METODE DE ANALIZĂ ÎN

TURISM

• SISTEME STATISTICE UTILIZATE ÎN INDUSTRIA TURISTICĂ

• INDICATORI PRIVIND SERVICIILE DE TRANSPORT TURISTIC
• ANALIZA STRUCTURILOR DE PRIMIRE TURISTICĂ
• PIAŢA TURISTICĂ – COMPONENTE GENERALE ŞI INDICATORI
DE EVALUARE

LECTOR UNIV. DR. AUREL GHEORGHILAŞ

 TEMA 1. SISTEME STATISTICE UTILIZATE ÎN
INDUSTRIA TURISMULUI

1. Metode de obţinere a informaţiei statistice

Turismul este analizat şi urmărit în dinamică printr-un sistem de indicatori specifici,

bazat pe o metodologie de calcul uniformizată pe plan mondial. Indicatorii fenomenului turistic
reflectă particularităţile şi dimensiunile acestuia, ritmurile desfăşurării fie la modul general, fie
pe anumite sectoare ale acestuia. Elaborarea acestor indicatori din turism este posibilă numai
cu condiţia ca informaţia statistică să fie adevărată şi suficientă, datele să fie în mod ritmic
actualizate şi să se refere la un număr cât mai mare al variabilelor turismului. Indicatorii
turistici furnizează informaţii necesare acţiunilor de management turistic macroeconomic,
permiţând şi evaluarea efectelor deciziilor macroeconomice de susţinere a fenomenului turistic.
Organismele internaţionale (OMT, Comisia ONU pentru statistică, Organizaţia pentru
Cooperare şi Dezvoltare Economică) au formulat un set de indicatori şi metode de măsurare
unitare pentru toţi cei angrenaţi în industria turismului. Cu toate acestea mai sunt semnalate
probleme legate de locul unde se culeg informaţiile (acestea pot fi culese în locuri diferite:
locul de sejur, diferite unităţi de cazare, puncte de frontieră etc), forma informaţiilor statistice
care vizează selectarea celor mai importante elemente, vechimea şi frecvenţa informaţiei.
Măsurarea fenomenului turistic are la bază un sistem de indicatori ce se calculează pe
baza informaţiilor cu privire la: sosirile/plecările la frontieră, furnizate de Ministerul de
Interne, documentele primare statistice şi contabile privind modalităţile de găzduire a turiştilor,
furnizate de agenţii de turism, statisticile asupra mijloacelor de transport proprii sau închiriate
şi asupra altor echipamente şi activităţi, anchete/sondaje pe eşantioane de gospodării şi
persoane. Surse secundare ce cuprind date despre turism se regăsesc în Balanţa de Plăţi
Externe, Sistemul Conturilor Naţionale, la nivel naţional şi bilanţurile financiar-contabile ale
operatorilor de turism, la nivel microeconomic.
Dintre metodele de obţinere a informaţiei statistice cele mai utilizate sunt:
o Înregistrările numărului de înnoptări în spaţiile de cazare – metodă prin care sunt
obţinute informaţii de natură cantitativă. Înregistrarea la nivelul unităţilor de cazare nu
este foarte utilă deoarece pot exista turişti care se cazează la mai multe unităţi în timpul

2
 aceluiaşi sejur ceea ce face ca imaginea despre numărul sosirilor şi al înnoptărilor să fie
denaturată (prin dubla sau chiar tripla înregistrare a aceloraşi turişti);
o Înregistrarea turiştilor la frontieră – o metodă mai sigură, dat fiind faptul că se poate
stabili cu siguranţă persoanele care trec frontiera indiferent de mijlocul de transport
folosit. Dezavantajele decurg din faptul că unele persoane pot trece frontiera de mai
multe ori şi nu toţi care trec frontiera o fac în calitate de turişti. Totodată, datorită
simplificării formalităţilor la frontieră (scoaterea vizei de intrare în numeroase ţări), se
obţin din ce în ce mai puţine informaţii cu ajutorul acestei metode. Pentru viitor se
speră la obţinerea informaţiilor cu privire la turiştii care trec graniţele unei ţări cu
ajutorul unor mijloace tehnice precum: celulele fotoelectrice şi înregistrările video;
o Metoda sondajelor – este singura metodă prin care se obţin informaţii de natură
calitativă, cum ar fi: motivaţia, gradul de satisfacţie, obiceiurile de consum etc. Metoda
se bazează pe tehnica eşantionării şi este mai puţin utilizată, în special datorită
interpretărilor rezultatelor care, uneori, pot fi subiective. Totodată, dezavantajele
metodei sunt legate de necesitatea unor resurse financiare importante, de utilizarea unor
specialişti în domeniu la care se adaugă existenţa unor erori de reprezentativitate la
nivelul eşantionului;
o Alte metode bazate pe volumul cheltuielilor turistice cum ar fi: metoda înregistrărilor
bancare ce ia în calcul datele furnizate de bănci privind încasările valutare legate de
activitatea turistică şi metoda bugetelor de familie care redă o imagine asupra
volumului cheltuielilor. Ambele metode prezintă o serie de dezavantaje întrucât, în
majoritatea cazurilor, nu există corelaţii clare între sumele alocate consumului şi
volumul cheltuielilor turistice.
Sursele de informaţii necesare calculului indicatorilor activităţii turistice sunt: registrele
şi rapoartele statistice ale intrărilor turistice la frontiere; rapoartele permanente ale capacităţilor
de cazare; registrele ofertei turistice pe categorii de agenţii, elaborate de Autoritatea Naţională
de Turism; rezultatele anchetelor efectuate în rândul turiştilor străini şi locali la locul
destinaţiei turistice; rezultatele anchetelor privind cheltuielile turistice ale fiecărei categorii de
consumatori; recensământul populaţiei; Balanţa de Plăţi Externe.
Elaborarea sistemului de indicatori ai activităţii turistice trebuie să ţină cont de o serie de
factori, dintre care cei mai semnificativi sunt cei ce determină cererea şi oferta turistică.
Factorii de influenţă a cererii sunt: veniturile populaţiei şi structura acestora, gradul de
urbanizare, structura timpului, evoluţia timpului liber, în corelaţie inversă cu timpul de muncă

3
şi dinamica populaţiei. Factorii de determinare a ofertei se referă la: diversitatea şi calitatea
serviciilor turistice, costul prestaţiilor turistice, nivelul de pregătire al forţei de muncă din
turism şi evoluţia investiţiilor din turism.
Datorită diversităţii mari a serviciilor turistice, caracterului sezonier al turismului, a
diferitelor forme de turism practicate, precum şi a categoriilor de preţuri şi tarife diferenţiate pe
tipuri de confort, forme de turism şi agenţi economici, activitatea din această ramură nu trebuie
caracterizată din punct de vedere statistic printr-un singur indicator, ci printr-un sistem de
indicatori. Din seriile statistice sunt obţinuţi indicatorii simpli formulaţi ca structuri
procentuale, medii, frecvenţe etc. Este cazul numărului de plecări/sosiri turistice, numărului de
înnoptări turistice (zile- turist) , unităţilor de cazare etc. Prin prelucrarea complexă a datelor
statistice, după anumite modele matematice, se obţin indicatori sintetici, dintre care
exemplificăm: densitatea circulaţiei turistice la nivelul teritoriului şi al populaţiei, indicatorul
intensităţii plecărilor în vacanţă, indicatorul repartiţiei forţei de muncă în turism etc. Pentru o
analiză cât mai obiectivă este esenţial ca indicatorii calculaţi să fie comparabili la nivel
mondial, să aibă un conţinut unitar şi să se bazeze pe noţiuni şi definiţii identice, unitare pentru
fiecare entitate statală, regională sau locală.

2. Criterii de clasificare a indicatorilor turistici

Indicatorii turistici trebuie să furnizeze informaţii referitoare la: cererea turistică, prin
măsurarea circulaţiei turistice interne şi internaţionale în cadrul teritoriului naţional; oferta
turistică, evaluată prin potenţialul economic al bazei materiale şi al resurselor umane;
rezultatele valorice ale activităţii turistice, evaluate prin estimarea cheltuielilor, a încasărilor, a
profitului şi a eficienţei economice; calitatea serviciilor de turism prestate. După forma de
exprimare, aceşti indicatori pot apărea exprimaţi în unităţi naturale, unităţi natural-
convenţionale şi unităţi valorice. De asemenea, aceşti indicatori pot fi determinaţi ca indicatori
absoluţi, relativi (de intensitate, de structură şi de dinamică) şi sintetici (medii).
În funcţie de scara de evaluare deosebim indicatori macroeconomici, respectiv, indicatori
microeconomici de caracterizare a turismului. Din punct de vedere al rezultatelor valorice,
indicatorii sunt divizaţi în funcţie de cheltuielile, respectiv, încasările din turism, raportate atât
în mărimi absolute, cât şi în mărimi relative.

A. Indicatori macroeconomici. În statistica instituţiilor abilitate, analiza la nivel

macroeconomic se divizează pe trei categorii de indicatori, după cum urmează:

4
1) indicatori de evaluare a capacităţii de cazare turistică (structurile de primire turistică,
capacitatea de cazare existentă şi în funcţiune, indicii de utilizare netă a capacităţii de cazare
turistică în funcţiune),
2) indicatori de evaluare a circulaţiei turistice (acţiunea turistică, numărul total de turişti,
numărul total de zile/turist, numărul mediu zilnic de turişti, durata medie a sejurului, densitatea
circulaţiei turistice, preferinţa relativă a turiştilor);
3) indicatori financiari (indicele participării turismului la încasările valutare, indicele
contribuţiei turismului la cheltuielile valutare, încasări fiscale, valoarea adăugată brută).

B. Indicatori microeconomici. Indicatorii prezenţi la nivel macroeconomic se regăsesc şi

la nivel microeconomic, dar mult mai în detaliu, ceea ce permite o analiză mai aprofundată a
modului de desfăşurare a activităţii turistice, precum şi a factorilor care o influenţează. Aceşti
indicatori se regăsesc sub formă de: mărimi absolute, mărimi medii, mărimi relative de
structură, coordonare, intensitate, dinamică etc. Analiza la nivel microeconomic cuprinde mai
multe categorii, şi anume:
1) indicatorii cererii turistice (cererea totală; provenienţa cererii; structura cererii pe
principalele mijloace de cazare; structura cererii pe principalele mijloace de transport;
sezonalitatea cererii; repartiţia cererii pe modalităţi de organizare a călătoriei; repartiţia cererii
pe criterii sociale; elasticitatea cererii; previziunea cererii turistice);
2) indicatorii ofertei turistice (indicatorii bazei materiale: capitalului fix; capacitatea de cazare
şi alimentaţie publică; transporturile turistice; mijloacele de agrement şi indicatorii forţei de
muncă: ai structurii forţei de muncă pe categorii; utilizării timpului de lucru; productivităţii
muncii; repartiţiei, evoluţiei şi dinamicii necesarului de forţă de muncă în turism);
3) indicatorii relaţiei cerere – ofertă (coeficientul de utilizare a capacităţilor de cazare,
calculat ca raport între numărul de înnoptări şi numărul de locuri/zile ale ofertei structurii de
primire turistică; indicele evoluţiei înnoptărilor; indicatori ce reflectă activitatea comercială);
4) indicatorii de rezultate (indicatorii cheltuielilor turistice - care evidenţiază totalitatea
cheltuielilor ocazionate de pregătirea, execuţia, punerea în funcţiune şi exploatarea bazei
materiale, precum şi de desfăşurarea în continuare a activităţilor şi serviciilor turistice;
indicatorii încasărilor din turism - care exprimă valoric rezultatele activităţii turistice
desfăşurate într-o anumită perioadă, la nivel de zonă, operator de turism sau staţiune şi
exprimă: încasările din turismul intern şi internaţional; încasările din prestaţiile structurilor de
primire turistică; încasările din activităţile de agrement, transporturi etc.).

5
 C. Indicatorii de eficienţă a turismului. Eficienţa în turism se apreciază atât din punct de
vedere economic, prin raportul dintre rezultatele obţinute în activitatea economică şi eforturile
depuse, cât şi din punct de vedere social, date fiind condiţiile necesare satisfacerii nevoilor de
odihnă, sănătate, recreere şi distracţie ale populaţiei. Eficienţa turismului presupune
gospodărirea raţională a materiilor prime, forţei de muncă şi atracţiilor naturale, ca şi folosirea
integrală a capacităţilor de cazare, transport, alimentaţie etc. sau a fondurilor financiare.
Imaginea eficienţei este dată de raportul dintre efectul economic obţinut de pe urma unei
activităţi productive şi efortul sau cheltuielile făcute pentru obţinerea unor efecte utile. La
nivelul operatorului de turism, efectul economic poate fi apreciat prin volumul desfacerilor de
mărfuri şi al încasărilor din prestaţii turistice. Efortul sau cheltuielile făcute pentru obţinerea
unor efecte utile se măsoară prin totalul cheltuielilor directe şi indirecte efectuate pentru
prestaţiile turistice, numărul mediu al lucrătorilor operativi pe întreprindere şi pe activităţi
turistice, numărul de om-ore, cheltuieli cu salariile lucrătorilor operativi pe operator de turism
şi pe activităţi etc.
Analiza privind eficienţa turismului se face prin intermediul următorilor indicatori:
1) indicatorii de eficienţă economică ai bazei de cazare (coeficientul de utilizare a capacităţii
de cazare; încasarea medie pe un pat; cheltuiala medie pe un pat);
2) indicatorii de eficienţă economică ai activităţii din alimentaţia publică (încasări din
producţia proprie pe m2; coeficientul de utilizare a utilajelor; valoarea încasărilor pe un loc de
masă; coeficientul de folosire a capacităţii de desfacere a sălii de consum; numărul
consumatorilor pe ospătar);
3) indicatorii de eficienţă economică ai activităţii de transport turistic (încasarea medie pe
mijlocul de transport utilizat; coeficientul de utilizare a parcului turistic auto; coeficientul de
utilizare a capacităţii de transport);
4) indicatorii de eficienţă economică ai activităţii de agrement (gradul de ocupare a capacităţii
utilajelor; cheltuieli la 1000 lei încasări din prestaţii de agrement.);
5) indicatorii eficienţei sociale (numărul de unităţi turistice la 10 000 turişti; număr de angajaţi
la 10 000 turişti; capacitatea de cazare pe categorii de confort; capacitatea de alimentaţie pe
categorii de confort; ponderea încasărilor din servicii suplimentare în total încasări din turism).

D. Indicatorii calităţii activităţii turistice. Dificultăţile ce se întâlnesc în măsurarea

aspectelor calitative ale activităţii turistice îşi pun amprenta şi asupra modului de determinare a
indicatorilor specifici. Majoritatea acţiunilor de evaluare a calităţii activităţii turistice se

6
realizează în mod indirect, evaluarea calitativă concentrându-se asupra efectului produs de
prestaţia turistică respectivă.
De exemplu, indicatorii calităţii ofertei pot fi evaluaţi prin creşterea sau descreşterea
cererii ca urmare a îmbunătăţirii, respectiv înrăutăţirii, sau diversificării, respectiv
nediversificării serviciilor turistice. Pentru aceasta, se iau în calcul: nivelul calităţii prestaţiilor
şi diversificării serviciilor, gradul de confort şi de dotare al unităţilor turistice, indicatorii de
competitivitate, indicatorii păstrării echilibrului ecologic al mediului înconjurător etc.
Aspectele de ordin calitativ dintr-o anumită regiune / zonă / localitate, includ o serie de
variabile, între care: numărul de monumente istorice, muzee, case memoriale ce revin la 1 000
de locuitori şi densitatea lor pe zone turistice; numărul de vizitatori ai acestor obiective
culturale la 1 000 de locuitori; frecvenţa vizitării obiectivelor culturale pe sezoane; obiectivele
turistice cu cel mai mare număr de vizitatori într-un sezon etc.

