă
de liane şi alte plante agăţătoare ce dau farmecul exotic, luxuriant al hasmacurilor de pe
grindurile Letea şi Caraorman.
Fauna prezentă este deosebit de importantă pentru turism. Se impune aici fauna
ornitologică, autohtonă şi de pasaj, cu peste 280 de specii, varietate ca origine geografică şi

69
interesante sub aspectul ştiinţific şi estetic, multe ocrotite de lege, precum pelicanul, egreta,
stârcul cenuşiu, cocorul, călifarul, gâsca cu gât roşu etc., dar şi specii de interes cinegetic ca raţa,
gâsca, gârliţa, lişiţa etc.
Fauna piscicolă este de mare bogăţie şi varietate şi de interes economic şi ştiinţific, dar
şi pentru pescuitul sportiv. Este vorba de crap, somn, ştiucă, scrumbie de Dunăre etc., dar şi de
sturionide, precum nisetrul, morunul, păstruga ce dau caviarul românesc.
Sub aspect cinegetic, prezintă importanţă şi mamiferele de uscat şi apă, ca mistreţul,
căpriorul, bizamul şi vidra.
Plaja de pe litoralul marin deltaic constituie o motivaţie certă pentru vizitarea deltei
fluvio–marine de la Sulina, Sf. Gheorghe şi Portiţa în scopul curei heliomarine.
Condiţiile de climă, prin regimul termic ridicat (temperatura medie anuală de 11–
11,4oC), precipitaţiile mai reduse (350–400 mm/an), durata mare de strălucire a soarelui (2360
ore/an) etc. favorizează practicarea turismului din primăvară până în toamnă, dar şi iarna pentru
peisaj, vânătoare şi pescuit la copcă.
Cadrul natural este completat cu interesante obiective cultural–istorice situate în
apropiere, cum sunt: urmele cetăţilor greceşti de la Histria (sec. VII d. Chr.) şi Argamum (sec.
VI –V î. Chr.), ale cetăţii dacice Aegyssus (VI – III î. Chr.), cetatea bizantină de la Enisala (X
–XI), oraşul Tulcea cu Muzeul "Delta Dunării" şi alte monumente istorice, numeroase elemente
etnofolclorice, precum şi aşezările omeneşti cu specific deltaic etc.
Acest valoros potenţial turistic este valorificat, îndeosebi, prin excursii de 1-2 zile (pe
şapte trasee omologate), sejur pentru odihnă şi recreere, agrement nautic, turism specializat
(ştiinţific pentru ornitologi, biologi, ecologi etc.), vânătoare şi pescuit sportiv, cură heliomarină
pe plaja litoralului deltaic de la Sf. Gheorghe, Portiţa şi Sulina combinată cu excursii în deltă şi
pescuit sportiv.

B. Obiectivele de dezvoltare a ecoturismului în RBDD

Obiectivul general al Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării este acela de a proteja şi

conserva ecosistemele deltaice şi, cu precădere, de a păstra unele zone strict protejate pentru
conservarea nealterată a naturii de aici, şi de aceea apare ca necesară (ca şi în alte domenii
economice din deltă), şi elaborarea unei strategii de dezvoltare a turismului în limitele de suport
ale naturii deltaice, dar şi ale comunităţilor locale, adică de dezvoltare a ecoturismului, respectiv
a unui turism durabil.
Acest obiectiv general se poate realiza prin următoarele direcţii:
· conservarea naturii deltaice şi a biodiversităţii, sub forma habitatelor şi a vieţuitoarelor din
ele, Delta Dunării fiind unul din cele mai importante ecosisteme umede din Europa;
· dezvoltarea economiei tradiţionale, inclusiv a turismului, în contextul respectării mediului
înconjurător şi a calităţii estetice a peisajului;
· restructurarea formelor de turism şi adaptarea programelor turistice la cerinţele de
conservare şi protejare a ecosistemelor deltaice, la particularităţile socio–culturale ale
populaţiei, fără a ştirbi din valoarea estetică, cognitivă, ştiinţifică, sportivă sau economică a
acestora (a programelor);
· trecerea treptată la un turism organizat în dauna celui individual, primul, realizat pe
principii ecologice, având implicaţii reduse în ecosistemele locale;
· derularea programelor turistice (care conduc la o anumită presiune turistică asupra
mediului) şi realizarea echipamentelor pentru turism şi agrement să respecte limitele de
suportabilitate ecologică (a mediului), fizică, psihologică şi socială, respectiv minimul de
degradare a peisajului, evitarea urbanizării, nealterarea satisfacţiei turiştilor ca şi saturarea
populaţiei locale vis-à-vis de fluxul turistic;
· adaptarea unui management suplu şi coerent, al activităţilor din RBDD, bazat şi pe un
monitoring integrat şi adecvat în vederea dezvoltării strategiei de valorificare durabilă a

70
 resurselor deltaice, inclusiv prin turism, în contextul protejării şi conservării ecosistemelor
deltaice;
· informarea eficientă a turiştilor dublată de o educare ecologică şi formarea localnicilor şi a
lucrătorilor din turism (touroperatori şi prestatori de servicii);
· utilizarea unei eficiente politici de marketing pentru promovarea produsului turistic "Delta
Dunării", dar şi pentru înţelegerea şi cunoaşterea ecosistemelor şi habitatelor umane din
deltă;
· organizarea ca, prin ecoturism, RBDD să devină pentru elevi, studenţi, tineret, o şcoală de
învăţare şi înţelegere a naturii şi cu precădere a naturii deltaice şi a cerinţelor imperioase de
protejare şi conservare a ei, a vieţuitoarelor sale şi a habitatelor umane;
· cooperarea între organismele guvernamentale şi locale, comunităţi şi Administraţia
RBDD privind protejarea şi conservarea ecosistemelor deltaice, concomitent cu dezvoltarea
economiei tradiţionale;
· realizarea unor relaţii turism – ecosistem în limite suportabile şi de durată prin realizarea
următoarelor acţiuni:
Ø stabilirea "punctelor de intrare" a turiştilor în deltă, semnalizarea lor şi
amenajarea unor puncte de informare şi control;
Ø semnalizarea obiectivelor majore de atracţie pentru turişti;
Ø stabilirea acceselor şi traseelor turistice care vor fi utilizate pentru turism;
Ø stabilirea necesarului de amenajări şi echipamente pentru turism şi
localizarea lor (structuri de cazare, alimentaţie, agrement nautic, plajă, trasee
turistice);
Ø realizarea unor structuri turistice care să păstreze arhitectura tipic deltaică şi
să fie organic încadrate în peisaj cu echipamente nepoluante şi cu staţii de tratare
a apei şi depoluare.

C. Concepţia de organizare, amenajare şi promovare a ecoturismului în RBDD

În concepţia de dezvoltare a ecoturismului în RBDD se porneşte de la următoarele

consideraţii axiomatice:
1. Delta Dunării, ca Rezervaţie a Biosferei, trebuie să se înscrie în concepţia generală de
valorificare a unei zone protejate de interes internaţional;
2. Delta Dunării este o imagine de marcă a turismului românesc pe plan intern şi internaţional şi
trebuie consolidată această imagine;
3. Turismul organizat şi ecoturismul constituie singurele activităţi economice practicabile în
deltă cu implicaţii reduse în ecosistemele locale;
4. Turismul rural – ca o componentă a ecoturismului – este una din şansele relansării
economico-sociale a aşezărilor deltaice.
În această concepţie de dezvoltare şi organizare se au în vedere următoarele direcţii:
1. Redefinirea activităţii de turism prin prisma şi în acceptarea noii strategii de dezvoltare a
ecoturismului, care presupune restructurarea formelor de turism, a mijloacelor, căilor şi
spaţiului de desfăşurare, ca şi a promovării pe piaţa turistică a produsului turistic "Rezervaţia
Biosferei Delta Dunării". Este vorba, deci, de desfăşurarea unui turism numai pe principii
ecologice, ceea ce înseamnă, printre altele, următoarele:
· Turismul trebuie să devină, treptat, o activitate organizată, practicată în grup sau
individual şi în condiţiile unei colaborări locale cu Administraţia Rezervaţiei Biosferei
Delta Dunării (ARBDD). Se impune astfel elaborarea unui cadru legislativ coerent pentru
desfăşurarea activităţii de turism în rezervaţie.
· În contextul protejării şi conservării ecosistemelor deltaice este necesară, pentru început,
ca activitatea de turism în RBDD să se realizeze de către agenţia economici care au o
bază materială adecvată şi evidenţiază profesionalism în meserie.

71
 · Restructurarea, dar şi diversificarea formelor şi programelor turistice astfel:
Ø promovarea unui turism specializat, puţin poluant; este vorba de turismul de
cunoaştere cu valenţe ştiinţifice, profesionale, dar şi estetice, pentru ornitologi,
naturalişti, ecologi, piscicultori, geografi, studenţi, elevi, tineri şi alte categorii de
turişti iubitori de natură;
Ø dezvoltarea turismului de sejur pentru cura heliomarină pe plaja litoralului deltaic şi
a programelor complexe mare - deltă;
Ø extinderea turismului expediţionar tematic şi de aventură pentru tineret;
Ø dezvoltarea agroturismului în unele sate lipsite sau nu de structuri turistice;
Ø extinderea excursiilor - care rămân în continuare forma specifică de practicare a
turismului în deltă –de una, două zile, cu hidrobuze şi de cinci-şase zile cu hoteluri
plutitoare şi pontoane–dormitor;
Ø realizarea de programe turistice care să conducă la extinderea turismului în
Rezervaţie şi în capetele de sezon sau extrasezon, descongestionând sezonul estival
de vârf;
Ø introducerea unor forme de agrement sportiv şi a unor programe de agrement nautic
adecvate suprafeţelor acvatice din deltă şi în corelaţie cu cerinţele de protejare şi
conservare a ecosistemelor – îndeosebi pe Dunărea Veche (Crişan–Mila 23, Crişan–
Sulina, bucla Uzlina etc.), concursuri cu bărci cu rame sau ambarcaţiuni cu pânze,
bărci cu rame şi pescuit sportiv staţionar, concursuri tehnico – aplicative cu bărci de
agrement, caravane nautice, croaziere şi concursuri internaţionale pe Dunăre şi în
Deltă, concursuri sportive pentru pescari etc.;
Ø limitarea şi ţinerea sub un control riguros a turismului pentru pescuit sportiv şi
vânătoare sportivă.
· Redefinirea în spaţiu a formelor de turism şi practicarea lor în mod diferenţiat în teritoriu,
şi anume:
Ø interzicerea turismului în zonele tampon şi cele de reconstrucţie ecologică;
Ø promovarea cu precădere a turismului specializat (de cunoaştere, ştiinţific, foto-
safari), în zonele tampon unde şi echipamentele turistice sunt limitate şi numai local
se pot amenaja unele platforme pentru campare şi observare pentru birdwatching;
Ø desfăşurarea tuturor formelor de turism şi realizarea de amenajări şi echipări pentru
turism şi agrement în condiţiile restricţiilor ecologice cunoscute, se pot face numai în
zonele deschise (economice);
Ø în zonele de litoral, neincluse în rezervaţii ştiinţifice se permit amenajări pentru
turismul de sejur, agrement şi cură heliomarină, specifice plajelor;
Ø evaluarea capacităţii de suportabilitate ecologică pentru traseele şi zonele turistice
cele mai frecventate de turişti.
2. Practicarea în mod organizat a activităţii turistice în RBDD – condiţie a protejării şi
conservării ecosistemelor –impune o colaborare strânsă între touroperatori, prestatorii de
servicii, ARBDD şi comunităţile locale, care trebuie să conducă la:
· elaborarea şi promovarea unui cadru legislativ coerent în care să fie stipulată şi activitatea
de turism, limitele de desfăşurare a acesteia (organizatori şi prestatori, atribuţii, taxe,
impozite, sancţiuni etc.);
· asigurarea prestaţiilor turistice şi de agrement se va face, cu precădere, de către
principalii agenţi de turism, deţinători de bază materială, de touroperatori, asociaţiile de
turism săteşti sau alţi agenţi prestatori de servicii turistice din aşezările rurale şi numai cu
licenţa şi brevetarea Ministerului Turismului şi cu avizul ARBDD;
· limitarea treptată a turismului de masă şi stabilirea unor fluxuri turistice în corelaţie cu
capacitatea de suport ecologic a fiecărui ecosistem şi a fiecărei zone de traseu, care să
conducă la evitarea încărcării excesive a unor trasee sau zone turistice şi a diseminării
spaţiilor de cazare în deltă, această restricţionare a circulaţiei turistice poate fi privită şi în
sens economic;
72
 · promovarea unui turism mai scump (îndeosebi pe piaţa externă), care este benefică şi sub
aspect economic: pe de o parte rentabilizează actualele echipamente turistice, fără a le
degrada, printr-o utilizare intensivă, iar pe de altă parte, limitează fluxurile turistice
conducând la evitarea supraîncărcării cu turişti, dar şi cu dotări, care necesită investiţii
costisitoare şi alterează mediul înconjurător;
· dirijarea fluxurilor turistice în zonele deltaice mai puţin frecventate, în special la sud de
braţul Sulina (zonele Uzlina–Gorgova şi Roşu–Puiu) evitând încărcarea traseului Mila
23–Can. Şontea–Can. Sireasa–Can. Mila 36.
3. Controlul şi dirijarea circulaţiei turistice
Pentru realizarea controlului şi dirijării circulaţiei turistice se pot avea în vedere:
· stabilirea şi amenajarea unor puncte şi centre de control şi informare (ca "centre ale
vizitatorului", în principalele puncte de intrare în Deltă (Tulcea – Navrom, Tulcea – Delta
Rom, Murighiol, Mahmudia, Sulina, Chilia, Jurilovca), ale căror atribuţii sunt:
Ø eliberarea de autorizaţii–permise de intrare în deltă, contra cost şi numai în urma
studierii solicitării prezentate de turist sau agent economic (scopul vizitei, destinaţia,
durata etc.)
Ø informarea asupra Regulamentului Rezervaţiei, restricţiilor, obiectivelor turistice etc.;
Ø vânzarea de hărţi, ghiduri, pliante, casete video etc.;
Ø prezentarea de diapozitive sau filme documentare cu RBDD;
· elaborarea documentelor de intrare în Rezervaţie, care să conducă şi la un monitoring al
circulaţiei turistice;
· marcarea şi semnalizarea traseelor turistice, a canalelor (la intersecţii) şi a tronsoanelor
dificile decolmatabile, tronsoane cu adâncimi reduse, a zonelor strict protejate, a locurilor de
campare (platforme) şi alte echipamente turistice sau repere care interesează circulaţia
turistică, dar şi alte activităţi;
· dirijarea fluxurilor turistice în zona deltaică în raport cu nivelul apelor şi cu presiunea
turistică;
· reglementarea, printr-un Act normativ (Protocol), a circulaţiei fluviale (inclusiv în scop
turistic) şi a tipurilor de nave care intră în Rezervaţie, avându-se în vedere stabilirea unor
elemente ca:
Ø tipurile de nave şi alte ambarcaţiuni, performanţele tehnice adecvate exigenţelor de
protejare a mediului;
Ø traseele, viteza de acces şi locurile pentru ancorare;
Ø viteza de croazieră pe canale şi gârle;
Ø traseele turistice deschise anual turiştilor.
4. Amenajarea şi echiparea pentru turism
Predominarea oglinzii de apă în dauna uscatului, natura terenurilor de fundaţie (teren
mlăştinos sau nisipos, apa freatică la suprafaţă) şi particularităţile mediului şi habitatului deltaic,
impun o concepţie de amenajare, echipare şi exploatare specifică Deltei, şi anume:
· realizarea unor dotări hoteliere în deltă este nerentabilă, datorită costurilor mari legate de
dotările conexe (fundaţie, izolări, alimentare cu apă, canalizare etc.) şi a sezonalităţii
pronunţate, ceea ce nu permite recuperarea optimă a investiţiei; de aceea accentul trebuie pus
pe:
Ø amenajări uşoare de cazare şi alimentaţie (camping şi bungalow-uri); amenajarea de
platforme supraînălţate pentru campare şi agrement (în vederea ordonării circulaţiei
turistice individuale şi vizitării unor locuri de mare atracţie mai îndepărtate faţă de
echipamentele turistice actuale);
Ø amenajarea unor dotări de agrement nautic şi sportiv în locurile de concentrare
turistică (Crişan-Lebăda, Crişan-sat, Maliuc, Sulina, Murighiol, Jurilovca);
Ø amenajarea plajelor de la Sulina, Sf, Gheorghe şi Portiţa, care trebuie să susţină
circulaţia turistică din zonele Uzlina–Gorgova şi Razim–Dranov;

