Yasunari Kawabata - Frumusete si intristare

Language: Română
Length: 83 pages

La început a fost dragostea: frumuseşea întîlnind fru-

museşe. O poveste oarecare, cu o fatş îndrşgostitş de un
scriitor cşsştorit. Apoi, cînd frumuseşea se transformş în
întristare, dragostea nu mai e ca oricare alta: devine
carte, devine tablou. Romanul frumuseşii şi tristeşii lui se
numeşte O fatş de şaisprezece ani. Tabloul ei se numeşte
Suirea la cer a unui copil. Cînd tînşra de şaisprezece ani
ajunge o pictorişş cunoscutş, de patruzeci de ani, are loc
revederea: tristeşea întîlnind tristeşe, în zvonul clopotelor
de Anul Nou. Atunci apare, de lîngş ea, o fatş rşzbunş-
toare, poate tristş sau poate doar frumoasş, care schimbş
povestea. La sfîrşit, dragostea s-a transformat pe neob-
servate din frumuseşe care întristeazş în tristeşe care
înfrumuseşeazş. De aici strşlucirea lacrimilor din ultima
frazş.
Yasunari Kawabata (1899-1972)
Prozator japonez, laureat al Premiului Nobel pentru
literaturş î1968.
*
YASUNARI KAWABATA
FRUMUSEşE şI îNTRISTARE
în romîneşte de
SORIN MşRCULESCU
HUMANITAS
BUCUREşTI
Colecşie îngrijitş de
IOANA PîRVULESCU
Coperta
IOANA DRAGOMIRESCU MARDARE
Descrierea CIP a Bibliotecii Naşionale
KAWABATA, YASUNARI
Frumuseşe şi întristare / Yasunari Kawabata;
trad.: Sorin Mşrculescu. - Bucureşti: Humanitas, 2000
208 p.: 18 cm.
Tit. orig. (jap.): Utsukushisa to kanashimi to.
ISBN 973-50-0087-3
I. Mşrculescu, Sorin (trad.)
821.521-31=135.1
KAWABATA YASUNARI
UTSUKUSHISATOKANASHIMITO
î 1965 Moştenitorii lui Yasunari Kawabata
Toate drepturile rezervate
î HUMANITAS, 2000, pentru prezenta versiune romîneascş
ISBN: 973-50-0087-3
*
NOTş
în transcrierea cuvintelor şi a numelor proprii japoneze
se foloseşte sistemul romaji, foarte simplu şi, pentru citi-
torul romîn, aproape fonetic:
Vocalele se pronunşş ca în limba romînş, în succesiune,
ele se rostesc separat (de ex., sşrbştoarea aoi se pronunşş
a-o-i), nu ca diftongi sau triftongi. Vocalş lungş, marcatş
cu liniuşş, îşi dubleazş sunetul: de ex.: Oki se pronunşş
O-o-ki.
Consoanele se pronunşş ca în romîneşte, cu urmştoa-
rele excepşii: grupul eh noteazş un c palatalizat: cha (cia),
chi (ci), cho (cio) chu (ciu); / noteazş un g palatalizat: ji (gi),
jo (gio), ju (giu); g se pronunşş totdeauna sonor: ge (ghe),
gi (ghi); sh se pronunşş ca s; ts ca ş romînesc. W se pro-
nunşş u (Kawabata = Kauabata).
Unele nume de localitşşi foarte cunoscute sînt redate
mai jos potrivit uzanşei romîneşti: Tokyo (în loc de Tokyo),
Kyoto (în loc de Kyoto).
Pentru elaborarea notelor s-au folosit, pe lîngş unele
lucrşri enciclopedice generale, glosarul edişiei Kawabata
Yasunari, Romans ei nouvelles, Edition presentee et anno-
tee par Fujimori Bunkichi, La Pochoteque, Le Livre de
Poche, Paris, 1997, si Octavian Simu, Dicşionar de literaturş
japonezş, Editura Albatros, Bucureşti, 1994.
Traducştorul a utilizat versiunea francezş apşrutş în
Kawabata, Romans et nouvelles, ed. cit., pp. 1405-1575.
De un real folos i-au fost şi clarificşrile oferite cu bunş-
voinşş de dna prof. Angela Hondru, cşreia i se cuvin cele
mai calde mulşumiri.
S. M.
5
îClopotele DE sfîrşit DE AN
Cinci scaune turnante erau aliniate de-a lungul ferestrei
în vagonul panoramic al expresului de Kyoto. Oki Toshio
observş cş ultimul scaun din şir pivota domol în jurul
propriei axe, dupş capriciul oscilaşiilor trenului. Nu-şi pu-
tea dezlipi ochii de scaunul acela. Fotoliile, pe rîndul unde
şedea el, erau scunde şi fixe şi, de bunş seamş, nu se roteau.
Oki era singur în vagon. Cufundat adînc în fotoliul sşu,
privea cum se învîrteşte scaunul din faşş. Nu se învîrtea
mereu în aceeaşi direcşie şi cu aceeaşi vitezş. I se întîmpla
sş o ia razna, apoi mişcarea devenea mai lentş. Uneori se
oprea şi-si relua manevra în sens invers. Oki, tot vşzînd
cum se roteşte scaunul acela în vagonul în care se afla
doar el, încerca o senzaşie de solitudine, şi fel şi fel de gîn-
duri i se perindau prin minte.
Era în douşzeci si nouş decembrie. Oki se ducea la
Kyoto ca sş audş acolo clopotele de sfîrşit de an.
Oare de cîşi ani luase Oki obiceiul ca, în ajunul Anului
Nou, sş asculte, retransmis la radio, dangştul clopotelor ce
vesteau trecerea de la un an la altulş Oare de cînd exista
emisiunea aceeaş Oki, pesemne, nu pierduse niciodatş pri-
lejul de-a o asculta, o datş cu comentariile crainicilor care
prezentau, unele dupş altele, celebrele clopote ale vechilor
mînşstiri rşspîndite pe cuprinsul şşrii. Cum anul scurs ur-
ma sş facş loc anului nou, prezentatorii erau înclinaşi în
comentariile lor sş rosteascş fraze frumoase pe un ton de-
clamator. Marcînd lungi intervale de tşcere, bştea vechiul
clopot al unei mînşstiri buddhiste, şi ecoul lşsat de el în
urmş te ducea cu gîndul la timpul ce se scurge şi întrupea-
7
zş sufletul bştrînei Japonii. Clopotelor de la mînşstirile
situate în nordul şşrii le succedau clopotele din Kyushu1,
dar fiecare ajun de An Nou se încheia cu clopotele mînş-
stirilor din Kyoto2.
Mînşstirile erau atît de numeroase la Kyoto, încît ra-
dioul difuza uneori sunetele amestecate ale unor clopote
fşrş numşr.
în acelaşi moment, soşia şi fiica sa preparau în bucştş-
rie diverse feluri de mîncare pentru sşrbştorirea Anului
Nou, fşceau nişicş ordine prin casş, îşi pregşteau chimo-
nourile sau aranjau flori şi, în timp ce ele îşi vedeau de
treburi, Oki lua loc în salon şi asculta radioul, în timp ce
bşteau clopotele, el arunca, nu fşrş emoşie, o privire retro-
spectivş asupra anului care se încheia. Dupş cum erau anii,
emoşia care-1 încerca se dovedea violentş sau dureroasş.
Uneori, îl sfîsiau regretul şi tristeşea. Zvonul clopotelor îşi
gşsea totdeauna însş un ecou în inirna lui, chiar şi atunci
cînd sentimentalismul pe care-1 descoperea atît în vorbele,
cît si în vocile crainicilor îl scîrbea. Si tocmai de aceea îl is-
pitea de mulşi ani gîndul de a se duce la Kyoto într-o zi
de treizeci si unu decembrie ca sş asculte acolo pe viu, si
nu prin intermediul radioului, clopotele vechilor mînşstiri.
Ideea îi venise pe neaşteptate la finele anului în curs,
drept care o si pornise la drum cştre Kyoto. Mai nutrea în
adîncul inimii si speranşa secretş de-a o regşsi, la Kyoto, pe
Ueno Otoko, pe care n-o mai revşzuse de ani şi ani de zile,
şi de-a asculta clopotele împreunş cu ea. De cînd ea se
stabilise la Kyoto şi de cînd pictura ei în stilul tradişional
îi adusese o anumitş notorietate, Oki rşmşsese practic fşrş
nici o veste despre Otoko. Nu credea cş se mşritase.
Intrucît acşionase în virtutea unui impuls si cum nu-i
stştea în fire sş fixeze anticipat o datş ca sş-şi rezerve bile-
tul de tren, Oki se dusese la gara din Yokohama3 şi se ur-
case fşrş rezervare în vagonul panoramic al expresului de
Kyoto. Din pricina sşrbştorilor de sfîrşit de an, trenul risca
sş fie foarte aglomerat pe linia Tokaido4, dar Oki îl cunoş-
tea pe bştrînul impiegat al vagonului şi-şi spunea cş el tot
avea sş-i gşseascş un loc.
8
Oki, cşruia-i plşcea sş se scoale tîrziu, aprecia în chip
deosebit acel tren care pleca de la Tokyo şi Yokohama la
începutul dupş-amiezii, sosea la Kyoto seara şi, la întoar-
cere, pleca tot la sfîrsitul zilei de la Osaka şi Kyoto. îl lua
întotdeauna cînd se ducea la Kyoto, şi tinerele care se ocu-
pau de confortul-pasagerilor de la clasa a Il-a îl cunoşteau
aproape toate din vedere.
O datş urcat în tren, constatş, contrar oricşrei aşteptşri,
cş vagonul de clasa a Il-a era gol. Pesemne în ziua de douş-
zeci si nouş decembrie cşlştorii erau rari şi trenul nu era
aglomerat decît pe treizeci şi treizeci şi unu decembrie.
în vreme ce privea scaunul turnant care se rotea singur,
firul gîndurilor îl fşcu deodatş sş-şi punş întrebşri despre
îdestin", tocmai cînd bştrînul impiegat îi aduse ceai.
î Sînt numai euş întrebş Oki.
î Da. Nu sînt decît cinci, sase pasageri.
î E posibil ca trenul sş fie aglomerat de Anul Nouş
î Nu, o sş fie aproape gol. Aveaşi de gînd sş vş întoar-
ceşi atunciş
î Tare mi-e teamş cş da...
î Eu n-am sş fiu de serviciu în ziua de Anul Nou, dar
am sş fac în aşa fel, încît sş fişi bine îngrijit...
î V-aş fi recunoscştor.
Dupş plecarea bştrînului impiegat, Oki îmbrşşişa cu
privirea compartimentul şi observş douş valize de piele
albş la picioarele ultimului fotoliu din şir. De formş pştra-
tş şi mai degrabş mici, de un model nou, ele erau din piele
albş, împestrişate cu pete palide de nuanşş brunş. Erau
valize de un tip necunoscut în Japonia, bagaje de o cali-
tate superioarş. Se mai gşsea, aşezat pe un scaun, şi un sac
mare din piele de panterş. Proprietarii bagajelor, fşrş în-
doialş americani, erau probabil în vagonul restaurant.
De cealaltş parte a geamului, pîlcuri de copaci pluteau
într-o ceaşş deasş şi, pare-se, caldş. Deasupra cetii, o strş-
lucire slabş, emanînd parcş din pşmînt, ajungea sş lumi-
neze nori albi şi îndepşrtaşi. Pe mşsurş însş ce trenul
înainta, cerul se limpezea. De la geam, razele soarelui in-
vadarş compartimentul, în timp ce trenul trecea pe lîngş
9
un munte plantat cu pini, Oki putu vedea cş solul era aco-
perit cu ace uscate. Frunzele unui boschet de bambusi
erau toate îngşlbenite. Valuri strşlucitoare ajungeau sş se
spargş de un promontoriu întunecat.
Douş cupluri de americani de vîrstş mijlocie se întoar-
serş din vagonul restaurant şi, dupş ce trenul trecu de
Numazu5, iar muntele Fuji6 începu sş se arate privirilor,
ei rşmaserş în faşa ferestrelor şi nu mai contenirş sş facş
poze. Cînd însş muntele Fuji se profila în fine cu precizie
şi se vşzu şi cîmpia de la poalele lui, li se fşcu parcş leha-
mite de fotografiat şi întoarserş spatele ferestrei.
Ziua aceea de iarnş se apropia de sfîrşit. Oki urmşri cu
ochii meandra, de culoarea argintului brumat, a unui rîu,
apoi, ridicînd capul, îşi întoarse privirea în direcşia soare-
lui-apune. Ultimele raze ale soarelui, albe şi reci, se infil-
trarş în sfîrşit în faliile sub formş de arc ce sfîsiau norii
negri şi rşmaserş mult timp acolo înainte de a dispşrea,
în compartiment, unde se aprinseserş luminile, scaunele
rotative, în urma unei mişcşri a trenului, fşcurş toate o se-
mirotaşie în jurul axei proprii. Dar numai ultimul scaun
din şir continua sş se roteascş fşrş oprire.
Cînd sosi la Kyoto, Oki se duse la hotelul Miyako, gîn-
dindu-se cş s-ar fi putut ca Otoko sş vinş la hotel ca sş-1
vadş, şi ceru o camerş liniştitş. I se pşru cş liftul urcase
cinci sau şase etaje, dar cum hotelul fusese construit în
trepte pe panta abruptş a Colinelor de Rşsşrit, se pomeni
la parter dupş ce parcurse un culoar lung. In camerele si-
tuate de-o parte şi de alta a culoarului domnea o asemenea
linişte, încît pşreau pustii. Puşin însş dupş ora zece, Oki
auzi deodatş zgomot de voci strşine în camerele alşturate,
îl întrebş pe îngrijitorul de etaj ce se întîmplş.
î Sînt douş familii care au, doar ele, doisprezece copii,
i se rşspunse.
Copiii nu numai cş vorbeau tare în camere, dar se şi fî-
şîiau dintr-o încşpere într-alta si se zbenguiau pe culoar.
De ce atunci, dacş hotelul era aproape gol, camera ce-i re-
venise lui Oki era înconjuratş de cşlştori atît de gşlş-
gioşiş Oki, cu toate acestea, socotind cş pînş la urmş copiii
10
tot aveau sş se ducş la culcare, nu le dşdu atenşie, dar ei,
surescitaşi fşrş doar si poate de cşlştorie, nu se potolirş
cîtuşi de puşin. Pentru Oki era detestabil mai ales zgomo-
tul lor de paşi cînd alergau pe culoar, în cele din urmş se
dşdu jos din pat.
Sunetul vocilor rşsunînd strident într-o limbş strşinş şi
venind din cele douş încşperi învecinate îi spori si mai
mult impresia de singurştate ce-1 încerca. Scaunul care se
rotea în jurul propriului ax din vagonul panoramic îi re-
veni în minte şi i se pşru cş-şi vede propria singurştate în-
vîrtindu-i-se tşcut în inimş.
Oki venise la Kyoto ca sş audş aici clopotele de sfîrşit
de an şi ca s-o reîntîlneascş pe Ueno Otoko, dar se între-
bş încş o datş care-i fusese adevşratul scop. Dacş era sigur
cş o sş audş clopotele, nu prea era convins cş o va putea
întîlni pe Otoko. Sş fi fost oare clopotele doar un pretext,
în timp ce, în adîncul sufletului, singura dorinşş sş-i fi fost
aceea de-a o întîlni pe Otokoş Venise la Kyoto ca sş audş
aici clopotele împreunş cu Otoko. Nu socotea cş ar fi o spe-
ranşş irealizabilş. Ani mulşi îi despşrşeau însş pe Oki şi
pe Otoko. Astfel, chiar dacş nu pşrea ca ea sş se fi mşritat,
nu era imposibil ca Otoko sş refuze sş-şi revadş amantul
de odinioarş şi sş accepte o invitaşie din partea lui.
îNu, nu o femeie ca ea!" murmurş Oki, fşrş a şti însş
dacş femeia se schimbase ori nu.
Otoko închiriase parcş un pavilion lîngş o mînşstire şi
locuia acolo cu o tînşrş care era eleva ei. Oki îi vşzuse o
fotografie într-o revistş de artş; ea nu locuia într-un apar-
tament cu una sau douş camere, ci într-o casş în toatş
puterea cuvîntului, cu o camerş vastş în stil japonez pe
care o folosea ca atelier. Era acolo şi o grşdinş plinş de far-
mec, în fotografie, Otoko stştea înclinatş si şinea în minş
un penel, dar, de la frunte şi pînş la linia nasului, Oki nu
putu sş nu o recunoascş. Nu se îngrşşase deloc cu trece-
rea anilor şi era mai sveltş ca oricînd.
La vederea fotografiei şi chiar mult înainte ca trecutul
sş-i revinş în amintire, Oki se simşi ros de remuşcşri la gîn-
dul cş o smulsese pe o femeie ca ea bucuriilor cşsştoriei
11
şi maternitşşii. Bine înşeles, dintre toşi cei ce vor fi vşzut
acea fotografie, numai el putea sş aibş o asemenea reacşie.
Cei pentru care Otoko nu era decît o strşinş n-ar fi vşzut
în ea decît o artistş care venise sş se stabileascş la Kyoto
şi ajunsese sş fie una din frumuseşile tipice ale acelui oraş.
Cum ajunsese în ziua de douşzeci şi nouş seara, Oki
se hotşrî sş-i telefoneze lui Otoko a doua zi, pe treizeci de-
cembrie, sau sş se ducş la ea acasş. Dar a doua zi diminea-
şa, dupş ce se trezi în hşrmşlaia fşcutş de copii, îl nşpşdi
un soi de timiditate si deveni şovşitor. Aşezîndu-se la ma-
sş, se hotşrî sş-i trimitş mai întîi o scrisoare expres. şi,
şezînd acolo, cu privirea aşintitş asupra colii de hîrtie de
corespondenşş pe care i-o pusese la dispozişie hotelul, Oki
se gîndi cş nu era deloc nevoie-sş o revadş pe Otoko, cş îi
era de-ajuns sş asculte singur clopotele de sfîrşit de an şi
sş se întoarcş apoi acasş.
Oki fusese trezit dis-de-dimineaşş de tşrşboiul din ca-
merele alşturate, dar adormi la loc de îndatş ce plecarş
cele douş familii. Nu mai era mult pînş la ora unsprezece
cînd se trezi.
îşi lega negrşbit cravata cînd îşi aminti cuvintele lui
Otoko: îşi-o leg eu în locul dumitale. Lasş-mş pe mine.
Otoko avea şaisprezece ani şi erau primele cuvinte pe care
le pronunşase dupş ce el o fşcuse femeie. El nu spusese
încş nimic. Nu ştiuse ce sş spunş. O luase tandru în braşe,
o mîngîiase pe pşr, dar nu putuse rosti nici o vorbş. Otoko
se desprinsese atunci din îmbrşşişarea lui şi, ea, cea dintîi,
începuse sş se îmbrace. El se ridicase, îşi pusese cşmaşa
şi, cînd sş-şi lege cravata, surprinsese privirea lui Otoko
fixatş asupra lui. Nu plîngea, dar ochii îi erau umezi şi strş-
lucitori. Cu cîteva clipe mai înainte, cînd o strînsese în bra-
şe, Otoko rşmşsese cu ochii deschişi pînş cînd i-i închisese
el cu cîte un sşrut.
Era ceva alintştor şi copilşros în glasul lui Otoko atunci
cînd se oferise sş-i lege cravata. Oki constatase asta cu uşu-
rare. Propunerea ei era atît de neaşteptatş! Mai mult decît
un mod de a-1 ierta, era în primul rînd pentru tînşrş un
mijloc de a evada din sine, şi mîinile ei aveau gesturi du-
12
ioase în timp ce se jucau cu cravata, chiar dacş i se pşru cş-i
venea destul de greu sş facş nodul.
î ştii sş o legiş întrebş Oki.
î Cred cş da. L-am vşzut pe tata cum fşcea.
Tatşl lui Otoko murise cînd ea avea doisprezece ani.
Oki se aşezş pe un scaun, o luş pe Otoko pe genunchi
şi-şi ridicş bşrbia ca sş înlesneascş operaşia. Otoko se ar-
cui uşor şi, de douş, trei ori, desfşcu nodul pe care tocmai
îl începuse. Apoi se dşdu jos de pe genunchii lui Oki, îşi
plimbş degetele pe umşrul lui drept, spunîndu-i:
î Uite, bşietelule, e gata. Merge aşaş
Oki se ridicş si se duse în faşa oglinzii. Nodul de la cra-
vata lui era impecabil. Cu palma îşi şterse energic faşa asu-
datş şi nişel grasş. Dupş ce o siluise aşa pe copila asta, nu
mai suporta sş-şi vadş propriul chip. Vşzu în oglindş faşa
fetei înaintînd cştre el. Fu izbit de prospeşimea şi de fru-
museşea ei sfîşietoare. Uluit de acea frumuseşe incredibilş,
Oki se întoarse. Otoko îi puse o mînş pe umşr şi, cuibşrin-
du-si cu blîndeşe capul la pieptul lui, îi spuse simplu:
î Te iubesc.
Lui Oki i se pşruse neobişnuit ca o copilş de şaispre-
zece ani sş-i zicş îbşietelule" unui bşrbat de treizeci şi unu
de ani.
De atunci trecuserş douşzeci şi patru de ani. Oki avea
acum cincizeci si cinci de ani, iar Otoko sş tot fi avut patru-
zeci.
Oki fşcuse o baie şi, deschizînd aparatul de radio cu care
era dotatş camera lui, aflase cş, în dimineaşa aceea, un strat
subşire de gheaşş acoperea Kyoto-ul. Dupş previziunile
meteorologilor, iarna însş continua sş fie blîndş pe durata
sşrbştorilor sfîrşitului de an.
La micul dejun, Oki se mulşumi cu cafea si pîine prş-
jitş aduse în camerş şi ieşi în oraş cu o maşinş. Incapabil
de a se hotşrî s-o vadş pe Otoko azi şi nepreastiind ce sş
facş, se hotşrî sş meargş pe muntele Arashi7.
Din maşinş vşzu cş unii dintre munşii care se înşlşau
la nord şi la vest erau scşldaşi în soare, în timp ce alşii erau
invadaşi de umbrş şi cş ceva anume din siluetele lor ro-
13
tunjite lşsa sş se strşvadş frigul iernilor din Kyoto. Strş-
lucirea soarelui de pe munşi pşlea şi erau semne cş seara
avea sş se lase curînd. Oki coborî din maşinş în faşa podu-
lui Togetsu8, dar, în loc sş-1 treacş, se îndreptş cştre parcul
Kameyama9, apucînd-o pe drumul care merge de-a lungul
rîului.
în acea zi de treizeci decembrie, muntele Arashi, inva-
dat din primşvarş pînş-n toamnş de cete de turişti, era
pustiu şi oferea o privelişte total diferitş, în faşa lui Oki se
înşlşa, în cea mai adîncş tşcere, muntele Arashi în depli-
nştatea adevşrului sşu. La poalele lui, rîul alcştuia o pînzş
verde si limpidş, în depşrtare rşsuna zgomotul trunchiu-
rilor de copaci în curs de încşrcare, plute care le aducea pe
rîu, pînş la camioane. Sigur, lumea venea ca sş vadş mun-
tele Arashi înşlşîndu-se astfel în faşa rîului, dar muntele se
afla acum în umbrş si soarele îi scşlda numai unul din po-
vîrnişuri, cel care cobora în pantş spre partea din amontele
rîului.
Oki îşi propusese sş prînzeascş singur într-un loc liniş-
tit. Vizitele lui precedente îi îngşduiserş sş cunoascş douş
restaurante, dar poarta celui dintîi, situat nu departe de
pod, era ferecatş şi restaurantul închis. Pşrea puşin proba-
bil ca, în acea zi de treizeci şi unu decembrie, lumea sş-şi
mai dea osteneala de a veni în acel loc dezolat. Oki îşi con-
tinuş drumul agale, întrebîndu-se dacş nu cumva şi micul
restaurant cu aspect vetust, din amontele rîului, o fi în-
chis. Nimic însş nu-1 obliga sş ia masa de prînz pe muntele
Arashi. în timp ce urca vechile trepte de piatrş, o tînşrş îi
aduse la cunoştinşş cş tot personalul restaurantului ple-
case la Kyoto şi nu-i îngşdui sş intre. Cîşi ani trecuserş oare
de cînd mîncase în acelaşi restaurant rondele groase din
muguri de bambus î era chiar sezonul lor î fierte cu
bucşşi de bonitş uscatşş Coborînd pe drumul ce merge
de-a lungul rîului, Oki zşri, pe gradenele de piatrş care
se cşşşrau domol cştre restaurantul învecinat, o bştrînş pe
cale sş mşture frunzele de arşar uscate. La întrebarea sa,
bştrîna rşspunse cş, dupş pşrerea ei, restaurantul era des-
14
chis. Oki se opri o clipş lîngş ea şi-i mşrturisi cît de liniş-
tit i se pşrea locul acela.
î Da, puteşi distinge clar ce vorbesc oamenii pe malul
celşlalt al rîului, îi spuse bştrînş.
Restaurantul, pitit sub un pîlc de copaci, avea un acope-
riş de paie vechi, gros şi umed, şi o intrare întunecoasş,
care nu avea nicidecum aerul unei intrşri şi în faşa cşreia
se îndesa un boschet de bambuşi. Trunchiurile a patru
sau cinci pini roşii splendizi se înşlşau de cealaltş parte a
acoperişului de paie. Oki fu introdus într-o încşpere în
stil japonez. Restaurantul pşrea gol. în faşa geamurilor de
la uşile glisante se zşreau doar petele roşii ale bacelor de
aucuba. Deşi nu era sezonul potrivit, Oki remarcş o azalee.
Aucubaşii, bambuşii şi pinii roşii îi barau vederea, dar,
prin interstişiile dintre frunze, putea distinge un luciu de
apş de culoarea jadului deschis, adîncş, limpede şi nemiş-
catş, în încremenirea lui, muntele Arashi era asemşnştor
cu acel luciu de apş.
Oki se rezemş cu coatele de kotatsu10, în care ardea un
foc de mangal.
Auzi cîntînd o pasşre. Zgomotul trunchiurilor de copaci
încşrcate în camioane rşsuna de-a lungul vşii. Desluşi, ve-
nind dinspre munşii de la vest, şuieratul unui tren care in-
tra într-un tunel sau ieşea din el, lşsînd în urma-i un ecou
mohorît. Ecoul acesta îl duse cu gîndul la şipştul fragil al
unui nou nşscut... La şaptesprezece ani, în a opta lunş
de sarcinş, Otoko nşscuse înainte de termen o fetişş.
Nou-nşscutul nu putuse fi salvat, iar Otoko nu izbutise
sş-şi aibş fetişa lîngş ea. Dupş ce murise copilul, medicul
îi spusese lui Oki:
î Ar fi preferabil, dupş mine, sş aşteptaşi sş se refacş
nişel ca sş-i daşi vestea.
î Domnule Oki, îi declarase mama lui Otoko, spune-
şi-i fiicei mele, vş rog, cş nu-mi pot reşine lacrimile cu gîn-
dul la tot ce a trebuit sş îndure, deşi nu-i încş decît un
copil.
Mînia şi resentimentul mamei lui Otoko împotriva lui
Oki erau acum date uitşrii, îi purtase picş fiindcş o lşsase
15
pe Otoko gravidş, el fiind cşsştorit şi tatş de familie, cum
însş unica ei fiicş era tot ce-i mai rşmşsese, ura i se risipise
în cele din urmş. şi femeia aceea, a cşrei hotşrîre era încş şi
mai mare decît cea a lui Otoko, cedase, pare-se, brusc. Nu
era oare efectiv nevoitş sş se lase în voia lui Oki ca sş as-
cundş naşterea copilului si totodatş sş se ocupe de îngri-
jirile pe care urma sş se primeascş la naştereş în plus,
Otoko, pe care sarcina o fşcuse nervoasş, ameninşa sş se
omoare dacş maicş-sa 1-ar fi vorbit de rşu pe Oki.
Cînd Oki reveni la cşpştîiul ei, Otoko îşi întoarse cştre
el privirea limpede, afectuoasş şi seninş de tînşrş mamş,
apoi lacrimi mari i se adunarş în colşul ochilor şi i se ros-
togolirş pe pernş. îA înşeles", gîndi Oki. Otoko plîngea
fşrş a se putea opri. Oki vedea cum, pe obraji, lacrimile îi
lşsau brazde ce-i coborau spre urechi. Se grşbi sş-i şteargş
obrazul. Fata îl prinse de mînş şi, pentru prima oarş, iz-
bucni în hohote de plîns distincte. Plînsetele si hohotele ei
aveau violenşa unui baraj care se rupe.
î A muritş A murit copilaşul, nu-i aşaş A murit!
Se contorsiona de durere, cu trupul deformat de suferin-
şş. Oki o stşpîni si o şinu strîns la piept. Putea simşi cum
sînii ei de copilş, micuşi, dar umflaşi de lapte, îi atingeau
braşul.
Mama lui Otoko, care putea sş-i observe din cealaltş
parte a uşii, intrş strigîndu-şi fiica.
Fşrş a-i da nici cea mai micş atenşie, Oki continua sş o
strîngş pe Otoko în braşe.
î Mş doare. Dş-mi drumul..., zise Otoko.
î O sş stai liniştitşş N-o sş te mai zvîrcoleştiş
î Am sş rşmîn liniştitş.
Oki îşi slşbi strînsoarea şi umerii lui Otoko se relaxarş.
Si iarşşi lacrimile i se rostogolirş de sub pleoapele lşsate
în jos.
î Mamş, o sş-1 incinerezeş
N-a urmat nici un rşspuns.
î Un copilaş atît de micuş...ş
Mama continua sş nu rşspundş.
16
î Mamş, nu mi-ai spus tu cş eu, la naştere, aveam pş-
rul negru de totş
î Ba da, pşrul tşu era foarte negru.
î Bebeluşul meu avea şi el pşrul negruş Mamş, n-ai
putea sş pşstrezi pentru mine o şuvişş din pşrul luiş
î Nu ştiu. Otoko..., zise maicş-sa stînjenitş, adşugind
prosteşte:
î Otoko, o sş poşi avea şi alt copil. Apoi, ca si cum ar
fi regretat cele spuse, se încruntş şi întoarse capul.
Oare dorinşa secretş a mamei lui Otoko si chiar a lui
Oki nu fusese ca acel copil sş nu vadş lumina zileiş Otoko
îşi adusese pe lume copilaşul într-o clinicş sordidş de la
o periferie a Tokyo-ului. Oki fu cuprins de remuşcşri la
gîndul cş pruncul ar fi putut fi salvat dacş ar fi fost bine
îngrijit într-un spital bun. Oki o condusese singur la cli-
nicş pe Otoko. Maicş-sa nu fusese în stare sş se hotşrascş
sş vinş şi ea. Medicul era un bşrbat cu faşa înroşitş de al-
cool, aflat în pragul bştrîneşii. Tînşra infirmierş îl privea
insistent pe Oki cu ochi plini de reproşuri. Otoko purta un
chimonou roşu aprins, de o croialş copilşroasş.
Douşzeci şi trei de ani mai tîrziu, pe muntele Arashi,
Oki revşzu clar imaginea unui copilaş cu pşrul cşrbune,
nşscut prematur, si care pşrea cş se ascunde printre bos-
chetele iernatice sau cş se cufundş în luciul de apş verde.
Bştu din palme ca sş o cheme pe chelnerişş. înşelesese, de
la bun început, cş azi nu era aşteptat nici un client şi cş
trebuia sş rabde mult şi bine pînş cînd avea sş-i fie gata
prînzul. Chelnerişş veni în încşperea în stil japonez şi, spre
a-1 încuraja, desigur, sş aibş rşbdare, îi umplu o ceaşcş cu
ceai fierbinte, înainte de a lua loc lîngş el.
într-o conversaşie dezlînatş, chelnerişa îi povesti istoria
unui om care fusese înşelat de un bursuc11. Fusese desco-
perit în zori, bşlşcindu-se în rîu şi urlînd: îO sş mor, aju-
tor! Mor, sşrişi!" Se tot zbştea acolo, sub podul Togetsu,
în locul unde rîul este puşin adînc şi unde lesne te poşi
cşşşra pe mal. Cînd lumea îi sşri în ajutor şi el îşi reveni
în fire, povesti cş de la ceasurile zece, noaptea trecutş, rş-
17
tşcea pe munte ca un somnambul şi cş se pomenise pînş
la urmş în rîu, fşrş a pricepe ce se întîmplase cu el.
O chelnerişş aduse de la bucştşrie mîncşrurile. Oki ale-
sese pentru început un fel alcştuit din felii de crap crud.
Bşu, cu înghişituri mici, puşin saken. Ieşind, aruncş încş o
privire asupra acoperişului masiv de paie. Gşsea cş acope-
rişul plin de muşchi şi gata sş cadş în ruinş are un anumit
farmec, dar patroana restaurantului îi spuse cş acoperişul
nici nu s-ar fi putut usca vreodatş, deoarece se afla sub co-
paci. Nu trecuserş nici zece ani de cînd schimbaserş pa-
iele şi de opt ani acoperişul arşta ca acum. Pe cer, în stînga
acoperişului, strşlucea o semilunş albş. Era trei şi jumş-
tate. Coborînd pe drumul care merge de-a lungul rîului,
Oki observş nişte pescşruşi verzi care zburau razant cu
apa. Le distingea clar culoarea penajului.
Lîngş podul Togetsu se urcş din nou în maşinş cu gîn-
dul de a merge la Adashino13. In acea dupş-amiazş de iar-
nş, în faşa multitudinii de pietre tombale şi de efigii ale
lui Jzzo14, ar fi putut avea oarecum un gust anticipat al pre-
caritşşii lucrurilor omeneşti. Cînd vşzu însş penumbra
boschetelor de bambuşi de la intrarea mînşstirii Gio15, îi
ordonş şoferului sş întoarcş.
Hotşrî sş se opreascş la Templul Brazdelor de Muşchi
înainte de a face cale-ntoarsş la hotel. Grşdina mînşstirii
ora pustie, cu excepşia unei perechi de tineri cşsştorişi care
pşreau a fi în voiaj de nuntş. Muşchiul era acoperit cu ace
de pin uscate şi umbra copacilor care se reflectau în iaz se
deplasa pe mşsurş ce el pşşea mai departe. Oki ajunse din
nou la hotel pe la Colinele de Apus, cşrora soarele în a-
murg le dşdea, cu razele lui, un ton de garantş.
Dupş ce fşcu o baie pentru a se încşlzi, cşutş în anuar
numşrul de telefon al lui Ueno Otoko. O voce de fatş tî-
nşrş î probabil eleva lui Otoko î îi rşspunse şi i-o dşdu
numaidecît pe Otoko.
î Alo!
î La telefon e Oki.
î Oki, Oki Toshio.
18
î Da. A trecut atît de mult timp de atunci... Otoko se
exprima cu accentul din Kyoto.
Oki nu ştia ce sş spunş; aşa cş, pentru a evita frazele
stînjenitoare şi a da de înşeles cş acşionase dintr-un im-
puls, vorbi cu volubilitate, chiar şi fşrş a-şi mai asculta in-
terlocutoarea.
î Am venit la Kyoto ca sş ascult aici clopotele de sfîr-
şit de an.
î Clopotele...ş
î De ce sş nu le ascultşm împreunşş
Cîteva momente bune, Otoko rşmase fşrş sş rşspundş.
Surprinsş, nu ştia pesemne ce sş zicş.
î Alo! Alo!... fşcu Oki.
î Ai venit singurş
î Da. Da, sînt singur.
Otoko, iarşşi, tşcu.
î O sş plec pe-ntîi ianuarie, în cursul dimineşii, dupş ce
o sş aud clopotele. Am venit pentru cş doream sş ascult
împreunş cu tine clopotele care marcheazş trecerea de la
un an la altul. Nu mai sînt prea tînşr. Oare de cîşi ani nu
ne-am mai vşzutş E atît de mult cş, fşrş un asemenea pri-
lej, n-aş fi îndrşznit niciodatş sş-şi fac o astfel de propu-
nere.
î Pot trece sş te iau mîineş
î Nu, zise Otoko, precipitat. Trec eu sş te iau pe dum-
neata. La ora opt... e poate cam devreme, sş zicem atunci
pe la nouş, la hotelul dunaitale. Mş ocup eu de rezervşri.
Oki sperase sş cineze în linişte cu Otoko, dar, la ora
nouş, ea îşi va fi şi luat cina. Mşcar fusese de acord sş-1
vadş. Imaginea pe care o mai pşstra despre ea în aminti-
rile sale îndepşrtate se însufleşi încetul cu încetul.
A doua zi, rşmase la hotel toatş ziua pînş la orele nouş
seara. Timpul parcş se scurgea cu şi mai mare lentoare din
pricinş cş era ultima zi a anului. Oki n-avea nimic de fş-
cut. Avea, e drept, cîşiva prieteni la Kyoto, dar într-o zi de
ajun a Anului Nou ca asta, cînd o aştepta pe Otoko, nu
19
avea chef sş vadş pe nimeni. Nu dorea nici mşcar sş se ştie
cş se aflş la Kyoto. Deşi erau destule restaurante care pro-
puneau specialitşşi locale, se mulşumi cu o masş de searş
simplş la hotel. Astfel, ultima zi a anului a fost plinş de
amintirile despre Otoko. Pe mşsurş ce-i nşvşleau în minte
amintirile, ele dobîndeau forşş si prospeşime. Fapte sur-
venite cu vreo douşzeci de ani în urmş aveau mai multş
viaşş decît evenimente petrecute în ajun.
Oki era prea departe de fereastrş ca sş vadş strada de
sub hotel, dar zşrea, dincolo de acoperişurile oraşului, Co-
linele de Apus, care pşreau foarte aproape, în compara-
şie cu Tokyo, Kyoto era un orşşel paşnic. Pe cînd privea în
direcşia Colinelor de Apus, un norişor strşveziu de culoa-
rea aurului cşpştş o nuanşş cenuşie si rece şi se fşcu searş.
Ce amintiri aveaş Cum era oare trecutul pe care şi-1
amintea cu atîta claritateş Cînd Otoko plecase şi se sta-
bilise la Kyoto, cu mama ei, Oki crezuse cş acea plecare
avea sş le marcheze şi despşrşirea, dar se despşrşiserş
oare cu adevşratş Nu putea sş-şi alunge din inimş ruşinea
de a-i fi rşvşşit existenşa lui Otoko, de-a o fi împiedicat sş
se dezvolte înfloritor ca soşie şi mamş şi se întreba ce-o fi
gîndind oare despre el dupş atîta amar de ani femeia aceea
tînşra care încş nu se mşritase, în amintirile lui, Otoko era
cea mai pştimaşş femeie din cîte cunoscuse. şi dacş amin-
tirea pe care i-o pşstrase era şi azi încş atît de vie, nu în-
semna oare cş între ei nu avusese loc nici o despşrşireş Cu
toate cş nu era de fel din Kyoto, luminile oraşului în amurg
i se pşreau familiare lui Oki. Poate Kyoto era oarecum
leagşnul oricşrui japonez, dar pentru Oki era şi oraşul unde
trşia Otoko. Neputînd sta locului, fşcu o baie, îşi schim-
bş total hainele şi pşşi de-a lungul si de-a latul camerei,
privindu-se la rşstimpuri în oglindş. Apoi o aşteptş pe
Otoko.
Era ceasul nouş cînd i se telefona de la recepşie şi fu a-
nunşat cş domnişoara Ueno era acolo.
î Spuneşi-i sş mş aştepte în hol, cobor numaidecît, rşs-
punse Oki. Apoi se întrebş dacş n-ar fi trebuit mai degra-
bş sş-i propunş ei sş urce.
20
Nu o zşri pe Otoko în holul vast. O tînşrş se apropie
de el.
î Sînteşi domnul Okiş
î Da.
î Domnişoara Ueno m-a trimis pe mine sş va întîmpin.
î Adevşratş Oki se strşduia sş parş detaşat. Foarte
drşguş din partea dumneavoastrş...
Oki se aşteptase ca Otoko sş vinş singurş în întîmpi-
narea lui, dar iatş cş se eschivase. Amintirile vii despre
ea i se şterserş parcş brusc.
Chiar si dupş ce se vşzu în automobilul care-i aştepta,
Oki mai pşstrş o clipş tşcerea. Apoi întrebş:
î Sînteşi eleva domnişoarei Uenoş
î Da.
î Domnişoara Ueno si dumneavoastrş locuişi împre-
unşş'
î Da, mai locuieşte cu noi şi o femeie de serviciu.
î Sînteşi din Kyotoş
î Nu, din Tokyo, dar m-am îndrşgostit de operele
domnişoarei Ueno, am urmat-o pînş aici si m-a reşinut la
dînsa.
Oki întoarse capul si o privi pe tînşra. Chiar din mo-
mentul cînd ea i se adresase la hotel, remarcase cît era de
frumoasş. Avea un profil rşpitor, cu gîtul sşu lung si fin
şi forma graşioasş a urechilor. Frumuseşea trşsşturilor ei
nu te putea lşsa indiferent, în plus, ea se exprima cu mo-
deraşie, dar şi cu o vşditş rezervş la adresa lui. Oki se în-
treba dacş tînşra aceasta era la curent cu ceea ce fusese
între Otoko si el, cu legştura survenitş înainte ca ea sş se
fi nşscut, cînd pe neaşteptate şi oarecum necuviincios o în-
trebş:
î Purtaşi totdeauna chimonouş
î Nu. Acasş, pentru cş mş agit tot timpul, umblu în
pantaloni, deşi e o şinutş neglijentş. Cum însş Anul Nou
va veni în timp ce noi vom asculta clopotele, domnişoara
Ueno mi-a sugerat sş-mi pun cu ocazia aceasta un chimo-
nou, spuse tînşra cu mai multş volubilitate. Nu venise deci
doar ca sş-l ia de la hotel, urma, pare-se, sş asculte clo-
21
potele împreunş cu ei. Oki înşelese atunci cş Otoko încerca
sş evite sş rşmînş singurş cu el.
Maşina traversş şarcul Maruyama16 şi se îndreptş spre
mînşstirea Chion17. într-un salon de stil tradişional, închi-
riat pentru seara aceea, Oki o vşzu pe Otoko şi, cu ea,
douş maikow. Rşmase iarşşi uluit. Numai Otoko şedea lin-
gş kotatsu, cu genunchii sub cuverturş. Cele douş maiko
stşteau faşş în faşş, de-o parte şi de alta a unui mangal.
Tînşra îngenunchie în prag si spuse înclinîndu-se:
î Am sosit.
Otoko îşi scoase genunchii de sub cuverturş.
î A trecut atîta timp..., îi spuse ea lui Oki. M-am gîn-
dit cş şi-ar plşcea sş auzi clopotele de la mînşstirea aceas-
ta şi tocmai de-aceea am ales locul aici. Dar totul e închis
şi nu ştiu dacş primirea nu va lşsa nişel de dorit...
î îşi mulşumesc. Scuzş-mş pentru tot deranjul pe care
şi 1-am pricinuit, a fost tot ce gşsi Oki de spus. Otoko avu-
sese grijş sş fie însoşitş nu numai de eleva sa, ci şi de douş
gheişe19 tinere. Nu-şi putea permite, aşadar, nici o aluzie
la trecutul lor comun, dupş cum nu-şi putea permite nici
ca faşa sş-i trşdeze sentimentele pe care le încerca, în ajun,
dupş ce îi telefonase el, Otoko trebuie sş se fi simşit atît
de încurcatş şi într-o asemenea defensivş, încît îi venise
ideea sş le invite pe cele douş gheişe. Se putea oare ca ne-
încrederea pe care o încerca faşş de perspectiva de a se afla
singurş în prezenşa lui Oki sş-i reveleze sentimentele re-
feritoare la elş Asta fusese impresia lui Oki cînd intrase în
încşpere şi se pomenise faşş-n faşş cu ea. încş de la prima
privire, simşise cş tot mai reprezenta ceva pentru Otoko.
Ceilalşi nu remarcaserş fşrş îndoialş nimic. Sau poate cş tî-
nşra care locuia cu Otoko îşi dşduse seama cumva, la fel
ca şi gheişele care, deşi încş foarte tinere, aveau experien-
şa cartierelor de plşcere. De bunş seama, nici una dintre ele
nu lşsş sş se întrevadş ceva.
Otoko îi fşcu semn lui Oki sş şadş, apoi îi indicş locul
cuvenit şi tinerei. Aceasta stştea în faşa lui Oki, de cealal-
tş parte a fotafsw-lui. Otoko le cedase locul ei şi ea rşmşse-
se alşturi, nu departe de cele douş gheişe.
22
î Domnişoarş Sakami, te-ai prezentat domnului Okiş
o întrebş Otoko cu delicateşe pe tînşrş, apoi fşcu prezen-
tşrile:
î Dînsa este domnişoara Sakami, care locuieşte cu
mine. Deşi nu pare, este cam nebunş, sş ştii!
î Oh! Domnişoarş Ueno!
î Picteazş uneori tablouri abstracte într-un stil care-i
e propriu. Pictura ei este atît de pasionalş, încît pare ope-
ra unui creier bolnav, dar pînzele ei îmi plac şi uneori o
invidiez. Cînd picteazş, cade în transş.
O chelnerişş aduse sake şi aperitive. Gheişele servirş
sake-u\.
î Nu mi-aş fi imaginat cş voi auzi clopotele de sfîrşit
de an într-o asemenea companie, zise Oki.
î M-am gîndit cş ar fi mai agreabil împreunş cu aceste
tinere persoane. Cînd bat clopotele şi îmbştrîneşti cu un
an, te simşi trist, zise Otoko, cu ochii plecaşi. Mi se întîm-
plş deseori sş mş întreb de ce a trebuit sş trşiesc pînş
astşzi...
Oki îşi aminti cş la douş luni dupş moartea copilului
ei, Otoko încercase sş se sinucidş înghişind somnifere.
Oare Otoko îşi amintise şi ea acelaşi lucruş El dşduse fuga
la cşpştîiul ei de îndatş ce îi dşduse de ştire mama lui
Otoko. Aceasta, tot cerîndu-i fiicei sale sş-1 pşrşseascş pe
Oki, o împinsese la sinucidere, îl chemase totuşi pe Oki,
care rşmase cîteva zile la ele ca s-o îngrijeascş pe Otoko.
Fşrş nici o pauzş, îi masa coapsele pe care un numşr prea
mare de injecşii i le întşrise şi umflase. Mama lui Otoko se
ducea şi venea din bucştşrie şi aducea şervete calde. Otoko
era goalş sub chimonoul ei. La şaptesprezece ani, coapsele
îi erau foarte subşiri şi injecşiile le fşcuserş sş i se umfle
într-un mod dizgraşios. Cînd apşsarea îi devenea prea pu-
ternicş, mîinile lui Oki alunecau între coapsele lui Otoko
şi, atunci cînd mama ei nu era acolo, el ştergea secreşiile
de culoare vomitivş care se prelingeau din coapsele fetei.
Lacrimile de ruşine si milş pe care le vşrsa el însuşi ajun-
geau sş se amestece cu acele secreşii, şi îşi jurş cş avea sş
o salveze pe Otoko orice s-ar întîmpla şi cş n-avea s-o mai
23
pşrşseascş niciodatş. Buzele fetei se învineşiserş. Oki o
auzea pe maicş-sa hohotind de plîns în bucştşrie. O gşsi
acolo chircitş toatş şi ghemuitş în faşa aragazului.
î O sş moarş! O sş moarş!
î Totdeauna aşi iubit-o şi aşi fşcut pentru ea tot ce-aşi
putut. La aceste cuvinte, mama lui Otoko îi apucş mîna
lui Oki.
î şi dumneavoastrş, domnule Oki, si dumneavoas-
trş... '
Oki rşmase trei zile la cşpştîiul lui Otoko, fşrş sş doar-
mş, pînş cînd ea deschise ochii.
î Mş doare, mş doare! Otoko, cu ochii strşlucitori, se
încovriga de durere, ca şi cum ar fi vrut sş-şi sfîşie faşa şi
pieptul, şi privirea ei îl fixa parcş pe Oki.
î Nu, nu, Duceşi-vş de-aici!
Doi medici îşi conjugaserş eforturile ca sş o salveze pe
Otoko, dar Oki ştia cş numai graşie îngrijirilor pe care el
i le acordase fşrş precupeşire si cu înverşunare putuse fi
salvatş.
Mama lui Otoko nu o pusese, desigur, la curent pe fiica
ei cu îngrijirile pe care i le dşduse Oki. Era ceva însş ce
Oki, în ce-1 priveşte, nu avea sş uite niciodatş. Mai mult
decît trupul pe care i-1 şinuse în braşe, revedea clar coapsele
fetei la jumştate de drum între viaşş şi moarte, coapsele
pe care i le masase îndelung. Le revedea dupş douşzeci de
ani, în timp ce Otoko şedea sub cuvertura kotatsu-lui, în
aceastş încşpere unde venise sş asculte clopotele sfîrşitu-
lui de an.
Abia îi turnau gheişele de bşut, cş Otoko şi golea cupa.
Pşrea sş suporte bine alcoolul. Una dintre gheişe spuse cş
mai era un ceas bun pînş cînd clopotele aveau sş batş de
opt sute de ori. Cele douş gheişe nu erau în şinutş de searş
şi purtau chimonouri simple. Obi-urile lor erau însş de
bunş calitate şi frumoase. Nu purtau nici ace de pşr în
formş de floare şi numai nişte piepteni frumoşi le menşi-
neau coafura. Amîndouş pşreau foarte ataşate de Otoko,
dar Oki nu izbutea sş priceapş de ce veniserş într-o şinutş
atît de obişnuitş, în timp ce bea ascultînd vorbele frivole
24
ale gheişelor, pronunşate cu accentul din Kyoto, inima i se
destinse în sfîrsit. Otoko se arştase foarte subtilş. Dacş vo-
ise astfel sş evite sş fie singurş în prezenşa lui, explicaşia
era poate cş nu voia sş-si trşdeze, în acea întîlnire nepre-
vşzutş, propria-i emoşie. Simplul fapt de a şedea acolo îm-
preunş crea parcş un curent între ei.
Clopotul mînşstirii Chion bştu.
în încşpere, toşi tşcurş. Clopotul, ros de timp, avea un
timbru spart, dar lşsa în urma-i rşsunete profunde. Dupş
o pauzş, bştu din nou. Pşrea sş vibreze în imediata lor a-
propiere.
î Sîntem prea aproape. M-am lşsat convinsş cş locul
este bine ales ca sş auzim de aici clopotul mînşstirii, dar
mş-ntreb dacş n-ar fi fost preferabil sş-1 ascultşm de un-
deva mai departe, de pe malul rîului Kamo20 bunşoarş,
zise Otoko, adresîndu-se lui Oki şi tinerei sale eleve.
Oki împinse shoji-ul21 şi vşzu cş clopotnişa se gşsea
exact sub mica grşdinş.
î E chiar aici. îi poşi vedea trşgînd clopotul, zise el.
î Sîntem evident prea aproape, repetş Otoko.
î Nu. E foarte bine. Dupş atîşia ani cît am ascultat clo-
potele la radio, e minunat ca mşcar o datş sş le aud atît de
aproape, zise Oki, dar locul era totuşi lipsit de farmec, în
faşa clopotnişei, se strînseserş umbre negre. Oki trase la
loc shoji-ul şi reveni lîngş kotatsu. încetase sş mai ciuleascş
urechile, cînd auzi un sunet pe care numai un clopot strş-
vechi, patinat de timp, îl poate produce şi care rşsuna cu
toatş puterea virtualş a lumilor îndepşrtate.
Pşrşsirş apoi mînşstirea si o pornirş pe jos cştre sanc-
tuarul de la Gion ca sş asiste la ceremonia tradişionalş a
sfîrşitului de an. Vşzurş numeroase persoane care se în-
torceau acasş legşnînd mici frînghiuşe cu extremitşşile
arzînd, pe care le aprinseserş în sanctuar. Un vechi obicei
voia ca flacşra aceea sş serveascş la aprinderea cuptoru-
lui unde aveau sş fie coapte zom-le22 preparate cu ocazia
sşrbştorilor sfîrşitului de an.
25
-Primşvarş TIMPURIE"
Cu privirile pierdute în jariştea purpurie a soarelui-a-
pune, Oki stştea în picioare în vîrful colinei. Rşmşsese aşe-
zat pe scaun la biroul sşu unde lucrase pînş dupş-amiaza,
la unu şi jumştate, apoi ieşise dupş ce terminase de scris
un foileton care apşrea într-un jurnal de searş. Casa lui se
gşsea pe colinele oraşului Kamakura23. Cerul, la apus, se în-
vşpşia tot mai mult. Era de o culoare purpurie atît de pro-
fundş, încît Oki se întrebş dacş nu cumva era voalat de
ceaşş sau de nori subşiri. O astfel de înflşcşrare i se pşrea
neobişnuitş. Se distingeau în ea degradeuri de la luminos
pînş la închis, care te duceau cu gîndul la un penel ce ar
fi fost plimbat peste o suprafaşş umedş. Blîndeşea cerului
te fşcea sş presimşi apropiata sosire a primşverii. Se zşrea
undeva o patş trandafirie, în locul unde, fşrş îndoialş, a-
vea sş apunş soarele.
Oki îşi aminti cş de Anul Nou, în trenul ce-1 aducea de
la Kyoto, şinele pe care cşdeau razele soarelui în asfinşit
ardeau cu o strşlucire roşie. Le vedea scşpşrînd în depşr-
tare. De o parte, era marea. Cînd, la o curbş, şinele se în-
fundarş în umbra munşilor, scşpşrarea roşie li se stinse.
Trenul se angaja într-o trecştoare si, brusc, se lşsş înserarea.
Dar reflexul roşu al şinelor îi amintise lui Oki cele cîteva
momente petrecute cu Otoko. Deşi ea avusese grijş sş fie
însoşitş de tînşra sa elevş Sakami Keiko si mersese pînş
acolo încît le chemase şi pe cele douş gheişe pentru a evi-
ta sş rşmînş singurş în prezenşa lui, Oki simşea totuşi, şi
pesemne tocmai din cauza precauşiilor de care ea se încon-
jurase, cş el încş mai reprezenta ceva pentru Otoko. în
26
timp ce, întorcîndu-se de la sanctuarul din Gion, mergeau
pe Bulevardul al Patrulea, se legaserş de ei bşrbaşi beşi din
mulşime şi încercaserş sş atingş pieptşnştura înaltş cu coc
a gheişelor. Un asemenea comportament era neobişnuit
la Kyoto. Oki pşşise alşturi de cele douş tinere femei ca sş
le protejeze, Otoko si eleva ei mergeau în urmş la cîşiva
paşi.
în ziua de Anul Nou, pe cînd se pregştea sş se urce în
tren şi se întreba, nu fşrş îngrijorare, dacş Otoko avea sau
nu sş vinş la garş, Oki o zşrise pe Sakami Keiko.
î La mulşi ani! Domnişoara Ueno ar fi şinut neapşrat
sş vş conducş, dar, ca în fiecare an, de Anul Nou, are de
fşcut o serie de vizite şi, în dupş-amiaza aceasta, vine şi
lume sş o vadş acasş. De aceea am venit eu în locul dîn-
sei.
î Daş Foarte drşguş din partea ta..., rşspunse Oki.
Frumuseşea tinerei atrşgea privirile rarilor cşlştori din
acea primş zi a anului.
î Ea doua oarş cînd te deranjez... O datş la hotel, cînd
ai venit sş mş întîmpini, şi azi, încş o datş, la garş.
î Nu este nici un deranj.
Keiko purta acelaşi chimonou ca în ajun: din satin al-
bastru, cu ploieri figuraşi printre fulgi de zşpadş. Culoarea
ploierilor înveselea ansamblul, dar, pentru o fatş de vîrsta
lui Keiko, era o şinutş prea discretş şi cam tristş pentru o
zi de sşrbştoare.
î Ce chimonou drşguş! Motivele imprimate sînt opera
domnişoarei Uenoş întrebş Oki.
î Nu. Le-am pictat eu, dar rezultatul nu e dupş aştep-
tşrile mele..., spuse Keiko, roşind uşor. Nuanşa cam tristş
a chimonoului punea şi mai mult în valoare chipul rşpitor
al tinerei. Era şi ceva tineresc în combinaşia culorilor, în for-
mele variate ale ploierilor si chiar în fulgii de zşpadş care
pşreau sş danseze.
Keiko îi dşdu lui Oki, din partea lui Otoko, un pachet
cu dulciuri precum şi legume conservate în saramurş, care
erau o specialitate din Kyoto.
î Aşa o sş aveşi ce mînca în timpul cşlştoriei.
27
Cele cîteva minute cît trenul a stat în garş înaintea ple-
cşrii, Keiko a rşmas lîngş fereastrş. Vşzînd în cadrul ei
bustul fetei, Oki se gîndi cş frumuseşea îi era cu adevşrat
în toatş splendoarea. N-o vşzuse pe Otoko în floarea fru-
museşii. Ea avea şaptesprezece ani cînd se despşrşiserş
si, în ajun, cînd o revşzuse, avea patruzeci.
Era încş devreme cînd Oki deschise, pe la patru jumş-
tate, pachetul de la Otoko. Acesta conşinea un sortiment
de bunştşşi pregştite cu ocazia Anului Nou, ca si bulete de
orez modelate cu grijş, care i se pşrea cş traduc sentimen-
tele unei femei. Fşrş nici o îndoialş, Otoko le fşcuse ea
însşşi pentru cel care, odinioarş, îi distrusese tinereşea.
Mestecînd mici înghişituri de orez, Oki simşea parcş pe
limbş şi între dinşi savoarea iertşrii din partea lui Otoko.
Nu, nu era iertarea, ci mai degrabş dragostea, o dragoste
încş vie în inima ei. Tot ce ştia Oki despre Otoko, de cînd se
stabilise la Kyoto cu mama sa, este cş reuşise de una sin-
gurş sş-şi facş un nume în calitate de pictorişş. Sş fi trşit
oare alte iubiri şi sş fi cunoscut alte aventuriş Oki era to-
tuşi convins cş sentimentul pe care ea îl nutrea faşş de el
era o iubire deznşdşjduitş de fetişş. Dupş Otoko, mai exis-
taserş şi alte femei în viaşa lui Oki. Era sigur însş cş
niciodatş nu o mai iubise pe vreuna cu o dragoste atît de
dureroasş.
îE delicios orezul şsta, gîndi Oki, mş întreb dacş e din
Kansai24..."
Mînca buletele de orez una dupş alta. Erau numai potri-
vite din sare ca sş nu fie amare si nici sş nu parş prea fade.