7
 TEMA 2. INDICATORI PRIVIND SERVICIILE DE
TRANSPORT TURISTIC

Turismul actual datorează extrem de mult modernizării şi diversificării căilor şi

mijloacelor de transport. Progresele obţinute în acest domeniu au facilitat includerea în sfera
turismului a unor resurse situate la distanţe apreciabile de centrele emitente de turişti şi
depăşirea unor obstacole naturale deosebite. Perfecţionarea mijloacelor de transport a dus la
extinderea în spaţiu a fenomenului turistic şi la dezvoltarea unor noi forme de turism. Astfel,
creşterea numărului de autoturisme personale a favorizat apariţia reşedinţelor secundare de
vacanţă (turismul rezidenţial), iar multiplicarea infrastructurii de transport aerian şi apariţia de
noi linii aeriene a favorizat includerea în circuitul turistic a unor noi destinaţii turistice, până
nu demult considerate exotice.
Circulaţia turistică antrenează derularea unui trafic turistic între zonele emitente (de
reşedinţă) şi cele de destinaţie. În calitate de componentă a producţiei turistice, transportul
turistic reprezintă un element dinamizator al circulaţiei turistice. În valoarea totală a produsului
turistic, serviciile de transport deţin între 25 şi 50 %, transportul fiind practic singura
componentă de care turistul nu se poate dispersa. Uneori, deplasarea turiştilor necesită
folosirea mai multor mijloace de transport, în combinaţie, în funcţie de distanţa până la locul de
destinaţie, de starea căilor de comunicaţie şi a infrastructurilor lor tehnice, de competitivitatea
tarifelor practicate pentru diferite forme de transport, de rapiditatea şi comoditatea deplasărilor,
de caracteristicile itinerariilor alese, de intensitatea şi sezonalitatea circulaţiei turistice etc.
Între dezvoltarea industriei turistice şi a transporturilor există o relaţie de directă
proporţionalitate, astfel că, creşterea volumului circulaţiei turistice se datorează dezvoltării fără
precedent a sectorului transporturilor, atât în ceea ce priveşte mijloacele de transport, cât şi
posibilităţile oferite turiştilor pentru folosirea eficientă, în timp şi spaţiu, a acestora. În
aprecierea modului în care diferite categorii de transport satisfac cerinţele specifice deplasărilor
turistice este necesar de a se lua în consideraţie câteva caracteristici. Astfel interesează: gradul
de mobilitate şi accesibilitate necesare pentru asigurarea deplasării pe spaţii cât mai extinse şi

8
în direcţii diferite, capacitatea de transport, rapiditatea, condiţiile de securitate, regularitatea şi
confortul oferit.
Confortul poate constitui un factor de atracţie dar, în acelaşi timp, poate determina şi o
diferenţiere a preferinţelor turiştilor pe tipuri de transport, după posibilităţile materiale. Astfel,
se apreciază că, persoanele tinere preferă ca mijloc de călătorie automobilul, în timp ce,
persoanele de vârsta a treia optează pentru mijloacele de transport mai puţin obositoare. În
paralel, alegerea mijlocului de călătorie este dictată de un alt factor important – distanţa
parcursă. În funcţie de acest factor, se apreciază că, transportul auto se foloseşte cu precădere
până la distanţe de 100 km, transportul feroviar se utilizează pentru deplasări pe o rază de 100
– 1 000 km, iar transportul aerian devine cel mai avantajos şi mai comod mijloc de transport
pentru distanţe de peste 1 000 km.

1. Transportul turistic aerian

Transporturile aeriene au cunoscut o dinamică deosebită în special în ultimele două

decenii. Utilizarea tot mai frecventă a fost determinată de creşterea interesului pentru destinaţii
„periferice” situate la distanţe mai mari de zonele emitente, pentru zone mai greu accesibile,
cum ar fi zonele insulare, de diminuarea relativă a preţurilor şi folosirea aeronavelor de mare
capacitate. Serviciile de transport aerian pot fi oferite în două variante: curse de linie (regulate)
şi curse charter (neregulate) sau la cerere. Specialiştii estimează că, o cursă regulată este
eficientă în condiţiile unui coeficient de umplere de minim 30 %, în timp ce eficienţa unei
curse charter presupune un grad de ocupare de cel puţin 80 %.
În prezent, peste 40 % din sosirile turistice internaţionale se efectuează pe calea aerului,
transportul aerian situându-se pe locul doi după cel rutier. Zonele cele mai active sunt Europa,
America de Nord, Japonia şi Asia de Sud – Est care deţin 75 % din traficul turistic intra şi
interregional. Cel mai mare volum este înregistrat în Europa având ca destinaţie preponderentă
Europa Sudică. În unele ţări transportul aerian reprezintă principala cale de acces a turiştilor
internaţionali. Din totalul sosirilor acesta deţine 61 % în Marea Britanie, 75 % în Norvegia,
67% în Grecia, 98 % în Australia şi Noua Zeelandă.
Intensificarea transporturilor aeriene a avut drept urmare dezvoltarea a numeroase
aeroporturi specializate în traficul turistic de pasageri. Printre cele mai mari se numără Miami
(28 milioane pasageri), Orlando (21 milioane), Acapulco şi Cancun, Bangkok, Honolulu,
Palma de Mallorca, Veneţia, Nisa etc.

9
 Călătoria cu avionul aduce turistului modern un beneficiu remarcabil, şi anume consumul
minim de timp liber, ce va fi utilizat pentru recreere în locul de sejur. Transportul aerian al
turiştilor se realizează prin intermediul zborurilor pe curse regulate de pasageri şi prin zborurile
efectuate la cerere – chartere aeriene. Informaţiile cuprinse în Ghidul Internaţional de
Transporturi Aeriene (ABC WORLD AIRWAIS GUIDE) sunt de real folos atât vizitatorilor
individuali cât şi pentru conceperea programelor turistice lansate de către agenţiile de turism în
circuitele internaţionale. Vizitatorii pot opta pentru cursele regulate de pasageri, pe rutele
stabilite de companiile aeriene care deservesc localitatea unde aceştia doresc să ajungă.
Transportului aerian prezintă unele caracteristici specifice, între care cele mai importante
sunt:
a) infrastructura - aviaţia este dependentă de o infrastructură sofisticată şi extinsă care
cuprinde: facilităţile din aeroporturi, controlul traficului aerian şi sistemele aeriene de
navigaţie; structura de organizare a unui aeroport cuprinde aerodromul, diferite spaţii
construite (aerogară, turn de control, hangare, ateliere etc.), instalaţii speciale, echipamente
şi utilaje pentru servire tehnică etc.;
b) rapiditatea – datorită vitezei de deplasare a aeronavelor distanţele lungi fiind atenuate;
totodată, sunt depăşite unele neajunsuri, cum ar fi configuraţia dificilă a terenului sau
condiţiile meteorologice ostile, probleme cu care se confruntă în unele cazuri mijloacele de
transport terestru;
c) confortul – aeronavele de pasageri asigură în mare parte condiţii civilizate, plăcute şi
comode călătorilor, fără a obosi organismul (durata călătoriei fiind mult mai redusă decât în
cazul mijloacelor de transport terestre sau navale);
d) siguranţa – un aspect deosebit de important, pentru atingerea unui standard de siguranţă
în timpul zborului, companiile aeriene făcând eforturi de a introduce în trafic aeronave cu
performanţe tehnice ridicate, de adoptare a unor sisteme de întreţinere moderne, de
perfecţionare a infrastructurii aeroportuare etc; din păcate, în ultimii ani, rata accidentelor
aeriene la nivel mondial a avut o frecvenţă destul de mare, eforturile de reducere a acestei
frecvenţe lovindu-se de o perspectivă de creştere a lor pe măsură ce traficul aerian continuă
să sporească.
e) securitatea – un subiect de maximă actualitate, aeroporturile şi aeronavele fiind ţinte
sau mijloace predilecte de acţiune în cadrul terorismului internaţional (culminând cu
atacurile de la World Trade Center din 11 septembrie 2001); în domeniul securităţii,
tehnologia informaţiilor are o influenţă şi o importanţă majoră prin introducerea unor

10
 sisteme care să asigure securitatea aeroporturilor şi a zborurilor, precum şi împotriva
utilizării unor documente frauduloase.
Adoptarea mecanismelor economiei de piaţă în sectorul transportului aerian a avut un
impact major asupra circulaţiei pasagerilor. Astfel, înmulţirea numărului de curse aeriene, în
paralel cu reducerea preţurilor, au determinat o accentuare a concurenţei de pe urma căreia a
profitat consumatorul şi a fost stimulat turistul. Liberalizarea transportului aerian în ţările
Uniunii Europene a favorizat, printre altele, dezvoltarea turistică. Inspirându-se după politica
americană „Open sky” („Cer deschis”), operatorii europeni au trecut la liberalizarea
transportului aerian, prin aplicarea următoarelor principii: 1) liberul acces la toate rutele
(autorizarea tuturor companiilor aeriene să opereze liber, între diferite aeroporturi); 2) libera
alegere a capacităţilor şi frecvenţelor (exemplul marilor companii aeriene europene care şi-au
construit baze pentru traficul lor interior şi internaţional cu plecare din Amsterdam, Paris,
Bruxelles etc.); autorizaţia de a opera în toate punctele fiecărei ţări fără restricţii; posibilitatea
de împărţire a regulamentului; exploatarea şi accesul nediscriminatoriu la sistemele
informatizate de rezervare.
Cursele charter. În ţările dezvoltate din punct de vedere turistic, cursele charter au o
pondere mai ridicată decât media mondială. Dezvoltarea transporturilor internaţionale de tip
charter a influenţat considerabil creşterea ponderii transporturilor aeriene şi internaţionale.
Transporturile internaţionale charter s-au dezvoltat într-un ritm mai accelerat decât cele de
cursă regulată, astfel că au apărut companii de transporturi charter chiar în cadrul companiilor
aeriene regulate de pasageri, cum ar fi de exemplu: Air Charter şi Meridian pentru Air France,
Airways pentru British Airways, Condor şi Penta pentru Lufthansa, Nikko pentru Japan
Airlines, Skyhird pentru South African Airways, etc.
Aranjamentele comerciale de tip charter s-au conturat şi diversificat foarte mult. În
literatura de specialitate sunt identificate patru categorii de bază, şi anume: charterele de grup
(cu sau fără afinitate), charterele IT; charterele pentru uz propriu (own - use); charterele
specializate. Aranjamentele charter IT reprezintă forma predominantă de charter în Europa. De
altfel, în „Acordul Multilateral asupra Drepturilor Comerciale pentru Curse Charter în Europa”,
supus ratificării statelor membre ale Conferinţei pentru Aviaţia Civilă Europeană (CECA), s-a
subliniat admiterea fără restricţii a tuturor curselor charter care nu afectează cursele de linie.
Cursele cu avioane închiriate în sistem charter ITC (Inclusiv Tour Charter) trebuie organizate
de o firmă specializată de turism, iar plata trebuie efectuată integral înaintea efectuării zborului.
Companiile aeriene „low cost”. Aceste companii se detaşează prin câteva caracteristici
speciale, şi anume: practicarea unei politici tarifare prietenoase; reducerea sau chiar lipsa unor

11
servicii la bord, exceptând transportul aerian propriu-zis; efectuarea de curse regulate într-un
sistem point - to - point, respectiv rute directe, care să nu implice escale sau schimbarea
aeronavei; retribuirea angajaţilor sub media sectorului de activitate al transporturilor aeriene de
pasageri. Companiile „low cost” sunt interesate să fie prezente doar pe aeroporturile care
înregistrează fluxuri importante de pasageri, spre deosebire de companiile tradiţionale care,
prin serviciile oferite, acoperă cât mai multe zone şi regiuni. Reducerea costului călătoriei
poate fi realizată de către o companie low cost pe mai multe căi: comercializarea serviciilor
prin internet, fie pe site-ul propriu, fie prin intermediul unor site-uri specializate, fără a apela la
intermediari (agenţii de voiaj) care operează prin comision; lipsa biletului tipărit şi utilizarea
„biletului electronic”, pasagerul primind doar un cod unic în baza căruia i se va confirma
rezervarea şi accesul la bord; utilizarea aerodromurilor secundare care percep taxe de aeroport
mai mici; operarea unor curse directe care nu necesită transbordări sau un mare număr de
aeronave; simplificarea şi eficientizarea serviciilor de la sol (ground-handling) şi de
îmbarcare / debarcare; încorporarea unui personal cu o vechime în muncă mai mică şi
experienţă redusă care să justifice acordarea unor salarii mai mici.
Sistemele de rezervări. Distribuţia serviciilor de transport aerian a cunoscut o evoluţie
deosebită, în concordanţă cu noile inovaţii tehnice ce au marcat societatea contemporană.
Începuturile Sistemului de Rezervare Computerizată (CRS) au aparţinut unor companii nord-
americane: American Airlines cu Sabre şi United Airlines cu Apollo / Covia. Ulterior s-au
dezvoltat şi altele astfel încât, operarea rezervărilor în sistem computerizat s-a extins la scară
mondială (Galileo şi Amadeus în Europa, Axess şi Abacus în Orientul Îndepărtat).
Sistemul Global de Distribuţie (GDS) reprezintă o treaptă superioară în ceea ce priveşte
rezervarea şi comercializarea biletelor de călătorie, prin intermediul internetului operând la
scară globală (spre deosebire de sistemele CRS care aveau acoperire doar la scară regională).
La nivel global acţionează în prezent patru mari sisteme de distribuţie care deţin împreună cca.
85 % din terminale, acestea fiind: Sabre, Worldspan, Amadeus şi Galileo.

2. Transporturile turistice terestre

Turismul utilizează aproape în totalitate reţeaua de drumuri şi căi ferate construite cu

scop economic, social sau strategic. Evoluţia gândirii inginereşti şi progresul tehnic au făcut ca
anumite obstacole impuse de topografia anumitor locuri să fie depăşite, prin realizarea unor
adevărate „monumente tehnice”, deschizându-se noi căi de acces spre locuri până nu demult
considerate inaccesibile. Astfel, legate de infrastructura de transport terestru, podurile

12
facilitează accesul rutier şi/sau feroviar peste discontinuităţile impuse de desfăşurarea unor
reţele hidrografice, strâmtori marine, întinderi lacustre sau fragmentări profunde ale reliefului.
De asemenea, tunelele au rolul de a scurta traseele căilor feroviare şi rutiere şi de a depăşi
pragurile altitudinale ridicate în calea acestora de barierele orografice.
Transporturile turistice rutiere. Această categorie beneficiază de cea mai dezvoltată reţea
de căi de comunicaţie ceea ce asigură accesul cel mai lesnicios şi cuprinzător la obiectivele
turistice. Având în vedere că reţeaua de drumuri rutiere este mult mai densă şi mai accesibilă
decât reţelele celorlalte mijloace de transport, este justificată prezenţa multor turişti pe şosele,
ceea ce a dat naştere unui adevărat fenomen – turismul automobilistic. De altfel, autoturismele
satisfac cel mai bine cerinţele turiştilor individuali şi a grupurilor restrânse, respectiv turismul
familial. Deplasarea cu autoturismul se desfăşoară pe distanţe mici şi medii încadrându-se în
general în formele de turism neorganizat sau semiorganizat.
În analiza eficienţei acestei forme de turism trebuie avut în vedere faptul că, turistul
automobilist este un consumator potenţial mai bun decât unul staţionar. Pentru o eficienţă
maximă este necesar ca toţi factorii ofertei să se concentreze în anumite puncte de oprire de pe
traseele rutiere, care să se afirme ca puncte complexe de ofertă. Astfel, de-a lungul traseelor
turistice rutiere este necesară dezvoltarea unor structuri de primire specifice: hoteluri de
tranzit, moteluri, hanuri sau terenuri de campare, capabile să ofere confortul solicitat de turişti,
unităţi comerciale şi de alimentaţie etc. Nu trebuie omise nici elementele care alcătuiesc
infrastructura tehnică a turismului automobilistic, cum ar fi: staţiile de benzină sau serviciile
de reparaţii şi întreţinere.
Pentru turismul organizat de grup, autocarele reprezintă mijloacele de transport cele mai
folosite datorită costului scăzut care permite comercializarea pe piaţă la tarife relativ mici.
Succesul autocarelor se datorează echipamentului superior (climatizare, servicii interioare,
spaţiu), riscului mai mic de accidente faţă de autoturisme, precum şi adaptării necesităţilor
cererii de turism internaţional.
Transportul cu autocarele este specific Americii de Nord şi ţărilor europene unde
funcţionează companii de renume. În S.U.A. companiile de transport rutier au înlocuit treptat
transportul pe căile ferate cea mai cunoscută fiind „Greyhound Line” („Ogarul Cenuşiu”) care
asigură traversarea de la vest la est a ţării. În Europa printre companiile cu rază mare de acţiune
se numără „Europabus” şi „Eurolines”. O dinamică recentă au înregistrat companiile din
Europa sud – estică având ca destinaţie principală unele ţări din zona mediteraneană. Începând
din 1983, Uniunea Internaţională a Transporturilor Rutiere (IRU) publică anual un ghid cu
liniile regulate internaţionale de autocare în Europa.