73
 Ø dotarea cu ambarcaţiuni de toate tipurile, diferenţiate în raport cu motivaţiile şi
programele oferite, dar adecvate Rezervaţiei (cu pescaj mic, silenţioase şi cu viteză
redusă, inclusiv "hoteluri plutitoare", pontoane–dormitor);
Ø amenajarea şi omologarea gospodăriilor locale ca pensiuni turistice rurale şi
pensiuni agroturistice.
· programele turistice trebuie să corespundă motivaţiilor principale ale Deltei, iar marea
majoritate a lor trebuie organizate numai pe apă, atât pe braţe, canale, gârle şi lacuri, cât şi
spre locurile accesibile cu bărci; pe grindurile maritime Letea, Caraorman, Sărăturile se pot
amenaja poteci marcate în vederea realizării unor "programe ecoturistice" pe uscat cu
precădere pentru turismul ştiinţific (birdwatching, expediţii tematice, foto–safari etc.).
5. Formarea profesională şi pregătirea managerială
Restructurarea concepţiei privind turismul în deltă trebuie să se regăsească şi în domeniul
managerial, având în vedere necesitatea protejării şi conservării mediului, a informării turiştilor
asupra originalităţii şi fragilităţii ecosistemului deltaic, precum şi a promovării unui turism
ecologic de calitate şi competitivitate. Este nevoie, astfel, de: formarea unui corp de ghizi cu o
bună pregătire profesională şi ecologică, pregătirea managerială, dar şi ecologică a prestatorilor
de turism, formarea în meseriile de bază a tinerilor şi altor locuitori ai deltei. Pregătirea ecologică
a tuturor categoriilor de lucrători din turism va deveni o latură indisolubilă a pregătirii
profesionale şi manageriale.
6. Informarea şi educarea turiştilor şi a localnicilor în spiritul protejării mediului deltaic se
pot realiza prin: conferinţe, prelegeri, elaborarea de regulamente şi tipărituri, dar şi prin
măsuri administrative. Elaborarea şi editarea unui "cod" –"Cartea Verde" a RBDD – cu
norme de conduită, restricţii, zone protejate etc., a unui ghid pentru vizitarea Rezervaţiei
Biosferei, amenajarea unui muzeu al RBDD; realizarea educării ecologice a populaţiei locale,
precum şi a unor centre de informare în zonele de concentrare a circulaţiei turistice constituie
măsuri pentru realizarea acestei cerinţe.
7. Restructurarea şi perfecţionarea mijloacelor şi formelor de promovare şi publicitate a
RBDD pe piaţa turistică internă şi externă prin:
· editarea, în câteva limbi de circulaţie internaţională, a unui ghid al RBDD, a hărţii
turistice, a unor pliante, albume, casete video, etc.;
· promovarea pe piaţa externă a unor programe turistice distincte pentru turismul
ştiinţific, foto –safari, naturism, de afaceri, profesional etc., corespunzător noilor
exigenţe de vizitare a deltei;
· participarea la târguri şi expoziţii naţionale şi internaţionale;
· prospectarea unor noi pieţe pentru produsul turistic RBDD;
· atragerea de noi segmente şi fluxuri turistice, inclusiv prin programe combinate
Delta Dunării –alte zone turistice.
8. Cercetarea în domeniul protejării şi conservării mediului va urmări: impactul turism –
mediu, respectiv efectele derulării programelor şi fluxurilor turistice, precum şi ale
echipamentelor turistice în mediul deltaic, stabilirea periodică a capacităţii de suport ecologic
a diferitelor areale şi zone turistice, introducerea sau scoaterea temporară din circuit a unor
zone şi trasee turistice, echiparea dotărilor turistice cu instalaţii antipoluante şi cu staţii de
tratare –epurare a apelor menajere etc.
9. Turismul şi comunităţile din RBDD
Implicarea mai puternică a locuitorilor deltei în activitatea turistică prin: dezvoltarea
turismului rural, precum şi prin atragerea forţei de muncă din turism din rândul populaţiei locale,
va avea efecte economico-sociale benefice asupra aşezărilor deltaice şi va conduce la creşterea
nivelului de trai al locuitorilor Deltei Dunării; este necesară şi rezolvarea unor probleme social-
economice (alimentare cu apă, canalizare, protecţia împotriva inundaţiilor etc.).
10. Cooperarea internaţională

74
 Pentru organizarea, dezvoltarea şi promovarea turismului în RBDD un loc important îl va
avea cooperarea internaţională. Sunt avute în vedere schimburile de informaţii şi date privind
organizarea şi valorificarea turistică a rezervaţiilor biosferei de pe mapamond, a zonelor umede,
protejarea şi conservarea lor, asigurarea unor fluxuri turistice sau modernizarea celor existente, a
unor programe cu parteneri străini etc.

D. Forme de ecoturism practicabile în RBDD

În raport cu principiile generale de dezvoltare a ecoturismului şi cu concepţia de

organizare şi amenajare pentru turism, în RBDD se pot dezvolta următoarele forme de turism:
1. Turismul pentru odihnă şi recreere practicabil în destinaţiile clasice Crişan–Lebăda,
Crişan–sat, Maliuc, Sulina sau în localităţile deltaice cu cazare în pensiuni turistice şi
agroturistice; are posibilităţi de dezvoltare şi pe litoralul deltei cu precădere la Sulina, Sf.
Gheorghe şi Portiţa pentru cură heliomarină şi plajă. Se impun amenajări pentru agrement,
asupra cărora s-a discutat.
2. Turismul itinerant, reprezentat prin excursii, care rămân, în continuare, forma
specifică de practicare a turismului în Delta Dunării.
Faţă de modul de organizare actual, se propun ca variante: punctele de plecare din
Murighiol şi Jurilovca, îndeosebi pentru turiştii sosiţi de pe litoral. Traseele parcurse sunt tot aşa
de spectaculoase ca şi celelalte din interior, în plus, s-ar realiza şi o economie de timp în
beneficiul turiştilor (respectiv timpul afectat parcurgerii cu autocarul a traseului până la Tulcea).
Excursiile de 1 şi 2 zile pot fi completate cu cele de 3-5 zile cu ponton remorcat,
recomandabile tineretului (expediţiile tematice, aventură), pescarilor amatori, specialiştilor.
Important este de studiat posibilitatea organizării unor excursii deltă-mare, cu croazieră
costieră sau chiar, excursii cu motonava de la Constanţa: croazieră Constanţa–Marea Neagră -
Sulina–Delta Dunării–Murighiol–Constanţa (cu autocar). În această variantă este vorba de o
excursie în lanţ, cu plecări alternative din Constanţa şi Murighiol.
3. Turismul ştiinţific este cea mai indicată formă de ecoturism, care se adresează
specialiştilor, tineretului studios, iubitorilor de natură şi animale. Este o formă de turism
specializat, destul de pretenţioasă prin echipamentele pe care le presupune. În cadrul acesteia se
remarcă "birdwatchng"–ul (observarea păsărilor), mult gustat de ornitologii amatori, tineretul
studios ş. a. Constituie un excelent mijloc de educare a turiştilor pentru protecţia naturii şi a
animalelor sale şi presupune, pe lângă aparatura specială şi amenajarea unor "foişoare" pentru
observarea păsărilor fără a le deranja, dar şi a unor spaţii de cazare în apropiere.
4. Turismul pentru tineret sub formă de expediţii tematice, pentru pescuit, aventură,
recreere etc., are largi posibilităţi de dezvoltare în deltă cu condiţia ca să se realizeze
echipamente turistice adecvate pentru cazare şi divertisment ca şi mijloace de transport
confortabile şi nepoluante.
5. Turismul pentru safari (foto, cinema) din ce în ce mai popular în lume, trebuie
încurajat pentru a fi practicat şi în RBDD, evitându-se taxele mari impuse pentru filmările sau
fotografiatul în scop comercial.
6. Turismul rural şi agroturismul reprezintă formele de ecoturism cele mai interesante
pentru economia rurală locală, acestea având mari posibilităţi de dezvoltare în satele: Crişan,
Sfântu Gheorghe, Murighiol, Chilia, Periprava etc. pentru ca această formă de turism să devină
viabilă, ca o activitate economică complementară altor ocupaţii, sunt necesare realizarea unor
dotări tehnico–edilitare şi de infrastructură (alimentare cu apă, canalizare, drumuri, servicii
sanitare, comerciale etc.) şi apărarea împotriva inundaţiilor. Pe lângă problemele de organizare
(constituirea de Asociaţii Săteşti de Turism Rural, omologarea gospodăriilor, promovare etc.) se
impune şi revitalizarea tradiţiilor populare şi a meşteşugurilor locale, care să dea "marca" satului
respectiv.
7. Turismul pentru sporturi şi cu precădere pentru sporturi nautice se poate practica
în limite ecologice, cu ambarcaţiuni sau echipamente speciale, în locuri avizate de specialiştii în

75
domeniu şi de către ARBDD. În aceste condiţii poate avea o perspectivă în imensitatea oglinzi
de apă a deltei (Sf. Gheorghe, Crişan, Maliuc, Uzlina)
În afara acestor forme de turism, cu predilecţie ecologice, în RBDD se mai practică şi
altele, precum pescuitul sportiv şi vânătoarea sportivă care se desfăşoară sub un regim dirijat.
Acestea, practicate după principii ştiinţifice, ecologice, pot deveni forme de turism "de marcă" în
RBDD.

”Murighiol – centru de turism susţinut în Delta Dunării”

Acest proiect are următoarele obiective:

- dezvoltarea unui circuit de turism susţinut în Delta Dunării pe baza indicaţiilor
Administraţiei pentru Delta Dunării - Rezervaţie a Biosferei;
- pregătirea unor materiale informaţionale privind protecţia şi conservarea ecosistemelor
Deltei;
- activităţi în care să se implice localnicii pentru continuarea practicilor de turism susţinut.
- Rezultate scontate:
- îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale localnicilor;
- diminuarea sau eliminarea surselor de poluare;
- sporirea echilibrului ecologic şi dezvoltarea zonei Murighiol într-un ritm susţinut;
- reorganizarea şi dezvoltarea serviciilor turistice în zonă.
Se impune urmărirea gradului de implementare a proiectului, a impactului acestuia
asupra mediului înconjurător şi turismului, a compatibilităţii planificării turistice cu capacitatea
de realizare a ecosistemului, a caracteristicilor forţei de muncă ocupate şi a posibilităţilor de
dezvoltare pentru populaţia locală.
· Poziţia geografică
Vărsându-se în Marea Neagră după o călătorie de cca. 2860 km de la izvoare, Dunărea a
alcătuit timp de peste 10000 ani una din cele mai frumoase delte din Europa şi din lume. Deşi
este o a doua deltă ca întindere în Europa – după Delta Volgăi – şi a 23-a în lume (ca suprafaţă),
Delta este un centru vital pentru biodiversitate în Europa, găzduind o gamă impresionantă de
arealuri şi specii într-o zonă relativ mică, constituind o bancă genetică naturală de o valoare
incalculabilă pentru moştenirea naturală mondială.
Delta Dunării prezintă un interes special din punct de vedere ştiinţific, turistic şi
economic. Complexitatea rezervaţiei biosferei necesită o viziune sistematică pentru integrarea
potenţialului turistic în centrele rezervaţiei biosferei Deltei Dunării. Cea mai eficientă formă de
turism, în concordanţă cu conceptul de rezervaţie a biosferei este turismul verde în rezervaţia
Deltei Dunării, care trebuie sprijinit atât de un sistem informaţional pentru turişti, cât şi de o
campanie continuă de educare în rândul tineretului din această zonă.
Delta Dunării, prin valoarea de unicat a ecosistemelor sale şi în special ca habitat al
păsărilor a fost recunoscută în anul 1990 ca “zonă umedă” de importanţă internaţională şi a fost
inclusă în “Lista Patrimoniului Mondial Cultural şi Natural” şi în programul “Omul şi biosfera”
lansat de UNESCO iar din anul 1993 a devenit zonă de importanţă ecologică naţională şi
internaţională - Rezervaţie a Biosferei Delta Dunării. 24
Rezervaţia Biosferei Delta Dunării are o suprafaţă totală de 5800 km2 şi se întinde între
28 10 E, 28042’ V, 45027’S. Limita terestră a rezervaţiei este marcată de confluenţa dealurilor
o ’

dobrogene cu smârcurile sistemului fluvial.

Rezervaţia Biosferei Delta Dunării poate fi împărţită în mai mute unităţi geografice,
funcţie de caracteristicile lor morfologice şi biologice: delta propriu-zisă (incluzând cele trei
canale: Chilia, Sulina, Sf. Gheorghe); complexul lagunei Razim – Sinoe; coasta Mării Negre
până la 20 m adâncime; braţul nedivizat al Dunării, la est de Cota Pisicii; câmpia inundabilă
Isaccea – Tulcea; câmpiile saline Murighiol – Plopul.

24
Vasile Glăvan – “Agroturism. Ecoturism ”, Ed. Alma Mater, Sibiu, 2002, p. 197

76
 Comuna Murighiol este situată la întretăierea Platoului Dobrogei cu sectorul fluvio-
maritim al Deltei Dunării, lângă Paralela 450 şi meridianul 29010’ longitudine estică. Localitatea
este situată între terasa şerpuită a braţului Sf. Gheorghe, spre nord, Movila (46 m) şi Dealul
Murighiol (64 m), spre sud.
· Condiţii climatice
Clima este temperat-continentală cu influenţe maritime datorate vecinătăţii Mării Negre.
Principalele caracteristici ale climei sunt: cea mai scăzută nebulozitate din ţară; 70 zile cer senin;
2500 ore/an de soare; între 11-11,40C media anuală a temperaturii (-1; -1,50C în ianuarie, 21-
220C în iulie); precipitaţii între 400 – 450 mm/an. Vânturile sunt foarte frecvente în această
regiune, mai mult decât în oricare parte a României.
· Structura administrativă şi politică
În zona Deltei Dunării sunt 28 de localităţi (26 rurale organizate în 7 comune şi 2 oraşe).
Conform statisticilor numărul populaţiei era de cca. 21657 locuitori.
Comuna Murighiol este structurată din punct de vedere administrativ în 7 sate:
Murighiol, Sarisanuf, Dunavăţul de Sus, Dunavăţul de Jos, Plopul, Uzlina, Colina
· Indicatorii economici
Solurile eterogene, peisajul, condiţiile hidro-climatice din deltă au jucat un rol major în
promovarea şi dezvoltarea acestei zone. Întreprinderile locale oferă o gamă largă de bunuri şi
servicii în valoare de aproximativ 16 mil. $ anual (exclusiv navigaţie şi industrie).
· Zonele Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării
Conform OG nr. 248/1994, Rezervaţia Biosferei Delta Dunării a fost împărţită în 3 zone,
ţinând cont de conservarea naturii şi de dezvoltarea ecologică susţinută:
- Zone strict protejate: sunt repartizate în 18 amplasamente şi acoperă 506 km2 (8,7% din
suprafaţa Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării). Acestea sunt locuri relativ nedeteriorate, cu
exemple excelente de ecosisteme terestre şi lagunare, accesul fiind posibil numai pe bază de
permis.
- Zone tampon: sunt 13 zone tampon care înconjoară zonele strict protejate. Ele acoperă un
total de 2333 km2 (38,5% din suprafaţa Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării) şi au drept scop
ameliorarea impactului negativ al activităţii umane şi eliminarea ameninţărilor la adresa
ecosistemului.
- Zone economice: deţin cea mai mare suprafaţă, cuprind 3061 km2 (52,8% din suprafaţa
Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării). Acestea includ zonele inundabile natural (70%), terenul
agricol, zonele piscicole şi silvice (26%) şi aşezările omeneşti (1%). Suprafaţa rămasă (3%) a
fost scoasă din utilizarea economică, fiind destinată restaurării ecologice.
Piscicultura se practică pe o suprafaţă de cca. 406 km2 din Rezervaţia Biosfera Deltei
Dunării. Crescătoriile sunt proprietatea statului şi sunt controlate de Consiliul Regional din
Tulcea.
Terenul agricol acoperă 696 km2 din Rezervaţiei Biosfera Deltei Dunării, cuprinzând
teren arabil (58%) şi păşuni (42%); 63% constituie proprietate de stat sub controlul Consiliului
Regional din Tulcea, 29% este sub controlul consiliilor locale, iar restul (8%) este proprietatea
privată a localnicilor.
Silvicultura este una dintre cele mai stabile componente în ce priveşte folosirea
terenului, pădurile ocupând o suprafaţă de 227 km2 .
Ocuparea: Populaţia activă din rezervaţie este în jurul a 40,7% cu un nivel de ocupare
de cca. 87%, repartizată pe diferite activităţi: pescuit, piscicultură – 32,5%; agricultură – 31%;
silvicultură – 1%; industrie, construcţii, transporturi – 22,5%; comerţ, industrie alimentară,
sectorul serviciilor – 4,4%; sănătate – 1,5%; educaţie, cultură – 3,8%; administraţie locală –
1,2%. Principalele ocupaţii ale populaţiei locale sunt agricultura, creşterea animalelor, pescuitul
Furnizarea apei se face prin reţeaua publică. Debitul este de cca. 30 l / sec. şi este asigurat
de puţuri de adâncime. Este de asemenea planificată executarea unui foraj de adâncime pentru
suplimentarea debitului de apă. Furnizarea energiei electrice este asigurată din sistemul naţional.
Reţeaua de telecomunicaţii existentă în Murighiol poate fi considerată nesatisfăcătoare.