La şaptesprezece ani, la vreo douş luni dupş naşterea
ei prematurş si încercarea de sinucidere, Otoko fusese in-
ternatş într-un spital de psihiatrie şi închisş într-o camerş
cu gratii de fier la fereastrş. Oki aflase vestea prin mama
lui Otoko, dar nu i se îngşduise sş stea de vorbş cu tînşra
fatş.
î Puteşi sş o vedeşi de pe culoar, dar ar fi mai bine sş
nu o faceşi..., îi spusese mama lui Otoko. Aş prefera sş n-o
vedeşi în starea în care e acum. Si dacş v-ar recunoaşte, ar
fi rşvşşitş.
28
î Credeşi cş m-ar recunoaşteş
î Cu siguranşş. Pşi nu din cauza dumneavoastrş a
ajuns în starea astaş
Oki nu rşspunse.
î Se pare însş cş nu şi-a pierdut minşile. Medicul m-a
liniştit spunîndu-mi cş n-o s-o şinş prea mult timp inter-
natş. Biata micuşş face des gestul şsta. Spunînd asta, mama
lui Otoko fşcu gestul de a strînge în braşe un copil si de
a-1 legşna.
î îşi vrea copilul. Biata fetişş!
Trei luni mai tîrziu, Otoko pşrşsea spitalul. Mama ei veni
la Oki şi-i spuse:
î Domnule Oki, ştiu cş aveşi o soşie şi copii si Otoko ştia
şi ea cu siguranşş cînd v-a cunoscut. De aceea veşi socoti
poate cş sînt nebunş dacş, la vîrsta mea şi cunoscîndu-vş
situaşia, vş cer aşa ceva, dar... Mama lui Otoko tremura
toatş.
î N-aşi putea sş vş cşsştorişi cu fiica meaş Cu lacrimi
în ochi, îşi şinea capul în jos şi strîngea cu toate puterile
din dinşi.
î M-am gîndit şi eu, rşspunse îndurerat Oki.
Dupş cum era si de aşteptat, în legşturş cu Otoko izbuc-
niserş certuri între Oki şi Fumiko, soşia sa, care avea pe
atunci douşzeci şi patru de ani.
î Nici nu mai ştiu de cîte ori m-am gîndit şi eu.
î Sînteşi liber sş nu daşi atenşie vorbelor mele şi sş
credeşi despre mine, ca şi despre fiica mea, cş nu sînt în-
treagş la minte. N-am sş v-o mai cer niciodatş. Nu vş rog
sş vş cşsştorişi acum cu Otoko. Ea poate aştepta doi, trei,
cinci sau chiar şapte ani. E o fatş care poate sş aştepte. N-are
încş decît şaptesprezece ani...
Auzind-o, Oki se gîndi cş Otoko de la maicş-sa îşi moş-
tenise firea impetuoasş.
Nu trecuse bine nici un an, şi mama lui Otoko vînduse
casa de la Tokyo şi plecase sş se instaleze la Kyoto cu fata
ei. Otoko intrş într-un liceu de fete de la Kyoto unde pier-
du un an. Dupş ce abandonş liceul, se înscrise la o şcoalş
de artş.
29
Dupş vreo douşzeci de ani, ascultaserş împreunş clo-
potul mînşstirii Chion, în ajunul Anului Nou, si ea îi tri-
misese un pachet cu merinde rece ca sş aibş în tren. Toate
felurile pe care le preparase Otoko pentru el erau în cea
mai purş tradişie din Kyoto, gîndea Oki în vreme ce ducea
la gurş îmbucşturile prinse între beşişoare. La hotelul Mi-
yako, la micul dejun, i se servise de formş un castronaş de
zSni, dar adevşrata savoare a mîncşrurilor de Anul Nou se
afla în masa aceea rece. La Kamakura, mîncşrurile servite
cu ocazia Anului Nou nu mai aveau nimic japonez si te
duceau cu gîndul la fotografiile color pe care le vezi în
revistele feminine.
Aşa cum spusese tînşra sa elevş, Otoko, în calitatea ei
de pictorişş, era obligatş sş facş o serie de vizite, dar tot
ar fi putut sş-şi rezerve zece, cincisprezece minute ca sş-1
conducş pe Oki la tren. Sigur cş doar pentru a-1 evita, aşa
cum fşcuse si noaptea trecutş la hotel, o trimisese pe fatş
la garş. în ajun totuşi, în prezenşa lui Keiko şi a celor douş
gheişe, Oki nu-şi putuse îngşdui nici cea mai mşruntş alu-
zie la trecutul lui cu Otoko, dar simşise parcş un curent între
ei. La fel stşteau lucrurile şi acum cu cina asta. Cînd trenul
se puse în mişcare, Oki lovi cu palma suprafaşa interioarş
a geamului, dar, temîndu-se cş Keiko nu-1 aude, coborî
geamul cu vreo doi centimetri şi-i spuse:
î Mulşumesc încş o datş pentru tot. Cred cş îşi faci
drum din cînd în cînd la Tokyo, de vreme ce familia ta lo-
cuieşte acoloş Vino sş mş vezi cu prilejul şsta. O sş mş gş-
seşti cu uşurinşş, oraşul nu e mare, n-ai altceva de fşcut
decît sş-ntrebi pe unde s-o iei cînd ieşi din garş. şi fş bine
si trimite-mi una, douş din acele pînze abstracte pe care
domnişoara Ueno le calificş drept opere ale unei minşi
bolnave.
î M-am simşit teribil de stînjenitş cînd domnişoara
Ueno a spus aşa ceva... O luminş ciudatş îi traversş o clipş
privirea lui Keiko.
î Dar domnişoara Ueno nu poate picta pînze asemş-
nştoare cu ale tale, nu-i aşaş
30
Oprirea trenului fusese scurtş, de aceea şi conversaşia
lor a durat puşin.
Oki scrisese de fapt cîteva romane în care fşcea apel la
fantastic, dar pînş în prezent nu scrisese romane îabstrac-
te", întrucît cuvintele folosite de el se deosebeau de cele
utilizate în limbajul cotidian, se putuse vorbi, în legşturş
cu unele dintre operele sale, de abstracşie sau de simbo-
lism; încş din tinereşe, Oki, care nu vşdea nici gust, nici
talent pentru acele tendinşe literare, se strşduise sş le în-
lşture din scrierile sale. îi plşcuserş poezia simbolistş fran-
cezş, Shin-kokin-shu25 şi fanTcM-urile26 şi, încş de tînşr, învşşase
sş se slujeascş de termeni abstracşi şi simbolici, ca sş se
poatş exprima într-o manierş concretş şi realistş. Socotea
cş, aprofundînd aceastş calitate a expresiei, avea sş sfîrşeas-
cş prin a ajunge la simbolism si abstracşie.
şi totuşi ce raport era bunşoarş între acea Otoko din ro-
manul lui şi veritabila Otokoş Era într-adevşr greu de
spus.
Dintre toate cşrşile lui Oki, cea care avusese viaşa cea
mai lungş şi avea parte încş şi azi de un public larg era lun-
gul roman în care îşi povestea dragostea pentru Otoko, pe
vremea cînd ea avea şaisprezece sau şaptesprezece ani. La
momentul aparişiei, opera îi adusese prejudicii lui Otoko,
fşcînd sş se întoarcş spre ea privirile curioşilor, şi consti-
tuise fşrş nici o îndoialş un obstacol în calea unei even-
tuale cşsştorii. La fel însş, dupş mai bine de douşzeci de
ani, de ce oare personajul Otoko sedusese pînş acum atît
de mulşi cititoriş Fşrş îndoialş, ar fi mai exact sş spunem
cş cea care i-a îsedus" pe cititori era Otoko, aşa cum apş-
rea ea în romanul lui Oki, nu tînşra fatş care-i slujise drept
model. Romanul nu era adevşrata istorie a lui Otoko, era
pur şi simplu ceva scris de cştre Oki. El ca romancier îşi
adşugase produsul propriei imaginaşii şi fantezii si, evi-
dent, îşi idealizase personajul. Lşsînd însş la o parte toate
acestea, care era veritabila Otoko î cea pe care o descrise-
se Oki sau cea pe care ar fi putut s-o creeze Otoko însşşi
povestindu-şi propria istorieş
31
Cu toate acestea, tînşra din romanul sşu era Otoko. Fşrş
întîlnirea lor, cartea n-ar fi putut vedea lumina zilei. şi toc-
mai datoritş lui Otoko, fşrş doar şi poate, romanul acela
continua sş fie citit şi la douşzeci de ani dupş ce fusese
scris. Dacş n-ar fi cunoscut-o pe Otoko, Oki n-ar fi trşit
niciodatş o asemenea dragoste. N-ar fi putut spune dacş
faptul de-a o fi întîlnit pe tînşra fatş si de-a o fi iubit, a-
tunci cînd el avea treizeci şi unu de ani, era o nefericire
sau o binecuvîntare, era sigur însş cş acea întîlnire îi în-
gşduise sş realizeze, în calitate de scriitor, începuturi pro-
mişştoare.
Oki îşi intitulase romanul O fatş de şaisprezece ani. Era un
titlu obişnuit si fşrş mare originalitate, dar trecuserş douş-
zeci de ani de atunci, lumea gşsea destul de surprinzştor
faptul ca o elevş de şaisprezece ani sş-si ia un amant, sş
aducş pe lume un copilaş prematur si sş-şi piardş apoi
minşile o vreme. Oki, în ceea ce-1 priveşte, nu vedea în
asta nimic surprinzştor. Fireşte, nu-si scrisese cartea în
scopul de a-i scandaliza pe oameni si nici n-o considera
pe Otoko ca pe un simplu obiect al curiozitşşii. Aşa cum
titlul romanului era obişnuit, demersul scriitorului era şi
el banal şi o descrisese pe Otoko ca pe o fatş purş şi pşti-
maşş, încercase sş-i redea chipul, silueta, gesturile, într-un
cuvînt, pusese în acel roman toatş prospeşimea iubirii lor
de tinereşe şi acesta era fşrş doar şi poate motivul pentru
care cartea continua sş cunoascş un succes atît de viu.
Era dragostea tragicş dintre o fatş tînşra şi un bşrbat încş
tînşr, dar cşsştorit si tatş de familie. Oki se strşduise sş
redea mai presus de orice frumuseşea acelei iubiri şi negli-
jase sş insiste asupra aspectului ei moral sau imoral.
In perioada cînd se întîlneau în secret, Otoko îi spuse-
se lui Oki:
î Dumneata eşti genul de bşrbat care mereu se-ntreabş
ce cred ceilalşi despre el. Ar trebui sş te arşşi ceva mai cu-
rajos.
î Mş socoteam mai degrabş un individ fşrş scrupule.
Acum nu mai sînt deci aşaş
32
î Nu, nu e vorba de dumneata. Ar trebui sş fii în mai
mare mşsurş dumneata însuşi în toate împrejurşrile.
Oki, neştiind ce sş rşspundş, îşi fşcu un examen de con-
ştiinşş. Dupş atîşia ani, nu putuse uita cuvintele lui Otoko.
Gîndea cş acea copilş de şaisprezece ani tocmai pentru cş-1
iubea fusese-n stare sş-i descifreze astfel caracterul şi viaşa.
Mult timp, Oki fşcuse totul numai dupş capul lui, dar du-
pş ce se despşrşise de Otoko, ori de cîte ori începea sş
punş preş pe pşrerile altora, îşi amintea cuvintele fetei. şi
o revedea în timp ce i le spunea.
Oki încetase sş o mîngîie pe Otoko. închipuindu-şi cş
o fşcuse din pricina celor spuse de ea, Otoko îşi cuibşrise
capul în scobitura braşului sşu şi începuse sş-i muşte car-
nea din dreptul cotului. Muşca din ce în ce mai tare. Oki,
suportînd durerea, nu se desprinse de ea. Putea simşi pe
braş lacrimile lui Otoko.
î Mş doare! îi spusese el, apucînd-o de pşr şi îndepşr-
tînd-o. Pe braş, dinşii lui Otoko lşsaserş un semn din care
ieşeau picuri de sînge. Otoko îi linsese rana.
î Muşcş-mş, muscş-mş şi dumneata, spusese ea. Oki
îi privise braşul si i-1 mîngîiase de la umşr pînş la vîrful de-
getelor. Era încş un braş de copil. O sşrutase pe umşr şi
Otoko se ghemuise de plşcere.
Nu fiindcş Otoko îi spusese îar trebui sş fii în mai mare
mşsurş dumneata însuşi în toate împrejurşrile" scrisese
Oki O fatş de şaisprezece ani, dar, scriind-o, îşi amintise ace-
le cuvinte. Romanul apşru la doi ani dupş despşrşirea lor.
Otoko era la Kyoto cu mama sa. Aceasta plecase fşrş îndo-
ialş din Tokyo deoarece nu putuse obşine nici un rşspuns
din partea lui Oki arunci cînd îl rugase sş se cşsştoreascş
cu fiica ei. Nu mai era capabilş, cu siguranşş, sş îndure amş-
rşciunea şi tristeşea ei si ale singurului sşu copil. Ce-o fi
fost oare în mintea lor cînd au citit la Kyoto acel roman
care o avea ca eroinş pe Otoko, acel roman care o fşcuse ce-
lebrş pe Otoko şi ai cşrui cititori erau tot mai numeroşiş
Nimeni n-a încercat sş descopere identitatea celei care
slujise drept model cşrşii. Abia dupş ce Oki trecu de cinci-
zeci de ani şi reputaşia de scriitor îi fu bine stabilitş, în-
33
cepu sş-i fie scormonit trecutul si Otoko sş fie identificatş
cu eroina din O fatş de şaisprezece ani. Mama lui Otoko mu-
rise la data aceea. Apropierea era si mai evidentş acum
cînd Otoko devenise o artistş celebrş. I-au apşrut chiar şi
fotografii în reviste, cu urmştoarea legendş: îEroina roma-
nului O fatş de şaisprezece ani." Oki ghici cş, dacş Otoko
refuzase sş fie fotografiatş în calitate de eroinş a cşrşii, nu
putuse s-o facş atunci cînd fusese vorba sş fie fotografiatş
pictorişa care era. Fireşte, nu dezvşluise ziarelor gîndu-
rile ei în aceastş privinşş. şi nici la aparişia romanului,
Oki nu avusese nici un ecou dinspre Otoko şi nici dinspre
mama ei.
Aşa cum era de aşteptat, în cşsnicia lui izbucniserş ne-
cazurile, înainte de cşsştorie, soşia lui Oki, Fumiko, lucra
ca dactilografş într-o agenşie de presş. De aceea Oki lşsa
în seama tinerei lui soşii grija de a-i bate la maşinş manu-
scrisele. Era un soi de joc între tinerii cşsştorişi, un fel de
amuzament amoros, dar nu numai atîta. Cînd îi apşru pri-
ma lucrare într-o revistş, Oki rşmase uluit de diferenşa de
efect dintre manuscrisul redactat cu penişa şi micile carac-
tere tipografice. Si, dupş ce dobîndi o mai mare experienşş
în meseria de scriitor, intui în chip firesc, în faşa manu-
scrisului, efectul pe care 1-ar produce caracterele de tipar.
Nu cş ar fi scris avînd în vedere acel efect, nici nu-i trecea
prin minte una ca asta, dar distanşa dintre manuscris si
pagina tipşritş dispşruse, învşşase sş scrie în funcşie de
pagina tipşritş si nu de manuscris. Chiar pasajele care, în
grafia lui, pşreau nesemnificative si fşrş cine ştie ce inte-
res aveau un cu totul alt aspect cînd erau tipşrite. Asta
nu însemna oare cş-şi învşşase meseriaş Le spunea ade-
sea tinerilor scriitori: îCşutaşi sş încredinşaşi tiparului ceva
scris de dumneavoastrş. E cu totul diferit de un manu-
scris si veşi fi surprinşi cînd veşi vedea toate învşşşmin-
tele pe care le veşi obşine astfel." Cşrşile erau publicate
astşzi în caractere mici de tipar. Oki însş avusese parte
de o surprizş inversş: de pildş, citise întotdeauna Povestea
lui Genji27 în edişiile adnotate sau în colecşii de buzunar
tipşrite cu caractere mici, dar cînd a citit-o o datş într-o
34
edişie gravatş în lemn, i-a lşsat o impresie total diferitş,
îşi imaginş ce trebuie sş fi simşit cei care citiserş cartea
aceasta în epoca Heian, într-o superbş versiune în kana.
în plus, Povestea lui Genji, azi operş clasicş veche de o mie
de ani, era în epoca Heian un roman modern. Zadarnic
s-ar succeda studiile despre acest roman, nimeni din zilele
noastre n-ar mai putea citi Povestea lui Genji considerînd-o
ca pe o operş modernş. Aşa se face cş plşcerea de-a o citi
în vechea edişie gravatş în lemn era mai mare decît aceea
produsş de lectura unei versiuni tipşrite. La fel stşteau lu-
crurile cu poezia din epoca Heian. Oki încercase sş citeascş
operele lui Saikaku28 în edişii gravate în lemn datînd din
epoca Genroku.
Nu acşionase astfel din dragoste faşş de trecut, ci din ne-
voia de a se apropia cît mai mult cu putinşş de realitatea
însşşi a operei. Ar însemna însş un rafinament împins la
extrem sş citeşti azi, într-o versiune manuscrisş, romane
menite sş fie tipşrite, iar nu descifrate în grafia fastidi-
oasş a autorului lor.
La data cşsştoriei sale cu Fumiko, nu mai exista nici o
diferenşş între manuscrisele lui Oki şi versiunea lor tipşri-
tş şi, cum Fumiko era dactilografş, Oki lşsa în grija ei bştu-
tul la maşinş. Textele, bştute la o maşinş de scris japonezş,
erau mai apropiate de o paginş tipşritş decît un manuscris
în penişş. Oki mai ştia si cş manuscrisele scriitorilor occi-
dentali erau fie direct scrise la maşinş, fie recopiate la ma-
şina de scris. Dar romanele lui dactilografiate, fşrş îndoialş
pentru cş nu era obişnuit cu procedeul, i se pşreau mai in-
sipide şi mai reci decît în versiunea lor manuscrisş sau
tipşritş. De aceea le vedea numaidecît defectele şi îi era mai
uşor sş le corecteze. Luase astfel obiceiul de a-i încredinşa
lui Fumiko toate manuscrisele sale.
Dar putea oare proceda la fel cu manuscrisul romanului
O fatş de şaisprezece aniş Lşsînd-o pe soşia sa sş-1 batş la ma-
şinş, ar face-o doar sş sufere şi ar umili-o. Ar fi curatş cru-
zime din partea lui. Cînd o întîlnise pe Otoko, soşia lui
avea douşzeci şi patru de ani si tocmai îl adusese pe lume
pe al doilea lor copil. Fireşte, bşnuia legştura bşrbatului
35
ei cu Otoko şi, noaptea, cu copilaşul în cîrcş, i se întîmpla
sş rştşceascş de-a lungul cşii ferate, într-o zi, dupş o ab-
senşş de douş ceasuri, Oki o gşsise rezematş de bştrînul
prun din grşdinş, refuzînd sş intre în casş. Cînd pornise în
cşutarea ei, o auzise hohotind de plîns chiar în clipa cînd
dşdea sş iasş pe poarta grşdinii.
î Ce dracu' faci acoloş O sş rşceascş copilul!
Era la mijlocul lui martie si timpul era încş rşcoros.
Copilaşul rşci si fu internat în spital cu un început de pneu-
monie. Fumiko se duse la spital ca sş aibş grijş de el.
î Pentru tine ar fi preferabil sş moarş. Aşa şi-ar fi mai
uşor sş mş pşrşseşti, îi spusese Fumiko lui Oki.
Pînş şi într-o asemenea împrejurare, Oki profitase de
absenşa soşiei lui ca sş o revadş pe Otoko. Copilaşul pu-
tuse fi salvat.
Cînd Otoko nşscu înainte de termen, Fumiko prinse de
veste punînd mîna pe o scrisoare a mamei ei trimisş de la
spital. Faptul cş o fatş de şaptesprezece ani avea un copil
nu era la drept vorbind ceva ieşit din comun, dar era un
lucru pe care Fumiko nu şi-1 imaginase nici mşcar în vis.
Turbînd de furie la gîndul suferinşelor la care soşul ei o su-
pusese pe tînşrş, îl fşcuse pe acesta albie de porci, apoi îşi
muşcş limba pînş la sînge. Cînd vşzu cum curge sîngele
pe buzele nevestei sale, Oki se grşbi sş-i deschidş gura cu
forşa si apoi îşi vîrî mîna în ea. Fumiko începu sş se su-
foce, fu cuprinsş de greşuri şi-n cele din urmş îşi reveni
stoarsş de puteri. Oki îşi retrase mîna. Degetele lui purtau
urma dinşilor soşiei sale şi erau pline de sînge. La vede-
rea lor, Fumiko se calmş cît de cît, îi spşlş mîna lui Oki, îi
aplicş un remediu astringent şi i-o bandajş.
Fumiko aflase si cş Otoko îl pşrşsise pe Oki şi plecase
la Kyoto cu mama ei. Plecarea ei avusese loc înainte ca O
fatş de şaisprezece ani sş fi fost terminat. A o lşsa pe ne-
vasta lui sş batş la maşinş manuscrisul ar însemna, în
definitiv, sş rşsuceascş cuşitul în ranş, redeşteptîndu-i ge-
lozia si durerea. Oki avea însş impresia cş, dacş o şinea la
distanşş, îi ascundea ceva. Neştiind bine ce sş facş, se ho-
tşrî sş-i încredinşeze lui Fumiko manuscrisul. Era dornic,
36
în primul rînd, sş-i mşrturiseascş totul, înainte chiar de
a bate la maşinş manuscrisul, Fumiko îl citi de la început
pînş la sfîrşit.
î Ar fi trebuit sş te las sş pleci. Mş-ntreb de ce n-am
fşcut-o, zise Fumiko, pşlind. Tuturor celor ce vor citi pagi-
nile astea li se va face milş de Otoko.
î Nu doream sş scriu nimic în legşturş cu tine.
î ştiu cş nu prea mş pot compara cu femeia idealş.
î Nu asta vream sş spun.
î Eram nebunş de gelozie.
î Otoko a plecat. şi eu cu tine am sş trşiesc de-acum
încolo ani şi ani de zile. De altfel, mult din ce-am pus în
cartea asta este purş ficşiune de scriitor şi nu are nici o
asemşnare cu adevşrata Otoko. Bunşoarş nu ştiu nimic
despre ea cînd a fost internatş.
î Ficşiunea asta vine din dragostea ta pentru ea.
î N-aş fi putut scrie cartea asta dacş n-aş fi iubit-o,
zise Oki în mod explicit. Vrei sş mi-o başi la maşinşş îmi
vine greu sş şi-o cer...
î O s-o fac. La urma urmelor, o maşinş de scris nu e
decît o unealtş. Asta o sş fiu şi eu, un fel de unealtş.
Dar, în ciuda afirmaşiilor ei, Fumiko nu se putea com-
porta ca o maşinş. Pşrea sş facş deseori greşeli, şi Oki au-
zea frecvent zgomotul de file rupte şi aruncate. Cînd se
oprea ca sş se odihneascş, i se întîmpla uneori sş-şi înş-
buşe accesele de plîns si sş fie cuprinsş de greşuri. Cum
casa era micş şi maşina de scris se gşsea într-un colş al sa-
lonaşului de patru rogojini si jumştate29, chiar lîngş mo-
desta încşpere de şase rogojini care şinea loc de camerş de
lucru a lui Oki, acesta era foarte conştient de prezenşa so-
şiei sale. Nu prea îi era cu putinşş sş stea liniştit la biroul
sşu.
Cu toate acestea, Fumiko nu-i fşcu nici cel mai mşrunt
comentariu despre O fatş de şaisprezece ani. Socotea pesem-
ne cş o unealtş ca ea nu era obligatş sş vorbeascşş
Romanul avea în jur de trei sute cincizeci de pagini şi
chiar unei dactilografe profesioniste i-ar fi fost necesare
probabil mai multe zile ca sş-l isprşveascş. Fumiko era
37
lividş şi obrajii îi erau scofîlcişi. Rşmînea adeseori pe scaun,
cu privirea pierdutş în gol, apoi reîncepea sş batş la ma-
şinş cu înverşunare, într-o searş, înainte de cinş, vomitş
un lichid gşlbui si se prşbuşi. Oki se apropie de ea ca sş-i
maseze spatele.
î Apş, apş, te rog, zise Fumiko, abia respirînd. îi scîn-
teiau lacrimi în colşul ochilor cu pleoapele înroşite.
î Am greşit. N-ar fi trebuit sş te rog sş-mi başi la ma-
şinş romanul, zise Oki. Dar si sş te şin la distanşş de toate
astea... Chiar dacş o asemenea disimulare n-ar fi fost su-
ficientş ca sş provoace prşbuşirea cşsniciei lor, ea ar fi lşsat
o ranş care anevoie s-ar fi închis.
î Deşi pentru mine e o încercare grea, sînt, dimpotri-
vş, fericitş cş mi 1-ai încredinşat, zise Fumiko, încercînd
sş schişeze un zîmbet şters. E pentru prima datş cş am de
bştut un roman atît de lung si m-a istovit.
î Cu cît mai lung e romanul, cu atît e mai lungş şi în-
cercarea ta. Asta e fşrş-ndoialş soarta unei soşii de scriitor.
î Graşie romanului tşu, am reuşit s-o înşeleg mai bine
pe Otoko. Cu tot rşul pe care mi 1-a fşcut, mi-am dat seama
cît de beneficş a fost întîlnirea asta pentru tine.
î Da' nu şi-am spus cş am idealizat-oş
î Aşa e. în realitate nu existş fete ca ea. Totuşi aş fi
dorit sş vorbeşti mai mult despre mine. Chiar dacş m-ai
fi descris ca pe o zgripşuroaicş roasş de gelozie, nu şi-aş
fi purtat picş.
Lui Oki îi veni greu sş rşspundş:
î N-ai fost niciodatş aşa.
î N-ai ştiut niciodatş ce era-n sufletul meu.
î Nu doream sş dau pe faşş toate secretele noastre.
î Nu-i adevşrat. Erai atît de amorezat de micuşa ta
Otoko, încît n-ai vrut sş scrii decît despre ea. Credeai pe-
semne cş, vorbind despre mine, i-ai fi pştat frumuseşea şi
şi-ai fi pîngşrit operaş Da' ce, un roman trebuie sş fie nea-
pşrat un lucru frumosş
Simplul fapt de a nu fi menşionat gelozia nebuneascş a
soşiei lui provocase din partea ei o nouş crizş de gelozie.
Oki de fapt nu o trecuse cu vederea. Oare însuşi laconis-
38
mul lui nu avusese din acest motiv şi mai multş forşşş Fu-
miko pşrea totuşi absolut umilitş de faptul cş el nu intrase
în amşnunte. Oki nu izbutea sş priceapş starea de spirit
a soşiei lui. Se simşea oare neglijatş, dispreşuitş în bene-
ficiul lui Otokoş De vreme ce romanul era centrat însş pe
tragica lui legşturş cu acea fatş, era inevitabil ca rolul
atribuit lui Fumiko sş fie mai mic decît cel al lui Otoko.
în plus, Oki adşugase multe detalii pe care le ascunsese
pînş acum soşiei lui. Se temuse mai ales ca aceasta sş nu-şi
dea seama de ele, dar ea era jignitş pare-se mai ales de
locul redus pe care-1 ocupa în carte.
î N-am vrut sş mş servesc de gelozia ta în roman, asta
e tot! zise Oki.
î Adevşrul este cş nu poşi vorbi despre o fiinşş pentru
care nu simşi nici dragoste... şi nici chiar urş. Bştîndu-şi
manuscrisul la maşinş, nu încetez sş mş-ntreb de ce nu
te-am lşsat sş mş pşrşseşti.
î Uite cş-ncepi iar sş spui prostii.
î Vorbesc serios. A fost o crimş din partea mea cş nu
te-am lşsat sş pleci. O sş mi-o reproşez pînş la sfîrşitul zi-
lelor.
î Ce tot spui acoloş zise Oki apucînd-o pe Fumiko de
umeri si scuturînd-o cu putere. Fumiko fu cuprinsş de un
tremur din creştet pînş-n tşlpi si, iarşşi, vomitş un lichid
gşlbui. Oki îşi slşbi strînsoarea.
î Nu e nimic. Cred... cred cş sînt însşrcinatş.
î Cumş
Oki tresşri. Fumiko îşi prinse faşa în mîini şi izbucni în
hohote de plîns.
î Acum trebuie sş ai mare grijş. Trebuie sş încetezi cu
bştutul manuscrisului şstuia.
î Nu, vreau sş continuu. Lasş-mş sş fac asta, te rog.
Aproape am terminat şi, de altfel, numai degetele mele
muncesc.
Fumiko refuzş sş-1 asculte pe Oki. La puşin timp dupş
ce isprşvi de dactilografiat manuscrisul, ea avu un avort.
Mai mult decît efortul depus, s-ar fi zis cş însuşi conşinu-
tul manuscrisului îi provocase un adevşrat şoc. Rşmase
39
cîteva zile în pat. Pşrul, care îi era suplu şi des şi pe care-l
purta împletit în cozi, pşrea mai fin ca de obicei. Numai
buzele îi erau uşor acoperite cu ruj. Pielea feşei, din care
sîngele îi fugise şi pe care nu şi-o machiase, pşrea catife-
latş. Mulşumitş tinereşii, Fumiko se refşcu destul de bine
dupş avort.
Oki puse textul dactilografiat, aşa cum era, într-un do-
sar. Nu-1 rupse, nu-1 puse pe foc, dar nici nu-1 reciti, în acel
roman, douş existenşe erau îngropate în întuneric. Dacş
avem în vedere copilul nşscut înainte de termen al lui Oto-
ko şi avortul lui Fumiko, nu e oare cazul sş vedem în acele
pagini ceva funestş O vreme, Oki şi Fumiko au evitat sş a-
bordeze acel subiect. Fumiko a adus cea dintîi vorba de-
spre el.
î De ce nu-1 publiciş şi-e teamş cş m-ai face sş sufşrş
Lucrurile astea sînt inevitabile cînd o femeie e mşritatş
cu un scriitor, iar dacş şi-e teamş sş nu rşneşti pe cineva,
atunci ai rşni-o, cred, mai curînd pe Otoko.
în timpul convalescenşei, pielea lui Fumiko îşi recşpş-
tase o tentş strşlucitoare. Era oare miracolul tinereşiiş Do-
rinşa pentru soşul ei îi devenise şi ea mai intensş.
în perioada cînd a fost publicat O fatş de şaisprezece ani,
Fumiko a constatat cş rşmşsese din nou însşrcinatş.
Romanul a fost lşudat de critici. Mai mult, el a fost a-
preciat de un mare numşr de cititori. Gelozia şi durerea nu
o pşrşsiserş pe Fumiko, dar, fşrş ca trşsşturile sau vor-
bele sş-i trşdeze amşrşciunea, ea se bucurş de succesul
soşului ei. Tocmai romanul acesta, considerat drept cea mai
reprezentativş dintre operele de tinereşe ale lui Oki, a cu-
noscut cea mai mare cifrş de vînzşri. Acest succes i-a per-
mis lui Oki şi alor sşi sş-şi îmbunştşşeascş viaşa, ameliorare
care pentru Fumiko s-a tradus în haine, bijuterii şi încasşri
bşneşti cu care a acoperit cheltuielile şcolare ale fiului şi
fiicei sale. Fumiko uitase oare cş toate acestea se datorau
unei fete şi legşturii pe care bşrbatul ei o avusese cu eaş
Banii aceştia îi socotea oare ca pe un venit normal al soşu-
lui sşuş Oare, cel puşin în ochii ei, aventura dintre Otoko
şi Oki nu mai îmbrşca un caracter de tragedieş
40
Oki nu avea nimic împotriva acestei stşri de lucruri, dar
se pomenea gîndind uneori cş Otoko, deşi slujise drept
model romanului sşu, nu primise nimic în schimb. Ea nu
avusese nici un cuvînt de reproş la adresa lui, dupş cum
nici mama ei. Deosebindu-se prin aceasta de un pictor sau
de un sculptor de portrete realiste, scriitorul care era Oki,
prin intermediul cuvintelor şi literelor, putea pştrunde gîn-
durile lui Otoko, îi putea modela trşsşturile în propriul sşu
folos, îşi putea da frîu liber imaginaşiei, fanteziei, o putea
idealiza pe tînşra fşrş ca, din acest motiv, ea sş fie cîtusi
de puşin alta. Oki îşi lşsase dragostea sş se exprime în în-
treaga-i tinereşe şi întreaga-i impetuozitate, şi nu-şi pusese
nici o clipş problema torturii pe care toate acestea ar re-
prezenta-o pentru Otoko şi nici a dificultşşilor pe care ar
risca sş le ridice în calea unei femei nemşritate.
Tocmai asta îi atrşsese pe cititori, dar acelaşi lucru pu-
tea reprezenta şi un obstacol în cşsştoria lui Otoko. Roma-
nul îi adusese celebritate şi bani lui Oki. Fumiko pşrea
cş-şi dşduse uitşrii gelozia, si rana pşrea cş se închisese.
Nu era oare o deosebire şi între copilul nşscut prematur
al lui Otoko şi avortul lui Fumikoş Fumiko era în continu-
are soşia lui. Dupş o convalescenşş normalş, ea dşduse
naştere, fşrş complicaşii, unei fetişe. Lunile şi anii treceau,
şi singura fiinşş care nu se schimba era tînşra eroinş a ro-
manului sşu. Dintr-un punct de vedere josnic personal şi
cu toate cş aici era cu siguranşş una din slşbiciunile roma-
nului, Oki socotise preferabil sş nu insiste prea mult asupra
geloziei sşlbatice a soşiei lui. Exact asta fşcuse şi lectura
lucrşrii atît de plşcutş şi pe eroinş atît de simpaticş.
încş şi azi, dupş vreo douşzeci de ani, lumea citea O fatş
de şaisprezece ani ca pe cea mai bunş operş a lui Oki. Oki
însş, ca scriitor ce era, socotea dezolantş aceastş apreciere,
ea îl deprima. şi totuşi, cîntşrind bine lucrurile, romanul
nu avea oare prospeşimea tinereşiiş Protestele autorului în-
suşi nu mai puteau covîrsi bunşvoinşa publicului şi o re-
putaşie de acum bine stabilitş. Opera începu sş trşiascş o
viaşş proprie, fşrş nici un fel de legşturş cu autorul sşu.
Dar ce s-a întîmplat oare cu tînşra Otokoş Oki îşi punea
41
uneori întrebarea asta. ştia doar cş ea o urmase pe maicş-sa
la Kyoto. Fşrş doar şi poate, însşşi acea viaşş care-i însu-
fleşea romanul îl determinase pe Oki sş se întrebe de ce
soartş avusese parte Otoko.
Abia în ultimii ani ajunsese Otoko sş-şi facş un nume
ca pictorişş.
Pînş arunci, nu mai ştiuserş nimic unul de altul. Oki cre-
dea cş Otoko se mşritase, ca toatş lumea, şi ducea o viaşş
obişnuitş, cel puşin aşa spera el. Nu credea însş cş Otoko ar
fi un temperament care sş-şi afle mulşumirea într-o exis-
tenşş obişnuitş. I se întîmpla uneori sş se întrebe dacş nu
cumva raşiona astfel din pricinş cş ataşamentul pe care-1
simşea pentru ea nu murise pe de-a-ntregul.
şi tocmai de aceea a resimşit un mare şoc atunci cînd a
aflat cş Otoko devenise pictorişş.
Oki nu ştia nimic despre încercşrile prin care trecuse
Otoko, despre necazurile pe care le depşşise înainte de-a
ajunge acolo, dar vestea reuşitei sale îi produse o autenticş
bucurie. şi cînd a dat din întîmplare peste una din lucrşrile
ei într-o galerie de picturş, a fremştat de emoşie. Expozi-
şia nu-i era consacratş doar ei; îi era expusş acolo, printre
operele multor artişti, o singurş picturş pe mştase, repre-
zentînd un bujor, în partea superioarş a pînzei de mştase,
Otoko pictase un unic bujor roşu. Floarea, mai mare decît
dimensiunile naturale, era vşzutş din faşş. Frunzele erau
rare si, izolat, un boboc alb mijea pe tulpinş. Oki recunos-
cuse, în acea floare, deliberat supradimensionatş, orgoliul
lui Otoko, precum şi întreaga ei nobleşe. Cumpşrase nu-
maidecît pînza, dar, cum ea purta sigiliul şi semnştura lui
Otoko, preferase sş nu o aducş acasş, ci o dşruise clubului
de scriitori al cşrui membru era. Atîrnatş astfel pe perete-
le clubului la o înşlşime considerabilş, pictura lşsa o impre-
sie oarecum diferitş de cea produsş în galeria de picturş
plinş de lume. Ceva fantastic pşrea sş iradieze din enor-
mul bujor roşu din care se desprindea parcş o impresie de
solitudine. Tot pe-atunci, Oki vşzuse într-o revistş pentru
femei o fotografie a lui Otoko în atelierul sşu.
42
De mulşi ani nşzuia Oki sş meargş la Kyoto ca sş as-
culte acolo clopotele sfîrşitului de an, dar numai pictura
aceea îi trezise dorinşa de-a le asculta împreunş cu Otoko.
La Yamanushi, la nord de Kamakura, un drum şerpuia
printre coline, unde copacii înflorişi erau puzderie. Curînd,
de-a lungul acelui drum, florile aveau sş vesteascş sosirea
primşverii. Oki luase obiceiul de a se plimba pe Colinele
de Miazş-zi, şi tocmai din vîrful uneia dintre ele contem-
pla el acum apusul de soare purpuriu.
Soarelui la asfinşit nu-i trebui mult timp ca sş-şi piardş
tenta purpurie şi se preschimbş într-un albastru sumbru şi
rece, înecat în cenuşiu. Era ca şi cum primşvara, abia sosi-
tş, îi fşcea iarşşi loc iernii. Soarele care, pe alocuri, îi dşdea
pînzei subşiri de ceaşş reflexe trandafirii, apusese. Brusc,
timpul deveni mai rece. Oki o luş la vale şi se întoarse aca-
sş, pe Colinele de Miazş-noapte.
î A venit de la Kyoto o tînşrş persoanş pe nume Saka-
mi, îl anunşş Furniko. A adus douş pînze şi prşjituri de la
Kyoto.
î şi a şi plecatş
î Acondus-o Taichiro. Poate cş te cautş acum pe tine.
î Aa,daş
î Era de o frumuseşe diabolicş, cine esteş întrebş Furni-
ko, şintuindu-1 cu privirea pe Oki, ca şi cum ar fi vrut sş-i
citeascş rşspunsul pe chip.
Oki se strşdui sş parş nepşsştor, dar intuişia femininş
a lui Fumiko îl fşcuse pesemne sş bşnuie cş era vorba de
cineva care avea o anumitş legşturş cu Ueno Otoko.
î Unde sînt pînzeleş întrebş Oki.
î La tine în birou. Sînt încş împachetate, nu m-am ui-
tat la ele.
î Zşuş
Se pşrea cş Sakami Keiko îşi şinuse promisiunea fşcutş
lui Oki în garş la Kyoto şi venise sş-1 viziteze cu cîteva
dintre lucrşrile sale. Oki se duse imediat în birou şi desfşcu
ambalajul. Cele douş pînze erau înrşmate simplu. Una se
intitula Prun, dar o singurş floare de mşrimea unui cap
43
de copil era înfşşişatş, fşrş crengi şi trunchi, în plus, acea
floare unicş avea în acelaşi timp petale roşii şi petale albe.
Fiecare petalş era straniu redatş prin efecte de degradeuri.
Acea floare de mari dimensiuni nu era la drept vorbind de-
formatş, dar nu lşsa impresia cş ar fi fost un motiv decora-
tiv. Un soi de viaşş misterioasş pşrea a fremşta într-însa
si ea lşsa realmente impresia cş se mişcş. Asta se datora
pesemne fondului pe care Oki îl luase la început drept o
îngrşmşdire de fragmente masive de gheatş, recunoscînd
însş apoi cş era un lanş de munşi înzşpezişi, în acea pictu-
rş, care nu urmşrea sş fie un reflex al realitşşii, numai nişte
munşi acoperişi de zşpadş puteau produce o asemenea
senzaşie de imensitate. Dar, de bunş seamş, adevşraşii
munşi nu erau atît de sfîrtecaşi şi nici atît de ascuşişi şi nu
se îngustau atît de mult la bazş; era aici stilul abstract ca-
racteristic lui Keiko. Mai mult decît nişte munşi înzşpe-
zişi sau nişte fragmente de gheaşş, nu era oare vorba de
peisajul interior al pictoruluiş Chiar dacş zşreai acolo o
succesiune de munşi, nu era albul rece al zşpezii. Un soi
de muzicş lua naştere din impresia glacialş provocatş de
zşpadş şi de culoarea ei caldş. Zşpada nu era redatş prin-
tr-un alb unic, diverse culori i se integrau ca într-o melo-
die si evocau variaşiunile în roşu şi alb ale petalelor florii
de prun. Indiferent dacş socoteai acea picturş rece sau nu,
ea nu trşda mai puşin tinereşea şi emoşia artistului. Fşrş
îndoialş, Keiko o pictase de curînd special pentru Oki, ca
şi cum ar fi vrut sş se punş la unison cu anotimpul. Lucra-
rea nu era decît în parte abstractş, de vreme ce puteai re-
cunoaşte în ea floarea de prun.
în timp ce contempla pictura, Oki se duse cu gîndul la
prunul din grşdina lui. în ciuda diformitşşilor, a malfor-
maşiilor pomului, Oki nu verificase niciodatş incertele
noşiuni de botanicş ale grşdinarului sşu. Bştrînul pom dş-
duse flori albe si roşii. Grşdinarul nu fşcuse nici o altoire şi
florile crescuserş roşii si albe pe aceeaşi ramurş. Nu toate
crengile pomului erau aşa; pe unele nu înfloriserş decît
flori albe, pe altele doar flori roşii. Cu toate acestea, de cele
mai multe ori, florile roşii se amestecau cu cele albe şi în-
44
floreau în fiecare an pe ramuri diferite. Oki şinea la prunul
acela bştrîn, ai cşrui lşstari noi aveau sş dea muguri chiar
în acele zile.
Keiko, fşrş nici o îndoialş, simbolizase în acea picturş
ciudatul lui prun printr-una singurş dintre florile sale. Se
vede cş Otoko îi povestise despre acel pom. Deşi ea nu ve-
nise niciodatş acasş la Oki, care era pe-atunci cşsştorit cu
Fumiko, se vede cş ştia de existenşa lui. îşi adusese aminte
de el şi, la rîndul ei, îi vorbise despre el elevei sale.
Oare Otoko, evocînd prunul acela, fşcuse vreo aluzie
şi la tragica ei iubire de odinioarşş
î E de Otoko...ş
î Cumş
Oki se întoarse spre ea. Absorbit în contemplarea pînzei,
nu observase prezenşa soşiei sale în spatele lui.
î E chiar o lucrare a lui Otokoş
î Cu siguranşş nu! Ea n-ar face niciodatş ceva atît de
tineresc. E pictatş de rînşra care a fost aici adineauri. Vezi
doar cş e semnatş îKeiko"!
î Ce picturş stranie! zise Fumiko cu o voce asprş.
î Stranie, într-adevşr! rşspunse Oki, impunîndu-şi un
ton blînd. Tinerii pictori din zilele noastre, chiar şi în stilul
japonez...
î Asta e ceea ce se numeşte artş abstractşş
î Ei, poate nu s-ar putea vorbi aici chiar de artş ab-
stractş...
î Celşlalt tablou e si mai ciudat. N-aş putea spune dacş
e vorba de un peşte sau un nor, cu toate culorile astea aş-
ternute la-ntîmplare! zise Fumiko aşezîndu-se în spatele
lui Oki.
î Fim! nu prea are de-a face cu un peste sau cu un nor.
Pare sş nu fie nici una, nici alta.
î Ce-o fi reprezentînd atunciş
î Poşi sş-şi închipui cş e un peşte sau chiar un nor, asta
nu prea are importanşş.
Privirea i se fixş pe picturş. Se aplecş lîngş peretele de
care era rezematş pînza şi examina spatele tabloului.
î Nu e nici un titlu.
45
Nici o formş nu putea fi identificatş în acea pînzş, iar
culorile folosite erau si mai violente, şi mai variate decît în
Prunul. Fşrş îndoialş cş din pricina multitudinii liniilor
orizontale crezuse Fumiko cş poate recunoaşte în ea un
peşte sau un nor. La prima vedere, nu pşrea sş existe nici
o armonie între culori. Totuşi o ciudatş pasiune emana din
acea operş executatş în stilul tradişional japonez. Fireşte,
nimic nu era întîmplştor aici. Faptul de a nu-i fi dat nici
un titlu lşsa cîmp liber tuturor interpretşrilor. E posibil ca
subiectivitatea artistului, ce pşrea a se disimula în operş,
sş fie, dimpotrivş, dezvşluitş în ea. Oki încerca sş des-
copere inima picturii, cînd soşia lui îl întrebş:
î Ce e de fapt fata asta pentru Otokoş
î O elevş care locuieşte cu ea, rşspunse Oki.
î Daş îmi dai voie sş rup pînzele astea sau sş le pun
pe focş
î Isprşveşte cu tîmpeniile! Ce-i cu furia asta...ş
î şi-a pus tot sufletul în picturi! Totul vorbeşte în ele
de Otoko! Nu e ceva de şinut în casş.
Mirat de accesul ei brusc de gelozie, Oki întrebş calm:
î Ce te face sş spui cş totul vorbeşte în ele de Otokoş
î Pşi tu nu veziş
î Nu e decît un efect al închipuirii tale. începi sş vezi
fantome!
Chiar însş.în timp ce vorbea, în sinea-i se fşcu o luminş
care începu sş strşluceascş si mai intens.
Era limpede cş Prunul exprima dragostea pe care o
simşea Otoko pentru Oki. Cît despre pînza fşrş titlu, ea spu-
nea fşrş îndoialş acelaşi lucru, în aceasta, Keiko nu folosise
decît pigmenşi minerali, silnic aplicaşi, şi peste ei turnase
culoarea, picşturş cu picşturş, din centrul compozişiei
pînş în partea inferioarş stîngş. Oki credea cş distinge ini-
ma pînzei în acel ciudat spaşiu luminos care pşrea vşzut
de la o fereastrş. Putea sş vadş acolo indiciul cş iubirea lui
Otoko era încş vie.
îşi totuşi nu-i opera lui Otoko, ci a elevei sale.
46
Fumiko bşnuia pare-se cş Oki se întîlnise cu Otoko la
Kyoto. Dar pe loc nu spusese nimic. Poate pentru cş ziua
cînd se întorsese bşrbatul ei era si zi de sşrbştoare.
î Orice-ar fi, pînzele astea îmi fac silş! zise Fumiko, cu
o vibraşie a pleoapelor. Nu cumva sş rşmînş aici!
î Indiferent dacş-şi plac sau nu, ele îi aparşin celei care
le-a pictat. Chiar dacş pictorul respectiv nu e decît o fatş
foarte tînşrş. Crezi cş le poşi distruge aşa, dupş cum şi se
nşzareş şi, mai întîi, eşti sigurş cş ni le-a oferit sau a ve-
nit pur şi simplu ca sş ni le-arateş
Fumiko rşmase tşcutş o clipş.
î Taichiro a întîmpinat-o la uşş... Apoi, a condus-o
la garş şi e ceva timp de cînd a plecat.
întîrzierea asta o frşmînta oare si pe Fumikoş Gara era
aproape de casş şi erau trenuri din sfert în sfert de orş.
î I-a venit rîndul lui Taichiro sş fie sedus, de data asta.
O tînşrş atît de frumoasş, de o frumuseşe aproape diabo-
licş.
Oki puse jos cele douş tablouri si le împacheta încet.
î Destul cu seducşia! Nu-mi place. Dacş fata asta e atît
de frumoasş, presupun cş operele nu-i sînt decît imagi-
nea ei, un narcisism de fatş tînşrş...
î Nu. Nu-ncape nici o îndoialş cş sînt imaginea lui
Otoko.
î în cazul şsta, te pomeneşti cş fata asta si Otoko se
iubescş
î Lesbieneş Fumiko era stupefiatş.
î Crezi cş sînt lesbieneş
î Habar n-am, da' nu m-ar mira. Locuiesc împreunş
într-o veche mînşstire din Kyoto şi amîndouş sînt tempe-
ramente arzştoare.
Fumiko fusese într-adevşr tulburatş la gîndul cş cele
douş femei ar fi lesbiene. Pşstrş o clipş tşcerea.
î Orice-ar fi, cred cş pînzele astea exprimş dragostea
pe care încş şi-o mai poartş Otoko.
Tonul lui Fumiko se îmblînzise. Lui Oki i se fşcu ruşine
cş vorbise despre homosexualitate ca sş se eschiveze.
47
î Poate cş amîndoi greşim. Am privit picturile astea
cu idei preconcepute...
î Da' de ce sş pictezi lucruri atît de absurdeş
î Asta-i bunş!
O picturş, realistş sau nu, reveleazş gîndurile şi senti-
mentele intime ale artistului. Din laşitate, Oki evitş sş con-
tinue discuşia cu nevastş-sa.
Te pomeneşti cş prima impresie a lui Fumiko în faşa
pînzelor lui Keiko fusese, împotriva oricşrei aşteptşri,
exactşş
şi Oki vşzuse poate corect gîndindu-se cş cele douş fe-
mei ar fi lesbiane.
Fumiko ieşi din birou. Oki aşteptş întoarcerea fiului sşu,
Taichiro.
Taichiro era lector la o universitate privatş; preda lite-
ratura japonezş, în zilele cînd nu şinea cursuri, se ducea în
sala de studii a universitşşii sau fşcea cercetşri acasş. La
început, voise sş studieze îliteratura modernş", adicş lite-
ratura datînd din epoca Meiji, dar, întrucît tatşl fusese
împotrivş, se specializase în literatura din era Kamakura
şi Muromachş0. Avea meritul, rar la un specialist în litera-
tura japonezş, de a putea citi în egalş mşsura engleza,
franceza şi germana. Era un bşiat foarte înzestrat, calm,
care însş pşrea cam melancolic. Era exact opusul surorii
sale mai mici, Kumiko, veselş si zşpşcitş, cu cunoştinşele
ei superficiale în materie de cusut, bijuterii, tricotat sau
aranjamente florale. Cînd Kumiko îi propunea sş meargş
la patinaj sau sş joace tenis, Taichiro îi rşspundea mereu în
doi peri si sora lui sfîrşise prin a-1 socoti ca pe un original.
Taichiro nu prea le frecventa pe prietenele lui Kumiko.
Atunci cînd le invita acasş pe elevele lui, nu catadicsea nici
mşcar sş i le prezinte. Ea, deşi nu era supşrşcioasş din
fire, se bosumfla nişel vşzînd primirea cşlduroasş pe care
maicş-sa o rezerva elevelor lui Taichiro.
î Cînd fratele tşu îşi primeşte studenşii, nu trebuie sş-i
servim decît cu ceai. Tu însş cotrobşiesti în frigider, în du-
lapuri şi telefonezi de cum ai poftş sş comanzi sushi31 sau
48
Dumnezeu mai ştie ce, faci un tşrşboi de necrezut..., zicea
maicş-sa.
î Da' frate-miu nu-şi invitş decît elevele! i-o întorcea
Kumiko, rîzînd pe sub mustaşş.
Kumiko era mşritatş, dar Taichiro, care nu era încş in-
dependent din punct de vedere financiar, nu se gîndea la
cşsştorie.
Oki începea sş fie îngrijorat de întîrzierea bşiatului sşu.
Privi pe fereastra de la birou. Pşmîntul alcştuia parcş
o movilş în dreptul locului unde fusese sşpat un adşpost
antiaerian în timpul rşzboiului, acoperitş acum de bu-
ruieni, în mijlocul buruienilor, se deschiseserş un mare
numşr de flori bleumarin. Buruienile erau atît de discre-
te, încît abia le observai. Florile erau şi ele foarte mici, dar
de un albastru profund şi strşlucitor. Cu excepşia tulich'i-
nelor, acele flori albastre erau primele care înfloreau în
grşdina lui Oki şi-şi pşstrau cel mai mult inflorescenşele.
Nu ele anunşau poate primşvara, dar înfloreau atît de
aproape de fereastra de la biroul lui, încît lui Oki i se fşcea
uneori poftş sş coboare ca sş culeagş una dintre florile ace-
lea umile şi sş o şinş în mînş spre-a o studia cu atenşie. Dar
n-o fşcuse niciodatş, ceea ce contribuia sş-i sporeascş dra-
gostea pe care le-o purta acelor flori albastre.
Mai tîrziu, în acea tufş de iarbş, a venit rîndul pşpşdii-
lor sş înfloreascş. şi ele aveau viaşş lungş. Acum, în lumi-
na crepuscularş, Oki putea distinge galbenul florilor de
pşpşdie şi albastrul ultramarin al celorlaltor floricele. Zş-
bovi o bucatş de timp sş le priveascş.
Taichiro încş nu se întorsese.
49Sşrbştoarea LUNII PLINE-
Otoko se hotşrîse sş asiste împreunş cu Keiko la sşrbş-
toarea lunii pline pe muntele Kurama32. Sşrbştoarea avea
loc în luna mai dupş calendarul solar, a cşrui datş era dife-
ritş de calendarul lunar, în seara care preceda sşrbştoa-
rea, luna se înşlşase pe cerul nepştat, dincolo de Colinele
de Rşsşrit.
î Cred cş luna o sş fie frumoasş mîine, zise Otoko,
adresîhdu-se lui Keiko, în timp ce privea luna de pe veran-
dş, în timpul serbşrii, pelerinii trebuiau sş bea o cupş de
sake în care se oglindea luna plinş şi ar fi fost de-a dreptul
supşrştor ca bolta cereascş sş fie acoperitş şi luna absentş.
Keiko veni pe verandş şi-şi puse cu blîndeşe mîna pe
spatele lui Otoko.
î Luna de mai, zise Otoko.
Keiko nu fu de acord, dar întrebş, dupş ce pşstrş tşce-
rea o vreme:
î Ce-ar fi sş facem o plimbare în maşinş pe Colinele de
Rşsşritş Sau, dacş nu, la Otsu33, ca sş vedem cum se oglin-
deşte luna în lacul Biwa34ş
î Luna în lacul Biwaş Spectacolul n-are nimic nemai-
pomenit!
î E mai frumos sş vezi imaginea lunii într-o cupş de
sake decît într-un lac mareş reluş Keiko, aşezîndu-se la pi-
cioarele lui Otoko. Ia te uitş! Ce curioasş culoare are grş-
dina astş-searş!
î Zşuş
Privirea lui Otoko se opri asupra grşdinii.
50
î Keiko, vrei sş-mi aduci o pernş şi sş stingi lumina
încasş...
Din verandş era vizibilş doar grşdina interioarş, cşci clş-
direa principalş a mînşstirii astupa vederea. Era o grşdinş
nearmonioasş, de formş alungitş; aproape jumştate din
ea era scşldatş de lunş, astfel încît pietrele de rîu îmbrş-
cau nuanşe diferite dupş cum erau luminate sau cufun-
date în umbrş, învoaltş în umbrş, o azalee albş pşrea cş
pluteşte. Arşarul roşu, de lîngş verandş, avea încş frunze
noi pe care noaptea le înnegrea. Primşvara, lumea lua ade-
seori tinerii lşstari roşii ai copacului drept flori si se întreba
de ce varietate o fi vorba. Grşdina era acoperitş şi cu un
frumos covor de muşchi.
î Ce-ar fi sş fac un ceaiş Primul ceai din noul ano-
timpş propuse Keiko. Ea se întreba de ce priveşte Otoko
în felul acesta o grşdinş atît de insignifiantş. Otoko nu pş-
rea obişnuitş sş o vadş astfel, la ore diferite din zi şi din
noapte. Ea stştea acolo, cu capul uşor aplecat, cu ochii aşin-
tişi asupra jumştşşii de grşdinş scşldate de lumina lunii,
lşsînd impresia cş se gîndeşte la ceva.
Keiko reveni pe verandş şi începu sş serveascş ceaiul.
î Am citit undeva cş modelul lui Rodin pentru Sşru-
tul este încş în viaşş şi trebuie sş aibş vreo optzeci de ani.
E ceva greu de imaginat dacş te duci iarşşi cu gîndul la
sculpturş, nu-i aşaş
î Creziş Spui asta fiindcş eşti tînşrş! Crezi cş eşti obli-
gatş sş mori în plinş tinereşe doar fiindcş ai servit atunci
drept model pentru o capodoperşş Ar fi o greşealş sş le
cerem prea mult modelelor noastre!
Caracterul neaşteptat al replicii lui Otoko se datora fap-
tului cş vorbele lui Keiko îi aduseserş aminte de romanul
lui Oki. şi totuşi, la patruzeci de ani, Otoko era tot fru-
moasş. Keiko, fşrş sş-şi dea seama de nimic, continuş:
î Cînd am citit asta, mi-a venit ideea sş te rog sş-mi
faci portretul, cît sînt încş tînşrş.
î Cu dragş inimş, dacş voi fi în stare. Dar de ce nu şi-ai
face chiar tu autoportretulş
51
î Eu...ş N-ar fi prea asemşnştor. Portretul ar risca sş-mi
dezvşluie toate urîşeniile sufletului şi-n cele din urmş aş
ajunge sş-mi fie silş de el. Sau, dimpotrivş, dacş m-aş
picta în manierş realistş, oamenii vor gşsi cu siguranşş cş
am o pşrere prea bunş despre mine.
î Ai vrea un portret realistş Mi se pare de neconceput.
şi pe urmş eşti încş tînşrş, ai sş te schimbi.
î Aş şine sş-mi faci dumneata portretul.
î Cu plşcere, dacş voi fi în stare, repetş Otoko.
î Nu mş mai iubeşti sau şi-e fricş de mineş întrebş
Keiko cu o voce muşcştoare. Un bşrbat ar fi încîntat sş mş
picteze. şi chiar sş mş picteze goalş...
Acuzaşia lui Keiko nu pşru s-o tulbure peste mşsurş pe
Otoko.
î De vreme ce mi-o ceri, o sş încerc.
î Sînt atît de fericitş!
î Dar n-o sş te pictez nud. Cînd o femeie picteazş altş
femeie nud, rezultatul nu este, dupş pşrerea mea, prea gro-
zav, încş şi mai puşin în stilul tradişional de picturş cum
este al meu.
î Dacş-mi voi face eu autoportetul, voi face în aşa fel,
încît sş figurşm în el amîndouş, zise Keiko cu un ton mîn-
gîietor.
î Mş întreb ce-ar ieşi.