13
 Transportul cu autocarele este utilizat de tineret, sub 25 de ani şi de persoanele de vârsta
a treia, în cadrul unor forme de turism organizat. De exemplu, în anul 1985, sosirile turistice
internaţionale se realizau în proporţie de 77 % pe căile rutiere iar în prezent deţin o pondere de
circa 45 %. Sunt ţări care din acest punct de vedere se situează cu mult peste media mondială.
Este cazul Elveţiei şi Austriei (peste 80 %) sau al Germaniei şi Italiei (peste 70 %) etc. În
acelaşi timp transportul rutier este dominant în turismul naţional atingând frecvent valori de 80
% (S.U.A., Franţa etc.).
Transporturile turistice feroviare. Revoluţia transporturilor pe calea ferată din secolul al
XIX-lea a constituit motorul principal al călătoriilor turistice, trenul fiind practic pionierul
serviciilor de transporturi turistice cu caracter de masă. În istoria turismului internaţional au
rămas înscrise trenuri şi rute feroviare celebre, între care merită să amintim: „Orient Expresul”,
„Trenul Albastru” care lega Parisul de Coasta de Azur, Transiberianul ş.a.
Începând din a doua jumătate a secolului XX, presiunea exercitată de celelalte mijloace
de transport, în special rutier şi aerian, a determinat scăderea importanţei transportului turistic
pe calea ferată, acesta acoperind mai bine necesităţile de transport în ţările cu o economie mai
slab dezvoltată. Transportul feroviar păstrează însă destule avantaje care confirmă rolul său
marcant pentru circulaţia turistică de masă. Astfel, între cele mai importante avantaje putem
sublinia: capacitatea de transport superioară tuturor celorlalte tipuri de vehicule (600 – 1000
persoane); confortul mai ridicat prin dotarea cu vagoane de dormit, vagoane restaurant etc.;
costul accesibil şi diferenţiat pe clase de confort, precum şi reducerile de preţuri în cadrul unor
aranjamente promovate de agenţiile de voiaj; siguranţa mai mare a călătoriei, cu un risc de
producere a accidentelor de 4 ori mai redus faţă de avioane şi de 12 ori mai mic comparativ cu
autoturismele; dependenţa mai redusă faţă de condiţiile meteorologice etc. Aprecierea
avantajelor oferite de transportul turistic feroviar se poate face simţită în timpurile noastre când
efectele combinate ale creşterii masive a preţurilor la carburanţi şi fenomenele inflaţioniste pe
plan mondial au afectat atât dezvoltarea călătoriilor aeriene, cât şi deplasările cu autoturismul
personal.
Deşi transporturile pe calea ferată au atras la nivelul anului 2007, sub 5 % din totalul
sosirilor turistice internaţionale, există unele regiuni geografice în care nivelul mai redus de
motorizare şi dificultăţile economice au determinat o utilizare mai crescută a acestei forme de
transport. Astfel în Europa Centrală şi de Est, inclusiv Federaţia Rusă şi fostele state sovietice,
ponderea lor în totalul transporturilor turistice (naţionale şi internaţionale) este ce cca. 25 % iar
în Asia de Sud şi Sud – Est de cca. 18 %.

14
 O influenţă specială asupra deplasărilor turistice a avut-o, în Franţa, intrarea în funcţiune
a terenurilor de mare viteză (T.G.V.). Astfel, pe ruta Paris – Lyon, extinsă recent până la
Marsilia, distanţa de 800 km este parcursă numai în 3 ore. Ca urmare, între Paris şi Lyon s-a
creat un flux în continuă creştere la sfârşit de săptămână, cu valorile cele mai ridicate în
sezonul de iarnă când acesta se orientează spre staţiunile pentru sporturi de iarnă din zona
Alpilor. În schimb, pe aceeaşi rută a fost afectat transportul aerian. Totodată, intrarea în
funcţiune a terenurilor de mare viteză pe rutele Paris – Bordeaux şi Paris –Lille a dus la
intensificarea activităţii turistice în unele zone periferice ale Franţei. De asemenea, trebuie
amintit şi trenul „Eurostar” ce trece pe sub Canalul Mânecii care contribuie în mod substanţial
la creşterea şi fluidizarea fluxurilor turistice între Paris şi Londra. În prezent se află în discuţie
un program de realizare a unei reţele integrate pentru terenuri de mare viteză ce urmează a fi
realizată între Franţa, Belgia, Olanda şi Germania.
Agenţiile de voiaj, observând tendinţa de diversificare a cerinţelor consumului turistic,
legată de conjunctura favorabilă a economiei mondiale, au mărit varietatea aranjamentelor
turistice care folosesc trenul ca mijloc de transport, intern şi extern. Comisia Comercială a
Uniunii Internaţionale a Căilor Ferate (CIF), încearcă unificarea tarifelor, un prim pas în acest
sens fiind făcut, prin aplicarea la opt reţele feroviare europene a unui sistem unic de tarife
pentru pasageri (TEV).
Transportul turistic urban. În limitele spaţiului urban, turiştii beneficiază de existenţa
reţelei de transport urban (de suprafaţă sau de subteran) pentru accesul la principalele obiective
turistice. Utilizarea reţelei de transport în comun de către turişti permite turistului să-şi
stabilească singur itinerariul în funcţie de dorinţele sale. În paralel cu reţeaua de transport în
comun, în marile metropole ale lumii, s-a dezvoltat o reţea de transport turistic urban, deci un
tip de transport strict specializat. Pentru un preţ ce variază între 5 şi 10 USD (diferenţa de preţ
apare de la un oraş la altul), turistul beneficiază de serviciul de transport pe un traseu bine
stabilit, însă are posibilitatea de a-şi alege singur locurile de oprire şi timpul alocat fiecărui
obiectiv turistic de pe traseu.
În paralel, am putea evidenţia faptul că multe dintre elementele infrastructurii de
transport urban (mai ales cel subteran) reprezintă, ele însele, adevărate atracţii turistice care şi-
au câştigat admiraţia a mii de vizitatori datorită atributelor sale atractive (vechimea,
dimensiunea, detaliul constructiv etc). Curiozitatea turiştilor devine maximă atunci când
urmează să călătorească cu London Underground (cea mai veche reţea de metrou din lume,
inaugurată în 1863). Metroul londonez are 273 de staţii şi asigură transportul a cca. 800
milioane călători anual. Interesant este faptul că, până în anul 1890 au fost utilizate garnituri

15
tractate de locomotive cu abur. Senzaţii deosebite cunosc şi cei care călătoresc cu garniturile
metroului parizian, spectaculos prin viaductele sale, Austerlitz şi Beroy, trasate peste Sena.
Metroul din New York are cea mai mare lungime din lume (580 km) şi numărul cel mai mare
de staţii (483). Această reţea de transport face legătura între insulele Manhattan şi Long Island
pe sub fluviul Hudson.
Pentru călătoriile în scop turistic, din interiorul spaţiului urban (şi nu numai) pot fi
folosite, alături de autoturismele personale, cele închiriate pentru o anumită perioadă de timp
turiştilor internaţionali şi interni, cu sau fără şofer (în sistemul „Rent a car”), aceste
autoturisme aparţinând de regulă, organizatorilor de turism ori a unei întreprinderi specializate
de transport. O problemă care restrânge însă avantajele turismului cu autoturismul ar fii legată
de supraaglomerarea traseelor urbane şi suburbane, secondată de respectarea limitelor de viteză
şi taxele suplimentare de poluare (care se regăsesc în preţul crescut al carburanţilor).

3. Transportul turistic naval

Această formă reprezintă o modalitate de transport cu vechi tradiţii, însă, în prezent este
mai puţin utilizată (cca. 7 % la nivelul sosirilor turistice internaţionale, în anul 2007) datorită
caracteristicilor sale: viteză redusă de transport, durata mare de timp a călătorie, preţul ridicat,
necesitatea continuării călătoriei, de cele mai multe ori, cu alte mijloace de transport etc. Ca
mijloace de deplasare pot fi utilizate: ferry-boat-urile, marile transatlantice, cu sute de camere,
vasele de croazieră care oferă pachete turistice de lux, yachturile de tip charter, care pot primi
la bord 15-20 de persoane, celebrele „spărgătoare de gheaţă” ruseşti care oferă clienţilor
călătorii excentrice la Polul Nord, fregatele din Insulele Caraibe etc.
Transportul cu nave de tip ferry-boat s-a extins în mările din nordul Europei, Mediterană
şi în sud-estul asiatic. Marea Mânecii este una din zonele reprezentative în care activează un
mare număr de companii ce asigură transportul de mare viteză cu hidroglisoare. Anual pe
liniile de ferry-boat din această parte, sunt transportaţi 25 milioane de turişti din care 80% sunt
britanici.
Transporturile navale se realizează astăzi mai mult sub forma croazierelor, considerate de
specialişti atât modalităţi de deplasare cât şi forme de agrement, ca urmare a dotării acestora cu
piscine, baruri, restaurante etc. Turismul de croazieră a cunoscut o evoluţie lentă dar continuă
înregistrând în ultimii ani 6-7 milioane participanţi. Cele mai importante zone sunt bazinul
Mării Caraibelor cu 36% din volumul mondial şi bazinul Mării Mediterane cu 34%.
Croazierele maritime oferă un exemplu de integrare completă a diverselor funcţii turistice de

16
către o singură companie care asigură toată gama de servicii. Ele reprezintă o alternativă de
petrecere a timpului liber pentru cei care îşi doresc vacanţe pe vase de lux, ocazie de a străbate
oceanele şi mările lumii, de a descoperi marile porturi şi oraşele care le găzduiesc. Marele
avantaj al unei croaziere este dat de posibilitatea de a îmbina viaţa de pe vas cu timpul petrecut
în porturile unde hotelul plutitor acostează. Pentru a oferii servicii de lux, navele de croazieră
s-au perfecţionat continuu devenind adevărate staţiuni plutitoare. Cele mai mari pot transporta
2000 de pasageri iar împreună cu echipajul la bordul unei nave se află 3000 de persoane.
În ceea ce priveşte transportul fluvial, intensităţi remarcabile se constată pe tronsoanele
intraurbane ale fluviilor ce străbat oraşele mari, sau pe lacurile cu suprafeţe notabile (Tamisa,
Sena, Rin, Dunăre, Volga, Mississippi, Nil, Marile Lacuri americane, Lehman, Bodense,
Geneva etc). În Europa turismul fluvial de croazieră se practică mai ales pe Rhin, Rhône,
Dunăre şi Volga. Tot în categoria transportului pe apă nu ar trebui să omitem navigaţia pe
canalele urbane (de exemplu, Veneţia, unde acest tip de agrement este unul dintre cel mai
căutat de către turişti).

17
 TEMA 3. ANALIZA STRUCTURILOR DE PRIMIRE TURISTICĂ

1. Structuri de cazare

Bazele de cazare reprezintă vectorii fundamentali ai desfăşurării actului turistic, dată fiind
însuşirea de bază a acestora, respectiv eficienţa în plan economic. Prin intermediul lor, se
adaugă componentei sociale (nevoii de destindere recreere etc.) o componentă economică
(încasările rezultate în urma prestării unei categorii specifice de servicii) ceea ce duce la
conturarea fenomenului turistic în ansamblul său.
Termenul de industrie turistică devine astfel pe deplin justificabil, dat fiind faptul că
turismul, ca orice altă activitate economică, se supune legilor pieţei, componenta economică
(încasările din turism) având un rol primordial în acest sens. Evaluarea rezultatelor eficienţei
activităţii de cazare se face prin analiza următorilor indicatori: cheltuiala medie pe loc de
cazare (calculată ca raport între totalul cheltuielilor şi numărul total al locurilor de cazare);
încasarea medie pe loc de cazare (raportul dintre încasări şi numărul total al locurilor de
cazare); productivitatea muncii activităţii de cazare (raportul dintre volumul încasărilor şi
numărul lucrătorilor din structurile de cazare); rata profitului în unităţile de cazare (raportul
dintre profit şi încasările totale din activitatea de cazare) etc.
Managerii unităţilor de cazare turistică au în vedere permanent creşterea eficienţei
activităţii de cazare, în acest sens fiind vizate mai multe acţiuni: dezvoltarea şi diversificarea
serviciilor oferite de unităţile de cazare; îmbunătăţirea raportului calitate-preţ din unităţile de
cazare; sporirea numărului de servicii fără plată/cu plată; creşterea gradului de ocupare;
sporirea încasărilor din activitatea de cazare; pregătirea superioară a personalului din structurile
de cazare etc. Practic, în orice zonă turismul se poate dezvolta mulţumitor numai atunci când
există suficiente posibilităţi pentru cazarea şi odihna vizitatorilor. Din cele prezentate mai sus,
este de la sine înţeles că, structurile de cazare reprezintă elementul cel mai caracteristic al bazei

18
tehnico materiale turistice, în condiţiile în care celelalte elemente (alimentaţia publică şi
agrementul turistic) participă cu ponderi relativ oscilante în încasările provenite din activitatea
turistică, îndeplinind funcţii mult mai eterogene.
În literatura de specialitate întâlnim criterii diverse care delimitează mai multe tipuri de
baze de cazare. Cel mai frecvent se ţine seama de următorii parametrii – structură, confort,
mărime, funcţionalitate, tipul de turism deservit, perioadă de utilitare:
- în funcţie de structura reţelei de cazare se detaşează: baze de cazare principale (ce
cuprind: hotelurile, motelurile, vilele, cabanele, hanurile) şi baze de cazare secundare (ce
cuprind: pensiunile, fermele agroturistice, spaţiile de cazare private, adăposturile şi
refugiile montane, campingurile etc.);
- în funcţie de capacitatea de primire (mărime) se disting: structuri de cazare mari, de
tipul complexelor turistice (cu o capacitate ce depăşeşte 1 000 locuri); mijlocii (200 – 400
locuri); mici (20 – 40 locuri);
- în funcţie de perioada de utilizare a bazelor de cazare, acestea pot avea o activitate
permanentă (în cazul în care funcţionează fără întrerupere tot timpul anului) sau sezonieră
(în cazul în care unul dintre anotimpuri impune întreruperea temporară a activităţii);
- în funcţie de durata sejurului putem diferenţia: unităţi de tranzit (întâlnite de obicei în
centrele urbane, în vecinătatea gărilor, aerogărilor, porturilor etc.); unităţi de sejur (de
exemplu, unităţile de cazare din staţiunile balneoclimaterice); unităţi mixte (care deservesc
atât turismul de sejur, cât şi pe cel de tranzit).
În încercarea de a realiza o analiză de ansamblu la nivelul structurilor de cazare
turistică, clasificarea acestora va cuprinde trei tipuri majore, fiecare dintre ele cu caracteristici
specifice, respectiv: structuri hoteliere; structuri extrahoteliere; structuri nepermanente. Toate
aceste tipuri de structuri cuprind o multitudine de forme care pot fi clasificate în funcţie de mai
multe variabile economice: categorii de confort, clientelă specifică, preţuri, rentabilitate
economică, amortizare a investiţiei etc.

