Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
MECANICA CUANTICA
FG.
MECANICA CUANTICA
‐ 1 ‐
FIZICA*F* FG. MECANICA CUANTICA
CUPRINS
I
Introducere 5
Capitolul FG.01. Bazele experimentale ale mecanicii cuantice 6
FG.01.1. Radiatia termica. Ipoteza cuantelor 6
FG.01.2. Efectul fotoelectric. Ipoteza fotonilor 15
FG.01.3. Efectul Compton 21
FG.01.4. Presiunea luminii 26
FG.01.5. Experimentul lui Franck si Hertz 27
FG.01.6. Modelul atomic al lui Bohr. 29
FG.01.7. Dualismul unda corpuscul. Ipoteza lui de Broglie. Experimentul Davisson-Germer 39
FG.01.8. Ecuatia lui Schrodinger. Functia de unda (pachetul de unde) 42
FG.01.9. Relatiile de incertitudine ale lui Heisenberg 44
Capitolul FG.02. Descrierea matematica a mecanicii cuantice 48
FG.02.1. Spatii vectoriale 48
FG.02.2. Spaţii Hilbert 51
FG.02.3. Operatori liniari 54
FG.02.4. Operatori hermitici 55
FG.02.5. Reprezentarea vectorilor şi a operatorilor 61
Capitolul FG.03. Fundamentele mecanicii cuantice 64
FG.03.1. Descrierea starii in mecanica cuantica 64
FG.03.2. Variabilele dinamice in mecanica cuantica 80
FG.03.3. Observabile si reprezentari in mecanica cuantica 87
FG.03.4. Procesul de masura in mecanica cuantica 93
FG.03.5. Postulatele mecanicii cuantice 96
FG.03.6. Reprezentarile Schrodinger si Heisenberg 100
FG.03.7. Descrierea evolutiei cauzale. Ecuatia lui Schrodinger 107
FG.03.8. Alte descreri ale mecanicii cuantice 110
Capitolul FG.04. Sisteme cuantice simple 115
FG.04.1. Introducere 115
FG.04.2. Particula in groapa de potenţial unidimensionala 115
FG.04.3. Particula in groapa de potential tridimensionala 116
FG.04.4. Particula în groapa de potenţial cu pereţi finiţi 117
FG.04.5. Bariera de potenţial 119
FG.04.6. Efectul tunel 121
FG.04.7. Oscilatorul armonic 123
Capitolul FG.05. Atomul de hidrogen 128
FG.05.1. Ecuatia lui Schrodinger pentru miscarea in camp central 128
FG.05.2. Rezolvarea ecuatiilor momentului cinetic 129
FG.05.3. Solutia ecuatiei Schrödinger pentru partea radiala a functiei de unda 131
FG.05.4. Orbitali atomici 138
FG.05.5. Proprietăţi magnetice ale atomului. Magnetonul Procopiu - Bohr 141
FG.05.6. Definirea cuantica a momentului magnetic 143
FG.05.7. Efectul Zeeman 144
II
Capitolul FG.06. Spinul si momentul magnetic de spin 152
‐ 2 ‐
FIZICA*F* FG. MECANICA CUANTICA
‐ 4 ‐
FIZICA*F* FG. MECANICA CUANTICA
Bibliografie 267
.
‐ 6 ‐
FIZICA*F* FG. MECANICA CUANTICA
Introducere
Teoria cuantica in fizica urmareste sa modeleze nivelul cuantic de structura si miscare a
materiei printr-o continua rezonanta cu natura, prin intermediul faptelor experimentale al caror
rezultat si suport a fost si este in continuare. Acest nivel cuantic se refera la sistemele fizice având
−34
"acţiunea" de ordinul de mărime al constantei lui Planck ( h = 6,6260755(40) ⋅10 J⋅ s ).