Tînşrş arborş un aer misterios şi-şi înşbuşi un început
de rîs:
î Voi face o operş abstractş şi nimeni nu va înşelege ni-
mic.. . Nu fi îngrijoratş.
î Nu sînt cîtuşi de puşin îngrijoratş, rşspunse Otoko
sorbind o înghişiturş de ceai parfumat.
Era primul ceai recoltat; îi fusese oferit lui Otoko cu pri-
lejul unui drum în regiunea Uji35, pentru a face cîteva cro-
chiuri pe viu. Nu fşcuse nici o schişş cu tinerele culegştoare
de ceai. Se mulşumise sş reprezinte, pe toatş suprafaşa
pînzei, ondulaşiile curbe ale arbuştilor de ceai. Revenise de
mai multe ori la Uji şi fşcuse numeroase crochiuri, şinînd
seama de jocurile umbrei şi luminii pe tufişurile de ceai.
O însoşea şi Keiko.
52
într-o bunş zi, Keiko întrebase:
î Ceea ce faci aici nu e oare artş abstractşş
î Da, ar fi putut fi, dacş ai fi pictat-o tu. Deşi este un
semn de îndrşznealş din partea mea, mş strşduiesc doar
sş armonizez între ele verdele frunzelor tinere cu cel al
frunzelor vechi, precum şi tşlşzuirile suple ale tufelor şi
variaşiile de culori.
La ea în atelier, Otoko, cu ajutorul numeroaselor schişe,
fşcuse o primş eboşş de peisaj.
Totuşi nu doar interesul pe care i-1 treziserş ondulaşiile
verzi şi coloriturile lor nuanşate, ca şi liniile unduitoare ale
tufişurilor, o îndemnaserş pe Otoko sş picteze plantaşiile
de ceai de la Uji. Dupş ruptura cu Oki, plecase la Kyoto cu
mama ei, dar nu izbutea sş-şi alunge din memorie planta-
şiile de ceai de pe lîngş Shizuoka36 vşzute de la fereastra
trenului, a acelui tren pe care-1 lua atît de des între Tokyo
şi Kyoto. Le observa uneori în plinş amiazş, uneori în fapt
de searş. Nu era atunci decît o studentş şi nu se prea gîn-
dea cş avea sş devinş pictorişş. Dar priveliştea acelor plan-
taşii de ceai îi rşscolea iarşşi durerea pe care o resimşea
pentru cş fusese silitş sş se despartş de Oki. N-ar fi putut
spune de ce o tulburau doar acele modeste plantaşii, cînd
ochilor sşi li se ofereau, pe aceastş linie T5kaid5, munşi,
lacuri, marea, uneori chiar şi nori cu nuanşe delicate. Poate
cş suferinşa i-o redeşteptaserş verdele posomorit al plan-
taşiilor sau melancolia umbrelor serii coborînd peste bu-
tucii dintre arbuştiş Pantele pe care creştea ceaiul erau
puşin înalte şi pşreau artificiale, factice, cu umbrele dese
adunate pe butuci, iar tufele de ceai rotunjite te duceau cu
gîndul la o turmş de oi ascultştoare. Poate cş tristeşea pe
care Otoko o simşise încş înainte de a fi plecat din Tokyo
devenise si mai sfîşietoare cînd trenul ajunsese la Shizuokaş
Cînd vşzuse plantaşiile de ceai din Uji, tristeşea pusese
din nou stşpînire pe ea şi Otoko revenise în valea Yuya
pentru a face cîteva schişe. Nici Keiko nu pşrea a-i fi re-
marcat mîhnirea. Plantaşiile de la Uji nu aveau însş melan-
colia celor pe care le zşrea de la fereastra trenului, de-a
53
lungul rutei Tokaido; verdele fraged al frunzelor tinere era
mult prea strşlucitor.
Deşi citise O fatş de şaisprezece ani şi, în conversaşiile lor
din pat, Otoko nu-i ascunsese nimic în legşturş cu Oki,
Keiko nu pşrea a fi distins în schişele fşcute la Uji marca
vechii iubiri a lui Otoko. Ea aprecia maniera abstractş în
care Otoko redase tufele de ceai cu ajutorul unor linii
suple şi şerpuite, dar se mira cş schişele acelea se înde-
pşrtau atît de mult de realitate. Otoko, în ce o privea,
rîdea de acele schişe.
î Nu vei folosi decît verdele, nu-i aşaş întrebş Keiko.
î Sigur cş da. Pictez plantaşii de ceai la vremea cule-
sului. .. Armonie şi variaşiuni în verde!
î Mş-ntreb dacş n-ar trebui sş pun roşu sau violet.
N-ar avea nici o importanşş cş n-ar mai semşna cu o plan-
taşie de ceai.
Eboşa lui Keiko era rezematş de peretele atelierului.
î Ceaiul şsta e delicios. Keiko, vrei sş mai faci nişel...
în genul îabstract", zise Otoko, rîzînd.
î în genul abstract...ş Atît de amar, încît îşi va fi cu ne-
putinşş sş-1 beiş
î Asta zici tu cş este îabstract"ş"
Rîsul tînşr al lui Keiko ajunse pînş la ea din încşperea
alşturatş.
î Keiko, acum cîteva zile, cînd te-ai dus la Tokyo, nu
te-ai oprit şi la Kamakuraş
Glasul lui Otoko se înşsprise oarecum.
î Aşa e.
î De ceş
î în gara din Kyoto, domnul Oki ceruse sş-mi vadş ta-
blourile.
Otoko nu rşspunse.
Keiko reluş cu un glas rece si apşsat:
î ştii cş mi-ar plşcea sş te rşzbunş
î Sş mş rşzbuniş
Otoko rşmase perplexş în faşa vorbelor neaşteptate ale
' tinerei.
î Sş mş rşzbuni, tu, pe mine...ş
54
î Desigur.
î Vino aici, Keiko, şi şezi. Sş stşm puşin de vorbş de-
spre toate astea bînd din ceaiul tşu îabstract".
Keiko tşcu şi se aşezş în genunchi. Genunchii ei îi atin-
serş uşor pe cei ai lui Otoko. îşi puse o ceaşcş de ceai.
î Doamne, ce amar este! zise ea, încreşind din sprîn-
cene. O sş fac altul.
î N-are rost, fşcu Otoko, oprind-o. De ce naiba vorbeşti
de rşzbunareş
î Oare dumneata nu ştii la ce fac aluzieş
î Nu mi-a dat niciodatş prin gînd sş mş rşzbun. Nu
simt deloc urş.
î Dumneata încş-1 mai iubeşti... Atîta timp cît vei mai
trşi, nu vei înceta sş-1 iubeşti... Keiko vorbea cu un glas su-
grumat.
î De-asta vreau sş te rşzbun.
î Dar de ceş
î Pşi n-am dreptul sş fiu geloasşş
î Asta eraş Otoko îşi puse mîna pe umşrul contractat
şi tremurştor al tinerei.
î şsta e adevşrul. Nu pot sş-şi explic. Dar e groaznic!
î Ce copilş pornitş! zise Otoko cu blîndeşe. Ce-nşelegi
tu prin rşzbunareş Ce-ai de gînd sş faciş
Keiko, cu capul în pşmînt, nu se clintea. Clarul de lunş
scşlda o porşiune mai mare din grşdinş.
î De ce te-ai dus la Kamakuraş Fşrş sş-mi spui mşcar
o vorbş...
î Voiam sş vşd familia bşrbatului care te-a fşcut atît
de nefericitş.
î şi ai vşzut-oş
î Nu 1-am vşzut decît pe fiul lui, Taichiro. E cu sigu-
ranşş leit taicş-sşu cînd era tînşr. Mi se pare cş întreprinde
cercetşri asupra literaturii din era Kamakura şi Muromachi.
S-a arştat foarte amabil cu mine, m-a invitat sş vizitez niş-
te mînşstiri, Engaku-ji şi Kench5-ji, si m-a dus pînş la Eno-
shima37.
î Pentru tine, crescutş la Tokyo, nimic din toate astea
nu reprezintş o noutate.
55
î Aşa e, dar am vizitat toate locurile astea mult prea
în grabş. Enoshima s-a schimbat mult. şi trebuie sş spun
cş m-a amuzat sş aud istoria povestitş în legşturş cu ace-
le Enkiri-dera38...
î Asta şi-e rşzbunareaş Sş-1 seduci pe bşiatul şsta sau
sş te laşi sedusş de elş îi zise Otoko, luîndu-şi mîna de pe
umşrul fetei. In cazul şsta, mai degrabş eu aş fi îndrep-
tşşitş sş fiu geloasş.
î Dumneata, geloasşş Mş faci fericitş!
Keiko îi cuprinse cu braşele gîtul lui Otoko şi se rezemş
de ea.
îSş ştii, cu oricine afarş de dumneata pot sş mş arşt
rea, diabolicş!
î şi totuşi ai dus acolo douş dintre tablourile tale. Cele
preferate.
î Chiar şi o fatş rea ca mine vrea sş facş la început o
impresie bunş. Taichiro mi-a scris cş amîndouş au fost atîr-
nate în biroul lui.
î Zşuş zise Otoko, cu calm. Deci şsta e felul tşu de a
mş rşzbunaş începutul rşzbunşrii taleş
î Exact.
î Taichiro nu era pe-atunci decît un copil. Nu ştia cî-
tusi de puşin ce era între tatşl lui si mine. Abia cînd am
aflat de naşterea micuşei Kumiko, la cîtva timp dupş ce
1-am pşrşsit pe Oki, am suferit foarte mult. Acum îmi dau
seama. Kumiko trebuie sş se fi mşritat, presupun.
î în cazul şsta, de ce sş nu-i stric cşsniciaş
î Ce tot vorbeşti, Keiko! Cît de arogantş poşi fi ca sş
glumeşti cu atîta nesşbuinşş! Aşa n-o sş-şi atragi decît ne-
cazuri! Nu-i vorba de-o joacş şi nici de-o farsş!
î Nu-şi cer decît sş nu mş pşrşseşti. E singurul lucru
de care mi-e teamş. Cum aş putea picta dacş vei fi depar-
te de mineş N-as putea nici picta, nici trşi...
î înceteazş cu toate prostiile astea!
î Mş-ntreb totuşi dacş dumneata n-ai fi putut sş-i
strici casaş
î Bine, dar nu eram încş decît studentş... şi el avea
un copil...
56
î Eu aş fi fşcut-o!
î Ai idee cît poate fi de puternicş o familieş
î Mai puternicş decît artaş
î Ei bine...
Otoko îşi aplecş chipul pe care se zugrşvea o uşoarş
tristeşe.
î şi pe vremea aceea nici nu-mi prea pşsa de artş.
î Otoko.
Keiko se întoarse cştre prietena sa si-o apucş delicat
de încheietura pumnului.
î De ce m-ai trimis sş-1 caut pe domnul Oki la hotelul
Miyako şi de ce mi-ai cerut sş-1 conduc la garşş
î Pentru cş tu eşti tînşrş şi frumoasş! ş pentru cş sînt
mîndrş de tine!
î Detest sş-mi ascunzi gîndurile dumitale cele mai a-
dînci. Te-am observat cu atenşie. Cu ochii mei geloşi...
î Zşuş
Otoko privea ochii fetei care scînteiau în clarul de lunş.
î Nu voiam sş-şi ascund nimic. Cînd Oki şi cu mine
ne-am despşrşit, eu trebuie sş fi avut vreo şaptesprezece
ani. Acum, sînt o femeie de vîrstş maturş şi talia începe
sş mi se îngroaşe. Adevşrul este cş nu şineam prea mult
sş-1 revşd. Mi-era teamş sş nu fie decepşionat.
î Decepşionatş El, decepşionatş Dumneata ar fi tre-
buit sş fii! Dumneata eşti femeia pe care o respect cel mai
mult pe lumea asta, şi domnul Oki m-a decepşionat el pe
mine. înainte de a veni sş locuiesc cu dumneata, îi gşseam
pe tineri mai degrabş plicticoşi şi credeam cş domnul Oki
e cineva absolut remarcabil, dar ce decepşie cînd 1-am vş-
zut! Mi-1 imaginasem cu mult mai bine bazîndu-mş pe
amintirile dumitale!
î Nu poşi judeca dupş o întîlnire atît de scurtş.
î Ba pot foarte bine.
î Cum aşaş
î Mi-ar fi uşor sş-i seduc pe domnul Oki şi pe fiul
lui...
î E groaznic ce spui! Otoko, cu inima strînsş, se al-
bise la faşş.
57
î Aroganşa asta n-o sş-şi aducş nimic bun, Keiko!
î N-aş fi chiar aşa de sigurş, i-o întoarse Keiko, fşrş a
se tulbura cîtuşi de puşin.
î N-o sş-şi aducş nimic bun, repetş Otoko. Te crezi o
femeie fatalşş Degeaba eşti tînşrş şi frumoasş...
î Dacş sînt ceea ce numeşti dumneata o femeie fata-
lş, îmi închipui cş si cele mai multe femei sînt la fel.
î Prin urmare cu gîndul şsta ascuns i-ai dus domnu-
lui Oki douş dintre tablourile tale preferateş
î Nu. N-am nevoie de picturile mele ca sş-1 seduc.
Otoko pşrea înmşrmuritş de discutabila încredere în
sine a fetei.
î Singura explicaşie este cş, în calitate de elevş a du-
mitale, voiam sş-i arşt cele mai bune opere ale mele.
î îşi mulşumesc. Mi-ai spus însş cş la garş n-ai schim-
bat decît cîteva vorbe cu el. Atunci, de ce tablourile asteaş
î îi promisesem sş i le arşt. Si aveam nevoie de un pre-
text ca sş mş duc sş-i vşd familia, în plus, eram curioasş
sş-i cunosc reacşia şi comentariile pe care le-ar putea face...
î şi nu era acasşş
î Nu. îmi închipui cş a vşzut tablourile cînd s-a întors.
Probabil cş n-a-nşeles nimic din ele.
î Greşeşti cînd spui asta.
î Chiar dacş e sş vorbim de romanele lui, n-a scris nici-
odatş ceva mai bun decît O fatş de şaisprezece anii
î Nu-i adevşrat. Preferi romanul şsta fiindcş îi sînt
eu eroina si fiindcş m-a idealizat în el. şi apoi, tinerilor le
plac romanele care le vorbesc despre tinereşe. Probabil cş
romanele pe care le-a scris dupş aceea şi s-au pşrut greoaie
sau plicticoaseş
î şi totuşi, dacş domnul Oki ar muri azi, doar O fatş
de şaisprezece ani ar trece în posteritate, nuş
î înceteazş sş tot spui lucruri atît de neplşcute, te rog!
zise Otoko, cu glas furios, îşi desprinse mîna din degetele
lui Keiko şi-şi depşrta genunchii de-ai ei.
î Ai rşmas încş atît de ataşatş de elş Vocea tinerei se
înşsprise si ea. Chiar cînd îşi vorbesc de rşzbunare...
î Nu este nici un ataşament.
58
î Atunci este... dragosteş
î Poate.
Otoko pşrşsi veranda pe jumştate scşldatş de lunş şi
pştrunse în interiorului casei. Keiko nu se ridicş şi-şi a-
fundş faşa în palme.
î ştii cş-şi sînt total devotatş si cş dumneata eşti raşiu-
nea mea de a trşi, zise ea cu glas tremurştor. Dar cineva
ca domnul Oki...
î lartş-mş, Keiko. N-aveam decît şaisprezece ani cînd
s-au întîmplat toate astea.
î Te voi rşzbuna.
î Nici rşzbunarea ta nu-mi va putea anula dragostea.
Keiko, fşcutş ghem, hohotea de plîns. Se lungi pe ve-
randş.
î Fş-mi portretul, Otoko... Pînş nu ajung sş fiu femeia
fatalş de care vorbeai... Te rog. Picteazş-mş nud.
î De acord. O voi face cu toatş dragostea.
î Aşa mş faci cum nu se poate mai fericitş, Otoko.
Otoko fşcuse şi pşstrase mai multe schişe ale copilului
prematur adus de ea pe lume. Le şinuse secrete şi nu i le
arştase nici lui Keiko. Anii trecuserş, dar Otoko nutrea încş
proiectul de a le folosi pentru o operş ce ar fi avut titlul Su-
irea la cer a unui copil. Cşutase, fireşte, în albume de pic-
turş occidentalş reproduceri de îngeraşi sau cu Cristos
copil, dar chipurile lor bucşlate şi plesnind de sşnştate rî-
zştoare era de neconciliat cu tristeşea ei. Vşzuse cîteva
celebre picturi vechi reprezentîndu-1 pe Kobo Daishi39 copil,
care o emoşionaserş prin gratia şi sensibilitatea lor atît de
japonezş, dar în acele opere, Kobo Daishi nu era la drept
vorbind copil şi nu se înşlşa la cer. Otoko nu şinea neapş-
rat sş reprezinte urcarea la cer a copilului, încerca doar
sş o sugereze. Avea sş termine însş vreodatş pictura astaş
Acum cînd Keiko o rugase sş-i facş portretul, Otoko îşi
amintise de eboşele acelea la care nu se mai uitase de ani
şi ani de zile. De ce sş nu o picteze pe tînşrş fatş aşa cum
artistul îl reprezentase pe Sfîntul Om copilş Ar fi un por-
tret de Fecioarş absolut clasic, în plus, din acele picturi de
59
inspiraşie religioasş care sînt portretele Sfinşilor Cşlugşri
ai buddhismului emana un soi de farmec inefabil.
î Am sş-şi fac portretul, Keiko, şi mi-a şi venit o idee.
Voi face o operş de inspiraşie buddhistş. Aşa încît ai grijş
acum de şinuta ta! zise Otoko.
î O operş de inspiraşie buddhistşş Keiko, surprinsş,
îşi corectş atitudinea. Ideea asta nu-mi spune nimic.
î Las' pe mine. Unele din operele acelea sînt de toatş
frumuseşea. Aş putea s-o numesc Abstracşie pentru o pic-
torişş1. Ar fi nostim, nu-i aşaş
î Dumneata îşi başi joc de mineş
î Vorbesc serios. Voi începe de îndatş ce voi termina
cu plantaşiile de ceai.
Otoko aruncş o privire în încşpere. Schişele ei si cele ale
lui Keiko erau aliniate şi rezemate de perete. Deasupra
era atîrnat un portret, pictat de Otoko şi care o reprezenta
pe mama ei. Privirea i se opri asupra lui.
Mama ei pşrea tînşrş acolo, poate chiar mai tînşrş de-
cît Otoko. Oare aceasta din urmş, în vîrstş pe atunci de
vreo treizeci de ani, se reprezentase în portret pe sine în-
sşşiş Sau mama apşruse în chip spontan tînşrş si fru-
moasş sub penelul fiicei saleş
Cînd îl vşzuse pentru prima datş, Keiko izbucnise:
îî Este autoportretul dumneavoastrş, nu-i aşaş Cît e
de frumos!
Otoko nu-i spusese cş era vorba de maicş-sa si se în-
trebase dacş nu cumva toatş lumea i-ar lua opera aceea
drept un autoportret.
Otoko semşna cu mama sa. Oare tocmai pentru cş o
iubise prea mult şi o plînsese atît de mult la moartea ei îi
era atît de asemşnştoare în acel portretş Otoko începuse
sş picteze inspirîndu-se din pozele mamei sale, dar nici
una dintre ele nu o emoşionase. Atunci luase hotşrîrea sş
le ignore şi mama îi apşruse în faşa ochilor. Pşrea vie si
nu avea nimic dintr-o umbrş, în mare grabş, Otoko îi fş-
cuse numeroase schişe, cu inima covîrşitş de emoşie, dar
ochii i se aburiserş de lacrimi în repetate rînduri şi fusese
nevoitş sş se opreascş, înşelesese atunci cş ceea ce picta
60
era în mai mare mşsurş un autoportret decît portretul ma-
mei sale.
şi chiar portretul acela era atîrnat acum pe perete. Otoko
arsese toate studiile preliminare şi nu pşstrase decît acea
ultimş versiune, cu toate cş putea fi luatş drept un auto-
portret. Ori de cîte ori privea acel tablou, în ochi i se citea
o tristeşe imperceptibilş. Otoko şi portretul respirau la uni-
son. Cît timp îi trebuise oare ca sş dea viaşş acelei opereş
în afara aceluia, Otoko, pînş acum, nu mai pictase alte
portrete. Se mulşumise sş schişeze cîteva siluete omeneşti
în peisaje, în seara asta însş, la insistenşele lui Keiko, i se
reaprinsese dintr-odatş dorinşa de a face unul. Nu-şi în-
chipuise cş Suirea la cer a unui copil, pe care de atîta timp
voia s-o picteze, ar putea fi un autoportret. Dar nu-si uitase
vechea dorinşş şi tocmai de-aceea îşi amintise de Kobo Dai-
shi copil si se gîndise sş o reprezinte pe Keiko sub trşsş-
turile clasice ale unei Fecioare. Fşcuse portretul mamei
sale şi dorea sş-1 facş pe cel al copilului pe care-1 pierduse.
Oare nu era datoare sş-1 facş şi pe cel al lui Keikoş Nu
erau oare trei fiinşe pe care le iubise deopotrivş, oricît ar
fi fost de diferite unele de alteleş
î Otoko. O striga Keiko. Te uişi la portretul mamei du-
mitale şi te întrebi cum o sş mş poşi picta pe mine, nu-i aşaş
Nu poşi simşi o asemenea iubire pentru mine.
Tînşrş fatş se aşezş lîngş Otoko.
î Ce fire suspicioasş! Nu mai sînt mulşumitş acum
de portretul şsta. De atunci am fşcut pesemne unele pro-
grese. şi totuşi şin la el, în ciuda stîngşciei lui. Am pus în el
atît de mult din mine cînd 1-am pictat.
î Nu-i nevoie de-atîta frşmîntare cînd o sş-mi faci por-
tretul. Picteazş-mş cum s-o nimeri...
î Nici vorbş, rşspunse Otoko, cu gîndurile în altş
parte. Privind portretul mamei sale, o inundase un val de
amintiri. Brusc, dupş ce Keiko o strigase iarşşi, Otoko în-
cepuse sş reflecteze la picturile cu Kobo Daishi copil.
Numeroase erau cele în care artistul îl reprezentase sub
trşsşturile unei fetişe drşgşlaşe sau ale unei fete rşpitoa-
re, în stilul plin de graşie şi distincşie propriu operelor de
61
inspiraşie buddhistş, de unde nu lipsea un anume farmec.
Acele picturi simbolizau oarecum iubirile homosexuale
din mînşstirile medievale, unde femeile nu erau admise,
şi dorinşa cşlugşrilor în faşa bşieşilor frumoşi ce semş-
nau pînş la confuzie cu nişte fete atrşgştoare. Poate toc-
mai din acest motiv imaginea lui Kobo Daishi i se ivise
numaidecît în minte lui Otoko atunci cînd acceptase sş
facş portretul lui Keikoş Pşrul tînşrului Kobo Daishi nu se
prea deosebea de pieptşnştura gen Ioana d'Arc rşspîn-
ditş printre fetişele de azi. Doar cş nimeni acum nu mai
poartş chimonou sau Iwkama*0 croite din brocarturi atît de
somptuoase, cu excepşia poate a actorilor de teatru no41,
şi asemenea veşminte ar fi pşrut demodate pentru o fatş
modernş ca Keiko. Otoko îşi aminti de portretele pe care
i le fşcuse pictorul Kishida Ryusei42 fiicei sale, Reiko. Erau
fie picturi în ulei, fie acuarele delicate şi minuşios execu-
tate, asemşnştoare unor opere religioase şi în care era per-
ceptibilş influenşa lui Diirer. Unul din acele portrete era
si mai surprinzştor decît celelalte: era o eboşş în tonuri
clare, pe o jumştate de coalş de hîrtie chinezeascş, ce o re-
prezenta pe Reiko, şezînd foarte dreaptş, cu bustul gol si
şoldurile învelite cu o pînzş roşie. Nu era vorba, cu sigu-
ranşş, de cea mai bunş operş a lui Ryusei, si Otoko se în-
treba de ce-i fşcuse pictorul fiicei sale un portret într-un
stil atît de tipic japonez, cînd pictase opere asemşnştoare
apelînd la tehnicile occidentale.
De ce n-ar picta-o Otoko pe Keiko nud, aşa cum îi ce-
ruse eaş Unele picturi buddhiste sugerau chiar rotunjimi-
le unui piept feminin. şi totuşi, dacş s-ar inspira, ca s-o
picteze pe Keiko, din portretul lui Kobo Daishi copil, cum
oare ar trebui sş redea pieptşnştura tinereiş Otoko vşzuse
pînza celebrş a lui Kobayashi Kokei43 purtînd titlul Pşrul:
era o operş de-o mare puritate, dar nu şi-o imagina pe Kei-
ko pieptşnatş astfel. Dupş o reflecşie maturş, Otoko îşi
spuse cş era o sarcinş peste puterile sale sş o picteze pe
tînşra fatş.
î Keiko, ce-ar fi sş mergem la culcareş
62
î Aşa devremeş Cînd luna e-atît de frumoasş în noap-
tea astaş
Keiko se întoarse cştre pendulş.
î Nu e decît zece fşrş cinci.
î Sînt cam obositş. Am putea sş mai sporovşim în
pat.
î Foarte bine.
în timp ce Otoko se demachia în faşa oglinzii, Keiko
fşcu la iuşealş paturile. Apoi, dupş ce terminş Otoko, îi
luş ea locul în faşa oglinzii şi se demachie la rîndul ei. Ar-
cuindu-şi gîtul lung şi subşire, îşi examina faşa în oglindş.
î Otoko, trşsşturile mele nu se potrivesc cu o picturş
buddhistş.
î Nu conteazş, dacş artistul care-şi face portretul are
sufletul religios. Keiko îşi scoase toate acele de pşr şi-şi scu-
turş capul.
î îşi desfaci pşrulş
î Da.
îşi pieptşnş pşrul. Din pat, Otoko o privea.
î De ce şi-1 desfaci astş-searşş
î începe sş fie murdar. Ar fi trebuit sş mş spşl pe cap.
Keiko îşi prinse între degete o şuvişş şi si-o pipşi.
î Otoko, cîşi ani aveai cînd a murit tatşl dumitaleş
î Doisprezece ani. ştii bine, de ce mş tot întrebi ace-
laşi lucruş
Keiko nu rşspunse, închise shoji-ile, trase fusuma** care
separa camera de atelier si se lungi alşturi de Otoko. Cele
douş paturi erau lipite unul de altul. Vreme de cîteva nopşi
se culcaserş fşrş sş închidş panourile de lemn glisante.
ShSji-i\e orientate spre grşdinş reflectau slab strşlucirea
lunii.
Mama lui Otoko murise de un cancer pulmonar fşrş a-i
dezvşlui fiicei sale cş avea o sorş consangvinş. Otoko ig-
nora şi astşzi acest fapt.
Tatşl ei fşcea comerş cu mştase. La înmormîntarea'lui
erau prezente numeroase persoane. Se înclinaserş în faşa
sicriului sşu şi arseserş tşmîie dupş obicei, dar mama lui
63
Otoko identificase printre ele o tînşrş femeie cu sîngele
amestecat. Cînd aceasta oferi tşmîia şi se înclinş în faşa fa-
miliei defunctului, ea îi remarcase ochii umflaşi de lacrimi
pe care încercase sş şi-i împrospşteze cu apş sau gheaşş.
Mama lui Otoko avusese un şoc. îl chemase cu un semn
din cap pe secretarul soşului sşu, care stştea mai la o parte,
şi-i şoptise la ureche:
î O vedeşi pe metisa aceea tînşrş de coloş Aş vrea sş vş
informaşi despre numele şi adresa ei.
Ulterior, secretarul aflase cş tînşrş femeie cu pricina
avea o bunicş din Canada care se cşsştorise cu un japo-
nez, cş ea avea naşionalitatea japonezş, îşi fşcuse studiile
în America şi lucra ca interpretş. Locuia într-o cşsuşş din
Azabu45.
î Presupun cş nu are copiiş
î S-ar pşrea cş are o fetişş.
î Aşi vşzut-oş
î Nu, aşa vorbeşte lumea din cartier.
Mama lui Otoko era convinsş cş soşul ei era tatşl copi-
lei. Avea mai multe mijloace ca sş se asigure, dar aşteptş sş
se manifeste tînşrş femeie. Aceasta nu o fşcu însş nicio-
datş. Dupş vreo sase luni, secretarul soşului ei afla cş tî-
nşrş femeie se mşritase, luîndu-şi şi copilul în noul cşmin.
Insinuşrile omului o încredinşarş cş acea femeie fusese
amanta bşrbatului ei. Cu timpul, gelozia şi indignarea i se
atenuarş. O bştu gîndul sş adopte copilul. De vreme ce
mama ei se mşritase, fetişa nu mai avea cum sş-şi cunoascş
adevşratul tatş. Mama lui Otoko avu impresia cş pierdu-
se ceva preşios, si nu numai pentru cş Otoko era unica ei
fiicş, îi era însş cu neputinşş sş-i dezvşluie acesteia, pe
atunci în vîrstş de doisprezece ani, cş tatşl ei avusese o
amantş şi avea un copil nelegitim. Cînd îi muri mama, Otoko
atinsese vîrstş ce i-ar fi permis sş cunoascş adevşrul, dar
nici chiar în toiul suferinşelor şi al delirului, mama sa nu-i
suflş nici o vorbş. Aşa cş Otoko ignora existenşa acelei
surori vitrege. Acum, aceasta se mşritase probabil şi avea
pesemne copii. Pentru Otoko însş era ca şi cum nici n-ar
fi existat...
64
î Otoko, Otoko! Keiko o scutura ca sş o trezeascş. Ai
avut un coşmarş Aveai aerul cş suferi...
Otoko respirş zgomotos, în timp ce Keiko o masa blînd
pe piept. Sprijinindu-se într-un cot, tînşrş se apleca asu-
pra ei.
î Cînd am avut coşmarul şsta, te uitai la mine cum
dormş întrebş Otoko.
î Da. De cîteva clipe...
î Eşti absolut insuportabilş! Am avut un vis.
î Ce fel de visş
î Am visat un personaj verde.
Vocea lui Otoko se tulburş din nou.
î Pe cineva îmbrşcat în verdeş întrebş Keiko.
î Nu. Nu vesmintele îi erau verzi, ci trupul, inclusiv
braşele şi picioarele.
î Atunci era Fudo46ş
î Nu-şi bate joc de mine. N-avea chipul înspşimîntştor
al lui Fudo. Era un personaj verde care plutea lin în jurul
patului meu.
î O femeieş
Otoko nu rşspunse.
î Ai visat de bine, Otoko, sînt sigurş.
Keiko îşi puse palma pe ochii deschişi ai lui Otoko şi-i
închise. Apoi, cu cealaltş mînş, apucş degetul lui Otoko,
i-1 luş în gurş şi i-1 muşcş.
î Mş doare! strigş Otoko, fşcînd ochii mari.
î Otoko, spuneai cş ai sş-mi faci portretul, nu-i aşaş
Atunci m-am fşcut verde, ca plantaşiile de ceai din Uji, as-
ta-i tot, zise tînşrş, care şinea morşiş sş interpreteze visul.
î Creziş Tu dansai aşa în jurul meu în timpul somnu-
luiş Dar e îngrozitor!
Keiko îşi lşsş mîna sş alunece de pe faşa lui Otoko pe
pieptul fei şi-i scşpş un rîs înşbuşit şi parcş isteric:
îBine, dar gustul tşu pentru picturş care...
A doua zi, au întreprins ascensiunea muntelui Kurama
unde au ajuns pe searş. Pelerinii se şi strînseserş în in-
cinta mînşstirii. Dupş acea lungş zi de mai, seara cşdea
pe crestele învecinate şi pe coamele înalte ale copacilor.
65
Deasupra Colinelor de Rşsşrit, în faşa Kyoto-ului, se înşlşa
luna plinş. Focuri de bucurie fuseserş aprinse de ambele
pşrşi în faşa clşdirii principale a mînşstirii. Sosirş bonzi
care, pe urmele bonzului oficiant, îmbrşcat într-o robş sta-
cojie, începurş sş citeascş sutre47, pe un acompaniament
de armoniu: îDş-ne o putere glorioasş, o nouş putere..."
Fiecare pelerin şinea în mînş o luminare aprinsş în semn
de ofrandş.
în faşa clşdirii principale era aşezatş o enormş cupş ar-
gintatş de sake, umplutş cu apş, în care se reflecta luna
plinş. Cîte puşin din apa aceea era vşrsatş în mîinile adu-
nate în chip de cupş ale pelerinilor care, unul dupş altul,
înaintau şi beau din apş. Otoko si Keiko fşcurş şi ele la fel.
î Otoko, dupş ce ne vom întoarce, sînt sigurş cş vei
gşsi urmele verzi ale lui Fudo în camera ta! zise Keiko, pe
care atmosfera sşrbştorii o exaltase.
66
Un cer PLOIOS
Cînd obosea de scris sau cînd i se încîlceau gîndurile,
Oki se întindea în şezlongul de pe coridor. Dupş-amiaza,
i se întîmpla deseori sş adoarmş în el vreme de un ceas,
un ceas si jumştate. Obiceiul acestor mici sieste data din
ultimii doi ani. Altşdatş, Oki pleca sş se plimbe, dar, de
cînd locuia în Kamakura, spectacolul mînşstirilor si chiar
al colinelor din împrejurimi îi devenise prea familiar, în
plus, cum întotdeauna se scula foarte devreme, fşcea o
scurtş plimbare dimineaşa. Nu-i stştea în fire, o datş trezit,
sş trîndşveascş în pat şi prefera sş fugş de dereticatul şi
pregştirile neliniştitoare ale femeii de serviciu. Din nou,
înainte de cinş, fşcea o plimbare ceva mai lungş. Corido-
rul din faşa biroului sşu era vast, cu o masş aşezatş într-un
colş. Oki scria oricum, instalat în faşa unei mese joase pe
rogojinile din birou sau aşezat pe un scaun la masş. şez-
longul, aflat pe coridor, era la fel de confortabil. De îndatş
ce se întindea în el, dificultşşile îl pşrşseau numaidecît. Era
într-adevşr ciudat, în genere, cînd scria un roman, avea,
chiar şi noaptea, un somn uşor şi vise în legşturş cu ceea ce
scria, dar dacş se-ntindea pe şezlongul acela, se cufunda
imediat în somn şi nu se mai gîndea la nimic, în tinereşe,
Oki nu-şi fşcea niciodatş siesta din pricina numeroaselor
vizite pe care le primea dupş-amiaza. Scria în regim noc-
turn, de la miezul nopşii pînş în zori. Acum, cînd scria ziua,
îşi fşcea siesta, dar nu la aceleaşi ore. De îndatş ce ideile
şi cuvintele nu-i mai veneau, se întindea pe şezlong. Asta
se putea întîmpla dimineaşa sau chiar seara. De cînd nu
67
mai scria noaptea, nu mai simşea decît în foarte rare împre-
jurşri cş oboseala îi stimula spiritul.
(Somnuleşele astea sînt un semn al vîrstei, gîndea Oki.
şi totuşi, şezlongul trebuie sş fi avut ceva magic!)
Ori de cîte ori se întindea în el, Oki adormea şi se trezea
împrospştat şi bine dispus. Nu era neobişnuit ca atunci
sş gşseascş o nouş soluşie dificultşşilor pe care le-ntîlnea
în munca sa de scriitor. şezlongul era magic.
Acum era sezonul ploilor, anotimpul cel mai detestabil
pentru Oki. Oraşul, deşi departe de mare şi apşrat de co-
line, era totuşi extrem de umed. Cerul era scund. Oki sim-
şea o greutate surdş în tîmpla dreaptş, ca şi cum pe cutele
creierului i s-ar fi-ntins un soi de mucegai. I se în tîmpla
s-adoarmş uneori şi dimineaşa, şi dupş-amiaza în şezlon-
gul magic.
î A venit o domnişoarş Sakami din Kyoto, îl anunşş
într-o zi servitoarea.
Oki abia se trezise, dar rşmşsese întins pe şezlong. Nu
rşspunse.
î Sş-i spun cş vş odihnişiş reluş servitoarea.
î Nu. Este o tînşrşş
î Da, domnule. A mai fost o datş...
î Bine, pofteşte-o în salon.
Oki îşi lşsş capul sş cadş iarşşi pe spştar. Siesta îi alun-
gase toropeala care punea totdeauna stşpînire pe el în acest
anotimp si se simşise înviorat la vestea sosirii lui Keiko.
Se sculş, se spşlş pe ochi, se frecş pe corp cu un prosop
umed şi se duse în salon. Vşzîndu-1 cum apare astfel în
faşa ei, Keiko se ridicş de pe scaun şi roşi uşor.
î Ce mai faciş
î Vş rog sş mş scuzaşi pentru o vizitş atît de neaştep-
tatş...
î Dimpotrivş. Ultima datş cînd ai venit, ieşisem sş mş
plimb pe coline, nu departe de-aici. Ar fi trebuit sş aştepşi
nişel înainte de-a pleca.
î Taichiro m-a condus atunci pînş la garş.
î Mi-a spus si el, într-adevşr. şi şi-a arştat cît de cît
oraşulş
68
î Da.
î Pentru tine, care eşti din Tokyo, n-avea cum sş şi se
parş ceva extraordinar. şi apoi, pe lîngş oraşe cum sînt
Kyoto sau Nara48, la Kamakura nu e mare lucru de vşzut.
Privirea lui Keiko era aşintitş asupra lui Oki:
î Era un apus de soare superb pe Ocean.
Oki fu surprins sş afle cş fiul sşu o dusese pe tînşrş pînş
pe plajş.
î Ultima datş cînd ne-am vşzut era în ziua de Anul
Nou, cînd m-ai condus la garş. Au trecut de-atunci şase
luni.
î Da. Credeşi cş e mult de-atunci, domnule Okiş Vi s-au
pşrut atît de lungi aceste şase luniş
Oki nu înşelegea unde bştea tînşrş cu aceastş întrebare.
î Pot pşrea lungi unora, dupş cum altora le pot pşrea
scurte, zise el.
Keiko nu zîmbi, ca şi cum Oki spusese ceva nesemni-
ficativ.
î Sş presupunem cş eşti îndrşgostitş si cş nu-1 poşi ve-
dea pe cel iubit vreme de sase luni. Nu şi se va pşrea cş
sînt lungiş
Keiko nu socoti util sş rşspundş la o întrebare atît de
prosteascş. Doar ochii ei cu reflexe verzui pşreau a-1 sfida
pe Oki. Acesta pşru oarecum iritat.
î Cînd o femeie poartş un copil în pîntece, îl simte miş-
cînd dupş şase luni.
Comparaşia voit aleasş de Oki nu o stînjenise deloc pe
Keiko.
î Anotimpurile trec şi vara urmeazş iernii, deşi acuma
ne gşsim în sezonul şsta groaznic de ploi...
Keiko nu spunea în continuare nimic.
î Filozofii si-au pus dintotdeauna întrebşri asupra no-
şiunii de timp, dar nu s-ar zice cş au gşsit un rşspuns mul-
şumitor. Credinşa popularş care vrea ca timpul sş rezolve
toate lucrurile este solid ancoratş în multe minşi însş, în ce
mş priveşte, mş îndoiesc de ea. Dupş pşrerea ta, Keiko,
moartea este oare sfîrsitul a toateş
î Nu sînt chiar atît de pesimistş.
69
î Nu spun cş asta înseamnş a fi pesimist, zise Oki, care
cşuta contradicşia. E adevşrat cş şase luni pentru o tînşrş
ca tine si pentru un bşrbat de vîrsta mea nu reprezintş
acelaşi lucru. Iar pentru cineva care, lovit de o boalş incu-
rabilş, mai are doar cîteva luni de trşit, acelaşi interval de
timp va cşpşta o semnificaşie diferitş. Gîndeşte-te însş cş
existş oameni care-şi gşsesc moartea într-un accident de
maşinş neprevşzut sau în rşzboi... şi alşii care sînt asasi-
naşi...
î Dar dumneavoastrş, domnule Oki, nu sînteşi un ar-
tistş
î Mi-e teamş sş nu las în urma mea decît lucruri de
care m-aş putea ruşina...
î De nici una dintre cşrşile dumneavoastrş n-are de
ce sş vş fie ruşine.
î Aş fi bucuros sş ai dreptate. Dar poate cş operele
mele vor fi date uitşriiş De altfel, nici nu mi-ar displşcea.
î Cum puteşi spune una ca astaş Chiar nu ştişi cş O
fatş de şaisprezece ani este o carte care va rşmîneş
î Iar cartea asta! Fata lui Oki se întunecş. Pînş si tu,
eleva ei, spui asta!
î O fac pentru cş trşiesc împreunş cu ea. Vş rog sş
mş scuzaşi.
î Nu-i nimic... De altfel, n-are nici o importanşş...
î Domnule Oki. Privirea lui Keiko se însufleşise din-
tr-o datş. Aşi mai iubit vreo femeie dupş Otokoş
î Da, mi s-a întîmplat. N-a fost însş la fel de tragic...
î De ce n-aşi scris nimic despre astaş
î Explicaşia e cş... Oki avu o uşoarş ezitare. Tînşrş
femeie în chestiune mi-a cerut categoric sş nu scriu nimic
despre ea.
î Zşuş
î Sş fie oare aici, pentru un scriitor ca mine, un semn
de slşbiciuneş Adevşrul e cş niciodatş n-aş fi putut pune,
în acest al doilea roman, pasiunea pe care o pusesem în
O fatş de şaisprezece ani.
î în ce mş priveşte, nu m-ar jena cîtusi de puşin sş
vorbişi despre mine într-o carte.
70
î Ia te uitş!
Oki era surprins. O întîlnea abia a treia oarş pe Keiko
î dacş asta se putea numi întîlnire î, deci cum oare ar fi
putut scrie orice despre eaş Ar fi putut cel mult sş se in-
spire din trşsşturile cuceritoare ale tinerei pentru una din-
tre eroinele fictive ale romanelor sale. Keiko spusese cş
se plimbase cu Taichiro pe plajş. Oare ce se întîmplase a-
tunciş
î Ei bine! Am gşsit un model fermecştor! zise Oki rî-
zînd, ca sş o inducş în eroare, în timp ce-o privea însş pe
Keiko, rîsul îi îngheşş pe buze sub privirea tulbure şi se-
ducştoare a tinerei. Ochii ei erau atît de umezi, încît pşreau
aburişi de lacrimi. Oki nu mai ştiu ce sş spunş.
î Domnişoara Ueno a promis sş-mi facş portretul, re-
luş Keiko.
î Aşaş
î şi eu am adus alt tablou pentru dumneavoastrş.
î Nu pricep mare lucru din arta abstractş, în sfîrşit, sş
trecem în camera de alşturi, vom avea mai mult loc. Cele
douş tablouri pe care mi le-ai adus data trecutş sînt atîr-
nate în camera de lucru a bşiatului meu.
î El nu-i acasş astşziş
î şine un curs la universitate, iar soşia mea s-a dus sş
asiste la un spectacol de Ningyo jaruri49.
î E mai bine cş sînteşi singur, murmurş Keiko a-
proape imperceptibil, apoi se duse sş caute tabloul pe ca-
re-1 lşsase la intrare. Pînza avea o simplş ramş albş de
lemn. Culoarea dominantş era verdele, dar Keiko, dupş
placul fanteziei sale, întrebuinşase cu îndrşznealş şi alte
culori şi întreaga suprafaşş a tabloului parcş unduia.
î Pentru mine, domnule Oki, pictura asta e realistş.
Sînt plantaşiile de ceai de la Uji.
î Ia te uitş! Plantaşii de ceai...ş Oki examina pînza.
î S-ar zice cş sînt legşnate în voia valurilor şi cş ples-
nesc de tinereşe. Am crezut mai întîi cş e vorba de o inimş
în flşcşri, evocatş într-o manierş abstractş,.
î Sînt atît de fericitş, domnule Oki, cş-mi interpretaşi
aşa pictura...
71
Keiko se aşezş în genunchi în spatele lui Oki, aproape
atingînd cu bşrbia umşrul bşrbatului. Oki îi simşea rşsu-
flarea suavş şi caldş pe pşr.
î Domnule Oki, sînt atît de fericitş cş mi-aşi recunos-
cut inima în pictura asta, repetş Keiko. şi totuşi n-am re-
prezentat în ea decît nişte biete plantaşii de ceai...
î Se simte în ea cu adevşrat o extraordinarş tinereşe!
î Fapt e cş m-am dus în plantaşiile de ceai ca sş fac
acolo aceste schişe dupş naturş, dar abia dupş primele trei-
zeci de minute sau dupş prima orş am vşzut arbuştii de
ceai sau butucii...
î Cum aşaş
î Totul era foarte calm, apoi au început sş se mişte şi
sş onduleze valuri curbe şi unduitoare de un verde proas-
pşt, şi iatş rezultatul. Nu e o pînzş abstractş.
î Credeam cş verdele arborilor de ceai este mai dis-
cret, chiar şi la vremea lşstarilor noi.
î Domnule Oki, habar n-am ce este discreşia, nici în
pictura, nici în sentimentele mele...
î Nici chiar în sentimentele taleş
în timp ce se întorcea spre ea, umşrul lui Oki atinse în
treacşt pieptul rotund al fetei şi privirea i se aşinti asupra
uneia din urechile ei.
î Dacş vei continua tot aşa, vei sfîrsi prin a te pomeni
cu una din urechile astea drşgşlaşe tşiatş!
î N-am nimica dintr-un geniu ca Van Gogh! Ar trebui
sş mi-o smulgş cineva cu dinşii...
Mirat de vorbele tinerei, Oki se întoarse brusc. Keiko,
care stştuse aproape lipitş de el, îşi pierdu echilibrul şi se
agşşş de interlocutorul ei.
î Am oroare de sentimentele discrete, zise ea, fşrş sş-şi
modifice pozişia. Ar fi fost suficientş o simplş presiune a
braşului din partea lui Oki pentru ca Keiko sş-i cadş pe
genunchi cu capul rşsturnat, ca în aşteptarea unui sşrut.
Oki nu fşcu însş nici un gest şi nici Keiko nu se clinti.
î Domnule Oki, murmurş Keiko, cu ochii şintş la Oki.
î Urechile tale au o formş rşpitoare si din profilul tşu
se desprinde parcş o frumuseşe feericş! remarcş Oki.
72
î Spusele dumneavoastrş îmi fac plşcere. Grumazul
lung şi subşire al fetei se îmbujorase uşor.
î Cît voi trşi, nu voi uita niciodatş ce mi-aşi spus. Cine
ştie însş cît va dura frumuseşea astaş Pentru o femeie, un
asemenea gînd e foarte trist. Oki nu rşspunse.
î Nimic mai stînjenitor pentru o femeie decît sş fie pri-
vitş insistent de un bşrbat, dar oricare femeie ar fi ferici-
tş sş fie privitş astfel de cineva ca dumneavoastrş!
Oki rşmase tulburat de vorbele îndrşzneşe ale lui Keiko.
N-ar fi fost mai surprins nici dacş ar fi rostit cuvinte de dra-
goste.
î şi eu sînt la fel de încîntat. Sînt atîtea alte lucruri
frumoase ce meritş sş fie vşzute la tine, insinua Oki cu o
voce gravş.
î Credeşiş Nu sînt decît pictor, nu model...
î Pictorul poate avea un model care sş-i pozeze, un
scriitor, nu. E regretabil.
î Dacş vş pot fi de folos...
î Foarte drşguş din partea ta.
î V-am spus adineauri cş ceea ce aşi scrie despre mine
nu m-ar deranja prea mult. Regret doar cş nu sînt la fel de
frumoasş ca o tînşrş nşscutş din visele sau din imagina-
şia dumneavoastrş.
î Ar trebui sş fiu abstract sau realistş
î Cum vş place, domnule Oki...
î Totuşi modelul unui pictor şi cel al unui scriitor sînt
total diferite.
î Sînt conştientş de asta.
Keiko clipi din pleoapele ei cu gene dese.
î Cu toate acestea, tabloul pe care 1-am fşcut, oricît ar
fi de infantil, nu reprezintş o plantaşie de ceai, schişatş pe
viu. în fapt, m-am pictat în ultimş instanşş pe mine în-
sşmi. ..
î La fel stau lucrurile cu toate tablourile, nuş Indife-
rent cş e vorba de picturş abstractş sau figurativş. Pentru
pictor, modelul nu este decît un trup. Pentru scriitor, el tre-
buie sş fie înainte de toate o fiinşş umanş. Scriitorul nu
73
are nevoie de model atunci cînd evocş un peisaj sau nişte
flori.
î Eu sînt o fiinşş umanş, domnule Oki!
î O fiinşş umanş de toatş frumuseşea, zise Oki, oferin-
du-i braşul pentru a o ajuta sş se ridice.
î Un model care pozeazş nud pentru un pictor n-are
altceva de fşcut, în fapt, decît sş pşstreze poza, ceea ce
pentru un scriitor n-ar fi de ajuns...
î ştiu asta.
î Zşuş
î Da.
Oki era uluit de îndrşzneala tinerei.
î Poate mş voi inspira din trşsşturile tale pentru unul
din personajele romanului meu...
î N-o sş prezinte cine ştie ce interes! zise Keiko, nu fşrş
cochetşrie.
î Cît de ciudate sînt femeile! Oki încerca sş se eschi-
veze. Unele mi-au spus cş sînt convinse cş mi-au servit
drept modele în cutare sau cutare carte a mea, cînd de fapt
îmi sînt perfect necunoscute şi n-am nici cea mai micş le-
gşturş cu ele... Ce soi de fantasmş o fi astaş
î Multe femei nefericite îşi gşsesc o mîngîiere în hime-
rele cu care se hrşnesc.
î Nu cumva si-au pierdut nişel minşileş
î E uşor s-o faci pe-o femeie sş-şi piardş minşile. Aşi în-
cercat vreodatş, domnule Okiş
Oki nu ştiu ce sş rşspundş la aceastş întrebare neaştep-
tatş.
î Sau aşteptaşi poate cu rşcealş ca asta sş se-ntîmple
de la sineş
Oki, aflat din nou în încurcşturş, ocoli întrebarea.
î Oricum ar fi, e altceva sş fii modelul unui scriitor.
Este, pe scurt, un sacrificiu gratuit.
î Ador sş mş sacrific! Ama sacrifica pentru cineva este
oarecum raşiunea mea de a trşi.
Vorbele lui Keilo îl surprindeau în continuare pe Oki.
î în cazul tşu, e un sacrificiu voluntar, în schimb însş
tu îi pretinzi altuia sacrificiul...
74
î Nu, domnule Oki. Nu-i adevşrat. La originea oricş-
rui sacrificiu existş o iubire sau o nşzuinşş cştre ceva.
î Keiko, oare Otoko e cea pentru care te sacrifici acumş
Keiko nu rşspunse.
î Am vşzut exact, nu-i aşaş
î Poate aşa o fi fost, dar Otoko este femeie, şi e la mij-
loc ceva impur cînd o femeie îşi consacrş astfel altei femei
existenşa.
î Aici nu mş pot pronunşa.
î E de aşteptat sş se distrugş una pe cealaltş...
î Sş se distrugşş
î Da. Vedeşi, eu una detest sş am şi cea mai micş în-
doialş. Chiar dacş n-ar dura decît cinci sau zece zile, aş vrea
sş uit total de mine în favoarea cuiva.
î Mi se pare un lucru dificil, chiar şi într-o cşsnicie!
î Am avut deja cereri în cşsştorie, dar nu despre ab-
negaşia în cşsnicie vreau sş vorbesc. Domnule Oki, nu-mi
place sş fiu nevoitş sş reflectez asupra mea. V-am mai
spus-o, am o adevşratş oroare de sentimentele reprimate.
î Crezi, pare-mi-se, cş nu-şi rşmîne altş soluşie decît
sş te sinucizi la cîteva zile dupş ce-1 vei fi întîlnit pe bşr-
batul vieşii tale!
î Sinuciderea nu mş sperie. Deziluziile sau chinul de-a
trşi sînt cu mult mai teribile. Uitaşi-vş, aş fi fericitş sş mş
sugrumaşi, dar, mai înainte, ar trebui sş mş luaşi drept mo-
del...
Lui Oki nu-i venea sş creadş cş Keiko venise la el ca sş-1
seducş. Nu putea fi o astfel de femeie. Cu toate astea se
putea dovedi un model interesant pentru unul din roma-
nele sale. Dacş s-ar îndrşgosti însş de Keiko pentru ca apoi
s-o pşrşseascş, şi ea probabil, dupş exemplul lui Otoko,
s-ar pomeni curînd într-o clinicş de psihiatrie.
Anul acesta, în primele zile ale primşverii, în timp ce
Oki ieşise ca sş admire amurgul pe colinele de la nord de
Kamakura, Keiko se prezentase la el cu douş dintre pîn-
zele ei şi fusese primitş de Taichiro. Dupş cum spusese
Keiko însşşi, acesta, în loc sş o conducş direct la garş, o
75
dusese pe plajş, la malul Oceanului. Taichiro, nu-ncşpea
nici o îndoialş, se lşsase sedus de farmecul tinerei.
(Nu el! gîndi Oki, care nu simşea nici un dram de gelo-
zie în privinşa fiului sşu. Ea 1-ar distruge.)
î Sper cş veşi atîrna tabloul acesta în biroul dumnea-
voastrşş zise Keiko.
î De ce nuş rşspunse Oki rezervat.
î Mi-ar plşcea sş-1 privişi, la lşsarea nopşii, într-o încş-
pere slab luminatş. Atunci veşi vedea cş verdele plantaşi-
ilor de ceai se estompeazş sub diferitele culori pe care
fantezia mea m-a împins sş le folosesc.
î Voi avea impresia cş visez un vis ciudat.
î Ce fel de visş
î Un vis de tinereşe, desigur.
î Ce drşguş din partea dumneavoastrş sş spuneşi aşa
ceva!
î Eşti tînşrş, la urma urmelor! Se simte influenşa lui
Otoko în liniile astea curbe şi unduitoare, dar verdele sur-
prinzştor al frunzelor îşi aparşine cu siguranşş, zise Oki.
î Va fi de ajuns sş lşsaşi tabloul şsta atîrnat pe perete
o singurş zi. Apoi n-are decît sş se umple de praf într-un
colş din dulapul dumneavoastrş. E o picturş proastş. Voi
reveni în scurt timp ca sş o fac bucşşi cu un briceag!
î Ceş
î Vorbesc serios. Faşa lui Keiko era uimitor de blîndş.
Este o picturş proastş. Dar, dacş n-o atîrnaşi decît o zi la
dumneavoastrş în birou...
Oki nu gşsi nimic de rşspuns. Keiko, fşrş a scoate o vor-
bş, îşi lşsş capul în jos. Apoi reluş:
î Mş-ntreb, domnule Oki, dacş, în faşa acestui tablou
ciudat, veşi visa într-adevşr ceva...ş
î N-ar trebui s-o spun, dar teamş mi-e ca el sş nu mş
incite mai ales sş te visez pe tine, rşspunse Oki.
î N-are importanşş, visaşi ce socotişi cş-i mai bine...
O uşoarş îmbujorare colorş urechile atît de frumoase ale
lui Keiko. Totuşi, domnule Oki, nu aşi fşcut nimic care sş
vş îngşduie sş mş visaşi, îşi înşlşş spre el ochii care-i erau
parcş înceşoşaşi.
76
î Vrei sş te conduc, acum, aşa cum a fşcut fiul meu
data trecutş cînd ai venitş Nu e nimeni acasş, aşa cş nu te
pot invita sş rşmîi la cinş. Am sş chem un taxi.
Taxiul traversş Kamakura si o apucş spre plaja Shichi-
ri50. Keiko rşmînea tşcutş.
Cerul, deasupra golfului Sagami51, era de un gri ca de ce-
nuşş, la fel şi Oceanul. Taxiul îi lşsş la Marineland din Eno-
shima.
Oki cumpşrş sepie şi macrou spre a le da de mîncare
delfinilor. Sşreau din apş ca sş apuce peştii din mîinile lui
Keiko, care, din ce în ce mai îndrşzneaşş, îi şinea tot mai
sus. Delfinii fşceau salturi tot mai înalte şi se repezeau la
hranş. Keiko era încîntatş ca o fetişş. Nici nu observş cş
începuse sş plouş.
î Sş plecşm pînş nu-ncepe sş plouş cu gşleata, insistş
Oki. şi s-a şi udat fusta.
î Era atît de nostim!
Dupş ce se urcarş din nou în taxi, Oki zise:
î Sînt cîrduri de delfini care trec nu departe de-aici,
pînş dincolo de izvoarele calde de la It552. Se pare cş sînt
vînaşi lîngş mal şi capturaşi de bşrbaşi goi care-i prind în
braşe. Delfinii nu rezistş dacş-i gîdili pe burtş.
î E-adevşratş
î Mş-ntreb ce-ar face în cazul şsta o fatşş
î Sînteşi infam. Ei bine, îmi închipui cş s-ar zbate şi v-ar
zgîria!
î Atunci tot delfinii sînt cei mai docili.
Taxiul ajunse la hotelul care dominş Enoshima. Insula
era cenuşie şi, în stînga, peninsula Miura53 era înecatş în
negurş. Cşdeau picuri mari de ploaie şi o ceaşş deasş, frec-
ventş în acel anotimp, învşluia totul. Pînş si pinii foarte
apropiaşi erau voalaşi de neguri.
Cînd ajunserş în camerş, pielea le era jilavş.
î E imposibil sş ne întoarcem, Keiko, zise Oki. Pe ceaşa
asta ar fi periculos chiar si cu maşina.
Keiko fu de acord. Oki fu surprins sş vadş cş faptul nu
pşrea deloc s-o supere.
77
î Sîntem leoarcş de transpiraşie. Ar trebui sş ne facem
un pic de toaletş înainte de cinş..., zise Oki, frecîndu-şi
faşa cu mîna.
î Ce-ar fi, Keiko, sş ne jucşm de-a delfiniiş
î E odios ce spuneşi! Sş vorbişi despre mine ca şi cum
as fi un delfin... Vreşi neapşrat sş mş umilişiş Sş ne jucşm
de-a delfinii!...
Keiko se rezemş de pervazul ferestrei.
î Cît de sumbru este Oceanul!
î Te rog sş mş scuzi.
î Dacş, cel puşin, aşi fi cerut sş mş vedeşi goalş... sau
dacş, fşrş sş spuneşi o vorbş, m-aşi fi luat în braşe...
î Nu mi te-ai opuneş
î Nu ştiu... Dar sş-mi propuneşi sş ne jucşm de-a del-
finii! Nu sînt o femeie uşoarş, închipuişi-vş! Sînteşi oare
chiar atît de depravatş
î Depravatş zise Oki. şi intrş în baie.