A. Structurile hoteliere. Prima gazdă a unităţilor de cazare hotelieră a fost oraşul. Astfel,
în Londra anului 1774, apare primul imobil destinat a îndeplini minimul de cerinţe de
ospitalitate, în Covent Garden, urmat peste două decenii de City Hotel din New York. Ulterior,
la începutul secolului al XIX-lea, se construieşte la Boston hotelul Tremont, prima unitate
hotelieră care avea în dotare instalaţii de apă şi canalizare.
După „explozia” fenomenului turistic, în a doua jumătate a secolului XX, dotările şi
serviciile oferite clienţilor în camerele de hotel cunosc standarde din ce în ce mai înalte. Pe

19
lângă funcţia de cazare, a cărei importanţă se reflectă în dotările şi serviciile proprii, hotelurile
moderne se adaptează tipurilor de turism practicate în sfera lor de influenţă. De exemplu, în
cazul turismului cultural, aceste baze vor fi dotate cu săli de conferinţă şi proiecţii, cu spaţii
expoziţionale sau pentru reuniuni ştiinţifice. Aproape toate hotelurile oferă servicii destinate
agrementului prin dezvoltarea unei infrastructuri specifice (piscine, terenuri de tenis, popicării,
discoteci, baruri). Mai ales în cazul marilor hoteluri, nu lipsesc dotările auxiliare actului turistic
ce cuprind spaţii de deservire a turiştilor în domeniul poştei şi comunicaţiilor, schimbului
valutar, comerţului cu produse tradiţionale etc.
Stabilirea categoriei de confort pentru unităţile hoteliere presupune îndeplinirea unor
criterii de calitate, între care: dotarea interioară, accesoriile şi serviciile puse la dispoziţia
turiştilor. Pe plan mondial au avut loc numeroase tentative de uniformizare a claselor de
confort pentru unităţile hoteliere. Astfel, UIOOT a propus în anul 1962 un sistem global de
clasificare uniformă a hotelurilor. În paralel, asociaţiile profesionale (hotelieri, agenţii de
turism etc.) şi mari companii de servicii comerciale (AAA – American Automobile
Association, AA Britain, Guide Michelin etc.) au lansat câteva încercări de standardizare a
claselor se confort, rezultând o mare diversitate de sisteme de clasificare. În general, pe plan
mondial sunt recunoscute 5 trepte de confort, cea mai utilizată fiind cea cu atribuire de stele.
Hotelurile constituie forma tradiţională a cazării turistice oferind în general cel mai înalt
grad de confort şi servicii de calitate numeroase. La începutul noului mileniu, capacitatea de
cazare hotelieră a înregistrat 29,3 milioane locuri. Din acestea Europa dispunea de 11,7
milioane respectiv 39,9 % din capacitatea mondială, cu o concentrare deosebită în ţările
Uniunii Europene (77,3 %). O evoluţie semnificativă a avut loc în Europa Centrală şi de Est
unde numărul de locuri s-a dublat crescând de la 876 000 în 1985 de 1,7 milioane către
sfârşitul anilor `90. Această situaţie este în directă corelaţie cu intensificarea mişcării turistice
şi punerea în practică a programelor de dezvoltare a turismului. Pe locul al doilea se situează
zona Americilor cu 9,3 milioane locuri (31,7 %), S.U.A. deţinând cca. trei sferturi din această
capacitate. Asia de Est şi zona Pacificului reprezintă a treia zonă de concentrare cu 6,7
milioane locuri şi o pondere de 22,8 %. Acest spaţiu asiatic a cunoscut în ultimele două decenii
cea mai dinamică evoluţie a activităţii turistice. Din 1980 şi până în prezent, numărul de locuri
a crescut de peste 9 ori (de la 763 000 în 1980 – la 1,6 milioane în 1985, respectiv 6,7 milioane
la sfârşitul anilor `90). O caracteristică a hotelurilor asiatice este marea capacitate de cazare,
dispunând de regulă de peste 300 de locuri spre deosebire de cele din Europa şi America a
căror mărime medie este de 100 de locuri.

20
 Activitatea de hotelărie este dirijată de mari grupuri sau companii care administrează de
regulă mai multe lanţuri hoteliere. Primele 10 grupări hoteliere deţin 60 % din piaţa
internaţională (respectiv din numărul de camere). În general lanţurile hoteliere din cadrul unui
grup sunt diferenţiate în funcţie de localizare şi tipul de clientelă pe care urmează să o atragă.
De exemplu, grupul Acoor dispune în prezent de 15 lanţuri hoteliere de la cele de cinci stele
(Sofitel sau Novotel) la trei stele (Ibis) sau cele de tranzit situate în apropierea aeroporturilor
sau de-a lungul marilor artere rutiere (Etap Hotel, Formule 1, Motel 6 etc.).
La începutul mileniului III, marile corporaţii hoteliere îşi fac simţită prezenţa în toate
colţurile lumii Dintre marile grupuri hoteliere, două deţineau, la nivelul anului 2002, peste 4
000 de unităţi (Cendant şi Choise Hotels International ambele din SUA), între 2 000 şi 3 000
de unităţi, 3 grupuri hoteliere (Accor din Franţa, Bass Hotels & Resorts din U.K. şi Marriot
International din SUA), iar grupul Hilton Hotels Corporation din SUA, foarte aproape de a
atinge limita a 2 000 de unităţi hoteliere răspândite în toată lumea.
Ca număr de camere, în fruntea ierarhiei se situează tot grupul hotelier american Cendant
(SUA) cu 539 919 camere, urmat însă de grupul Bass Hotels & Resorts din Marea Britanie cu
497 889 camere. Toate celelalte grupuri hoteliere analizate au un număr de camere cuprins
între 200 000 şi 400 000, foarte aproape însă de a atinge şi chiar de a depăşi limita celor 400
de mii de camere (datorită politicii de expansiune, încă activă în cazul majorităţii grupurilor
hoteliere), fiind grupul Accor din Franţa, care la nivelul anului 2002 însuma un număr total de
389 437 camere, şi grupul Marriot International din SUA, cu 383 200 camere, la nivelul
aceluiaşi an de referinţă.

B. Structurile de cazare extrahoteliere. Cazarea extrahoteliere se poate realiza în mai

multe moduri, implicând atât proprietăţile private, cât şi pe cele destinate închirierii, Astfel, se
pot distinge două categorii:

B1. formele de cazare în proprietate privată, în cadrul cărora de diferenţiază:

• casele de vacanţă sau „second home” care au cunoscut o dezvoltare deosebită după
1975. Dezvoltarea acestora impulsionează activitatea economică, contribuie la creşterea
locurilor de muncă şi asigură o clientelă turistică stabilă. Franţa, de exemplu, dispune de
3 milioane de case de vacanţă concentrate cu precădere în zonele Provence – Côte
d'Azur, Bretagne şi Normandia. De asemenea, în Suedia casele de vacanţă reprezintă 22
% din totalul proprietăţilor imobiliare. O tendinţă în continuă creştere este de a deţine o
casă de vacanţă în altă ţară decât cea de reşedinţă. Astfel, s-a mărit numărul proprietarilor

21
 germani care deţin case de vacanţă în Austria sau în Spania, în special pe Costa Blanca.
În acelaşi timp există un număr important de proprietari englezi în diferite zone ale
litoralului spaniol.
• apartamente în imobile deţinute în coproprietate şi cu servicii colective
(condominiums). Acest tip dispune de servicii de întreţinere şi turistice asigurate de o
companie de management care administrează dotările utilizate în comun (serviciile
cuprind curăţenia apartamentelor şi întreţinerea dotărilor comune, inclusiv cele de
agrement – piscină, terenuri de sport etc.). În general sunt rentabile dar presupun o
investiţie iniţială mare. Este un sistem foarte dezvoltat în S.U.A., unde de altfel a şi
apărut pentru prima dată în Florida, precum şi în Spania şi mai recent în Franţa.
• apartamente deţinute în multiproprietate , cu proprietatea divizată în timp pe perioada
de 1-2 săptămâni. Fiecare perioadă este vândută separat, iar costul este împărţit între mai
mulţi proprietari. Acest sistem prezintă următoarele avantaje: creşterea gradului de
utilizare a proprietăţii; posibilitatea construirii a noi clădiri în zonele cu costuri foarte
ridicate ale terenurilor; apariţia unor noi locuri de muncă etc. În 1992 existau 2,4
milioane de proprietari şi 3 050 de staţiuni bazate pe acest sistem. S.U.A. deţin primul loc
cu aproape jumătate din numărul de proprietari şi staţiuni. Această formă de cazare este
foarte bine dezvoltată şi în Marea Britanie.

B2. structurile de cazare destinate închirierii, cuprind următoarele situaţii:

• cazarea într-o locuinţă privată, formă cu tradiţie în Marea Britanie în sistemul „bed and
breakfast”. Prezintă avantajul adaptării la oferta turistică iar preţurile sunt accesibile şi
negociabile. Au un rol complementar în sezonul de vârf şi generează venituri
suplimentare pentru populaţia locală. Această formă este bine reprezentată în Austria,
Irlanda, Portugalia, Italia (tradiţionalele pensiuni) şi Grecia. Este un model în curs de
extindere în zona Caraibilor, Filipine etc. Prezintă dezavantaje legate de calitatea
serviciilor care nu pot fi garantate şi controlate.
• apartamente închiriate de firme sau companii fără asigurarea unor servicii (self – catering
apartements). Este una dintre cele mai ieftine forme de cazare adaptată turismului de
masă. Cele mai numeroase sunt pe litoralul mediteraneean francez şi spaniol.
• capacităţile de cazare din mediul rural reprezintă o formă cu evoluţie recentă. În general
acestea au apărut ca o componentă a programelor de dezvoltare rurală. Sub acest aspect,

22
 Franţa a făcut cele mai mari progrese fiind deja omologate peste 40.000 de case
turistice (gîtes ruraux).
• există de asemenea o varietate de unităţi sociale de cazare, ieftine, destinate pentru
anumite categorii cu venituri reduse (tineret, familii cu mulţi copii). Astfel sunt centre
pentru tineret, tabere, hanuri, case familiale ieftine etc. Aceste forme sunt bine
reprezentate în Germania şi Franţa.

C. Structurile de cazare nepermanente. Acestea au ca forme principale campingul şi

caravaningul (dispun de dotări speciale pentru instalarea rulotelor). Campingurile sunt prezente
în special în zonele de litoral, cele mai mari fiind specifice ţărilor din Europa mediteraneană
unde numărul de locuri depăşeşte câteva milioane. Structurile nepermanente s-au dezvoltat şi
în alte zone geografice de-a lungul unor trasee ce înregistrează valori ridicate ale fluxurilor
turistice de tranzit. Caracterul de circumstanţă explică varietatea modului lor de organizare şi
funcţionare.
Pe ansamblu, structurile extrahoteliere (permanente şi nepermanente) deţin un număr de
locuri ce depăşeşte capacitatea de cazare hotelieră. Ele contribuie într-o măsură însemnată la
îmbunătăţirea şi diversificarea ofertei turistice şi constituie o componentă importantă în
susţinerea turismului de masă.

2. Unităţile şi serviciile de alimentaţie publică

În cadrul activităţilor specifice industriei de servicii se integrează şi societăţile comerciale

care prestează servicii de restaurant şi bar, caracterizate printr-o mare diversitate de profile şi
grade de specializare. Toate aceste unităţi funcţionează şi se pot dezvolta numai în măsura în
care reuşesc să obţină rezultate economice profitabile din prestaţiile oferite consumatorilor. De
altfel, eficienţa activităţii de alimentaţie publică este măsurată prin intermediul unor indicatori
specifici, între care amintim: productivitatea muncii din activitatea de alimentaţie publică
(raportul dintre volumul încasărilor şi numărul lucrătorilor din unităţile de alimentaţie publică);
rata profitului în unităţile de alimentaţie (raportul dintre profit şi încasări totale din activitatea
de alimentaţie); afluxul de consumatori la masă (raportul dintre numărul de consumatori şi
numărul de locuri la mese); încasarea medie pe consumator (raportul dintre volumul
desfacerilor de mărfuri din unităţile de alimentaţie publică şi numărul de consumatori) etc.
În multe dintre pachetele turistice care circulă pe piaţă, gastronomia ocupă un rol
important, implicând un număr de servicii de calitate, corespunzător aşteptărilor clienţilor. În

23
aceste condiţii, se urmăreşte constant creşterea eficienţei şi randamentului economic în
unităţile de alimentaţie publică, acest deziderat realizându-se prin: folosirea intensivă a
spaţiilor din unităţile de alimentaţie; diversificarea structurală a produselor şi serviciilor oferite;
diversificarea gamei serviciilor suplimentare oferite, îndeosebi a celor menite să dezvolte latura
recreativ-distractivă a activităţii; revederea periodică a încadrării unităţilor de alimentaţie în
categoria de confort pentru care a obţinut funcţionarea etc.
Deşi turiştii cazaţi în oraşe nu depind direct de reţeaua de alimentaţie publică integrată
bazei de cazare (aşa cum se întâmplă de obicei în staţiunile turistice balneare), există tendinţa
ca marile grupuri hoteliere să dezvolte o reţea complementară de servicii auxiliare, o atenţie
deosebită acordându-se alimentaţiei colective. Totodată, este cât se poate de firesc ca marile
destinaţii turistice să dispună de unităţi gastronomice distincte, cu vechi tradiţii care
funcţionează integral în mari lanţuri ale alimentaţiei colective şi al altor activităţi comerciale.
În general, activităţile de profil în alimentaţie se desfăşoară în următoarea structură: spaţii
destinate servirii consumatorilor (saloanele propriu-zise ale restaurantelor); spaţiul destinat
producţiei (bucătăria, laboratoarele de patiserie – cofetărie, carmangeria, secţiile de preparate şi
semipreparate etc.); spaţiul de depozitare şi păstrare (magazii, camere frigorifice etc.).
Funcţionalitatea unităţilor de alimentaţie este determinată de prestarea diferitelor activităţi de
producţie, prin transformarea materiilor prime în produse finite, prin aplicarea unor procedee
tehnologice specifice şi desfacerea acestora în saloanele de servire.
Cele mai importante unităţi care oferă servicii de alimentaţie sunt restaurantele. Acestea
pot presta servicii de alimentaţie atât pentru consumatorii individuali (consumatorii locali,
pasageri în tranzit, călători pe cont propriu etc. – care îşi pot comanda produsele preferate
consultând listele de preparate pregătite pentru ziua respectivă – sistemul „a la carte”) cât şi
pentru grupurile organizate de turişti, caz în care, serviciile de alimentaţie sunt prestate pe baza
unor meniuri dinainte convenite cu organizatorul acţiunii turistice. Astfel, serviciile de
alimentaţie devin componente ale pachetului de servicii incluse în produsele turistice
comercializate pe piaţă.
Spaţiul de servire reprezintă partea cea mai importantă în cadrul unei unităţi de profil.
Acesta poate fi compus din una sau mai multe încăperi, dotate cu utilaje, mobilier şi obiecte de
inventar corespunzătoare profilului şi categoriilor în care se încadrează unităţile, în funcţie de
care se stabilesc şi preţurile de vânzare practicate. Se pot astfel diferenţia: unităţi cu grad de
confort şi regim de preţuri de lux, de categoriile I, II sau III, precum şi unităţi cu grad de
confort şi regim special de frecventare – cantine restaurant.