Criteriul de stabilire a naturii cuantice a unui sistem fizic dat este reprezentat de relatiile de
incertitudine ale lui Heisenberg, care descriu implicit, caracterul dual ondulatoriu-corpuscular al
sistemelor cuantice. Legile de evoluţie ale sistemelor cuantice precum si acelea ale procesului de
observare și măsură vor fi evidentiate ca urmare, in lucrare, luand in considerare comportarea duala
a acestor sisteme ce se manifesta, in general la scara atomica sau nucleara, in electronica, fizica
solidului, micro si nanatehnologii, optoelectronica si fotonica, stiinta materialelor si ingineria
cuantica, biologie si medicina moderna etc., fiind specifice, generic vorbind, interactiilor din
lumea "microparticulelor" unde si corpusculi si a campurilor. Aplicarea legilor fizicii clasice pentru
studiul sistemelor cuantice nu mai este posibila intrucat rezultatele obtinute pe baza teoriei clasice
sunt în contradicţie cu datele experimentale, studiul fizicii cuantice fiind in consecinta, absolut
necesar.
In cursul de fata, prezentarea noilor idei, in contextul aparitiei acestora, prin evidentierea
reala a salturilor in gandire este de prima importanta pentru un spirit creator, dinamic in fizica, dar
si in formarea viitorului inginer confruntat cu cele mai diferite probleme de proiectare si realizare a
unor materiale si instalatii moderne in care fizica cuantica este determinanta. Afirmatia lui Dirac cu
privire la sistemele cuantice: " sarcina noastra este de o coordona intr-o teorie coerenta legile la care
sunt supuse", reprezinta obiectivul principal al acestui curs de mecanica cuantica, care se doreste
modern, riguros unitar, orientat inspre student. Pregatirea acestuia ca inginer este complexa si
presupune pe langa o gandire creatoare si corecta si competente aplicative privind realizarea si
utilizarea unor aparate si instalatii sofisticate in cele mai diferite domenii dar si competitivitate in
contextul provocator la nivel global.
Cursul isi propune sa contribuie la acest proces de formare a viitorului inginer fiind dedicat
studentilor tuturor facultatilor cu profil tehnic si de fizica din tara dar si altor specialisti din
cercetarea stiintifica si industrie precum si doctaranzilor si cadrelor didactice.
‐ 7 ‐
FIZICA*F* FG. MECANICA CUANTICA
radiatia termica, ipoteza cuantelor, efectul fotoelectric, ipoteza fotonilor. efectul Compton,
presiunea luminii, experimentul Franck - Hertz, modelul atomic Bohr, spectru energetic,
atomul de hidrogen, dualismul unda-corpuscul, ipoteza-de Broglie,. experimentul Davisson
si Germer, ecuatia Schrodinger, functia de unda, pachetul de unde, relatiile de incertitudine
Heisenberg
FG.01.1. Radiatia termica. Ipoteza cuantelor
Prin radiatie termica se intelege radiatia de natura electromagnetica emisa de corpuri datorita agitatiei
termice a atomilor si moleculelor. Spectrul acestei radiatii este continuu, de la zero la infinit, fiind dependent
de temperatură, undele componente avand amplitudini, faze şi direcţii de polarizare distribuite haotic.
Radiaţia termică aflată într-o regiune limitată din spaţiu, de exemplu, o incinta inchisa, aflata în echilibru
termic cu corpurile învecinate constituie radiatia de echilibru. Este vorba de un echilibru dinamic caracterizat
de egalitatea fluxurilor energetice emise si absorbite, intrucat la echilibru schimburile de energie nu
inceteaza. La echilibru, radiaţia termică din incintă este omogenă, izotropă fiind independentă de geometria
si natura incintei. Din punct de vedere termodinamic, radiaţia termică constituie un sistem caracterizat de
parametrii de stare p, V şi T , incat primele studii asupra radiatiei termice au avut la baza datele
experimentale si metodele termodinamicii.
Mărimile fizice utilizata in studiul radiaţiei termice sun prezentate in tabelul FG.01.1.1
Tabelul FG.01.1.1
Nr.c Marimea Definitia Relatia de definitie Observatii
rt.
1 Puterea de Fluxul energetic dΦ dE
emisie emis de unitatea
Eλ = = ;
d S dλ d S dλdt
spectrala, Eλ de suprafaţă,
într-un interval E este energia radiantă iar Φ
( emisivitatea spectral d λ în fluxul energetic emis.
sau emitanta) jurul lungimii
de undă λ .
2. Radianţă Mărimea Eν ∞ ∞ c
λ=
integrală, R reprezintă ∫
R = Eλ d λ = Eν d ν∫ ν
puterea de 0 0
Eλ d λ = Eν d ν
emisie spectrală
dependentă de
frecvenţa ν a
radiaţiei.