77
 Colectarea şi depozitarea deşeurilor solide: Murighiol are două platforme pentru
colectarea gunoaielor. Un obiectiv important urmărit în planul amenajării teritoriale pentru
judeţul Tulcea îl constituie colectarea, eliminarea şi neutralizarea gunoiului şi a altor deşeuri
solide. În fiecare oraş şi sat se vor amenaja platforme pentru colectarea, depozitarea şi reciclarea
deşeurilor menajere şi industriale.
· Căi de acces
Murighiol prezintă toate calităţile necesare pentru dezvoltarea proiectelor de turism
susţinut, în principal datorită bunei sale poziţii geografice – foarte aproape de mijlocul Deltei şi
în centrul Complexului Razim- Sinoe. Totodată, Murighiol este accesibil în tot timpul anului prin
reţelele de transport existente, care asigură legătura cu litoralul şi cu oraşe ca Tulcea, Brăila,
Galaţi, Buzău, Focşani, Bucureşti. Accesul către Tulcea este de asemenea posibil şi pe apă
folosind braţul Sf. Gheorghe.
În raport cu principiile generale de dezvoltare a ecoturismului şi cu concepţia de
organizare şi amenajare pentru turism în Rezervaţia Biosferei Delta Dunării se pot dezvolta
următoarele forme de turism:25 turismul pentru odihnă şi recreere; turismul itinerant; turismul
ştiinţific; turismul pentru tineret; turismul pentru safari (foto, cinema); turismul rural şi
agroturismul; turismul sportiv (sporturi nautice, pescuit, vânătoare sportivă).

Concluzii
În concepţia de dezvoltare a turismului în Delta Dunării se au în vedere următoarele:
· redefinirea activităţii de turism, ca: forme de turism, mijloace de transport, căi şi
spaţii de desfăşurare;
· trecerea treptată la forma organizată a activităţii de turism, care are cele mai mici
implicaţii în alterarea ecosistemelor;
· restructurarea, dar şi diversificarea formelor şi programelor turistice prin
promovarea celor bazate pe principii ecologice (turism ştiinţific şi de cunoaştere,
inclusiv birdwatching – observarea păsărilor, foto şi cine–safari, agroturism,
excursii, sejur pentru odihnă, cură heliomarină, turism pentru tineret – expediţii,
aventură) şi limitarea sau dirijarea celor legate de pescuitul sportiv şi vânătoarea
sportivă;
· controlul şi dirijarea circulaţiei turistice (monitorizare, amenajare de centre şi puncte
de control şi informare, marcarea şi semnalizarea zonelor strict protejate, a traseelor
turistice etc.);
· amenajarea, dotarea şi echiparea turistică specifică deltei (structuri turistice de
primire de tip camping, bungalow, cabană, platforme de campare, dotări de
agrement nautic şi sportiv, nave uşoare, silenţioase, nepoluante etc.); dotările
hoteliere sunt nerentabile, prin investiţiile mari legate de lucrările conexe şi sunt
neadecvate structurilor geotehnice;
· programele turistice se organizează, de regulă, pe oglinzile de apă, în raport cu
motivaţiile principale ale deltei; se pot realiza şi programe "ecoturistice" pe uscat –
pe grinduri –, pentru turismul ştiinţific, foto-safari etc.;
· formarea profesională şi managerială, pregătirea ecologică a lucrătorilor din turism;
· informarea şi educarea ecologică a turiştilor şi locuitorilor deltei;
· restructurarea şi perfecţionarea mijloacelor şi formelor de promovare şi publicitate
pentru "produsul turistic" Rezervaţia Biosferei Delta Dunării.

Monitoringul activităţii de turism

Activitatea de monitoring se impune ca o necesitate obiectivă pentru cunoaşterea
permanentă a circulaţiei turistice organizată şi pe cont propriu şi oferă posibilitatea de a stabili
25
Vasile Glăvan – “Agroturism. Ecoturism”, Ed. Alma Mater, Sibiu, 2002, p. 211-213

78
presiunea turistică asupra ecosistemelor deltaice şi implicit limitele optime pentru dezvoltarea
ecoturismului. Până în prezent s-a încercat o monitorizare parţială a turismului organizat,
respectiv înregistrarea structurilor de cazare şi a circulaţiei turistice – număr de turişti (români şi
străini) şi număr de înnoptări.
Pentru monitorizarea circulaţiei turistice organizate sunt necesare o serie de date
privind agenţii economici care operează în deltă, ca prestatori de servicii turistice: circulaţia
turistică (număr de turişti plecaţi sau sosiţi în excursii, înnoptările ocazionate, motivaţii de
călătorie, trasee turistice); structurile turistice de cazare, alimentaţie publică şi de agrement;
mijloace de transport naval, rutier; forţă de muncă (provenienţă, calificare); asistenţă sanitară,
comerţ general şi specific etc.
Monitorizarea circulaţiei turistice neorganizate (pe cont propriu) este mai dificil de
realizat.
Totuşi, această activitate se poate face prin completarea unei Autorizaţii de intrare în
deltă, odată cu achitarea taxelor respective.
În acest fel, autorizaţia devine, pe de o parte documentul oficial prin care turistul atestă
autorităţii de control a ARBDD sau a altor organe autorizate legalitatea sejurului său în RBDD,
iar pe de altă parte, aceasta constituie un mijloc de a înregistra circulaţia turistică pe cont propriu
(ca volum, destinaţie, scop, perioadă etc.).
Această autorizaţie, de format A5, poate să aibă pe verso harta RBDD cu zonele protejate
şi de reconstrucţie ecologică şi principalele reperă din deltă (hoteluri, localităţi, trasee turistice),
şi constituie, astfel, şi un mijloc de promovare a Rezervaţiei. Contravaloarea autorizaţiei se
include în taxa de intrare în Deltă.
Completarea acestei autorizaţii se poate realiza la Tulcea (agenţii de turism, nave de
transport) sau la primăriile locale ale aşezărilor riverane sau la orice unitate de cazare din Deltă.
În acest scop este necesară o colaborare strânsă între ARBDD şi autorităţile locale sau
agenţii prestatori de servicii din Deltă.
Sugerăm, ca, autorizaţia de intrare în deltă să cuprindă următoarele date: numele
turistului, domiciliu, familia, copii (dacă este cazul); destinaţia (localitate sau un punct/areal);
data intrării în deltă; durata sejurului (număr zile); tipul acţiunii (excursii, sejur pentru odihnă,
plajă, pescuit sportiv, cunoaştere etc.); cazare: cort, casă particulară, hotel/camping; mijloc de
transport utilizat; dotări: barcă (tip), aparatură foto şi film, unelte de pescuit.
Desigur se pot cere şi alte date, dar acestea sunt esenţiale pentru a se evidenţia circulaţia
turistică şi presiunea acesteia asupra ecosistemelor din Deltă.

79
 STUDIU DE CAZ Nr.2

INIŢIATIVE DE DEZVOLTARE A TURISMULUI DURABIL

ÎN REGIUNEA MĂRII NEGRE

Deşi practicile turistice dinaintea deceniului nouă al secolului XX prevedeau restricţii de

mobilitate pentru turişti, conceptul de turism durabil este relativ nou pentru Europa de Est şi
pentru ţările din Bazinul Mării Negre. La aceasta se adaugă vulnerabilitatea la schimbările din
moda turistică, precum şi instabilitatea şi numărul mare de probleme existente în acest areal.
Unele dintre acestea se regăsesc în formularea în contradictoriu a politicilor, mai ales că puţine
sunt cazurile în care activităţile autorităţilor din domeniul turismului şi cele ale protecţiei
mediului sunt coordonate. Probleme cruciale ale dezvoltării turismului, precum definirea şi
recunoaşterea capacităţilor de protejare a turismului şi stabilirea nivelurilor de saturaţie au
început să fie afirmate deschis, dar sunt în continuare neglijate datorită lipsei calificării,
resurselor inadecvate şi luptelor/intereselor politice.26
La cele de mai sus se alătură inerţia şi lentoarea dezvoltării sectorului antreprenorial, care
nu are - decât cu rare excepţii - resursele financiare necesare, cât şi înclinaţia spre a lua în
considerare un termen mai lung în ceea ce priveşte impactul turismului asupra mediului. Pe de
altă parte, populaţia locală nu simpatizează ideea unor politici de conservare a mediului dacă
acestea interferează cu unele activităţi tradiţionale, cum sunt: pescuitul şi vânătoarea.
Cele prezentate evidenţiază necesitatea implicării comunităţilor locale în luarea deciziilor
şi participarea la conservarea resurselor şi desfăşurarea activităţilor turistice, spre a-i convinge pe
oameni că realizarea unui turism sensibil faţă de mediu poate fi în interesul lor economic.
Încurajarea participării populaţiei locale la realizarea conservării şi educaţiei ecologice
constituie un element esenţial în dezvoltarea ecoturismului. În partea de est a Europei, zonă în
care se găseşte şi ţara noastră, încercările de implicare a localnicilor au fost împiedicate atât de
lipsa de experienţă şi instruire a acestora, cât şi de atitudinea superioară a unor
autorităţi/oficialităţi faţă de localnici, în special faţă de cei din zonele rurale sau mai izolate.
Participarea localnicilor este apreciată ca o ameninţare pentru structurile birocratice.
Un alt impediment l-a reprezentat lipsa echipamentelor de bază necesare realizării
inventarierii resurselor umane şi naturale, pentru procesare, analiză şi reprezentare, ca şi accesul
limitat la literatura internaţională.
Centrele de documentare vor trebui să găzduiască atât bazele de date cuprinzătoare din
care informaţiile pot fi extrase cu uşurinţă, cât şi librării bine aprovizionate cu cărţi şi materiale
ştiinţifice din întreaga lume. Literatura şi materialele publicitare trebuie să cuprindă afirmaţii
clare privind natura şi obiectivele ecoturismului, în scopul educării şi încurajării participării
active a părţilor interesate (localnici, organizaţii turistice, autorităţi guvernamentale), cât şi
pentru potenţialii turişti.
Continuarea operei de educare în spiritul ecoturismului trebuie realizată prin dezvoltarea
conştiinţei ecologice a populaţiei, înfrăţită cu sentimente de dragoste şi respect pentru natură,
locurile istorice, monumentele de artă şi arhitectură create de-a lungul timpurilor. Aceasta este
necesar să fie susţinută de acţiuni legate de valoarea mediului şi a potenţialului turistic în
dezvoltarea şi devenirea localităţilor/comunităţilor conştiente de evoluţia în spiritul
ecoturismului.
Această educaţie trebuie realizată permanent prin: conferinţe şi expuneri, mese rotunde şi
proiecţii tematice, emisiuni la radio şi la televiziune, articole în presa de specialitate şi cea cu
mare audienţă, excursii şi activităţi ecoturistice realizate împreună cu membrii iniţiaţi ai
asociaţiilor pentru turism şi ocrotirea naturii, muzee de ştiinţe ale naturii, şcoli şi instituţii de
învăţământ de la toate nivelurile. În egală măsură este nevoie de o mai bună pregătire în anumite
domenii, precum: ecologia, tehnica anchetei sociale, marketingul, limbile străine, informatica,
26
Gabriela Stănciulescu (coordonator) – “Managementul turismului durabil în ţările riverane Mării Negre”, Ed.
ALLBECK, Bucureşti, 2000, p. 165-166

80
cartografia, fotometria. Putem vorbi deci chiar de o pregătire multidisciplinară. Acest lucru se
impune prin faptul că până în prezent, datorită pregătirii profesionale înguste (specializarea într-
un singur domeniu), experţii nu au reuşit să realizeze o caracterizare ecologică mai largă unei
anumite regiuni geografice.
Deşi Uniunea Sovietică şi regimurile comuniste din România şi Bulgaria au dispărut,
sistemele de organizare a turismului pe care acestea le-au creat sunt încă intacte într-o foarte
mare măsură. Aceste sisteme au fost create pentru o orientare socială, subvenţionată a turismului,
la care acum apelează doar un anumit număr de turişti locali şi care nu atrage un număr suficient
de turişti străini. În fostele zone turistice importante, ca Sochi şi Crimeea, nivelul activităţii
turistice este de 30 – 40 % din cel al anului 1989. Planuri de utilizare ecologică a teritoriilor au
fost elaborate în majoritatea ţărilor riverane Mării Negre, dar, pentru a fi eficiente, trebuie să fie
compatibile cu deciziile de dezvoltare. Uneori, nevoia de investiţii este atât de mare încât
considerentele ecologice sunt ignorate. Destinaţiile turistice din regiune au fost surprinse de
schimbările într-o situaţie foarte dificilă: raport preţ-calitate necorespunzător, servicii de slabă
calitate, hoteluri învechite, legături de transport în şi între ţări limitate şi formalităţi riguroase de
trecere a frontierei, ceea ce restricţionează libera circulaţiei a turiştilor.
În aceste condiţii, ţările trebuie mai întâi să-şi planifice turismul şi rolul economic pe care
vor să îl joace. Odată ce problemele de bază ale organizării turismului au fost formulate,
dezvoltarea turismului şi planificarea protejării mediului trebuie coordonate; nu numai pentru
conservare, ci şi pentru că, în prezent, piaţa turistică o cere.
Fiecare ţară din regiunea Mării Negre trebuie să-şi individualizeze propria abordare, în
concordanţă cu stadiul dezvoltării turismului. Totuşi, într-un proiect regional cu buget limitat,
este necesar să se creeze oportunităţi egale de care să beneficieze fiecare ţară, în concordanţă cu
stadiul de dezvoltare atins şi cu potenţialul pe care îl are.
Condiţiile necesare dezvoltării durabile comune sunt:27
- asistenţa în pregătirea resurselor umane din turism;
- îmbunătăţirea schimbului de informaţii şi a managementului destinaţiilor şi, pentru viitor,
a marketingului regional şi promovării activităţilor;
- adaptarea noilor informaţii şi tehnologii la contextul fiecărei ţări.
Îmbunătăţirea nivelului de educaţie şi pregătire a profesioniştilor din turism în regiunea
Mării Negre este una din problemele strategice cele mai importante pentru dezvoltarea
turismului în zonă.
Black Sea Tourism Education Network (BSTEN) pune în legătură profesorii
universităţilor şi facultăţilor de turism din zona Mării Negre, pentru a dezbate şi rezolva
problemele legate de modalitatea în care turismul poate ajunge la un nivel avansat de dezvoltare.
Prin BSTEN instituţiile de învăţământ pot face schimb de idei şi tehnici, îşi pot îmbunătăţii
programele de transfer de tehnologie şi pot face schimb de studenţi şi profesori. Universitatea
Bosfor din Istanbul şi Universitatea din Sochi sunt copreşedinţi ai BSTEN.
Black Sea Tourism Information Network (BSTIN) a fost înfiinţată în fiecare ţară pentru a
dezvolta utilizarea tehnologiei informaţiei, în special cu destinaţia management, marketing şi
promovare. BSTIN a desfăşurat primul său seminar la începutul lui ianuarie 1998, la Istanbul.
Cel mai bun mod de a încuraja ţările riverane să se centreze pe problemele delicate
implicate de dezvoltarea durabilă a turismului este acela de a le oferi oportunităţi reale de
investiţii în turism.
Turismul în regiunea Mării Negre prezintă un important potenţial ca instrument sofisticat
pentru dezvoltarea economică şi conservarea mediului natural. Ţările din această regiune pot
oferi o mare gamă de produse turistice, incluzând soare şi mare, îngrijirea profesională a sănătăţii
şi ape minerale, schi, golf şi alte sporturi, activităţi cum ar fi pescuitul, drumeţia, alpinismul şi
speologia, preocupări speciale pentru studierea comportamentului păsărilor, activităţi culturale,
gastronomie şi folclor. Aceste produse turistice sunt în concordanţă cu tendinţele demografice
27
Gabriela Stănciulescu (coordonator) – “Managementul turismului durabil în ţările riverane Mării Negre”, Ed.
ALLBECK, Bucureşti, 2000, p. 24