24
 Bucătăria sau specificul unui restaurant face parte din gama de atracţii a unei călătorii.
Astfel, destinaţii ca Paris, Roma, San Francisco Hong Kong ş.a. sunt renumite ca centre
culinare în întreaga lume. În marile oraşe ale lumii, în paralel cu unităţile care promovează
particularităţile gastronomice naţionale (de exemplu, restaurantele care servesc mâncare
tradiţională românească din Bucureşti), există şi unităţi specializate în servirea preparatelor
culinare specifice altor popoare (de exemplu: restaurantele cu specific chinezesc sau mexican,
pizzeria italiană etc).
Des răspândite, pe de o parte, şi foarte apreciate de turişti, pe de altă parte, sunt
restaurantele cu specific, ce pun în valoare tradiţiile culinare ale unui anumit spaţiu geografic
(local sau naţional). Efectul original al acestor unităţi este obţinut prin îmbinarea cadrului
natural cu cel arhitectural al sistemului constructiv, al finisajelor inspirate după modelul
original, al elementelor de decor, al mobilierului şi obiectelor de inventar cu concepţie
deosebită, de gama sortimentală a mâncărurilor pregătite şi prezentarea personalului.
De exemplu, Pub-ul (barul) irlandez este unul dintre cele mai cunoscute unităţi de servire
tradiţionale. În asemenea localuri, clienţii sunt serviţi cu faimoasa bere Guinness sau unul
dintre variatele sortimente de whisky, iar buna dispoziţie este întreţinută, în fiecare seară, de
muzica tradiţională. În capitala ţării, Dublin, turistul avizat poate căuta relaxarea într-unul din
pub-urile istorice: Brazen Head (cel mai vechi din oraş), James Toner sau Mulligan’s.
Mult căutate de turişti sunt şi restaurantele cu specific italian. Meniul tradiţional italian
începe cu „antipasto”, compus din sandwish-uri cu usturoi şi diferite garnituri sau legume
prăjite, apoi urmează felul principal din paste şi pilaf, felul doi din carne sau peşte. Festinul se
încheie cu o salată asortată. Dintre restaurantele tradiţionale italiene amintim: Tavola calda ce
oferă mâncăruri ieftine pe bază de carne, paste şi legume, în regim de autoservire, şi
Rosticceria care oferă mâncare la pachet.
Restaurantele tipic austriece sunt: Buschenschank unde, întru-un cadru tradiţional (căsuţe
de ţară, mase şi bănci de lemn) servirea se face la bufet, iar atmosfera este întreţinută de un
ansamblu muzical tradiţional compus din două viori, un acordeon, un clarinet şi o chitară;
Gasthof sau taverna austriacă; Beisl sau braseria unde se serveşte un singur fel de mâncare etc.
Asemănător, în Bulgaria, localurile care oferă mâncare tradiţională (Mehanas) au un aspect
rustic, cu mese de lemn şi chelneri ce poartă costume populare. În Cehia, cartierele pragheze te
îmbie cu ale sale Hostinec (cârciuma populară) cu cea mai ieftină bere sau Hospada (braseriile
tradiţionale). Specifice Greciei sunt tavernele (Pristaria) specializate în mâncăruri la grătar,
iar în Turcia, aproape la tot pasul se întâlnesc micile localuri Kebapći, specializate în friptură

25
de miel: şiş kebap (frigărui de miel) sau döner kebap (carne preparată pe o frigare rotativă
tăiată în felii după ce s-a rumenit).

3. Structuri şi servicii de agrement

Agrementul este definit ca „ansamblul mijloacelor, echipamentelor, evenimentelor şi

formelor oferite de unităţi, staţiuni sau zone turistice, capabile să asigure individului sau
grupului social o stare de bună dispoziţie, de plăcere, să dea senzaţia unei satisfacţii, unei
împliniri, să lase o impresie şi o amintire favorabilă”. Intensificarea preocupărilor pentru
realizarea dezideratului de odihnă activă – caracteristica esenţială a vacanţelor în societatea
contemporană – stimulează eforturile de dezvoltare a acelor activităţi care să contribuie la
satisfacerea nevoilor fizice şi psihice ale turistului. Această accepţiune evidenţiază faptul că
agrementul se constituie ca un element fundamental pentru satisfacerea nevoilor turiştilor, ceea
ce îi conferă poziţia de componentă de bază a prestaţiei turistice.
În funcţie de destinaţiile de călătorie, se conturează mai multe forme de agrement, fiecare
cu specificul său (de litoral, montan de vară sau iarnă, balnear, urban etc.). Multitudinea de
forme particulare pe care le îmbracă agrementul poate fi sintetizată şi clasificată prin
intermediul mai multor criterii de analiză: după spaţiul de desfăşurare; după sezonul turistic;
după structura participanţilor (număr, vârstă, preţ plătit, scop) etc. Mijloacele şi echipamentele
de agrement diferă de asemenea de la o zonă la altă, acestea fiind create pentru satisfacerea
turiştilor prezenţi în zona respectivă.
A. În ceea ce priveşte criteriile şi normele de amenajare turistică a litoralului, în funcţie
de caracteristicile naturale ale plajei şi bazinului marin, se stabilesc soluţiile şi concepţia de
organizare, respectiv tipologia implantărilor şi localizarea amplasamentelor. În general,
mărimea unei staţiuni litorale este dictată de capacitatea de suport a plajelor, avându-se în
vedere următorii parametrii:
o suprafaţa exploatabilă a plajelor - este determinată de condiţiile concrete ale configuraţiei
şi a cadrului natural de ansamblu (de exemplu, pe litoralul românesc al Mării Negre se
disting următoarele situaţii: ţărm cu plajă nelimitată în interior de elemente naturale;
ţărm cu plajă delimitată de faleze, lacuri, zone mlăştinoase etc; ţărm fără plaje, dar la
care fundul mării este uşor accesibil şi în care pot fi realizate plaje artificiale);
o capacitatea optimă de primire a plajei - numărul de vizitatori sosiţi pe plajă este un
indicator determinant atât pentru stabilirea capacităţii plajei şi implicit a staţiunii, cât şi

26
 pentru fixarea nivelului de confort în zona de plajă sau a categoriei de utilizare. Prin
aceasta se exprimă atât nivelul de ocupare al plajei în raport cu lăţimea acesteia cât şi
ocuparea spaţiului acvatic marin, ocupare foarte variabilă în funcţie de configuraţia şi
adâncimea fundului mării;
o simultaneitatea prezenţei vizitatorilor pe plajă - sau indicele de simultaneitate (Is), este
egal cu 1/3 din numărul de vizitatori potenţiali în funcţie de condiţiile specifice locale,
de profilul staţiunii şi de nivelul de dotare a acesteia cu amenajări pentru cură şi
tratamente, activităţi cultural-recreative, etc. Pentru ţara noastră, acest indicator se
stabileşte având în vedere că durata medie a unei şedinţe de plajă în luna iulie (în
condiţiile climatului marin românesc) este de aproximativ 3 - 4 ore şi că intervalul
optim de plajă în aceeaşi lună, se extinde pe o perioadă de 7 - 8 ore (între 9,00 - 17,00);
o capacitatea zilnică a plajei - exprimă numărul de vizitatori ce pot folosi zilnic plaja,
număr pe baza căruia se stabileşte mărimea staţiunii şi în special capacitatea dotărilor şi
amenajărilor acesteia.

B. În procesul mai larg de amenajare a spaţiului montan, amenajarea domeniului schiabil

reprezintă punctul de plecare în realizarea unei staţiuni turistice pentru sporturi de iarnă. În
acest sens, se are în vedere o serie de parametrii între care: numărul şi lungimea pârtiilor de
schi, în total şi pe categorii (schi alpin, schi fond), transportul turiştilor către pârtiile de schi
prin intermediul instalaţiilor de transport pe cablu (teleferice, telecabine, telescaune, teleschi),
precum şi alte echipamente auxiliare (tancuri pentru fabricarea zăpezii artificiale, tancuri de
bătut zăpada etc.). Creşterea ca importanţă a spaţiului montan în ansamblul general al cererii de
vacanţe turistice, a generat o serie de preocupări ale specialiştilor în scopul exploatării pentru
turism a acestei destinaţii.
În amenajarea staţiunilor montane o atenţie deosebită s-a acordat structurilor de cazare
(care îmbracă forme diverse – hoteluri, pensiuni, case de vacanţă), structurilor de alimentaţie
publică (restaurante cu specific, specializate în gastronomie locală, şi unităţi situate în
apropierea pârtiilor – „aux pieds”), precum şi dotărilor specifice practicării schiului -
amenajarea pârtiilor de schi, instalaţii de transport pe cablu ş.a.. Foarte răspândit, şi utilizat de
circa 3/4 dintre turiştii sosiţi în staţiunile alpine, este „skipass”-ul (paşaportul de schi), care
oferă posibilitatea practicării schiului pe o perioadă delimitată (o zi, o săptămână etc.) contra
unei sume fixe. Tariful include: cazare, transport, utilizarea instalaţiilor de urcat, lecţii de schi
etc, beneficiind şi de unele facilităţi, care diferă de la staţiune la staţiune.

27
 În privinţa agrementului, se apreciază că gama oferită trebuie să fie atât de bogată şi de
diversificată încât să satisfacă şi exigenţele celor ce nu vin să practice schiul (circa 18% din
totalul turiştilor). Astfel, între dotările de agrement ce nu lipsesc din staţiunile alpine amintim:
piscină acoperită şi în aer liber (cu apă caldă), diverse tipuri de unităţi - bar (bar elveţian, bar
american, etc.), variate terenuri şi săli de sport, saună, bowling, patinoare naturale şi artificiale,
discoteci pentru tineret şi pentru vârstnici, centre de echitaţie, cursuri de iniţiere în diverse
meserii sau arte etc.
Fiecare staţiune oferă un bogat şi atractiv program de manifestări cultural-artistice
(spectacole, concursuri, festivaluri etc. de teatru, diverse genuri muzicale, cinema, operă,
operetă ş.a.) şi sportive (campionate naţionale, europene sau etape din Cupa Mondială la schi,
de bob şi săniuţe, de hochei ş.a.). Majoritatea staţiunilor au posturi de radio proprii care
transmit buletinul zăpezii, starea vremii, ştiri diverse şi multă muzică. Reţeaua comercială este
bogată şi diversificată, de la magazine alimentare, de artizanat, de artă, de antichităţi, bijuterii
etc. la cele de echipament sportiv. O atenţie deosebită se acordă şi turismului montan de vară,
prin: amenajarea de pârtii artificiale, practicarea schiului pe iarbă, marcarea unor poteci şi
trasee pentru drumeţie montană, amenajarea unor peşteri şi grote pentru vizitare, numeroase
posibilităţi de practicare a celor mai variate sporturi nautice, a alpinismului, a vânătorii şi
pescuitului sportiv etc.
De altfel, preocuparea de bază a organizatorilor de turism din ţările consacrate în turismul
pentru sporturi de iarnă este de a asigura o activitate non-stop, în toate anotimpurile. Aceasta se
poate realiza prin: prelungirea sezonului de schi pe pantele unde zăpada se menţine 6-8 luni pe
an; folosirea tunurilor de fabricare a zăpezii artificiale; dotarea staţiunilor cu pârtii din material
plastic; extinderea schiului pe iarbă; iniţierea unor acţiuni - cursuri de alpinism, speoturism etc.
- care să atragă turiştii în orice lună a anului; practicarea pescuitului la păstrăv şi a vânătorii
sportive; asigurarea unei oferte de vară sau chiar de extrasezon foarte variate, înlesnită de
prezenţa, în apropierea staţiunilor, a satelor de munte, a lacurilor sau parcurilor naţionale, fapt
ce a permis extinderea vacanţelor la fermă sau a agroturismului.

C. Spaţiile destinate agrementului, din marile oraşe sau (în unele cazuri) din zona lor
periurbană, sunt edificate, atât pentru turişti cât şi pentru rezidenţi, în vederea satisfacerii
nevoii acestora de destindere şi reconfortare fizică, divertisment, amuzament etc. Spaţiul
destinat agrementului poate fi: închis (în spaţii special amenajate ca: săli de teatru, cinema,
concerte, cluburi, discoteci etc, ce îndeplinesc ca funcţie satisfacţia psihică a indivizilor prin
activităţi cultural - distractive sau instructiv – educative) şi în aer liber (conceput în spaţii

28
special amenajate ca: grădini publice, parcuri de distracţii, stadioane, complexe sportive, spaţii
periurbane amenajate etc, pentru a satisface nevoia indivizilor de destindere şi reconfortare
fizică).
Un rol important în desăvârşirea agrementului în cadrul marilor oraşe îl au spaţiile verzi
(parcuri, grădini publice etc). Noţiunea de spaţiu verde se defineşte ca fiind o categorie
funcţională din cadrul localităţii sau din zona sa de influenţă (înconjurătoare), al cărui spaţiu
este determinat în primul rând de vegetaţie şi, în al doilea rând, de dotări şi echipări
corespunzătoare odihnei, recreerii şi agrementului în aer liber.
New York-ul, de exemplu, deţine mari parcuri urbane: Central Park (339 ha) din
Manhattan, Cunningham Park din cartierul Queens, Pelham Bay Park din cartierul Bronx,
Great Kills Park din Staten Island etc. New Delhi (construit începând cu 1911, în sud-vestul
vechiului oraş, după planurile arhitectului Le Corbusier) este un adevărat oraş – grădină, cu
numeroase spaţii verzi, vile şi palate „înecate” în grădini şi parcuri. Teheranul se distinge prin
grădinile sale cu arbori ornamentali.
În Europa parcurile şi grădinile publice sunt elemente nelipsite din arhitectura spaţiului
urban. De exemplu, Parc de Cinquantenaire din Bruxelles (creat în 1880 cu ocazia sărbătoririi
a 50 de ani de independenţă a Belgiei) a fost amenajat în jurul unui mare palat, ale cărui aripi
sunt unite de o arcadă monumentală, Parcul Schlossberg din Graz (Austria) a fost amenajat pe
colina omonimă care domină oraşul cu peste 120 m, accesul către acesta făcându-se prin
intermediul funicularului, Phoenix Park din Dublin este cel mai mare parc urban din Irlanda,
etc.
În Austria, Viena se mândreşte cu marea sa grădină publică (Stadtpark), iar oraşul
Salzburg cu Grădinile Mirabell, amenajate în 1690. Asemănător, în cartierul Norrmalm al
oraşului Stockholm a fost amenajat un frumos parc urban (Kungsträdgarden) pe locul vechii
grădini regale de zarzavaturi. Impresionante sunt şi grădinile botanice, din această categorie
amintind: Grădinile Exotice din Monaco, cu peste 7000 de specii de plante din toată lumea,
Grădina Botanică din Tromso (Norvegia), cunoscută ca cea mai nordică de pe Glob, Grădina
Botanică din Balcic (Bulgaria), etc.
O altă categorie de amenajări destinate agrementului turistic sunt parcurile de distracţie,
ce au început să prindă contur în tot mai multe dintre marile oraşe ale lumii. Cel mai cunoscut,
şi de altfel şi cel mai mare complex de distracţii a fost creat în Florida – Lumea lui Walt Disney
– locul unde copiii de toate vârstele îşi pot întâlni personajele preferate create de Walt Disney.
Acest complex primeşte anual peste 15 milioane de vizitatori, graţie profesionalismului de
care organizatorii săi au dat dovadă. Un alt exemplu, Tivoli din Copenhaga, este cel mai vechi

29
şi, de asemenea, unul dintre cele mai importante parcuri de distracţie de pe Glob, ce însumează
anual peste 4 milioane de vizitatori.