‐ 8 ‐
FIZICA*F* FG. MECANICA CUANTICA
3. Densitatea Energia dE
volumică de radianta pe
ρE = ;
dV
energie unitatea de
radiantă, ρ E volum V reprezintă volumul incintei.
‐ 9 ‐
FIZICA*F* FG. MECANICA CUANTICA
Corpurile absolut negre prezinta o importanta deosebita pentru studiul radiatiei termice, deoarece din
proprietatile generale de emisie si absorbtie ale corpului negru pot fi deduse proprietatile corespunzatoare si
ale altor categorii de corpuri. In natura nu exista corpuri absolut negre dar se pot realiza dispozitive care sa se
comporte ca un corp negru pe un domeniu de frecventa. De exemplu, funinginea si negrul de platina se
apropie prin proprietatile lor foarte mult de corpul negru. Modelul experimental de corp negru il constituie o
cavitate sferica sau cilindrica incalzita uniform, prevazuta cu o mica deschidere. Intrucat o "raza de lumina "
care patrunde prin deschidere in cavitate sufera un numar foarte mare de reflexii si absorbtii succesive,
aceasta nu mai poate parasi cavitatea astfel incat se comporta ca un corp negru. Radiatia de echilibru din
interior are o distributie spectrala asemanatoare cu ceea a corpului negru astfel incat prin deschidere se
obtine in exterior radiatie de corp negru.
La sfârşitul secolului al XIX-lea, înţelegerea proprietăţilor radiaţiei termice era nesatisfacatoare, curbele
experimentale ale emisivităţii spectrale E λ (λ ) neputand fi explicate în mod riguros, pe baza cunoştinţelor
existente la acea dată. Adoptarea unui nou mod de abordare de catre Planck, care a introdus in fizica "ipoteza
cuantelor" a condus la clarificarea tuturor problemelor privind radiaţia termică, dar a complicat lucrurile pentru
fizica clasică ale cărei limite erau evidente. Fizica cuantică explică in prezent în mod natural şi riguros radiaţia
termică şi toate fenomenele legate de aceasta, insa in dezvoltarea fizicii cuantice au avut un rol determinant
legile experimentale ale radiatiei termice.
Studiind pe cale termodinamica radiatia termica de echilibru dintr-o cavitate vidata in care se gaseec
mai multe corpuri, Gustav Kirchhoff a stabilit in primul rand ca densitatea spectrala a radiatiei este omogena
in interiorul cavitatii fiind functie de temperatura dar independenta de natura si proprietatile corpurilor din
cavitate, respectiv de peretii acesteia. Totodata, Kirchhoff a formulat urmatoarea lege care-i poarta numele:
‐ 10 ‐
FIZICA*F* FG. MECANICA CUANTICA
"Raportul dintre puterea spectrală de emisie E ν şi puterea relativă de absorbţie Aν a oricarui corp aflat la
o temperatura data este independent de natura şi proprietăţile fizice ale corpului fiind o funcţie universală,
univocă, de temperatură şi frecvenţa radiaţiei".
Eν
= f (ν, T ) . (FG.01.1.1)
Aν
Eν
= f (ν, T ) = E ν n , (FG.01.1.2)
Aν n
rezultat care arata ca funcţia universală a lui Kirchhoff f (ν, T ) reprezintă chiar emisivitatea E ν n a corpului
negru. Studiul radiatiei termice de echilibru presupune cunoasterea functiei universale f (ν, T ) de distributie
spectrala a emisivitatii corpului negru, avand temperatura ca parametru.
Curba experimentala calitativa de distributie spectrala a radiatiei de corp negru este prezentata pentru diferite
temperaturi in figura FG.01.1.1. Se observa cresterea cu temperatura a emisivitatii corpului negru si
deplasarea spre lungimi de unda mai mici a maximului corepunzator emisivitatii maxime. In figura
FG.01.1.2 se prezinta comparativ curbele care dau emisivitatea corpului negru si aunui corp oarecare,
punandu-se in evidenta puterea de emisie mai scazuta a corpurilor cu putere relativa de absorbtie subunitara.
Pe baza legii lui Kirchhoff se poate explica, de exemplu, emisia de lumina de catre flacara unei lumanari.
Intrucat corpurile cu putere de absorbtie mare au si putere de emisie mare, lumina unei flacari este data de
radiatia pronuntata a particulelor " negre" din zona de ardere a materialului. Nu acelasi lucru se poate spune
despre un bec cu gaz unde are loc o ardere completa.