Oki fşcu un duş, spşlş rapid cada şi-o umplu cu apş
pentru o baie. Pşrul îi era complet zbîrlit cînd ieşi din sala
de baie, frecîhdu-se pe corp cu prosopul.
î Du-te, zise el, fşrş sş o priveascş pe Keiko. şi-am dat
drumul la apş ca sş faci o baie. Cada trebuie sş fie pe ju-
mştate plinş.
Keiko, cu faşa gravş, privea Oceanul.
î Acum burnişeazş. Insulele apropiate şi peninsula
sînt înecate în ceaşş...
î Eşti tristşş
î Detest culoarea valurilor.
î Eşti toatş jilavş. Du-te şi fş o baie, te vei simşi mai
bine.
Keiko acceptş şi intrş în camera de baie. Oki nu auzi
zgomotul de apş împroşcatş. Keiko apşru totuşi, cu corpul
proaspşt spşlat. Se aşezş în faşa oglinzii cu trei voleuri şi-si
deschise geanta.
Oki veni în spatele ei.
î M-am spşlat pe cap la duş, sînt zburlit tot... Am gş-
sit briantinş, dar nu-mi place cum miroase.
î încercaşi parfumul acesta.
78
Keiko îi întinse un mic flacon. Oki îl mirosi.
î Sş-mi dau cu el pe pşrul uns cu ulei cosmeticş
î Doar cîteva picşturi, zise Keiko surîzînd.
Oki o prinse de mînş pe tînşrş.
î Keiko, nu te machia...
î Mş doare! zise Keiko, întorcîndu-se cştre Oki. Sîn-
teşi de-a dreptul odios!
î Faşa ta e frumoasş aşa cum este. Cu dinşii tşi superbi
şi cu sprîncenele...
Oki îşi apşsş buzele pe obrazul strşlucitor al fetei.
Keiko lşsş sş-i scape un mic strigşt. Scaunul din faşa
toaletei se rşsturnş şi ea îşi pierdu echilibrul. Buzele lui
Oki se lipirş de ale ei.
Urmş un sşrut lung.
Oki îşi desprinse gura de cea a lui Keiko pentru a-şi
trage sufletul.
î Nu, nu, mai sşrutş-mş..., zise Keiko atrşgîndu-1 cş-
tre ea.
Oki fu siderat:
î Nici pescuitoarele de perle nu pot rşmîne sub apş
atîta timp. O sş-şi pierzi cunoştinşa!
î Fş-mş sş-mi pierd cunoştinşa...
î Femeile au mai mult suflu decît bşrbaşii.
Ca şi cum ar fi fost vorba de un joc, Oki o sşrutş lung
încş o datş. Apoi, cu rşsuflarea tşiatş, o luş pe fatş în bra-
şe si-o întinse pe pat. Keiko se fşcu ghem. Deşi nu-i opu-
nea nici o rezistenşş, Oki cu greu o fşcu sş se destindş.
Cînd deveni evident cş Keiko nu era virginş, se compor-
tş mai brutal cu ea.
Exact atunci Keiko strigş jalnic:
î Otoko, Otoko!
î Ce ziciş
Oki credea cş tînşrş îl strigase pe nume, dar cînd înşe-
lese cş o invocase pe Otoko, forşele îl pşrşsirş.
î Ce-ai zisş Otokoş fşcu Oki cu glas dezmeticit.
Fşrş a-i rşspunde, Keiko îl îndepşrtş de lîngş ea.
79
Peisaje cu PIETRE
în zilele noastre, sînt încş numeroase la Kyoto mînşs-
tirile cu grşdini de pietre. Printre cele mai vestite se nu-
mşrş cele de la Saiho-ji, Pavilionul de Argint, Ryoan-ji,
Daitoku-ji, Myoshin-ji54. Dar cea mai renumitş dintre toate
este cea de la Ryoan-ji, despre care se spune, nu fşrş temei,
cş întrupeazş esenşa filozofiei şi esteticii zen. Nici o altş
grşdinş de pietre nu s-ar putea mşsura cu celebrele ei a-
ranjamente de stînci.
Otoko cunoştea bine toate acele grşdini, în anul acela,
dupş ce anotimpul ploilor se terminase, se dusese la Sai-
ho-ji cu intenşia de a face cîteva schişe. Nu credea cş ar fi
în stare sş picteze grşdina; dorea numai sş se impregne-
ze de forşa care emana din ea.
Nu era oare una dintre cele mai vechi si mai puternice
grşdini de pietreş Otoko nu şinea la drept vorbind sş o pic-
teze. Ce contrast ofereau aranjamentele de pietre din spa-
tele mînşstirii cu faimoasa blîndeşe a subarboretului de
muşchi pe care-1 dominau! Dacş n-ar fi fost acel du-te vino
al vizitatorilor, lui Otoko i-ar fi plşcut sş şadş acolo şi sş
le contemple. Dacş si-a deschis carnetul de schişe a fşcut-o
fşrş îndoialş ca sş nu trezeascş bşnuielile celor care se
plimbau, stînd cînd într-un loc, cînd într-altul.
Templul Saiho-ji fusese restaurat în 1339 de cştre cşlu-
gşrul Muso Kokushi55, care reparase clşdirea principalş si
sşpase un iaz unde pusese sş se ridice un ostrov. Se spune
cş-i conducea pe vizitatori într-un pavilion din vîrful coli-
nei de unde privirea putea îmbrşşişa întregul Kyoto. Toate
acele construcşii fuseserş distruse şi grşdina, devastatş
80
de inundaşii, trebuise sş fie şi ea restauratş în numeroase
rînduri. Actuala grşdinş fusese amenajatş de-a lungul dru-
mului mşrginit cu lanterne de piatrş care ducea la vechiul
pavilion de pe colinş. Erau figurate în ea o cascadş şi un
curs de apş şi e probabil cş, prin însşşi natura materialu-
lui din care era fşcutş, îşi va fi pşstrat aspectul dintîi.
Mai tîrziu, fiul cel mic al lui Sen no Rikyu56, Shoan, îşi gş-
sise aici refugiul. Aceste referiri la istorie nu prezentau însş
nici cel mai mic interes pentru Otoko, ea nu venise la Sai-
ho-ji ca sş contemple aranjamentele de pietre. Keiko o urma
de parcş ar fi fost umbra ei.
î Otoko, toate aranjamentele de pietre sînt abstracte,
nu-i aşaş zise ea deodatş, în picturş, se poate regşsi oare-
cum aceeaşi forşş în tabloul lui Cezanne care reprezintş
stîncile de la Estaque.
î Ce de lucruri ştii, Keiko! Nu erau însş faleze natu-
rale. ..ş Nu erau foarte înalte, dar blocurile acelea de stînci
pe mal...
î Otoko, dacş vei picta grşdina asta, tabloul dumitale
va fi abstract. Eu una n-aş fi capabilş sş pictez un aseme-
nea grup de pietre în manierş realistş.
î Poate. In ce mş priveşte, nici eu nu simt cş aş avea
curajul s-o fac...
î Ce-ar fi dac-aş încerca sş fac o schişş sumarşş
î Ar fi poate cel mai bine. Pictura ta cu plantaşiile de
ceai era foarte interesantş, plinş de tinereşe. Ai dus-o şi pe
ea la domnul Oki, nu-i aşaş
î Aşa e. La ora asta, nevasta lui a sfîşiat-o pesemne si
a fşcut-o bucşşi... Am petrecut noaptea cu el, într-un ho-
tel din Enoshima. Vorbea de un joc de-a delfinii şi mi s-a
pşrut destul de depravat, dar cînd am rostit cu glas tare
numele dumitale, s-a calmat numaidecît... Continuş sş
te iubeascş şi are remuşcşri. Asta a fost de ajuns ca sş-mi
trezeascş gelozia...
î Dar ce-ai de gînd sş faciş
î Vreau sş distrug familia asta. Ca sş te rşzbun.
î Sş mş rşzbuniş
81
î Nu-l mai pot suferi. Dumneata încş-l mai iubeşti, în
ciuda a tot ce te-a fşcut sş-nduri, dumneata îl iubeşti, ce
proaste sînt femeile! Tocmai asta nu mai pot sş suport şi
tocmai de-asta sînt geloasş.
î Chiar eştiş
î Da.
î Din gelozie şi-ai petrecut noaptea cu el în hotelul ace-
la din Enoshimaş Dacş 1-as mai iubi, oare nu eu ar trebui
sş fiu geloasşş
î Dar mşcar eştiş
Otoko nu rşspunse.
î Tare mi-ar plşcea sş fii!
Penelul pe care-1 şinea Keiko se mişcş mai rapid.
î Eu n-am avut parte de somn la hotel. Domnul Oki
însş a adormit, pşrea fericit! Mş dezgustş bşrbaşii şştia de
cincizeci de ani...
în tulburarea ei, Otoko se întrebş dacş dormiserş într-un
pat mare sau în douş paturi alşturate, dar nu îndrşzni s-o
întrebe pe Keiko.
î Dormea adînc, iar eu mş amuzam sş-mi închipui cît
de uşor mi-ar fi fost sş-1 sugrum...
î Eşti o fiinşş periculoasş! Mş sperii.
î.Nu era decît un gînd. Dar era atît de plşcut, încît nu
s-a mai lipit somnul de mine.
î şi zici cş ai fşcut toate astea pentru mineş
Mîna lui Otoko, care schişa precipitat aranjamentele de
pietre, tremurş uşor.
î Nu-mi vine sş cred.
î şi totuşi pentru dumneata am fşcut-o.
Comportamentul echivoc al fetei începea sş o sperie
pe Otoko.
î Keiko, te rog, nu te mai întoarce în casa aceea. Ni-
meni nu ştie ce se poate întîmpla.
î Cît ai fost în spital, nu te-ai gîndit niciodatş sş-1 ucizi,
Otokoş
î Niciodatş. Aveam poate psihicul deranjat, dar de aici
pînş la a ucide pe cineva...
î Nu-i purtai picşş îl iubeai prea mult ca sş-i porşiş
82
î şi pe urmş era copilul...
î Copilul...ş Rşmase fşrş grai.
î Oare aş putea avea un copil cu elş
î Cumş
î Aşa, 1-aş putea duce la pierzanie.
Stupefiatş, Otoko o privea pe tînşrş. Cum de puteau ieşi
cuvinte atît de monstruoase din grumazul acela lung şi de-
licat, din profilul acela rşpitorş
î Sigur, ai putea sş obşii de la el copilul, zise Otoko, stş-
pînindu-se. îşi dai seama însş cît de cît ce-ar însemna astaş
Dacş vei avea un copilaş, eu nu mş voi mai ocupa de tine.
şi vei vedea cş, mamş fiind, nu vei mai vorbi cum faci
acum. Te vei schimba.
î Nu mş voi schimba niciodatş.
Ce se întîmplase de fapt în acel hotel din Enoshimaş
Otoko se întrebş dacş vorbele lui Keiko nu ascundeau alt-
ceva. Ce încerca oare sş mascheze sub nişte termeni atît de
excesivi ca îgelozie" sau îrşzbunare"ş
Otoko închise ochii şi reflectş: oare s-ar mai putea simşi
acum geloasş din cauza lui Okiş Ca o umbrş, pietrele din
grşdinş îi stşruiau în fundul ochilor.
î Otoko, Otoko! Keiko o luş pe dupş umeri.
î Ce se-ntîmplşş Ai pşlit atît de tare deodatş! şi o ciupi
viguros la subsuoarş.
î Mş doare! Otoko se clştinş şi cşzu într-un genunchi.
Keiko o ajutş sş se ridice.
î Otoko, dumneata eşti totul pentru mine. Totul.
Fşrş sş scoatş o vorbş, Otoko îşi ştergea sudoarea rece
de pe frunte.
î Dacş o şii tot aşa, Keiko, o sş fii foarte nefericitş. Te-
ribil de nefericitş pentru tot restul zilelor tale...
î Nu mi-e fricş de nefericire.
î Vorbeşti aşa pentru cş eşti tînşrş şi frumoasş...
î Cît o sş mş şii la dumneata, o sş fiu fericitş.
î Sînt încîntatş, dar nu sînt decît o femeie la urma
urmelor.
î îi urşsc pe bşrbaşi..., replicş Keiko, pe un ton tşios.
83
î Lucrurile nu pot continua aşa. Dacş am rşmîne prea
mult timp împreunş..., rşspunse Otoko. Pînş si gusturile
noastre în materie de picturş diferş considerabil.
î As detesta sş am un profesor care ar picta ca mine...
î Prea detesti multe lucruri, zise Otoko, care-şi regş-
sise oarecum calmul. Aratş-mi carnetul de schişe, vreiş
î Da.
î Ce-i astaş
î Nu fi rea! Nu vezi cş e grşdina de pietreş Uitş-te bi-
ne... Am fşcut ceva de care nici nu mş credeam în stare!
In timp ce examina desenul, Otoko se albi iarşşi la faşş.
Nu puteai înşelege, la prima vedere, ce reprezenta acea
schişş în tuş, dar o simşeai vibrînd de o viaşş misterioasş.
Keiko, pînş acum, nu fşcuse nimic asemşnştor.
î Deci la Enoshima s-a petrecut cu adevşrat ceva im-
portant. Otoko tremura.
î N-aş zice cş cele întîmplate sînt importante.
î N-ai desenat niciodatş în felul şsta.
î Dacş vrei sş ştii tot, aflş cş Oki nu e-n stare nici mşcar
de un sşrut prelungit.
Otoko pşstrş tşcerea.
î Oare toşi bşrbaşii sînt aşaş Era prima mea experienşş
cu un bşrbat.
Otoko, şovşind ce anume semnificaşie sş dea acelei îpri-
me experienşe", continuş sş examineze schişa lui Keiko.
î Ce mult mi-ar plşcea sş fiu o piatrş din grşdina asta!
zise ea.
In grşdina cşlugşrului Muso, peste care se perindaserş
veacurile, pietrele învederau un asemenea aer de vechime
şi prinseserş o asemenea patinş, încît te întrebai dacş fuse-
serş rînduite astfel de naturş sau de mînş omeneascş. Dar
la vederea formelor colşuroase şi rigide care o striveau pe
Otoko cu o povarş aproape spiritualş, nu mai încşpea nici
o îndoialş cş acolo era o lucrare omeneascş.
î Keiko, ce-ar fi sş plecşmş Pietrele astea încep sş-mi
dea fiori.
î Bine.
84
î Nu pot sş şed aici şi sş meditez. Sş plecşm, zise Oto-
ko, clştinîndu-se în timp ce se ridica. Nu voi reuşi sş le pic-
tez. E prea abstract, dar cred cş tu ai surprins ceva în schişa
pe care ai fşcut-o.
î Otoko.
Keiko o luş de braş.
î Ce-ar fi sş ne jucşm acasş de-a delfiniiş
î Sş ne jucşm de-a delfiniiş Ce mai e şi drşcia astaş
Keiko izbucni într-un rîs poznaş şi se-ndreptş cştre un
boschet de bambuşi, din stînga, asemşnştor cu cele ce
pot fi vşzute în unele fotografii.
Chipul lui Otoko pşrea mai degrabş tensionat decît me-
lancolic, în vreme ce se îndrepta cştre boschetul de bam-
buşi.
î Otoko. Keiko o strigş şi-o bştu pe umşr. Ce, pietrele
astea te-au fşcut sş-şi pierzi capulş
î Nu, dar mi-ar plşcea, fşrş carnet de schişe si penel,
sş-mi petrec zile-ntregi în contemplarea lor.
Ca de obicei, faşa lui Keiko strşlucea de tinereşe:
î şi totuşi nu sînt decît nişte pietreş Poate cş vezi în
ele o putere, precum si o anumitş frumuseşe în muşchiul
care le acoperş, dar pietrele sînt pietre...
Keiko reluş:
î îmi amintesc de un haiku al lui Yamaguchi Seishi57 în
care era vorba sş priveşti marea de dimineaşa pînş seara,
zi de zi, apoi sş revii la Kyoto şi sş-nşelegi în sfîrşit sem-
nificaşia unei grşdini de pietre.
î Marea şi o grşdinş de pietreş Dacş te gîndeşti la
Ocean, la stîncile enorme şi la faleze, aranjamentele de pie-
tre care sînt opera omului... Oricum, nu mş simt capa-
bilş sş le pictez.
î Otoko, e o compozişie abstractş creatş de om. Am
impresia cş aş putea picta pietrele astea în felul meu, folo-
sind culorile dupş plac...
Keiko urmş:
î De cînd dateazş grşdinile asteaş
î Nu ştiu prea bine, dar cred cş nu existau în era Mu-
romachi58.
85
î şi pietrele şi stîncile de-aici sînt foarte vechiş
î N-am nici cea mai micş idee.
î Dumitale şi-ar plşcea sş pictezi un tablou care sş
dureze mai mult decît pietrele asteaş
î N-am sperat niciodatş aşa ceva. Otoko pşrea neliniş-
titş.
î De-a lungul atîtor secole însş, copacii de la mînşsti-
rea asta, la fel ca şi cei din grşdina vilei imperiale de la
Katsura59, n-au continuat oare sş creascş, sş îmbştrîneas-
cş, sş îndure furtuni, si nu sînt complet diferişi de ceea ce
erau altşdatşş Aranjamentele de pietre au rşmas însş cu
siguranşş aceleaşi.
î Otoko, cred cş e mai bine ca lucrurile sş se schimbe
şi sş disparş. La ora asta, soşia domnului Oki trebuie sş-mi
fi şi ciopîrşit şi fşcut bucşşi pictura mea cu plantaşiile de
ceai. Din cauza nopşii de la Enoshima..., zise Keiko.
î Era totuşi o picturş foarte interesantş!
î Creziş
î Keiko, ai de gînd sş-şi duci lucrşrile cele mai bune,
pe toate, la domnul Okiş
î Da, pînş cînd îmi ating scopul.
î şi-am spus de nu ştiu cîte ori cş nu vreau sş te mai
aud vorbind de rşzbunare!
î Te înşeleg. Dar mai puşin înşeleg îndşrştnicia, încşpş-
şînarea asta tipic femeiascş, pe care-o simt în mine. şi ge-
lozia asta...
î Gelozia asta..., repetş Otoko, cu glasul scşzut şi tre-
murştor, apucînd-o de degete pe Keiko.
î şi astşzi încş îl iubeşti pe domnul Oki din adîncul ini-
mii. şi el, de asemenea, îşi poartş o dragoste pe care-o şine
secretş. Am înşeles asta chiar în seara cînd am ascultat clo-
potele.
Otoko nu rşspunse.
î Mş-întreb dacş, în ura pe care o simte o femeie, nu
intrş şi un pic de dragosteş
î Keiko, de ce spui aşa ceva, aiciş
î Poate fiindcş sînt tînşrş, dar cînd mş uit la stîncile
astea, mi se pare cş-i vşd pe oamenii care le-au aranjat
86
odinioarş dupş aceastş rînduialş. Totuşi încş nu izbutesc
sş le citesc în inimi. A fost nevoie de veacuri pentru ca pie-
trele sş aibş o asemenea patinş, mş întreb însş cum arştau
cînd erau noiş
î Teamş mi-e ca aspectul acela sş nu fie decepşionant.
î Dacş ar fi sş le pictez, pietrelor acestora le-aş da for-
ma şi culorile care-mi plac, ca şi cum abia adineauri ar fi
fost aranjate aşa.
î Poate c-o s-ajungi sş le picteziş
î Otoko, grşdina asta va dura mult mai mult decît
dumneata şi decît mine.
î Sigur. şi totuşi nu va dura veşnic... şi, spunînd cu-
vintele acestea, Otoko se înfiora brusc.
î Puşin îmi pasş cş picturile mele au viaşş scurtş, atîta
timp cît sînt lîngş dumneata... şi nici cş-mi sînt distruse
imediat...
î Vorbeşti aşa pentru cş eşti tînşrş...
î Aproape mi-ar plşcea ca nevasta lui Oki sş-mi rupş
tabloul. Aş avea atunci certitudinea cş violenşa emoşiei a
împins-o sş acşioneze aşa. Keiko fşcu o pauzş.
î Picturile mele nu meritş sş-şi pierzi vremea cu ele.
î N-ar trebui sş vorbeşti aşa...
î Nu sînt deloc un geniu şi nu şin cîtuşi de puşin ca
mşcar una singurş dintre lucrşrile mele sş treacş în pos-
teritate. Tot ce doresc e sş rşmîn cu dumneata. Eram feri-
citş sş am grijş de dumneata, sş iau asupra mea obligaşiile
casnice... şi-apoi, dumneata mi-ai dat primele lecşii de
picturş...
Otoko era uluitş.
î Deci asta-şi trece prin cap, Keikoş î
î Din adîncul inimii mele...
î Dar, Keiko, sînt convinsş cş ai talent. şi s-a întîm-
plat sş pictezi lucruri uimitoare!
î Ca desenele copiilorş Cînd eram micş, ale mele
erau întotdeauna puse pe pereşii clasei!
î Ce faci tu este cu mult mai original decît ce fac eu.
Mi se-ntîmplş uneori sş te şi invidiez. Deci înceteazş sş
tot spui prostii!
87
î Bine. Keiko acceptş bucuros. Atîta timp cît voi rşmî-
ne cu dumneata, voi face cum pot mai bine. Otoko, ce-ar
fi sş vorbim de altcevaş
î Ai înşeles bineş
î Da. Keiko acceptş din nou. Dacş nu mş pşrşseşti...
î Cum aş putea s-o facş rşspunse Otoko energic. To-
tuşi...
î Totuşi ceş
î O femeie trebuie sş se mşrite, sş aibş copii...
î Dacş-i vorba de asta!... Keiko rîse din toatş inima.
Nu prea e de mine!
î Totul e din vina mea. lartş-mş!
Otoko întoarse faşa si îşi lşsş capul în jos. Apoi rupse
o frunzş dintr-un copac. O vreme pşşi în tşcere.
î Otoko, femeile sînt nişte creaturi vrednice de plîns.
Un bşrbat tînşr nu s-ar îndrşgosti niciodatş de o femeie
de şaizeci de ani, în timp ce o adolescentş se poate amo-
reza lulea de un bşrbat de cincizeci sau şaizeci de ani, fşrş
sş fie minatş neapşrat de interes... Nu crezi cş aşa stau
lucrurile, Otokoş
Otoko nu ştiu ce sş rşspundş la asemenea vorbe neaş-
teptate.
î Cu domnul Oki nu mai e nimic de fşcut. Mş consi-
derş o stricatş!
Otoko pşli.
î şi asta nu-i totul. La momentul critic, fşrş sş vreau,
am strigat numele tşu. Ei bine, a fost incapabil sş continue!
în fapt, e ca si cum, din cauza dumitale, m-ar fi umilit pe
mine!
Otoko se albi şi mai tare la faşş. Simşi cş i se înmoaie
picioarele.
î La Enoshimaş întrebş ea în cele din urmş.
--Da.
Otoko era incapabilş sş protesteze.
Taxiul le adusese acasş.
î Poate asta m-a salvat... Keiko nu se putu împiedica
sş roşeascş.
î Otoko, ce-ar fi sş-l las sş-mi facş un copil, pentru tineş
88
Fulgerştor, Otoko o pşlmui pe tînşrş. I se umplurş
ochii de lacrimi.
î Aşa e bine! zise Keiko. Mai loveşte-mş, Otoko!
Otoko tremura.
î Mai loveşte-mş..., repetş Keiko.
î Keiko, înceteazş o datş! îngşimş Otoko.
î Nu va fi copilul meu. Vreau sş-şi aparşinş dumitale.
îl voi purta eu si, pe urmş, şi-1 voi da. Pentru dumneata,
i-1 voi fura domnului Oki...
Din nou, Otoko o pşlmui violent. Keiko începu sş plîn-
gş în hohote.
î Otoko, degeaba îl iubeşti pe domnul Oki, nu mai poşi
avea un copil cu el. Nu mai poşi! Cu mine, e posibil. Ar fi
de parcş 1-ai aduce chiar dumneata pe lume...
î Keiko!
Otoko ieşi pe verandş şi, cu o loviturş de picior, proiec-
tş de-a rostogolul în grşdinş o colivie în care se gşseau li-
curici.
Chiar în clipa cînd Otoko împingea colivia cu piciorul
gol şi ea ateriza pe stratul de muşchi, licuricii împrşştiarş
o luminş lividş. Cerul acelei lungi zile de varş începea sş
se acopere şi o ceaşş aproape imperceptibilş plutea peste
grşdinş. Dar era încş luminş ca la amiazş. Pşrea aproape
cu neputinşş ca licuricii sş fi rşspîndit lumina aceea albu-
rie; oare Otoko o vşzuse în visş Stştea dreaptş, cu picioa-
rele înşepenite, si privea fix colivia cu licurici rşsturnatş pe
gazon.
Keiko încetş sş hohoteascş. şinîndu-si respiraşia, o exa-
mina pe furiş pe Otoko. Nu încercase sş se fereascş de
palma ei. Stştea în genunchi pe rogojinş şi se rezema în
mîna dreaptş. Rşmase în aceastş pozişie fşrş sş facş nici
cel mai mic gest. O clipş, rigiditatea lui Otoko pşru cş se
transmisese în trupul tinerei.
î Ah! domnişoarş Ueno, v-aşi întorsş zise Omiyo. V-am
pregştit o baie.
î Bine. Mulşumesc.
89
Sunetul vocii îi ieşea anevoie, îşi simşea, sub obi, chimo-
noul ud de sudoare lipindu-i-se dezagreabil de corp. Piep-
tul îi era si el acoperit de o sudoare rece.
î Nu e chiar aşa de cald si totuşi vremea e neplşcutş!
Umiditatea asta... Sezonul ploilor nu s-a terminat, pare-se.
Sau a revenit.
Otoko urmş, fşrş a se-ntoarce cştre Omiyo.
î Mulşumesc pentru baie!
Omiyo muncea la mînşstire ca femeie la toate şi-i fşcea
unele servicii şi lui Otoko. Se ocupa de menaj, de spşlatul
rufelor, spşla vasele, fşcea ordine în bucştşrie si, uneori,
pregştea chiar masa. Otoko nu detesta sş gşteascş si se
descurca foarte onorabil, dar era prea absorbitş de pictura
ei, şi gştitul îi devenise plicticos. Contrar aparenşelor, Keiko
era destul de înzestratş ca sş prepare unele specialitşşi din
Kyoto cu gust delicat, dar nu se putea conta pe ea. Aşa cş
cele douş femei se mulşumeau cel mai adesea, la prînz ca
şi la cinş, cu mîncşrurile simple ale lui Omiyo. Omiyo avea
cincizeci şi trei sau cincizeci şi patru de ani şi, de şase ani
de cînd muncea în mînşstirea aceea, nu stştuse niciodatş
degeaba. Mama şi tînşra soşie a maestrului locuiau şi ele
în mînşstire, de aceea Omiyo era liberş sş-şi consacre bunş
parte din timp lui Otoko. Era o femeie scundş, cu glez-
nele şi încheieturile mîinilor atît de umflate, încît s-ar fi
zis cş sînt legate cu o frînghie.
Corpolentş şi cu faşa radioasş, Omiyo privi lung coli-
via cu licurici din grşdinş.
î Domnişoarş, lşsaşi licuricii aşa, în rouşş se interesş
ea, trecînd cu paşi mari pe pietrele de rîu şi apropiindu-se
de colivia care zşcea pe pşmînt. Se aplecş si-o îndreptş,
dar nu o ridicş de jos, ca şi cum ar fi crezut cş locul îi era
acolo, în grşdinş.
Otoko dispşruse în camera de baie, şi Omiyo se pome-
ni faşş-n faşş cu Keiko. Ochii umezi ai lui Keiko aveau o
strşlucire pştrunzştoare. Omiyo îşi lşsş capul în jos. Se pe-
trecuse parcş ceva, cşci unul din obrajii tinerei, în ciuda
palorii de pe chipul ei, era roşu de-a binelea.
90
î Ce s-a-ntîmplat, domnişoarşş întrebş, fşrş voie,
Omiyo.
Keiko nu rşspunse şi, fşrş ca expresia ochilor sş i se
modifice, se ridicş. Putea auzi zgomotul de apş din baie.
Otoko dşduse pesemne drumul la apa rece în baia prea
fierbinte. Cada ar fi trebuit sş dea pe afarş şi totuşi apa
continua sş curgş.
Keiko se apropie de oglinda de pe peretele atelierului,
scoase din geantş ceva ca sş-si retuşeze machiajul si se
pieptşnş cu un pieptşnus de argint, în cşmşruşa de toa-
letş din faşa bşii se gşseau o mşsuşş de toaletş şi o oglin-
dş mare.
Keiko ezitş sş intre în încşperea unde se dezbrşcase
Otoko. Din sertarul de sus al unui dulap în perete, scoase
primul halat necşptuşit care se gşsea deasupra teancului
şi se schimbş din cap pînş-n picioare. Apoi încercş sş in-
troducş mînetile halatului necşptuşit în cele ale chimono-
ului ei lung de dedesubt şi sş potriveascş rşscroielile.
Mîinile îi erau însş neîndemînatice.
î Otoko..., strigş ea brusc.
Keiko lşsş capul în jos şi ochii îi cşzurş pe motivele im-
primate pe mînecile şi poalele halatului. I se pşru cş o re-
cunoaşte în ele pe Otoko. Chiar pentru ea desenase Otoko
imprimeurile. Reprezentase în ele flori estivale, dar într-o
manierş atît de îndrşzneş abstractş, încît s-ar fi putut crede
cş le desenase însşşi Keiko. Aduceau a zorele, dar de fapt
erau flori imaginare colorate în nuanşe variate potrivit gus-
tului zilei. Totul dşdea o impresie de tinereşe si prospeşime.
Otoko desenase pesemne florile în perioada cînd Keiko
si cu ea erau nedespşrşite.
î Domnişoarş, plecaşiş Omiyo o striga din camera alş-
turatş.
î La ce te tot uişi aşaş întrebş Keiko, fşrş sş se întoar-
cş. Vino mai aproape!
Keiko observş cş Omiyo îi cîntşrea cu un aer bşnuitor
eforturile de a ajusta cele douş rşscroieli şi de a-şi lega
cordonul.
91
î Plecaşi în oraşş repetş Omiyo.
î Nu.
Ridicîndu-şi marginile halatului necşp tuşit cu mîna
dreaptş şi ducîndu-şi obi-ul pe braşul stîng, Keiko se în-
dreptş spre micul cabinet de toaletş din faşa bşii.
î Omiyo, am uitat tabz-urile60. Adu-mi o pereche cura-
tş, zise ea brusc.
Auzind paşii lui Keiko, Otoko crezu cş vine sş i se alş-
ture în baie şi o strigş:
î Keiko, apa e minunatş!
Keiko stştea însş în faşa oglinzii şi-şi prindea cordonul.
şi-1 legş atît de strîns, încît aproape cş-i intrş în carne.
Omiyo aduse ta&z-urile şi, fşrş a scoate o vorbş, le puse
la picioarele lui Keiko. Apoi ieşi.
î Grşbeşte-te, hai! strigş încş o datş Otoko.
şezînd în cadş cu apa pînş la piept, Otoko privea şintş
uşa din lemn de criptomeria, aşteptîndu-se dintr-o clipş-n-
tr-alta sş o vadş intrînd pe Keiko. Dar de cealaltş parte a
uşii nu se fşcea auzit nici un zgomot, nici mşcar foşnetul
hainelor pe care şi le-ar fi scos.
O îndoialş puse stşpînire pe Otoko: nu cumva Keiko
ezita sş vinş şi sş facş baie împreunş cu eaş Simşindu-se
brusc apşsatş, Otoko ieşi din cadş sprijinindu-se de mar-
ginea ei. Oare Keiko nu mai voia sş aparş goalş în faşa
ei, dupş noaptea aceea de la Enoshimaş
Trecuserş mai bine de douş sşptşmîni de cînd Keiko
se întorsese de la Tokyo. Profitase de şederea în capitalş ca
sş-i facş o vizitş lui Oki, şi acesta o dusese la Enoshima.
Dupş ce se întorsese la Kyoto, Keiko fşcuse baie de mai
multe ori cu Otoko si apşruse goalş în faşa ei fşrş sş se
simtş cîtuşi de puşin ruşinatş. Totuşi abia astşzi, în faşa
aranjamentelor de pietre de la Saiho-ji, îi mşrturisise pe
neaşteptate prietenei sale cş petrecuse noaptea la Enoshi-
ma cu Oki, Pentru Otoko, mşrturisirea aceasta era cum nu
se poate mai neobişnuitş si de neînşeles.
O datş cu trecerea anilor, Otoko învşşase sş cunoascş,
zi de zi, ce fel de fatş era Keiko. Se simşise atrasş şi ferme-
catş de ea. Otoko avea desigur partea ei de responsabili-
92
tate în comportamentul ambiguu al fetei si, chiar dacş nu
încşpea nici o îndoialş cş aşîşase oarecum focul, vina nu
cşdea exclusiv asupra ei. în timp ce aştepta în camera de
baie, picuri de sudoare rece i se prelinserş pe frunte.
î Keiko, nu viiş întrebş ea.
î Nu.
î Nu faci baieş
î Nu.
î Bine, dar cred cş eşti transpiratş toatş...
î Nu sînt.
Keiko reluş dupş o pauzş:
î îmi pare rşu, Otoko. Te rog sş mş ierşi... Glasul îi
era limpede.
î Sş mş ierşi... Otoko repetş cuvintele fetei. Eu am fost
de vinş. Eu trebuie sş-mi cer scuze.
Keiko nu rşspunse.
î De ce stai în picioare aiciş
î îmi leg obi-ul.
î Cumş Obi-ul...ş Bşnuitoare, Otoko se şterse rapid
şi deschise uşa din lemn de criptomeria. O zşri atunci pe
Keiko într-o şinutş încîntştoare.
î Pleciş
î Da.
î şi unde te duciş
î Habar n-am, zise Keiko, cu o umbrş de tristeşe în o-
chii sşi de obicei atît de strşlucitori.
Parcş ruşinîndu-se de goliciunea sa, Otoko îşi trase pe
ea un chimonou uşor de bumbac.
î Vin şi eu.
î Foarte bine.
î Te superiş
î Nu, deloc, Otoko, zise Keiko întorcîndu-i spatele.
Profilul i se reflecta în oglinda cea mare.
î Te aştept.
î Bine. Nu dureazş mult. Vrei sş mş laşi o clipşş Trecu
pe lîngş Keiko şi se aşezş în faşa toaletei. Privirile li se în-
tîlnirş în oglindş.
93
î Ce-ai zice sş mergem la Kiyamachi61ş La Of uşa...
Dş un telefon. Dacş n-au o masş liberş pe terasş, atunci
sş ne rezerve o salş micş la etajul întîi sau oriunde-ar fi, nu-
mai sş vedem rîul... Dacş nu se poate, o sş mergem în
altş parte.
î Foarte bine, consimşi Keiko. Otoko, vrei un pahar
de apş receş Cu cuburi de gheaşş...
î Cu plşcere. Am aerul cş mi-e caldş
î Da.
î Nu-şi face griji, n-o sş-şi arunc în faşş unul din cubu-
rile mele de gheaşş..., zise Otoko, turnîndu-şi cîteva picş-
turi dintr-o loşiune în palma mîinii stingi. In timp ce bea
paharul de apş pe care i-1 adusese Keiko, Otoko simşi rş-
coarea pştrunzîndu-i pînş în piept.
Ca sş dai telefon, trebuia sş te duci în clşdirea princi-
palş a mînşstirii. Cînd se întoarse Keiko, Otoko se schim-
ba în grabş.
î O sş putem avea o masş pe terasş cu condişia sş
ajungem înainte de opt şi jumştate.
î înainte de opt şi jumştateş bombşni Otoko. Bine, fie.
Dacş ne grşbim nişel, o sş putem cina în linişte.
Otoko trase cştre ea cele douş aripi ale oglinzii cu trei
voleuri si se privi lung.
î Pşrul merge aşa, nuş
Keiko fu de acord. Apoi se apropie de Otoko şi-i aran-
jş cu delicateşe cusştura de la spatele chimonoului.
94
Lotusul în FLşCşRI
Existş, în Vederile ilustrate ale locurilor celebre din capitalş,
un pasaj deseori citat, evocînd prospeşimea serilor de pe
malurile rîului Kamo: î...Terasele caselor de plşcere de
la rşsşrit şi de la apus dominş coastele rîului, şi luminile
lor, asemşnştoare unor stele, se oglindesc în apş, în timp
ce oamenii benchetuiesc, şezînd pe scaune scunde. Tichi-
ile de un purpuriu închis ale actorilor de kabuki62 fluturş
în bştaia brizei de pe rîu î intimidaşi de strşlucirea cla-
rului de lunş, acei tineri chipeşi îşi leagşnş evantaiele cu
atîta graşie, încît nimeni nu se mai îndurş sş-şi ia ochii de
la ei. Curtezanele sînt în culmea frumuseşii lor, mai deli-
cate ca nişte trandafiri de China, si din ele se rşspîndeste, în
timp ce merg ici-colo, un parfum de orhidee şi de mosc..."
Apar arunci povestitorii de snoave şi mimii: îErau mai-
muşe care interpretau farse, cîini care luptau între ei, cai de
circ, acrobaşi care jonglau cu perne, alşii care se legşnau
pe frînghii. Se auzeau strigştele unui negustor ambulant,
zgomotele de apş venind de la prşvşliile de tokoroten63,
clinchete de sticlş ce pşreau o invitaşie la briza de pe rîu.
Erau adunate acolo pşsşri ciudate din China şi Japonia,
fiare sşlbatice venite din creierii munşilor, pe care toşi le
mşsurau cu privirea, în vreme ce oameni de toate stşrile
benchetuiau pe malurile rîului..."
în vara anului 1690, poetul Basho64 a venit şi el pe aceste
meleaguri şi a scris: îDe la apusul soarelui pînş la prime-
le licşriri ale zorilor, aşezat pe malul rîului, mîncînd şi bînd
sake, e timpul cînd se cade sş te bucuri de rşcoarea serii.
95
Femeile îşi înnoadş obi-urile într-un chip maiestuos, bşr-
başii sînt îmbrşcaşi în haorito, bonzi şi domni bştrîni se
amestecş în mulşime si chiar si tinerii ucenici dogari sau
fierari cîntş în gura mare. O adevşratş scenş de capitalş!
Briza rîului
uşor chimonou roşcat
rşcoare de-amurg
Pe malurile rîului sînt tot soiul de curiozitşşi, mici tea-
tre cu lanterne de hîrtie, lşmpi cu ulei şi focuri în aer liber
care strşlucesc ca-n plinş zi." Spre finele erei Meiji [1868
- 1912, n.t.], si-au fşcut aparişia primele manejuri si, la
începutul erei Taisho [1912 -1926, n.t.], primele trenuri în
direcşia Osaka au început sş circule pe malul rşsşritean
al rîului Kamo, de îndatş ce i-a fost lşrgitş albia, în pre-
zent, doar terasele de la Kami-Kiyamachi, din Pontocho66
sau din Shimo-Kiyamachi duceau mai departe, în ochii lui
Otoko, amintirea scenelor ce aveau loc acolo odinioarş şi
pe care le evocau cşrşile: îTichiile de un purpuriu închis
ale actorilor de kabuki fluturş în briza de pe rîu î intimi-
daşi de strşlucirea clarului de lunş, acei tineri chipeşi îşi
leagşnş evantaiele cu atîta graşie, încît..." Imaginea ace-
lor tineri actori sub clar de lunş, cu siluetele lor tulburş-
toare amestecîndu-se în mulşime, îi venea deseori în minte
lui Otoko.
Prima oarş cînd o vşzuse pe Keiko, Otoko gşsise o anu-
mitş asemşnare între tînşrş şi actorii de kabuki.
şi acum încş, instalatş pe terasa ceainşriei Ofusa, Otoko
îşi amintea de vremurile acelea apuse. Actorii de kabuki
trebuie sş fi vşdit mai multş feminitate, mai multş graşie
decît Keiko, cu aerul ei de bşieşoi ratat. O datş mai mult,
Otoko îşi spuse cş numai mulşumitş ei devenise Keiko în
cele din urmş fata încîntştoare care era acum.
î Keiko, mai şii minte ziua cînd ai venit la mine prima
datşş zise ea.
î Sş nu mai vorbim de asta, Otoko.
î Mi se pşruse cş vşd intrînd o fantomş!
96
Keiko luş mîna lui Otoko, îşi vîrîîn gurş degetul ei mic,
i-1 muscş si-i aruncş prietenei sale o privire pe furiş. Apoi,
murmurş:
î Era o searş de primşvarş şi un vşl uşor de ceaşş pa-
lid-albşstruie învşluia grşdina... Tu pluteai parcş în cea-
şş...
Erau chiar cuvintele lui Otoko. îi spusese cş din pricina
cetii care învşluia grşdina crezuse cş vede o fantomş. Kei-
ko nu uitase acele cuvinte si, acum, le şoptea la rîndul ei.
în repetate rînduri, amîndouş îşi aduseserş şi pînş a-
tunci aminte de vorbele acelea. Keiko ştia în mod cert cş
Otoko îşi reproşa deseori ataşamentul faşş de tînşrş sa ele-
vş, cu toate cş din ataşamentul acela luase naştere în cele
din urmş un farmec echivoc.
La ceainşria de alşturi, în cele patru colşuri ale terasei,
fuseserş înşlşate lanterne de hîrtie montate pe cîte un lam-
padar. O gheişş si douş maiko stşteau acolo, în compania
unui client trupeş şi deja chel, deşi nu era chiar atît de
vîrstnic. Bşrbatul privea rîul si încuviinşa, cu gîndurile în
altş parte, vorbele tinerelor maiko. Aştepta oare un tovarşş
sau cşderea nopşiiş Lanternele fuseserş aprinse devreme,
dar cerul era încş luminos si ele pşreau inutile.
Terasa de alşturi era atît de apropiatş de cea unde şe-
deau Otoko şi Keiko, încît ar fi fost suficient sş întindş
braşul ca sş o atingş. Terasele ce se înşlşau deasupra rîului
fuseserş construite astfel încît sş iasş în consolş şi nu erau
izolate unele de altele prin storuri. Cele douş prietene pu-
teau vedea nu numai ce se întîmpla lîngş ele, dar şi dede-
subtul lor. Aceastş succesiune de terase accentua senzaşia
de prospeşime de pe malul rîului.
Fşrş sş-i pese cîtuşi de puşin cş ar putea fi observatş
de cştre clienşii învecinaşi, Keiko muşcş sşlbatic degetul
mic al lui Otoko. Durerea o fulgerş pe Otoko în stomac, dar
nu-şi retrase degetul şi nu spuse o vorbş. Limba lui Keiko
se juca cu vîrful degetului mic. Apoi, fata şi-1 scoase din
gurş şi zise:
î Nu e deloc sşrat. Fiindcş ai fşcut baie...
97
Vasta privelişte care cuprindea rîul Kamo şi Colinele
de Rşsşrit, de cealaltş parte a oraşului, îi domoli furia lui
Otoko. Pe mşsurş ce-şi regşsea calmul, se gîndi cş poate
din vina ei îşi petrecuse Keiko noaptea cu Oki în hotelul
din Enoshima.
Keiko tocmai îşi terminase studiile secundare cînd se
prezentase la Otoko. îi mşrturisise cş vşzuse lucrşri de-ale
ei cu prilejul unei expozişii de la Tokyo precum şi fotogra-
fia dintr-o revistş şi fusese numaidecît cuceritş.
în anul acela avusese loc o expozişie la Kyoto si una
din lucrşrile lui Otoko repurtase un viu succes de public
si obşinuse un premiu.
Otoko se inspirase dintr-o fotografie fşcutş în 1877 cele-
brei curtezane din Gion, Okayo, pentru a picta douş tinere
maiko jucînd ken67. Era o fotografie trucatş care expunea o
imagine dublş a lui Okayo. Cele douş tinere erau îmbrş-
cate identic. Una dintre ele, cu degetele de la ambele mîini
depşrtate, era vşzutş aproape din faşş, pe cînd cealaltş, cu
pumnii strînşi, era vşzutş din profil. Otoko gşsise intere-
sante pozişia mîinilor, atitudinea corpurilor si expresia
feşelor. Tînşra maiko din dreapta avea policele teribil de
depşrtat de arştştor, iar celelalte degete curbate înapoi.
Lui Otoko îi plşcuse şi veşmîntul lui Okayo imprimat dupş
vechea modş (deşi nu-i erau cunoscute culorile, de vreme
ce fotografia era în alb-negru). Cele douş fete şedeau
de-o parte şi de alta a unui tandur pştrat de lemn, deasu-
pra cşruia atîrna un ceainic de fontş. Mai era acolo si o
sticlş de sake, dar Otoko, socotind cş obiectele acelea erau
vulgare şi inutile, le omisese din tablou. Pictase, desigur,
aceeaşi curtezanş dedublatş şi jucînd ken. încerca sş dea
impresia singularş potrivit cşreia cele douş maiko nu erau
în realitate decît una şi aceeaşi persoanş şi invers, sau chiar
cş nu erau nici una, nici douş. Era de fapt efectul urmşrit
în vechea fotografie trucatş. Pentru a evita ca pictura ei sş
fie insignifiantş, Otoko se strşduise mult sş redea expre-
sia feşelor. Veşmintele care, în fotografie, pşreau prea vo-
luminoase, se dovedirş în fapt un ajutor preşios pentru a
face sş reiasş în chip viu cele patru mîini. Otoko nu repro-
98
dusese cu exactitate fotografia; cu toate acestea, trebuie
sş fi fost numeroşi cei care, la Kyoto, recunoscuserş de la
prima vedere o lucrare executatş dupş fotografia trucatş
a unei celebre curtezane de odinioarş.
Un negustor de tablouri din Tokyo, interesat de pictu-
rile cu curtezane, veni sş o vadş pe Otoko şi-i propuse sş
expunş la Tokyo cîteva dintre lucrşrile ei de mai mici di-
mensiuni. Tocmai în acea perioadş vşzuse Keiko pînzele
lui Otoko, de care pînş atunci nu auzise vorbindu-se nici-
odatş.
Fşrş doar şi poate, tocmai datoritş renumelui, la Kyoto
si Osaka, al picturii ce le reprezenta pe cele douş maiko, se
interesase un hebdomadar de Otoko. Sş fi fost poate un
motiv şi frumuseşea tinerei artisteş Un fotograf si un zia-
rist de la revista aceea o conduseserş mai peste tot în Ky-
oto şi o fotografiaserş fşrş întrerupere, în realitate, mai
degrabş Otoko îi condusese prin locurile pe unde-i plşcea
ei sş se plimbe. I-a fost consacrat astfel un articol ce ocu-
pa trei pagini format mare. Se putea vedea acolo o repro-
ducere a picturii cu cele douş curtezane şi un prim-plan
cu Otoko, dar aproape toate fotografiile erau vederi din
Kyoto, cşrora prezenşa lui Otoko le dşdea un sens. Pesem-
ne ziariştii doreau mai cu seamş sş se lase ghidaşi de o
artistş stabilitş la Kyoto pentru a fotografia locuri origina-
le şi în afara cşilor bştuteş Otoko se simşise un pic umili-
tş dîndu-şi seama cş fusese astfel manipulatş şi cş cele trei
pagini consacrate ei nu erau în fapt decît fotografii ale
unor peisaje din Kyoto necunoscute publicului.
Keiko, care nu fusese niciodatş la Kyoto şi nici nu ştia cş
avea sub ochi farmecele secrete ale vechii capitale, nu vş-
zuse decît frumuseşea lui Otoko şi acea frumuseşe o fas-
cinase.
şi aşa se fşcuse cş Keiko, învşluitş într-o ceaşş palid-al-
bşstruie, i se înfşşişase lui Otoko, o implorase sş o şinş la ea
şi sş o înveşe pictura. Lui Otoko i se pşruse cş putea des-
cifra un soi de aviditate în rugşmintea pe care i-o adresa
tînşra. Apoi, brusc, Keiko o strînsese în braşe, vibrînd de
dorinşş.
99
î Mşcar pşrinşii tşi sînt de acordş Dacş nu sînt, nu
pot sş-şi dau nici un rşspuns, zisese Otoko.
î Pşrinşii mei au murit. Doar eu îmi organizez viaşa,
rşspunsese Keiko.
Din nou, Otoko îi aruncase o privire suspicioasş.
î N-ai nici un unchi, nici o mştuşş, n-ai fraşi si su-
rori...ş
î Sînt o povarş pentru fratele meu mai mare si pen-
tru soşia lui. şi acum, de cînd au un copil mic, îi încurc şi
mai mult.
î Dar de ceş
î Mş înmoi toatş în faşa copilaşului lor, dar felul meu
de a-1 rşsfşşa le displace.
La cîteva zile dupş ce Keiko se instala la Otoko, aceasta
primi o scrisoare de la fratele fetei. O ruga sş fie atît de
bunş si sş o şinş la ea pe sora lui, cu toate cş aceasta din
urmş se comporta deseori în mod iresponsabil, nu asculta
de nimeni si nu era capabilş nici mşcar sş lucreze ca lu-
mea într-o casş. îi mai trimitea şi hainele si obiectele per-
sonale ale tinerei. Vşzîndu-le, Otoko avu impresia cş Keiko
provenea dintr-o familie înstşritş.
La cîtva timp dupş debutul existenşei lor comune, Otoko
înşelese de ce modul în care Keiko îl mîngîia pe copilaş le
displşcuse fratelui ei si tinerei lui soşii. Comportamentul
ei putea fi într-adevşr surprinzştor.
Sş fi fost o sşptşmînş de cînd Keiko locuia la Otoko. Tî-
nşra insistase ca Otoko sş o coafeze cum îi va fi plşcînd ei.
în timp ce Otoko îi netezea pşrul, fşrş sş vrea o trase prea
tare de o şuvişş de pşr.
î Domnişoarş Ueno, trageşi mai tare..., îi spusese Kei-
ko. Apucaşi-mi pşrul în aşa fel încît sş parş cş atîrn de
el...
Otoko îşi retrase mîna. Keiko se întoarse cştre ea şi-si
apşsş buzele şi dinşii pe dosul palmei sale. Apoi zise:
î Domnişoarş Ueno, cîşi ani aveaşi la primul sşrutş
î Ce întrebare obraznicş!...
î Eu aveam patru ani. şin minte foarte bine. Era un
unchi îndepşrtat dinspre partea mamei mele, trebuie sş
100
fi avut pe atunci vreo treizeci de ani şi-l iubeam tare mult.
şedea singur în salon, eu m-am apropiat de el cu paşi mş-
runşi şi l-am sşrutat. Era atît de zşpşcit, încît s-a şters pe
buze cu mîna.
Pe acea terasş care ieşea deasupra rîului Kamo, Otoko
îşi amintise povestea acelui sşrut copilşresc. Gura care,
la patru ani, sşrutase un bşrbat, era acum a sa şi tocmai îi
şinuse între buze degetul cel mic.
î Otoko, îşi aminteşti ploaia aceea de primşvarş, pri-
ma datş cînd m-ai dus pe muntele Arashiş
î Sigur cş da, Keiko.
î şi pe bştrîna care vindea tşişei...ş
La vreo douş, trei zile dupş sosirea ei, Otoko o dusese
pe Keiko sş viziteze Pavilionul de Aur, templul Ryoan-ji
şi, în fine, muntele Arashi. Intraserş într-un mic restaurant
unde se serveau tşişei de grîu, pe malul rîului, nu departe
de podul Togetsu. Patroana restaurantului se plînsese de
ploaie.
î îmi place mult ploaia. E o ploaie frumoasş de primş-
varş, rşspunsese Otoko.
î Oh, mulşumesc mult, doamnş, spusese politicos pa-
troana, înclinîndu-se uşor.
Keiko o privise pe Otoko si-i şoptise:
î Vş mulşumeşte oare în legşturş cu timpulş
î Cumş
Rşspunsul bştrînei i se pşruse firesc lui Otoko, si nici
nu-i dşduse mare atenşie.
î Presupun cş da. în legşturş cu timpul...
î Iatş un lucru interesant. E nostim sş mulşumeşti cui-
va în numele timpului, continuş Keiko. Aşa se procedea-
zş la Kyotoş
î ştiu eu, poate...
Rşspunsul bştrînei putea fi, într-adevşr, interpretat ast-
fel. Era fşrş îndoialş un semn de politeşe la adresa celor
douş trecştoare ce vşzuserş muntele Arashi sub ploaie.
Totuşi nu politeşea o împinsese pe Otoko sş rşspundş cş
ploaia nu o supşra nicidecum. Ea gşsea cu adevşrat un a-
nume farmec în acea ploaie de primşvarş ce cşdea pe
101muntele Arashi, şi tocmai de aceea îi mulşumise bştrîna.
Aceasta pşrea sş fi vorbit în numele timpului si în nume-
le muntelui Arashi sub ploaie. Era o reacşie în definitiv
foarte normalş din partea cuiva care avea un restaurant
în aceastş zonş, dar lui Keiko i se pşruse ciudatş.
î E minunat, nu-i aşaş Tare-mi place restaurantul şsta
mic. şoferul de taxi le atrşsese atenşia asupra lui. Din cau-
za ploii, Otoko închinase un taxi pe o jumştate de zi.
Deşi era vremea cireşilor în floare şi, fşrş îndoialş, din
cauza ploii, amatorii de plimbare pe muntele Arashi erau
neobişnuit de puşin numeroşi: era şi unul din motivele
pentru care Otoko spusese cş îîi place ploaia". Aceasta
estompa contururile munşilor de dincolo de rîu, le îmblîn-
zea si le înfrumuseşa. Cînd ieşirş din restaurant şi se în-
dreptarş spre taxiul care le aştepta, Otoko şi Keiko nici nu
avurş nevoie sş-şi deschidş umbrela, într-atît de mşrunt
ploua, şi abia observarş cş hainele li se udaserş. De îndatş
ce cşdeau pe suprafaşa rîului, picşturile de ploaie dispş-
reau în apa lui fşrş a lşsa nici cea mai neînsemnatş urmş.
Pe munte, florile cireşilor se amestecau cu verdele gingaş
al noilor frunzulişe şi, în copaci, culorile vii ale mugurilor
erau îndulcite de ploaie.
Muntele Arashi nu era singurul care avea farmec sub
ploaia de primşvarş. Templul Brazdelor de Muşchi şi Ry-
oan-ji nu-i duceau nici ele lipsa. In grşdina Templului Braz-
delor de Muşchi, o camelie roşie cşzuse pe muşchiul umed
de un verde sclipitor, presşrat cu mici ruginşri albe. Came-
lia îşi orienta corola în sus, ca şi cum înflorise pe muşchi.
Si, în grşdina templului Ryoan-ji, pietrele udate de ploaie
sclipeau fiecare altfel.
î Cînd foloseşti un vas din ceramicş de Iga68 la ceremo-
nia ceaiului, trebuie sş-1 uzi în prealabil. şi impresia e ace-
eaşi ca şi în cazul acestor pietre, zise Otoko. Keiko însş nu
vşzuse niciodatş vase din ceramicş de Iga si nu avusese
nici un fel de impresie deosebitş în faşa sclipirii pietrelor.
Dar, de îndatş ce i-1 semnalş şi Otoko, acordîndu-i şi ea
atenşia cuvenitş, Keiko fu surprinsş de picurii de ploaie
atîrnaşi de pini, de-a lungul drumului care ducea în in-
102
cinta mînşstirii. Pe toate crengile copacului, la extremitatea
fiecşrui ac, sclipea o micş picşturş de ploaie. Acele de pin
pşreau nişte tulpini pe care se deschideau parcş flori de
rouş. Acele flori delicate, deschise sub ploaia de primş-
varş, nu erau cel mai adesea luate în seamş. Arşarii, ai
cşror muguri nu se deschiseserş încş, erau şi ei plini de
picşturi de ploaie.
Micile picşturi de ploaie suspendate de acele de pin nu
erau un fenomen rar şi puteau fi observate pretutindeni,
dar, pentru Keiko, ele constituiau un spectacol inedit ce i
se pşru cş nu aparşine decît oraşului Kyoto. Picşturile de
ploaie agşşate de acele de pin şi politeşea patroanei res-
taurantului cu tşişei au fost primele ei impresii din Kyoto.
Nu numai cş descoperea oraşul, dar îl descoperea în com-
pania lui Otoko.
î Cum sş ştim cum o mai duce cu sşnştatea bştrîna
de la restaurantş zise Keiko. De-atunci nu ne-am mai întors
pe muntele Arashi.
î Aşa e. Pentru mine, muntele Arashi e cel mai frumos
iarna... Cînd ochiurile adînci din rîu iau nuanşa aceea atît
de rece... Atunci, o sş ne întoarcem acolo.
î Va trebui deci sş aşteptşm venirea ierniiş
î Va veni curînd.
î Nici vorbş! Nu sîntem încş nici în miezul verii, şi
pe urmş o sş vinş toamna...
î Putem sş ne ducem acolo oricînd! zise Otoko rîzînd.
Chiar mîine...
î Aşa da, sş mergem mîine! O sş-i spun patroanei res-
taurantului cş-mi place muntele Arashi vara, şi ea o sş-mi
mulşumeascş probabil, în numele verii!
î şi în numele muntelui Arashi!
Keiko privi rîul.
î Otoko, iarna nu mai sînt pesemne perechi care se
plimbş aşa, pe malurile rîuluiş
în realitate, tinerii se plimbau în mare numşr nu pe ma-
lurile rîului, ci pe cele douş diguri amenajate între rîurile
Misosogi şi Kamo şi între acesta din urmş si canalul de la
est. Cei mai mulşi dintre ei erau îndrşgostişi şi doar rare
103
cupluri erau însoşite de copiii lor. Tineri îndrşgostişi mer-
geau strîns lipişi unii de alşii sau se aşezau umşr la umşr
pe marginea apei. Deveneau mai numeroşi pe mşsurş ce
se însera.
î Iarna e mult prea frig aici, zise Otoko.
î Mş-ntreb dacş o sş şinş şi pînş la iarnşş
î Ce anume...ş
î Dragostea lor... E sigur cş, pînş atunci, mulşi dintre
îndrşgostişi nu vor mai avea chef sş se-ntîlneascş.
î Va sş zicş la asta te gîndeştiş întrebş Otoko. Keiko
încuviinşş.
î De ce trebuie sş te duci cu gîndul la asemenea lu-
cruriş urmş Otoko. Ai tot timpul...
î Pentru cş nu sînt aşa de proastş ca dumneata care,
de douşzeci de ani, continui sş iubeşti pe un bşrbat care
nu şi-a fşcut decît rşu!
Otoko nu rşspunse.
î Otoko, n-o sş pricepi oare niciodatş cş domnul Oki
şe-a pşrşsitş
î înceteazş sş-mi mai vorbeşti pe tonul şsta!