4. Forţa de muncă din turism

La nivel internaţional, industria turistică mobilizează un număr important de lucrători în

activitatea turistică, mai ales în perioadele de sezon turistic. Specialiştii O.M.T. apreciază că,
personalul angajat în industria turismului reprezintă cca. 11 % din totalul forţei de muncă
ocupate la nivelul economiei mondiale. De altfel, industria turismului se situează pe primul loc
în lume în ceea ce priveşte contribuţia la ocuparea forţei de muncă. La sfârşitul anilor `90,
industria turistică ocupa 262 milioane de locuri de muncă, estimându-se că, la nivelul anului
2010, numărul acestora să crească la 383 milioane. Personalul care activează în industria
turistică reprezintă una dintre cele mai importante componente ale ofertei turistice, de
profesionalismul lucrătorilor depinzând gradul de satisfacere al turiştilor.
Rolul turismului ca mobilizator al forţei de muncă este foarte bine cunoscut. Turismul
poate genera locuri de muncă în zone cu un nivel ridicat al ratei şomajului, asigură un număr
mare de locuri de muncă pentru începători, în special tineri aflaţi la începutul carierei
profesionale. Totodată, turismul asigură locuri de muncă sezoniere sau în regim part-time
pentru persoanele a căror utilizare în industria serviciilor necesită flexibilitate, având în vedere
responsabilităţile lor familiale (în unele cazuri) sau continuarea studiilor (în alte cazuri). Ca
urmare a importanţei turismului în soluţionarea globală a problemei forţei de muncă, se impune
tot mai acut, pe de o parte, promovarea unor politici menite să asigure integrarea acestui
domeniu de activitate în strategiile de combatere a şomajului şi, pe de altă parte, alocarea de
fonduri în vederea creşterii nivelului de educare şi formare a aptitudinilor profesionale şi a
calităţii personalului.
În prestarea serviciilor turistice sunt implicate aşadar numeroase persoane, calificările şi
ocupaţiile fiind extrem de diverse (în acest sens, putem exemplifica: persoanele angrenate în
prestarea serviciilor specifice din cadrul hotelurilor sau a altor unităţi de cazare, restaurante,
transporturi, tour-operatori, ghizi de specialitate, animatori etc). În industria hotelieră, de
exemplu, important este numărul de angajaţi care revin la o cameră de hotel, acesta fiind un
parametru determinant al gradului de confort al unui hotel. Valoarea raportului dintre numărul
total de lucrători ai unui hotel şi numărul de camere, variază în funcţie de politica managerială
a hotelului, categoria acestuia, înregistrându-se totuşi diferenţe mari de la o ţară la alta (de

30
exemplu: 0,1 – 0,7 pentru hotelurile din Franţa, 0,53 în hotelurile din Spania, > 3 în hotelurile
din Asia etc.).
Pe de altă parte, specialiştii O.M.T. recomandă parcurgerea următorilor paşi în elaborarea
şi implementarea calităţii, în ceea ce priveşte forţa de muncă dintr-un hotel: construirea unei
culturi a calităţii; crearea unei echipe de lucru; dezvoltarea sistemului de conducere a echipei;
crearea de proceduri de servire a clienţilor; crearea de standarde; pregătirea personalului;
definirea unui plan de calitate; construirea sistemelor de măsurare a rezultatelor; evaluarea
performanţelor; stabilirea de recompense şi sisteme de recunoaştere a celor ce au contribuit la
îndeplinirea standardelor de calitate etc.
Personalul din turism, prin specificul şi nivelul său de pregătire, necesită o abordare
aparte şi o pregătire specială. În funcţie de postul pe care îl ocupă, lucrătorul din turism are un
rol important în crearea unei atmosfere agreabile la locul de destinaţie turistică. El trebuie să
aibă o ţinută fizică şi vestimentară adecvată, să se adapteze la specificul psihologic al turistului
şi să aibă un comportament civilizat. În cazul majorităţii angajaţilor, datorită contactului direct
cu turistul apare necesitatea cunoaşterii a cel puţin unei limbi de circulaţie internaţională,
precum şi disponibilitatea de a oferii informaţii utile precum: prezentarea resurselor şi
atracţiilor turistice ale zonei, orarul diverselor mijloace de transport, programul manifestărilor
cultural-artistice şi sportive ce se derulează în zona respectivă etc. Pe de altă parte, în multe
etape ale consumului turistic, are loc o relaţie directă dintre turist şi personalul din turism ceea
ce implică o răspundere morală superioară cu implicaţii asupra nivelului de satisfacere al
nevoilor consumatorilor.
În turism, sezonalitatea implică o fluctuaţie accentuată a forţei de muncă. Practic, în
timpul sezonului turistic ofertanţii şi organizatorii de acţiuni turistice apelează de multe ori la
„improvizaţii”, cum ar fi: angajarea unui număr considerabil de personal sezonier insuficient
calificat sau chiar necalificat; detaşarea personalului necesar în anumite staţiuni (vara pe litoral,
iarna în zonele montane) etc. Utilizarea unui personal necalificat nu este de dorit, întrucât acest
fapt generează un nivel scăzut al serviciilor oferite turiştilor, ducând în timp la pierderea
încrederii acestora, respectiv, o scădere cotei de piaţă a destinaţiei respective.

31
 TEMA 4. PIAŢA TURISTICĂ - CARACTERISTICI ŞI
INDICATORI DE EVALUARE

1. Particularităţile pieţei turistice

În desfăşurarea actului turistic se face simţită interferenţa dintre oferta turistică,

materializată prin producţia turistică şi cererea turistică, manifestată prin consumul turistic. În
termeni economici această sferă de interferenţă a ofertei cu cererea poartă denumirea de piaţă
turistică. În centrul pieţei turistice se situează turistul, privit ca un consumator potenţial, căruia
îi sunt destinate produsele turistice şi care deţine puterea decizională de a selecta din mulţimea
de oferte acele produse care îi plac sau sunt accesibile din punct de vedere financiar ori din
punctul de vedere al timpului liber de care dispune.
Piaţa turistică, spre deosebire de piaţa bunurilor materiale, îmbracă unele caracteristici
specifice, între care amintim: produsul turistic este alcătuit dintr-un cumul de elemente
materiale şi imateriale (bunuri materiale, servicii, elemente ale cadrului natural şi / sau
antropic); producţia şi consumul turistic se suprapun în spaţiu şi timp, turistul fiind acela care
se deplasează spre locul producţiei, astfel că, locul de formare a cererii turistice diferă de locul
consumului turistic; oferta turistică, ca sursă a producţiei turistice, poate fi mai mare sau cel
puţin egală cu aceasta.
Pornind de la aceste caracteristici de bază, s-a consolidat conceptul de piaţă turistică,
termen definit de majoritatea specialiştilor ca: spaţiul geografic şi economic în care are loc
contactul dintre oferta turistică, materializată prin producţia turistică, cu cererea turistică,
materializată prin consumul turistic. La nivel de componente: prin produs turistic se înţelege

32
întreg ansamblul bunurilor şi serviciilor necesare pentru stimularea activităţii specifice de
consum turistic; prin ofertă turistică – ansamblul activităţilor indispensabile pentru producţia şi
distribuţia produselor turistice; prin cerere turistică – ansamblul nevoilor sociale pentru
consumul produsului turistic.
Cele două segmente ale pieţei turistice, cererea şi oferta, se manifestă însă cu sensuri şi
intensităţi diferite de la un caz la altul. Modul de viaţă urban, de pildă, accentuează dorinţa
indivizilor de a-şi satisface diferite nevoi (recreere, odihnă, distracţie, cunoaştere etc) care stau
la baza formării diferitelor categorii de motivaţii turistice şi a cererii turistice. În întâmpinarea
acestei cereri turistice vine o ofertă turistică însemnată, divizată într-un ansamblu de oferte
parţiale paralele (hotelărie, alimentaţie, transport, comerţ etc) ceea ce conduce către conturarea
unei arii receptoare care să satisfacă cele mai diverse cereri, materializate în tipuri distincte de
turism (turism de recreere şi agrement, turism cultural, turism de îngrijire a sănătăţii, turism de
afaceri şi congrese, shopping turism etc).
În termeni cantitativi, piaţa turistică poate fi analizată prin intermediul următorilor
indicatori: capacitatea pieţei turistice (CT), potenţialul pieţei turistice (PT), volumul pieţei unui
anumit produs turistic (VT), locul pe piaţă al produsului turistic aparţinând unui anumit
ofertant (LT). Altfel spus, cunoscând că cererea turistică este în continuă evoluţie,
înregistrându-se o redistribuire permanentă a fluxurilor de turişti între diferitele destinaţii
tradiţionale şi, în acelaşi timp, o reorientare spre destinaţii noi, piaţa turistică trebuie analizată
în funcţie de o serie de indicatori caracteristici privind: capacitatea teoretică a pieţei turistice
(piaţa teoretică); piaţa turistică potenţială; piaţa turistică abordabilă pentru un touroperator;
piaţa turistică efectivă (reală); ponderea produsului turistic oferit şi comercializat de o agenţie
de turism pe piaţă.
Toate aceste particularităţi fac din piaţa turistică un teritoriu funcţional aparte care necesită
o atentă analiză. Astfel, pentru delimitarea şi diminuarea anumitor inconveniente se justifică
creşterea rolului ştiinţei în aprofundarea conceptelor specifice pieţei turistice şi folosirea unor
tehnici de prevenire sau micşorare a riscurilor de piaţă, din care pe primul loc se situează
neconcordanţa cantitativ-calitativă dintre oferta şi cererea turistică.

2. Cererea turistică şi factorii determinanţi ai consumului turistic

Aşa cum am arătat, cererea turistică este formată din ansamblul persoanelor care îşi
manifestă dorinţa de a se deplasa periodic şi temporar în afara reşedinţei proprii, pentru alte
motive decât prestarea unei activităţi remunerate la locul de destinaţie. Forma materială a cererii

33
turistice este dată de consumul turistic. Acesta se realizează în cadrul bazinului ofertei turistice
şi cuprinde totalitatea cheltuielilor efectuate de către cererea turistică pentru achiziţionarea
unor servicii şi bunuri legate de motivaţia turistică. În timp ce cererea turistică se formează la
locul de reşedinţă al turistului, consumul turistic se realizează la locul de destinaţie turistică.
Dintre caracteristicile cererii turistice reţinem: caracterul dinamic al cererii turistice - în
sensul extensiunii, oarecum în contrast cu caracterul de relativă stabilitate a ofertei turistice;
concentrarea acesteia în ţările şi regiunile dezvoltate - în general aria de origine a turiştilor
internaţionali fiind legată de ţările cu un înalt nivel de dezvoltare social economică;
diversitatea, elasticitatea şi sezonalitatea accentuată datorită factorilor naturali şi sociali;
caracterul complex al cererii turistice datorat solicitărilor simultane a unor elemente de
potenţial turistic şi a unor variate categorii de servicii turistice.
2.1. Motivaţia turistică
Motivaţia turistică este unul dintre cei mai importanţi factori care exprimă modul de
percepere selectivă a ofertei turistice în funcţie de nevoile socio – culturale şi posibilităţile
materiale individuale. Motivaţia este un element cheie care generează cererea de turism şi, în
anumite condiţii, determină consumul turistic.
În literatura de specialitate există numeroase încercări de a analiza structura motivaţiilor
turistice. Astfel, sintetizând aprecierile lui Plog (1972), Cohen şi Taylor (1976) Crompton
(1979), Mathieson şi Wall (1982), rezultă următoarele categorii de motivaţii turistice de
vacanţă: 1) motivaţia de evadare; 2) motivaţia de relaxare; 3) motivaţia ludică (necesitatea de
refugiu sau regresia către perioada copilăriei); 4) motivaţia familială (necesitatea de întărire a
legăturilor dintre membrii familiei); 5) menţinerea sau creşterea prestigiului social (apartenenţa
la un anumit standard de viaţă, confirmarea rolului în societate); 6) interacţiune socială
(posibilitatea de a stabili relaţii cu reprezentanţi ai diferitelor clase sociale cu care au în comun
anumite motivaţii); 7) motivaţie educaţională (ocazia de a cunoaşte noi locuri sau zone
geografice, precum şi stabilirea de contacte sau schimburi de idei cu populaţii ce aparţin unor
culturi diferite); 8) auto – regăsire (downshifting-ul, o nouă tendinţă de consum turistic al clasei
mijlocii din ţările dezvoltate, apărută ca urmare a unei reacţii colective faţă de modul de
organizare a vieţii cu accentul pe consumul material, dorindu-se mai mult obţinerea de
satisfacţii de ordin spiritual şi limitarea activităţii destinate obţinerii de venituri); 9) activare
onirică (realizarea unui vis imaginat cu mult timp înainte); 10) achiziţionarea de bunuri
(posibilitatea de a cumpăra la preţuri avantajoase bunuri de larg consum sau bunuri specifice
culturii sau economiei ţării vizitate).

34
 Studiul motivaţiilor turistice a fost completat relativ recent printr-o teorie elaborată de
Pearce în 1991 (travel career ladder) ce poate fi tradusă ca „scara experienţei turistice”.
Modelul porneşte de la piramida necesităţilor de consum din teoria lui Maslow (1970), autorul
dezvoltând ideea conform căreia evoluţia comportamentului turistic reflectă ierarhia
motivaţiilor turistice.
După problematica motivaţiilor turistice ce stau la baza conturării cererii turistice, Snack
O., Baron P., Neacşu N. (2001) au diferenţiat două mari categorii:
motivaţii de tip negativ – care exprimă refuzul consecinţelor negative ale mediului din centrele
urbane şi industriale în care trăieşte turistul virtual, de unde rezultă şi aspiraţiile de a căuta
satisfacţii şi destinderea prin schimbarea temporară a acestui mediu;
motivaţii de tip pozitiv – care se identifică cu interesul bine definit pentru anumite obiective
turistice sau cu anumite atracţii de importanţă deosebită (culturale, artistice, sportive etc), care
se regăsesc în afara locului de origine a cererii turistice.
Modul de viaţă urban şi ritmurile cotidiene au creat o nouă psihologie şi noi necesităţi în
modul de valorificare a timpului liber. Concentrarea urbană are, pe lângă numeroasele avantaje
asupra dezvoltării economice şi creşterii nivelului de trai, şi efecte negative, generate de
creşterea solicitării nervoase a oamenilor prin deteriorarea mediului natural şi social. Se
creionează astfel nevoia de „evadare” din marile aglomeraţii urbane spre zone liniştite,
nepoluate, pentru odihnă, recreere, distracţie etc. Un alt aspect ce poate fi subliniat este legat de
înclinaţia mai mare pentru turism a populaţiei din mediul urban faţă de cei ce locuiesc în
mediul rural. De exemplu, în Uniunea Europeană, 66% din cei ce locuiesc în oraşele mari
pleacă în vacanţă, în timp ce pentru mediul rural procentul este de 45%. Un alt exemplu poate
fi dat referitor la locuitorii Parisului ce deţin o rată a plecărilor în vacanţă de cca. 80% în timp
ce în zonele rurale se înregistrează o valoare mult inferioară, de cca. 43 %.
Pe de altă parte, creşterea generală a nivelului de instruire a populaţiei, impune o altă
categorie de necesităţi, de ordin spiritual. Setea de cultură, dorinţa de cunoaştere, lărgirea
orizontului cultural devin astfel motive bine întemeiate ce stau la baza desăvârşirii actului
turistic. În alte situaţii, motivaţia este legată de dorinţa de diferenţiere şi de spiritul de imitaţie,
când alegerea destinaţiei turistice este considerată ca o confirmare a statutului social.
Factorul psihologic este cel care determină în ultimă instanţă alegerea tipului de turism.
Având în vedere faptul că motivaţia turistică are un caracter foarte dinamic se impune ca şi
oferta de turism să se afle în permanenţă într-un proces de adaptare şi diversificare
corespunzătoare cerinţelor cât mai diverse ale consumatorilor. Astfel, deşi populaţia urbană,
prin participarea masivă la activităţile recreative, trasează oraşului caracteristica de arie

35
emitentă de turişti, nu trebuie neglijat rolul său în atragerea fluxurilor turistice. Cu cât oferta
turistică este mai diversificată şi consistentă, cu atât va atrage fluxuri de turişti mai importante,
de pe o arie mai largă. În multe din cazuri spaţiul urban e perceput ca sinonim al lumii
civilizate, ai căror indivizi ating un anume nivel de educaţie şi cultură, factor benefic ce aduce
un plus de favorabilitate în desfăşurarea actului turistic.