Legea Stefan-Boltzmann
‐ 11 ‐
FIZICA*F* FG. MECANICA CUANTICA
R = σT 4 (FG.01.1.3)
unde:
∞
R = ∫ Eν d ν (FG.01.1.4)
0
Relaţia anterioară a fost găsită în anul 1879 de către Jožef Stefan şi demonstrată pe cale
termodinamică, în anul 1884 de către Ludwig Boltzmann, care a aplicat radiaţiei termice de echilibru dintr-o
cavitate prevăzută cu mic un orificiu (corp negru) ecuaţia fundamentală a termodinamicii:
TdS = dE + pdV . (FG.01.1.6)
⎛ dp ⎞ ⎛ dE ⎞
T⎜ ⎟ =⎜ ⎟ +p (FG.01.1.7)
⎝ dT ⎠V ⎝ dV ⎠T
ρE
p= (FG.01.1.8)
3
precum şi relaţiile:
4π 4
ρE = B= R (FG.01.1.9)
c c
dintre densitatea de energie ρE , strălucirea B a pereţilor cavităţii şi radianţa integrală R, care se obţin imediat
din relaţiile de definiţie. Rezultă imediat ecuaţia diferenţială a densităţii de energie:
dρ E
T = 4ρ E , (FG.01.1.10)
dT
care, prin integrare, poate fi scrisă sub forma (FG.01.1.3) a legii Stefan-Boltzmann.
Legea deplasării a lui Wien
Datele experimentale au arătat că există o legătură directă între distribuţia spectrală a radiaţiei emise
de un corp negru şi temperatura acestuia.
Astfel, Wilhelm Wien a stabilit (în 1893) că există o dependenţă liniară între frecvenţa pentru care
curba care dă distribuţia spectrală a emisivităţii corpului negru prezintă un maxim şi temperatura absolută,
conform relaţiei:
ν max = bT (FG.01.1.11)
care exprimă legea deplasării a lui Wien, în care b, numeric egală cu 1,96 c (c este valoarea vitezei luminii în
vid) şi exprimată în Hz⋅K−1, este o constantă a cărei valoare a fost găsită experimental.
O altă formă a legii de deplasare, în funcţie de lungimea de undă λ max care corespunde maximului
emisivităţii, este dată de expresia
‐ 12 ‐
FIZICA*F* FG. MECANICA CUANTICA
λ mT = A (FG.01.1.12)
⎛ν⎞
ρ Eν = ν 3 f ⎜ ⎟ (FG.01.1.13)
⎝T ⎠
⎛ν⎞ ⎛ν⎞
adică funcţia f ⎜ ⎟ depinde numai de raportul ⎜ ⎟ , până la nişte constante.
⎝T ⎠ ⎝T ⎠
⎛ν⎞
În anul 1896, tot Wien propune pentru funcţia ⎜ ⎟ forma semiempirică
⎝T ⎠
βν
⎛ν⎞
f ⎜ ⎟ = αe T (FG.01.1.14)
⎝T ⎠
(unde α şi β sunt nişte constante) urmărind să obţină cea mai bună aproximare a curbei experimentale.
O formă echivalentă a expresiei (FG.01.6.14) a legii lui Wien este dată de relaţia
Eλ = λ −5 g(λT ) (FG.01.1.15)
unde
C2
−
g(λT ) = C1 e λT
(FG.01.1.16)
şi are următorul enunţ: puterea de emisie a corpului negru la o anumită temperatură este invers proporţională
cu puterea a cincea a lungimii de undă, C1 şi C2 fiind constantele lui Wien (până la un factor care depinde
doar de produsul λT).
Observaţie: Se poate arăta că formula lui Wien poate fi privită ca o modificare a legii lui Boltzmann
pentru distribuţia particulelor independente aflate în echilibru statistic, observaţie care prezintă
interes pentru teoria duală, ondulatoriu corpusculară a luminii.
Deşi nu a căpătat o fundamentare teoretică riguroasă şi prezintă limitări experimentale pregnante la
frecvenţe mici, unde emisivitatea spectrală trebuie să fie proporţională cu pătratul frecvenţei, legea lui Wien
constituie, totuşi, cea mai bună descriere a distribuţiei spectrale a radiaţiei termice.