Cum ea îi întorcea spatele, Keiko întinse mîna ca sş
aranjeze o şuvişş rebelş de pşr de pe ceafa prietenei sale.
î Otoko, de ce nu mş pşrşseştiş
î Cumş
î Sînt singura fiinşş de pe lume pe care a-i putea s-o
pşrşseşti. Fş-o atunci...
î Mş-ntreb despre ce vrei sş vorbeştiş
Otoko pşrea sş ocoleascş întrebarea, dar privirea îi era
înfiptş în cea a fetei. La rîndul ei, îşi aranja si ea nişel şu-
vişele pe care tocmai i le îndreptase Keiko.
î Vreau sş vorbesc despre felul în care şe-a pşrşsit dom-
nul Oki, reluş Keiko cu obstinaşie, privind-o pe Otoko
drept în ochi. Se pare însş cş n-ai vrut niciodatş sş admişi
asta...
î îApşrşsi, a fi pşrşsit...î, nu-mi plac asemenea cu-
vinte!
î Ar fi mai bine sş fim precişi.
în ochii lui Keiko lucea o luminş bizarş.
104
î Cum ai defini dumneata faptul acestaş
î Noi ne-am despşrşit.
î Dar nu-i adevşrat! şi astşzi încş el este în dumneata,
aşa cum şi dumneata eşti în el...
î Unde vrei s-ajungi, Keikoş Nu te înşeleg.
î Otoko, azi am crezut cş erai pe punctul de a mş pş-
rşsi.
î Bine, dar adineauri, acasş, n-am recunoscut cş am
greşitş Nu mi-am cerut scuzeş
î Scuze eu mi-am cerut.
Tocmai cu titlu de împşcare o luase Otoko pe tînşrş ca
sş cineze la Kiyamachi, dar aveau oare sş se mai poatş îm-
pşca vreodatşş Keiko nu era o fire capabilş sş se mulşu-
meascş cu o dragoste paşnicş; o înfrunta pe Otoko, se certa
cu ea sau chiar îi fşcea mutre. Otoko se simşise ulceratş
cînd ea îi mşrturisise cş petrecuse noaptea la Enoshima cu
Oki. Keiko, care îi era atîş de ataşatş, se ridica acum îm-
potriva ei. Pretinsese cş pentru Otoko voia sş se rşzbune
pe Oki, dar lui Otoko i se pşrea cş pe ea cşuta Keiko sş se
rşzbune, în plus, ea se simşea deopotrivş dezgustatş şi
disperatş la gîndul cş Oki nu şovşise sş o seducş pe eleva
ei, cînd de fapt i-ar fi fost atît de uşor sş o facş cu alte fe-
mei.
î Otoko, doar n-o sş mş pşrşseştiş întrebş iarşşi Keiko.
î Dacş şii aşîş de mult, chiar o s-o fac! Ar fi totuşi cel
mai bun lucru care şi s-ar putea întîmpla.
î Destul! Am oroare sş-mi vorbeşti aşa!
Keiko scuturş din cap.
î Nu mş gîndeam la mine spunînd asta. Dacş mş vei
şine în continuare cu dumneata...
î Ar fi preferabil pentru tine sş ne despşrşim.
Otoko se strşduia sş vorbeascş cu calm.
î Te-ai şi îndepşrtat de mine, în inima dumitaleş
î Te asigur cş nu!
î Ce bucurie! Eram atîş de nefericitş la gîndul cş m-ai
putea pşrşsi.
î Bine, dar nu era ideea taş
î Ideea mea...ş Credeai cş te-aş pşrşsiş
105
Otoko nu rşspunse.
î Nu te voi pşrşsi niciodatş! zise Keiko cu înflşcşrare,
îi luş mîna lui Otoko si, din nou, o muşcş de degetul
mic.
î Mş doare!
Otoko fşcu un pas îndşrşt si-si retrase degetul.
î Mş doare, ce-i astaş
î Dacş te muşc, înseamnş cş vreau sş te doarş!
Li se aduse cina. în timp ce chelnerişa aranja farfuriile,
Keiko, nepoliticos, se întoarse într-o parte si rşmase sş
contemple un grup de lumini de pe muntele Hiei69. Otoko
schimbş cîteva vorbe cu chelnerişa, şinîndu-şi mîinile una
peste alta. Se temea ca urmele dinşilor lui Keiko sş nu fie
vizibile.
Dupş ce chelnerişa .plecş, Keiko, cu ajutorul beşişoare-
lor, scoase o bucatş de anghilş din supş şi si-o duse la gurş.
Apoi, cu capul plecat, zise:
î Totuşi, Otoko, ar trebui sş mş pşrşseşti.
î Eşti tare încşpşşînatş, sş ştii!
î Sînt genul de fatş pe care o pşrşseşte iubitul. Crezi
cş sînt încşpşşînatş, Otokoş
Otoko nu rşspunse. O copleşi un sentiment de vinovş-
şie încercat de mai multe ori si care pşrea sş o împungş
asemeni unui ac, întrebîndu-se dacş nu cumva femeile se
dovedeau mai încşpşşînate între ele decît faşş de bşrbaşi.
Degetul mic, de care o muşcase Keiko, n-o mai durea, dar
avea senzaşia cş i se înfipsese în el un ac. Oare ea însşşi o
învşşase astfel pe tînşrş sş-i provoace suferinşaş
într-o zi, la cîtva timp dupş ce se instalase la Otoko, Kei-
ko, care prşjea ceva la bucştşrie, se repezise cştre prietena
ei.
î Otoko, s-a împroşcat uleiul...
î Te-ai arsş
î Mş usturş! zise Keiko, arştîndu-i mîna. Buricul unuia
din degete era roşu bine. Otoko îi apucş mîna.
î Nu aratş prea rşu! zise ea, strecurîndu-si degetul fetei
în gurş. Surprinsş de contactul limbii cu degetul, Otoko îl
retrase numaidecît. Keiko, la rîndu-i, şi-l vîrî în gurş.
106
î Otoko, trebuie sş-l lingş
î Keiko, şi prşjealaş
î Aşa e! Uitasem cu totul! zise tînşrş, repezindu-se la
bucştşrie.
într-o noapte î cînd sş se fi întîmplat oareş î Otoko
îşi plimbase buzele pe pleoapele închise ale fetei, o muş-
case în joacş de urechi şi i le gîdilase pînş cînd ea gemu şi
se contractş sub mîngîieri. însşşi reacşia lui Keiko o inci-
tase pe Otoko sş continue.
Otoko îşi amintea cş odinioarş Oki procedase în acelaşi
fel cu ea. Fşrş doar şi poate, din cauza extremei sale tine-
reşi, el nu simşea nici cea mai micş grabş sş o sşrute pe
gurş şi, în timp ce el o sşruta pe frunte, pe pleoape si pe
obraji, Otoko se lşsa în voia lui si se destindea. Keiko era
cu doi, trei ani mai mare decît ea la vremea aceea şi amîn-
douş erau de acelaşi sex, dar tînşrş reacşiona la mîngîieri
şi mai intens decît o fşcuse Otoko.
Otoko se simşea totuşi vinovatş cş repetş cu Keiko mîn-
gîierile lui Oki, dar, în acelaşi timp, gîndul acesta o umplea
de fiorii unei noi patimi.
î Lasş-mş, Otoko! Ajunge! spusese Keiko, ghemuin-
du-se lîngş ea, pieptul ei gol atingîndu-i-1 uşor pe cel al
prietenei sale.
î N-avem acelaşi trupş
Otoko se retrşsese brusc.
Keiko se agşşa de ea şi mai şi.
î E adevşrat, nu-i aşaş Avem acelaşi trup, Otoko!
Otoko se întrebase dacş tînşrş era virginş. Reflecşiile lui
Keiko, cu care nu se obişnuise încş, o luau totodeauna prin
surprindere.
î Sîntem diferite, murmurş Otoko, în timp ce mîna lui
Keiko îi cşuta sînii. Nu era nici o timiditate în acest gest,
doar o anume stîngşcie în degete şi în palma mîinii.
î Nu trebuie! zise Otoko, apucînd-o de mîna pe Keiko.
î Otoko, eşti nesincerş! Degetele lui Keiko devenirş
mai ferme.
Cu douşzeci de ani în urmş, în timp ce Oki o mîngîia
pe piept, Otoko îi spusese:
107
î Nu face asta, te rog!
în O fatş de şaisprezece ani, Oki folosise aceleaşi cuvinte.
Otoko nu le uitase, cu siguranşş, dar i se pşruse, cînd le
citise astfel în roman, cş ele deveniserş eterne.
şi iatş cş, la rîndul ei, Keiko spunea acelaşi lucru. Asta
pentru cş citise O fatş de şaisprezece anii Sau erau cuvin-
tele pe care le-ar fi pronunşat orice fatş în aceeaşi situ-
aşieş
Tot în roman era si o descriere a sinilor micuşi ai lui Oto-
ko. Oki scrisese cş, mîngîindu-i, încerca o fericire rarş, ca
o binefacere cereascş.
Cum Otoko nu alşptase niciodatş copii, sfîrcul sinilor
ei îşi pşstrase culoarea închisş. Dupş douşzeci de ani, cu-
loarea aceea nu se schimbase. Spre treizeci şi trei sau trei-
zeci şi patru de ani, sînii ei însş începuserş sş-şi piardş
gşlbui.
în baie, Keiko nu putuse sş nu observe sînii mici ai pri-
etenei sale si se încredinşase de ei mai tîrziu, atingîndu-i.
Otoko se întreba dacş vreodatş avea sş facş vreo observa-
şie în acest sens, dar Keiko nu spuse nimic. Ea nu spuse
nimic nici cînd, ca reacşie la mîngîierile ei, sînii lui Otoko
devenirş mai plini. Cu toate cş Otoko îi considerş tşcerea
drept o victorie, atitudinea fetei nu era mai puşin ciudatş.
Uneori, Otoko vedea în rotunjimea sînilor ei ceva mor-
bid şi pervers, uneori îi era ruşine de ei, dar rşmînea con-
stant uimitş de schimbşrile petrecute în corpul ei la
apropierea vîrstei de patruzeci de ani. Fireşte, erau alte
schimbşri decît cele pe care le constatase cînd, la şapte-
sprezece ani, se pomenise cş era însşrcinatş.
Dupş despşrşirea ei de Oki, în urmş cu douşzeci de
ani, nici un bşrbat nu-i mai mîngîiase sînii. între timp, tine-
reşea si şansele de mşritiş se risipiserş. şi-i mai mîngîiase
doar mîna unei femei, a lui Keiko.
Dupş ce se instala la Kyoto cu mama sa, Otoko avuse-
se numeroase ocazii de a iubi şi a se mşrita, dar nu şinuse
seama de nici una. Nici nu-şi dşdea bine seama cş un bşr-
bat se îndrşgosteşte de ea, cş amintirea lui Oki i se impu-
nea cu şi mai mare forşş în suflet. Era mai mult decît o
108
amintire, era o realitate. Cînd se despşrşise de Oki, Otoko
avea de gînd sş nu se mşrite niciodatş, în tulburarea şi du-
rerea sa, nu ajungea sş se gîndeascş nici mşcar la ziua de
mîine şi, cu atît mai puşin, la o cşsştorie îndepşrtatş. Hotş-
rîrea de a nu se mşrita îi încolşise însş în minte si nu mai
reveni niciodatş asupra deciziei sale.
Fireşte, mama sa ar fi dorit ca ea sş se mşrite. Venise la
Kyoto ca sş o îndepşrteze pe fiica sa de Oki şi ca sş o ajute
sş-şi regşseascş liniştea, iar nu cu gîndul de a se stabili
acolo definitiv.
Avînd permanent grijş sş o menajeze pe Otoko, mama
sa o şinea sub observaşie. Cînd Otoko împlini douşzeci
de ani, ea îi vorbi pentru prima datş despre cşsştorie. Se
întîmplase la mînşstirea Nenbutsu din Adashino70, un un-
gher pierdut al cîmpiei Saga, în noaptea Ceremoniei celor
O Mie de Lumini.
Nenumşrate, tocite şi de mici dimensiuni, monumen-
tele funerare ale Celor pentru care nimeni nu poartş doliu erau
aliniate şi în faşa lor strşluceau cele îO Mie de Lumini"
depuse în chip de ofrande. Mama lui Otoko avea ochii
aburişi de lacrimi. Luminile slabe ce strşluceau în beznş
sporeau şi mai mult sentimentul de tristeşe care se degaja
din stelele funerare. Otoko pşstra în continuare tşcerea,
deşi observase lacrimile din ochii mamei sale.
Se lşsase noaptea cînd se întoarserş acasş apucînd-o pe
un drum de şarş.
î Doamne, ce trist este! zise mama lui Otoko. Tu nu
te simşi tristş, Otokoş în douş rînduri, folosise cuvîntul
îtrist", dar de fiecare datş, pare-se, într-un sens diferit,
începu atunci sş vorbeascş despre o propunere de cşsşto-
rie pe care i-o adusese la cunoştinşş un prieten din Tokyo.
î îmi pare rşu, mamş, nu pot sş mş mşrit, zise Otoko.
î Nu cunosc o femeie care sş nu se mşrite!
î Existş totuşi.
î Dacş nu te mşrişi, vom face parte, şi tu, şi eu, din
Cei pentru care nimeni nu poartş doliu.
î Nu înşeleg ce vrei sş spui.
109
î Sînt defuncşii lipsişi de o familie care sş se poatş
ruga pentru odihna sufletului lor.
î ştiu asta. Dar ce-nşelegi tu prin aşa cevaş Tşcu o
clipş. Vrei sş vorbeşti despre ce-i dupş moarteş
î Nu numai. Chiar şi în timpul vieşii, o femeie fşrş soş
şi copii seamşnş cu defuncşii aceia, închipuieşte-şi cş nu
te-aş avea! Eşti încş tînşrş, dar... Ezita uşor.
î Pictezi deseori chipul copilaşului tşu, nu-i aşaş Ai
de gînd sş tot continui aşa multş vreme...ş
Otoko nu rşspunse.
Maicş-sa îi spuse tot ce ştia privitor la propunerea de
cşsştorie. Era vorba de un funcşionar la o bancş.
î Dacş vrei sş-1 întîlneşti, am putea merge la Tokyo.
î Dupş pşrerea ta, oare ce crezi cş mi se aratş în faşa
ochilor, în timp ce te ascultş întrebş Otoko.
î Vezi cevaş Ce anumeş
î Bare de fier. Vşd gratiile de fier de la ferestrele spi-
talului de psihiatrie!
Mama ei, cu rşsuflarea tşiatş, amuşi.
Mai apoi, tot în timpul vieşii mamei sale, Otoko primi
încş douş, trei cereri în cşsştorie.
î La ce bun sş te tot gîndeşti la domnul Okiş N-o va şti
niciodatş şi tu nu poşi face nimic pentru el, spunea mama
ei, cu aerul cş mai mult o implorş decît o avertizeazş şi se
strşduia mereu sş o mşrite. Aşa cum îl aştepşi în zadar pe
bşrbatul acela, s-ar zice cş aştepşi trecutul. Nici timpul,
nici fluviile nu fac cale-ntoarsş.
î Nu aştept nimic şi pe nimeni, rşspunsese Otoko.
î Nu faci decît sş-şi aduci aminte...ş Nu poşi sş-1 uişi...ş
î Nu, nu e asta.
î Zşuş Erai atît de tînşrş atunci şi încş atît de naivş
cînd te-a sedus domnul Oki, si tocmai de-asta, fşrş-ndo-
ialş, rana şi-a fost atît de adîncş şi cicatricea întîrzie atît de
mult sş disparş. L-am urît pentru cş s-a arştat atît de crud
cu un copil ca tine!
Otoko nu uitase vorbele marnei sale. Se întreba dacş nu
cumva tocmai din pricina tinereşii şi a inocenşei sale pu-
tuse trşi o asemenea dragoste. Acesta era, fşrş nici o îndo-
110
ialş, motivul pentru care încş mai încerca pasiunea aceea
oarbş. Cînd, cuprinsş de spasme, îl muşca de umşr pe Oki,
ea nu observa nici mşcar cş îi curgea sîngele.
Dupş despşrşirea de Oki şi venirea la Kyoto, Otoko rş-
mşsese sideratş cînd citise în O fatş de şaisprezece ani cş,
venind la întîlnirea cu ea, Oki reflecta de fiecare datş înde-
lung la felul cum avea sş facş dragoste cu ea şi cş proceda
în genere aşa cum se hotşrîse s-o facş. Fusese stupefiatş
sş afle astfel cş, la perspectiva asta, inima îi tresşrea de
bucurie. Pentru tînşrş supusş şi neexperimentatş care era
atunci Otoko era imposibil sş-şi imagineze cş un bşrbat
ar fi putut sş prevadş cu anticipaşie ordinea pe care o va
urma şi procedeele pe care le va folosi cu amanta sa. Oto-
ko, în ce-o privea, rşbda totul şi fşcea tot ce-i cerea Oki.
însşşi tinereşea ei o împiedica sş se mire de indiferent ce.
Oki o descrisese ca pe o tînşrş extraordinarş, ca pe o fe-
meie între femei, şi scrisese cş numai mulşumitş ei epui-
zase diferitele feluri de a face dragoste.
Citind pasajul acesta, Otoko se simşise distrusş de umi-
linşş. şi totuşi continua sş aibş în faşa ochilor îmbrşşişş-
rile pe care nu izbutea sş şi le izgoneascş din amintire.
Trupul i se încordase şi începuse sş-i tremure. Apoi, pe mş-
surş ce calmul se reinstala, o senzaşie de bucurie şi ple-
nitudine punea stşpînire pe întreaga-i fiinşş. Dragostea
trecutş îi revenea la viaşş.
Pe drumul întunecos, în timp ce se întorcea de la Ce-
remonia celor O Mie de Lumini de la Adashino, nu doar
gratiile de fier de la salonul de spital i se iviserş în faşa
ochilor. Se vedea din nou în braşele lui Oki.
Dacş el n-ar fi fşcut aluzie la asta în roman, probabil cş,
dupş atîşia ani, Otoko însşşi ar fi ajuns sş uite viziunea
lui Oki îmbrşşişîndu-i trupul.
Otoko se fşcuse albş ca varul de furie, de gelozie şi dis-
perare, cînd Keiko îi precizase cş la Enoshima Oki se dove-
dise îincapabil sş continue" dupş ce ea strigase îOtoko!
Otoko!" I se pşru însş cş Oki, si el, trebuie sş-şi fi adus a-
minte de ea în acea clipş anume. Chiar dacş nu se gîn-
111
dise la ea în mod conştient oare nu-i apşruse în gînd
imaginea lui Otoko în braşele luiş
O datş cu trecerea lunilor, apoi a anilor, viziunea îm-
brşşişşrilor lor se purificase treptat în amintirile lui Otoko,
trecînd de la fizic la spiritual. Acum, Otoko nu mai era ino-
centş, si cu atît mai puşin Oki. In perspectiva ei însş îm-
brşşişşrile lor de odinioarş erau cu desşvîrsire caste.
Aceastş amintire î vis sau realitate î era o viziune sa-
crş şi sublimatş a iubirii sale.
Cînd îşi aminti gesturile în care o inişiase Oki si cînd i
se întîmplş sş procedeze în acelaşi fel cu Keiko, Otoko se
temu ca acea viziune sacrş sş nu fie pîngşritş sau sş dis-
parş, dar ea nu i se şterse din minte.
Keiko obişnuia, chiar şi în prezenşa lui Otoko, sş se un-
gş pe picioare, pe braşe şi la subsuori cu o cremş de epi-
lat. Fireşte, în prima perioadş a instalşrii sale la Otoko, o
fşcea pe ascuns. Dacş Otoko o lua la întrebşri în legşturş
cu un miros ciudat din baie (Ce fşceaiş Ce-i cu mirosul şsta
neobişnuitş), Keiko nu rşspundea. Otoko nu era familia-
rizatş cu cremele de epilat, deoarece nu avusese nicioda-
tş nevoie sş le foloseascş. Pielea ei nu era acoperitş nici
mşcar de un pufuşor fin.
Prima oarş cînd o surprinse pe Keiko dîndu-şi cu cremş
pe piciorul întins, Otoko încreşi din sprîncene de uimire.
î Ce miros oribil! Ce-i astaş
Apoi, cînd vşzu cum se desprindeau firele de pşr în
vreme ce Keiko se ştergea de cremş, Otoko îşi acoperi o-
chii cu mîna:
î Dar e respingştor! înceteazş! îmi face piele de gşinş!
Otoko tremura, într-adevşr.
î E dezgustştor! De ce faci aşa cevaş
î Dar, Otoko, toate femeile fac asta.
Otoko tşcea.
î Nu şi-ar fi mai scîrbş sş atingi o piele pşroasşş
Otoko tşcea în continuare.
î La urma urmelor, sînt femeie...
Keiko se epila tocmai pentru ca Otoko sş-i simtş pielea
suavş la atingere. Cu toate cş prietena ei era femeie, pen-
112
tru ea dorea tînşra sş aibş pielea mştşsoasş. Otoko se
simşea apşsatş atît de dezgustul pe care-1 încercase cînd
o vşzuse pe fatş epilîndu-se, cît şi de pasiunea pe care o
descoperea în cuvintele ei explicite. Mult timp dupş ce
Keiko fşcuse o baie ca sş îndepşrteze resturile de cremş,
lui Otoko i se pşrea cş încş simte mirosul infect.
Cînd Keiko reveni lîngş Otoko, ea spuse:
î Pune mîna, Otoko. Pielea mi-e complet netedş, îşi
întinse piciorul şi-şi ridicş poalele cşmşşii. Otoko aruncş
o privire scurtş asupra piciorului alb, dar nu-1 atinse.
Keiko, cu mîna dreaptş, îşi mîngîie piciorul.
î Otoko,xle ce ai mina asta atît de preocupatşş zise ea
privind-o pe Otoko ca şi cum ceva nu era în regulş. Otoko
îi evitş privirea.
î Keiko, de azi înainte nu te mai epila în faşa mea.
î Nu vreau sş-şi ascund nimic. N-am secrete faşş de
dumneata.
î Dar la ce bun sş-mi arşşi ceva care mş dezgustşş
î N-o sş te mai dezguste dupş ce te vei obişnui cu
asta. La fel e şi cînd îşi tai unghiile de la picioare.
î Este o impoliteşe sş-şi tai unghiile sau sş şi le pileşti
de faşş cu alşii. Cînd îşi tai unghiile, tu le laşi sş sarş ca-
re-ncotro... Stai aşa, încît sş faci un ecran cu mîinile.
î Foarte bine, consimşi Keiko.
Dacş ulterior Keiko nu se mai epila ostentativ în pre-
zenşa lui Otoko, totuşi ea nici nu fşcu nimic ca sş se sus-
tragş privirii ei. Otoko însş, contrar convingerii lui Keiko,
nu se deprinse niciodatş cu acel spectacol. Crema nu mai
mirosea aşa de rşu ca înainte, fie pentru cş fusese ame-
lioratş, fie pentru cş Keiko schimbase produsul, dar spec-
tacolul tinerei epilîndu-se îi fşcea totdeauna piele de gşinş.
Nu putea suporta sş vadş cum firele de pşr de pe picioa-
re şi de la subsuori se desprindeau pe mşsurş ce Keiko
ştergea crema. Prefera sş iasş din camerş. Totuşi, în adîn-
cul senzaşiei sale de silş, o flacşrş apşrea şi dispşrea, apoi
apşrea din nou. Atît de micş şi de îndepşrtatş era flacşra
aceea, încît Otoko abia putea sş o vadş cu ochii minşii, dar
era atît de purş şi de liniştitş, încît cu greu ai fi putut
113
identifica într-însa umbra unei dorinşe. Acea flacşrş, în
însşşi liniştea şi puritatea ei, îi aducea aminte lui Otoko
de Oki si de tînşra care fusese ea însşşi acum douşzeci de
ani. Gîndul la un contact între femei si senzaşia pe pro-
pria-i piele a pielii fetei erau la originea dezgustului pe ca-
re-1 încerca Otoko atunci cînd o vedea pe Keiko epilîndu-se;
fusese cuprinsş de greşuri chiar înainte de a si-o fi putut
explica. Dar amintirea lui Oki puse în mod ciudat capşt
acelei senzaşii de dezgust.
Cînd fşcea dragoste cu Oki, Otoko nu se gîndise nicio-
datş la puful fin pe care-1 avea la subsuori, dupş cum nu-i
pasase sş ştie nici dacş Oki, ca bşrbat, era puşin pşros sau
foarte pşros, îşi pierduse oare simşul realitşşilorş Acum
se simşea mai în largul ei cu Keîko, ajunsese la o maturita-
te din care nu lipsea un anume viciu. Fusese surprinsş
cînd descoperise graşie lui Keiko cş dupş toşi acei ani de
singurştate departe de Oki, ea se maturizase totuşi ca fe-
meie. Otoko se temea ca viziunea sacrş şi gelos pşstratş
în adîncul inimii sale, viziunea iubirii ei pentru Oki, sş
nu-i fie brusc distrusş dacş ar fi iubit alt bşrbat, şi nu pe
Keiko.
Dupş despşrşirea de Oki, Otoko îşi ratase sinuciderea,
dar totdeauna dorise sş moarş tînşra. Ar fi dorit sş moarş
în durerile facerii, înaintea sinuciderii neizbutite şi înainte
ca sş-i moarş, la rîndul lui, copilul, aşa ar fi scşpat de gra-
tiile de fier ale spitalului de psihiatrie. Dorinşa aceea se-
cretş, pe mşsurş ce trecuserş lunile şi anii, purificase rana
pe care i-o fşcuse Oki.
î Eşti mult prea minunatş pentru mine. Dragostea
noastrş şine de miracol, nu credeam cş o fiinşş umanş poa-
te trşi o asemenea iubire. Ai vrea sş poşi muri de ea!
Nici pînş astşzi, Otoko nu uitase cuvintele blînde ale
lui Oki. Frazele de acest gen erau foarte numeroase în ro-
manul lui şi dialogurile parcş nu mai aveau nici o legştu-
rş cu Oki sau cu Otoko, trşind o viaşş veşnicş. Amanşii de
odinioarş nu mai existau pesemne, dar, în tristeşea ei, Oto-
ko avea cel puşin consolarea nostalgicş de a-şi vedea dra-
gostea imortalizatş într-o operş literarş.
114
Otoko avea un brici rşmas de la mama sa. Deşi în reali-
tate nu avea nevoie de el, Otoko, mişcatş parcş de amin-
tire, îl folosea uneori ca sş-şi radş puful fin de pe ceafş, de
pe frunte sau din jurul gurii.
într-o zi, vşzînd-o pe Keiko cş începe sş se ungş cu cre-
mş de epilat, zise brusc, apucînd briciul din toaletş:
î Keiko, lasş-mş sş te rad.
La vederea briciului, Keiko îşi pierdu calmul şi o rup-
se la fugş şipînd:
î Nu, Otoko! Nu cu asta! Mi-e fricş!
Otoko se repezi pe urmele ei.
î Nu te teme! Hai, lasş-mş pe mine!
Keiko se lşsş ajunsş din urmş fşrş sş opunş rezistenşş
şi se întoarse în silş la toaletş. Cînd însş Otoko îi sşpuni
braşul şi aplicş pe el briciul, degetele lui Keiko începurş sş
tremure uşor. Otoko era departe de a prevedea o aseme-
nea reacşie din partea fetei.
î Nu-şi fie fricş, nu e nici un pericol dacş şii braşul ne-
mişcat, înceteazş cu tremuratul...
Spaimele şi chiar neliniştea lui Keiko o stimulau pe Oto-
ko. Era o ispitş. Trupul i se încorda ca şi cum în umeri i s-ar
fi revşrsat o nouş forşş.
î Dacş şi-e fricş, n-o sş te rad la subsuori. Dar faşa...
zise Otoko.
î Aşteaptş puşin. Lasş-mş sş-mi trag sufletul, rşspun-
se Keiko, care nici nu respirase.
Otoko o rase pe fatş deasupra sprîncenelor şi sub buza
inferioarş. Cînd atacş puful fin de pe frunte, Keiko îşi şinu
ochii închişi. Cu faşa uşor îndreptatş în sus, îşi rezemş capul
în mîna lui Otoko care-i susşinea ceafa.
Gîtul lung şi subşire al fetei îi reşinu privirea lui Otoko.
Era plşpînd, graşios şi delicat, cu o anume inocenşş care
nu aducea cu Keiko şi exprima tinereşea.
Otoko îşi întrerupsese gestul, si fata deschise ochii:
î Ce se-ntîmplş, Otokoş
Pe Otoko o bştuse dintr-odatş gîndul cş Keiko ar muri
dacş ea ar împlînta briciul în grumazul acela încîntştor.
115
Ar fi destul o clipş ca sş o loveascş în tot ce avea mai în-
cîntştor.
Deşi nu era la fel de frumos ca al lui Keiko, Otoko avea
totuşi un gît încîntştor de fatş tînşrş. într-o zi, pe cînd
Oki îi prindea gîtul în braşe, ea îi spusese: îMş doare... O
sş mş omori!" Oki atunci o strînse şi mai tare şi Otoko sim-
şise cş se sufocş.
în timp ce privea gîtul lui Keiko, acea senzaşie de asfixi-
ere îi reveni în gînd şi-o cuprinse ameşeala.
A fost singura datş cînd a ras-o pe fatş. Ulterior, Keiko
refuzş, şi Otoko nu mai insistş. Cînd deschidea sertarul
de la toaletş ca sş ia din el un pieptene sau altceva, ochii
îi cşdeau pe brici, îşi amintea atunci fugitivele sale gîn-
duri ucigaşe. Dacş ar fi ucis-o pe Keiko, nici ea n-ar fi putut
continua sş trşiascş. Veleitşşile sale de asasinat îi deve-
nirş un soi de fantomş familiarş. Oare îşi ratase încş o
datş prilejul de a muriş Pricepu cş în dorinşa ei trecştoa-
re de a ucide se ascundea vechea-i dragoste pentru Oki.
Pe atunci, Keiko nu-1 întilnise pe Oki. Ea încş nu se ames-
tecase în dragostea lor.
De cînd aflase cş tînşrş îşi petrecuse noaptea la Enoshi-
ma cu Oki, un foc straniu o mistuia pe Otoko. Totuşi, în
mijlocul flşcşrilor ce o mistuiau, vedea înflorind un lotus
alb. Dragostea ei pentru Oki era o floare imaginarş pe care
nici Keiko, nici orice altceva de pe lume n-ar fi putut s-o
pîngşreascş vreodatş.
Cu icoana lotusului alb în faşa ochilor, Otoko îşi întoar-
se privirea spre luminile ceainşriilor din Kiyamachi care se
reflectau în nul Misosogi. Le contemplş o clipş. Apoi ochii
i se îndreptarş cştre lanşul sumbru al Colinelor de Rşsş-
rit, dincolo de Gion. Colinele pşreau calme, i se pşru însş
cş tenebrele care le învşluiau se strecurau insidios în ea.
Farurile maşinilor ce treceau încoace şi-ncolo pe malul o-
pus, cuplurile care se plimbau la marginea apei, ceainşriile
ce se-ntindeau de-a lungul rîului, cu luminile şi clienşii
lor, Otoko le vedea pe toate fşrş a le vedea cu adevşrat,
în timp ce întunecimea Colinelor de Rşsşrit pştrundea şi
mai adînc în ea.
116
î Am sş pictez neîntîrziat Suirea la cer a unui copil. Tre-
buie s-o fac numaidecît, altminteri sigur n-o voi mai face
niciodatş. Actuala mea idee despre aceastş picturş se deo-
sebeşte acum de intenşia mea primş..., murmurş Otoko
în sinea ei. Emoşia asta bruscş se datora oare viziunii lo-
tusului în mijlocul flşcşrilorş
Otoko ajunse sş creadş, în revşrsarea inimii ei curate,
cş Keiko şi lotusul erau unul şi acelaşi lucru. De ce înflo-
rea oare lotusul acela alb în flşcşriş De ce, dimpotrivş, nu
se ofilea în eleş
î Keiko, o chemş ea. Ti-a revenit buna dispozişieş
î Dacş şi dumitale şi-a revenit, atunci nu mai am nici
un motiv sş fiu supşratş! rşspunse cochetînd Keiko.
î Ce anume te-a fşcut, pînş acum, sş suferi cel mai
multş
î Mş-ntreb şi eu, zise Keiko cu simplitate. Am fost ne-
fericitş atît de des, încît n-aş putea spune. O sş-ncerc sş-mi
amintesc şi-atunci o sş-şi dau un rşspuns. Dar supşrşrile
mele sînt scurte.
î Scurteş
î Da.
Otoko o şintui cu privirea şi zise cu voce calmş:
î Aş vrea sş-şi cer ceva anume în noaptea asta. Aş dori
sş nu te mai duci la Kamakura.
î Spui asta din cauza domnului Okiş Sau din cauza fiu-
lui sşuş Rşspunsul neaşteptat al tinerei o puse în încurcş-
turş pe Otoko.
î Vorbesc şi de unul, şi de altul.
î M-am dus sş-i vşd doar ca sş te rşzbun pe dumnea-
ta!
î Iar aceeaşi poveste! Eşti într-adevşr o fiinşş imposi-
bilş!
Expresia lui Otoko se schimbş, închise brusc ochii, ca
pentru a-şi ascunde nişte lacrimi invizibile.
î Otoko, de ce faci pe timorataş...
Zicînd acestea, tînşrş se ridicş, se apropie de Otoko, îi
apşsş umerii cu mîinile şi-i gîdilş urechile. şi, în timp ce
Otoko pşstra tşcerea, murmurul rîului ajunse la urechile
lui Keiko.
117
şuvişe DE pşr
î Dragule!
Din bucştşrie, Fumiko îl strigş pe Oki.
î ştii cş ditamai soricuşa ne onoreazş cu prezenşa eiş.
Se ascunde sub maşina de gştit!
î Vorbeşti seriosş
î şi mai cred cş e-nsoşitş şi de pui.
î Na-şi-o!
î Ar fi bine sş vii... Uite cş şoricelul îşi aratş vîrful
boticului drşguş...
î Hm!
î şi mş priveşte cu ochii lui frumoşi, negri si lucitori.
Oki nu zise nimic. Citea un ziar de dimineaşş în salo-
nul unde pluteau efluviile supei miso71.
î Ia te uitş! Acum plouş-n bucştşrie! Tu nu auziş
Ploua deja cînd se trezise Oki, dar acum ploua cu gş-
leata. Vîntul, care scutura pilcurile de copaci si bosche-
tele de bambuşi de pe coline, bştea spre rşsşrit şi ploaia
biciuia oblic arbuştii şi plantele.
î Nu aud nimic cu tot vîntul şi cu toatş ploaia asta
de-afarş...
î Vino odatş sş arunci o privire!
î Hm!
î Picşturile de ploaie care se strivesc de şiglele acope-
rişului, care se rşsucesc ca sş se strecoare în crşpşturile
strimte si cad pe scîndurile din tavan, sînt sigurş cş tre-
buie sş sufere. N-ai zice cş sînt lacrimi care curgş
î Dacş vrei tu!
118
î Sş scoatem disearş cursa de şoareci. O fi pe vreun
raft din debara. E prea sus pentru mine, poşi sş mi-o dai
tu jos cît de curîndş
î Eşti sigurş cş vrei sş-i prinzi pe Mama şoricioaicş şi
pe puii ei în cursşş rşspunse cu blîndeşe Oki, fşrş a-şi
ridica privirea de pe ziar.
î Cum rşmîne cu infiltraşiaş întrebş Fumiko.
î E gravşş Nu-i doar efectul ploii cu gşleataş O sş mş
urc mîine pe acoperiş ca sş vşd ce-i cu ea.
î E periculos pentru cineva de vîrsta ta... O sş se
urce Taichiro în locul tşu.
î Ce-nşelegi prin îcineva de vîrsta ta"ş
î Pşi în societşşi, în bşnci, în agenşiile de presş nu
eşti scos la pensie la cincizeci şi cinci de aniş
î îmi place sş te-aud vorbind aşa. şi dac-aş înceta şi
eu sş lucrezş
î Cum vrei...
î La ce vîrsta se poate pensiona la urma urmelor un
scriitorş
î Nu înainte de ziua morşii!
î Ce vrei sş spuiş
î lartş-mş.
Fumiko îi prezentş scuzele şi reluş cu glasul ei obişnuit:
î Voiam sş spun pur si simplu cş mai ai ani mulşi în
faşa ta ca sş scrii.
î Iatş o perspectivş dureroasş, mai ales cu o nevastş
de felul tşu... E ca şi cum mi-ar sta un drac în spinare, agi-
tînd o barş de fier înrositş-n foc!
î Ce mincinos perfid! Cînd m-am legat eu de tine...ş
î Adevşrul e cş poşi sş fii otrşvitoare, sş ştii!
î Otrşvitoare...ş
î Absolut. Cînd eşti geloasş, de exemplu.
î Gelozia e soarta tuturor femeilor. N-am învşşat oare,
pe pielea mea, şi încş de mult, cş e un leac amar si peri-
culos, o otravş deciş
Oki nu zise nimic.
î O sabie cu douş tşişuri...
119
î Ca sş-şi rşneşti partenerul şi sş te rşneşti şi pe tine
însuti... Sau ca sş te omori împreunş cu amantaş
î Orice-ar fi sş-mi faci, acum nu mai am puterea sş
divorşez sau sş mş sinucid.
î Dincolo de o anumitş vîrstş, divorşurile sînt deza-
greabile, dar nu cunosc nimic mai trist decît doi amanşi
bştrîni care-şi iau zilele. Persoanele în vîrstş care citesc în
ziare fapte diverse de felul şsta resimt pesemne o tulbu-
rare mai teribilş decît tinerii.
î Vorbeşti aşa pentru cş şi s-a-ntîmplat odatş sş me-
ditezi intens în privinşa asta... E mult de-atunci, erai încş
tînşr...
Oki rşmase tşcut.
î Totuşi tu nu i-ai împşrtşşit tinerei tale prietene do-
rinşa ta dureroasş de a muri împreunş cu ea. N-ar fi fost
mai bine s-o faciş Ea s-a sinucis, dar cum şi-ar fi putut da
seama cş vrei sş mori şi tuş Nu e o situaşie nefericitşş
î Nu s-a sinucis.
î şi-a ratat doar sinuciderea, dar voia într-adevşr sş
se sinucidş.
Fumiko reîncepea sş vorbeascş despre Otoko. Oki au-
zea uleiul sfîrîind în tigaia în care Fumiko perpelea pesem-
ne carnea de porc cu varzş.
î Supa miso o sş fie prea fiartş, zise Oki.
î Da, da, ştiu. De douşzeci de ani m-ai tot dşscşlit de
nu ştiu cîte ori cu supa asta! Ai adus diferite feluri de miso
din diverse regiuni... Ai fi vrut sş faci din nevasta ta o spe-
cialistş în arta preparşrii supei misol
î ştii cum se scrie numele supei şsteia în caractere
chinezeştiş
î Mai bine sş le scrii în himgana72.
î Se repetş de trei ori caracterul îonorabil".
î Zşuş
î şi în trecut trebuie sş fi fost un fel de mîncare de pri-
mş importanşş pentru ca numele sş-i fie scris cu ajutorul
aceluiaşi caracter repetat de trei ori. şi e un fel care nu-şi
reuşeşte uşor.
120
î îOnorabilul" tşu miso n-o sş aibş un gust prea bun
în dimineaşa asta. Cred cş nu 1-am pregştit cu destulş grijş.
Uneori lui Fumiko i se întîmpla sş-1 tachineze pe Oki a-
dresîndu-i-se într-o manierş prea slugarnicş, aşa cum o
fşcuse chiar în ziua aceea, în legşturş cu şoarecele si infil-
traşia din tavan. Oki, nefiind originar din capitalş, nu în-
trebuinşa corect formulele de politeşe frecvente în graiul
din Tokyo. Cu toate astea, nu dşdea întotdeauna atenşie
observaşiilor soşiei sale, care, în ce-o privea, fusese crescutş
la Tokyo, şi discuşiile lor ajungeau la interminabile dispute
verbale în cursul cşrora Oki afirma cş vorbirea din Tokyo
nu este decît un dialect provincial vulgar şi nu provine din-
tr-o lungş tradişie, în regiunea Kyoto şi Osaka, spunea
Oki, oamenii au obiceiul sş foloseascş termeni onorifici73,
în timp ce oamenii din Tokyo se exprimş cu mai puşinş
curtenie. în dialectul din Kyoto şi Osaka, oamenii recurg
la formule de politeşe ca sş vorbeascş despre peşti sau le-
gume, despre munşi sau nuri, despre case sau strşzi, şi chiar
pentru a denumi soarele şi luna, corpurile cereşti, timpul.
î Dacş şii cu adevşrat, discutş mai degrabş despre toa-
te astea cu Taichiro. El e specialistul în materie, zicea Fu-
miko dîndu-se bştutş.
î Ce ştie elş E poate specialist în literaturş japonezş,
dar nu lingvist. N-a fşcut cercetşri despre utilizarea terme-
nilor onorifici. Gîndeşte-te un pic la modul confuz şi aproa-
pe obscen în care se exprimş colegii lui; îşi rşneşte auzul,
nu alta! Articolele şi eseurile lui nici mşcar nu sînt scrise
într-o japonezş corectş!
într-adevşr, Oki nu numai cş nu şinea sş-şi consulte fiul
sau sş-i asculte sfaturile, dar nici nu-i plşcea s-o facş. Pre-
fera sş-i cearş sfatul soşiei sale. Cum însş Fumiko era de
fel din Tokyo, ea era foarte încurcatş de întrebşrile cu care
o hşrşuia soşul ei cu privire la termenii onorifici şi uzul lor.
î Ar trebui sş-i atrag atenşia lui Taichiro cş, în trecut,
erudişii japonezi aveau temeinice cunoştinşe de limbş chi-
nezş şi scriau într-un stil ireproşabil...
î Lumea nu mai vorbeşte aşa. în fiecare zi apar neolo-
gisme, ca şoriceii de adineauri, şi rod lucrurile importante
121
fşrş sş le pese cîtuşi de puşin... Lumea se schimbş într-un
ritm ameşitor...
î Dar neologismele astea au viaşş scurtş şi, chiar cînd
supravieşuiesc, ele se învechesc î asemeni romanelor pe
care le scriem noi. Rareori dureazş mai mult de cinci ani.
î La urma urmelor, pentru cuvinte nu e destul sş du-
reze doar pînş a doua ziş '
Tot vorbind, Fumiko aduse în salon tava cu micul de*
jun. Apoi, fşrş sş i se tulbure nici o trşsşturş, zise:
î Am fşcut bine cş am trşit, si eu, în ciuda tuturor a-
celor ani cînd visai sş te omori cu tînşra aia.
î Nu existş ieşire la pensie pentru femeile mşritate.
Ce pşcat...!
î Dar existş divorşul... As fi vrut, mşcar o datş în
viaşş, sş ştiu cum e sş fii divorşatş.
î Nu-i prea tîrziu.
î Mi-a pierit cheful. ştii proverbul: abia cînd eşti chel
regreşi cş n-ai prins prilejul.
î Pşrul tşu e încş negru de tot, fşrş un fir alb.
î Fruntea însş şi se dezgoleşte. Oare ai irosit prilejulş
î în cazul meu, se explicş prin toate eforturile pe care
a trebuit sş le fac ca sş evit un divorş, sacrificîndu-mş pe
mine în definitiv. şi ca sş nu mai fii tu geloasş...
î Sş ştii cş o sş mş supşr! i
Oki si Fumiko, tot schimbînd vorbe de prisos, începurş, .'
ca în fiecare dimineaşş, sş-şi ia micul dejun. Cît despre \
Fumiko, ea pşrea mai bine dispusş ca de obicei, deşi lui
nu-i era uşor sş-i citeascş gîndurile. Sigur, o evocase pe Oto-
ko, dar asta nu însemna cş şinea sş învieze, în dimineaşa
aceea, trecutul.
Ploaia ameninşştoare îşi mai pierduse din violenşş şi
pşrea cş începe sş se potoleascş. Cu toate astea, spşrtu-
rile din nori încş nu lşsau sş treacş soarele.
î Taichiro mai doarmeş Du-te sş-1 trezeşti! zise Oki.
î Dau fuga, încuviinşş Fumiko, dar nu cred c-o sş re-
uşesc. O sş mş roage sş-1 las sş doarmş, fiindcş e-n vacan-
şş.
î Pşi azi nu se duce la Kyotoş
122
î Poate sş mşnînce disearş acasş şi sş plece pe urmş
la aeroport. Ce sş facş la Kyoto pe cşldura astaş
î Ai face bine sş-1 întrebi. Se pare cş i s-a trezit brusc
dorinşa sş revadş mormîntul lui Sanjo-nishi Sanetaka74, în
creierul munşilor, lîngş mînşstirea Nison.in. Cred cş are
de gînd sş facş cercetşri despre Cronica lui Sanetaka în
vederea unei teze... ştii cine a fost Sanetakaş
î Un nobil de la curte, nuş
î Asta o ştie toatş lumea! Pe vremea tulburşrilor din
era Onin, sub sh5gunul Ashikaga Yoshimasa, el s-a ridicat
pînş la demnitatea de ministru de Interne. Era un intim al
poetului Sogi şi unul dintre nobilii de la curte care s-au strş-
duit sş protejeze artele si literele în acele vremuri tulburi.
A lşsat un jurnal voluminos, Cronica lui Sanetaka. Era fş-
rş-ndoialş un personaj foarte interesant. Taichiro vrea sş
facş cercetşri asupra culturii Higashiyama75, întemeindu-se
pe jurnalul lui Sanetaka.
î Ia te uitş! şi unde-i mînşstirea Nison.inş
î La poalele muntelui Ogura...
î Bine, dar muntele Ogura unde e...ş Nu m-ai dus şi
pe mine acolo o datşş
î De mult detot, aşa e. Este un şinut bogat în amintiri
poetice. Diverse locuri, nu departe de-acolo, evocş legen-
da lui Fujiwara no Sadaie76.
î Aa! E în regiunea Saga, nu-i aşaş Acum îmi aduc a-
minte.
î Taichiro a cules tot felul de anecdote, mşrunşişuri
nesemnificative care, dupş el, ar putea servi ca material
pentru scrierea unui roman. El le considerş ca pe nişte
documente fşrş interes, istorii absolut fanteziste. Cred cş
se socoteşte deja un savant cînd mş asigurş cş as avea cu
ce scrie un roman pornind de la toate anecdotele alea!
Fumiko, fşrş a-si da pe faşş gîndurile ascunse, se mul-
şumi sş încuviinşeze, în timp ce buzele ei schişau un uşor
zîmbet.
î Du-te o datş şi trezeşte-1 pe savantul de fiu-tşu! zise
Oki ridicîndu-se. Cine-a mai auzit de un fiu care se scoalş
tîrziu, cînd taicş-sşu e gata sş se apuce de lucruş
123
î Mş duc!
Singur din nou în biroul sşu, Oki începu sş se gîndeas-
cş iarşşi, fşrş a mai face haz de astş datş pe seama lor, la
vorbele schimbate adineauri pe un ton şugubşş cu Fumi-
ko pe tema îpensionşrii scriitorilor". Rşmase aşezat la mş- ;
sş, cu bşrbia în palme. Auzi pe cineva gargarisindu-se în
cabinetul de toaletş, apoi intrş TaichirS, ştergîndu-se pe
faşş cu prosopul.
î Nu te scoli devreme, zise Oki pe un ton de reproş.
î Nu dormeam, ci am rşmas în pat ca sş visez cu ochii
deschişi.
î Sş visezi cu ochii deschişi... ş
î Tatş, dumneata ştii cş a fost deschis mormîntul prin-
şesei Kazu-no-Miya77ş întrebş Taichiro.
î I-a fost violat mormîntulş
î Se poate spune şi aşa..., admise calm Taichiro.
î S-au fşcut sşpşturi. Deseori sînt exhumate vechi
morminte în scopuri de cercetşri ştiinşifice, nuş
î E vorba totuşi de prinşesa Kazunomiya, mormîntul
nici nu e prea vechi. De fapt cînd a murit...ş
î în 1877, rşspunse Taichiro, fşrş cea mai micş ezitare.
î în 1877... ş Atunci nu s-a împlinit nici mşcar un se-
colş
î Aşa e. şi totuşi nu i s-au gşsit decît osemintele.
Oki încruntş din sprîncene.
î Se pare cş perna, veşmintele şi toate obiectele îngro-
pate cu ea s-au fşcut praf şi pulbere. N-au rşmas decît ose-
mintele.
î Nu e inuman sş violezi un asemenea mormînt...ş
î Ea era întinsş într-o pozişie graşioasş şi candidş, ca
un copil care ar fi aşipit, ostenit de joacş.
î Vorbeşti adicş de oseminte...ş
î Da. A f ost gşsitş şi o şuvişş de pşr în spatele craniu-
lui, ceea ce ar sugera cş e vorba de o tînşrş femeie mşri-
tatş, de rang înalt şi moartş de tînşrş.
î şi la osemintele astea visai tuş
î Sigur, dar nu numai. Ele însele nu prea incitş la visare,
şi totuşi este în ele ceva frumos, misterios, fragil.
124
î Ce vrei sş spui...ş
Oki nu se lşsase cîştigat de entuziasmul fiului sşu şi
nu-i împşrtşşea felul de a vedea lucrurile. Socotea cş este
indecent sş violezi mormîntul unei prinşese patetice, moar-
te la vîrsta de treizeci de ani, şi sş-i examinezi osemintele.
î Ce vreau sş spun... De fapt e vorba de ceva la care
nu m-aş fi gîndit niciodatş, zise Taichiro. Dar de ce sş n-o
chemşm şi pe mama, ca sş-i povestesc şi eiş
Oki îl privi insistent pe fiul sşu, care stştea în faşa lui,
cu prosopul în mînş, si încuviinşş cu o uşoarş înclinare a
capului.
Taichiro stştea de vorbş cu glas tare cu mama sa, în
timp ce se reîntorcea în biroul lui Oki. O punea pe Fumi-
ko la curent cu întîmplarea.
Pentru orice eventualitate, Oki scoase din biblioteca de
pe coridor un volum din Marele dicşionar de istorie a Japoniei
şi-1 deschise la pagina care trata despre prinşesa Kazuno-
miya. îşi aprinse o şigaretş.
Taichiro avea în mînş ceva asemşnştor cu un buletin
subşire.
î Este darea de seamş despre sşpşturiş întrebş Oki.
î Nu, este buletinul muzeului. Un anume Kamahara
a scris un articol intitulat îDispare frumuseşeaş", unde
este vorba despre misterul care-o înconjoarş pe prinşesa
Kazunomiya. E posibil ca în raportul despre sşpşturi a-
cesta sş nu fie menşionat.
Taichiro fşcu o pauzş, apoi începu sş citeascş articolul.
îO placş de sticlş, de dimensiuni uşor superioare celor
ale unei cşrşi de vizitş, a fost descoperitş între braşele sche-
letului prinşesei Kazunomiya. Se pare cş este unicul obiect
ce a putut fi gşsit în interiorul mormîntului. Arheologii,
care exhumaserş mormintele shogunului Tokugawa din
mînşstirea Zojo-ji de la Shiba, îl sşpaserş şi pe cel al prin-
şesei Kazunomiya... Expertul însşrcinat cu examinarea
coloranşilor şi a textilelor, a considerat cş acea placş de
sticlş trebuie sş fi fost fie o oglindş de buzunar, fie un
îclişeu umedî. A învelit-o în hîrtie şi a adus-o la muzeu."
125
î Acel îclişeu umed" era o fotografie pe sticlşş întrebş
Fumiko.
î Da. E suficient sş ungi cu o emulsie o placş de sticlş
şi fotografia este developatş în timp ce placa e încş udş...
Exact ca vechile fotografii de altşdatş.
î Ah, da! Am vşzut cîteva.
î Placa de sticlş pşrea transparentş, dar cînd, dupş ce
s-a întors la muzeu, expertul a examinat-o la luminş, sub
unghiuri diferite, a observat acolo silueta unui bşrbat...
Era deci o fotografie! Silueta era cea a unui tînşr bşrbat
îmbrşcat într-o robş de ceremonie cu mîneci lungi şi pe
cap cu eboshşs. Fotografia era foarte decoloratş, fireşte...
î Era fotografia shogunului lemochi79ş întrebş Oki,
captivat de povestirea lui Taichiro.
î Da, dupş toate aparenşele. Prinşesa Kazunomiya mu-
rise strîngînd în braşe fotografia soşului ei, care o prece-
dase în moarte. Aceasta era şi pşrerea expertului, care avea
de gînd sş se prezinte a doua zi la Institutul de cercetşri
pentru protecşia bunurilor culturale şi sş vadş dacş nu
era posibil, printr-un procedeu sau altul, ca fotografia sş
fie fşcutş mai clarş. Dar a doua zi, cînd a examinat-o la lu-
minş, a vşzut cş imaginea dispşruse total. Pe durata unei
nopşi, fotografia devenise o banalş placş de sticlş trans-
parentş.
î Cum astaş întrebş Fumiko, privindu-şi cu atenşie
bşiatul.
î Pentru cş, dupş atîta amar de ani cît zşcuse îngro-
patş sub pşmînt, ea fusese expusş brusc la aer şi la lumi-
nş, rşspunse Oki.
î Aşa e, într-adevşr. Expertul avea un martor care pu-
tea confirma cş nu fusese victima unei iluzii şi cş era vorba
fşrş îndoialş de o fotografie, îi arştase placa unui paznic
care se afla la faşa locului şi acesta a afirmat cş vşzuse şi
el silueta unui bşrbat tînşr imprimatş pe placş.
î Asta-i bunş!
î îPovestea adevşratş a unei existenşe efemere." Aşa
şi-a definit expertul descoperirea.
Taichiro tşcu o clipş.
126
î Dar expertul era şi om de litere şi, în loc sş punş
punct aici povestirii sale, a dat frîu liber imaginaşiei. Aşi
auzit vorbindu-se despre prinşul Arisugawanomiya, care
era adînc îndrşgostit de prinşesa Kazunomiya, nu-i aşaş
Expertul s-a întrebat dacş fotografia pe care prinşesa o
strîngea pe corp nu cumva era cea a amantului ei mai
curînd decît a shogunului lemochi, soşul ei. Simşind cş i
se-apropie sfîrsitul, oare nu le ordonase ea în tainş doam-
nelor sale de companie sş îngroape, o datş cu rşmşşişele
sale pşmînteşti, şi fotografia iubitului sşuş Nu era oare
acesta singurul act în acord cu destinul tragic al acelei
prinşeseş Aceasta era pşrerea expertului.
î Hm! Toate astea sînt purş imaginaşie! Fotografia
unui amant care, de cum a vşzut lumina zilei, dispare pe
durata unei nopşi, ar fi chiar un roman frumos!
î Expertul, în articolul sşu, pretinde cş poza ar fi tre-
buit îngropatş pentru totdeauna, astfel încît nimeni sş nu
fie la curent cu existenşa ei. Era fşrş doar şi poate dorinşa
prinşesei ca forma umanş de pe placa de sticlş sş disparş
astfel pe durata unei nopşi.
î E foarte posibil.
î Un scriitor ar putea sş readucş la viaşş acea frumu-
seşe care a dispşrut astfel într-o clipş, ar putea sş o subli-
meze şi sş facş din ea o operş de artş. Asta e în orice caz
concluzia expertului. Nu te atrage, tatş, aşa cevaş
î ştiu eu dac-aş fi în stareş zise Oki. Voi scrie poate de-
spre asta o scurtş nuvelş, care ar începe cu scena de pe tere-
nul de sşpşturi... Articolul expertului nu e însş suficientş
î Creziş
Taichiro nu pşru convins.
î L-am citit în pat azi dimineaşş şi, în reveria mea,
am simşit dorinşa sş-şi vorbesc despre el. Ar trebui sş-1
parcurgi numaidecît.
Puse buletinul pe biroul tatşlui sşu.
î Neapşrat.,
Pe cînd Taichir5 se ridica sş plece, Fumiko întrebş:
î Ce-au fşcut cu scheletul prinşeseiş Doar nu 1-au dus
într-o universitate sau într-un muzeu ca sş întreprindş
127
cercetşri asupra luiş Ar fi monstruos! Sper cş l-au îngro-
pat aşa cum era!
î Despre asta articolul nu vorbeşte. Nu ştiu nimic, dar
cred cş aşa au procedat, într-adevşr, rşspunse Taichiro.
î şi totuşi fotografia pe care o strîngea prinşesa în bra-
şe a dispşrut. Trebuie sş se simtş foarte singurş.
î Aşa e, nu mş gîndisem la asta, zise Taichiro. Tatş, ce
zici, şi-ai termina romanul cu o constatare de genul şstaş
î Ar însemna sş cad în sentimentalism!
Taichiro pşrşsi biroul fşrş a mai adşuga nimic altceva.
Fumiko, la rîndul ei, dşdu sş se ridice:
î Poate vrei sş lucreziş
î Nu. Dupş o asemenea poveste, am nevoie de o micş
plimbare.
Oki se ridicş.
î Pare sş se fi luminat afarş.
î Mai sînt cîşiva nori, dar, dupş potopul şsta, aerul tre-
buie sş fie proaspşt şi plşcut, zise Fumiko. Cînd ieşi, arun-
cş totuşi o privire la scurgerea aia din bucştşrie.
î Te frşmînşi sş afli dacş prinşesa Kazunomiya n-o sş
sufere de singurştate la ea în mormînt şi, în clipa urmş-
toare, îmi ceri sş vşd ce e cu scurgerea aia!
Galenşii lui erau în dulapul de pantofi de lîngş uşa de
serviciu a bucştşriei. Punîndu-i la picioarele soşului ei,
Fumiko zise:
î şi se pare normal ca Taichiro sş ne vorbeascş despre
întîmplarea asta cu un mormînt şi sş se pregşteascş sş
plece la Kyoto ca sş viziteze altulş
î Ce vrei sş spuiş Oki era surprins. Ce vezi anormal
în astaş Chiar cş sari de la uri subiect la altul!
î Nici vorbş! Mş gîndesc la asta de cînd ne-a povestit
istoria prinşesei Kazunomiya.
î Bine, dar mormîntul lui Sanetaka e mult mai vechi!
Dateazş din epoca Muromachi...
î Taichiro se duce la Kyoto ca s-o întîlneascş acolo pe
fata aia.
Oki rşmase încş o datş perplex. Fumiko se aşezase pe
vine ca sş-i şinş galenşii soşului sşu, dar, exact în momen-
128
tul cînd acesta se pregştea sş-i încalşe, ea se ridicş în pi-
cioare. Faşa ei era foarte aproape de cea a lui Oki, pe care-1
privi îndelung.