2.2. Factorii sociali şi economici

Satisfacerea diferitelor necesităţi de distracţie, odihnă, recreere culturalizare, socializare
etc, devine realizabilă în condiţiile deplasării turistice. Însă, desăvârşirea actului turistic, ce
presupune deplasarea de la locul de reşedinţă către zona de destinaţie, depinde de o sumă de
factori de maximă complexitate. Astfel, în ceea ce priveşte factorul demografic, creşterea
longevităţii şi a ponderii populaţiei de vârsta a treia se reflectă în participarea tot mai mare a
acestei categorii la mişcarea turistică. Pe de altă parte, tineretul reprezintă o altă componentă
dinamică (în ţările în curs de dezvoltare cu natalitate ridicată şi acolo unde există un sistem de
educaţie bine structurat, tineretul reprezintă categoria cu cele mai mari perspective de
participare la mişcarea turistică internaţională).
În prezent, în elaborarea ofertei de turism se practică în mod curent investigarea prin
metoda sondajelor, anchetelor şi chestionarelor care urmăresc cunoaşterea cât mai exactă a
cerinţelor specifice fiecărei grupe de vârstă. Analizele făcute în acest sens au pus în evidenţă
comportamentul diferit, vârsta constituind un factor determinant în alegerea destinaţiei, tipului
de vacanţă, a duratei sejurului, a mijlocului de transport şi de cazare. De exemplu, în Marea
Britanie populaţia de peste 65 de ani participă cu prioritate la turismul naţional reprezentând
categoria cu cea mai mare pondere (22 %). În schimb, grupele de vârstă cuprinse între 35 şi 54
de ani se situează pe primul loc (38 %) între cei ce-şi efectuează concediile în străinătate.
Factorii socio-economici prezintă o mare diversitate şi influenţează în mod semnificativ
accesul la turism al diferitelor categorii socio-profesionale. Bugetul de timp liber reprezintă un
element foarte important care influenţează participarea la turism. În perioada contemporană s-
au făcut progrese importante în direcţia creşterii perioadei de timp liber zilnic, săptămânal şi
anual. Astfel, în Franţa o persoană în vârstă de 75 de ani la nivelul anului 1948 acumulase un
număr de 120 000 ore de lucru, în timp ce în anul 1993 timpul de lucru corespunzător se
redusese la 70 000 de ore.
Durata intervalelor de timp liber diferă foarte mult de la o ţară la alta, în funcţie de gradul
lor de dezvoltare economică, dar şi de la o grupă socială la alta, respectiv de la o categorie de
vârstă la altă categorie (P. Cocean, 1996). Astfel, există încă diferenţieri importante în privinţa

36
duratei concediilor care este, de exemplu, de 12 zile lucrătoare în Canada şi Italia, 42 de zile
lucrătoare în Suedia şi 5 săptămâni în Franţa. În paralel, a apărut şi posibilitatea de a fragmenta
perioada de concediu în 2 – 3 etape ceea ce a favorizat diversificarea opţiunilor şi practicarea
unor forme de turism complementare.
Oraşul lumii contemporane, în condiţiile modernizării economiei şi a trecerii acesteia de
la faza industrială spre cea de terţializare, oferă locuitorilor săi un buget de timp liber
suplimentar, fapt ce facilitează accesul către activităţile recreative. Interesantă, în acest sens,
este relaţia dintre timp liber, călătorie şi zonele recreative, stabilită de către Ryan C. (1991). În
opinia sa, segmentele de populaţie tânără şi vârstnică, dispun de un timp liber mai larg , dar
intervin ca un factor restrictiv, mijloacele financiare mai reduse.
Veniturile populaţiei sunt legate de capacitatea economică, iar pentru turism prezintă
importanţă creşterea acelei părţi din venit ce rămâne disponibilă după satisfacerea necesităţilor
curente (coşul cheltuielilor zilnice). Veniturile influenţează alegerea tipurilor şi formelor de
turism practicate. Variaţia cererii în funcţie de valorile venitului şi preţului se încadrează în
limite largi, în ultimă instanţă, nivelul venitului fiind acela care dictează alegerea formei de
turism, a distanţei la care se practică acesta, a duratei sejurului, precum şi calitatea serviciilor
turistice.
Specialiştii din turism apreciază că în ţările dezvoltate turismul începe să devină o
activitate sistematică din momentul în care venitul pe locuitor depăşeşte 500 $. În SUA, de
exemplu, numai 21 % din cei cu venituri sub 3000 $ participă la activitatea de turism, în timp
ce pentru categoria cu venituri peste 5000 $ ponderea este de 55 % (Aurelia Susan, 1980).
Chiar şi între ţările U.E. apar diferenţieri semnificative. În 1985, persoanele ce au efectuat cel
puţin o vacanţă de minimum 4 zile au reprezentat 83 % din populaţia Suediei şi 77 % în cazul
Norvegiei. Rata plecărilor a fost mult mai redusă în Spania, Grecia şi Portugalia, aceasta din
urmă înregistrând o valoare de numai 31 %.
Există şi o relaţie directă între venituri, statutul socio-profesional şi turism (Aurelia
Susan, 1980). Astfel, în Franţa plecările reprezintă un procent de 89% în cazul cadrelor cu
funcţii superioare, 55% în cazul muncitorilor şi 30% pentru cei angajaţi în exploatările
agricole. De asemenea în Italia 75% dintre intelectuali practică o formă de turism în timp ce în
cazul muncitorilor necalificaţi ponderea este de numai 20%. În cadrul sondajelor realizate în
scopul cunoaşterii motivelor neefectuării unei vacanţe, 60 % din răspunsuri au indicat lipsa
resurselor financiare.

3. Oferta turistică şi comercializarea produselor turistice pe piaţă

37
 Oferta turistică reprezintă o sumă de elemente atractive care pot motiva vizitarea lor şi
care pot fi puse în valoare la un moment dat pentru stimularea cererii turistice. În accepţiunea
majorităţii specialiştilor, oferta turistică este alcătuită din: a) potenţialul turistic dintr-un anumit
spaţiu geografic (resursele turistice naturale şi antropice); b) infrastructura turistică (structurile
de cazare, alimentaţie publică, agrement etc.) şi infrastructura generală, componente prin care
poate fi exploatat potenţialul turistic; c) forţa de muncă din sectorul turistic, care prin numărul,
nivelul de pregătire, structura după diferite criterii etc., determină valoarea producţiei; d)
serviciile turistice, respectiv, forma sub care se exteriorizează, de regulă, produsele turistice.
Oferta turistică poate fi structurată în:
- oferta turistică potenţială alcătuită la rândul ei dintr-o ofertă turistică primară
(ce cuprinde totalitatea resurselor turistice naturale) şi o oferta turistică secundară
(ansamblul resurselor turistice antropice);
- oferta turistică reală - are ca suport oferta turistică potenţială care devine
efectivă în măsura în care va întruni o serie de caracteristici pentru stimularea consumului
turistic (dezvoltarea infrastructurii generale, a structurilor de primire a turiştilor, a
formelor de recreere şi agrement în concordanţă cu ambianţa resurselor primare şi
secundare).
Înţelegem astfel că oferta turistică include, pe lângă elementele de potenţial natural şi
antropic, şi acele elemente care definesc producţia turistică, respectiv ansamblul de servicii şi
bunuri materiale care mobilizează forţa de muncă din turism. Se conturează totodată, un spaţiu
al ofertei turistice definit atât în plan cantitativ, prin atractivitatea sa naturală sau antropică, cât
şi în plan calitativ, prin capacitatea sa de primire. Structura ofertei turistice nu coincide cu
structura producţiei turistice, deoarece oferta există şi independent de producţie. Totodată,
oferta turistică este fermă, fiind valabilă pe toata durată de existenţă a elementelor ce o
compun. Producţia turistică prezintă anumite limite de ordin temporal, putând avea un caracter
sezonier, în funcţiile de condiţiile naturale acceptate de turişti pentru o anumită perioadă din an
(vezi turismul litoral).
Cercetarea pe criterii ştiinţifice a ofertei turistice a unui teritoriu porneşte de la spaţiul
geografic peste care aceasta se suprapune, analiza de detaliu putând să îmbrace mai multe
forme: 1) modelul descriptiv – prin realizarea unui inventar al resurselor turistice şi al
percepţiei turiştilor faţă de spaţiul turistic respectiv; 2) modelul explicativ - care presupune
dezvoltarea caracteristicilor turistice ale localizării respective prin includerea alături de

38
resursele turistice naturale şi antropice, a facilităţilor de călătorie, a categoriilor de turişti care
ar putea fi atraşi de spaţiului respectiv; 3) modelul predictiv – atunci când se ia în considerare
strategia de dezvoltare ce urmează a fi aplicată în spaţiul respectiv, prognozându-se
modificarea profilului turistic, respectiv, transformarea posibilităţilor de valorificare a
resurselor în cadrul ofertei turistice; 4) modelul prescriptiv – care presupune elaborarea unei
strategii de valorificare a spaţiului respectiv la nivel global şi a diferitelor localizări punctuale.

3.1. Politici destinate organizării şi lansării ofertei turistice pe piaţă

Cererea şi oferta turistică se găsesc în relaţii de cauzalitate, atât oferta cât şi cererea
putându-se situa una faţă de cealaltă pe poziţie de factor determinant de evoluţie sau pe poziţie
de rezultantă a acestei evoluţii. Astfel, prin particularităţile sale, produsul turistic modelează
anumite particularităţi specifice în sânul ofertei turistice (volum, structură, diversitate)
satisfăcând cererea de consum a clientelei participante la diferite forme de turism. Totodată, se
are în vedere întregul complex de factori care stimulează sau frânează circulaţia turistică,
cunoaşterea acestora facilitând adaptarea ofertei turistice la nevoile de consum ale populaţiei
pentru serviciile turistice.
Legătura dintre dezvoltarea turismului şi creşterea economică a unui stat este evidentă,
deoarece antrenează cererea pentru o serie de bunuri şi servicii, care altfel nu ar fi fost produse
sau prestate. Totodată, pentru a micşora importul de turism şi a atrage clientela turistică
internaţională, fiecare stat se implică în satisfacerea cererii turistice prin stimularea constituirii
unei oferte turistice proprie, atractivă, accesibilă şi competitivă. În acest scop sunt lansate
anumite politici de stimulare a activităţii turistice între care amintim:

1) Politica de programe şi investiţii. Constituirea unei oferte turistice tentante implică un

însemnat efort din partea statului, materializat în investiţii utilizate în consolidarea elementelor
de infrastructură (şosele şi căi ferate moderne, aeroporturi, amenajarea localităţilor turistice
etc.). De asemenea, statul îşi asumă şi rolul de protector al industriei turistice prin politica
fiscală şi cea de credite adresată investitorilor.
În Franţa, de exemplu, s-au aplicat o mulţime de programe turistice încă din anii `60, la
elaborarea lor contribuind specialişti din cele mai variate domenii (economişti, geografi,
arhitecţi etc.). Aceste programe, care s-au derulat pe mai bine de două decenii, au avut în
vedere atât dezvoltarea şi modernizarea staţiunilor existente, cât şi construirea de noi staţiuni şi
noi regiuni turistice (staţiuni pe loc gol). Astfel, în cadrul programului „Plan Neige”, mai multe
societăţi franceze s-au afirmat în construcţia de „staţiuni integrate” între care: Les Arcs, La

39
Plagne, Flaine, Isola 2000, Avoriaz ş.a. Această experienţă a condus către consolidarea unei
poziţii privilegiate a Franţei privind construcţia staţiunilor de mare altitudine, firmele franceze
de profil fiind solicitate de către parteneri străini în amenajarea unor astfel de staţiuni în SUA,
Canada, Argentina, Rusia, Bulgaria etc.
După 1982, în Franţa se renunţă la caracterul centralizat sub coordonarea directă a
activităţii turistice de către stat, lansându-se o nouă orientare, de descentralizare, care a dat
rezultate foarte bune, stimulând turismul intern şi internaţional. Această politică s-a dovedit o
politică de avantajare a turismului intern. De altfel, în ultimele două decenii s-a înregistrat o
creştere semnificativă pe acest segment de piaţă, peste 60 % din populaţia Franţei deplasându-
se cel puţin o dată pe an (mai mult de jumătate în sezonul estival) către o destinaţie turistică
internă. Turismul intern participă cu 8 % la crearea produsului naţional intern. În ceea ce
priveşte segmentul internaţional, Franţa ocupă locul 1 la sosiri turistice internaţionale (> 75
milioane turişti anual), faţă de principali concurenţi remarcându-se prin condiţiile mult mai
bune decât Italia (ca servicii şi calitate a acestora) şi prin păstrarea originalităţii locurilor,
comparativ cu Spania.
Spania reprezintă un model de ţară în care turismul s-a dezvoltat predominant prin
investiţii străine, favorizate de preţurile scăzute ale terenurilor şi a materialelor de construcţie.
Aceste investiţii au fost susţinute şi din exterior, printre acestea remarcându-se „Legea
Strauss”, elaborată în Germania, care a funcţionat în perioada 1968 – 1973 şi care stimula
investiţiile făcute de germani în Spania prin aplicarea unor scutiri de impozit. Pe de altă parte,
guvernul spaniol aplica un regim juridic extrem de favorabil investiţiilor şi diverselor
intervenţii ale întreprinderilor şi particularilor străini, pentru transportul, organizarea voiajelor
şi sectorul hotelier cât şi pentru realizarea şi achiziţionarea domeniilor imobiliare (de exemplu,
în staţiunea Marbella de pe Costa del Sol peste 50 % din ansamblurile de locuinţe sunt deţinute
de proprietari străini).
Ca urmare a acestor politici de dezvoltare, în perioada 1950 – 1985, numărul turiştilor a
crescut de la cca. 800 mii la 47 milioane (la începutul anilor `80, Spania depăşeşte Italia şi
ocupă locul 1 la sosiri turistice internaţionale, fiind totuşi detronată de Franţa în 1987).
Turismul a devenit cea mai importantă ramură economică deţinând o pondere de 40 % din
valoarea exporturilor. De asemenea, 11 % din populaţia activă lucrează în turism. Cu toate
acestea, efectele secundare nu au întârziat să apară. În zonele litorale mediul înconjurător a fost
puternic bulversat, acest spaţiu fiind amenajat în grabă, urbanizat masiv şi fără precauţii.
Zonele învecinate au înregistrat un fenomen de depopulare, creându-se astfel un dezechilibru
regional între zona litorală propriu-zisă şi zona din spatele acesteia. Pe de altă parte, implicarea

40
masivă a capitalului străin situează activitatea turistică în directă dependenţă de firmele
multinaţionale, 13 mari touroperatori controlând mai mult de jumătate din piaţa turistică a
Spaniei. Firmele şi operatorii spanioli s-au constituit mai greu şi s-au implicat mai târziu în
dezvoltarea turismului, neputând în momentul de faţă să se situeze pe o poziţie dominantă.
În Italia, ţară cu veche tradiţie în turismul internaţional, aproximativ ¼ din capacitatea
de cazare este reprezentată de forme extrahoteliere, de regulă mici întreprinderi de tip familial,
respectiv pensiuni de dimensiuni mici (40 – 70 locuri). Această situaţie legată de tradiţie
influenţează cantitatea turiştilor şi calitatea sejurului (calitate sub standardele celorlalte ţări din
Europa). Reţeaua hotelieră e relativ slab reprezentată deoarece Italia nu a atras investitori
străini care să se implice în dezvoltarea unor hoteluri de renume. De asemenea, în teritoriu
există o mare diferenţă în ceea ce priveşte utilizarea turistică a spaţiului, peste 60 % din
fluxurile turistice internaţionale concentrându-se în jumătatea nordică a Italiei.