Legea de distribuţie spectrală Rayleigh-Jeans
Căutând o explicaţie teoretică pe baza teoriei ondulatorii a lui Fresnel şi Young a radiaţiei corpului
negru, lordul Rayleigh (John William Strutt) găseşte o formulă pentru distribuţia spectrală a radiaţiei termice
care este apoi simplificată de J. H. Jeans, fiind astfel cunoscută sub numele de legea Rayleigh-Jeans şi având
următoarea expresie matematică:
8π
ρ Eλ = 4 kT (FG.01.1.17)
λ
‐ 13 ‐
FIZICA*F* FG. MECANICA CUANTICA
Formula (FG.01.1.15) arată că puterea de emisie a corpului negru la o anumită temperatură este
invers proporţională cu puterea a patra a lungimii de undă.
Această formulă, care prezice o creştere parabolică cu frecvenţa a emisivităţii în tot spectrul, este în
concordanţă cu experienţa numai pentru lungimi de undă mari sau pentru temperaturi înalte. Pentru lungimi
de undă mici, formula duce la o creştere continuă, spre infinit, a emisivităţii spectrale, care, astfel, nu mai
prezintă maximul cunoscut din experienţă (neconcordanţa a fost denumită de P. Ehrenfest „catastrofa
ultravioletă”). Se observă că această lege „completează”, într-un anumit sens, legea lui Wien care,
dimpotrivă, modelează bine realitatea pentru lungimi de undă mici.
Modul de deducere a relaţiei (FG.01.1.17), prezentat în continuare, suscită însă un interes deosebit,
deoarece este cel utilizat de Planck la stabilirea formulei corecte de distribuţie spectrală a radiaţiei termice
(fiind, de fapt, o combinare a metodei Rayleigh-Jeans şi a celei folosite de Planck pentru a regăsi formula
Rayleigh-Jeans pe altă cale).
În principiu, se consideră − în concordanţă cu teoria ondulatorie a luminii − că radiaţia dintr-o
incintă la echilibru termic se prezintă sub formă de unde staţionare (moduri de vibraţie) ca urmare a
suprapunerii undelor directe şi reflectate (se admite că lungimile de undă implicate sunt mici în comparaţie
cu neregularităţile microscopice ale suprafeţelor reflectătoare).
Expresia densităţii spectrale de energie din cavitate se poate obţine multiplicând energia asociată
fiecărei astfel de unde (mod de vibraţie) cu densitatea de moduri de vibraţie din cavitate.
Asociindu-se „oscilatori” pereţilor incintei, pentru fiecare dintre frecvenţele din cavitate, se constată
că, odată cu echilibrul radiaţiei termice din incintă se atinge şi echilibrul statistic al acestor oscilatori.
Întrucât energia medie a unui astfel de oscilator este kT, conform principiului echipartiţiei energiei pe grade
de libertate, se admite că energia unui mod de vibraţie al cavităţii este, de asemenea, kT. Prin urmare, pentru
a găsi densitatea de energie a radiaţiei termice din cavitate trebuie să calculăm densitatea corespunzătoare de
moduri, adică numărul modurilor pe unitatea de volum şi pe unitatea de frecvenţă (Se ştie că, pentru o
cavitate ale cărei dimensiuni sunt mari în comparaţie cu lungimea de undă, modurile normale ale cavităţii
sunt independente de forma acesteia).
S-a obţinut, pentru densitatea de moduri pe interval de frecvenţă, expresia finală:
dN 8πν 2
N ν dν = = 3 dν (FG.01.1.18)
V c
astfel încât densitatea spectrală de energie a corpului negru va fi dată de relaţia
8πν 2
ρ Eν = 3 kT (FG.01.1.19)
c
formulă în concordanţă cu forma (FG.01.1.15) pentru aceasta.
Observaţie: Legătura dintre expresiile (FG.01.1.17) şi (FG.01.1.19) ale densităţii spectrale de energie
c
se obţine ţinând seama de relaţiile ρ Eλ dλ = ρ Eν dν şi λ = .
ν
Legea de distribuţie spectrală a lui Planck. Ipoteza cuantelor
Forma originală a studiilor lui Planck asupra radiaţiei termice cuprinde două etape: o primă etapă se
încheie cu stabilirea formulei care îi poartă numele, privind distribuţia spectrală a radiaţiei termice în deplină
concordanţă cu faptele experimentale; a doua etapă, dedicată fundamentării teoretice a acestei formule, a dus
la introducerea ipotezei cuantelor.