î Fata aia e de-o frumuseşe diabolicş... Tu nu crezi cş
are ceva diabolicş
Oki, care nu-i destşinuise nimic lui Fumiko despre
noaptea petrecutş cu Keiko la Enoshima, nu ştiu ce sş
rşspundş.
î Am o presimşire rea, zise Fumiko, cu privirea tot
şintş la Oki. N-am avut furtunş cu tunet, vara asta.
î Iar începi sş spui bazaconii de-ale tale...
î Noaptea asta, dac-ar mai fi o furtunş ca aia de adi-
neauri, s-ar putea prea bine ca trşsnetul sş cadş pe avion.
î Ce prostie!... N-am auzit niciodatş vorbindu-se în
Japonia de un avion lovit de trşsnet!
Cînd, pentru a scşpa de nevastş-sa, ieşi din casş, Oki se
uitş în primul rînd la cer. Violenta aversş de adineauri nu
mşturase norii încşrcaşi de ploaie, cerul era scund, umidi-
tatea apşsştoare. Chiar dacş însş cerul acoperit s-ar fi lim-
pezit, asta nu 1-ar fi fşcut pe Oki sş se simtş mai uşurat.
Gîndul cş fiul sşu se duce la Kyoto ca sş se întîlneascş aco-
lo cu Keiko îl copleşea. Nu era sigur cş acesta era într-ade-
vşr scopul plecşrii lui, dar dupş ce Fumiko îi împşrtşşise
inopinat bşnuielile ei, şi le transformase în certitudine.
Pşrşsindu-şi biroul ca sş meargş la plimbare, intenşiona
sş se ducş la una din vechile mînşstiri atît de numeroase
la Kamakura, dar observaşia neobişnuitş a soşiei sale îl
fşcu sş renunşe la proiect. Perspectiva mormintelor pe care
oricum şinea sş le vadş acolo nu-i mai spunea nimic. Urcş
pe o colinş împşduritş din apropierea casei. Vşzduhul era
impregnat de mireasma pşmîntului şi a copacilor dupş
ploaie. şi în timp ce dispşrea complet în zona înfrunzitş,
amintirea trupului lui Keiko i se înstşpîni în minte.
Ceea ce vşzu de la bun început foarte clar erau sînii fe-
tei. Mameloanele lor erau roz, de un roz aproape strşveziu.
Unele japoneze, în pofida apartenenşei lor la rasa aşa-zis
galbenş, au o piele mai albş, mai strşlucitoare şi mai deli-
catş decît a multora dintre tinerele occidentale. Rozul
129
mameloanelor le este atunci de o nuanşş indescriptibilş,
imposibil de regşsit altundeva. Keiko nu avea o piele atît
de luminoasş, dar sfîrcurile roz ale sinilor ei pşreau proas-
pşt spşlate şi te duceau cu gîndul la doi boboci de flori
deschişi pe pieptul ei de culoarea griului copt. Nici un fel
de zgrşbunşe şi nici un fel de riduri perfide nu le urîşeau
epiderma, şi în plus erau micuşi dupş pofta inimii.
Dar nu numai din pricina frumuseşii lor îşi adusese a-
minte Oki de sînii lui Keiko. Dacş, la Enoshima, tînşra îi
îngşduise sş-i mîngîie sînul drept, ea refuzase sş facş ace-
laşi lucru cu stîngul. Cînd Oki încercase sş i-1 atingş, Keiko
îşi apşsase cu putere palma mîinii pe sîn, iar cînd Oki îi
apucase mîna ca sş i-o îndepşrteze, ea se contractase, gata
parcş sş sarş din pat.
î Nu, te rog. Nu face asta... Nu sînul stîng...
î De ceş Uluit, Oki îşi suspendase gestul. Ce-i cu elş
î Vîrful nu iese...
î Vîrful nu ieseş Oki era tulburat de vorbele fetei.
î E oribil, îl detest.
Respiraşia lui Keiko era încş dezordonatş. O clipş, Oki
nu izbuti sş priceapş sensul cuvintelor ei.
Ce anume înu ieşea" în sînul stîng al lui Keikoş Ce a-
nume îera oribil"ş Vîrful mamelonului era oare înfundat
sau acesta din urmş era malformatş Keiko era oare neli-
niştitş de ceea ce socotea drept o infirmitateş Sau mai de-
grabş trebuia sş vadş aici o pudoare de fatş tînşra care nu
suporta sş-si expunş cele douş mameloane de mşrime
inegalşş îşi aminti cş atunci cînd o luase în braşe ca sş d
întindş în pat, iar ea se fşcuse toatş ghem, Keiko îşi apş-
sase violent sînul stîng în golul cotului stîng. Cu toate astea>
şi înainte ca şi dupş acea scenş, Oki vşzuse ambii sîni ai
fetei. Desigur, nu-i privise în scopul de a descoperi la ei ceva
anormal, dar e cert cş şi cea mai micş malformaşie a sînu-
lui stîng al fetei i-ar fi reşinut atenşia.
La drept vorbind, chiar şi cînd îi smulsese cu forşa mîna
lui Keiko, nu remarcase nimic anormal la mamelonul ei
stîng. Examinîndu-1 mai îndeaproape, i se pşruse pur şi
simplu cş era doar o idee mai mic decît mamelonul drept.
130
La o femeie, aceastş uşoarş diferenşş nu avea nimic neo-
bişnuit. Cum sş explici atunci graba lui Keiko de a se as-
cundeş Misterele de care se înconjura tînşra ca şi refuzurile
ei propriu-zise sporirş si mai mult dorinşa lui Oki de a-i
mîngîia sînul cu pricina. Deveni astfel mai presant.
î Este cineva cşruia îi e rezervat dreptul de a-1 atingeş
î Nu. Nimeni, zise Keiko, scuturînd din cap. Cu ochii
mari deschişi, îl privea fix pe Oki. Deşi faşa lui Keiko era
prea departe de-a lui ca sş poatş fi sigur, i se pşru cş ochii
îi erau aburişi de lacrimi şi cş-n ei se putea citi o anume
tristeşe. Nu era, nici vorbş, privirea unei femei mîngîiate
de un bşrbat. Deşi Keiko închisese ochii şi se resemnase
sş-1 lase pe Oki sş-i atingş sînul stîng, ea pşrea absentş.
Dacş fruntea nu-i era încş brşzdatş de riduri de durere sau
de dezgust, se fşcuse totuşi albş ca varul la faşş. Oki îşi
dşdu seama şi-şi slşbi îmbrşşişarea, dar corpul lui Keiko
începu atunci sş unduiascş şi sş se rşsuceascş de parcş ar
fi gîdilat-o cineva. Mîinile lui Oki devenirş mai insistente.
Se putea spune oare cş sînul stîng al fetei era încş intact,
în timp ce dreptul îşi pierduse deja inocenşaş Oki observş
cş senzaşiile lui Keiko erau diferite dupş cum îi mîngîia
sînul stîng sau sînul drept. Nu putea pricepe de ce spuse-
se Keiko îe oribil!" cînd vorbise de sînul stîng. Era o re-
flecşie destul de îndrşzneaşş pentru o fatş care i se dşdea
pentru prima oarş. Nu cumva trebuia sş vezi aici-un arti-
ficiu de fatş tînşra deosebit de subtilşş în prezenşa unei
femei ale cşrei senzaşii erau diferite dupş cum îi era mîn-
gîiat un sîn sau altul, oricare bşrbat s-ar simşi sedus şi sti-
mulat totodatş. Chiar dacş aceastş femeie s-ar fi nşscut
aşa şi nu s-ar fi putut face nimic pentru ca anomalia sş-i
fie depşşitş, aceastş particularitate n-ar putea decît sş-1
excite şi mai mult pe un bşrbat. Oki nu întîlnise niciodatş
vreo femeie ai cşrei sîni sş aibş o atît de mare sensibili-
tate.
Evident, prin felul în care-i place sş fie mîngîiatş, fiecare
femeie se deosebeşte de celelalte. Oare nu acesta era si
cazul lui Keiko, chiar dacş reacşia îi era excesivşş în cele
mai multe cazuri, preferinşele unei femei sînt de fapt cele
131
ale amantului ei şi nu sînt decît rezultatul obişnuinşelor
şi maniilor acestuia. Astfel, mamelonul stîng al lui Keiko,
lipsit de orice sensibilitate, reprezenta o şintş cu deose-
bire seducştoare pentru Oki. Diferenşa de sensibilitate
dintre cei doi sîni ai lui Keiko se datora fşrş îndoialş unui
amant fşrş experienşş. Dacş aşa stşteau într-adevşr lucru-
rile, sînul stîng al fetei era încş intact. Gîndul şsta nu avea
cum sş nu-1 excite pe Oki. Ar fi nevoie însş de timp pen-
tru a sensibiliza şi sînul acela, şi Oki nu era sigur cş avea
sş o mai revadş pe Keiko.
Se dovedise totuşi stupid cînd se încşpştînase sş se uite
la mamelonul stîng la fetei, tocmai cînd fşcea dragoste cu
ea pentru prima datş. Renunşînd la proiectul sşu, cşutase
locurile unde fetei îi plşcea sş fie mîngîiatş. Si le gşsise.
Apoi, cînd începuse sş se comporte mai brutal cu ea, o au-
zise strigînd îOtoko!" Pşrşsise atunci brusc partida şi
Keiko îl respinsese cît mai mult de lîngş ea. Apoi se depşr-
tase de el, se sculase din pat îndreptîndu-şi şinuta şi, în
faşa toaletei, fşcuse gestul de a-şi pune ordine în pşrul des-
pletit. Oki nu se simşise în stare sş priveascş în direcşia ei.
Pe mşsurş ce ploaia se prşvşlea cu şi mai mare violenşş,
o senzaşie de singurştate pusese stşpînire pe Oki. Singu-
rştatea pşrea sş-1 bîntuie din toate pşrşile, dupş bunu-i
plac. Keiko se întoarse lîngş el.
î Domnule Oki, vreşi sş vş petreceşi cuminte braşul
pe dupş gîtul meu şi sş dormişiş, zise ea pe un ton calin,
examinîndu-i faşa de jos.
Fşrş sş spunş o vorbş, Oki îşi petrecu braşul stîng pe
dupş gîtul fetei. Amintirea lui Otoko i se înfşşişa neconte-
nit în minte. Totuşi Keiko fu aceea care se apropie strîns
de el. Cîteva clipe mai tîrziu, Oki rupse tşcerea.
î îşi simt parfumul.
î Parfumul meu...
î Un parfum de femeie.
î Zşuş E din cauza cşldurii si umezelii... Sînt dezo-
latş^
î Nu, cşldura şi umiditatea n-au nici un amestec aici.
E un parfum de femeie delicios...
132
Parfumul pe care-l respira Oki era cel ce se degajş în
mod firesc din epiderma unei femei strînse în braşe de cş-
tre amant. Toate femeile exalş acest parfum, şi chiar toate
fetele. El are nu numai un efect stimulativ asupra bşrba-
tului, ci-1 şi calmeazş si-1 satisface pe deplin. Oare parfu-
mul acesta nu trşdeazş oarecum dorinşa femeiiş
Fşrş a-i da în vileag fondul gîndurilor sale, Oki îşi pu-
sese totuşi capul pe pieptul lui Keiko pentru a o face sş
priceapş cş-i place mirosul degajat de corpul ei. îşi închi-
sese liniştit ochii şi rşmşsese acolo, învşluit în parfumul
fetei.
în pşdure, cînd amintirea lui Keiko goalş i se impuse
atît de puternic spiritului sşu, tot imaginea sinilor fetei i
se şterse cea din urmş din vederea lşuntricş. La drept vor-
bind, ea nu dispşru, ci se menşinu în faşa lui în deplina-i
prospeşime şi claritate.
îNu trebuie sş-1 las pe Taichiro s-o întîlneascş! declarş
categoric Oki. Nu trebuie!"
Se prindea cu toatş puterea de trunchiul unui copşcel
de alşturi. îDar ce pot sş facş" Scuturş trunchiul copşce-
lului. Picuri de ploaie, ce rşmşseserş încş lipite de frunze,
i se revşrsarş în creştet. Solul era atît de umed, încît extre-
mitşşile galenşilor i se udaserş. Oki aruncş o privire circu-
larş asupra frunzelor verzi care-1 înconjurau din toate
pşrşile. Verdele de care se vedea învşluit îi deveni brusc
opresiv.
Pentru a-1 împiedica pe fiul sşu s-o reîntîlneascş pe Kei-
ko la Kyoto, Oki nu vedea decît o soluşie: sş-1 înştiinşeze
cş petrecuse noaptea la Enoshima cu ea. Dacş nu, ar putea
pesemne şi sş-i trimitş o telegramş lui Otoko sau chiar lui
Keiko. Oki se grşbi sş se-ntoarcş acasş.
î Unde e Taichiro...ş o întrebş el pe Fumiko.
î A plecat la Tokyo.
î La Tokyoş Dejaş Pşi avionul lui nu pleacş decît la
noapte! Crezi cş o sş mai vinş acasş astş-searşş
î Nu. Asta 1-ar obliga sş facş un ocol, deoarece avio-
nul lui pleacş de la Haneda80.
Oki nu rşspunse.
133
î Mi-a spus cş pleacş devreme ca sş treacş pe la uni-
versitate înainte de plecarea avionului. Voia sş-şi ia cîteva
documente din sala de cercetşri...
î Dacş o fi aşa...
î Ce se-ntîmplşş Ai o mutrş tare ciudatş!
Oki evitş privirea lui Fumiko si intrş la el în birou. Nu
vorbise cu Taichiro şi nici telegramş nu-i dşduse lui Otoko
sau lui Keiko.
Taichiro luş avionul de ora şapte cştre Osaka. Keiko îl
aştepta la aeroportul din Itami.
î Mş simt jenat...
Taichiro o salutş pe tînşrş cu un aer încurcat.
î Nu credeam cş mş vei aştepta la aeroport.
î Nu-mi mulşumeştiş
î Mulşumesc. Regret cş te-am deranjat.
Keiko remarcş privirea vie a tînşrului şi plecş cu deli-
cateşe ochii.
î Ai venit de la Kyotoş întrebş Taichiro, încş stînjenit.
î Da, rşspunse Keiko, cu voce calmş. Doar locuiesc
acolo, nuş De unde-aş fi putut veni, dacş nu de la Kyotoş
î E adevşrat! Taichiro rîse şi privirea i se opri asupra
obi-ului tinerei.
î Eşti de-o frumuseşe uimitoare! Nici nu-mi vine sş
cred cş dumneata ai venit sş mş aştepşi pe mine la aero-
port.
î Te referi la chimonoul meu...ş
î Da, la chimonoul dumitale, la obi si la... La pşrul, la
chipul dumitale, i-ar fi plşcut lui Taichiro sş adauge.
î Vara sufşr mai puşin de cşldurş dacş port un chi-
monou impecabil si dacş obi-ul meu este corect înnodat.
Nu-mi plac hainele prea largi cînd e cald.
Chimonoul şi obi-ul lui Keiko pşreau nou-nouşe.
î Prefer şi nuanşele discrete, vara. Ca acest obi, veziş
Keiko mergea strîns apropiatş de Taichiro, în timp ce
el se îndrepta negrşbit spre sala de sosire a bagajelor. Ea
spuse:
î Eu am pictat imprimeurile de pe acest obi.
134
Taichiro se întoarse cştre ea.
î Dupş pşrerea dumitale, ce crezi cş reprezintşş în-
trebş Keiko.
î Ia sş vedem... Apşş Cursul unui rîuş
î E un curcubeu. Un curcubeu fşrş culori... Doar linii
curbe, mai mult sau mai puşin închise, în tuş. Nimeni nu
poate înşelege despre ce e vorba şi totuşi corpul meu este
învşluit într-un curcubeu estival. Un curcubeu care se ri-
dicş deasupra munşilor, în amurg.
Keiko se întoarse si-i arştş lui Taichiro partea din spate
a obi-ului sşu din voal de mştase. Pe nodul mare şi bu-
fant se vedeau un lanş de munşi şi nuanşa de garantş deli-
cat estompatş a unui cer crepuscular.
î Partea din spate şi cea din faşş nu se armonizeazş.
Obi-ul acesta a fost pictat de o fatş extravagantş, iatş de
ce e bizar! urmş Keiko, cu spatele la tînşr. Taichiro nu-şi
putea desprinde privirea de pe combinaşia dintre tonul
de garantş şi culoarea gîtului fin al lui Keiko pe care i-1
punea în valoare pşrul pieptşnat în sus.
Un serviciu de taxiuri comandate de compania aerianş
stştea la dispozişia pasagerilor cu destinaşia Kyoto. Patru
pasageri se aruncarş precipitat în primul taxi şi, în timp ce
Taichiro ezita ce conduitş sş adopte, sosi o a doua maşinş,
în care Keiko şi cu el izbutirş sş se urce singuri. Pe cînd ta-
xiul pşrşsea aeroportul, Taichiro spuse, ca şi cum tocmai
i-ar fi venit ideea:
î N-ai avut timp sş cinezi, cu siguranşş, de vreme ce
ai venit sş mş întîmpini la o asemenea orşş
î Continui sş mş tratezi ca pe-o strşinş! N-am dorit
cîtuşi de puşin nici sş mşnînc de prînz. O sş gust ceva cu
dumneata, dupş ce ajungem la Kyoto.
Apoi Keiko adşugş, şoptind parcş:
î ştii, te-am observat la coborîrea din avion. Ai ieşit
al şaptelea.
î Al şaptelea...ş Daş
î Sigur cş da, al şaptelea, repetş rşspicat Keiko. îşi pri-
veai vîrful pantofilor în timp ce coborai din avion. Nici
mşcar o singurş datş nu te-ai uitat în direcşia mea. Dacş îşi
135
închipuiai cş te aşteaptş cineva, n-ar fi fost normal sş-l
cauşi cu privirea...ş Dumneata însş mergeai cu capul ple-
cat, cu un aer absent, îmi venea sş intru-n pşmînt de ruşi-
ne cş am venit sş te aştept!
î Nu credeam cş ai sş vii pînş la aeroportul Itami.
î Atunci de ce mi-ai trimis o scrisoare expres ca sş m-a-
nunşi la ce orş soseşte avionul dumitaleş
î Cred cş am fşcut-o ca sş-şi dovedesc cş într-adevşr
vin la Kyoto.
î Scrisoarea dumitale era la fel de sumarş ca o tele-
gramş! Numai ora de sosire a avionului! M-am întrebat
dacş nu cumva voiai sş mş pui la încercare si sş vezi dacş
voi veni sau nu sş te aştept la Itamiş Oricum, am venit.
î Sş te pun la încercare... Dacş aş fi avut într-adevşr
intenşia asta, oare nu te-as fi cşutat din ochi în mijlocul
mulşimii, la coborîrea mea din avionş
î în scrisoare, nu-mi dşdeai numele hotelului dumi-
tale de la Kyoto. Dacş n-aş fi venit la aeroport, cum ne-am
fi întîlnitş
î La drept vorbind..., îngşimş Taichiro, şineam doar
sş te informez despre venirea mea la Kyoto.
î Asta nu-mi place!... Nu pricep ce e-n capul dumitale!
î Oricum, aveam de gînd sş-şi dau un telefon.
î şi dacş n-ai fi fşcut-o, te-ai fi întors la Kamakura ca
şi cum nici n-ai fi venitş şineai pur şi simplu sş fiu înştiin-
şatş de venirea dumitale aici. Prin faptul cş mi-ai trimis
acea scrisoare expres, intenşionai sş-şi başi joc de mine, sş
mş umileşti, zicînd cş eşti la Kyoto, dar n-ai chef sş mş
vezi...ş
î Nu, dacş şi-am trimis scrisoarea aceea, am vrut sş-mi
fac curaj ca sş mş-ntîlnesc cu dumneata.
î Curaj casş te-ntîlneşti cu mine... ş
Luatş prin surprindere, vocea lui Keiko nu mai era
decît o şoaptş suavş.
î Sş mş bucur sau, dimpotrivş, sş mş întristezş
Taichiro tşcea.
î Inutil sş-mi rşspunzi, în ce mş priveşte, sînt fericitş
cş am venit. Nu e însş nevoie de curaj ca sş te întîlneşti
136
cu o fatş ca mine... Mi se întîmplş uneori sş mi se facş o
poftş teribilş de-a muri. Poşi sş mş başi, sş mş calci în pi-
cioare, nu te sfii!
î Ce şi-a venit sş spui, nitam-nisam, asemenea lucruriş
î Nici un nitam-nisam! Uite ce fel de fatş sînt! Nu ştiu
pe nimeni care sş mş-ntreacş în orgoliu!
î Cred cş nu-mi stş-n fire sş rşnesc orgoliul nimşnui.
î Da, asta e impresia pe care-o laşi, dar lucrurile nu
mai pot continua aşa... Hai, calcş-mş-n picioare cît poşi!
î De ce spui asemenea lucruriş
î Nu ştiu...
Cu o mînş, Keiko îşi şinu uşor pşrul pentru a şi-1 apşra
de vîntul care pştrundea în trombş prin geamul taxiului.
î Poate fiindcş sînt nefericitş... Adineauri, cînd ai
coborît din avion, aveai un aer atît de melancolic, în timp
ce te-ndreptai, cu capul în pşmînt, spre sala de aşteptare.
Aveai vreun motiv sş fii tristş Am venit în întîmpinarea
dumitale, te-am aşteptat, dar parcş eu una nici n-aş exista
pentru dumneata!
De fapt, tocmai gîndindu-se la Keiko se îndrepta spre
sala de aşteptare Taichiro. Tinerei nu-i putea însş mşrtu-
risi aşa ceva.
î Gîndul acesta mş face nefericitş. Pentru cş sînt ego-
istş... Ce trebuie sş fac oare ca sş observi cş existş
î Mş gîndesc întruna la dumneata.
Vocea lui Taichiro se înşsprise.
î Chiar în clipa asta, de exemplu...
î Chiar în clipa asta..., murmurş Keiko. Chiar în clipa
asta, dumneata te gîndeşti la mine. E ciudat cş mş aflu
alşturi de dumneata. Este atît de ciudat, încît cred cş am
sş tac si am sş te ascult eu pe dumneata cum vorbeşti...
Taxiul trecu de noile uzine de la Ibaraki si Takatsuki.
Dinspre dealurile Yamazaki li se ivi în faşş, intens lumi-
natş, distileria de whisky Suntory.
î Nu te-a scuturat prea rşu avionulş întrebş Keiko.
Seara am avut la Kyoto o rupere de nori violentş, îmi fş-
ceam griji pentru dumneata.
137
î Nu ne-a scuturat prea tare, dar am crezut o clipş cş
o sş ne zdrobim. Privind pe hublou, am crezut la un mo-
ment dat cş avionul stş sş se loveascş de munşii negri ca-
re-i barau trecerea.
Mîna lui Keiko i-o cşutş pe cea a tînşrului bşrbat pe ge-
nunchi.
î Dar ceea ce luasem drept munşi nu erau în realitate
decît nişte nori negri! zise Taichiro. Mîna lui stştea nemiş-
catş sub cea a lui Keiko. O vreme, şi mîna tinerei rşmase
imobilş. ş
Taxiul intrş în Kyoto. O luş spre est, cştre Bulevardul ;
al Cincilea. Nici o adiere de vînt nu agita ramurile sşlcii- f
lor plîngştoare, dar aversa pşrea sş fi adus nişicş rşcoare, f-
Departe, dincolo de şirurile de sşlcii care mşrgineau strş- !;
zile largi scufundate în întuneric, se gşseau Colinele de r
Rşsşrit. Linia colinelor nu se distingea pe cerul cu plafon '
scşzut şi acoperit. Totuşi, încş de pe-acum, Taichiro putea
simşi atmosfera din Kyoto, în împrejurimile Bulevardului
al Cincilea.
Taxiul se îndreptş spre Horikawa81 şi-i lşsş pe strada
Oike, în dreptul biroului companiei Japan Air Lines.
Taichiro rezervase o camerş la hotelul Kyoto.
î O sş-mi las bagajele la hotel. Sş mergem pe jos, e la
doi paşi de-aici, zise el.
î Nu, nu!
Keiko scuturş din cap, urcş din nou în taxiul care-i aş-
tepta şi-1 îndemnş pe TaichirS sş facş la fel.
î Duceşi-ne la Kiyamachi. E sus, pe Bulevardul al Trei-
lea, îi spuse ea şoferului.
î în drum, oprişi o clipş la hotelul Kyoto, îi ceru Tai-
chiro şoferului. Dar Keiko îi tşie vorba:
î Inutil sş te opreşti la hotel. Duceşi-ne direct la Kiya-
machi, vş rog.
Taichiro fu surprins sş vadş cş taxiul se angaja într-o
ulicioarş îngustş şi-i lşsş la intrarea unei mici ceainşrii
din Kiyamachi. Furş conduşi într-o încşpere de patru ro-
gojini şi jumştate, care dşdea spre rîul Kamo.
î Ce vedere frumoasş!
138
Taichiro nu izbutea sş-şi desprindş privirea de la rîu.
î Keiko, cum de cunoşti locul şstaş
î Profesoara mea obişnuieşte sş vinş aici.
î Profesoara dumitaleş Vrei sş spui domnişoara Uenoş
Taichiro se întoarse cştre ea.
î Da. Domnişoara Ueno.
Zicînd acestea, Keiko se ridicş şi ieşi din încşpere. S-a
dus oare sş comande cinaş se întrebş Taichiro. Cinci mi-
nute mai tîrziu, tînşra venea înapoi. Se aşezş şi zise:
î Dacş n-ai nimic împotrivş, de ce sş nu rşmîi aiciş Am
şi telefonat la hotel ca sş-şi anulez rezervarea.
î Cumş
Stupefiat, Taichiro o mşsura cu privirea pe tînşra. Keiko
plecş docil ochii.
î Te rog sş mş ierşi. şineam sş te ştiu într-un loc cunos-
cut mie.
Taichiro nu ştiu ce sş rşspundş.
î Te rog, rşmîi aici, nu stai la Kyoto decît douş, trei zile,
nu-i aşaş
î Aşa e.
Keiko ridicş privirea. Sprîncenele ei frumoase, ale cşror
linii egale şi îngrijite nu fuseserş rectificate de nici un cre-
ion, dşdeau ochilor ei întunecaşi şi intenşi un aer de nepri-
hanş. Pşreau o idee mai deschise la culoare decît genele
ei. Nu-si aplicase decît un strat subşire dintr-un ruj palid
pe buzele remarcabil desenate si a cşror formş era de o
incredibilş perfecşiune. Pşrea a nu-si fi dat pe obraji nici
cu fond de ten, nici cu ruj.
î Destul! Ce mş tot priveşti aşaş zise Keiko, clipind
des.
î Genele dumitale sînt atît de lungi...
î Nu sînt false! Trage de ele ca sş vezi!
î Ca sş fiu cinstit, tare-aş vrea sş le prind în degete si
sş trag!
î Poftim! Hai...
Keiko închise ochii şi-şi apropie faşa.
î Poate pentru cş sînt arcuite par atît de lungiş
139
Keiko aşteptş, cu faşa imobilş, dar Taichiro nu îndrşzni
sş-i apuce genele cu degetele.
î Deschide ochii. Priveşte nişel mai în sus şi deschide
şi mai mult ochii.
Keiko fşcu precum îi cerea Taichiro.
î Vrei sş te privesc drept în ochi, Taichiro...ş
O chelnerişş aduse sake, bere şi aperitive.
î Vrei sş bei sake sau bereş se informş Keiko, relaxîn-
du-se. Eu una nu beau.
S/zo/z'-ile din dreptul terasei erau trase, de aceea nu pu-
teau vedea ce se petrece acolo, dar se pşrea cş o mînş de
clienşi se îmbştaserş. Li se alşturaserş gheişe şi maiko şi
tot grupul vorbea ridicînd glasul, cînd, de pe malurile
rîului, se fşcu auzit sunetul micii chitare cu gîtul lung cu
care se acompaniazş muzicienii ambulanşi. Atunci, din-
tr-odatş, toşi amuşirş.
î Ce proiecte ai pentru mîineş întrebş Keiko.
î Mai întîi, aş vrea sş vizitez un mormînt din munşi,
lîngş mînşstirea Nison.in. Este un mormînt frumos, locul
de îngropşciune al familiei Sanjonishi.
î Un mormînt...ş Am putea sş-1 vizitşm împreunş.
Mîine, mi-ar plşcea sş mş duci la lacul Biwa, ca sş facem
o plimbare într-o barcş cu motor. Dar putem sş mergem
foarte bine şi altş datş! zise Keiko, privind în direcşia ven-
tilatorului.
î Intr-o barcş cu motorş Taichiro pşrea şovşitor. N-am
fost niciodatş într-o barcş cu motor, nu ştiu s-o conduc.
î Pot eu s-o fac.
î ştii sş înoşi, Keiko...ş
î în caz cş s-ar rşsturna barcaş zise Keiko, privindu-1
pe Taichiro. O sş mş ajuşi dumneata, nu-i aşaş O sş mş
agşş de dumneata.
î Nici gînd! Dacş te agşşi de mine, nu mai pot sş te
ajut.
î Bine, dar arunci ce-ar trebui sş facş
î Te-aş şine în braşe, din spate... zise Taichiro, întorcîn-
du-şi ochii într-o parte, ca si cum ceva i-ar fi luat vederea.
Se imagina în apş, strîngînd-o în braşe pe fata aceea super-
140
bş. Dacş n-ar strînge-o destul de tare, ambele lor vieşi ar
f i în pericol.
î Ce dacş se rşstoarnş barca! zise Keiko.
î Nu ştiu dacş as putea sş te salvez.
î şi ce-ar fi, dacş n-ai puteaş
î Gata cu conversaşia asta, de acordş Plimbarea cu
barca mş nelinişteşte, mai bine renunşşm la ea.
î Nici vorbş! N-o sş ne scufundşm, fii liniştit! Sînt atît
de bucuroasş la gîndul unei asemenea plimbşri!
Keiko umplu cu bere paharul lui Taichiro.
î Nu vrei sş-şi pui un chimonou uşor de bumbacş
î Nu, mi-e foarte bine aşa.
într-un ungher al încşperii, un chimonou bşrbştesc şi
un chimonou pentru femei erau puse unul peste altul. Tai-
chiro evitş sş le priveascş. Ce însemna prezenşa acelui veş-
mînt feminin în camera rezervatş de Keikoş
încşperea nu dşdea într-o camerş anexş. Taichiro nu se
putea decide sş se dezbrace în faşa lui Keiko şi sş-şi punş
un chimonou uşor.
Chelnerişş aduse cina, fşrş sş scoatş o vorbş şi fşrş sş
arunce nici o privire spre Keiko. Tînşra tşcea si ea.
începurş sş distingş sunetul unui shamisen venind de
pe o terasş din josul rîului. Auzeau, pe terasele ceainşriei
unde se gşseau, conversaşiile purtate în graiul din Osaka
şi hşrmşlaia clienşilor ciupişi de bşuturş. Acompaniamen-
tul la chitarş şi cîntecele sentimentale ale muzicienilor am-
bulanşi se pierdurş în depşrtare.
Din camera unde stşteau, nu puteau vedea rîul Kamo.
î ştie cş eşti la Kyotoş întrebş Keiko.
î Te referi la tatşl meuş Este la curent, într-adevşr,
rşspunse Taichiro. Dar cu siguranşş nu bşnuieşte cş dum-
neata ai venit sş mş aştepşi la Itami şi cş mş aflu acum în
compania dumitale.
î Ce plşcere îmi face sş aflu cş ai venit sş te întîlnesti
cu mine, fşrş sş le spui nimic pşrinşilor dumitale...
î Bine, dar eu nu caut sş-i ascund nimic tatşlui meu...,
îngşimş Taichiro. Am oare aerul cş fac astaş
î Zşu cş da.
141
şi dumneata, Keikoş Domnişoara Ueno a dumita-
î Nu i-am suflat nici o vorbş. Mş-ntreb însş dacş nu
cumva tatşl dumitale şi domnişoara Ueno nu au vreo pre-
simşire si nu bşnuiesc cît de cît cş sîntem aici amîndoi. Nu
mi-ar displşcea, de altfel...
î Nu cred. Domnişoara Ueno nu ştie nimic despre noi.
I-ai spus ceva, Keikoş
î I-am povestit cş m-ai dus sş vizitez oraşul, cînd am
fost la dumneata acasş, la Kamakura. şi cînd i-am spus cş
te iubesc, s-a fşcut albş ca varul. Taichiro tşcea.
î Crezi cş ar putea rşmîne indiferentş cînd este vorba
de fiul celui pe care 1-a iubit şi care a fşcut-o atît de nefe-
ricitşş Nu mi-a ascuns cît de afectatş a fost de naşterea
surorii dumitale, la cîtva timp dupş ce a pşrşsit-o tatşl du-
mitale.
Ochii întunecaşi ai lui Keiko scînteiau, si o uşoarş rume-
nealş îi colora obrajii.
Taichiro nu ştia ce sş zicş.
î Acum, domnişoara Ueno lucreazş la un tablou care
poartş titlul Suirea la cer a unui copil. E o picturş în genul
portretelor lui Kobo Daishi copil şi care înfşşişeazş un prunc
sezînd pe caliciul unei flori de lotus. Domnişoara Ueno
mi-a mşrturisit cş e vorba în realitate de propria ei fetişş
nşscutş prematur şi moartş chiar înainte ca ea sş se ri-
dice din pat.
Keiko se întrerupse o clipş.
î Dacş fetişa ei ar fi trşit, ea şi-ar fi sorş vitregş si ar fi
mai în vîrstş decît sora dumitale cea micş.
î De ce-mi spui toate asteaş
î Vreau sş o rşzbun pe domnişoara Ueno, de-aia!
î Sş o rşzbuni împotriva tatşlui meuş
î şi sş mş rşzbun şi pe mine împotriva tatşlui dumi-
tale... şi împotriva dumitale!
Taichiro îşi mînuia beşişoarele cu rigiditate şi masacra
pşstrşvul fript în sare din faşa lui. Keiko trase lîngş ea far-
furia lui Taichiro si, cu dibşcie, scoase oasele peştelui.
î Tatşl dumitale şi-a spus ceva despre mineş
142
î Nu, nimic special... Nu vorbesc niciodatş cu el de-
spre dumneata.
î Dar de ceş
La întrebarea asta, chipul lui Taichiro se întunecş. I se
pşru cş o mînş vîscoasş îl înhaşş de piept.
î Nu vorbesc niciodatş despre femei cu tatşl meu, iz-
buti el sş articuleze.
î Despre femei...ş Aşa ai zis... despre femei...ş Un
zîmbet încîntştor fluturş pe buzele lui Keiko.
î Cum ai de gînd sş te rşzbuni pe mine, Keiko...ş
întrebş sec Taichiro.
î Cum am de gînd sş mş rşzbunş Pşi dacş şi-aş spune,
n-ar mai fi rşzbunare... Poate cş îndrşgostindu-mş de
dumneata...
Ochii ei luarş o expresie depşrtatş, ca şi cum ar fi privit
drumul care merge de-a lungul malului opus al rîului.
î Nu şi se pare amuzantş
î Cîtuşi de puşin. Prin urmare, rşzbunarea dumitale
ar fi sş te îndrşgosteşti de mine...ş
Keiko încuviinşş cu docilitate presupunerea lui Taichiro.
î Asta e gelozie femininş! şopti ea.
î Gelozie...ş Gelozie din ce motiv...ş
î Fiindcş si astşzi domnişoara Ueno continuş sş-1
iubeascş pe tatşl dumitale..., fiindcş nu-i poartş deloc
picş pentru felul atît de rşu în care s-a purtat cu ea...
î Keiko, o iubeşti chiar atît de mult pe domnişoara
Uenoş
î Da. Mi-aş da pentru ea şi viaşa...
î Nu-mi stş în putere sş repar eu rşul pe care 1-a fş-
cut tatşl meu odinioarş. Prezenşa mea lîngş dumneata,
astş-searş, are vreo legşturş cu trecutul comun al tatşlui
meu si al domnişoarei Uenoş Cred cş, efectiv, nu e cazul.
î Evident. Dacş n-aş locui împreunş cu domnişoara
Ueno, nici mşcar n-aş şti cş exişti pe lumea asta. Fşrş îndo-
ialş, nu ne-am fi întîlnit niciodatş...
î Nu-mi place felul dumitale de a gîndi. O tînşrş de
vîrsta dumitale cade pradş spectrelor trecutului cînd gîn-
143
deşte astfel. şsta e motivul pentru care gîtul dumitale este
atît de subşire si deci atît de frumos...ş
î Un gît subşire înseamnş cş n-ai iubit niciodatş un
bşrbat... Cel puşin, asta spune domnişoara Ueno. îN-aş
suferi totuşi sş am un gît gros!"
Taichiro rezistş ispitei de a cuprinde în mîini gîtul rş-
pitor al tinerei.
î S-ar zice cş e şoapta unui demon. Dumneata eşti vic-
tima unei vrşji, Keiko.
î Nu. Victima dragostei mele!
î Domnişoara Ueno nu ştie nimic despre mine, nu-i
aşaş
î I-am spus totuşi, cînd m-am întors de la Kamakura,
cş, dupş pşrerea mea, dumneata ai fi leit tatşl dumitale
cînd era tînşr.
î E absolut fals!... Taichiro se înfurie.
î Nu semşn deloc cu tatşl meu!
î Vai, cum te superi! Nu şii sş semeni cu el, nu-i aşaş
î De cînd ne-am întîlnit la aeroport, n-ai încetat sş mş
minşi, Keiko. Mş minşi ca sş-mi ascunzi adevşratele dumi-
tale gînduri.
î Nu te-am minşit.
î Atunci, acesta e poate modul dumitale obişnuit de-a
te exprimaş
î E odios ce spui!
î Nu chiar dumneata m-ai autorizat sş te calc în picioa-
reş
î Crezi cş e singurul mijloc de a mş face sş spun ade-
vşrulş Nu te-am minşit. Pur si simplu dumneata refuzi sş
mş înşelegi şi-şi ascunzi adevşratele gînduri. şi mş faci ne-
fericitş!
î Eşti chiar nefericitşş
î Da. Sînt. Sau poate nu, nu mai ştiu.
î şi nici eu nu ştiu ce caut aici, cu dumneata!
î Nu eşti aici pentru cş mş iubeştiş
î Sigur cş da. Totuşi...
î Totuşi...ş
Taichiro nu rşspunse.
144
î Totuşi ceş Ce vrei sş spuiş
Keiko luş mîna lui Taichiro între palmele sale şi i-o scu-
turş.
î Nu te-ai atins de nimic, Keiko, zise Taichiro.
într-adevşr, tînşra nu mîncase decît douş, trei felii de
doradş crudş.
î La ospşşul de nuntş, nici tînşra mireasş nu mşnîncş!
î Uite ce tot spui!
î Oare nu dumneata, primul, ai început sş vorbeşti
despre mîncareş
145
Marile CANICULE.
Otoko avea tendinşa de a slşbi pe timpul marilor cşlduri
din timpul verii.
La Tokyo, pe cînd era încş doar o fetişş, nu-şi prea fşcea
griji cu aceastş pierdere în greutate şi, ca sş zicem aşa, abia
dacş-i dşdea atenşie. Nu a devenit pe deplin conştientş de
ea decît pe la douşzeci si doi sau douşzeci şi trei de ani,
dupş ce s-a instalat la Kyoto. Mama ei a ajutat-o si ea sş
o remarce.
î Si tu slşbeşti vara, nu-i aşaş Ai moştenit asta de la
mine, îi spunea ea. Avem aceleaşi puncte slabe. Credeam
cş tu ai un temperament foarte energic, dar, pe plan fizic,
eşti într-adevşr fiica mea. Aici n-avem ce discuta.
î N-am cîtusi de puşin un temperament energic!
î Ai un temperament violent.
î Nici vorbş!
Fşrş îndoialş cş, vorbind astfel de îtemperament ener-
gic" sau îviolent", mama lui Otoko se gîndea la legştura
fiicei sale cu Oki. Dar nu era oare cazul mai degrabş sş vadş
aici înflşcşrarea unei tinere fete pe care pasiunea ei o fşcuse
sş-şi piardş capulş
Ele se instalaserş la Kyoto pentru ca Otoko sş-şi uite
aici amşrşciunea, iar maicş-sa, din prudenşş, insistase ca
nici una, nici alta sş nu menşioneze vreodatş numele lui
Oki. în acel oraş strşin însş, unde nu cunoşteau pe nimeni
şi unde nimeni, în afara lor, nu putea sş le mîngîie cele
douş inimi rşnite, fu imposibil sş nu remarce cş Oki era
necontenit prezent în gîndurile lor. Pentru mama sa,
Otoko era ca o oglindş în care se reflecta imaginea lui Oki,
146
şi Otoko îşi vedea mama ca pe o a doua oglindş ce rşsfrîn-
gea aceeaşi imagine. şi, la rîndu-le, cele douş oglinzi le tri-
miteau imaginile lor reciproce.
într-o zi, pe cînd scria o scrisoare, Otoko deschise dic-
şionarul şi privirea îi cşzu pe caracterul chinezesc care în-
seamnş îa gîndi". In timp ce citea cu ochii celelalte sensuri
ale acelui caracter, care poate semnifica de asemenea îa
te gîndi mult la cineva", îa nu putea uita" sau chiar îa fi
trist", inima i se strînse. Nu-i mai era cu putinşş nici mşcar
sş consulte un dicşionar; pînş şi acolo îl regşsea pe Oki. Ne-
numşrate cuvinte o fşceau sş se gîndeascş la el. Pentru
Otoko, a pune în legşturş cu Oki tot ce vedea si tot ce în-
şelegea însemna nici mai mult, nici mai puşin decît a trşi.
Dacş încş avea cît de cît conştiinşa propriului corp, explica-
şia era cş Oki i-1 strînsese în braşe şi i-1 iubise.
Otoko înşelegea perfect cş maicş-sa dorea sş o vadş cş-1
dş uitşrii pe Oki. Era unica dorinşş a acelei femei sin-
gure, fşrş alt copil. Otoko însş nu dorea sş uite. Nu pentru
cş nu putea, ci pentru cş nu voia sş uite. Pşrea sş se agate
de amintirea pe care i-o pşstra lui Oki ca si cum i-ar fi fost
imposibil sş trşiascş fşrş ea. Dacş îi fusese cu putinşş sş
pşrşseascş, la şaptesprezece ani, clinica de psihiatrie şi ca-
mera cu gratii de fier la fereastrş, o fşcuse nu din pricinş
cş i se potolise pasiunea pentru Oki, ci pentru cş aceasta
pşrea a se fi înrşdşcinat pentru totdeauna în fiinşa ei.
într-o zi, în timp ce Oki fşcea dragoste cu ea, Otoko ge-
muse de durere şi-1 implorase sş înceteze. El îşi slşbise îm-
brşşişarea şi ea deschisese ochii. Pupilele întunecate îi erau
strşlucitoare şi parcş aburite de lacrimi.
î Nu-şi vşd faşa, bşieşelule. E ştearsş ca şi cum ar fi scu-
fundatş în apş.
Chiar şi într-o asemenea împrejurare, ea, aproape o fe-
tişş cum era, îi spusese lui Oki îbşieşelule".
î Dacş ai muri, eu n-aş mai putea trşi, ştii bine. Aşa e,
n-aş mai putea, în colşurile ochilor îi strşluceau lacrimi. Nu
lacrimi de tristeşe îi scşldau ochii, ci lacrimi de uşurare.
î Dar dacş ai muri tu, n-ar mai fi nimeni care sş-şi a-
minteascş de mine, zisese Oki.
147
î Dacş ar muri bşrbatul pe care-l iubesc, eu n-aş mai
suporta sş trşiesc aducîndu-mi aminte de el. Pur şi simplu
n-as putea. Prefer sş mor. Nu o sş mş-mpiedici, nu-i aşaş
Otoko îşi sprijini faşa de grumazul lui Oki şi scuturş din
cap.
Oki rşmase tşcut o vreme, socotind cş nu e vorba decît
de nişte dulcegşrii de fatş îndrşgostitş, apoi zise:
î Dacş cineva şi-ar îndrepta revolverul spre mine sau
m-ar ameninşa cu cuşitul, presupun cş tu n-ai ezita sş te
interpui între omul acela şi mine, ca sş mş protejeziş
î Sigur cş da. Aş fi fericitş sş-mi dau viaşa pentru dumî;
nea ta... '
î Nu la asta mş gîndeam. Dacş m-aş afla pe neaştep-^
şaşe în pericol, oare tu m-ai apşra numaidecît, fşrş sş mai
stai pe gînduriş Mi-ai sşri în ajutor fşrş nici o şovşireş ş
Otoko încuviinşş.
î Bine-nşeles... *
î Nici un bşrbat n-ar face aşa ceva pentru mine. Doa*
o fetişş ca tine m-ar apşra, cu preşul vieşii sale!
î Nu sînt o fetişş! Nu sînt o fetişş! repetş Otoko de
douş ori.
î şi ce nu mai e mic în tine...ş zise Oki, cşutîndu-i sînii
lui Otoko.
Oki se gîndea la copilul pe care-1 aştepta atunci Otoko.
Dacş s-ar întîmpla sş moarş el pe neaşteptate, ce s-ar ale-
ge de copilul acela şi de mşmica luiş Dar despre asta Oto-
ko n-a aflat decît mai tîrziu, citind O fatş de şaisprezece ani.
Cînd maicş-sa îi atrşsese atenşia cş slşbeşte în timpul
perioadei marilor cşlduri ale verii, oare ea nu urmşrise ast-
fel sş insinueze cş nu amintirea lui Oki o fşcea pe fata ei
sş slşbeascşş
Otoko, în ciuda constituşiei sale delicate, a umerilor lş-
saşi şi-a osaturii fine, nu fusese niciodatş grav bolnavş. Fi-
reşte, dupş naşterea prematurş, dupş despşrşirea de Oki,
dupş sinuciderea ratatş şi internarea într-o clinicş de psi-
hiatrie, ea slşbise, se şubrezise, iar ochii îi ardeau cu o
strşlucire nefireascş. Cu toate acestea, corpul ei îşi redo-
bîndise forşele mult înainte ca sş i se vindece inima. Avînd
148
în vedere vigoarea însşşi a corpului ei tînşr, Otoko ajun-
sese chiar sş considere deplasatş durerea de nespus pe care
continua sş i-o resimtş inima. Nimeni nu i-ar fi observat
tristeşea dacş în ochii ei n-ar fi stşruit, cînd se gîndea la
Oki, o asemenea melancolie. Dar umbra de melancolie care
i se citea în priviri şi care nu era altceva decît dorinşa de
a fi iubitş o fşcea sş aparş şi mai frumoasş în ochii ce-
lorlalşi.
încş de mic copil, Otoko ştia cş mama ei pierdea în greu-
tate vara. O ştergea cu blîndeşe pe spatele şi pieptul scşl-
date în sudoare şi era conştientş, deşi nu vorbea despre
asta, cş slşbiciunea mamei sale venea din faptul cş nu su-
porta cşldura. Otoko însş, desigur, din pricina tinereşii,
nu-şi dşduse seama cş si ea însşşi prezenta aceeaşi dispo-
zişie ca şi mama sa, pînş cînd aceasta nu-i atrase atenşia.
Otoko, chiar înainte de a fi împlinit douşzeci de ani, avea
pesemne deja tendinşa de a pierde în greutate cînd vara era
prea cşlduroasş.
De la douşzeci şi cinci de ani, ea nu mai purtase decît
chimonoul, drept care subşirimea îi era mai puşin eviden-
tş decît dacş s-ar fi îmbrşcat în fustş sau pantaloni. Cu
toate astea, slşbiciunea trupului ei în anumite zone era
totuşi sensibilş. Pierderea în greutate îi aducea aminte lui
Otoko de mama sa, moartş la cîtva timp dupş aceea, şi de
la care moştenise acea particularitate.
O datş cu trecerea anilor, pare-se, Otoko slşbea şi mai
mult şi suporta din ce în ce mai greu cşldurile estivale.
î Oare ce remediu aş putea lua ca sş sufşr mai puşin
de cşldurşş Vşd, e drept, tot soiul de reclame în ziare, dar
existş vreun medicament anume pe care 1-ai încercatş o
întrebş ea într-o bunş zi pe mama sa.
î Toate remediile alea sînt mai mult sau mai puşin efi-
cace, rşspunde aceasta evaziv. Tşcu o clipş, apoi reluş pe
alt ton:
î Otoko, cel mai bun remediu pentru o femeie este mş-
ritişul.
Otoko nu rşspunse.
149
î Bşrbatul e leacul care le dş viaşş femeilor. Toate fe-
meile ar trebui sş ia leacul şsta!
î Chiar dacş este o otravş...ş
î Chiar şi atunci. şi s-a-ntîmplat, Otoko, sş iei otravş
fşrş sş ştii şi nici pînş astşzi nu ai ajuns sş fii conştientş
cş ai fşcut-o. Existş însş un antidot. Uneori e nevoie de o
a doua otravş ca sş-i vii de hac celei dintîi. Chiar dacş lea-
cul este amar, închide ochii şi bea-1 dintr-o înghişiturş. E
posibil sş şi se facş greaşş sau chiar sş nu vrea sş-şi alu-
nece pe gîtlej...
Mama lui Otoko muri fşrş ca fiica ei sş ia leacul pe care
i-1 prescrisese. Acesta a fost, fşrş îndoialş, cel mai mare
regret al ei. Otoko, aşa cum spusese mama ei, nu-1 soco-
tise niciodatş pe Oki ca pe o otravş. Chiar şi în camera cu
gratii la fereastrş, ea nu simşise niciodatş resentimente
sau urş împotriva lui. Pur şi simplu dragostea o fşcuse
sş-şi piardş minşile. Otrava pe care o înghişise în speran-
şa de a-şi lua zilele îi fusese, cît ai bate din palme, extrasş
cu grijş din corp, fşrş a mai rşmîne nici cea mai micş urmş
din ea. Din trupul ei se retrşseserş şi Oki, si copilul pe ca-
re-1 avusese de la el, iar cicatricele pe care i le lşsaserş nu
se putea sş nu disparş şi ele azi, mîine. Dragostea pentru
Oki însş nu numai cş nu se retrşsese, dar nu-şi pierduse
nimic din intensitate.
Timpul trecuse. Dar el nu se scurgea oare în chip diferit
pentru fiecare, apucînd pe cşi diferiteş Pentru om, timpul,
asemenea unui fluviu, se scurge uneori iute, alteori dupş
un ritm mai lent. Se întîmplş si sş nu se mai scurgş deloc şi
sş stagneze. Dacş timpul cosmic se scurge cu aceeaşi vi-
tezş pentru toşi oamenii, timpul uman în schimb variazş
în cazul fiecşrui ins. Timpul se scurge în chip asemşnştor
pentru toate fiinşele umane, dar fiecare om se mişcş în el
dupş un ritm ce-i este propriu.
Otoko nu mai avea şaptesprezece ani, ci patruzeci. şi
totuşi, de vreme ce Oki era încş prezent în inima ei, ea se
întreba uneori dacş timpul, pentru ea, nu încetase cumva sş
se scurgş, stagnînd. Sau poate amintirea lui Oki se scursese
în acelaşi ritm ca şi ea, asemeni unei flori luate de curentul
150
unui rîu. Otoko nu ştia însş cum se scursese timpul pen-
tru Oki. Chiar dacş în mod sigur nici el n-o uitase, viaşa
lui nu se desfşşurase în acelaşi ritm ca a ei. Timpul nu se
scurge niciodatş la fel, nici chiar pentru doi îndrşgostişi;
este aici o soartş de care nimeni nu poate scşpa.
Azi, ca în fiecare dimineaşş cînd se trezea, Otoko îşi
masş uşor fruntea cu vîrful degetelor şi-şi atinse cu mîna
ceafa şi subsuorile. Pielea îi era jilavş. I se pşru cş umidi-
tatea care i se prelingea din piele se transmisese şi chimo-
noului pe care si-1 punea la culcare si pe care-1 schimba
zilnic.
Lui Keiko îi plşcea mirosul de transpiraşie rşspîndit de
Otoko şi jilşveala ce-i fşcea pielea şi mai mştşsoasş, aşa
încît uneori îi venea sş smulgş toate veşmintele pe care le
purta prietena ei. Otoko, în schimb, nu suporta mirosul de
transpiraşie.
Noaptea trecutş însş Keiko se întorsese la miezul nopşii
şi se aşezase cu stîngşcie, evitînd privirea lui Otoko.
Otoko era întinsş pe pat şi, cu ajutorul unui evantai, îşi
apşra ochii de lumina ce cşdea din tavan. Privea cele patru,
cinci schişe atîrnate pe perete şi care înfşşişau chipuri de
copii. Pşrea absorbitş în contemplaşie şi nu-i aruncş lui
Keiko decît o privire grşbitş, zicînd:
î Ai venitş Te întorci foarte tîrziu.
La clinicş, lui Otoko nu i se îngşduise sş vadş pruncul
prematur pe care-1 adusese pe lume. I se spusese doar cş
avea pşrul negru ca smoala. Cînd voise sş afle mai multe
şi-o întrebase pe mama ei, aceasta îi rşspunsese:
î Era o fetişş frumoasş. Semşna cu tine.
Otoko înşelesese cş maicş-sa vorbea aşa ca sş o conso-
leze. Ea însşşi nu vşzuse niciodatş nou-nşscuşi. In ultimii
ani, avusese sub ochi cîteva fotografii de copii abia nşscuşi
şi care i se pşruserş groaznici. Era şi fotografia unui copi-
laş încş legat de mamş prin cordonul ombilical, ceea ce i
se pşruse de-a dreptul respingştor.
De aceea Otoko nu avea nici o idee despre chipul si si-
lueta pe care le va fi avut copilaşul ei. şi le imagina doar
în suflet. ştia foarte bine cş nu chipul fetişei sale moarte
151
avea sş-l picteze în Suirea la cer a unui copil şi nici nu şinea
de altminteri sş facş o operş realistş. Dorea doar sş-şi
exprime în acea picturş adînca mîhnire şi durerea de a-si
fi pierdut copilul. Dorinşa asta o urmşrise vreme de atîşia
ani, încît devenise un fel de simbol din care i se alimenta
nostalgia şi cştre care i se îndreptau gîndurile cînd se sim-
şea tristş. Acea lucrare ar trebui sş-i simbolizeze şi exis-
tenşa ei pînş în ziua de azi, precum şi toatş tristeşea şi
dragostea sa pentru Oki.
şi totuşi, în ciuda tuturor eforturilor sale, Otoko nu iz-
butise sş picteze un chip de copil care sş rşspundş tuturor
acestor exigenşe. Cristul copil în braşele Fecioarei Mşria
sau îngeraşii pe care-i vşzuse aveau, dupş gustul ei, chi-
puri cu trşsşturi prea accentuate, expresii de adulşi fals im-
pregnate de sfinşenie. Otoko nu nşzuia sş picteze un chip
cu trşsşturi atît de clare si atît de marcate, ci, dimpotrivş,
un chip inexprimabil de feeric, al cşrui suflet aureolat n-ar
aparşine nici lumii de aici, nici lumii de dincolo şi ar de-
gaja o impresie de suavitate si de împşcare nu lipsitş to-
tuşi de o infinitş tristeşe. Otoko nu dorea sş facş însş o
operş abstractş.
Dacş tratarea chipului trebuia sş rşspundş unor aseme-
nea criterii, în ce mod ar putea reda Otoko trupul boşit al
unui prunc nşscut prematurş Cum sş picteze fondul şi de-
taliile secundareş încş o datş, Otoko rşsfoi albume cu re-
produceri de tablouri ale lui Odilon Redon şi Chagall. Dar
himerele suave cu care se hrşnea Chagall erau prea strşine
de sufletul ei asiatic ca sş se poatş inspira din ele, într-un
fel sau altul.
O datş mai mult, îi revenirş în minte vechile picturi, atît
de tipic japoneze, ce-1 înfşşişau pe Kobo Daishi copil. Por-
tretele acelea proveneau din legenda legatş de viaşa sfîn-
tului om şi potrivit cşreia Kobo Daishi copil s-ar fi vşzut în
vis şezînd pe o floare de lotus cu opt petale în timp ce con-
versa cu Buddha. în acele picturi în stil convenşional, Kobo
Daishi şedea pe caliciul unei flori de lotus, cu bustul per-
fect drept, în picturile vechi, el avea o expresie eteratş şi
austerş, dar trşsşturile i se îndulceau şi deveneau mai
152
seducştoare în lucrşrile mai puşin vechi, pînş acolo încît
uneori era posibil sş confunzi chipul Sfînrului Om cu cel
al unei fete graşioase.
Otoko se întrebş dacş nu cumva tocmai din pricinş cş
se şi gîndea în sinea ei la Suirea la cer a unui copil, îşi pu-
sese în minte s-o înfşşişeze pe Keiko sub trşsşturile cla-
sice ale unei Fecioare atunci cînd, în noaptea din ajunul
sşrbştorii lunii pline, tînşra o rugase sş-i facş portretul.
Dupş cîtva timp însş în ea încolşise o îndoialş. Nu se im-
punea oare sş vadş în atracşia pe care o simşea pentru
portretele lui Kobo Daishi copil expresia unui anumit nar-
cisismş Oare nu dorea şi ea însşşi sş i se facş portretulş
Oare în trşsşturile Sfîntului Om copil ca şi în cele ale unei
Fecioare nu cşuta o imagine sacralizatş a ei înseşiş îndo-
iala asta o strşpungea ca o sabie pe care şi-ar fi înfipt-o cu
mîna ei, dar fşrş voie, în piept. Nu încercş sş-şi înfigş sabia
mai adînc în carne şi-n cele din urmş şi-o scoase. Dar sa-
bia îi lşsş o cicatrice care o fşcea sş sufere din cînd în cînd.
De bunş seamş, Otoko n-avea de gînd sş copieze în
mod servil picturile cu Kobo Daishi copil ca sş facş por-
tretul fetişei sale moarte sau pe cel al lui Keiko. Cu toate
astea nu reuşea sş şi le-alunge din minte. Pînş şi numele
pe care se hotşrîse sş le dea lucrşrilor sale, Suirea la cer a
unui copil si Portret de Fecioarş, erau revelatoare în acest
sens; în lucrşrile sale, Otoko nşzuia sş purifice, ba chiar
sş sanctifice dragostea pe care i-o purta fetişei sale moar-
te şi lui Keiko. Se simşea nişel stingheritş sş denumeascş
portretul lui Keiko Portret de Fecioarş şi chiar o tachinase
pe tînşra pretinzînd cş avea sş numeascş acea lucrare Ab-
stracşie pentru o tînşra pictorişş, deşi nu avea nici cea mai
micş intenşie sş picteze o operş abstractş. Dorea sş facş
un portret de inspiraşie religioasş şi debordînd de iubire.