81
din principalele ţări generatoare de turişti, în care populaţia în vârstă călătoreşte pentru relaxare
şi îngrijirea sănătăţii. Deşi este necesar un efort considerabil şi prelungit, ţările din regiunea
Mării Negre îşi pot utiliza potenţialul turistic pentru a crea activităţi care să se desfăşoare pe
parcursul întregului an, conservând totodată mediul şi biodiversitatea.
Degradarea mediului înconjurător a fost însoţită de o preocupare tot mai puternică pentru
protecţia mediului. După Conferinţa Naţiunilor Unite de la Rio de Janeiro din 1992, prin
constituirea Facilitaţilor Globale pentru Mediu (Global Environmental Facility) care au finanţat
numeroase proiecte pentru protecţia mediului înconjurător şi preocupările de educaţie ecologică
s-au dezvoltat tot mai mult.
GEF a apărut ca un rezultat al Conferinţei de la Rio şi reprezintă un mecanism de
finanţare a unor proiecte legate de mediu şi dezvoltare în diferite părţi ale lumii. Finanţatorii
GEF sunt Banca Mondială, UNDP (Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare) şi UNEP
(Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu). UNEP contribuie cu experienţa ştiinţifică şi
selectează ariile proiectelor GEF, UNDP face legătura între mediu şi dezvoltare, iar Banca
Mondială este responsabilă de proiectele de investiţii, cum ar fi de exemplu Programul de mediu
la Marea Neagră.
Direcţiile în care acţionează GEF se concretizează în: reducerea efectului de încălzire
globală; protecţia biodiversităţii; protecţia apelor internaţionale; reducerea efectului de epuizare
a ozonului.
Principalele programe, convenţii şi acorduri de protecţie a mediului înconjurător
sunt:
Ø Convenţia de la Ramasar privind zonele umede de importanţă internaţională, mai ales
ca habitat al păsărilor acvatice
Ţările care fac parte din Convenţie au stabilit zonele umede aparţinând teritoriului lor,
care au fost incluse în lista zonelor umede de importanţă internaţională. Se pot include zonele de
costiere, mai ales dacă aceste zone au importanţă ca habitat pentru păsările acvatice în toate
anotimpurile. Ţările membre au dreptul de a adăuga pe listă alte zone umede, de a le extinde pe
cele care sunt înscrise sau de a retrage de pe listă sau a reduce întinderea zonelor umede deja
înscrise.
România a aderat la Convenţia de la Ramasar la 25 ianuarie 1991. Ţara noastră este
înscrisă ca parte la Convenţia de la Ramasar cu zona umedă de importanţă internaţională
“Rezervaţia Delta Dunării”, care a fost constituită în conformitate cu Legea nr. 82/20 noiembrie
1993.
Convenţia favorizează conservarea zonelor umede şi a păsărilor acvatice, iar în cazul
reducerii întinderii unei zone umede de interes naţional, trebuie să se creeze noi rezervaţii pentru
păsările acvatice şi protecţia lor.
Ø Convenţia de la Paris privind protecţia patrimoniului mondial cultural şi natural
România a aderat la Convenţia de la Paris la data de 30 martie 1990.
Ţările participante la această Convenţie trebuie să delimiteze şi să identifice “patrimoniul
natural“ de pe teritoriul lor, adoptând o politică generală care să vizeze asigurarea funcţionării
patrimoniului natural şi să integreze protecţia acestui patrimoniu în programele de planificare
generală. Pentru acesta se vor institui în teritoriu unul sau mai multe servicii de protecţie,
conservare, punere în valoare a patrimoniului cultural şi natural, se vor lua măsuri juridice,
ştiinţifice, tehnice, administrative şi financiare adecvate pentru identificarea, protecţia şi
conservarea patrimoniului. Se va favoriza crearea şi dezvoltarea de centre naţionale sau regionale
de formare în domeniul protecţiei, conservării patrimoniului şi se va încuraja cercetarea
ştiinţifică în acest domeniu.
Orice stat parte la prezenta convenţie poate să ceară asistenţă internaţională în favoarea
bunurilor de valoare universală excepţională din patrimoniul său natural. Comitetul
Patrimoniului Mondial stabileşte procedura examinării cererilor de asistenţă internaţională
solicitată şi precizează elementele care trebuie să fie cuprinse în cerere. Aceste elemente trebuie

82
să se refere la operaţiunea avută în vedere, estimarea costurilor, urgenţa acţiunilor şi motivele
pentru care resursele statului solicitant nu îi permit acestuia să facă faţă cheltuielilor.
Se poate cere asistenţă de la Comitetul Patrimoniului Mondial pentru problemele
ştiinţifice şi tehnice pe care le ridică protejarea, conservarea, punerea în valoare şi refacerea
patrimoniului natural, posibilitatea consultării unor experţi tehnici şi formarea de specialişti,
furnizarea de echipament, împrumuturi cu dobândă mică, acordarea de subvenţii
nerambursabile.
Ø Convenţia de la Berna privind conservarea vieţii sălbatice şi a habitatelor naturale din
Europa
România a aderat la Convenţia de la Berna în 1993.
Ţările care au aderat la convenţie vor pune în aplicare politicile naţionale de conservare a
florei şi faunei sălbatice şi habitatelor naturale, acordând o atenţie deosebită speciilor vulnerabile
şi ameninţate cu dispariţia.
De asemenea, vor lua o serie de măsuri legislative şi administrative necesare pentru
protejarea habitatelor speciilor sălbatice şi vor acorda o atenţie deosebită protecţiei zonelor care
au importanţă pentru speciile migratoare (zone de iernare, aglomerare, hrănire, reproducere sau
năpârlire).
Fiecare parte va adopta măsuri legislative şi administrative adecvate pentru asigurarea
conservării speciilor de faună migratoare. Vor fi interzise culegerea, recoltarea, tăierea sau
dezrădăcinarea intenţionată a plantelor avute în vedere şi se vor stabili măsuri legislative pentru
deţinerea sau comercializarea acestor specii. În anexele convenţiei există o listă a speciilor de
faună sălbatică ce trebuie conservată, pentru acestea interzicându-se capturarea intenţionată în
perioada de reproducere, dependenţă şi hibernare, deţinerea şi comercializarea.
Într-o altă anexă se menţionează măsurile legislative şi administrative cerute pentru
protejarea unor specii de faună sălbatică pentru care se impune instituirea perioadelor de
prohibiţie sau aplicarea de măsuri de reglementare pentru exploatare, vânzare, deţinere sau
transport.
Totodată se va interzice utilizarea mijloacelor neselective de capturare şi ucidere şi a
mijloacelor susceptibile să producă dispariţia sau tulburarea liniştii populaţiilor unei specii.
Părţile semnatare ale convenţiei se angajează să-şi coordoneze eforturile pentru
conservarea speciilor migratoare enumerate în anexe, să ia măsuri ca perioadele de prohibiţie să
corespundă necesităţilor speciilor migratoare enumerate. Fiecare parte va încuraja reintroducerea
speciilor indigene de floră şi faună sălbatice şi va controla strict introducerea speciilor
neindigene.
Ø Convenţia de la Viena privind protecţia stratului de ozon, Protocolul de la Montreal
privind substanţele care afectează stratul de ozon şi Amendamentele de la Londra
privind Protocolul de la Montreal.
În calitate de parte la tratatele internaţionale care privesc protecţia stratului de ozon la
care a aderat prin Legea nr. 84/1993 României îi revin o serie de obligaţii legate de producţia,
importul şi exportul de substanţe menţionate în anexele Protocolului.
Ø Convenţia de la Bucureşti privind protecţia Mării Negre împotriva poluării
Convenţia a fost adoptată al Bucureşti la 21aprilie 1992, iar România a devenit parte la
aceasta prin Legea nr. 98/16 septembrie 1992. Prin această convenţie s-au stabilit modalităţile
comune de control, prevenire şi combatere a poluării în zona Mării Negre de către ţările riverane
acesteia. Aceste modalităţi sunt cuprinse în cele trei protocoale ale convenţiei care se referă la
combaterea poluării ca urmare a descărcării unor deşeuri în mare şi combaterea poluării ca
urmare a unor accidente pe mare.
Ø Declaraţia ministerială de la Odessa privind protecţia Mării Negre
Pentru a stabili un cadru corespunzător, guvernele riverane Mării Negre au decis
formularea şi adoptarea unei politici de mediu pentru protecţia Mării Negre. Declaraţia adoptată
în 7 aprilie 1993 la Odessa furnizează indicaţii clare asupra principiilor, căilor, scopurilor şi

83
priorităţilor comune pentru acţiuni regionale. Aceste acţiuni pot fi realizate prin eforturi
individuale sau reunite ale statelor pentru protejarea şi conservarea mediului.
Pe data de 30 aprilie 2001 a avut loc la Bucureşti Summit-ul pentru Mediu şi Dezvoltare
Durabilă în Regiunea Carpato-danubiană. Conferinţa a reunit alături de şefi de stat şi înalţi
reprezentanţi, miniştrii, ambasadori şi delegaţii de experţi din 14 ţări, cu interese comune privind
protecţia mediului înconjurător şi dezvoltarea durabilă. De asemenea, au mai participat şefi şi
înalţi funcţionari ai unor organizaţii internaţionale, cu vocaţie globală şi regională, având
preocupări în domeniu: CEE/ONU, Pactul de Stabilitate în Europa de Sud-est, OCDE,
Organizaţia pentru Cooperare Economică la Marea Neagră, FAO, UNEP, PNUD, Banca
Mondială, UE şi OSCE.
A fost adoptată o declaraţie comună prin care este exprimat sprijinul pentru cooperarea
regională şi internaţională pentru conservarea şi reabilitarea resurselor naturale şi îmbunătăţirea
calităţii mediului înconjurător.
A fost subliniată importanţa economică şi socială a bazinului Dunării precum şi
semnificaţia sa ecologică majoră. Acţiunile de protecţie, conservare şi exploatare judicioasă a
resurselor naturale ale Munţilor Carpaţi trebuie să fie rezultatul unor eforturi colective, ale
tuturor ţărilor din regiune. Cooperarea regională în problemele de mediu şi dezvoltare durabila
poate contribui la eforturile pentru stabilitate şi pace în regiune.
A fost evidenţiată importanţa eforturilor vizând dezvoltarea instrumentelor
interguvernamentale regionale pentru conservarea şi dezvoltarea durabilă în regiunea carpatică,
cu accent pe manifestările legate de marcarea Anului Internaţional ONU dedicat protecţiei
munţilor, din 2002, precum şi de Conferinţa Ministerială pe tema „Mediului Înconjurător pentru
Europa”, care va avea loc la Kiev în 2003.
Participanţii şi-au exprimat sprijinul pentru eforturile Comisiei Internaţionale pentru
protecţia Bazinului Dunării, cu privire la elaborarea unui Plan de management al bazinului
acestui fluviu european, în conformitate cu Directiva Cadru a Uniunii Europene privind Apele.
S-a subliniat necesitatea mobilizării resurselor financiare pentru proiecte şi programe in
domeniul mediului înconjurător şi dezvoltare durabilă în regiunea carpatică şi a bazinului
Dunării şi aplicarea mecanismelor existente, în principal a fondurilor UE şi ale GEF.

Ø Ministerul Agriculturii, Managementul Naturii şi Pescăriilor din Olanda, Institutul

Internaţional pentru politică Europeană de Mediu – “ECONET”: elaborarea unui concept
larg european pentru conservarea naturii.
Ø UNESCO – “EUROMAB”: crearea unei reţele europene de cooperare ştiinţifică
internaţională, în special în domeniul rezervaţiilor biosferei.
Ø Comisia Europeană, DGXI – “CORINE”: dezvoltarea unei bănci de date pentru conservarea
naturii în UE, extinsă parţial în restul Europei.
Ø Comisia Europeană, DGXI – “Al 5-lea program de acţiune de mediu” (1992): programul
Uniunii Europene de politică şi acţiune în domeniul mediului şi dezvoltării durabile.
Ø Comisia Europeană, DGXI – “Directiva Habitatelor” (1992): conservarea florei, faunei şi
habitatelor naturale importante în UE.
Ø OECD, Banca Mondială, BERD – “Programul de Acţiune de Mediu pentru Europa
Centrală şi de Est în perioada 1993-1995”.
Ø Institutul pentru Dezvoltare Durabilă Varşovia – “Plămâni verzi pentru Europa” (1993).
Ø “Crearea unei zone de dezvoltare durabilă: Belarus, Estonia, Letonia, Lituania,
Polonia, Rusia, Ucraina”.
Ø UNEP, UNDP, GEF - “Planul de Acţiune pentru Marea Neagră”: program de
management al mediului pentru Marea Neagră.
Ø Comisia Oslo-Paris, Londra – “Convenţia pentru protecţia Atlanticului de NE”:
prevenirea poluării Atlanticului de NE.
Ø UNEP-Europa, Geneva, centre regionale în Atena, Valbonne, Tunis, Malta, Split – “Planul
de Acţiune Mediteranean”: îmbunătăţirea calităţii mediului mediteranean sub Convenţia de

84
 la Barcelona (1976), inclusiv printr-un protocol privind Ariile Protejate Speciale.
Ø Banca Mondială – “Programul de Asistenţă Tehnică Mediteranean (METAP)”: faza a 2-
a a Programului European pentru Mediterană pentru suprimarea degradării actuale a
mediului.
Ø Comisia Europeană DGXI – “MedSPA”: protejarea mediului mediteranean, inclusiv
protecţia biotopurilor.
Ø Italia – “MedWet”: conservarea zonelor umede din Marea Mediterană.
Ø Uniunea Europeană – “Nicosia Charter”: cooperare privind dezvoltarea durabilă în regiunea
euro-mediteraneană, inclusiv privind conservarea naturii.
Ø Comisia Europeană – “Mediul înconjurător 2010: Viitorul nostru, alegerea noastră” – se
concentrează asupra zonelor în care este nevoie de mai multă acţiune şi programează
obiective pentru următorii 10 ani, punând accentul pe: abordarea schimbării climatice;
protejarea naturii şi a vieţii sălbatice; conservarea resurselor naturale.
În afara preocupărilor prezentate au fost realizate şi o serie de programe internaţionale
punctuale, menite să rezolve o problemă sau o situaţie specială care solicita sprijin ori mobilizare
regională. Dintre acestea prezintă o importanţă deosebită programele care vizează dezvoltarea
ecoturismului, folosirea terenurilor: acordul cu privire la componentele unui sistem efectiv de
folosire a terenului pentru asigurarea integrităţii ariilor protejate europene; evaluarea planurilor şi
realizărilor fiecărei ţări; acţiuni pentru îndepărtarea neajunsurilor, asistate de către UICN şi
Consiliul Europei, sprijinite de Uniunea Europeană şi alte organizaţii.
Mulţi agenţi economici din industria turismului văd acum că un mediu sănătos şi
atrăgător este esenţial pentru supravieţuirea pe termen lung a afacerilor lor. Acest lucru este
recunoscut în liniile directoare pentru turism adoptate în 1982 de World Travel and Tourism
Council (WTTC). Câteva companii turistice încearcă în prezent să acţioneze în moduri durabile
şi să colaboreze cu organismele de conservare pentru a investi în conservare. Iar tot mai mulţi
turişti solicită vacanţe care nu păgubesc mediul înconjurător şi nu ofensează cultura locală.
Federaţia Naturii şi a Parcurilor Naţionale din Europa a trecut în revistă turismul din şi în
jurul ariilor protejate şi a concluzionat că turismul şi conservarea pot fi deseori compatibile‚
reciproc avantajoase, dar numai dacă este practicat într-un mod durabil în ariile potrivite.
Acţiunile care urmează reies din raportul Federaţiei - “Loving them to Death”, turismul durabil
în parcurile naţionale şi naturale din Europa, 1993. 28

Ø Planul de promovare a conceptului de turism durabil

Acest plan sprijină membrii unor organisme precum FNNPE, WWF (Fondul Mondial
pentru Natură), Prietenii Pământului şi a altora de a promova conceptul de turism durabil ca mod
de maximizare a beneficiilor turismului şi de minimizare a costurilor ecologice. În special,
sprijină propunerile FNNPE şi eforturile industriei turismului însăşi de a stabili standarde înalte,
cum ar fi Liniile Directoare Ecologice WTTC (World Travel and Tourism Council).

Ø Planul de dezvoltare şi implementare a turismului durabil

Guvernele naţionale şi organismele regionale ar trebui să implice administraţiile ariilor
protejate şi industria turismului în dezvoltarea şi implementarea planurilor pentru turismul
durabil. Acestea ar trebui să fie parte din strategiile de turism iar strategiile naţionale de
dezvoltare durabilă ar trebui incluse în planurile individuale de management ale ariilor protejate.
Măsurile de care beneficiază ariile protejate includ: transformarea dezvoltării existente
non-durabile în forme durabile; stabilirea standardelor durabile pentru nevoile dezvoltării, în
special în mediile sensibile; desemnarea unor zone pentru diferite forme şi grade de turism
bazate pe capacitatea portantă a ariilor protejate incluzând sanctuare şi zone liniştite, ca şi zone
potrivite pentru diferite niveluri de folosinţă turistică şi de dezvoltare; reducerea poluării şi
decongestionarea traficului de vacanţă; evitarea turismului şi a recreerii excesive în ariile
28
x x x - Parcuri pentru viaţă, acţiune pentru ariile protejate din Europa; CRES-REC-PHARE, Editura Caminate,
Bucureşti, 1997

85
protejate; asigurarea că din turism beneficiază şi comunităţile locale; asigurarea de ajutoare şi
resurse pentru aplicarea din timp a planurilor; pregătirea managerilor ariilor protejate.
Ø Actualizarea legislaţiei referitoare la turism
Guvernele naţionale şi cele locale ar trebui să revizuiască şi, dacă este nevoie, să
îmbunătăţească legislaţia referitoare la turism, şi în special: să dea managerilor ariilor protejate
puterea de a controla dezvoltarea; să ceară evaluarea completă din punct de vedere ecologic a
propunerilor care privesc ariile protejate; să conlucreze cu industria turismului; să ceară ca
pagubele ecologice create de turismul din trecut să fie reparate şi să se adopte tehnici
manageriale pentru a face utilizarea viitoare durabilă.

Ø Sprijinirea proiectelor pentru turismul durabil

Guvernele naţionale şi cele locale ar trebui să încurajeze schemele de pionierat în turismul
durabil prin: împrumuturi, subvenţii sau taxe de concesiune pentru fermierii şi comunităţile
locale în scopul înfiinţării de mici întreprinderi care să folosească ariile protejate într-un mod
adecvat; proiecte administrative, pentru a arăta abordarea inovatoare a turismului, adecvate
economiilor locale; folosirea fondurilor PHARE şi a celor naţionale pentru turism, pentru a
încuraja turismul durabil în blocul ţărilor est-europene.

Ø Standarde pentru turismul durabil în interiorul şi în jurul ariilor protejate

Federaţia Naturii şi a Parcurilor Naţionale din Europa a definit turismul durabil ca
reprezentând: "toate formele de dezvoltări turistice, management şi activităţi turistice care
menţin integritatea ecologică, socială şi bunăstarea resurselor naturale şi culturale, construite în
mod perpetuu".
Turismul durabil în şi în afara ariilor protejate cere: cooperarea strânsă cu autorităţile
ariilor protejate; ca operatorii turistici şi ghizii care lucrează în ariile protejate să aibă temeinice
cunoştinţe ecologice; contribuţii practice şi financiare ale operatorilor turistici pentru
conservarea ariilor protejate; reguli pentru promovarea marketingului vacanţelor bazate pe ariile
protejate; linii directoare pentru implicarea comunităţilor locale; standarde pentru proiectarea şi
operarea facilităţilor de turism durabil şi a afacerilor.