Principalele elemente teoretice şi experimentale utilizate de Planck în studiile sale au fost
următoarele:
a) Planck a obţinut mai întâi, pentru energia medie a oscilatorului o expresie de tipul
‐ 14 ‐
FIZICA*F* FG. MECANICA CUANTICA
ε
E (ν, T ) = ε
(FG.01.1.20)
e −1kT
Din legea lui Wien, combinată cu legea Rayleigh-Jeans, rezultă că energia medie a oscilatorului
trebuie să aibă forma
c3 ⎛ν⎞
E (ν , T ) = νf ⎜ ⎟ (FG.01.1.21)
8π ⎝ T ⎠
prin urmare, cele două ecuaţii (FG.01.1.20) şi (FG.01.1.21) sunt compatibile dacă
ε = hν (FG.01.1.22)
unde h este o constantă de proporţionalitate, astfel încât legea lui Planck se scrie, sub forma finală,
8πν 2 ε
ρ E (ν , T ) = ⋅ hν
(FG.01.1.23)
c3
e −1
kT
adică densitatea de energie este dată de produsul dintre densitatea de moduri şi energia medie a unui mod.
Deoarece prin aplicarea condiţiilor ε → 0 , hν → 0 sau h → 0 pentru a se trece la cantităţile
infinitezimale după metoda lui Boltzmann se distruge valabilitatea, demonstrată experimental, a formulei lui
Planck, acesta face ipoteza revoluţionară că h are o valoare finită, iar oscilatorii pierd şi absorb energie în
mod discontinuu, prin cuanta de energie ε = hν .
Constanta universală h, cu dimensiunea de acţiune, numită constanta lui Planck, a fost determinată şi
are valoarea h = (6,62559 ± 0,00016) ⋅10−34 J ⋅ s .
h
Observaţie: În unele prezentări teoretice se mai utilizează notaţia h = , astfel încât energia cuantei are
2π
expresia ε = hω . În cele ce urmează, se vor folosi ambele notaţii, în funcţie de situaţie.
Ipoteza lui Planck, greu de acceptat în perioada în care a fost făcută (întrucât principiul schimbului
de energie în mod continuu era fundamental pentru toate teoriile fizice) avea să constituie piatra de temelie a
Mecanicii cuantice.
Teoria lui Planck a fost structurată, mai târziu, introducându-se ipoteza cuantelor sub forma unui
postulat fundamental privind imposibilitatea fragmentării infinite a spaţiului fazelor.
Extinzând la studiul radiaţiei termice cuantificarea oscilatorilor microscopici prin care Planck
modelează particulele radiante din cavitatea cu radiaţie termică (şi, în consecinţă, modurile de oscilaţie ale
cavităţii) se poate calcula densitatea spectrală de energie ρE (ν, T ) a radiaţiei termice multiplicând densitatea
de moduri dată de relaţia (FG.01.1.18) cu energia medie a unui mod (oscilator) pe care o vom calcula în cele
ce urmează.
Fie N numărul oscilatorilor microscopici din cavitate astfel încât:
∞
N = N 0 + N1 + N 2 + ... + ∑ N n (FG.01.1.24)
n =0
‐ 15 ‐
FIZICA*F* FG. MECANICA CUANTICA
∞ nhν
−
N '∑ e kT
=N, (FG.01.1.26)
n=0
N
deci N'= ∞ nhν
(FG.01.1.27)
−
∑e
n =0
kT
Et = ∑ N n (nhν) = ∑ N 'e
n =0
kT
⋅ (nhν) = N n =0
∞ nhν
=N kT
∞ nhν
=
− −
n=0 n =0
∑e
n =0
kT
∑e
n =0
kT
∂
hν n
⎛ − kT ⎞ ∞ ∂ ⎛⎜ 1 ⎞
⎟
− 1 ∑⎜ e ⎟ −
∂ ( kT ) n=0 ⎝ ∂ ( kT1 ) ⎜ −
hν
⎟
=N ⎠ =N ⎝ 1 − e kT
⎠ = Nhν . (FG.01.1.28)
hν
∞ ⎛ − nhν ⎞
n
1
e kT − 1
∑ ⎜
n =0 ⎝
e kT
⎟ −
1 − e kT
hν
⎠
Prin urmare, energia medie a unui oscilator va fi:
Et hν
E = = hν ,
N
e kT − 1
rezultat în concordanţă cu relaţia originară (FG.01.1.19) a lui Planck.