Prima datş cînd venise la ea, Keiko luase portretul fş-
cut de Otoko mamei acesteia drept un superb autopor-
tret al prietenei sale. Ulterior, ori de cîte ori privirea i se
îndrepta cştre tabloul agşşat de perete, Otoko îşi amintea
confuzia fetei şi mai cu seamş vorbele ei. Ataşamentul lui
Otoko faşş de mama sa o fşcuse sş o reprezinte în plinş
153
tinereşe şi în întreaga-i frumuseşe, dar opşiunea asta nu
trşda oare şi un anume narcisismş Pesemne Otoko, cre-
zînd cş o picteazş pe mama sa, şi în pofida marii lor ase-
mşnşri, îşi fşcea în realitate autoportretulş
O naturş moartş sau un peisaj, e de la sine înşeles, sînt
tot atîtea ocazii pentru un pictor de a-si exprima sentimen-
tele si fiinşa intimş. Blîndeşea şi tristeşea îngşduitoare ce
emanau din portretul fşcut de Otoko mamei sale nu ar pu-
tea sş nu se degaje si dintr-un eventual autoportret al lui
Otoko. Dar mai cu seamş din reprezentşrile lui Kobo Dai-
shi copil emana aceastş impresie de îngşduinşş. Pictura
japonezş clasicş are un numşr impresionant de admira-
bile opere buddhiste, precum si superbe portrete de femei.
Faptul cş Otoko nu izbutea sş-şi alunge din minte pictu-
rile Sfîntului Om copil se explica prin graşia, dar şi prin
suavitatea lor, la care se adşuga şi un anumit simşşmînt de
pietate. Otoko, fşrş a fi totuşi o sectantş a lai Kobo Daishi,
nu putea sş nu le admire. Suavitatea lor nu fşcea decît sş-i
sporeascş suferinşa.
Otoko îi iubea si azi pe Oki, pe copilaşul ei mort si pe
mama sa, dar oare dragostea aceasta nu suferise o schim-
bare faşş de vremea cînd reprezenta pentru ea o realitateş
Era oare cu putinşş ca dragostea pe care o purta acelor trei
fiinşe sş se fi preschimbat în dragoste de sineş Otoko, fi-
reşte, nu era conştientş de aceastş transformare, îndoiala
i se strecurase în suflet fşrş ca ea sş considere necesar sş
se încredinşeze cş aşa stau lucrurile. Moartea o despşrşise
de copil şi de mama sa, viaşa o separase pentru totdeauna
de Oki; totuşi şi astşzi încş, cele trei fiinşe trşiau în ea. în
realitate însş ea era cea care trşia si, în virtutea acestui fapt,
le dşdea viaşş şi lor. Imaginea pe care o pşstra despre Oki
nu era o viziune stagnantş, ci trşia în acelaşi ritm ca şi ea.
în prezent, dragostea pe care Otoko o simşea pentru sine
însşşi le conferea amintirilor sale un alt fel de colorit si le
modifica. Nu-i dşduse niciodatş prin minte cş amintirile
erau asemşnştoare unor fantome şi unor spectre înfome-
tate. Era normal, fşrş-ndoialş, ca o femeie despşrşitş la
şaptesprezece ani de amantul ei şi care trşise pînş acum
154
fşrş a iubi alt bşrbat şi fşrş a se mşrita sş se complacş în
amintirile triste ale iubirii sale pierdute si ca aceastş com-
placere sş fie ea însşşi dublatş în cele din urmş de un anu-
mit narcisism.
Oare nu tot din narcisism se îndrşgostise Otoko de ele-
va sa Keiko, deşi erau amîndouş de acelaşi sexş Dacş n-ar
fi fost aşa, lui Otoko nu i-ar fi venit niciodatş ideea de-a
o înfşşişa pe tînşrş sub trşsşturile unei Fecioare sau şe-
zînd, dupş modelul lui Kobo Daishi, pe caliciul unei flori
de lotus, pe cînd fata o implora sş o picteze nud. Oare Oto-
ko nu încerca astfel sş-şi creeze o proprie imagine purifi-
catşş Tînşrş fatş de şaisprezece ani care îl iubise pe Oki
avea sş rşmînş pentru totdeauna înlşuntrul ei si nu avea
sş creascş, pare-se, niciodatş. Otoko ignora însş toate aces-
tea si nu pşrea dornicş sş şi le conştientizeze.
De obicei, dupş nopşile umede din Kyoto, Otoko, ex-
trem de sensibilş la curşşenie cum era şi nesuportînd mi-
rosul de transpiraşie ce pşrea cş i se lipeşte de haine, se
dşdea numaidecît jos din pat. şi totuşi, în dimineaşa aceea,
rşmase o clipş cu capul pe pernş si ochii întorşi cştre schi-
şele cu capete de copii agşşate de perete, pe care le contem-
plase îndelung în ajun. Deşi fetişa ei nu trşise pe pşmîntul
acesta decît un rşstimp foarte scurt, voia sş o picteze oare-
cum sub trşsşturile spirituale ale unui copil care nu s-ar
fi nşscut şi n-ar fi trşit în lumea oamenilor; de aceea, schi-
şele o costaserş multş trudş.
Cu spatele la Otoko, Keiko încş mai dormea adînc. O
acoperea o cuverturş uşoarş de in, care-i alunecase sub
piept. Era lungitş pe-o parte, cu picioarele grijuliu strînse
unul peste altul şi acoperite de cuverturş pînş la glezne.
Cum Keiko purta foarte des chimonoul, degetele de la pi-
cioare, lungi si fine, nu-i fuseserş presate în pantofi cu
tocurile înalte. Erau atît de fine, atît de prelungi şi atît de
diferite de ale ei, încît Otoko prefera sş nu se uite la ele.
Cînd însş, tot fşrş sş le priveascş, le lua în mîini, i se pşrea
cş nu-i aparşineau unei femei din generaşia ei şi încerca,
la atingerea lor, o impresie pe cît de plşcutş, pe-atîta de
155
ciudatş, ca şi cum degetele de la picioarele tinerei n-ar fi
fost ale unei fiinşe omeneşti.
Efluvii de parfum se revşrsau dinspre Keiko. Era un
parfum mult prea îmbştştor pentru o fatş atît de tînşrş.
Otoko ştia cş Keiko nu-1 întrebuinşa decît în rare ocazii,
de aceea se mirş cş se parfumase aşa în ajun.
Cînd Keiko se întorsese dupş miezul nopşii, Otoko nu
se gîndise s-o-ntrebe de unde vine. Era mult prea cufun-
datş atunci în contemplarea schişelor cu capete de copii
atîrnate pe perete.
Keiko, fşrş sş facş mşcar baie, se culcase repede şi ador-
mise profund. Poate însş cş Otoko o socotise adormitş toc-
mai pentru cş ea se cufundase cea dintîi în somn.
De îndatş ce se trezi, Otoko se apropie de patul lui Kei-
ko, aruncş în penumbrş o privire rapidş asupra chipului
adormit al fetei şi se duse sş deschidş obloanele de lemn.
Keiko se trezea totdeauna bine dispusş şi, în dimineşile
cînd Otoko se trezea înaintea ei, sşrea din pat ca s-o ajute,
de îndatş ce-o auzea cş împinge obloanele. Dar, în dimi-
neaşa aceea, Keiko se ridicş în capul oaselor şi se uitş la
prietena sa cum trebşluieşte. Dupş ce Otoko deschise o-
bloanele, trase shoji-\\e şi se întoarse în camerş, Keiko zise:
î lartş-mş. N-am putut închide ochii înainte de trei di-
mineaşa...
Se dşdu jos din pat si începu sş aranjeze aşternuturile
lui Otoko.
î Te-a-mpiedicat cşldura sş dormiş
î Poate cş da...
î Nu-mi împşturi cşmaşa de noapte. Aş vrea s-o
spşl.
Cu chimonoul pe braş, Otoko intrş sş facş o baie. Keiko
se duse şi ea la chiuvetş şi se spşlş în grabş pe dinşi.
î Keiko, pşi nu faci baieş
î Ba da.
î Asearş mi se pare cş te-ai culcat fşrş sş-ti înlşturi par-
fumul cu care te-ai dat.
î Creziş
î Sînt sigurş!
156
Otoko observş aerul absent al fetei.
î Keiko, unde ai fost asearşş
Keiko nu rşspunse.
î Fş o baie. Nu te simşi bineş
î Ba da. Fac baie mai tîrziu...
î Mai tîrziuş Otoko o privi pe fatş.
Cînd Otoko ieşi din baie, Keiko deschisese unul din ser-
tarele comodei şi-şi alegea un chimonou.
î Pleciş întrebş Otoko tşios.
î Da.
î Ai întîlnire cu cinevaş
î Da.
î Cu cineş '
î Cu Taichiro.
La-nceput, Otoko nu pricepu.
î Taichiro al domnului Oki, preciza Keiko, fşrş cea
mai micş ezitare, dar omişînd deliberat sş adauge cuvîntul
îfiul".
Otoko nu ştiu ce sş rşspundş.
î A venit ieri şi m-am dus sş-1 aştept la aeroportul Ita-
mi. I-am promis sş-1 conduc astşzi într-o vizitş prin oraş,
dacş nu cumva mş va conduce el pe mine... Nu-şi ascund
nimic, Otoko! Vom începe prin a ne duce la mînşstirea Ni-
son.in. E un mormînt în munşi, pe care Taichiro doreşte
sş-1 vadş.
î Un mormînt...ş în munşi...ş repetş Otoko fşrş ca mş-
car sş audş ce zicea.
î Da. Dupş cum spune el, e vorba de mormîntul unui
nobil de la curte care a trşit în secolul al XV-lea.
î Zşuş
Keiko îşi scoase chimonoul şi se-ntoarse cu spatele gol
spre Otoko.
î Ce mai, o sş-mi pun pe dedesubt o hainş cu mînecş
lungş. Se pare cş şi azi o sş fie cald, dar n-ar fi convenabil
sş nu mi-o pun...
Fşrş a scoate o vorbş, Otoko o privea pe fatş cum se îm-
brşca.
î şi acum, totul e sş-mi leg bine obi-ul...
157
Cu mîinile la spate, Keiko strînse cu toatş forşa.
Otoko o observa cum îşi fşcea un machiaj uşor. Oglinda
îi retrimise fetei imaginea prietenei sale.
î Otoko, nu face mutra asta...
Otoko îşi reveni si încercş sş-si îmblînzeascş expresia
severş a feşei, dar trşsşturile îi rşmaserş încremenite.
Keiko îşi întoarse ochii cştre unul din voleurile mşsuşei
de toaletş şi, cu vîrful degetelor, îşi potrivi o şuvişş de
pşr deasupra urechii delicat profilate. A fost ca şi cum, cu
gestul acesta, şi-ar fi dat ultima tuşş la machiaj. Apoi dşdu
sş se ridice, dar se rşzgîndi şi luş o sticluşş de parfum.
î Bine, dar parfumul cu care te-ai dat ieri nici nu s-a
dus încş! zise Otoko, încruntîndu-se.
î Nu conteazş.
î Keiko, mi se pare cş eşti foarte nervoasş.
Otoko fşcu o pauzş marcatş.
î De ce întîlnirea astaş
î Mi-a scris ca sş-mi anunşe ora de sosire la Kyoto a
avionului sşu.
Otoko nu rşspunse.
Keiko se ridicş, împşturi în grabş cele douş chimono-
uri pe care le scosese înainte de-a pune ochii pe un al trei-
lea şi le aranja în comodş.
î împştureste-le un pic mai cu grijş, daş zise Otoko.
î Foarte bine.
î Trebuie s-o iei de la-nceput.
î Bun.
Keiko însş nici mşcar nu se mai îndreptş spre comodş.
î Vino aici, Keiko! zise Otoko, pe un ton sever.
Keiko se aşezş în faşa prietenei sale si o privi drept în
ochi. Otoko îşi întoarse ochii de la ea, apoi întrebş brusc:
î Pleci fşrş sş-şi iei mşcar micul dejunş
î Da. Am cinat tîrziu asearş.
î Asearş...!
î Da.
î Keiko, ce rost are sş te-ntîlneşti cu bşiatul şstaş
î Nu ştiu.
î şii atît de mult s-o faciş
158
î Da.
î Atunci tu ai vrut întîlnirea asta, nu-i aşaş Deşi tulbu-
rarea tinerei nu lşsa sş subziste nici cea mai micş îndoialş
în privinşa asta, Otoko şinuse totuşi sş se asigure punîn-
du-i întrebarea.
î De ceş
Keiko nu rşspunse.
î Trebuie neapşrat sş-1 veziş Otoko lşsş ochii în jos.
Aş prefera sş renunşi. Nu te duce, Keiko!
î Da' de ceş şi ce te privesc toate astea pe dumneataş
î Mş privesc la fel de mult ca şi pe tine.
î Bine, Otoko, dar nici mşcar nu-1 cunoşti!
î Dupş tot ce s-a întîmplat la Enoshima, poşi sş-1 mai
întîlneşti pe bşiatul şstaş
Otoko îi reproşa lui Keiko cş, dupş ce-şi petrecuse noap-
tea la Enoshima cu tatşl, se întîlnea acum cu fiul, ca si cum
nimic nu s-ar fi întîmplat. Nu izbutea sş pronunşe însş
nici numele lui Oki, nici pe cel al lui Taichiro.
î Domnul Oki e fostul dumitale amant, dar pe Taichi-
ro nu 1-ai întîlnit niciodatş si n-ai nimic de-mpşrşit cu el.
E bşiatul domnului Oki, asta-i tot. Nu-i bşiatul dumitale,
Otoko...
Vorbele lui Keiko o jignirş pe Otoko. Ele îi amintirş cş,
la puşinş vreme dupş moartea copilului sşu, soşia lui Oki
adusese şi ea pe lume o fetişş.
î Keiko, tu vrei sş-1 seduci pe bşiatul şsta, nu-i aşaş
î El, el mi-a scris ca sş-mi anunşe ora de sosire a avio-
nului.
î Sînteşi deci atît de intimi, încît sş-1 aştepşi la aero-
port şi sş vş plimbaşi împreunş prin Kyotoş
î Otoko, nu-mi place cuvîntul îintimi"...
î Ai prefera fşrş-ndoialş sş m-auzi zicînd cş el nu-i
pentru tine decît o îrelaşie"...ş Otoko îşi şterse cu palma
sudoarea rece care-i scşlda fruntea lividş.
î Eşti o fiinşş înspşimîntştoare, Keiko!
O luminş ciudatş strşbştu ochii fetei.
î Otoko, îi urşsc pe bşrbaşi!...
159
î Rşmîi acasş, Keiko! Rşmîi acasş! Dacş te duci sş te
întîlneşti cu el, sş nu te mai întorci niciodatş în casa asta!
î Otoko!
Ochii lui Keiko pşreau umezi.
î Ce-ai de gînd sş-i faci lui Taichiroş
Lui Otoko îi tremurau mîinile pe genunchi. Pentru
prima datş îl pomenise pe tînşr spunîndu-i pe nume.
Keiko se ridicş.
î Mş duc, Otoko.
î Rşmîi acasş, te rog.
î Otoko, loveşte-mş! Loveşte-mş ca în ziua cînd am
mers la Templul Brazdelor de Muşchi...!
Otoko nu rşspunse.
Keiko rşmase nemişcatş o clipş, apoi se nşpusti afarş.
Otoko observş dintr-odatş cş tot trupul îi era lac de
transpiraşie. Rşmase încremenitş, cu ochii şintş la frunzele
de arundinuria din grşdinş, pe care soarele matinal le
fşcea sş strşluceascş. Apoi se ridicş şi intrş în camera de
baie. Fşrş îndoialş, deschise prea tare robinetul, cşci zgo-
motul apei o fşcu sş tresarş, îl închise grabnic, astfel încît
sş curgş doar un firişor de apş, şi începu sş se spele, îşi
recupera oarecum calmul, dar continuş totuşi sş-şi simtş
parcş în cap o masş durş. îşi trecu un prosop umed pe
frunte si pe ceafş.
O datş întoarsş în camerş, Otoko se aşezş în faşa por-
tretului mamei sale şi a schişelor cu chipuri de copii. O strş-
bştu un simşşmînt de dezgust de sine. Viaşa ei comunş cu
Keiko se afla la originea acelui dezgust, dar el îi cuprin-
dea întreaga existenşş şi fşcea din ea o fiinşş mizerabilş şi
stoarsş parcş de puteri. De ce trşise pînş acum, de ce mai
trşiaş
Otoko simşi brusc dorinşa de-a o striga pe mama sa.
îşi aminti atunci de Portretul bştrînei mame a artistului de
Nakamura Tsune82. Era ultima lucrare a pictorului înainte
de a-şi preceda mama în moarte. Faptul cş ultima sa ope-
rş fusese un portret al bştrînei sale mame era unul din
motivele pentru care acel tablou o rşscolea pe Otoko. Nu
avusese sub ochi decît o reproducere şi, cu toate cş-i ve-
160
nea greu sş se pronunşe cu certitudine fşrş sş fi vşzut ori-
ginalul, chiar si acea simplş reproducere o emoşionase pro-
fund.
Tînşrul Nakamura Tsune îi fşcuse femeii iubite portrete
puternice şi senzuale. Utiliza mult roşu şi se spunea de-
spre el cş picteazş în stilul lui Renoir. Opera lui cea mai
celebrş şi cea mai cunoscutş, Portretul lui Eroshenko, expri-
ma aproape cu religiozitate, dar în tonuri calde si armo-
nioase, întreaga nobleşe şi toatş melancolia poetului orb.
> Cu toate acestea, ultima sa lucrare, Portretul bştrînei mame
\ a artistului, fusese executatş cu o foarte mare sobrietate şi
pictorul nu folosise decît culori întunecate şi reci. Se ve-
dea o bştrînş sfrijitş şi descşrnatş, aşezatş în profil pe un
scaun şi, în spatele ei, ca fundal, un perete pe jumştate
lambrisat. în acel perete, la nivelul chipului ei, era practi-
catş o firidş în care fusese pus un ulcior, iar în spatele capu-
lui bştrînei era agşşat un termometru. Otoko nu ştia dacş
acesta nu cumva fusese adşugat de cştre artist pentru
necesitşşile compozişiei, dar şi termometrul, şi rozariul
atîrnat de mîinile bştrînei, delicat aşezate pe genunchi, îi
produseserş o vie impresie. Ele simbolizau oarecum senti-
mentele artistului care avea sş-şi preceadş mama în moarte.
Acesta era pesemne sensul portretului.
Otoko scoase dintr-un dulap un album cu operele lui
l Nakamura Tsune si comparş Portretul bştrînei mame a artis-
I tului cu portretul pe care ea însşşi i-1 fşcuse mamei sale.
l Cît despre Otoko, ea optase sş-şi picteze mama tînşrş. Nu
era ultima ei lucrare, şi bştrînş plecase înaintea fiicei sale.
Asupra acelui portret nu plana umbra morşii. Nu era ni-
I mic comun între acea operş tipic japonezş şi portretul lui
l Nakamura Tsune, care fusese influenşat de pictura occi-
dentalş, şi totuşi, în faşa reproducerii, Otoko deveni con-
ştientş de suavitatea ce se desprindea din portretul mamei
sale. închise ochii. Din toate puterile, îşi şinu pleoapele
strînse. I se pşru cş sîngele i se scurge din trup.
Otoko fşcuse portretul mişcatş de un sentiment de dra-
goste faşş de mama sa. Nu si-o putea reprezenta decît în
plinş tinereşe şi în întreaga sa frumuseşe. Ce lipsş de pro-
161
funzime şi ce dulcegşrie în portretul ei în comparaşie cu
fervoarea care iradia din cel pictat de Nakamura Tsune în
pragul morşii! Dar însşşi viaşa lui Otoko nu fusese oare lip-
sitş tocmai de profunzimeş
Otoko nu-i fşcuse portretul cît mama sa mai era în viaşş.
Dupş moartea ei, se inspirase, ca sş-1 execute, dintr-una
din fotografiile ei. O pictase însş mai tînşrş şi mai frumoasş
chiar decît în fotografie. ştiind bine cît de mult semşna cu
mama sa, i se întîmpla, în timp ce picta, sş-şi priveascş pro-
priul chip reflectat în oglindş. De aceea nu era de mirare
cş din portretul acela emana o anumitş suavitate, dar era
oare cu putinşş sş fie total lipsit de profunzime şi privat
de sufletş
Otoko îşi aminti cş mama sa nu mai consimşise nicio-
datş sş fie fotografiatş dupş ce se stabiliserş la Kyoto.
Pentru articolul consacrat lui Otoko, un fotograf din Tokyo
voise sş le prindş pe amîndouş în pozş, dar mama ei re-
fuzase. Otoko înşelese atunci pentru prima oarş cş tocmai
amşrşciunea o împinsese pe mama sa sş acşioneze astfel.
Trşia cu fiica ei la Kyoto ca o femeie şintuitş la stîlpul infa-
miei de cştre societate şi retezase legşturile pînş şi cu prie-
tenii cei mai intimi din Tokyo. Otoko se simşea tot respinsş,
dar nu avea pe-atunci decît şaptesprezece ani, iar izolarea
şi singurştatea ei erau de alt gen decît cele pe care le în-
cerca mama sa. Se deosebea de asemenea de mama sa prin
faptul cş-1 iubea mai departe pe Oki, cu toate cş dragostea
ei pentru el nu fşcea decît sş o rşneascş.
Comparînd astfel portretul pe care Nakamura Tsune i-1
fşcuse mamei lui cu cel realizat de ea însşşi, Otoko se în-
trebş dacş n-ar trebui sş facş un al doilea portret al mamei
sale.
Keiko plecase sş se întîlneascş cu Taichiro. Pentru Otoko,
era parcş un abandon. I se pşru cş n-ar mai fi în stare nici-
odatş sş-şi stşpîneascş neliniştea de care se simşea inva-
datş.
In dimineaşa asta, Keiko nu pronunşase cuvîntul rşzbu-
nare, aşa cum fşcea de obicei. Declarase cş-i ura pe bşr-
162
başi, dar nu era o mşrturisire ce-ar fi meritat sş fie luatş în
considerare.
Ca sş nu-şi ia micul dejun, ea se trşdase pretextînd o
cinş la o orş tîrzie din noapte. Ce voia, aşadar, Keiko sş-i
facş fiului lui Okiş Ce-avea sş se-aleagş de ele şi ce-avea
sş se întîmple cu Otoko, care, de douşzeci şi patru de ani,
trşia ca prizonierş a iubirii ei pentru Okiş Otoko simşi cş
nu putea rşmîne şezînd aşa, fşrş sş facş nimic.
De vreme ce nu izbutise sş o împiedice pe Keiko sş ple-
ce la întîlnire, nu-i mai rşmînea altceva de fşcut decît sş
alerge dupş ea si sş-1 întîlneascş pe Taichiro pentru a-1
pune în gardş. Otoko însş uitase s-o întrebe pe fatş la ce
hotel trşsese Taichiro, precum si care le era locul de întîl-
nire.
163
Lacul
Cînd Keiko sosi în faşa micii ceainşrii din Kiyamachi,
Taichiro o aştepta pe terasş, îmbrşcat şi gata de plecare.
î Bunş dimineaşa. Ai avut o noapte bunşş
Keiko se apropie de tînşr şi se rezemş de balustrada
terasei.
î Mş aşteptaiş
î M-am trezit devreme. M-a dat jos din pat murmurul
rîului, zise Taichiro. Am vşzut soarele ivindu-se pe Coli-
nele de Rşsşrit.
î Te-ai sculat chiar în zori...ş
î Da. Munşii sînt însş prea apropiaşi ca sş poşi avea
impresia cş asişti la un rşsşrit de soare veritabil. Pe mş-
surş ce soarele se înalşş pe cer, verdele colinelor se limpe-
zeşte şi rîul Kamo scînteiazş sub mîngîierea primelor
raze...
î Ai stat sş priveşti atîta timpş
î Era interesant sş vezi cum se trezesc şi prind din nou
viaşş strşzile de cealaltş parte a rîului.
î Deci n-ai putut sş dormiş Nu te simşi bine aiciş
şi Keiko adşugş, ca într-o şoaptş:
î Aş fi fericitş, sigur, dacş n-ai fi putut dormi din
cauza mea...
Taichiro nu rşspunse. î
î Nu vrei sş-mi spui ce-a fostş
î Ba da, Keiko. Din cauza dumitale.
î Spui asta pentru cş am insistat sş-mi rşspunzi.
164
î Dumitale însş, Keiko, nu şi-a fost greu sş adormi,
nu-i aşaş
Keiko clştinş din cap:
î Nu-i adevşrat.
î Ochii dumitale spun contrariul. Au o strşlucire atît
de vie.
î Inima mea strşluceşte aşa. şi din cauza dumitale,
Taichiro. Ochii mei nu se sperie de o noapte, douş fşrş
somn!
Ochii strşlucitori şi parcş uşor umezi ai fetei se pironi-
serş asupra lui Taichiro. îl prinse de mînş.
î Ce rece şi-e mîna, murmurş Keiko.
î A dumitale e foarte caldş.
Apucş unul dupş altul degetele fetei şi fineşea lor îl tul-
iburş. Erau atît de subşiri, încît nu pşreau sş aparşinş unei
fiinşe omeneşti şi încercau parcş sş-i alunece din mînş.
Ce uşor ar fi pesemne sş le sfîşii în dinşi! Taichiro fu cu-
prins de dorinşa de a le duce la gurş. Degetele acelea trş-
dau oarecum întreaga fragilitate a fetei, în faşa sa, Taichiro
vedea profilul lui Keiko, cu urechile ei atît de frumos de-
senate şi lungu-i gît gracil.
î Deci cu degetele astea fine picteziş
Taichiro îşi apropie buzele de mîna tinerei. Keiko îşi
privi mîna. Ochii îi erau aburişi de lacrimi.
î Eşti tristş, Keikoş
î Dimpotrivş, sînt fericitş... Azi dimineaşş, ar fi de
ajuns sş mş atingi ca sş izbucnesc în plîns! Se întrerupse
o clipş.
î Am senzaşia cş pentru mine se terminş ceva.
î Ce anume...ş
î E o rşutate sş mş-ntrebi aşa ceva.
î Nu se terminş ceva, ci începe. Sfîrşitul unui lucru
nu-i oare începutul altuiaş
î Totuşi ce s-a sfîrşit e bun sfîrşit şi începe ceva nou.
Aşa judecş o femeie, în faşa ei se deschide altş viaşş!
Taichiro era pe punctul de-a o atrage pe fatş în braşe
cînd simşi cş mîna, care-i încleşta degetele lui Keiko, îşi pier-
165
de siguranşa. Keiko se aplecş blînd spre el. El se prinse
de balustradş.
Dinspre rîul de dedesubt ajunse pînş la ei lştratul stri-
dent al unui cîine. Un mic terier ce-i aparşinea unei femei
de vîrstş mijlocie, care şinea pesemne vreun magazin prin
vecinştate, se pomenise bot în bot cu un dulşu mare de
Akita83 şi se pusese pe lştrat. Cîinele cel mare de Akita
nici nu catadicsi sş-i arunce o privire. Bşrbatul care-1 şinea
în lesş pşrea a fi bucştar într-unul din micile restaurante
de tip japonez din împrejurimi. Femeia se lşsş pe vine şi-1
luş în braşe pe micul terier. Acesta se zbştu şi latrş si mai
abitir. Cînd stşpîna lui întoarse spatele dulşului de Akita,
schelşlşitul terierului li se adresş parcş lui Taichiro şi lui
Keiko. Femeia, împingînd la o parte capul cşşelului şi ridi-
cînd ochii spre terasş, îi gratificş pe cei doi tineri cu un
zîmbet politicos.
î Groaznic! Dacş te latrş un cîine dimineaşa, e semn
cş o sş-şi meargş prost toatş ziua! Detest cîinii! zise Keiko,
prefşcîndu-se cş se ascunde în spatele lui Taichiro. Rş-
mase aşa, cu mîna aşezatş uşor pe umşrul tînşrului, chiar
şi dupş ce micul terier amuşi.
î Taichiro, eşti fericit cş mş veziş
î Bineînşeles!
î Mş-ntreb dacş eşti la fel de fericit ca mine... Mi-e
teamş cş nu.
în timp ce se gîndea la modul foarte feminin în care se
exprima Keiko, Taichiro simşi brusc în ceafş rşsuflarea par-
fumatş a tinerei. Pieptul lui Keiko aproape-i atingea spi-
narea. La atingerea asta, simşea cum cşldura plşcutş ce se
rşspîndea din trupul fetei se transmitea propriului sşu
trup. Sentimentul cş de-acum încolo Keiko îi aparşinea
puse stşpînire pe întreaga-i fiinşş. Nu mai era nimic ui-
mitor şi nici de neînşeles în comportamentul tinerei: uimi-
toare îi era doar frumuseşea incredibilş.
î S-ar pşrea cş nu înşelegi cît de mult doream sş te vşd.
Credeam cş nu vom mai avea ocazia sş ne întîlnim decît
dacş veneam eu la Kamakura, zise Keiko. E ciudat cş sîn-
tem aici amîndoi.
166
î E ciudat, într-adevşr.
î Spun asta pentru cş n-a trecut zi, de cînd ne-am în-
tîlnit, sş nu mş gîndesc la dumneata. Am avut mereu sen-
timentul cş aveam sş ne revedem, nu-i aşa cş-i ciudatş Dar
dumneata, Taichiro, mş uitaseşi, nu-i aşaş Nu şi-ai amintit
de existenşa mea decît venind la Kyotoş
î Mş mir cş spui aşa ceva!
î Zşuş Se-ntîmpla deci sş te mai gîndeşti uneori la
mineş
î Da. Si gîndul la dumneata mş fşcea sş sufşr.
î Da'de ce...ş
î Pentru cş, gîndindu-mş la dumneata, îmi veneau în
minte profesoara dumitale şi suferinşele de care a avut
parte mama mea în tinereşe. Eram prea mic atunci ca sş-n-
şeleg, dar nu şi-e necunoscut faptul cş toate acestea sînt
relatate amşnunşit în romanul tatşlui meu. Cînd mama,
de exemplu, rştşcea pe strşzi în plinş noapte strîngîn-
du-mş în braşe sau cînd lşsa sş-i scape din mîini castro-
naşul de orez şi se prşbuşea plîngînd. Mş chinuia, fşrş doar
si poate, strîngîndu-mş aşa în braşe, fiindcş nu conteneam
sş plîng cînd ea pleca de-acasş, şi se-ndepşrta, şi nici mş-
car nu-mi auzea şipetele. Abia împlinise douşzeci şi trei
sau douşzeci şi patru de ani, dar începuse sş surzeascş şi
dinşii i se deşosau! şi totuşi..., îngşimş Taichiro, ori ce-ar
fi, romanul şsta se mai vinde încş şi astşzi. Faptul nu e
lipsit, sigur, de ironie, dar numai mulşumitş drepturilor
de autor pe care le-a primit a putut tatşl meu sş facş faşş ne-
voilor noastre, sş plşteascş toate cheltuielile pentru şcoala
mea si pe cele pentru cşsştoria surorii mele.
î A fost bine, nuş
î Toate astea nu prea mai au importanşş azi, dar, cînd
stai sş te gîndeşti, e totuşi ciudat. Romanul şsta care o
aratş pe mama sub trşsşturile unei femei respingştoare şi
înnebunite de gelozie îmi e de-a dreptul odios! şi totuşi,
ori de cîte ori cartea e reeditatş într-o edişie de buzunar,
ea, tocmai ea, aplicş marca autorului pe cinci mii, zece
mii de file. şi femeia asta, care nu mai e acum la prima
tinereşe, stş acolo şi pune paginş de paginş marca soşului
167
ei, de fiecare datş cînd se reediteazş romanul care o de-
scrie ca pe un monstru de gelozie. Fşrş-ndoialş, furtuna
a trecut şi cşminul nostru şi-a regşsit tihna. S-ar fi putut
crede totuşi cş oamenii n-ar avea decît dispreş pentru fe-
meia asta, ei bine, dimpotrivş, ei nu fac decît s-o preşu-
iascş si mai mult! Ciudat, nu-i aşaş
î La urma urmei, e soşia domnului Oki.
î Totuşi romanul vorbeşte mai ales de profesoara du-
mitale, care încş nu s-a cşsştorit, pare-mi-se...
î Aşa e.
î Mş-ntreb ce gîndesc pşrinşii mei despre ea. S-ar zice
cş au uitat-o cu desşvîrsire pe Ueno Otoko. Mi se pare
insuportabil gîndul cş am fost hrşnit din drepturile de au-
tor pentru un asemenea roman. Trşiesc mulşumitş felu-
lui cum si-a sacrificat existenşa o fatş de şaptesprezece
ani... Si dumneata îmi spui cş vrei s-o rşzbuni...
î Nu, gata. Departe de mine gîndul şsta.
Keiko îşi lipi obrazul de gîtul lui Taichiro.
î Sînt pur si simplu eu însşmi.
Taichiro se întoarse cştre ea şi-o cuprinse pe dupş umeri
cu braşele.
Vocea lui Keiko nu mai era decît o şoaptş.
î Domnişoara Ueno mi-a spus cş e inutil sş mş-ntorc
acasş.
î De ce...ş
î Pentru cş i-am mşrturisit cş mş-ntîlnesc cu dum-
neata.
î Vasşzicş i-ai spus!
î Da. '
Taichiro nu ştiu ce sş rşspundş.
î Mi-a cerut sş renunş, ori de nu, sş nu-i mai calc în ca-
sş...
Taichiro îşi luş braşele de pe umerii fetei. Observş din-
tr-odatş cş pe malul opus al rîului circulaşia devenise mai
intensş. Culoarea Colinelor de Rşsşrit se schimbase si
oferea o gamş-ntreagş de nuanşe de verde mai mult sau
mai puşin întunecate.
168
î Poate cş n-ar fi trebuit sş-i spunş întrebş Keiko, arun-
cînd o privire asupra chipului crispat al lui Taichiro.
î Nu, zise Taichiro, cu glasul stins. De altfel, oare nu
eu mai degrabş ar trebui s-o rşzbun pe mama mea împo-
triva domnişoarei Uenoş
Zicînd acestea, intrş în camerş.
î S-o rşzbuni pe mama dumitale... ş Nu m-aş fi gîndit
niciodatş la aşa ceva! E bizar ce spui.
Keiko se agşşa de Taichiro ca sş-1 opreascş.
î Plecşmş Sau poate ar fi mai bine sş te întorci acasşş
î Eşti odios!
î Acum eu, nu tata, îi voi rşvşşi existenşa domnişoa-
rei Ueno.
î Am greşit cînd am vorbit de rşzbunare, noaptea tre-
cutş, lartş-mş.
în faşa ceainşriei, Taichiro strigş dupş un taxi şi Keiko
urcş alşturi de el. Maşina traversş oraşul în direcşia mî-
nşstirii Nison.in, la Saga. O vreme, Taichiro rşmase tşcut.
îPot sş las geamul jos detotş întrebş Keiko care, pînş
atunci, nu-şi descleştase buzele. Apoi îşi puse mîna pe cea
a lui Taichiro, care i se odihnea pe genunchi, şi-i mişcş uşor
arştştorul. Mîna ei nu era propriu-zis umedş, dar era ji-
lavş şi catifelatş.
Poarta principalş a mînşstirii Nison.in, zice-se, fusese
adusş pînş aici de la castelul Fushimi-Momoyama în 1613
de cştre unul din membrii unei bogate si puternice familii
din epocş. Avea într-adevşr aspectul unei porşi de cetate.
î Dupş luminş s-ar zice cş şi azi va fi o zi cşlduroasş,
zise Keiko. E prima oarş cînd vin la mînşstirea asta...
î Am fşcut unele cercetşri despre Fujiwara Teika...,
zise Taichiro. în timp ce urca treptele de piatrş ce duceau
la poarta de intrare, se întoarse cştre Keiko. Poalele chi-
monoului i se mişcau uşor în ritmul paşilor.
î Toatş lumea ştie cş Fujiwara Teika a locuit, la poalele
muntelui Ogura, într-o vilş pe care o denumise Pavilionul
Ploii de Toamnş, dar se sugereazş trei locuri diferite pen-
tru acea vilş si se pare cş nimeni nu-i cunoaşte adevşratul
amplasament. Dupş unii, ea s-ar gşsi pe colina din spa-
169
tele mînşstirii Nison.in, dupş alşii în apropiere de mînşs-
tirea Jojakkoji84, nu departe de aici, sau la Sihşstria departe
de Lumea Necuratş...
î Domnişoara Ueno m-a dus acolo.
î Zşuş Atunci ai vşzut puşul de unde se zice cş-si sco-
tea Fujiwara Teika apş pentru trusa de scris, cînd îşi alcş-
tuia antologia poeticş dintr-o sutş de autoriş
î Nu mai şin minte.
î Apa din acel puş a rşmas celebrş. I se zice îapa sşl-
ciei".
î Teika s-a folosit într-adevşr de apa aceeaş
î în materie de poezie, el era venerat deopotrivş unui
zeu, de aceea în jurul lui au înflorit tot felul de legende.
Mai ales însş în epoca Muromachi a fost considerat drept
cel mai mare poet şi cel mai mare om de litere din Japonia.
î şi mormîntul lui se aflş tot în mînşstirea astaş
î Nu. Se aflş în mînşstirea Shokoku-ji. Dar în apropi-
erea Sihşstriei existş o micş pagodş care, dupş cum se
spune, s-ar ridica pe tumulul funerar unde a fost incine-
rat Teika...
Keiko nu adşugş nici o vorbş. Taichiro constatş cş ea
nu ştia aproape nimic despre Fujiwara Teika,
Adineauri, cînd taxiul lor trecuse de iazul Hirosawa si
cînd vşzuse reflectîndu-se în apş, pe malul opus al rîului,
superbii munşi plantaşi cu pini, peisajul îi amintise la Tai-
chiro mileniul de istorie şi literaturş ce avusese drept cadru
cîmpia Saga. De pe malurile iazului, zşrea muntele Ogura,
ale cşrui contururi domoale şi puşin înalte se decupau pe
fundalul muntelui Arashi.
Amintirile despre trecutul acum clasic al şşrii sale, pe
care i le treziserş spectacolul colinelor şi cîmpiei de aici,
nşvşleau cu si mai multş prospeşime în mintea lui Tai-
chiro, acum, cînd Keiko era alşturi de el. Avea o conştiinşş
mai acutş a prezenşei sale la Kyoto.
Dar impetuozitatea lui Keiko care, în acea dimineaşş,
se certase cu Otoko, nu fşcea oare şi mai atrşgştor peisa-
jul acela în ochii lui Taichiroş înşelese acest lucru şi-şi în-
toarse privirea spre tînşrş.
170
î De ce mş priveşti cu aerul şsta bizar...ş în ochii lui
Keiko se citi tulburarea, si ea întinse mîna. Taichiro i-o a-
tinse uşor.
î E ciudat sş mş plimb aici cu dumneata... Mş-ntreb
unde sînt.
î Asta mş-ntreb şi eu. şi mş mai întreb şi cine e persoa-
na de lîngş mine, zise Keiko, apucîndu-i mîna lui Taichiro
şi înfigîndu-şi în ea unghiile.
î Habar n-am.
Umbrele dese ale pinilor cşdeau pe aleea vastş care du-
cea la poarta de intrare a mînşstirii. De-a lungul aleii creş-
teau magnifici pini roşii amestecaşi cu arşari. Pînş şi umbra
proiectatş pe sol de extremitşşile crengilor era imobilş. Um-
brele pinilor se deplasau doar la trecerea lui Keiko şi se
mişcau pe chimonoul alb şi pe obrajii fetei. O ramurş de ar-
şar mai scundş decît celelalte aproape îi atinse faşa.
Cînd ajunserş la scara de piatrş din capştul aleii, zşrirş
un zid de chirpici cu un acoperiş deasupra şi ajunse pînş
la ei un zvon de apş. Urcarş treptele de piatrş şi merserş
de-a lungul zidului, spre stînga. La poalele acestuia, curgea
apa şi, ca prin minune, se înşlşa o poartş.
î Nu-i nimeni, zise Keiko, stînd lîngş poartş la capştul
treptelor.
î E ciudat cş o mînşstire atît de celebrş atrage atît de
puşini vizitatori, remarcş Taichiro, oprindu-se şi el.
în faşa lor se înşlşa muntele Ogura. O tihnş marcatş de
umilinşş se desprindea din acoperişul de aramş al mînşs-
tirii.
î Priveşte copacul acela frumos din stînga dumitale.
Dupş cum se spune, e copacul cel mai faimos de pe Coli-
nele de Rşsşrit, zise Taichiro. Crengile bştrînului copac
erau noduroase şi rşsucite, dar erau acoperite cu frunzu-
lişe de un verde crud. Ramurile cele mai scurte erau deose-
bit de viguroase.
î Mi-a plşcut totdeauna copacul acesta bştrîn si nu-1
uitasem. şi totuşi sînt ani de zile de cînd nu l-am mai vş-
zut.
171
Taichiro nu mai vorbi decît despre copac şi nu-i explicş
tinerei cş mînşstirea Nison.in îşi trşgea numele din douş
inscripşii oferite de cştre împşrat şi atîrnate în clşdirea
principalş.
Cînd revenirş în dreapta clşdirii consacrate zeişei Ben-
ten85, Taichiro observş nişte trepte înalte de piatrş.
î Keiko, poşi urca pe treptele astea, cu chimonoul du-
mitale...ş
Keiko schişş un surîs care-i dezveli dinşii frumoşi şi scu-
turş din cap.
î Nu cred... la-mş însş de mînş şi pe urmş, dacş e
nevoie, o sş mş duci în braşe.
î O sş urcşm încetişor.
î E sus detotş
î Da. Mormîntul lui Sanetaka se aflş în partea de sus
a scşrii.
î N-ai venit la Kyoto decît ca sş vezi mormîntul şsta.
şi nu ca sş mş vezi pe mine.
î Intr-adevşr. E absolut exact, zise Taichiro, luînd mîna
lui Keiko şi eliberîndu-i-o numaidecît. Voi urca singur acor
Io. Asteaptş-mş aici, vreiş
î Pot urca si eu. Ar trebui sş înşelegi cş treptele astea
nu mş impresioneazş deloc... As fi fericitş sş te urmezi
pînş în vîrful muntelui Ogura, chiar de-ar fi sş nu ne mai
întoarcem niciodatş de-acolo. <
Zicînd acestea, Keiko îl luş de mînş pe Taichiro si înce-
pu sş urce gradenele de piatrş.
Rari erau vizitatorii care urcau pe treptele acestea, drept
care la baza lor creşteau buruieni şi ferigi. Ici şi colo se des-
chideau flori galbene. Pe o laturş, erau aliniate pietre tom-
bale.
î Am ajuns, nu-i aşaş întrebş Keiko.
î Nu, e si mai sus! rşspunse Taichiro, înaintînd spre
morminte. Aceste trei pagode de piatrş sînt magnifice, nu-i
aşaş Li se zice Mormintele celor Trei împşraşi. Sînt exem-
ple admirabile de construcşii în piatrş si sînt pe drept cu-
vînt renumite. Cele mai frumoase sînt fşrş-ndoialş cele
172
care se aflş chiar în faşa noastrş, ca şi pagoda de piatrş cu
cinci etaje din mijloc.
Keiko privi cele douş pagode şi încuviinşş.
î Timpul i-a dat pietrei o patinş minunatş...
î Dateazş din era Kamakuraş întrebş Keiko.
î Da. Cred însş cş pagoda cu zece etaje de colo datea-
zş din era Curşilor de Nord şi de Sud86. Ea se pare cş a
avut inişial treisprezece etaje, dar probabil partea superi-
oarş i s-a prşbuşit.
Nobleşea, graşia şi rafinamentul pagodelor o emoşiona-
rş pe artista care somnola în Keiko. Parcş aproape uitase
cş stşteau acolo amîndoi, mînş în mînş.
î Mormintele nobililor de la curte, precum Nijo, Taka-
tsukasa, Sanjo, sînt numerose în împrejurimi. Pot fi vşzute
acolo şi cele ale lui Suminokura Ryoi si-a lui Ito Jinsai87,
dar nici unul nu egaleazş în frumuseşe Mormintele celor
Trei împşraşi, zise Taichiro.
Mai urcarş cîteva trepte şi ajunserş la un mic edificiu pe
nume Kaizanbyo, în care se înşlşa, într-o manierş destul
de curioasş, o stelş funerarş pe care fusese gravat ansam-
blul lucrşrilor sşvîrsite de cştre cşlugşrul Tanku, cel care
odinioarş restaurase mînşstirea.
Taichiro însş, fşrş sş arunce nici mşcar o privire micu-
lui edificiu, se îndreptş cştre un şir de pietre tombale si-
tuate pe mîna dreaptş.
î Aici este. Sînt mormintele familiei Sanjonishi. Mor-
mîntul din extrema dreaptş este cel al lui Sanetaka. El poar-
tş inscripşia urmştoare: îSanjonishi Sanetaka, fost ministru
de Interne".
Keiko privi inscripşia şi zşri, alşturi de modestul mor-
mînt care-i ajungea aproape la genunchi, alt mormînt ce
avea deasupra o micş tabletş funerarş cu inscripşia: îKi-
neda, fost ministru al Dreptei". La stînga, se citea pe altş
tabletş: îSaneda, fost ministru de Interne".
î Mormintele astea atît de umile sînt cele ale unui
ministru al Dreptei şi ale unui ministru de Interneş între-
bş Keiko.
î într-adevşr. îmi place simplitatea acestor morminte.
173
în afara faptului cş pe ele erau gravate numele şi rangul
oficial al defunctului, acele pietre tombale nu se deosebeau
prin nimic de cele ce puteau fi vşzute în mînşstirea Nen-
butsu-ji din Adashino, deasupra mormintelor Acelora dupş
care nimeni nu poartş doliu. Erau la fel de învechite, acope-
rite de muşchi, pe jumştate îngropate în pşmînt şi defor-
mate de timp. Erau mute. Taichiro se lşsş pe vine lîngş ele,
vrînd parcş sş surprindş o voce îndepşrtatş şi abia per-
ceptibilş. Atrasş de mîna strînsş în mîna lui, Keiko se
ghemui şi ea lîngş el.
î Mormintele astea par aproape compştimitoare, zise
Taichiro, ca pentru a-i trezi interesul lui Keiko. Eu fac cer-
cetşri asupra lui Sanetaka. A trşit pînş la vîrsta de optzeci
si trei de ani si a şinut, vreme de peste şaizeci de ani, un
jurnal care reprezintş un izvor preşios de informaşii despre
cultura Higashiyama. Numele lui figureazş adesea în
jurnalele pe care le şineau unii nobili de la curte si poeşi pri-
eteni de-ai sşi. E cu adevşrat pasionant sş faci cercetşri
asupra acelei epoci tulburi care a asistat la înflorirea unei
întregi culturi.
î Din cauza cercetşrilor dumitale îşi place atît de mult
mormîntul acestaş
î Pesemne cş da.
î De cînd le întreprinziş
î De trei ani. Ba nu, sş tot fie patru, cinci ani.
î şi de la mormîntul şsta îşi vine inspiraşiaş
î Inspiraşiaş Adevşrat, inspiraşia mea...
Cînd sş rşspundş, Keiko, dintr-odatş, se lşsş sş cadş pe
genunchii tînşrului. Taichiro se clştinş. Keiko îi înconjurş
gîtul cu mîinile.
î Chiar în faşa acestui mormînt la care şii atît de mult...
Taichiro pşstrş tşcerea.
î Fş sş-mi fie şi mie scump mormîntul acesta... Sş-mi
devinş şi mie o amintire preşioasş... Inima îşi este-aici
întreagş. Dar ea nu-i un mormînt, nici vorbş!
î Cum nu-i un mormîntş
Taichiro repetş cu un aer absent vorbele fetei.
î Mormintele dispar şi ele cu trecerea anilor...
174
î Ce-ai spusş N-am auzit.
î Pînş şi-un mormînt de piatrş e efemer.
î Nu-nşeleg.
î Urechea îşi e prea aproape...
Buzele lui Taichiro aproape atingeau urechea tinerei.
î Destul! Mş gîdili! zise Keiko scuturînd capul. Rşu
faci cş mş gîdili suflîndu-mi aşa în ureche, zise ea, privin-
du-1 pe Taichiro cu coada ochiului, îşi puse faşa pe piep-
tul tînşrului.
î Detest bşrbaşii care suflş în urechile femeilor.
î Da' eu nici n-am fşcut aşa ceva!
Taichiro simşi cş-i vine sş rîdş cînd îşi dşdu brusc seama
cş o şine pe Keiko în braşe. Greutatea fetei se fşcea sim-
şitş pe genunchii lui, deşi era conştient de uşurimea şi
supleşea trupului ei.
Taichiro fusese surprins de cşderea bruscş a lui Keiko
pe genunchii sşi. Ca sş nu cadş pe spate, tot corpul i se
încordase si nici mşcar nu-şi dşduse seama de tensiunea
întregii lui fiinşe.
Braşele lui Keiko îi strîngeau în continuare gîtul lui Tai-
chiro şi mînecile chimonoului i se rşsfrînseserş pînş la
coate. Taichiro îşi veni în fire cînd simşi în jurul gîtului con-
tactul rece cu pielea netedş şi jilavş a fetei.
î îşi suflu în urechea cea drşgşlaşş, vasşzicşş
Taichiro observş cş respiraşia îi era dezordonatş şi se
strşdui sş-şi recapete suflul.
î Urechile mele sînt foarte sensibile, şopti Keiko.
Urechea fetei îl tulbura pe Taichiro. I-o luş între degete.
Keiko rşmase cu ochii larg deschişi, fşrş a-şi clinti capul,
în timp ce degetele tînşrului i se jucau cu urechea.
î Pare o floare ciudatş.
î Creziş
î Auzi cevaş
î Aud parcş...
î Parcş...ş
î Ce poate fiş Parcş zgomotul pe care 1-ar face o albi-
nş aşezîndu-se pe-o floare... Nu, nu o albinş, mai degrabş
un fluture.
175
î Asta pentru cş-şi ating uşor urechea.
î îşi place sş atingi urechile femeilorş
î Cumş
Degetele lui Taichiro încremenirş.
î Işi place astaş murmurş Keiko cu aceeaşi voce blinda.
î N-am vşzut niciodatş urechi atît de frumoase..., re-
cunoscu în fine Taichiro.
î Mie-mi place sş curşş urechile oamenilor, zise Keiko.
Curios, nu-i aşaş şi-am un mare talent pentru asta. Vrei
sş-ncercşm acum, pe locş
Taichiro nu rşspunse.
î Nu se simte nici o boare.
î Aşa e, nu e nici o adiere, numai o lume scşldatş în
soare.
î E adevşrat. Nu voi uita niciodatş cş, într-o diminea-
şş ca asta, în faşa acestui vechi mormînt, dumneata m-ai
şinut în braşe. E straniu cş un mormînt poate lşsa o ase-
menea amintire.
î Pşi mormintele nu sînt menite tocmai sş perpetueze
amintireaş
î Sînt convinsş cş dumneata nu vei pşstra o amintire
nepieritoare a acestei zile. O vei da grabnic uitşrii, nu-i aşaş
Rezemîndu-se într-o mînş, Keiko încercş sş se ridice
de pe genunchii lui Taichiro.
î E foarte trist!
î De ce crezi cş voi da grabnic uitşrii ziua astaş
î E trist sş fii aşa.
Pe cînd Keiko încerca sş se elibereze din îmbrşşişarea
lui, TaichirS o atrase iarşşi în braşe. Buzele lui le atinserş
fugitiv pe cele ale fetei.
î Nu, nu! Nu gura dumitale!
Taichiro fu surprins de refuzul lui Keiko şi de durita-
tea glasului ei. Cu toate astea şi fşrş-ndoialş ca sş-şi fereas-
cş buzele de el, ea îşi înfundş faşa în pieptul lui Taichiro.
El îşi plimbş degetele pe pşrul fetei, apoi pe fruntea ei si
încercş sş-i dea la o parte faşa de pe pieptul sşu. Dar Kei-
ko se opuse.
176
î Mş doare cum mş apeşi pe ochi! zise Keiko, atunci
cînd mîinile hotşrîte ale lui Taichiro îi înfrînserş în sfîrsit
rezistenşa.
Ochii fetei erau închişi.
î Care ochi şi 1-am apşsatş
î Dreptul.
î Te mai doareş
î Cred cş da. Nu-mi lşcrimeazş ochiul...ş
Taichiro îi examina ochiul drept, pe pleoapş nu era însş
nici urmş de roşeaşş de la presiunea exercitatş de deget.
Spontan, Taichiro îşi aplecş faşa şi-şi lipi buzele pe ochiul
drept al fetei.
Keiko scoase un şipşt slab, dar nu încercş sş-1 respingş.
Putea simşi între buze genele lungi ale fetei. Dar, ca şi
cum ceva 1-ar fi speriat deodatş, se depşrta de Keiko.
î Mş laşi sş-şi sşrut ochiul, dar îmi refuzi gura...
î Eşti rşu! Nu ştiu, zşu ! îmi spui lucruri neplşcute!
Keiko se sprijini violent de pieptul lui Taichiro, cu riscul
de a-1 face sş-şi piardş echilibrul, şi se ridicş. Poşeta albş îi
cşzuse pe jos. Taichiro i-o culese de pe jos şi se ridicş şi el
în picioare.
î Ce poşetş mare!
î Da. Mi-am pus în ea costumul de baie.
î Costumul de baie... ş
î Nu mi-ai promis cş o sş mergem la lacul Biwaş Fşcu
o pauzş, apoi reluş.
î Ochiul drept e parcş voalat. Aproape nu vşd cu el.
Keiko scoase o oglinjoarş din poşeta pe care i-o înapo-
iase Taichiro şi-şi examina ochiul.
î Roşu însş nu este.
Cu un deget, îşi masş uşor pleoapa dreaptş, cînd obser-
vş privirea lui Taichiro fixatş asupra ei. Obrajii i se împur-
purarş şi-şi plecş ochii în care se citea o fermecştoare sfialş,
îşi plimbş agale degetele pe cşmaşa lui Taichiro, pe care
rujul ei lşsase un semn discret.
î Ce facemş zise Taichiro, apucînd-o de mînş pe Keiko.
î Mi-e teamş cş nu se duce!
177
î Dar nu mş refer la pata de pe cşmaşş. O s-o ascundş
nasturele de la hainş. Vreau sş spun ce facem acumş
î Acum...
Keiko îşi înclinş gîtul frumos.
î Nu ştiu. N-am nici cea mai micş idee.
î Am putea merge la lacul Biwa în dupş-amiaza asta,
nu-i aşaş
î Cît e ceasulş
î Zece fşrş un sfert.
î Doar atît...ş Cînd vezi soarele în copaci, ai zice cş
sîntem deja la amiazş...
Keiko îmbrşşişa cu privirea copacii înconjurştori.
î Acolo e muntele Arashi. Vara, turiştii sînt numeroşi.
De ce aici nu vine nimeniş
î Chiar dacş ar veni lume sş viziteze mînşstirea, nu
cred cş s-ar gşsi mulşi amatori sş se caşşre pîn-aici!
Conversaşia luase o întorsşturş anodinş, dupş cum con-
statş cu uşurare Taichiro. îşi şterse faşa transpiratş cu ba-
tista.
î Vrei sş vedem ce-a mai rşmas din Pavilionul Ploii de
Toamnşş Nu ştiu unde-a trşit în realitate Fujiwara Teika
şi, de altfel, nici nu prea şin s-o ştiu cu certitudine. Vezi
stîlpul acela indicatorş Am mai venit aici de douş, trei
ori...
O pancartş de lemn se înşlşa în spatele lor la poalele
muntelui şi le indica direcşia.
î Iar trebuie sş mai urcşmş
Keiko ridicş ochii spre munte.
î Da' ce conteazş! O sş urc pînş-n vîrf. şi dacş sanda-
lele mele de paie o sş-mi îngreuieze mersul, ei bine, atunci
o sş merg desculşş!
Drumul urca printre copaci şi ramurile atingeau foşnind
chimonoul lui Keiko. Taichiro se întoarse şi o luş de mînş.
Curînd ajunserş la o rşscruce.
î în ce parte o luşmş Cred cş la stînga, zise Taichiro.
Dar drumul din stînga pşrea sş meargş de-a lungul unei
prşpşstii, pe cînd cel din dreapta mergea de-a coasta. Tai-
chiro şovşi.
178
î E periculos.
î Mi-e fricş, zise Keiko, cramponîndu-se de mîna
dreaptş a lui Taichiro.
î Cu sandalele mele, risc sş alunec. Ce-ar fi s-o luşm
la dreaptaş
î La dreapta...ş în definitiv, nu ştiu care e drumul ce
duce la Pavilionul Ploii de Toamnş... şi drumul din dreapta
trebuie sş ducş în vîrful muntelui...
Drumul era ascuns pe sub copaci. Taichiro o şinea de
braş pe Keiko şi se lşsa condus de ea cu blîndeşe, cînd
deodatş fata se opri:
î Chiar trebuie sş merg în chimonou printre toşi copa-
cii şştiaş
Dincolo de nişte arbuşti de talie nu prea mare şi care-i
ascundeau privirilor, se înşlşau trei pini mari. Zşrirş, prin-
tre crengile pinilor, Colinele de Miazş-noapte şi, dedesubt,
periferiile oraşului.
î Unde sîntemş zise Taichiro, arştînd cu degetul îm-
prejurimile, cînd Keiko se rezemş toatş de el.
î Nu ştiu.
Taichiro se clştinş, dar Keiko i se lşsş lin în braşe. El se
lşsş sş alunece la pşmînt. Stîndu-i tot în braşe, Keiko îşi
netezi, cu mîna dreaptş, cutele ghemuite ale chimonoului.
Cînd Taichiro îşi apropie buzele de ochii ei, Keiko îşi
lşsş pleoapele în jos. Chiar şi cînd buzele tînşrului i se
depşrtarş de ochi şi i se lşsarş pe buze, Keiko nu se es-
chivş, îşi pşstrş însş buzele strîns lipite una de alta.
Taichiro îi mîngîie prelungul gît juvenil, în vreme ce
mîna-i încerca sş se strecoare în rşscroiala chimonoului.
î Nu, nu!
Keiko luş mîna tînşrului într-ale ei. Taichiro atinse uşor,
cu palma mîinii încş prizoniere, chimonoul fetei la înşlşi-
mea sînilor. Keiko îi ghidş mîna de la sînul drept cştre
sînul stîng. îşi întredeschise deodatş ochii şi-1 mşsurş cu
privirea pe Taichiro.
î Nu sînul drept. Nu-mi place!
179
î Cumş Fşrş a-nşelege vorbele lui Keiko, Taichiro îşi
retrase brusc mîna de pe sînul ei stîng. Ochii lui Keiko
erau uşor întredeschisi.