Ø Dezvoltarea unui statut şi al unui service pentru turism durabil

Dezvoltarea unui statut al turismului durabil este necesar pentru încurajarea operatorilor
turistici care lucrează în interiorul sau în jurul ariilor protejate în vederea punerii de acord cu
Standardele de Calitate Europene pentru Turismul Durabil. Statutul poate fi sprijinit de o
strategie potrivită de marketing şi de un program integrat de acţiuni practice şi proiecte pilot.
Înfiinţarea unui Service al turismului durabil poate contribui la implementarea şi
monitorizarea intervenţiei statutului. Acest serviciu ar fi disponibil pentru agenţiile turistice,
localnici şi autorităţile locale, ca şi pentru managerii ariilor protejate şi ar putea include: o "linie
fierbinte" şi o echipă pentru rezolvarea problemelor urgente, dotarea adecvată cu casete video şi
manuale, ghiduri, pentru a împărtăşi experienţa turistică din parcurile europene tuturor celor care
sunt interesaţi; un serviciu de pregătire şi/sau un centru de pregătire pentru turismul durabil; linii
directoare pentru planurile turismului durabil.
Coordonatorul acestui program este Federation des Parces Naturale et Regionaux de
France, în colaborare cu FNNPE, WWF, UICN şi în asociere cu industria turismului din zonă.

Ø Transportul turistic
Transportul, în special cel rutier, are un impact crescând asupra ariilor protejate prin
poluarea aerului, congestie, zgomot şi intruziune vizuală şi prin însăşi construirea drumurilor.
Înfiinţarea unei reţele de arii protejate de-a lungul Europei este fragmentată de o reţea şi mai
densă de drumuri.
Drumurile noi şi "îmbunătăţite" ameninţă multe arii protejate; câteva proiecte de drumuri
fac parte din drumurile europene strategice, sprijinite de finanţări internaţionale. Canalizarea

86
râurilor poate pune în pericol ţinuturile umede riverane, iar traseele alese pentru căile ferate de
mare viteză pot afecta habitate valoroase. Şi transportul pe mare al unor mărfuri “periculoase”
poate afecta zonele costiere. Deseori pagubele produse ariilor protejate sunt ignorate sau
subestimate în planificarea infrastructurii transporturilor.
Şi totuşi există alternative, cel puţin pentru transportul local. Câteva arii protejate au
indicatoare pentru încurajarea (sau constrângerea) oamenilor de a-şi lăsa maşinile lângă
marginea ariei şi să folosească mijloace alternative de transport, cum ar fi autobuzele, bicicletele
sau bărcile sau să meargă pe jos. Unele ţări încurajează locuitorii oraşelor să facă întreaga
călătorie cu mijloace de transport în comun ( ex. Elveţia).
Ca şi în cazul măsurilor locale/regionale sunt de dorit şi măsuri naţionale prin adoptarea
de către ţări de politici durabile în sectorul transportului. Acestea sunt necesare urgent din motive
ecologice mai largi, în special reducerea gazelor cu efect de seră şi poluarea cu noxe, dar şi
pentru ariile protejate. Politicile de transport afectează în mod direct stilul de viată a milioane de
oameni şi durabilitatea va cere rezolvarea relaţiei noastre cu cea mai îndrăgită proprietate după
locuinţă, maşina personală.

Ø Calităţi necesare specialiştilor dezvoltării durabile

Polivalenţa este necesară în mod expres specialiştilor în mediu şi în special celor în
ecoturism, dat fiind faptul că futurologii utilizează în ultimul timp următoarea sintagmă: “prea
mult turism omoară turismul”, încercând să exprime prin aceasta limitele dezvoltării turismului.
Se constată, din acest punct de vedere, că o dezvoltare necontrolată antrenează
deteriorarea/degradarea/distrugerea mediului înconjurător, a monumentelor istorice, de artă sau
naturale, a ritmului vieţii locale, chiar exprimarea şi cultura locală.
Concluzia celor care au analizat astfel de ecosisteme este incredibilă, dar logică şi
realistă: un mediu natural, cultural, social nu trebuie să primească mai mulţi turişti decât este
capabil.
Pentru ca turismul să nu devină dintr-o şansă pentru economie risc pentru întreaga
comunitate / societate “este bine a face totul cu măsură”.
Aspectele semnalate trebuie privite cu îngrijorare, dar şi cu speranţă. Mai mult ca oricând
şi ca oriunde, în societăţile rurale se utilizează - în ultimul timp - termenul de dezvoltare durabilă
şi responsabilă. Ne orientăm, aşadar, către un nou tip de dezvoltare care trebuie să răspundă
nevoilor generaţiilor care trăiesc acum, dar şi a celor viitoare.
Problema nu este numai a celor 180 de guverne care au semnat în 1992, la Rio de Janeiro,
Protocolul Conferinţei Mondiale asupra Resurselor Materiale ale planetei şi de asemenea nici a
Consiliului Europei. Problema este a noastră, a tuturor celor interesaţi de evoluţie şi mai ales a
celor care acţionează în domeniul turismului.
Efectele negative ale dezvoltării turismului asupra mediului înconjurător vor putea fi în
viitor diminuate prin: valorificarea ştiinţifică şi raţională a potenţialului turistic, educaţia celor
implicaţi în activităţile turistice, specializarea personalului administraţiei publice locale,
utilizarea specialiştilor în turism, ecologie şi, de ce nu, a celor în ecoturism.
În acest mod poate fi evitată afectarea echilibrului ecologic a unor aşezări sau resurse
turistice, prin supunerea lor la presiuni sau circulaţii turistice necontrolate, ori prin valorificarea
necorespunzătoare, sub aspect estetic sau funcţional.
Trebuie reţinut totuşi - în afara aspectelor negative prezentate - că dezvoltarea turismului
are o contribuţie însemnată în armonizarea intereselor diferitelor sectoare ale economiei,
localităţii, zonei şi chiar a celei naţionale.
Turismul, şi în special ecoturismul, stimulează preocupările pentru păstrarea permanentă
a naturii, a valorii şi resurselor sale în condiţii favorabile de viaţă, asigurând de asemenea
perpetuarea lor.
În cadrul încercării de unificare a eforturilor pentru o planetă cât mai curată, pentru o cât
mai bine conservată moştenire ecologică, actorii ecoturismului au fost preocupaţi în primul rând
de ariile cele mai afectate, care din dorinţa de prezervare şi de perpetuare au făcut obiectul unor

87
cercetări mai ample.
Din cadrul acestora, vom exemplifica clasificările realizate în scopul sistematizării şi alinierii
criteriilor de apreciere.
Una dintre clasificările realizate şi propuse se referă la managementul ariilor/zonelor
protejate. Astfel, ariile protejate au fost împărţite după cinci categorii de management unanim
acceptate la scară mondială.
Inventarierea ce urmează a fost realizată de către UICN (The World Conservation
Union), Commission on National Park and Protected Areas (1994) cu ocazia elaborării lucrării “
Parks for Life. Action for Protected Areas in Europe “. Managementul acestor arii include
planificarea şi crearea relaţiilor cu guvernele şi cu comunităţile locale. În mod practic activităţile
nu pot fi reduse la mai puţin de: menţinerea potecilor; asigurarea serviciilor pentru vizitatori;
educarea ecologică; controlul vânătorii.
Potrivit Rezoluţiei 19.4. a Sesiunii 19 a Adunării UICN, adoptată la Buenos Aires, în
ianuarie 1994, o arie protejată este "o zonă terestră şi/sau marină special dedicată protecţiei
diversităţii biologice, şi cu resurse naturale şi culturale administrate cu mijloace legale sau alte
mijloace efective."
IUCN a stabilit 6 categorii administrative pentru ariile protejate:
- Categoria I - Rezervaţie naturală strictă / Zonă sălbatică – administrată în principal pentru
ştiinţă sau pentru protejarea zonei sălbatice.
- Categoria II - Parc Naţional - administrată în principal pentru protecţia ecosistemului şi
pentru recreere.
- Categoria III - Monument Natural - administrată în principal pentru conservarea trăsăturilor
naturale specifice.
- Categoria IV - Arie de Gestionare a Habitatelor/Speciilor - administrată în principal pentru
conservarea prin intervenţii manageriale.
- Categoria V - Peisaj / peisaj marin protejat - administrată în principal pentru conservarea
peisajului marin şi recreere.
- Categoria VI - Arie protejată cu resurse gestionate - administrată în principal pentru folosirea
adecvată a ecosistemelor naturale.
Ariile protejate cele mai utilizate în Europa sunt: parcurile naţionale (categoria II);
rezervaţiile naturale administrate (categoria IV); peisajele terestre şi marine protejate (categoria
V).
Administrarea unei arii protejate va depinde de obiectivele stabilite pentru acea arie.
Sistemul UICN ajută la asigurarea clarităţii în enunţarea obiectivelor potrivite pentru fiecare arie.

88
 STUDIU DE CAZ Nr.3

PERSPECTIVELE DEZVOLTĂRII DURABILE A TURISMULUI ROMÂNESC DE

LITORAL

Deşi sistemul economiei de piaţă şi stilul de viaţă tind să creeze un mediu omogen,
tradiţiile culturale strict legate de resursele locale şi de nevoile reale impuse de factorii naturali
au un rol important în păstrarea sănătăţii, a diversităţii parametrilor ecologici locali. Iată de ce
dezvoltarea durabilă trebuie să prezinte anumite soluţii, modele de dezvoltare alternative, tehnici
curate, nepoluante, schimbarea modelelor de producţie şi de consum actuale care contribuie la
distrugerea echilibrelor geobiochimice ale Terrei.
În condiţiile încorporării principiilor dezvoltării durabile în strategia de dezvoltare a
României, valorificarea superioară a resurselor turistice se impune cu pregnanţă. Aceasta
presupune atât o valorificare complexă şi eficientă în contextul unui turism intensiv, cât şi o
protejare şi conservare a resurselor turistice, multe dintre ele epuizabile într-un viitor apropiat.
Obiectivele strategiei de dezvoltare a turismului românesc sunt:
• dezvoltarea unui sector turistic care, sub toate aspectele şi la toate nivelurile, să se situeze la
o calitate ridicată şi nu neapărat la costuri ridicate;
• încurajarea folosirii turismului atât în schimburile culturale, cât şi în cele economice;
• repartizarea beneficiilor turismului atât direct cât şi indirect;
• conservarea resurselor naturale şi culturale ca parte şi premise ale dezvoltării turismului, care
să reflecte tradiţiile locale;
• acordarea unui larg sprijin sectoarelor unde se intersectează turismul local cu cel
internaţional prin politici şi programe de dezvoltare şi printr-un sistem de facilităţi financiar-
economice;
• maximizarea încasărilor valutare pentru a asigura excedentul balanţei de plăţi;
• atragerea turiştilor cu posibilităţi financiare ridicate ;
• creşterea populaţiei ocupate, în general, şi în mod deosebit direct sau indirect în turism;
• încurajarea regiunilor periferice (mai puţin favorizate) prin creşterea veniturilor şi a
populaţiei ocupate şi drept consecinţă, stoparea emigraţiei.
Este important, pentru început, să se asigure că obiectivele strategice nu intră în conflict
unele cu altele şi că stimulentele oferite investitorilor sunt compatibile cu asemenea obiective.
De exemplu: maximizarea încasărilor valutare poate fi în divergenţă cu conservarea resurselor în
turism, dispersând beneficiile economice ale turismului şi ajutând regiunile periferice. Din
nefericire, din motive politice, guvernele mereu doresc ca industria turistică să vină în
întâmpinarea multiplelor şi variatelor obiective şi astfel politica în turism, aşa cum este exercitată
de Ministerul Turismului, de regulă nu este una de maximizare, ci mai degrabă, una de
optimizare a constrângerii (referitor la turism), cea mai comună corelaţie fiind între schimburile
valutare, personal angajat şi dezvoltarea regională.
Orice plan de acţiune trebuie să includă pe lângă arealul protejat şi regiunea
înconjurătoare şi integrarea pe cât posibil în strategia naţională a dezvoltării durabile a
turismului. Elaborarea planurilor de acţiune se bazează pe o largă cooperare între ecologişti,
organizatorii de turism (touroperatori şi agenţii de turism) şi populaţia locală, acestea incluzând
următoarele direcţii:
- stabilirea clară a scopurilor de protecţie, discuţii şi acorduri privind scopurile dezvoltării
durabile a turismului cu alţi parteneri;
- inventarierea resurselor naturale şi culturale ce pot fi utilizate ca potenţial turistic, cu analiza
informaţiilor obţinute;
- alcătuirea unor echipe de lucru în colaborare cu populaţia locală, cu organizaţiile regionale
sau locale, guvernamentale sau nonguvernamentale interesate în dezvoltarea turismului;

89
- identificarea valorilor şi posibilităţilor care stau la baza turismului durabil;
- aprecierea capacităţii de susţinere a diferitelor părţi ale zonelor protejate la nivelul
standardelor de mediu şi care să fie menţinute în timp şi spaţiu;
- urmărirea şi analiza pieţei turistice şi a nevoilor turistice la 2 niveluri: înainte şi după
elaborarea proiectelor pentru noile forme de turism realizat;
- acordarea de consultanţă în activităţile turistice care să fie compatibile cu nevoia de protejare
a arealelor sensibile din punct de vedere natural;
- propunerile de lansare a unor noi produse turistice care să includă şi turismul educaţional, pe
diverse probleme: ştiinţifice, culturale, mediu înconjurător;
- aprecierea impactului de mediu şi analiza setului de propuneri analizate în funcţie de
situaţiile existente;
- necesitatea unui management specific, astfel ca zonarea şi selecţia să fie legate de
interpretare şi educaţie;
- politica de stabilire a căilor şi mijloacelor de circulaţie şi dezvoltare a sistemelor de transport
durabile;
- expunerea completă a strategiei promoţionale şi de comunicare pentru promovarea ideii de
areale protejate în managementul tehnic al noilor produse turistice;
- stabilirea programelor de monitorizare a tuturor arealelor protejate, privind vizitarea şi
revizuirea planurilor de dezvoltare cu menţinerea standardelor de mediu;
- aprecierea nevoilor de exploatare a resurselor existente într-un teritoriu care să includă
măsuri de instruire şi educare.
Scopurile turismului durabil pentru zonele protejate sunt următoarele:
Ø Scopuri de mediu: conservarea pe termen lung; mai buna cunoaştere şi conştientizare de
către populaţia locală şi vizitatori a ideii de conservare.
Ø Scopuri sociale: sentiment de satisfacţie şi bucurie pentru vizitatori; nevoia de creştere a
nivelului de viaţă şi a calificării populaţiei locale; demonstrarea viabilităţii alternativelor la
turismul de masă şi de grup şi promovarea turismului durabil în toate formele sale;
considerarea turismului durabil ca parte a culturii locale şi naţionale; posibilitatea ca toate
sectoarele societăţii să aibă şansa de a se bucura de zonele protejate.
Ø Scopuri economice: dezvoltarea şi stabilitatea resurselor de muncă locale; creşterea
nivelului de dezvoltare economică a localităţilor; exploatarea echilibrată a resurselor
naturale şi antropice existente.
Obiectivele prioritare în domeniu sunt:
Obiective generale: reconsiderarea rolului şi locului prioritar al turismului în cadrul
economiei naţionale, determinate de importanţa economică, socială, educativă şi ecologică a
acestui domeniu; satisfacerea optimă a nevoii sociale de recreere, odihnă, sănătate, sport,
cunoaştere sau alte motivaţii similare, a populaţiei ţării noastre prin exploatarea eficientă a
patrimoniului natural şi antropic, inclusiv a bazei materiale turistice, cu păstrarea nealterată a
mediului înconjurător; asigurarea concordanţei între valoarea potenţialului turistic şi nivelul
tehnic al bazei materiale şi al calificării forţei de muncă din turism; optimizarea economico-
socială a activităţii turistice.
Obiective de ordin economic: reintegrarea României, inclusiv prin turism, în circuitul
economic mondial; sporirea rolului turismului în realizarea unei economii competitive, eficiente
prin aportul la echilibrarea balanţei externe de plăţi (încasările din turismul internaţional
reprezintă sub 1% din încasările valutare realizate prin comerţul exterior, aportul turismului la
balanţa de plăţi a României putând fi de peste 5% ca şi în ţările cu turism dezvoltat; reducerea
şomajului şi a fenomenului inflaţionist; optimizarea structurii macroeconomice; stimularea
iniţiativei particulare; dezvoltarea proprietăţii private şi, implicit, dizolvarea structurilor de tip
monopolist; încurajarea investiţiilor economico-sociale; integrarea ofertei turistice în circuitul
turistic internaţional şi dezvoltarea de noi produse turistice specifice Bazinului mării Negre;
dezvoltarea echilibrată a tuturor zonelor ţării, inclusiv a celor considerate în prezent că sunt
lipsite de o ofertă atractivă.