Rezultă, pentru densitatea spectrală de energie a corpului negru şi pentru emisivitatea spectrală a
acestuia, respectiv, relaţiile:
8πhν 3 1 8πhc 1
ρE ( ν ) = ⋅ hν
= ⋅ (FG.01.1.29)
c3 λ5 hc
e −1
kT
e λkT
−1
2πhν 3 1
şi Eν = ⋅ hν
(FG.01.1.30)
c2
e −1kT
2πhc 2 1
sau Eλ = ⋅ . (FG.01.1.31)
λ5 hc
e λkT
−1
care reprezintă forme echivalente ale legii lui Planck.
Concluzii privind termodinamica radiaţiei termice obţinute din analiza formulei lui Planck
Analizând diferitele forme echivalente ale legii lui Planck, rezultă generalitatea acestei legi, prin
faptul că este în deplină concordanţă cu datele experimentale şi că din ea pot fi obţinute toate celelalte legi
ale radiaţiei termice prezentate. Astfel:
- Legea deplasării a lui Wien se obţine anulând derivata în raport cu lungimea de undă a densităţii
spectrale de energie:
d ( hc
5λ 4 e λkT − 1 + e λkT − 1 λ 5 ( − λhc ) ) ( hc
)
ρ E ( ν ) = −8πhc = 0;
2
kT
(FG.01.1.32)
dλ
( )
2
hc
λ e λkT − 1
10
‐ 16 ‐
FIZICA*F* FG. MECANICA CUANTICA
hc
⎛ hc ⎞ λkT
care reprezintă ecuaţia transcendentă ⎜ 5 − ⎟e = 5 (FG.01.1.33)
⎝ kT λ max ⎠
hc
a cărei soluţie (grafică) are valoarea = 4,96511423 , de unde
kT λ max
hc
λ maxT = = 0, 289782 ⋅10−2 m ⋅ K , (FG.01.1.34)
4,96511423 k
( kThν ) d ( kThν ) =
4 3
∞ 2πh ∞ ν3 d ν 2πh ⎛ kT ⎞ ∞ 2π5 k 4 4
R=∫ Eν d ν = 2 ∫ hν = ⎜ ⎟ ∫ hν T = σT 4 (FG.01.1.35)
0 c 0 e kT − 1 c 2 ⎝ h ⎠ 0
e −1
kT 15c 2 h3
∞ x3 π4
(deoarece ∫
0 ex −1
d x =
15
), rezultând astfel şi constanta Stefan-Boltzmann:
2 π5 k 4
σ= = 5,67 ⋅10−8 W ⋅ m −2 ⋅ K −1 (FG.01.1.36)
15c 2 h3
- Legea lui Wien se obţine pentru lungimi de undă mici sau pentru temperaturi joase, astfel că este
hc
îndeplinită condiţia 〉〉1 . Neglijând unitatea de la numitor în relaţia ( FG.01.1.30), obţinem:
λkT
hc
2πhc 2 − λkT
Eλ = ⋅e (FG.01.1.37)
λ5
adică legea lui Wien exprimată de relaţiile (FG.01.1.15, FG.01.1.16) şi constantele lui Wien,
hc
C2 = = 1, 43 ⋅10−2 m ⋅ K (FG.01.1.39)
k
Observaţie: Întrucât constanta Stefan-Boltzmann, σ şi Wien, A din legile corespunzătoare ale
radiaţiei termice pot fi determinate experimental relativ simplu, fiecare dintre relaţiile (FG.01.1.34)
şi (FG.01.1.36) pot fi utilizate pentru determinarea constantei lui Planck. Constanta lui Planck poate
fi, de asemenea, determinată din măsurări spectroscopice şi din măsurări asupra efectului
fotoelectric.
Introducere
Prin efect fotoelectric se înţelege eliberarea de electroni de către o substanţă sub acţiunea radiaţiilor
electromagnetice situate într-un anumit domeniu spectral.