î Sînul drept mş întristeazş.
î Te întristeazşş
î Da.
î Dar de ce...ş
î Habar n-am. Poate pentru cş inima nu-mi este în
partea aceea. Zicînd acestea, Keiko închise pudic ochii şi-şi
oploşi sînul stîng la pieptul tînşrului.
î Fetele tinere au uneori asemenea anomalii. Cred
chiar cş ele ar fi triste dacş ar fi lipsite de ele!
Taichiro, bineînşeles, nu ştia cş la Enoshima, Keiko nu-i
îngşduise tatşlui sşu sş-i atingş sînul stîng. Acum, tînş-
rului i se refuza sînul drept. Dar înseşi vorbele lui Keiko
îi trezirş dorinşa si-i furnizarş în acelaşi timp dovada ma-
nifestş cş nu pentru prima datş, desigur, Keiko îl lşsa pe
un bşrbat sş-i mîngîie sînii. Aceastş certitudine nu fşcu
decît sş-i ascutş dorinşa. O apucş strîns de pşr şi-o sşru-
tş. Fruntea şi gîtul lui Keiko se umeziserş.
Cei doi tineri coborîrş de pe munte, trecurş prin faşa
mormintelor familiei Suminokura si ajunserş pînş la mî-
nşstirea Gio-ji. Acolo, fşcurş cale întoarsş şi merserş fşrş
grabş pînş la muntele Arashi.
Luarş dejunul la restaurantul Kitcho. La sfîrsitul mesei,
chelnerişa veni sş-i anunşe cş-i aşteaptş o maşinş.
Taichiro o privi pe Keiko. înşelese deodatş cş, pe cînd
o credea la toaletş, ea achitase nota de platş şi comanda-
se un taxi.
în timp ce maşina se apropia de castelul Nijo88, Keiko re-
marcş deodatş:
î Nu credeam cş vom ajunge atît de repede!
î Unde sş ajungem...ş
î Nu-i bine sş fii atît de distrat... Pşi nu hotşrîsem sş
mergem la lacul Biwaş
Taichiro nu rşspunse.
Lşsînd pe mîna dreaptş gara din Kyoto, taxiul o luş spre
pagoda înaltş a mînşstirii To-ji89 si o depşşi. Scurt timp,
180
rularş de-a lungul rîului Kamo care, contrar obişnuinşei,
era agitat. şoferul le arştş un munte ce se ridica în drumul
lor si le explicş:
î I se spune muntele Ushio şi numele i se scrie cu ca-
racterele chinezeşti care înseamnş îcoadş de vacş".
Maşina fşcu la stingş pe lîngş muntele Ushio si traver-
sş partea meridionalş a Colinelor de Rşsşrit.
Lacul se întindea la picioarele lor.
î Iatş lacul Biwa.
Cu toatş banalitatea observaşiei, vocea lui Keiko era
foarte însufleşi ta.
î în sfîrsit, te-am adus aici. în sfîrşit!...
Taichiro ascultş distrat vorbele tinerei. Era fascinat de
mulşimea iahturilor, a bşrcilor cu motor şi a vapoarelor
de plşcere care brşzdau lacul.
Maşina coborî pînş la vechiul oraş Otsu. în apropierea
foişorului ce domina lacul, ea coti la dreapta, depşşi o zonş
unde avea loc o cursş de bşrci cu motor, traversş locali-
tatea Hama-Otsu si se angaja pe aleea mşrginitş de copaci
care ducea la Hotelul Lacul Biwa. Pe cele douş laturi ale
aleii erau parcate maşini particulare.
Taichiro fu uluit la gîndul cş încş de la restaurantul Kit-
cho, Keiko îi ceruse şoferului sş-i ducş la Hotelul Lacul
f Biwa.
Portarul hotelului le ieşi în întîmpinare şi deschise por-
tiera. Taichiro nu vşzu altş soluşie decît sş intre în hotel.
Keiko nu-i aruncş nici o privire, se îndreptş spre recep-
şie şi zise fşrş nici cea mai micş ezitare:
î Am telefonat de la restaurantul Kitcho pentru o re-
zervare. .. Pe numele domnului Oki...
î Da, într-adevşr, rşspunse recepşionistul. Pentru o
noapte, nu-i aşaş
Keiko nu confirmş. Fşrş o vorbş, ea se dşdu în lşturi
pentru a-1 lşsa pe Taichiro sş semneze în registrul cşlşto-
rilor. Taichiro, care avea de gînd sş-şi declare o identitate
falsş, se vşzu constrîns sş-şi înscrie numele şi adresa ade-
vşrate, deoarece Keiko fşcuse rezervarea pe numele de Oki.
Adşugş apoi numele lui Keiko sub al lui şi, îndeplinind
formalitşşile, i se pşru cş rşsuflş mai uşurat.
181
îngrijitorul de etaj stştea cu cheia lîngş lift şi-i aştepta.
Nu-i însoşi însş pînş la camera lor care se gşsea la etajul
întîi.
î Ce apartament drşguş! exclamş Keiko.
Apartamentul era constituit din douş încşperi; în fund,
un dormitor si, în faşa lui, o încşpere care dşdea pe o la-
turş spre lac şi pe alta spre munşii ce mşrgineau oraşul
Kyoto. Pentru a imita pesemne construcşiile cu fronton în
stil Momoyama90, fereastra camerei era înconjuratş la exte-
rior de o balustradş roşie. Panourile care acopereau pereşii
si canaturile ferestrelor, precum şi geamurile cu pervazuri
masive şi cu traverse de lemn, îi confereau încşperii o apa-
renşş liniştitş şi oarecum desuetş. Ferestrele largi erau de
mşrimea pereşilor.
Curînd, o femeie de serviciu le aduse ceai verde.
Keiko stştea în picioare în faşa ferestrei ce dşdea spre
lac si strîngea în mîini marginea perdelei de dantelş albş.
Nici nu se întoarse cînd intrş femeia de serviciu.
Taichiro se aşezş pe mijlocul canapelei şi o privi pe fata
care-i întorcea spatele. Nu purta acelaşi chimonou ca în
ajun. Obi-ul însş, cu un curcubeu pe el, era tot cel pe care
şi-1 pusese cînd venise sş-1 aştepte la aeroportul Itami.
Lacul se întindea la stînga lui Keiko. Velele numeroase-
lor iahturi erau orientate în aceeaşi direcşie. Cele mai multe
dintre ele erau albe, erau însş si roşii, albastru închis si
violete. Bşrci cu motor demarau lşsînd în urma lor o dîrş
de spumş si fşcînd sş şîsneascş picşturi mşrunte de apş.
Prin fereastrş urcau zgomotul bşrcilor cu motor, vocile
clienşilor de la piscina hotelului şi huruitul unei maşini de
tuns gazonul, în interiorul apartamentului, se auzea bîzîi-
tul climatizorului.
Taichiro pîndi un moment cînd Keiko s-ar fi decis sş
vorbeascş, apoi luş o ceaşcş de ceai de pe masş şi zise:
î Keiko, vrei ceai...
Tînşra scuturş din cap.
î De ce nu vorbeştiş De ce tşcerea astaş E o cruzime
din partea dumitale!
Ea scuturş perdeaua şi pşru cş şovşie.
182
î Nu crezi cş priveliştea e de toatş frumuseşeaş
î E frumoasş, într-adevşr. Eu însş la frumuseşea
dumitale mş gîndeam, Keiko. Ceafa dumitale, şi obi-ul...
î Nu te gîndeai mai degrabş la mînşstirea Nison.in,
cînd m-ai luat în braşeş
î Dar...
î Totuşi sînt sigurş cş-mi porşi picş... Atitudinea mea
te-a surprins, te-a scandalizat, nu-i aşaş Vşd eu cş da.
î Poate, într-adevşr, m-ai surprins.
î Mş mir şi eu de comportarea mea. O asemenea în-
crîncenare, la o femeie, e groaznicş.
Keiko scşzu glasul.
î De-asta nu vii lîngş mineş
Taichiro se ridicş şi i se alşturş, îi puse mîinile pe umeri.
Cu o uşoarş apşsare a mîinilor, o conduse cştre canapea.
Ea se aşezş lipitş de el, dar lşsş ochii în jos si evitş sş-1
priveascş.
î Dş-mi ceai, şopti ea.
Taichiro luş ceaşca de ceai şi o apropie de faşa ei.
î Din gura dumitale...
Taichiro şovşi o clipş, apoi luş ceai în gurş şi-1 lşsş sş
se scurgş încetul cu încetul printre buzele lui Keiko. Cu
ochii închişi, cu capul aplecat pe spate, Keiko bşu ceaiul.
Cu excepşia gîtului ei care înghişea lichidul, braşele, pi-
cioarele şi tot trupul îi erau absolut nemişcate.
î Mai..., zise ea, tot fşrş sş se clinteascş.
Taichiro luş din nou o înghişiturş de ceai şi-o lşsş sş
curgş în gura fetei.
î A fost delicios! Acum pot muri. Numai sş fi fost otra-
vş ceaiul... Totul s-ar fi sfîrsit. Aş fi murit pînş acum. şi
dumneata la fel, TaichirS, ai fi murit!
Apoi, ea reluş:
î întoarce-te.
Keiko îl puse sş se întoarcş pe jumştate şi-si cuibşri faşa
în încheietura umşrului sşu. Apoi, fşrş a-şi modifica pozi-
şia, îl cuprinse uşor în braşe pe Taichiro şi-i cşutş mîinile.
Taichiro apucş una din mîinile fetei şi i-o privi, mîngîin-
du-i unul dupş altul fiecare deget.
183
î Scuzş-mş. Eram atît de distratş, n-am fost atentş...,
zise Keiko. Ai vrea poate sş faci o baieş Vrei sş mş duc si
sş dau drumul la apşş
î Cu plşcere.
î Dar poate vrei sş faci doar un duş...ş
î Miros pesemne a transpiraşie, nu-i aşaş
î îmi place cum miroşi! Pentru prima oarş în viaşş
mş încîntş atît de mult un miros!
Ea se întrerupse.
î Dar, ce mai, vrei sş te împrospşteziş
Keiko se ridicş si dispşru în dormitor. Taichiro auzi zgo-
motul apei curgînd în baia de pe cealaltş laturş a camerei.
Pe cînd el se uita cum un vapor de plşcere se apropia de
jetela hotelului, Keiko veni sş-i spunş cş apa din cadş era
numai bunş ca temperaturş.
Taichiro îşi sşpuni din abundenşş corpul scşldat în su-
doare de cînd cu plimba/ea lor la Saga.
Deodatş, Keiko ciocşni la uşa bşii. Taichiro, temîndu-se
ca fata sş nu intre, se ghemui în cadş.
î Taichiro, te cautş cineva la telefon... Viiş
î Pe mine, la telefonş Imposibil. Cine mş cautş...ş E cu
siguranşş o greşealş.
î Te cautş cineva la telefon, se mulşumi Keiko sş re-
pete.
î Ciudat. Nu ştie nimeni cş sînt aici.
î şi totuşi pe dumneata te cautş...
Fşrş a mai zşbovi sş se şteargş, Taichiro îşi puse un chi-
monou uşor de bumbac şi ieşi din baie.
î Chiar pe mine mş cautşş Faşa tînşrului era bşnuitoare,
între cele douş paturi era un telefon. Vşzînd cş se apro-
pie de el, Keiko îl strigş:
î în cealaltş încşpere.
Pe o mşsuşş alşturi de televizor era un telefon cu recep-
torul scos din furcş, în clipa cînd Taichiro luş receptorul
şi-1 duse la ureche, Keiko îi spuse:
î Te cautş de la Kamakura, de-acasş.
î Ceş
Taichiro se fşcu livid.
184
î Dar cum...ş
î E mama dumitale la aparat. I-am telefonat eu, urmş
Keiko cu glas tensionat. I-am spus cş sînt cu dumneata
la Hotelul lacul Biwa si cş mi-ai promis sş te cşsştoreşti
cu mine. I-am spus cş sper sş-şi dea consimşşmîntul.
Taichiro, cu rşsuflarea tşiatş, o privea fix pe Keiko.
Mama lui Keiko auzise, fireşte, cuvintele abia rostite de
Keiko. Cînd se dusese sş facş baie, Taichiro închisese uşa
de la dormitor, ca şi pe cea de la baie si, din pricina zgo-
motului apei, nu putuse sş o audş pe Keiko telefonînd.
Oare nu Keiko însşşi, de dragul planului ei, îl îndemnase
sş facş baieş
îTaichiroş Taichiro e acoloş
Glasul mamei sale rşsuna în receptorul pe care-1 strîn-
gea în mînş Taichiro. Keiko suportş fşrş sş clipeascş pri-
virea tînşrului aşintitş asupra ei. Strşlucirea pştrunzştoare
a ochilor ei nu fşcea decît sş le sporeascş frumuseşea.
î Taichiro nu-i acoloş
î Ba da, mamş, sînt aici, zise Taichiro, apropiindu-şi
receptorul de ureche.
î Taichiro, tu eştiş repetş mama sa, vrînd parcş sş spu-
nş ceva. Vocea îi trşda agitaşia stşpînitş pînş atunci.
î Nu face una ca asta... Taichiro, nu face aşa ceva!
Taichiro nu rşspunse.
î Fata asta, ştii ce soi de fatş este, nu-i aşaş Nu poşi sş
nu ştii!ş Taichiro tşcea în continuare. Keiko, pe la spate,
îl strînse în braşe. Cu obrazul, îndepşrtş receptorul pe care
Taichiro şi-1 şinea la ureche şi-şi apşsş buzele de urechea
tînşrului.
î Mamş..., fşcu ea, mamş, mş întreb dacş înşelegeşi
de ce v-am telefonat...
î Taichiro, mş auziş Cine e la aparatş întrebş mama
lui Taichiro.
î Eu sînt.
Taichiro evitş buzele lui Keiko şi-si lipi receptorul de
ureche.
î Ce-nseamnş astaş Ce tupeu! Sş vorbeascş aşa la te-
lefon în locul tşu... Ea şi-a spus sş telefoneziş
185
Mama sa îl copleşea cu întrebşri.
î Taichiro, întoarce-te numaidecît. Pleacş imediat din
hotelul şla şi vino înapoi acasş... fata aia ne ascultş, nu-i
aşaş Bine, n-are decît s-asculte! Chiar îmi convine! Taichi-
ro, nu te cşsştori cu ea! E o fiinşş îngrozitoare! Crede-mş,
ştiu ce spun. Nu mş nenoroci încş o datş, c-o sş-mi pierd
minşile! De data asta, chiar o sş mor. şi nu o spun pentru
cş este eleva domnişoarei Ueno.
în timp ce el asculta, Keiko îşi pusese buzele pe ceafa lui
Taichiro. îi şuşoti în pîlnia urechii:
î Dacş n-aş fi fost eleva domnişoarei Ueno, nu te-as fi
întîlnit niciodatş.
î E o fiinşş perversş! Cred cş a încercat chiar sş-1 sedu-
cş pe tatşl tşu, continuş mama lui Taichiro.
î Ceş
Vocea lui Taichiro era aproape de neauzit, în timp ce se
întorcea spre Keiko. Cu buzele tot lipite de ceafa lui, Keiko
îşi deplasş capul în acelaşi ritm în care Taichiro şi-1 întorcea
pe-al lui. El avu impresia cş o jigneşte grav pe mama sa as-
cultînd-o în timp ce Keiko îl sşruta.
Totuşi nu putea pune receptorul în furcş.
î O sş vorbim despre toate astea la întoarcerea mea.
î Bine! Intoarce-te imediat. Mşcar n-ai fşcut nimic rşu
cu fata aiaş N-ai de gînd totuşi sş stai peste noapte acoloş
Taichiro nu rşspunse.
î Taichiro! continuş mama sa, Taichiro, priveşte-o în
ochi! Gîndeşte-te la ce-şi spune! De ce crezi cş vrea sş se
cşsştoreascş cu tine, tocmai ea, eleva domnişoarei Ueno...ş
Nu pricepi cş-i vorba de-o maşinaşie diabolicşş Poate cş
fata aia nu e totdeauna aşa, dar în tot ce priveşte familia
noastrş, e un monstru! ştiu bine, nu-i rezultatul imagina-
şiei mele! Cînd ai plecat, de data asta, aveam o presimşire
neagrş. şi tatşlui tşu i s-a pşrut ciudatş povestea asta şi
si-a fşcut griji. Taichiro, dacş nu te-ntorci, tatşl tşu şi cu
mine vom lua primul avion spre Kyoto!
î Am înşeles.
î Ce ai înşelesş
Fumiko reluş, vrînd parcş sş se asigure:
186
îTe întorci, nu-i aşaş Te întorci cu adevşratş
î Da.
Keiko se nşpusti în dormitor şi închise uşa dupş ea.
Taichiro rşmase nemişcat lîngş fereastrş şi privi lacul.
O avionetş îl survola oblic şi la micş altitudine înainte de
a se îndepşrta. Bşrci cu motor sşltau, fşcînd sş şîsneascş
apa la trecerea lor. O femeie, agşşatş de o barcş, fşcea schi
nautic.
Dinspre piscinş ajungeau pînş la el voci. Trei femei ti-
nere în costum de baie stşteau culcate pe gazonul de sub
fereastrş. Te puteai întreba dacş încşperea asta nu fusese
conceputş cu unicul scop de a contempa acele siluete pro-
vocatoare.
î Taichiro! Taichiro, îl strigş Keiko din dormitor.
Cînd deschise uşa, o vşzu îmbrşcatş într-un costum de
baie alb. îşi şinu rşsuflarea şi-şi întoarse ochii într-o parte.
Pielea fetei, de culoarea griului copt, strşlucea şi abia da-
cş-i observş costumul de baie din lînş albş.
î Ce frumos! zise Keiko, îndreptîndu-se cştre fereastrş.
Costumul de baie îi dezgolea tot spatele.
î Cît de frumos e cerul deasupra munşilor!
Raze de soare, ca nişte peneluri de aur ascuşite, cşdeau
peste munşi şi se profilau pe cer.
î Acela e muntele Hieiş întrebş Taichiro.
î Da. Razele acelea de soare seamşnş cu nişte lşnci
care ne-ar strşpunge destinul, de-asta te-am strigat, ce pş-
rere ai despre convorbirea de la telefon cu mama dumita-
le...ş
Keiko se întoarse cu faşa la Taichiro.
î Aş vrea ca mama dumitale sş vinş aici. şi tatşl du-
mitale...
î Ce tot vorbeştiş
î Adevşrat. Vorbesc serios.
Keiko, deodatş, se agşşş de el.
î Vino cu mine. Mş duc sş mş scald. Mi-e dor sş mş
scald în apş rece bine. Mi-ai promis, nuş Mi-ai fşgşduit şi
cş o sş facem o plimbare în barca cu motor. Mi-ai fşcut
187
promisiunea asta la sosirea dumitale, cînd am venit sş te
întîmpin la Itami.
Keiko se strînse toatş în el, cu riscul de a-1 face sş-si
piardş echilibrul.
î Te întorciş Te întorci la Kamakura din cauza conver-
saşiei cu mama dumitaleş Pşrinşii dumitale riscş sş se în-
crucişeze cu dumneata pe drum. Vor veni cu siguranşş
aici... Tatşl dumitale nu vrea, sigur, dar mama dumitale
îl va obliga.
î Keiko, 1-ai sedus pe tatşl meuş
î Sedus...ş
Cu faşa rezematş de pieptul lui Taichiro, Keiko dşdu
din cap cş nu.
î Dar pe dumneata, oare te-am sedusş Am fşcut eu aşa
cevaş
Braşele lui Taichiro înlşnşuiau spatele gol al lui Keiko.
î Nu-i vorba de mine, ci de tatşl meu. Nu schimba vor-
ba...
î Pşi dumneata o schimbi! Eu te întreb dacş te-am se-
dus. Asta crezi, nu-i aşaş
Taichiro nu rşspunse.
î E posibil ca un bşrbat sş o-ntrebe pe fata pe care o
şine-n braşe dacş I-a sedus sau nu pe tatşl luiş Nu citeşti
în ochii mei cît mş faci sş sufşrş Keiko începu sş plîngş.
î Ce vrei sş-şi rşspund, Taichiroş Mai bine m-aş îneca
în lac...
Luînd în braşe umerii tremurştori ai fetei, Taichiro simşi
sub mînş una din bretelele costumului ei de baie. I-o lşsş
în jos, dezvelind pe jumştate rotunjimea unui sîn, apoi
lşsş în jos cea de-a doua bretea. Keiko, cu pieptul dezgo-
lit, se clştinş.
î Nu, nu sînul drept! Te rog, nu sînul drept..., repetş
Keiko, în timp ce i se prelingeau lacrimi de sub pleoapele
închise.
Keiko ieşi din baie, cu bustul învelit într-un prosop am-
plu. Cei doi tineri urmarş un culoar si coborîrş în grşdinş,
într-un copac mare din faşa lor se deschideau flori albe
188
asemşnştoare cu florile de hibiscus. Taichiro îşi scosese
haina şi cravata.
Douş piscine se gşseau la dreapta şi la stînga grşdinii
din faşa lacului. In piscina din dreapta, amenajatş în faşa
peluzei, se scşldau copii. Cealaltş piscinş era situatş pe
un mic dîmb, departe de peluzş.
Taichiro se opri la intrarea barierei care înconjura pis-
cina din stînga.
î Nu intri în apşş
î Nu, te aştept.
Din timiditate, Taichiro ezita sş se arate alşturi de Keiko,
a cşrei frumuseşe atrşgea toate privirile.
î Zşuş Vreau doar sş fac o baie scurtş. E prima din anul
şsta şi vreau sş vşd dacş înot bine sau nu, zise Keiko.
Cireşi şi sşlcii plîngştoare se înşlşau, la intervale regu-
late, pe peluza care se întindea de-a lungul şşrmului.
Taichiro se aşezş pe-o bancş, la umbra unui copac bş-
trîn, şi privi în direcşia piscinei, în primele momente nu
o vşzu pe Keiko, apoi o zşri pe trambulinş. Deşi trambu-
lina nu era foarte înaltş, silueta încordatş a tinerei pregş-
tindu-se sş plonjeze se decupa pe suprafaşa lacului Biwa
dindşrştul ei si pe munşii înalşi de dincolo de lac. Munşii
din depşrtare erau înecaşi în ceaşş. Un trandafiriu palid
aproape evanescent plutea pe apele sumbre ale lacului.
Velele iahturilor reflectau nuanşele paşnice ale amurgu-
lui. Keiko plonja, într-o adevşratş trombş de apş.
Cînd ieşi din piscinş, Keiko închine o barcş cu motor
si-1 invitş pe Taichiro sş urce împreunş cu ea.
î O sş se înnopteze curînd. Ce-ar fi sş amînşm pe mîi-
neş
î Mîine...ş Ai spus într-adevşr mîineş zise Keiko ai
cşrei ochi strşlucirş.
î Atunci rşmîiş Intenşionezi cu adevşrat sş rşmîi pînş
mîine...ş Dar poşi sş ştiiş şine-şi mşcar una din promi-
siuni. .. N-o sş mergem prea departe şi o sş ne-ntoarcem
repede. Aş vrea, pentru cîteva clipe, sş mş îndepşrtez de
mal cu dumneata. Mi-ar plşcea sş despicşm valurile sorşii
şi sş plutim cum ne duce apa. Ziua de mîine ne scapş
189
mereu... Hai sş mergem azi! zise Keiko, trşgîndu-l pe Tai-
chiro de mînş.
î Uite ce multe bşrci şi iahturi sînt încş pe lac!
Trei ore mai tîrziu, Otoko, ascultînd ştirile la radio, aflş
cş avusese loc un accident pe lacul Biwa. Se nşpusti în ma-
şinş pînş la hotel unde o gşsi pe Keiko în pat.
Aflase, tot de la radio, cş o tînşrş cu prenumele Keiko
putuse fi salvatş de un iaht. Intrînd în încşpere, Otoko o
întrebş pe femeia de serviciu care pşrea sş aibş misiunea
de-a o îngriji pe Keiko:
î E încş inconştientşş Doarmeş Ce s-a întîmplatş
î I s-a fşcut o injecşie ca sş doarmş, rşspunse femeia de
serviciu.
î O injecşie...ş Atunci e în afara oricşrui pericolş
î Da. Medicul a spus cş nu este nici o pricinş de îngri-
jorare. Cînd a adus-o iahtul la mal, pşrea moartş, dar şi-a
revenit de îndatş ce au reuşit s-o facş sş vomite toatş apa
pe care o-nghişise şi i-au fşcut respiraşie artificialş. A în-
ceput atunci sş se zbatş ca o nebunş, strigînd numele bşr-
batului care-o însoşea...
î şi bşiatul acela, ce s-a întîmplat cu elş
î încş nu 1-au gşsit, în ciuda tuturor eforturilor.
î încş nu 1-au gşsit...ş repetş Otoko, cu glas tremurş-
tor.
Se apropie de fereastra care dşdea spre lac şi privi afa-
rş. Bşrcile cu motor, cu farurile aprinse, brşzdau în toate
direcşiile apele negre ale lacului, în partea din stînga ho-
telului.
î Toate bşrcile cu motor din zonş sînt acolo, nu doar
cele ale hotelului. Sînt si cele ale polişiei. Au aprins chiar
si fşclii pe şşrm, zise femeia de serviciu. Mi-e teamş sş nu
fie însş prea tîrziu ca sş-1 mai salveze...
Otoko se agşşş de perdeaua de la fereastrş.
Departe de vînzoleala bşrcilor cu motor si de luminile
lor neliniştitoare, un vapor de plşcere, decorat cu lanter-
ne roşii, se apropia lent de şşrmul din faşa hotelului. Pe
malul opus, focuri de artificii incendiau cerul.
190
Dîndu-şi seama cş-i tremurau genunchii, Otoko fu cu-
prinsş de frisoane în tot corpul, i se pşru cş oscilau şi lan-
ternele roşii ale vaporului de plşcere. Proptindu-se ferm
în picioare, se îndepşrtş de fereastrş. Uşa dormitorului era
deschisş. Patul lui Keiko îi atrase privirea şi reveni grabnic
la cşpştîiul tinerei, de parcş uitase cş mai intrase o datş în
acea încşpere şi apoi plecase din ea.
Keiko dormea liniştit şi respiraşia îi era regulatş. Neli-
niştea lui Otoko spori:
î Poate fi lşsatş aşaş
î Da, încuviinşş femeia de serviciu.
î Cînd o sş se trezeascşş
î Nu ştiu.
Otoko puse mîna pe fruntea lui Keiko. Pielea rece şi
uşor umedş a tinerei pşrea sş adere la palma lui Otoko.
Culorile fugiserş din faşa lividş a lui Keiko. Doar o roşea-
şş uşoarş îi îmbujora obrajii.
Pşrul fetei, care se încurcase cînd i-1 uscaserş, se odih-
nea vraişte pe pernş. Era atît de negru, cş ai fi zis cş-i ud.
Printre buze i se zşreau dinşii frumoşi. Cuvertura îi aco-
perea braşele. Pe cînd se odihnea, inocenşa şi puritatea
chipului ei adormit o rşvşşirş pe Otoko. Faşa tinerei voia
parcş sş-si ia rşmas bun de la Otoko şi de la viaşş.
Chiar cînd era gata sş întindş braşele ca sş o scuture şi
sş o trezeascş pe Keiko, Otoko auzi un ciocşnit la uşa în-
cşperii învecinate.
Femeia de serviciu merse sş deschidş uşa.
Oki Toshio şi soşia lui intrarş în încşpere. Nici nu întîl-
ni bine privirea lui Otoko, si Oki încremeni.
î Sînteşi domnişoara Ueno, nu-i aşaş zise Fumiko.
Deci dumneavoastrş sînteşi.
Cele douş femei se întîlneau pentru prima datş.
î Aşadar, din cauza dumneavoastrş a murit Taichiro!
Vocea lui Fumiko era rece si lipsitş de orice emoşie.
Otoko deschise gura, dar din ea nu ieşi nici un sunet.
Cu o mînş, se rezemş de patul lui Keiko. Fumiko se apro-
pie de ea. Otoko se trase înapoi, gata parcş sş fugş de ea.
191
Fumiko o apucş pe Keiko cu ambele mîini şi o scuturş
strigînd:
î Trezeşte-te! Trezeşte-te odatş!
Pe mşsurş ce mîinile îi deveneau mai brutale, capul
fetei se rostogolea pe pernş.
î Da' trezeşte-te! De ce nu te trezeştiş
î I s-a administrat un sedativ ca sş doarmş... zise Oto-
ko. Nu se va trezi.
î Trebuie s-o întreb ceva. E în joc viaşa fiului meu! zise
Fumiko, scuturînd-o în continuare pe Keiko.
î O s-o întrebi mai tîrziu. Toşi oamenii de pe lac îl cautş
pe Taichiro, zise Oki. Apoi o luş de umeri pe soşia sa şi ie-
şirş din încşpere.
Otoko scoase un suspin adînc şi se prşbuşi pe pat pri-
vind chipul adormit al lui Keiko. Pe la colşurile ochilor, fe-
tei îi picurau lacrimi.
î Keiko!
Keiko deschise ochii, îi strşluceau de lacrimi cînd îi ri-
dicş spre Otoko.
192
Note
1. A treia ca mşrime dintre insulele japoneze (36 554 km2,
12 milioane de locuitori), insula Kyushu este situatş
în partea de vest a insulei principale a Japoniei, fiind
separatş de ea printr-o strîmtoare latş de 630 m (tune-
luri rutiere şi feroviare). A fost leagşnul celei mai vechi
civilizaşii japoneze în epoca preistoricş si a rşmas per-
manent o poartş cştre continentul asiatic şi, mai tîrziu,
cştre lumea occidentalş (Nagasaki în perioada îînchi-
derii" Japoniei, dintre 1639 şi 1854). în prezent insula
este înghişitş de megalopolisul industrial din regiune.
Kyoto (l 500 000 de locuitori), capitalş imperialş între
794 si 1868), oraş situat la 500 km vest de Tokyo, mar-
cat de tendinşa contradictorie de modernizare şi de
conservare a vechilor cartiere istorice. Kawabata a dat
un roman în care se poate retrşi atmosfera vechilor oaze
istorice (Kyoto,l96l -1962, în romîneşte: Kyoto sau ti-
nerii îndrşgostişi din strşvechiul oraş imperial, traducere
de Vasile Spoialş, Editura Univers, Bucureşti, 1970).
3 Mare oraş (peste 2 400 000 de locuitori), situat la sud de
Tokyo, cu care formeazş o aglomeraşie urbanş conti-
nuş. Cel mai important port internaşional al Japoniei.
4 îCalea Mşrilor Sudului", ax rutier şi feroviar în lun-
gime de cea 500 km, care leagş Tokyo de Kyoto si
Osaka, trecînd prin Nagoya. în Japonia contemporanş
ea este artera principalş a îmegalopolisului Tokaido".
în vechea Japonie, unde oamenii cşlştoreau cel mai
adesea pe jos, acest drum a fost descris în numeroase
193
opere literare şi picturale, printre care celebra serie de
stampe a lui Hiroshige (1797-1858): Cele cincizeci şi trei
de etape ale cşii Tokaido.
5 Oraş cu peste 190 000 de locuitori, situat la 21 km vest
de Atami, vestita localitate bogatş în izvoare termale
(120 km sud-vest de Tokyo).
6 Cel mai înalt vîrf muntos din arhipelagul japonez
(3 776 m), obiect de veneraşie tradişional, a cşrui silu-
etş maiestuoasş i-a inspirat pe mulşi pictori, poeşi si ro-
mancieri din toate timpurile.
7 Arashi-yama, munte situat la vest de Kyoto, renumit
pentru frumuseşea vşii sale si pentru arşarii cu frun-
zele minunat colorate toamna.
8 Togetsukyo, pod peste rîul Hotsugawa, în partea de vest
a oraşului Kyoto.
9 Micş grşdinş publicş aflatş în zona de vest a oraşului
Kyoto.
10 Mijloc de încşlzire tradişional utilizat curent în Japo-
nia; este un recipient cu jşratic avînd deasupra un cadru
pştrat cu patru picioare, de mari dimensiuni, acoperit
cu un fel de pşturş groasş mai mare decît el; doritorii
se instaleazş lîngş el pentru a se încşlzi. Graşie unei
planşe lşcuite sau vernisate care se aşeazş deasupra,
dispozitivul poate servi si drept masş. Se înrudeşte
cu brasero-ul iberic sau cu vechiul tandur romînesc.
11 în poveştile şi legendele japoneze, bursucul, ca şi vul-
pea, e considerat drept un spirit malefic înzestrat cu
puterea de a-i amşgi pe oameni.
12 Bşuturş alcoolizatş provenind din fermentaşia orezu-
lui. Denumirea îalcool de orez" este improprie, deoa-
rece nu are loc un proces de distilare. Totuşi, în sens larg,
acest cuvînt desemneazş orice bşuturş ce conşine al-
cool.
13 Cartier liniştit în nord-vestul Kyoto-ului. Adashino în-
seamnş îcîmpul rşposaşilor". Acolo se gşseau odini-
oarş un foarte mare numşr de vechi morminte pşrşsite,
mai toate reunite astşzi în templul Nenbutsu-ji, unde
formeazş un ansamblu impresionant.
194
14 Jizo bosatsu (Ksitigarbha). Potrivit credinşelor populare
japoneze, el trece drept un paznic care vegheazş asu-
pra copiilor şi, în acest spirit, statuile lui de piatrş se
gşsesc adesea la marginea drumurilor strşvechi, la oraş
sau la şarş.
15 Gio-ji, mînşstire de femei situatş în paşnicul cartier
Saga, în centrul de nord-vest al Kyoto-ului.
16 Grşdinş publicş situatş la est de cartierul central Gion,
în Kyoto.
17 Mînşstirea Chion-in, situatş în zona de centru-est în
Kyoto, renumitş prin frumosul sşu ansamblu arhitec-
tural din secolele al XV-lea - al XVI-lea.
18 Tinere aspirante la profesia de gheişe, la Kyoto, purtînd
un minunat chimonou în culori vii, ornat cu o centurş
foarte latş, cu extremitşşile atîrnînd libere (darari no obî).
Ele sînt supuse unei formaşii foarte dificile, cuprinzînd
dansul, cîntul şi muzica instrumentalş.
19 Menirea esenşialş a unei geisha (în sens etimologic: ar-
tistş) este de a însufleşi un banchet. Formaşia sa cuprin-
de, printre altele, dansul, cîntul şi muzica instrumentalş
la shamisen (instrument muzical cu trei corzi, nelipsit,
începînd din sec. al XVIII-lea, din repertoriul muzical
tradişional). Se poate ca o gheişş sş accepte a-şi pe-
trece noaptea cu un client, dupş banchet, dar în acest
caz e vorba de o activitate secundarş (o simplş prosti-
tuatş nu este numitş niciodatş geisha în japonezş).
şinuta ei este totdeauna tradişionalş: chimonou lung
si magnific de mştase, centurş luxoasş foarte latş (obî),
pieptşnşturş caracterizatş printr-un coc înalt, lis şi
uns cu ulei de camelie, înainte vreme, fetele destinate
acestei profesii erau vîndute şi cumpşrate prin contrac-
te foarte stricte. O datş cu instaurarea drepturilor omu-
lui, noua legislaşie a interzis acea practicş. Oricum,
profesia este actualmente într-un regres accentuat din
cauza dificultşşilor programului tradişional de pregş-
tire artisticş.
20 Kamo-gawa, rîu care curge de la nord la sud, traversînd
oraşul Kyoto prin zona de centru-est.
195
21 Shoji, panouri glisante, constituite dintr-un schelet de
lemn pe care e lipitş o hîrtie translucidş, utilizate în
casa japonezş tradişionalş ca mijloc de separare între
interior şi copertina care dş în grşdinş. Panourile gli-
sante instalate între diferitele încşperi ale casei se nu-
mesc fusu mş.
22 Sau mochi (aluat de orez semiuscat, tşiat în bucşşi drept-
unghiulare), prşjit şi fiert într-o zeamş de carne cu le-
gume şi alte ingrediente variate. Fel de mîncare nelipsit
de Anul Nou.
23 Oraş rezidenşial si staşiune balnearş (peste 150 000 de
locuitori), la 50 km sud-est de Tokyo. A fost sediul
primului guvernşmînt feudal între 1192 si 1333 (îepo-
ca Kamakura"), bogatş în patrimoniu istoric si artistic.
Kawabata şi-a stabilit aici domiciliul începînd din
1935.
24 Kansai, în sens larg, denumeşte îşşrile de dincolo de
barierş". îBariera" era amplasatş, în era Edo (1603-1867),
în trecştoarea Hakone, pentru a controla mişcarea cş-
lştorilor între est şi vest. în prezent, termenul Kansai
se referş doar la regiunea din jurul oraşelor Kyoto şi
Osaka.
25 Adicş Nmia culegere de poeme vechi şi moderne, compilatş
între 1201 si 1205, în 20 de cşrşi şi cuprinzînd aproape
2000 de poeme de cîte 31 de silabe (5-7-5-7-7, waka).
Este, cronologic, ultima dintre îmarile antologii" ale
epocii clasice, reprezentînd expresia cea mai aleasş pe
care şi-o gşseşte sensibilitatea poeticş a vremurilor
vechi.
26 Haiku sau haikai, mic poem de 17 silabe (5-7-5), celebrînd
sentimente legate de naturş si perindarea anotimpuri-
lor.
27 Genji monogatari, cea mai celebrş operş a literaturii ja-
poneze clasice, roman-fluviu în 54 de cşrşi, scris pe la
începutul sec. al Xl-lea de cştre o doamnş de la curte,
Murasaki Shikibu (978ş - 1014ş), şi care relateazş iu-
birile prinşului Genji. Ca multe alte opere din epoca
Heian (794 - 1192), marcatş de supremaşia literaturii
196
feminine, Genji monogatari este redactatş în kana î mai
precis în biragana, scriere cursivş elegantş utilizatş ini-
şial în operele feminine. Existş şi o versiune romîneas-
cş fragmentarş publicatş sub titlul Doamna Murasaki
î Genji, E.L.U., 1969.
28 Ihara Saikaku (1642 -1693), pseudonimul lui Hirama
Togo, poet şi cel mai important romancier din era Gen-
roku (1688 - 1704): Viaşa unui bşrbat voluptuos, 1682;
Viaşa a cinci femei libertine, 1685 etc., numeroase poves-
tiri.
29 Rogojina (tatami) este confecşionatş dintr-o varietate
de stuf foarte fin şi foarte neted şi are o grosime de
3-5 cm. în Japonia, suprafaşa încşperilor este deter-
minatş dupş numşrul de rogojini care acoperş po-
deaua. O rogojinş are 1,80 m x 0,90 m, adicş 1,62 m2.
30 Era Mei j i (1868 - 1912), cînd se restaureazş puterea
imperialş şi începe procesul de modernizare a Japo-
niei. Era Kamakura: 1192-1333. Era Muromachi: 1392-1573.
31 Micş buletş de orez în oşet, de formş alungitş, peste
care se pune o felie de peşte crud. în limbajul curent
se spune o-sushi.
32 Zonş muntoasş la 12 km nord de Kyoto, cunoscutş
mai ales pentru îSşrbştoarea focului de la Kurama"
(Kurama no hi-matsuri). Tot acolo are loc si îSşrbştoa-
rea lunii pline" (Mangetsu matsurt).
33 Oraş cu 174 000 de locuitori, la poalele cşruia se întin-
de marele lac Biwa, la 10 km est de Kyoto.
34 Lacul Biwa (Biwa-ko), cel mai mare lac din Japonia
(675 km2), la estul cşruia (10 km) se aflş oraşul Kyoto.
35 Oraş (110 000 de locuitori) situat la 10 km sud de Kyoto,
înconjurat de renumite plantaşii de ceai, care consti-
tuie principala sa activitate, în plus, aşezarea e cunos-
cutş si prin Byodoin, ansamblu arhitectural complet
destul de rar, reprezentativ pentru era Heian
(794-1192).
36 Oraş important situat între Tokyo şi Nagoya, la 180 km
vest de Tokyo. Capitalş a prefecturii cu acelaşi nume,
197
fostş feudş (provincia Suruga) a lui Tokugawa leyasu
(1542-1616), prim shogun de la Edo.
37 Engaku-ji: Una din cele mai vestite mînşstiri din Ka-
makura, fondatş în 1282. în vasta sa grşdinş se gşsesc
numeroase edificii de epocş şi cîteva pavilioane con-
sacrate artei ceaiului.
Kencho-ji: Una din cele mai celebre cinci mînşstiri din
Kamakura.
Enoshima: Loc turistic foarte frecventat situat la 55 km
sud-est de Tokyo, lîngş Kamakura. Este o micş insulş
legatş de continent printr-un pod şi dominatş de un
sanctuar cu acelaşi nume.
38 Mînşstiri în care femeile care voiau sş divorşeze fşceau
trei ani de exercişii religioase pentru a li se îngşdui sş
se despartş de soş şi sş se întoarcş în sînul familiei lor.
Cel mai cunoscut exemplu este Tokei-ji, din Kamakura.
39 Kobo Daishi este numele postum al lui Kukai (774-835),
vestit cşlugşr şi gînditor care a introdus în Japonia
buddhismul ezoteric.
40 Pantalon plisat, lung şi foarte larg, purtat pe sub chimo-
noul propriu-zis în şinuta de mare ceremonie.
41 Cel mai vechi dintre cele trei genuri de teatru clasic ja-
ponez (no, la apogeu în sec. al XlV-lea - al XV-lea; bun-
raku, la apogeu în sec. al XVII-lea - al XVIII-lea; kabuki,
la apogeu în sec. al XVIII-lea - al XX-lea). Spectacol li-
rico-dramatic, extrem de stilizat, pştruns de un spirit
religios care-1 apropie de tragedia eschilianş. Muzica,
dansul si recitativul însoşesc un text misterios susşi-
nut de numai doi actori şi cîşiva muzicieni (flaut si
percuşie).
42 Pictor din şcoala occidentalizantş (1891-1929), foarte
apreciat de Kawabatş pentru sensibilitatea sa.
43 Pictor din şcoala tradişionalş (1883-1957).
44 Panouri glisante care separş diferitele încşperi ale ca-
sei japoneze tradişionale. Ornamentate în genere cu o
hîrtie decorativş,/usMmfl-le din marile mînşstiri sînt
decorate cu opere ale unor pictori celebri.
45 Cartier situat în zona de centru sud-est a oraşului Tokyo.
198
46 Fudo myo-o (în sanscritş, Akalanatha), divinitate bud-
dhistş (zeu al înşelepciunii), a cşrei reprezentare statu-
arş se caracterizeazş printr-o expresie mînioasş.
47 Aforism (îfir"). In buddhism, sutra este una din pşr-
şile narative, cu caracter concentrat şi aforistic, ale lite-
raturii canonice buddhiste, iar în sens restrîns, se referş
la dialogurile lui Buddha.
48 Nara, capitalş a Japoniei între 710 şi 784 (220 000 de lo-
cuitori, situatş la 40 km sud de Kyoto), şi mai cu seamş
împrejurimile oraşului constituie o zonş turisticş de
mare interes, datoritş nenumşratelor edificii si obiec-
te de artş aflate acolo, cele mai multe datînd din sec.
alVII-leasaualVIII-lea.
49 Denumire genericş a teatrului de pşpuşi în stil tradi-
şional, cel mai reprezentativ fiind cel de la Bunraku-za,
la Osaka. In Japonia, genul acesta nu e socotit a se
adresa copiilor. Capetele pşpuşilor sînt lucrate cu o deo-
sebitş fineşe. Cel mai adesea o pşpuşş cu rol impor-
tant este manevratş de trei persoane: capul şi mîna
dreaptş de cştre mînuitorul principal, mîna stîngş de
cel de-al doilea, iar picioarele de al treilea. Mînuitorii
trec drept invizibili. Dialogurile sînt rostite de cştre
un singur recitator, aşezat pe o gradenş în dreapta sce-
nei. Acesta povesteşte istoria şi sub formş de naraşie
cîntatş (jaruri), acompaniat de unul sau mai mulşi in-
terpreşi la shamisen.
50 Plaja Shichiri, Shichiri-ga-hama, îPlaja de şapte leghe",
între Kamakura şi Enoshima.
51 Golf delimitat de peninsulele Izu la vest si Miura la est.
Sagami este numele vechii provincii ce corespunde ac-
tualei prefecturi Kanagawa, cu capitala la Yokohama.
52 Staşiune termalş şi port de pescari la 125 km sud-est
de Tokyo, pe coasta de est a peninsulei Izu.
53 Micş peninsulş la gura golfului Tokyo, unde se aflş Ka-
makura, pe coasta de vest, şi portul militar Yokosuka,
pe coasta de est.
54 In ordinea citşrii: Saiho-ji, templu buddhist, situat în
vestul oraşului, mai cunoscut sub denumirea de îtem-
199
plu al brazdelor de muşchi" (Koke-dera), dupş minu-
nata grşdinş acoperitş cu muşchi de toate soiurile;
Ryoan-ji, templu buddhist din zona de nord-est, cu-
noscut pentru grşdina sa de pietre din sec. al XlV-lea;
Daitoku-ji, mînşstire buddhistş situatş în zona de cen-
tru-nord, reputatş mai cu seamş pentru pavilioanele
sale consacrate artei ceaiului si pentru grşdinile rşspîn-
dite în proprietşşile private ale principalilor cşlugşri,
cea mai cunoscutş fiind grşdina de pietre a lui Dai-
sen-in; Myoshin-ji, mînşstire buddhistş situatş în zona
de vest a oraşului.
55 Mare cşlugşr, gînditor si erudit (1275 -1351).
56 Sen Soeki (1522 -1591), mai cunoscut sub pseudoni-
mul de Rikyu, a fost marele reformator al artei ceaiu-
lui, conceputş ca o artş de a trşi, dar şi promotorul unor
concepte estetice care continuş sş marcheze ansam-
blul vieşii nipone. El este cel care a subliniat frumu-
seşea a tot ce e simplu, sobru şi funcşional, scutit de
orice decor inutil, şi totodatş valoarea a ceea ce este
efemer, a momentului sublim nereproductibil, prin
opozişie cu ceea ce este etern şi imuabil. Modiil sşu
de a gîndi este întrupat în filozofia îîntîlnirii unice
într-o viaşş unicş" (ichigo ichie), elaboratş de el.
57 Pseudonimul lui Yamaguchi Chikahiko (n. 1901, la
Kyoto), poet, adept al unei scoli de haiku.
58 1392 -1573.
59 Grşdinş admirabilş, fşrş îndoialş o apoteozş a artei
specifice, cu cîteva pavilioane sobre de lemn pierdute
pe întinsul ei; vila imperialş de la Katsura (Katsura
rikyu) e situatş la 6 km sud-est de Kyoto. Aceastş capo-
doperş incomparabilş a fost construitş pe la 1620 şi-i
este atribuitş lui Kobori Enshu (1579 -1647).
60 Tabi: un gen de şosete tradişionale din pînzş albş (nea-
grş pentru uzul curent), care comportş o fantş ce per-
mite purtarea sandalelor geta sau zori.
61 Vechi cartier de distracşii situat în partea de centru-est
a oraşului Kyoto.
200
62 Cronologic, ultimul şi fşrş îndoialş cel mai popular gen
de teatru clasic japonez, dezvoltat între sec. al xvii-lea
şi al XlX-lea, ca o formş de tranzişie de la cultura bur-
ghezş din Osaka spre cultura popularş din Edo. Ori-
ginea teatrului kabuki e atribuitş dansatoarei-preotese
Izumo no Okuni, genul evoluînd prin asamblarea celor
trei elemente care-i alcştuiesc denumirea: ka (cîntec),
bu (dans), ki (joc teatral şi distractiv). Se poate spune
cş jocul actorilor e mai important decît valoarea in-
trinsecş a textului. Din acest motiv, istoria teatrului
kabtiki modern este inseparabilş de numele cîtorva mari
actori, precum Danjuro, Uzaemon, Kikugoro etc.
63 Gelatinş fşrş nici un gust deosebit, din care se preparş
un soi de tşişei servişi reci în chip de gustare uşoarş.
64 Matsuo Basho (1644 -1694), Cel mai ilustru poet, supra-
numit si îdivinul Basho", mare maestru al genului
haiku (sau haikai), poem de 17 silabe (5-7-5). A mani-
festat toatş viaşa o preferinşş deosebitş pentru cşlş-
torii, pe care le întreprindea, singur şi pe jos, de-a
lungul si de-a latul întregii Japonii, şi a lşsat un mare
numşr de poeme integrate în numeroasele sale jur-
nale de cşlştorie. îSe crede cş pe traseul locurilor pe
unde a rştşcit se pşstreazş pînş în zilele noastre poeme
scrijelite pe pietrele aflate ici şi colo, pînş în cele mai
îndepşrtate şinuturi ale Japoniei" (Octavian Simu,
Dicşionar de literaturş japonezş, Albatros, 1994).
65 Vestş lungş purtatş peste chimonoul propriu-zis, a
cşrei utilizare se impune în şinuta de galş sau de cere-
monie.
66 Cartier din centrul Kyoto-ului, pe malul rîului Kamo,
cunoscut prin restaurantele sale tradişionale de lux, prin
gheişe şi maiko. Din acest punct de vedere, Pontocho
este considerat ca fşcînd parte din Gion, situat de cea-
laltş parte a rîului.
67 Ken-u\ este o variantş japonezş a unui joc în degete,
atestat si în vechea Romş (micatio sau mioare digitis).
68 Faianşş foarte finş, produsş în cuptoarele de la Maru-
bashira, din provincia Iga (actuala prefecturş Mie) la
sud-est de Nagoya.
201
69 Hiei-zan, munte abrupt (înalt de 848 m), situat în ime-
diata apropiere a oraşului Kyoto, la nord-est, pe care
se gşseşte marea mînşstire Ebryaku-ji.
70 Nenbutsuji, templu situat în Adashino, cartier liniştit
în nord-vestul oraşului Kyoto, unde se gşseau altşdatş
numeroase vechi morminte abandonate (Adashino în-
seamnş îcîmpia rşposaşilor"). O mare parte din aceste
pietre tombale sînt reunite actualmente în acest tem-
plu, sub forma unui ansamblu impresionant.
71 Aluat obşinut prin fermentarea boabelor de soia, uti-
lizat în diferite mîncşruri japoneze, ca element de ase-
zonare, si mai ales în ciorbele variate cunoscute sub
numele generic de îsupş miso" (miso-shini).
72 Hiragana reprezintş una din cele douş serii de semne
(kana) utilizate în notaşia fonologicş a limbii japoneze.
Este o scriere silabicş cursivş obşinutş prin stilizarea
ideogramelor chineze, atribuitş lui Kobo Daishi şi uti-
lizatş de femei pentru scrisorile sau jurnalele lor intime
(nikkî). Inventarea acestui silabar a înlesnit dezvol-
tarea literaturii autohtone. Hiragana sînt preşuite pen-
tru eleganşa lor. în text e vorba de posibilitatea de a
reprezenta în ideograme cuvîntul o-mi-o-tsuke, care,
etimologic vorbind, comportş trei elemente onorifice
succesive pentru a indica pur şi simplu supa. în acest
caz, singura soluşie care s-ar impune ar fi utilizarea
hiraganelor, scriere silabicş de uz curent, în locul ideo-
gramelor.
73 Asemenea termeni sînt folosişi în limbajul reverenşial
şi de politeşe, care apeleazş atît la mşrci gramaticale
caracteristice, cît şi la un lexic propriu, fiind specific
tuturor nivelurilor de bazş ale limbii japoneze, ori de
cîte ori e vorba de o adresare de la inferior la superior.
74 Nobil de la curte, poet si caligraf (1455-1537). Jurnalul
prinşului Sanetaka (Sanetaka-ko-ki), care relateazş eve-
nimentele de la curte de-a lungul a şaizeci de ani, este
considerat drept un document istoric de primş mînş.
Mînşstirea Nison.in, unde a fost înmormîntat, se aflş
la nord-vest de Kyoto pe muntele Ogura (Ogum-yama).
202
Era Onin a fost o perioadş tulbure, de lupte şi rşzboaie
interne (Onin no ran, 1467-1477), care a marcat de-
clinul guvernşmîntului central de la Muromachi şi în-
ceputul unei epoci de rşzboaie interminabile între
diferişii seniori-rşzboinici care-si disputau puterea.
Ashikaga Yoshimasa a fost al optulea shogun din dinas-
tia Ashikaga, mare amator de artş (1436-1490). La
ordinul sşu, a fost construit pavilionul de argint (gin-
kaku sau ginkakuji) de la Kyoto. Poetul Sogi (1421-1502)
a fost un mare maestru al genului poetic numit renga
(poeme înlşnşuite), care constş în a compune, în doi
sau mai mulşi, secvenşe alternative de 5-7-5 şi de 7-7
silabe, în înlşnşuiri ce se puteau prelungi la infinit.
75 în istoria artei, epoca Higashiyama (Higashiyama bunka,
1449-1490) este o perioadş de-a dreptul miraculoasş,
în decursul cşreia a avut loc aparişia simultanş a nu-
meroase capodopere în domenii estetice foarte variate:
picturş, arte decorative, arta ceaiului, a grşdinilor, a
florilor, teatrul no etc. Numele acestei perioade pro-
vine de la localitatea unde-şi avea palatul shogunul
Ashikaga Yoshimasa, marele protector al artelor.
76 Fujiwara no Sadaie (1162 -1241), mai cunoscut sub nu-
mele de Teika. Poet, teoretician al poeziei şi mare filolog.
A fost unul din principalii compilatori ai antologiei
poetice Shin-kokinshu. Graşie textelor stabilite de el,
mulşi dintre clasicii japonezi au fost transmişi posteri-
tşşii sub forma lor cea mai autenticş.
77 Prinşesş imperialş cu destin nefericit (1846 - 1877).
Fiicş a împşratului Ninko (1800 - 1846), a fost cşsş-
toritş la o vîrstş foarte fragedş cu shogunul Tokugawa
lemochi, care pretindea aceastş cşsştorie din raşiuni
pur politice (necesitatea de a face o dovadş de recon-
ciliere cu Casa imperialş, şinînd seama de presiunea
crescîndş a susşinştorilor restauraşiei). Dupş moartea
prematurş a soşului sşu în 1866, ea s-a cşlugşrit.
78 Pşlşrie înaltş care era purtatş de cştre demnitarii curşii
imperiale.
203
79 Tokugawa Iemochi (1846-1866), al 14-lea şi penulti-
mul shogun din familia Tokugawa, care a deşinut la
Edo (actualul Tokyo) puterea centralş între 1603 şi 1867.
Moare foarte tînşr, bolnav, în castelul din Osaka, în
plin rşzboi contra lui Choshu, care susşinea ideea res-
taurşrii puterii imperiale.
80 Cartier din Tokyo, situat în sud, la 15 km de centru,
unde se gşseşte cel mai vechi dintre aeroporturile me-
tropolei.
81 Cartier central din Kyoto, traversat de rîul Horikawa,
ale cşrui ape sînt utilizate pentru vopsitoria artizanalş.
82 Pictor din şcoala occidentalizantş, s-a remarcat si prin
excelentele sale portrete (1888-1924).
83 Rasş de cîini denumitş astfel dupş locul de prove-
nienşş, prefectura Akita si oraşul omonim din Honshu,
insula principalş a Japoniei.
84 Jakkoji, JakkO-in: Mînşstire de femei, care adşposteşte
şi o minunatş grşdinş, situatş la 13 km nord-est de
Kyoto.
85 Benten sau Benzaiten este numele japonez al zeişei bud-
dhiste a milostivirii, Sarsavatî, veneratş încş din mi-
tologia vedicş timpurie ca zeişş a rîurilor, apoi a
înşelepciunii, elocvenşei şi artelor.
86 1336-1392, epocş pe parcursul cşreia şi-au disputat
puterea cele douş curşi imperiale, cea din nord, de la
Kyoto, şi cea din sud, de la Yashino.
87 Suminokum Ryoi, mare negustor (1554-1614) din Kyoto,
care se lansase în comerşul cu Asia de Sud-Est. Itojin-
sai a fost un cunoscut învşşat confucianist (1627-1705).
88 Nijo-jo, castel situat în centrul oraşului Kyoto, constru-
it în 1603, ca reşedinşş secundarş a shogunilor aflaşi
în trecere pe aici.
89 Importantş mînşstire situatş în sudul oraşului Kyoto.
Pagoda sa cu cinci etaje este vizibilş de la mare dis-
tanşş.
90 Epoca Momoyama se plaseazş, pe o duratş de circa
douşzeci de ani, la finele secolului al xvi-lea şi e mar-
catş de un excepşional avînt al artelor, mai cu seamş
al artei decorative.
204
CUPRINS
Notş.................................. 5
Clopotele de sfîrşit de an................. 7
Primşvarş timpurie..................... 26
Sşrbştoarea lunii pline................... 50
Un cer ploios........................... 67
Peisaje cu pietre........................ 80
Lotusul în flşcşri........................ 95
şuvişe de pşr........................... 118
Marile canicule.........................146
Lacul.................................. 164
Note..................................193 *
Redactor
SORIN MşRCULESCU
Apşrut 2000
BUCUREşTI - ROMîNIA
Tiparul executat sub comanda nr. 121
Compania Naşionalş a Imprimeriilor
îCORESI" S.A. Bucureşti
ROMîNIA
Cşrşile sunt ca oamenii. Pe multe le întîlneşti la tot pasul, dar nu-şi produc nici o
impresie: le uişi imediat. Cu unele te întîlneşti de nevoie. Sunt altele pe care îşi
aminteşti cş le-ai iubit, dar nu-şi mai spun nimic, şi cîteva care pur şi simplu n-au vrut
sş te iubeascş. Dar sunt şi cşrşile de care rşmîi cumva îndrşgostit: crezi cş le-ai uitat şi
totuşi le duci atît de tare dorul.. .. Sau cşrşile cşrora le-ai presimşit miracolul, fşrş sş le
fi cunoscut vreodatş. Cşrşi gata sş te iubeascş, adunate pentru tine în colecşia Cartea
de pe noptierş.
*
Alte aparişii în aceeaşi colecşie:
Yasushi Inoue, Puşca de vînştoare
Yasunari Kawabata, Vuietul muntelui
Yukio Mishima, Dupş banchet
*
ISBBN: 973-50-0087-3

204 pag.

Recommended

Kyoto by Yasunari Kawabata

Yasunari Kawabata - O mie de cocori.doc

Yasunari Kawabata - Vuietul muntelui.txt

PascalBruckner - Hotii de Frumusete

Edmondo de Amicis - Cuore

William Diehl - Fiinta rãului

Patrula_timpului_din_SUA