90
 Obiective de ordin social: asigurarea accesului la turism a celor mai largi categorii ale
populaţiei; asigurarea de condiţii de practicare a turismului accesibile categoriilor de populaţie
cu venituri diferenţiate; orientarea programelor turistice şi a investiţiilor în funcţie de nevoile de
amplificare a funcţiei social-educative a turismului; dezvoltarea turismului pentru categoriile
defavorizate ale populaţiei (handicapaţi ,vârsta a treia) şi pentru tineret; stabilizarea forţei de
muncă în diferite zone ale ţării; educaţia populaţiei pentru practicarea turismului.
Obiective culturale: punerea în valoare pe scară largă a patrimoniului cultural şi istoric
al ţării; popularizarea, pe diferite căi, a valorilor culturale şi istorice autohtone; dezvoltarea
turismului religios şi de pelerinaj.
Obiective de natură ecologică: protejarea şi conservarea mediului înconjurător, inclusiv
a resurselor turistice, ca urmare a grijii de a păstra atractivitatea şi funcţionalitatea unor situri sau
resurse turistice; prevenirea degradării resurselor turistice; sporirea activităţii componentelor
valoroase ale mediului înconjurător sub aspect turistic; alături de agenţii economici din turism,
beneficiari ai acestor investiţii vor fi şi ceilalţi agenţi economici din întreaga economie
românească.
Dezvoltarea durabilă în turismul românesc se poate realiza, în cea mai mare măsură, prin
resursele economico-financiare proprii ale agenţilor economici cu capital de stat, privat şi mixt,
ca şi prin atragerea de capital străin. Aceste surse vor fi folosite pentru dezvoltarea şi
modernizarea bazei materiale turistice, ridicarea calităţii şi diversificarea prestaţiilor turistice,
inclusiv pregătirea personalului din domeniul turismului, precum şi pentru acţiuni promoţionale
ale ofertei turistice româneşti .
Sprijinul statului şi administraţiilor publice locale prin alocarea de fonduri bugetare este
imperios necesară în extinderea şi modernizarea infrastructurii turistice fără de care nu se poate
realiza progresul turismului românesc. De asemenea, acest sprijin este necesar pentru
dinamizarea dezvoltării generale a turismului, în sensul asigurării unui sistem de pârghii şi
mecanisme economico-financiare şi de facilităţi acordate atât întreprinzătorilor din domeniul
turismului cât şi turiştilor.

Ø Efecte pozitive de ordin economic

Valoarea adăugată în turism este considerabilă şi datorită faptului că importul de materii
prime pentru această ramură este nesemnificativ, nu este o ramură energo-intensivă, utilizează în
mare măsură materii prime autohtone practic inepuizabile, permite transferarea în valută a unor
produse sau manoperă neexploatabile pe altă cale.
În etapa de formare a capitalului o parte din nevoile de valută convertibilă pot fi
satisfăcute prin turism, relativ repede şi cu eforturi minimale.
Cursul de revenire în turism este avantajos comparativ cu alte ramuri, pentru că
realizându-se ca export invizibil (în interiorul ţării) produsele turistice nu se mai încarcă cu
cheltuieli de ambalare, transport, asigurare etc., nu sunt grevate de taxe vamale.
Turismul reprezintă o parte însemnată a consumului intern antrenând, direct sau indirect,
importante cantităţi de produse industriale prin intermediul desfacerilor de mărfuri cu amănuntul
şi prestărilor de servicii.

Ø Efecte favorabile de ordin social

Creşterea calităţii vieţii prin mutaţiile macrostructurale generate de dezvoltarea
turismului urmăreşte: asigurarea condiţiilor ca largi categorii sociale ale populaţiei să fie
integrate într-o formă de activitate turistică, indiferent de nivelul veniturilor sau nivelul de
cultură al populaţiei; îmbunătăţirea condiţiilor de trai în toate zonele turistice, efectele fiind
resimţite atât la nivelul turismului, cât şi, mai ales, la nivelul populaţiei rezidente; prevenirea sau
înlăturarea efectelor de stres resimţite de populaţie în condiţiile de creştere considerabilă a
acestuia în perioada actuală de tranziţie; schimbarea mentalităţii oamenilor cu privire la relaţiile
dintre sat şi oraş, la caracterul benefic al impactului între culturile celor două medii de viaţă, la

91
necesitatea participării la diferitele acţiuni turistice care nu vor trebui considerate ca un “lux”, ci
ca o necesitate de viaţă.

Ø Efecte ecologice
Printre acestea se numără: dezvoltarea conştiinţei ecologice a populaţiei; sporirea
atractivităţii resurselor turistice; limitarea accesului turistic de masă în unele zone ecologice
sensibile (rezervaţii ale biosferei, parcuri naturale şi naţionale etc.); diminuarea efectelor
distructive rezultate din activitatea economică sau circulaţia turistică necontrolată, asupra
resurselor turistice.
Acceptarea ideii dezvoltării durabile a turismului românesc nu întâmpină obstacole de
fond. Dificultatea constă în precizarea elementelor operaţionale, adaptate actualei perioade de
tranziţie.

Protecţia şi reabilitarea mediului şi a resurselor turistice din zona litorală

Problemele ecologice au implicaţii mari şi variate în turismul de litoral românesc şi sunt

legate de presiunea concertată a activităţilor umane în diferite areale, dar şi de anumiţi factori
naturali, uneori determinaţi de cumularea în timp a acţiunii celor antropici.
De aceea, cu precădere pe litoral şi în arealul dunărean există anumite areale de risc
potenţial natural sau antropic.
Astfel, litoralul se confruntă, pe de o parte, cu poluarea apei, aerului şi solului, iar pe de
altă parte, cu eroziunea ţărmului, elemente de bază în dezvoltarea turismului local.
Poluarea apei cu substanţe poluante aduse de Dunăre şi din largul mării sau provenite
din activităţi umane limitrofe (activităţi industriale: Năvodari - Midia, Constanţa; portuare:
Midia, Tomis, Constanţa - Agigea, Mangalia etc.) conduce la eutrofizarea apelor prin creşterea
valorilor nutrienţilor şi dezvoltarea puternică a unor alge şi sporirii frecvenţei şi amplorii
fenomenelor de înflorire algală a apei de mare (vezi influenţa digurilor din staţiunile Jupiter, Cap
Aurora, Venus). Reziduurile petroliere, de uleiuri, solide etc., măresc efectele negative ale
poluării prin reducerea biodiversităţii, iar pentru turism prin degradarea plajei şi a apei mării.
Poluarea aerului şi solului pe litoral este determinată de activităţile industriale de la
Năvodari - Midia, Constanţa, Ovidiu şi Mangalia, conturându-se aici arii de risc cu potenţial
economic.
Poluarea lacurilor de litoral, a solului şi pânzei de apă freatică de mică şi medie
adâncime este dată şi de activitatea agrozootehnică, inclusiv irigaţii (Lacul Nuntaşi şi Lacul
Techirghiol, lacul şi balta Mangalia, lacurile Tăbăcăriei, Corbu şi Tatlageac etc., unităţi lacustre
de interes balneoturistic şi, respectiv, de alimentare cu apă) dar şi de deşeurile şi reziduurile
menajere rezultate în urma dezvoltării localităţilor, neînsoţită de amenajări tehnico-edilitare
corespunzătoare (canalizare, gropi de gunoi etc.). Deci, poluarea apei, aerului şi solului se
concentrează în sectoarele costiere cu o mare aglomerare urbană şi concentrare a activităţilor
economice (industriale, portuare, comerciale) cu implicaţii în deteriorarea mediului turistic
natural şi construit.
Eroziunea ţărmului (faleza şi plaja) este un fenomen aproape general pe litoral. Studiile
recente arată că plajele au pierdut circa 22 km2 iar la Mamaia, regresiunea plajei are o medie de
22 m în ultimii 8 ani (2,75 m/an), în unele porţiuni chiar 30-50 m (5 m/an). Ca zone de risc
potenţial, ce trebuie luate în considerare pentru turismul de litoral sunt: Mamaia, între Cazino -
Hotel Parc, cu sectoarele Hotel Rex - Tabăra Nord, Hotel Flora - Hotel Parc; Constanţa, sectorul
Cazino; Eforie Nord şi Eforie Sud; Eforie Sud - Tuzla (4,2 km); Costineşti; Costineşti - Olimp (6
km); Jupiter (în nordul staţiunii); Venus (circa 200 m); Saturn - Mangalia; 2 Mai (în sud); Vama
Veche (1 km spre Bulgaria).
Cauzele acestui fenomen sunt cunoscute: diminuarea aportului de aluviuni al Dunării,
obstacole artificiale (baraje), degradarea digurilor litorale etc. În alte sectoare costiere
(Constanţa, Eforie Sud, Eforie Nord) faleza este afectată de alunecări, eroziuni şi prăbuşiri

92
datorate pierderilor din conductele de apă şi canalizare, punând în pericol amenajările şi
construcţiile din perimetru. Asemenea cazuri se mai întâlnesc şi la Tuzla, Neptun, Mangalia, 2
Mai, dar datorate abraziunii marine.
În interiorul Podişului Dobrogean, poluarea aerului, solului şi apelor (inclusiv freatice)
este dată de reziduurile menajere şi deşeurile localităţilor, dar cu precădere de activităţile
agrozootehnice (crescătoriile de porci şi taurine, chimizare, irigaţii, păşunat etc.); dejecţiile
deversate de unele ferme agricole produc pagube terenurilor agricole, poluează apa lacurilor,
(unele de interes turistic) şi unele canale de irigaţii şi văi locale. De asemenea, este afectat
microclimatul şi peisajul din localităţi cu funcţii turistice, în prezent (Hârşova, Negru Vodă,
Mihail Kogălniceanu, Castelu, Basarabi etc.) sau în perspectivă (Ostrov, Oltina).
Între localităţile Palas, Medgidia, Cernavodă, pe traseul canalului Dunăre - Marea Neagră
şi pe viitoare arteră turistică sunt numeroase surse de poluare, ca: ROMCIM Medgidia, complexe
zootehnice, care deversează dejecţii în canal, parcele agricole inestetice, gropile de gunoi ale
oraşelor etc. Alunecările, prăbuşirile şi eroziunile de pe versanţii limitrofi cu o vegetaţie săracă
şi slab stabilizaţi, conferă acestei arii aspecte peisagistice neatractive pentru turism.
Activitatea economică va avea un impact negativ asupra calităţii factorilor de mediu, a
peisajului şi resurselor turistice, inclusiv asupra activităţilor de turism, în general. Dintre riscurile
potenţiale provenite din dezvoltarea economică amintim:
· Dezvoltarea în perspectivă, a ramurilor industriale poluante: chimică, petrochimică,
extracţie şi transport hidrocarburi şi miniere, construcţii de maşini şi reparaţii navale,
materiale de construcţii etc., cu consecinţe asupra mediului şi turismului în zona
costieră (Midia, Năvodari, Grindul Chituc, Constanţa – Agigea, Ovidiu, Palas,
Năvodari, Mangalia) sau în interiorul podişului (Medgidia, Cernavodă, localităţile cu
mari complexe zootehnice), navigaţia şi pescuitul în largul mării sau pe Dunăre.
· Dezvoltarea activităţii portuare în cele trei porturi maritime, inclusiv şantierele lor
navale (Constanţa, Midia şi Mangalia) care ocupă 16,5 km (23% din lungimea
litoralului sudic); la acestea se adaugă viitoarele activităţii portuare de pe canalul
Dunăre – Marea Neagră, care se vor amenaja în perspectivă (Cernavodă, Medgidia şi
Basarabi) şi cele turistice amenajabile în principalele staţiuni;
· Circulaţia şi transporturile reprezintă factori de risc prin poluarea fonică, vibraţii,
emisii nocive etc., în staţiuni şi pe arterele de circulaţie.
Problemele socio-demografice şi administrative sunt în continuă schimbare cu influenţe
şi asupra turismului.
Prognoza demografică indică o creştere cu peste 25% a populaţiei la nivelul litoralului
şi mai puţin în restul judeţului Constanţa. Important este că, acest spor de populaţie se va
concentra tot în zona costieră (circa 80%), unde este deja o mare aglomeraţie urbană (80% din
populaţia urbană în 10 oraşe), ceea ce va pune probleme de risc pentru mediul înconjurător.
Această creştere a populaţiei judeţului şi în special în aria de litoral este benefică pentru
turism atât prin sporul cererii pentru servicii turistice cât şi ca forţă de muncă în domeniu.
Acelaşi avantaj va fi şi pentru dezvoltarea turismului rural şi agroturismului în aria de podiş.
Dezavantajele sunt legate de efectele de poluare şi degradare a mediului în ariile turistice,
activitatea de turism înscriindu-se cu implicaţii majore în starea calităţii mediului, a dezvoltării
şi poluării acestuia, inclusiv a potenţialului turistic şi a aspectului peisagistic.
Acest lucru se remarcă în zona litorală, cu precădere în partea de sud a acesteia, unde
amenajările turistice sunt concentrate pe circa 25 km (din cei 72 km) în cele trei nuclee
principale: Năvodari – Mamaia, Eforie – Costineşti şi Mangalia Nord. Cu toate că riscurile
potenţiale de poluare şi degradare a mediului şi a peisajului sunt mai reduse, ele totuşi există, şi
anume: aglomerări hoteliere de tip urban pe spaţii restrânse cu toate consecinţele tehnico-
edilitare şi arhitectonice; echipamente vechi neperformante, subdimensionate şi poluante;
instalaţii deteriorate de distribuţie a apei potabile şi de evacuare a apelor uzate; mijloace de
transport şi de agrement (inclusiv nautic) poluante; comerţ stradal şi pe plajă neigienic şi poluant,
plaje şi faleze neîngrijite; surse balneare fără protecţie (hidrogeologică şi sanitară) şi cu o

93
exploatare necorespunzătoare; arhitectură neadaptată la mediul costier şi tipizată etc. Toate
acestea afectează mediul construit şi natural, plaja, apa pentru tratamentul balnear, cu consecinţe
în starea de igienă şi sănătate a populaţiei turistice, gradul de satisfacţie psiho-socială a acesteia
şi valenţele peisagistice ale litoralului.

Strategii şi politici de dezvoltare durabilă a turismului de litoral

Turismul reprezintă o activitate economică importantă la nivelul judeţului Constanţa şi al

ţării, în care se impune, cu precădere, cel de litoral. De aceea, această activitate trebuie să se
regăsească în procesul de restructurare şi dezvoltare globală a judeţului ca şi a turismului
românesc.
Se impune astfel ca în cadrul strategiei globale a judeţului să se stabilească politici şi
programe riguroase care să conducă la realizarea unei gestiuni responsabile şi a unui cadru
instituţional şi reglementar eficient în dezvoltarea durabilă a turismului constănţean.
Aceste politici şi programe trebuie să aibă în vedere dezvoltarea infrastructurii şi
echipării teritoriului şi a localităţilor, reconstrucţia ecologică şi protejarea mediului natural şi
construit, a valorilor spirituale şi culturale, educaţia şi informarea populaţiei şi a turiştilor,
privatizarea, modernizarea, dezvoltarea şi promovarea turismului pe fondul reabilitării litoralului
românesc şi introducerea în circuitul turistic a întregului teritoriu al judeţului.
Studiul efectuat de Institutul Naţional de Cercetare şi Dezvoltare în Turism propune
câteva direcţii de dezvoltare a turismului, în cadrul strategiei globale, socio-economice a
judeţului, în contextul protecţiei mediului şi a resurselor turistice şi al unor reglementări
instituţionale şi de organizare a activităţii de turism. 29
În cadrul concepţiei generale de amenajare a turismului judeţean se stabilesc funcţiile şi
structurile turistice propuse în teritoriu ca şi volumul de investiţii necesar pentru realizarea
acestora.
Judeţul Constanţa reprezintă o entitate economico-socială şi turistică a ţării, date fiind
poziţia sa la Marea Neagră, configuraţia geografică, economică şi socio-demografică.
În procesul complex de restructurare şi dezvoltare globală şi zonală economico-socială se
înscrie şi turismul, ca ramură economică de interferenţă şi de consecinţă, existând o serie de
compatibilităţi sau adversităţi în acest sens. Dar, valoarea, activitatea turistică şi balneoturistică a
judeţului şi cu precădere a litoralului maritim sunt influenţate şi chiar determinate de dezvoltarea
economico-socială, în sens favorizant dar şi ca factor de risc potenţial, precum şi de calitatea
mediului, luând în considerare litoralul, ca mediu fragil la contactul mare-uscat.
De aceea, se impune stabilirea unei strategii globale de dezvoltare la nivelul judeţului cu
politici şi programe riguroase (care să includă şi turismul), bazată pe parteneriatul dintre guvern,
administraţiile locale şi sectorul public şi privat. Această strategie trebuie direcţionată către
realizarea unei gestiuni responsabile şi a unui cadru instituţional şi reglementar eficient în
dezvoltarea durabilă economico-socială, în contextul nevoii de protecţie şi reabilitare a mediului
şi tendinţelor care se manifestă în prezent în teritoriu.
Se impun, astfel: politici de dezvoltare a infrastructurii şi echipării teritoriului şi a
localităţilor; politici protecţioniste legate de eliminarea surselor de poluare, de reconstrucţie
ecologică şi dezvoltare durabilă, de protejare a mediului natural şi construit, a valorilor spirituale
şi culturale; politici promoţionale în domeniul educaţiei şi informării populaţiei pentru turism şi
agroturism; politici de dezvoltare durabilă a turismului şi de restructurare şi modernizare a
activităţilor de turism etc.
Considerăm că la baza amenajării şi dezvoltării activităţii turistice pe litoralul românesc
nu a stat o concepţie clară şi ştiinţifică de amenajare şi dotare în concordanţă cu condiţiile
naturale (plajă, apa de mare, apele termominerale, lacuri, păduri etc.), cu obiectivele cultural-