2) Politica de preţ – care prezintă caractere diferite de la o ţară la alta. Un exemplu

semnificativ poate fi cel al Turciei care în ultimi 10 ani a menţinut preţuri relativ stabile chiar
şi în momentele dificile când moneda naţională a înregistrat un proces de depreciere important.
În această perioadă, Turcia a reprezentat o destinaţie ieftină iar numărul de turişti s-a triplat. Un
alt exemplu ne este oferit de Irlanda care s-a remarcat prin politica de menţinere a preţurilor
stabile corelate cu preocuparea permanentă de diversificare a ofertei şi de creştere continuă a
calităţii serviciilor. Ca urmare, turismul a devenit cea mai importantă ramură economică a ţării
participând cu 4 % la formarea P.I.B. O situaţie diferită a cunoscut Elveţia, mai ales în anii `80,
când creşterea preţurilor interne a dus la reducerea semnificativă a sosirilor turistice. Chiar
dacă ulterior s-a produs o redresare sub aspect numeric, turismul elveţian rămâne o destinaţie
scumpă şi este într-o anumită măsură marcat de reducerea perioadei de sejur şi respectiv a
numărului de înnoptări.
Preţul practicat pe piaţa turistică constituie frecvent unul dintre motivele majore în
alegerea locului de vacanţă. Astfel, ca urmare a preţurilor accesibile, Europa Mediteraneană
reprezintă o destinaţie avantajoasă pentru turiştii din Europa Centrală şi de Nord. De asemenea,
preţul diferit pentru unele bunuri de consum impulsionează intensitatea circulaţiei turistice în
zonele de frontieră. Este cazul Italiei spre care se îndreaptă anual cca. 10 milioane de vizitatori
din Franţa şi între 7 – 8 milioane din Germania, Elveţia şi Austria, o mare parte dintre aceştia
fiind turişti de o zi sosiţi în localităţile de frontieră. De asemenea, în Mexic numărul mare de
turişti din SUA ce vizitează oraşele situate la graniţa americano – mexicană a determinat o

41
creştere continuă a încasărilor din turism. În ultimii ani, numai în zona menţionată, aceasta s-a
situat în jurul valorii de 1 miliard de dolari.

3) Politica de promovare. Propaganda turistică face obiectul de activitate a numeroase

organisme guvernamentale în ţări de pe toate continentele globului. Guvernele ţărilor
respective cheltuiesc energie şi bani pentru propaganda turistică şi caută să mărească numărul
vizitatorilor străini precum şi să menţină în ţară cererea turistică internă. Încă din perioada
interbelică, Franţa şi Italia au desfăşurat activităţi propagandistice, lor adăugându-se, după
deceniile 5 – 6 ale secolului XX când turismul s-a constituit ca fenomen de masă, numeroase
state europene. Dinamismul înregistrat pe piaţa turistică de regiunea Asia de Est şi Pacific
(încasările din turism au crescut de la 6 %, în 1970, la peste 16 %, în 2002, din totalul mondial)
se datorează în parte activităţii propagandistice susţinute, desfăşurată la toate manifestările de
profil (Târguri Internaţionale de Turism). Asemănător, Croaţia după încheierea conflictului
militar care a bulversat ţările fostei Iugoslavii la începutul anilor `90, a dus o politică
promoţională „agresivă”, în încercarea de a recuceri clientela tradiţională şi a relansa pe piaţa
turistică internaţională litoralul croat.

3.2. Comercializarea ofertei pe piaţa turistică

Comercianţii de pe piaţa turistică, în condiţiile specifice ale activităţii turistice,
comercializează doar „imaginea” unui produs şi nu produsul însuşi, deoarece între momentul
achiziţionării produsului şi momentul consumului efectiv al lui există un decalaj considerabil
de spaţiu şi timp. Acest fapt complică oarecum lucrurile, o firmă de turism deosebindu-se de o
firmă comercială propriu-zisă. Firma de turism îndeplineşte, pe lângă acţiunile de intermediere
şi comercializare, şi funcţia de informare – promovare a acţiunilor turistice. În lucrările a
numeroşi specialişti (Gee, Makens, Choy, 1989; Beaver, 1993; Renshaw, Laws, 1997;
Holloway, 1998) sunt prezentate două mari categorii de intermediari: touroperatorii
(angrosiştii) şi agenţiile de turism outgoing (detailiştii).
Prin agenţie de voiaj înţelegem o întreprindere comercială ce are ca scop, pe de o parte,
asigurarea tuturor prestărilor de servicii privind transporturile, hotelurile sau acţiunile turistice
de orice fel iar, pe de altă parte, organizarea de călătorii individuale sau colective, la preţ
forfetar, cu un program fie stabilit de agenţie, fie la libera alegere a clientului. În terminologia
O.M.T., se foloseşte noţiunea de agenţie de voiaj spre deosebire de România unde, pentru a nu
se crea confuzia cu agenţiile de voiaj CFR, a fost adoptat termenul de agenţie de turism. Însă,
în ţările cu o activitate turistică bine conturată, agenţia de voiaj este percepută în adevăratul

42
sens al cuvântului, reprezentând o firmă care desfăşoară activităţi de rezervare şi
comercializare a biletelor pentru toată gama de mijloace de transport, precum şi vânzarea de
produse turistice concepute de către touroperatori. Noţiunea de agenţie de voiaj îşi găseşte
corespondentul în câteva limbi de circulaţie internaţională astfel: travel agency – engleză,
agence de voyages – franceză, Reisebüro – germană, agenzia de viaggio – italiană, agenda de
viages – spaniolă.
Agenţiile de turism au fost create ca rezultat al dezvoltării şi intensificării circulaţiei
turistice, constituindu-se sub forma unor „unităţi economice care dispun de mijloace de
producţie şi fonduri circulante adecvate pentru conceperea şi prestarea de servicii în vederea
satisfacerii cererii turistice” (Snak O., Baron P., Neacşu N., 2001). Aceste unităţi
indispensabile în industria călătoriilor şi turismului, coordonează activitatea turistică
îndeplinind următoarele funcţii: 1) de realizare (prin organizarea de programe special
comandate pentru grupuri organizate şi turişti individuali); 2) de creaţie (prin organizarea şi
promovarea pe piaţă a unor noi produse turistice); 3) de promovare (prin intermediul diferitelor
forme de propagandă cu scopul de a trezi interesul clienţilor potenţiali); 4) de informare (prin
acordarea de informaţii la solicitarea clienţilor); 5) de distribuire (prin vânzarea de călătorii şi
servicii turistice).
Distribuţia produselor turistice pe piaţă parcurge un drum oarecum similar cu cel al
bunurilor de larg consum, respectiv de la producător – prin intermediar – la beneficiar. Cele
două funcţii – fabricarea şi vânzarea către public – sunt frecvent distincte şi asigurate de
întreprinderi diferite, care nu întreţin între ele decât raporturi comerciale. De altfel, primele
sunt cunoscute ca „grosişti” iar cele din a doua branşă ca „detailişti”. Pornind de la specificul
activităţii turistice desfăşurate responsabilitatea acestor întreprinderi poate fi una sporită - în
situaţia în care creşte rolul de antreprenor al agenţiilor de voiaj pentru serviciile contractate (de
exemplu în cazul voiajelor forfetare (I.T. sau Package - Tour) - sau, în al doilea caz, poate fi
una limitată, atribuţiile fiind specifice unui simplu intermediar, toate serviciile fiind oferite în
numele prestatorilor de servicii turistice.
Producătorii de voiaje turistice sunt cunoscuţi sub numele de touroperatori (T.O. – tour-
operating). În ultimele două decenii, ca rezultat al intensificării competiţiei, organizarea de
voiaje se concentrează în mâinile unui număr relativ restrâns de touroperatori, unii dintre
aceştia deţinând practic poziţii monopoliste pe piaţa turistică din ţările lor. Am putea
exemplifica în acest sens marii touroperatori germani – TUI (care concentrează 40 % din
volumul total al vânzărilor) şi NUR, (cu 18 %); touroperatorii britanici – Thomson (12 %),
Cosmos (6 %), Sovereign (6 %), Horizon-Midland (5 %); în Suedia – Vingreson, Atlas, Spies,

43
Reso sau Elveţia – Kuoni, Hotelplan, Imholg, Airtour (companii ce însumează cca. 70 % din
vânzările de voiaje în ţările respective) etc. De asemenea, nu putem omite marii touroperatori
extraeuropeni, dintre care: Nippon Express, Japan Creative Tours, Japan Travel Board, în
Japonia, American Express, Caravan Tours, Thomas Cook în SUA; Canadian Pacific şi Tour
Montroyal în Canada etc.
Succesul marilor touroperatori se datorează în bună parte numărului mare de destinaţii
propuse şi a campaniilor publicitare intense de care beneficiază acestea (cataloage, broşuri
publicitare lansate la Târgurile Internaţionale de Turism). De asemenea, marii touroperatori
dispun de baze proprii pentru desfăşurarea de servicii specifice – transport, acomodare,
agrement etc. De exemplu, touroperatorul britanic Thomson Holiday este deţinătorul unei
companii aviatice (Charter Britannia Airways), a unor spaţii de cazare cu un număr total de
paturi ce depăşeşte 6000, precum şi a unei reţele proprii de distribuţie (agenţii de voiaj).
Marile concerne turistice, prin ponderea pe care o ocupă în turismul organizat de
trimetere şi de primire pe piaţa turistică internaţională a ţărilor respective, s-au transformat în
organizaţii monopoliste. În aceste condiţii, multe dintre firmele turistice mici au fost silite să-şi
înceteze activitatea sau să fuzioneze cu organizaţiile turistice mai puternice, acţionând ca
subagenţi ai acestora.

BIBLIOGRAFIE

1. Barbu Gh., 1981, Turismul internaţional, parte integrantă a relaţiilor economice

externe, Turismul în economia naţională, Edit. Sport-Turism, Bucureşti.
2. Băltăreţu Andreea, 2006, Evoluţii şi tendinţe în turismul internaţional. Aspecte
teoretice şi practice, Editura PRO Universitaria, Bucureşti.
3. Becet J.M., 1991, L’aménagement du littoral, Edit. PUF, Paris.
4. Berbecaru I., Botez M., 1977, Teoria şi practica amenajării turistice, Edit. Sport –
Turism, Bucureşti.
5. Bethemont J., 1988, Les richesses naturelles du globe, Edit. Masson, Paris.
6. Botez M., Celac Mariana, 1980, Sistemele spaţiului amenajat, modelare, optimizare,
previziune, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.
7. Bran Florina, Simion Tamara, Marin D., 1997, Turism rural, modelul european, Edit.
Economică, Bucureşti.
8. Brigand L., 1991, Les îles en Mediteranée, Fascicule de Plan Bleu, Edit. Economica,
Paris.
9. Cazes G., 1989, Le tourisme international. Mirage au stratégie d’avenir?, Edit. Hattier,
Paris.
10. Cazes G., 1992, Le tourisme dans le monde, în Enciclopédie de géographie, Edit.
Economica, Paris.
11. Cazes G., 1995, Les foundaments de la geographie du tourisme, Edit. Masson, Paris.
12. Cândea Melinda, Erdeli G., Simion Tamara, 2000, România, potenţial turistic şi turism,
Edit. Universităţii din Bucureşti.

44
13. Clary D., 1991, La migration de retraite en Floride, „Revue Norois”, nr 3., Paris.
14. Cocean P., 1996, Geografia Turismului, Edit. Carro, Bucureşti.
15. Cocean P., 1999, Geografia Turismului, Edit. Focul Viu, Cluj Napoca.
16. Cocean P., Vlăsceanu Gh., Negoiescu B., 2002, Geografia generală a turismului, Edit.
Meteor Press, Bucureşti.
17. Coltman M.M., 1989, Introduction to Travel and Tourism. An international Approach,
Von Vostrand Reinhold, New York.
18. Cooper C.m Fletcher I., Gilbert D., Wanhill S., 1993, Tourism principles and practice,
Edit Longmann, London.
19. Cosmescu I., 1998, Turismul, Edit. Economică, Bucureşti.
20. Cristureanu Cristina, 1996, Economia şi politica turismului internaţional, Edit. Abeona,
Bucureşti.
21. Cristureanu Cristina, Neacşu N., Băltăreţu Andreea, 1999, Turism internaţional, studii
de caz, legislaţie, Edit. Oscar Print, Bucureşti.
22. Cristureanu Cristiana, 2006, Strategii şi tranzacţii în turismul internaţional, Editura
C.H. Beck, Bucureşti.
23. Davidson R., 1989, Tourism, Edit. Pitman, Paris.
24. Davidson R., 1995, Tourisme en Europe, Edit. Economica, Paris.
25. Delobez A., 1998, Tourisme. Images économique du monde. Edit. SEDES, Paris.
26. Dewaily J.M., 1993, Géographie du tourisme et des loisirs, Edit. SEDES, Paris.
27. Donoaica Şt., 1989, Aspecte din activitatea de turism, Edit. Litera, Bucureşti.
28. Erdeli G., Istrate I., 1996, Potenţialul turistic al României, Edit. Universităţii din
Bucureşti.
29. Erdeli G., Gheorghilaş A., 2006, Amenajări turistice, Editura Universitară, Bucureşti.
30. Firoiu Daniela, 2002, Economia turismului şi amenajarea turistică a teritoriului, Edit.
Sylvi, Bucureşti.
31. Gheorghilaş A., 2006, Geografia turismului internaţional, Edit. Universitară, Bucureşti.
32. Gheorghilaş A.,2008, Geografia turismului. Metode de analiză în turism, Edit.
Universitară, Bucureşti.
33. Ioncică, M., Minciu R., Stănciulescu Gabriela, 1997, Economia serviciilor, Ed. Uranus,
Bucureşti.
34. Istrate I., 1987, Turismul – un fenomen în mişcare, Edit. Sport – Turism, Bucureşti.
35. Lupu N., 2002, Hotelul – Economie şi Management, Editura All Beck, Bucureşti.
36. Michaud J.L., 1992, Tourisme, chance pour l’économie, risque pour les sociétés, Edit.
PUF, Paris.
37. Minciu Rodica, Baron P., Neacşu N., 1991, Economia Turismului, Edit. ASE,
Bucureşti.
38. Minciu Rodica, 2000, Economia turismului, Editura Uranus, Bucureşti.
39. Muntele I., Iaţu C., 2005, Geografia turismului - concepte, metode şi forme de
manifestare spaţio-temporală, Editura Sedcom Libris, Iaşi.
40. Neacşu N., 2000, Turismul şi dezvoltarea durabilă, Edit. Expert, Bucureşti.
41. Neacşu N., Cernescu Andreea, 2002, Economia turismului, studii de caz, reglementări,
Edit. Uranus. Bucureşti.
42. Snak O., Baron P., Neacşu N., 2001, Economia turismului, Edit. Expert, Bucureşti.
43. Stavrositu S., 1994, Practica serviciilor în restaurante şi baruri, Editura Tehnică,
Bucureşti.
44. Stănciulescu Gabriela, 2000, Managementul operaţiunilor de turism, Edit. All Beck,
Bucureşti.
45. Stănciulescu Gabriela, Lupu N., Ţigu Gabriela, 1998, Dicţionar poliglot de termeni
utilizaţi în turism, Edit. All, Bucureşti.

45
46. Stoica A., 2001, Evaluarea curentă şi examenele – ghid pentru profesori, Edit.
Prognosis, Bucureşti.
47. Theobald F. William, 1998, Global Tourism, Butterworzh Heinemann, Great Britain.
48. Vlad L.B., Neacşu M.C., 2002, Geografie economică mondială, problematizări
contemporane şi studii seminariale, Edit. ASE, Bucureşti.
49. *** OCDE, Politique du tourisme et tourisme international dans les pays membres de
l’OCDE, Paris, 1992.
50. *** OMT, Annuaire des statistiques du tourisme, 2002 - 2009.

46