29
Autoritatea Naţională pentru Turism – Institutul Naţional de Cercetare şi Dezvoltare în Turism (INCDT), -
“Strategia dezvoltării turismului în judeţul Constanţa perioada 2000-2005 ”

94
istorice din zonă, cu dezvoltarea economico-socială şi mai ales cu căile de comunicaţie de acces
pe litoral.
De aceea, s-a ajuns la o capacitate de încărcare cu spaţii de cazare supradimensionate –
140 mii locuri în 1989 şi peste 107 mii în 1998 (clasificate), faţă de capacitatea optimă de
primire a plajei turistice a litoralului. După calculele efectuate, capacitatea optimă de primire a
plajei litoralului românesc este mult mai redusă faţă de capacitatea de cazare existentă (87.200
turişti la norma de 3 mp/pers. şi 65.400 turişti utilizând 4 mp/pers. conform HGR 107/1996,
la o capacitatea de cazare de 106.635 locuri şi o suprafaţă a plajei turistice de 261,60 ha). Dacă
se ţine seama şi de fluxul de persoane care utilizează plaja fără să fie cazate în spaţiile amintite,
gradul de încărcare este mult mai mare.
La acestea se adăugă dotările pentru alimentaţie, comerţ, agrement etc., care conduc la
aglomerarea plajei şi de aici, consecinţele pentru mediu. În Dobrogea continentală activitatea de
turism nu are o intensitate mare pentru a avea un impact asupra mediului înconjurător.
Echiparea tehnico-edilitară este, în ansamblu, la nivel mediu – dezvoltată, cu mari
diferenţe între litoral şi podişul dobrogean şi între centrele urbane şi rurale, ceea ce afectează
turismul sub aspectul utilizării acestuia în perspectiva dezvoltării activităţii şi poluării mediului
înconjurător. Dacă oraşele de pe litoral (Constanţa, Eforie şi Mangalia) au o dotare
corespunzătoare (dar subdimensionată local) în celelalte oraşe aceasta este satisfăcătoare (mai
puţin centrele urbane din podiş) şi nesatisfăcătoare în circa 90% din localităţile rurale.
Cercetările întreprinse au condus la inventarierea următoarelor obstacole şi factori de risc în
dezvoltarea durabilă a turismului de litoral în România. 30

Obstacole în dezvoltarea durabilă a turismului de litoral în România

Bariere turistice
a). Acces
Documente intrare - se cer vize, uşor de obţinut
Proceduri vamale - are loc verificarea documentelor la intrare; nu este o
barieră semnificativă
Limbă/comunicare - puţine materiale în limbi străine; asemănarea cu
italiana/franceza facilitează comunicarea
Legături cu agenţii de turism din - limitate, personalizate de către agenţiile româneşti;
străinătate materiale puţine în engleză, franceză, germană editate
de ANT şi agenţii
Informaţia turistică disponibilă - puţină literatură de marketing; ambasadele nu oferă
materiale turistice
b). Condiţii
Securitate - în general bună
Sistem bancar - sistem monetar destul de stabil, inflaţie de două cifre
Hărţuire - limitată
Serviciile publice - sunt disponibile, dar nu la standarde europene
Acces regional / călătorii - acces internaţional foarte bun către Bucureşti; cale
ferată către majoritatea localităţilor.
- acces greoi spre ţările alăturate pe coastă
Disponibilitatea tururilor organizate - număr limitat de excursii locale oferite de principalele
hoteluri – mai ales pe Dunăre şi în Delta Dunării
c). Cazare
Starea hotelurilor - foarte multe hoteluri de una-două stele în condiţii
standard;

30
Gabriela Stănciulescu (coord.) – “Managementul turismului durabil în ţările riverane Mării Negre”, Editura ALL
BECK, Bucureşti, 2001

95

Nivelul de servire
Accesul la hrană, calitatea acesteia
d). Atracţii
Varietatea atracţiilor turistice
naturale şi antropice
Durata
Impactul cultural al turismului şi
atitudinea populaţiei locale
Accesibilitate
Nivelul de poluare a apei,
supravegherea calităţii apei,
respectarea normelor internaţionale
Degradarea mediului
Bariere manageriale
Finanţare internă
Finanţare externă
Stabilitatea economică şi financiară
Stadiul instruirii în domeniul
managementului ecologic
Disponibilitatea informaţiei - nu există un sistem de informare turistică, unele date
turistice
Standarde
Oferta de produse turistice şi modul - număr redus de excursii, în general către Germania.
de comercializare
Organizări de tururi
Calificarea personalului angajat în
activităţi turistice
Strategia naţională şi locală în
domeniul sectorului turistic
Bariere instituţionale
Accesul la procesul decizional
Informaţii guvernamentale
Marketing turistic
Infrastructură slabă
Lipsa obiectivelor clare
Lipsa planificării integrate
Lipsa cooperării locale
Educarea oficialilor în legătură cu - necesitatea unei mai mari sensibilizări a oficialităţilor
- câteva hoteluri de trei-patru-cinci stele cu condiţii
acceptabile pentru străini
- satisfăcător, necesitând îmbunătăţiri
- restaurante private bune
- resursa de bază este plaja largă cu nisip alb ce se
întinde pe mai mulţi kilometri, înconjurată de lacurile de
coastă şi deltă.
- Delta Dunării, podgoria Murfatlar şi Constanţa/Histria
- sezonier
- turismul este principala industrie în zona de coastă –
mulţi localnici obţin venituri în sezonul turistic
- Delta Dunării este atracţia cheie în afara litoralului;
excursiile de o zi asigură accesul în deltă
- multe plaje sunt poluate datorită canalizării; nu există
programe de control.
- nu există în plan pentru turismul de coastă
- eroziune gravă în multe plaje
- restrânsă
- este permisă crearea de societăţi mixte
- moneda naţională este relativ stabilă, inflaţia este
ridicată
- este necesară instruirea în domeniul mediului
înconjurător şi managementului sectorului turistic
putând fi procurate la nivel central
- există norme de clasificare şi funcţionare
- în Delta Dunării se organizează excursii de către
firmele germane, franceze, japoneze
- interne şi externe
- este necesară calificarea de bază pentru hotelărie şi
restauraţie
- Planul pentru Delta Dunării este detaliat din punct de
vedere ecologic.
- nu există o politică pentru zona de coastă
- sistem în faza de tranziţie, privatizare şi restructurare
- statisticile sosirilor internaţionale la frontieră
- cunoştinţe limitate de marketing
- infrastructura este în proprietatea statului; unele
componente sunt lăsate să se degradeze de către
manageri în vederea privatizării, preţul fiind stabilit în
funcţie de starea activelor
- nu
- da
- clauză în recomandările studiului lui Horwath privind
participarea grupurilor de consultanţă
96
 turismul locale privind nevoile şi avantajele turismului costal
Necunoaşterea resurselor - necesitatea informării mai complete a statului asupra
resurselor
Lipsa cooperării interregionale - nu există o tradiţie a cooperării cu statele vecine;
excursiile pe Dunăre au încetat datorită conflictului din
Balcani; nu există nave internaţionale de pasageri în
Marea Neagră
Sursa: „Background Report on the Black Sea Sustainable Tourism Initiative”

În dezvoltarea turismului din judeţul Constanţa se pot urmări mai multe direcţii şi
anume:31
· consolidarea şi dezvoltarea turismului de odihnă şi recreere, cu accent pe diversificarea
ofertei de vacanţă şi agrement (nautism, sporturi, croaziere, scufundări, filmări subacvatice,
naturism etc.);
· dezvoltarea turismului de tratament balnear prin promovarea cu insistenţă a curei
profilactice şi a fitness-ului în toate staţiunile turistice; introducerea în circuitul turistic a
localităţilor Hârşova şi Nuntaşi; modernizarea staţiunii Techirghiol;
· dezvoltarea turismului de tranzit, prin realizarea unor infrastructuri moderne pentru traficul
rutier şi feroviar (Vama Veche, Negru Vodă), aerian (Mihail Kogălniceanu) şi maritim
(Constanţa şi Mangalia);
· promovarea turismului itinerant cu valenţe culturale şi religioase; se impune în acest sens
restaurarea unor vestigii arheologice şi amenajarea acestora pentru vizitare precum şi
modernizarea drumurilor de acces la Capidava, Basarabi, Pantelimon, Dunăreni etc.;
· valorificarea potenţialului turistic al unor localităţi rurale (etnofolcloric, cultural-istoric,
piscicol etc.) prin dezvoltarea turismului rural şi agroturismului cu precădere în aria
dunăreană a judeţului (Topalu, Oltina, Dunăreni, Aliman, Ostrov) dar şi în alte aşezări rurale
(Târguşor, Adamclisi, Istria);
· promovarea turismului de afaceri şi reuniuni, formă de turism cu mari posibilităţi de
dezvoltare în viitorul context geopolitic al judeţului şi al municipiului Constanţa;
· prezenţa litoralului şi a unor diverse resurse turistice în judeţ permite dezvoltarea şi
promovare unor forme de turism specializat: echitaţie (Venus - Mangalia), nautism (în
staţiunile de pe litoral şi localităţile Corbu, Istria, Ostrov, Oltina etc.), naturism (Mamaia,
Techirghiol, Vama Veche); ştiinţific (în rezervaţii naturale); speoturism (Gura Dobrogei,
Târguşor, Limanu) etc.
Prin valoarea turistică şi balneoturistică precum şi prin originalitatea ofertei, litoralul
românesc al Mării Negre reprezintă o zonă de mare interes turistic la nivel naţional şi
internaţional, ceea ce se justifică şi prin volumul spaţiilor de cazare şi ponderea circulaţiei
turistice la nivelul ţării. Nu la aceleaşi cote se ridică valoarea turismului în interiorul Dobrogei.
De aceea, turismul în judeţ, care se va redresa odată cu restructurarea şi privatizarea sa,
trebuie să reprezinte o componentă importantă în procesul de dezvoltare globală şi zonală a
Dobrogei sub aspect ecologic, economic, social, tehnico-edilitar, de infrastructură generală,
legislaţie etc., dezvoltare cu mari implicaţii în turism.
Turismul din judeţul Constanţa are condiţii favorabile de dezvoltare legate de: poziţia în
teritoriu, relaţiile transfrontaliere, potenţialul turistic, noile structuri politice şi economice apărute
în Bazinul Pontic, dar şi elemente dezavantajoase, precum: poluarea şi degradarea ţărmului
maritim şi nerealizarea unui sistem de supraveghere şi monitoring al acestuia, absenţa unor
politici şi programe coerente de dezvoltare economică, ecologică şi turistică la nivelul judeţului
şi cu precădere a litoralului, lipsa unui cadru legislativ şi instituţional specific zonei de litoral etc.
În strategia de dezvoltare se urmăresc o serie de obiective:

31
Autoritatea Naţională pentru Turism – Institutul Naţional de Cercetare şi Dezvoltare în Turism (INCDT), -
“Strategia dezvoltării turismului în judeţul Constanţa perioada 2000-2005 ”

97
a) Diversificarea ofertei turistice prin: consolidarea şi dezvoltarea formelor de turism
consacrate (odihnă şi recreere, cură balneară şi tranzit); promovarea altor forme de turism
(itinerant cu valenţe culturale şi religioase, rural şi agroturism, afaceri şi reuniuni, specializat
- echitaţie, ştiinţific, speoturism, naturism etc.); diversificarea ofertei de agrement (nautism,
croaziere, scufundări, filmări subacvatice, sporturi, piscine etc.).
b) Dezvoltarea turismului în teritoriu şi introducerea în circuit de noi arii şi valori turistice:
· valorificarea optimă a resurselor turistice de pe litoralul românesc al Mării Negre, cu
precădere a celor legate de talasoterapie, agrement nautic şi reabilitarea celor două
componente de bază ale potenţialului turistic - faleza şi plaja mării; promovarea unor
puncte de atracţie pe litoral: Vama Veche (cură heliomarină, sporturi nautice,
agroturism), Istria - Nuntaşi (cură balneară, agroturism);
· introducerea în circuitul turistic a arealului dunărean al judeţului cu resurse
turistice importante pentru diversificarea şi promovarea unei oferte ce poate deveni
competitivă pe piaţa turistică românească (pescuit sportiv, vânătoare sportivă,
agroturism, odihnă şi recreere, într-un peisaj ce poate rivaliza cu cel deltaic etc.) şi
crearea de noi poli ai turismului ca: Ostrov - Oltina - Dunăreni, Hârşova - Topalu -
Capidava etc.;
· reevaluarea obiectivelor cultural-istorice dobrogene şi a valenţelor naturale, prin
promovarea acestora în turism;
· redimensionarea turistică a axei mediane dobrogene - Canalul Dunăre - Marea
Neagră, prin valorificarea principalelor localităţi turistice (Cernavodă şi Medgidia) şi a
resurselor turistice reprezentative pentru România (podgorii, canalul, vestigiile romane
şi ansamblul rupestru de la Basarabi), axate pe viitoarea autostradă şi pe coridorul IV
european;
· valorificarea obiectivelor turistice dobrogene din cele două judeţe Constanţa şi Tulcea
şi dezvoltarea unei armături turistice pe viitorul coridor european nord-sud: Gdansk -
Constanţa - Salonic (cetăţile Măcin, Turcoaia, mănăstirile Uspenia şi Vovidenia din
judeţul Tulcea pe DN 22 D şi monumentele din judeţul Constanţa).
c) Restructurarea şi modernizarea activităţii de turism prin:
· Elaborarea unei strategii globale de dezvoltare a turismului în contextul economico-social
al judeţului şi de protejare a factorilor naturali de mediu, cu precădere a ţărmului Mării
Negre.
· Restructurarea şi modernizarea activităţii de turism prin privatizare şi infuzie de capital
intern şi străin pentru modernizare şi ridicarea categoriei de confort, inclusiv prin
închiderea unor unităţi neclasificabile şi nerentabile. Studiile întreprinse de INCDT -
Bucureşti evidenţiază, deja, o depăşire a capacităţii optime de primire (de încărcare) a
plajei turistice de pe litoral prin cele peste 121 mii de locuri de cazare.
· Dezvoltarea, diversificarea şi creşterea calităţii activităţilor de turism se sprijină pe:
- modernizarea şi extinderea activităţii de turism de pe litoral, accentuându-se pe cura
balneară, sporturile nautice, croaziere şi agrement şi divertisment cultural;
- creşterea atractivităţii exterioare a staţiunilor prin: îmbunătăţirea iluminatului stradal,
al parcurilor, zonelor şi punctelor de agrement; extinderea panourilor informative spre
obiective de interes general; asfaltarea şi repararea căilor de acces în staţiuni;
eliminarea echipamentelor şi dotărilor de agrement învechite şi înlocuirea lor cu
echipamente moderne; reamenajarea spaţiilor verzi şi a grădinilor de agrement (ex:
grădina japoneză din staţiunea Venus etc.); extinderea reclamelor luminoase ş.a.;
- creşterea funcţionalităţii şi atractivităţii plajelor prin: instalarea unor panouri cu
informaţii privind temperatura (aer, sol, apă), umiditatea, viteza vânturilor etc.;
asigurarea unui sistem de iluminare specific cu precădere în zonele mai frecventate;
dezafectarea tuturor construcţiilor şi improvizaţiilor neavizate care creează un aspect
estetico-ambiental necorespunzător, dezagreabil pentru turişti.

98
d) Realizarea unui cadru instituţional şi de organizare adecvată a activităţii de turism
prin: rezolvarea regimului juridic al plajei marine; monitorizarea şi supravegherea ecologică
şi economică a ţărmului Mării Negre; realizarea documentaţiilor de urbanism pentru atestarea
ca "staţiuni turistice" a staţiunilor de litoral şi a localităţilor cu o activitate turistică
semnificativă (HG nr. 77/1996 şi OG nr. 58/1998); constituirea de Asociaţii Patronale la
nivelul staţiunilor; promovarea HG nr. 601/1997 şi OANT nr. 61/1999 privind
organizarea agroturismului şi clasificarea pensiunilor turistice şi agroturistice;
descentralizarea activităţii de autorizare şi control în turism.
e) Protecţia mediului şi a resurselor turistice prin: reabilitarea ecologică a litoralului
românesc, prevenirea poluării şi degradării mediului pe axa Canalului Dunăre - Marea
Neagră şi de-a lungul Dunării, restaurarea şi evitarea degradării monumentelor istorice, cu
precădere a vestigiilor cetăţilor antice.
În cadrul strategiei globale de dezvoltare economico-socială şi respectiv a turismului se
impun câteva direcţii:
¨ Dezvoltarea infrastructurii generale şi echiparea teritoriului pentru a facilita
dezvoltarea turismului. Prin legea 71/1996 şi alte documente, s-au aprobat în acest
scop următoarele:
· Realizarea autostrăzii Bucureşti - Cernavodă - Constanţa şi a drumurilor expres:
Tulcea – Constanţa - Vama Veche, Râmnicu Sărat – Hârşova – Constanţa şi Slobozia –
Hârşova – Tulcea.
· Modernizarea căilor ferate existente prin dublarea şi electrificarea liniilor ferate
Bucureşti – Constanţa – Mangalia, Medgidia – Tulcea şi Medgidia – Negru Vodă;
· Amenajarea canalului Dunăre – Marea Neagră şi a porturilor Cernavodă, Medgidia şi
Basarabi;
· Amenajarea aeroportului Mihail Kogălniceanu;
· Construirea unui pod la Călăraşi cu implicaţii şi în turismul judeţului Constanţa;
· Modernizarea punctelor de frontieră şi vamale Vama Veche şi Negru Vodă;
· Realizarea podului de la Smârdan - Brăila pentru traficul comercial - turistic Marea
Neagră - Marea Baltică între Constanţa - Gdansk (Polonia), o variantă a culoarului
european Nr. 9 (în proiect);
¨ Integrarea în programele europene şi internaţionale pentru Marea Neagră şi în
special în politica de dezvoltare a turismului în bazinul Mării Negre, reiterată şi în
şedinţa adunării generale a comitetului “dezvoltarea turismului în regiunea Mării
Negre”, Istanbul, 23 iunie 1999( cooperarea în cadrul OCEMN ).
¨ Accentuarea politicilor promoţionale în domeniile promovării ofertei turistice,
educaţiei şi informării populaţiei referitor la protecţia mediului, sistemului legislativ
şi reglementărilor specifice etc.

99
 STUDIU DE CAZ Nr.4

ECOSISTEMUL REGIUNII MĂRII NEGRE

Corectarea celor câteva decenii de utilizare excesivă a resurselor Mării Negre este un
deziderat care necesită eforturi uriaşe din partea tuturor factorilor de decizie ca şi a publicului
larg din regiunea Mării Negre. Guvernele ţărilor riverane, care şi-au luat angajamentul de a
îmbunătăţi calitatea mediului Mării Negre, au nevoie mai întâi de o bază informaţională despre
cauzele problemelor de mediu şi, de asemenea, de un plan de lucru în echipă pentru elaborarea
celor mai adecvate strategii pe termen scurt, mediu şi lung. Adoptarea, pe data de 31 octombrie
1996, a Planului Strategic de Acţiune pentru Marea Neagra în cadrul Conferinţei
Interministeriale a fost încununarea activităţii Programului de Mediu pentru Marea Neagră
(Black Sea Environmental Program).
Primul pas în crearea Planului Strategic de Acţiune pentru Marea Neagră a fost realizarea
unei analize ştiinţifice, sistemice a cauzelor degradării ecosistemelor Mării Negre. Ce activităţi
sectoriale cauzează această degradare şi cât de gravă este? Care sunt instituţiile deficiente,
politicile necorespunzătoare, lipsurile informaţionale? Informaţiile asupra factorilor de decizie şi
implicarea publicului sunt la fel de importante ca şi aspectele sociale şi economice.
O primă lucrare care încearcă să răspundă la aceste întrebări a fost “Analiza Diagnostic
Transfrontalieră”, publicată pe data de 22 iunie 1996. Acest document a fost realizat de un grup
de 16 experţi din 14 ţări, inclusiv cele 6 ţări riverane Mării Negre împreună cu specialiştii din
cadrul Unităţii de Coordonare a Programului de Mediu pentru Marea Neagră. Au fost analizate
rezultatele activităţii a peste 100 de cercetători din reţeaua Programului de Mediu pentru Marea
Neagră. Rezultatele au fost sistematizate într-o serie de tabele analitice folosite la elaborarea
Planului Strategic de Acţiune pentru Marea Neagră.
“Analiza Diagnostic Transfrontalieră” demonstrează că ecosistemele Mării Negre pot fi
protejate şi reconstruite. Monitorizarea poluării realizata de Programul de Mediu pentru Marea
Neagră arată că apele Marii Negre nu sunt “un amestec letal de deşeuri toxice” aşa cum sugera
un articol apărut în presa internaţională. Într-adevăr, contaminarea cu metale grele şi pesticide
este limitată la o serie de zone din apropierea coastelor. Mai mult, nivelul radionuclizilor nu
reprezintă un risc pentru sănătatea umană, în schimb, eutrofizarea, poluarea cu petrol şi sursele
terestre de poluare necesită o intervenţie rapidă din partea factorilor de decizie. Pentru a
identifica sursele de poluare au fost realizate numeroase studii şi au fost evaluate costurile
scăderii sau eliminării poluării.
Unele poluări pot fi reduse prin utilizarea unor tehnologii mai eficiente, altele necesită
investiţii mai mari. În cazul nutrienţilor, mai mult de jumătate din cantitatea acestora este adusă
de Dunăre. O reducere a eutrofizării necesită cooperarea tuturor celor 17 ţări din bazinul
hidrografic al Mării Negre. În privinţa biodiversităţii Mării Negre, Planul Strategic de Acţiune
pentru Marea Neagră prezintă ca obiective pe termen lung conservarea populaţiilor de mamifere
şi sturioni, ca şi exploatarea durabilă a stocurilor de peşti, încurajarea acvaculturii şi turismului
ecologic în toate ţările din regiunea Mării Negre.
Mamiferele marine şi sturionii sunt destul de răspândite, dar prezenţa lor necesită însă un
mediu curat si sănătos pentru a se putea menţine în perimetrul Mării Negre. Delfinii depind de
legătura intre Marea Neagră şi Oceanul Mondial, iar sturionii au nevoie de fluvii curate pentru
depunerea icrelor şi de acvatorii marine nepoluate pentru hrănire şi creştere. Marea Neagră oferă
deci oportunităţi pentru existenţa populaţiei umane în echilibru cu natura.
O primă arie marină conservată este creată în nord-vestul platformei continentale a Mării
Negre pentru a proteja ceea ce a mai rămas din Câmpul lui Zernov de Phyllophora (în apropierea
coastelor ucrainiene).
Planul Strategic de Acţiune pentru Marea Neagră prevede termene pentru fiecare obiectiv
în parte. Unele ameliorări vor fi vizibile probabil în următorii 5 ani. Ecosistemele periclitate nu

100
pot aştepta prea mult măsuri de reconstrucţie. Planul Strategic de Acţiune pentru Marea Neagră
este un proces dinamic care poate fi ajustat pe parcursul implementării. La fiecare 5 ani va fi
publicat şi distribuit un raport despre starea Mării Negre.
Dezvoltarea durabilă a Mării Negre necesită o largă cooperare internaţională. Planul
Strategic de Acţiune pentru Marea Neagră, Convenţia de la Bucureşti şi Declaraţia de la Odessa
formează un cadru de referinţă pentru managementul durabil al regiunii. Succesul acestui Plan
strategic va depinde de acţiunile de implementare şi de implicare a autorităţilor din toate ţările
riverane şi din bazinul hidrografic al Mării Negre.
Comunitatea internaţională va avea oportunitatea să contribuie efectiv la acest Plan,
împreună cu comunităţile locale, astfel încât de frumuseţile şi bogăţiile Mării Negre să se poată
bucura atât generaţiile prezente cât şi cele viitoare.
În ultimele decenii ale secolului XX, Marea Neagră a suferit deteriorări puternice ale
condiţiilor de mediu, datorate în cea mai mare parte eroziunii costiere, eutroficării, insuficientei
tratări a apelor uzate, introducerii de specii exotice, pierderi de habitate şi managementului
neadecvat. Diversitatea biologică a scăzut dramatic. Au avut loc accidente ale unor petroliere
care au dus la poluarea cu petrol, iar numărul acestora probabil că va creşte, având în vedere
rutele transportului de petrol dinspre Marea Caspică spre Europa. În conformitate cu raportul de
supraveghere GEF din 1992, Marea Neagră este considerată cea mai serios degradată mare
a planetei.
Acţiuni internaţionale concertate cum este Programul de Mediu la Marea Neagră (Black
Sea Environmental Program - BSEP) au dus la ameliorarea situaţiei şi au permis realizarea
cadrului de stabilire a strategiilor regionale, naţionale şi locale, precum şi a strategiilor de
coordonare. Cea mai importantă realizare este stabilirea Planului Strategic de Acţiune la Marea
Neagră, adoptat de Miniştrii Mediului din cele şase ţări riverane la Istanbul, pe data de 31
octombrie 1996.
Planul strategic recunoaşte importanţa participării tuturor sectoarelor economice la
implementarea şi aplicarea principiilor planului şi obţinerea unei dezvoltări durabile în regiune.
Principalele probleme analizate sunt: declinul stocurilor comerciale de peşte în Marea
Neagră; pierderea de habitate, în special zone umede şi plaje, arii pe care trăiau importante
resurse biotice; degradarea peisajului şi reducerea valorii turistice a peisajului; protecţia
neadecvată a resurselor marine şi de coastă faţă de accidentele maritime; condiţiile sanitare
precare ale multor plaje şi zone de coastă; dispariţia unor specii; înlocuirea unor specii indigene
ale Mării Negre cu specii exotice.
Cauzele principale se referă la:
1. Insuficientele reglementări legale la nivel regional şi local: legile şi reglementările pentru
mediu sunt puţin definite în unele ţări, iar în altele ele există, dar nu sunt definite metodologii
de aplicare a legilor sau sunt prost aplicate; legi şi regulamente incompatibile la nivel
regional.
2. Implementarea neadecvată a instrumentelor regulatoare: monitorizarea inadecvată; lipsa
unei coordonări internaţionale pentru activităţi cu efecte transnaţionale; ineficienţa Agenţiilor
pentru Protecţia Mediului; lipsa de constrângere care să rezulte din unele documente sau
acorduri internaţionale deja semnate cum sunt: Convenţia de la Bucureşti, Declaraţia de la
Odessa şi Planul Strategic de Acţiune la Marea Neagră .
3. Planificarea neadecvată la toate nivelele: insuficienta planificare în zonele cu destinaţie
urbană/industrială/recreaţională/agricolă; insuficienta coordonare inter-sectorială; ineficienţa
controlului eroziunii.
4. Insuficienta implicare a publicului: lipsa conştientizării generale a problemelor de mediu;
lipsa conştientizării generale în legătură cu drepturile publice şi accesul la informaţii;
deficienţe de educaţie şi de participare; aparenta lipsă de transparenţă; insuficienta participare
publică la procesul de elaborare a Planurilor Naţionale de Acţiune la Marea Neagră.
5. Mecanisme financiare neadecvate sau lipsa suportului material: instrumente economice
ineficiente; susţineri financiare care nu duc la efecte durabile; importanţa scăzută acordată

101
 mediului înconjurător în politicile economice ale celor şase state riverane; o slabă percepţie a
oportunităţilor de dezvoltare; lipsa unui fond de dezvoltare al Mării Negre.
Ariile pentru care se propun acţiuni în Planul Strategic de Acţiune la Marea Neagră
sunt:
A. Reducerea poluării: impunerea locurilor de depozitare a substanţelor contaminate
chimic şi microbiologic din zonele costiere şi marine; monitorizarea nivelului şi efectelor
poluanţilor pe termen lung; observarea tendinţei de evoluţie; localizarea punctelor fierbinţi şi
propunerea de remedii pentru aceste puncte; reducerea şi regularizarea operaţiilor de descărcare a
navelor.
B. Managementul resurselor vii: dezvoltarea unui sistem de exploatare controlată a
resurselor comerciale ale mării; protecţia biodiversităţii; protecţia habitatelor şi a peisajului.
C. Dezvoltarea umană durabilă: managementul integrat al zonei costiere pentru zonele
urbane şi industriale; dezvoltarea durabilă a turismului; implicarea publicului în procesul de
decizii în probleme de mediu.
Nivelele de lucru sunt: local (zona costieră română, Dobrogea); regional (aria Mării
Negre); internaţional (alte proiecte: GEF, IW, LEARN).
Principalele soluţii pentru creşterea implicării publicului în reabilitarea şi protecţia
Mării Negre sunt: crearea unei reţele informaţionale pentru organizaţiile neguvernamentale şi
instituţiile guvernamentale din zona Mării Negre şi asigurarea cooperării în această reţea şi cu
alte proiecte de mediu din lume finanţate de GEF; atragerea unor oameni de ştiinţă şi cercetători
din diferite ţări din jurul Mării Negre; creşterea interesului publicului pentru aplicarea
convenţiilor şi documentelor semnate la nivel guvernamental: Convenţia de la Bucureşti,
Declaraţia de la Odessa, Planul Strategic de Acţiune la Marea Neagră; implementarea unui
program pilot de educaţie publică în problemele de mediu legate de reabilitarea şi protecţia Mării
Negre.
Educaţia şi activitatea de conştientizare a publicului pentru luarea deciziilor sunt
componente cheie ale oricărei strategii de conservare a naturii. Astfel, se poate obţine o susţinere
din partea publicului şi o promovare a dezvoltării durabile în regiunea Mării Negre prin
îmbunătăţirea gradului de cunoaştere şi înţelegere a problemelor de mediu, atât în rândul
populaţiei cât şi al turiştilor.
Informaţiile privind caracterul, starea şi cauzele ce produc schimbări asupra mediului
sunt elemente primordiale în definirea unor măsuri eficiente de protecţie a mediului. Informarea
cetăţenilor asupra problemelor de mediu şi a soluţiilor lor este primul pas în conştientizarea şi
participarea publicului în luarea deciziilor. Dreptul cetăţenilor de a avea acces la informaţiile de
mediu este unul dintre cele mai puternice mecanisme de conservare a capitalului natural.
Prin dezvoltarea unor programe coordonate de educaţie ecologică şi a unor strategii de
educaţie şi conştientizare a publicului larg se pot promova valori care să susţină înţelegerea
importanţei conservării naturii şi descurajarea activităţilor incompatibile cu dezvoltarea durabilă.
Acţiunile la nivel naţional recomandate de planul Strategic de Acţiune pentru Marea
Neagră sunt: dezvoltarea, promovarea şi realizarea de acţiuni care să îmbunătăţească capacităţile
de conservare şi formarea de atitudini de protejare a mediului înconjurător; formularea planurilor
şi strategiilor naţionale de protecţie a mediului.
Activităţile la nivel regional recomandate de planul Strategic de Acţiune pentru Marea
Neagra sunt: dezvoltarea de programe de pregătire în domeniul educaţiei şi conştientizării
publicului; dezvoltarea de strategii regionale de educaţie şi conştientizare publică.
Totuşi, continuă să apară cantităţi imense de deşeuri pe plajele Mării Negre, specii
periclitate de peşti se comercializează în pieţe sau în apropierea pescăriilor, deşeurile sunt arse,
generând o poluare şi mai accentuată a atmosferei. Protecţia mediului nu este doar o problemă a
guvernelor ci o problemă a tuturor, iar rezolvarea ei se găseşte în schimbarea comportamentului
fiecărui individ.
Marea Neagră reprezintă o zonă critică a ecosistemului european. Este o mare relativ
închisă, având schimburi limitate cu bazinul mediteranean prin strâmtoarea Bosfor, Marea

102
Marmara şi Dardanele. Ţările riverane depind de Marea Neagră în calitatea sa de resursă
economică şi de depozit al reziduurilor. De asemenea, este importantă în comerţul regional.
Din punct de vedere al turismului, Marea Neagră constituie în prezent obiectul a
numeroase programe şi proiecte de dezvoltare durabilă a regiunii. Astfel, în 1995, proiectul
TACIS/PHARE a fost elaborat pentru a organiza turismul durabil în zonele de coastă ale
Bulgariei, Georgiei, României, Rusiei şi Ucrainei. Procesul va dura ani întregi, deoarece fiecare
ţară se află în stadii diferite de dezvoltare a turismului. Ceea ce au în comun aceste destinaţii este
îndelungata tradiţie a turismului şi îngrijirii sănătăţii (datând de mii de ani), la care se adaugă:
culturile bogate, bucătăriile interesante şi vinurile excelente, plajele şi peisajele frumoase,
precum şi populaţiile cu un nivel destul de ridicat. În plus, activităţile de marketing turistic au
rolul de a promova noi şi exotice destinaţii europene pentru turiştii internaţionali.
Proiectul referitor la turismul de coastă în zona Mării Negre este remarcabil din punct de
vedere al atracţiei deosebite a destinaţiilor şi al istoriei recente a ţărilor din regiune. Există goluri
instituţionale uriaşe lăsate de trecerea de la un sistem politico-economic la altul.

103
 Bibliografie

1. Alexandri C. (coord.), Dezvoltarea durabilă a spaţiului rural, Centrul de informare şi

documentare economică, Bucureşti, 2005
2. Bran F., Marin D., Simon T., Economia turismului şi mediul înconjurător, Ed.
Economică, Bucureşti, 1998
3. Cosmescu I., Economia turismului, Ed. Alma Mater, Sibiu, 2002
4. Dachin A. (coord.), Evaluări ale dezvoltarii durabile în România, Ed. ASE, Bucureşti,
2003
5. Fistung D., Dezvoltarea regională durabilă: între actualitate şi necesitate, Centrul de
informare şi documentare economică, Bucureşti, 2005;
6. Glăvan I., Turism rural. Agroturism. Turism durabil. Ecoturism, Ed. Economică,
Bucureşti, 2003
7. Niculescu G., Tănăsoiu G.L., Aplicaţii Manageriale în turism, Ed. Academiei
Brâncuşi, 2003, Tg. Jiu
8. Stănciulescu G., Managementul turismului durabil în centrele urbane, Ed.
Economică, 2004, Bucureşti.

104