Efectul poate fi extern (propriu-zis), atunci când electronii sunt eliberaţi din substanţă în afara
volumului acesteia − fiind caracteristic metalelor, sau intern (fotoconductibilitate), atunci când sub acţiunea
radiaţiei are loc o creştere a numărului de purtători de sarcină în substanţă − fiind caracteristic
semiconductoarelor şi izolatoarelor. Ca un alt tip de efect fotoelectric poate fi considerată şi fotoionizarea,
care constă în eliberarea de electroni de către atomii izolaţi sub acţiunea radiaţiei electromagnetice (de
‐ 17 ‐
FIZICA*F* FG. MECANICA CUANTICA
exemplu, vaporii monoatomici). Numeroase lichide sau gaze precum şi numeroşi compuşi organici prezintă,
de asemenea, efect fotoelectric.
În cele ce urmează ne vom referi la efectul fotoelectric propriu-zis, studiul acestuia determinând
introducerea în fizică a ipotezei fotonilor (de către Einstein) ipoteză care, alături de cea a cuantelor (a lui
Planck) definitivează concepţia duală, de undă-corpuscul, asupra radiaţiei.
Efectul fotoelectric a fost descoperit în anul 1888 de către Heinrich Rudolf Hertz în cursul
experimentelor legate de descoperirea undelor radio (descărcările electrice între doi electrozi erau stimulate
de lumina produsă de alte scântei electrice). Experimente de pionierat asupra efectului fotoelectric au mai
efectuat W. L. F. Hallwachs şi A. G. Stoletov.
Se pot imagina diferite tipuri de dispozitive experimentale pentru punerea în evidenţă a efectului
fotoelectric. Amintim în acest sens experimentul clasic al lui Hallwachs: sub influenţa unui fascicul luminos
produs de un arc electric, un electroscop (încărcat negativ) se descarcă şi (descărcat fiind) se încarcă pozitiv,
datorită emisiei de electroni prin efect fotoelectric.
Faptul că particulele încărcate emise prin efect fotoelectric sunt electroni, a fost arătat de Philipp
e
Lenard în 1889, prin determinarea raportului (sarcina specifică) pentru particulele emise de o suprafaţă
m
metalică sub acţiunea unui flux de radiaţii ultraviolete.
Legile experimentale ale efectului fotoelectric
Dispozitivul experimental tipic pentru studiul efectului fotoelectric este prezentat schematic în figura
FG.01.2.1.
Fig. FG.01.2.1. Diodă fotoelectrică pentru studiul efectului fotoelectric şi o caracteristică I-U.
Doi electrozi metalici sunt aşezaţi într-un balon vidat prevăzut cu o fereastră pentru fluxul de radiaţie
incident pe suprafaţa catodului. Între anod şi catod se aplică o tensiune reglabilă ca valoare şi ca polaritate.
Tensiunea aplicată tubului şi curentul prin circuit pot fi măsurate cu un voltmetru şi , respectiv, cu un
ampermetru, montate convenabil în circuit. Iluminând catodul K de exemplu cu radiaţie ultravioletă, se
constată că în circuit se stabileşte un curent care nu poate fi pus decât pe seama fotoelectronilor emişi de
catod, care închid circuitul prin interiorul tubului vidat.
Dacă polaritatea tensiunii exterioare este astfel aleasă încât se opune deplasării electronilor spre
anod, există o valoare a acesteia pentru care curentul fotoelectric se anulează; aceasta este numită tensiune de
stopare şi satisface ecuaţia:
mv 2
eU S = (FG.01.6.54) (FG.01.2.1)
2
în care e, m şi v sunt, respectiv, sarcina, masa şi viteza fotoelectronilor.
‐ 18 ‐
FIZICA*F* FG. MECANICA CUANTICA
Dacă polaritatea tensiunii exterioare este astfel aleasă încât favorizează trecerea electronilor de la catod
spre anod, se constată o creştere a curentului fotoelectric cu tensiunea aplicată, până la o valoare de saturaţie a
acestui curent, valoare pentru care toţi electronii emişi de catod sunt colectaţi de anod.
Studiul efectului fotoelectric a condus la stabilirea următoarelor legi experimentale ale acestuia:
1. Intensitatea curentului fotoelectric de saturaţie este proporţională cu fluxul radiaţiei incidente de
structură spectrală dată (legea lui Stoletov).
Fig. FG.01.2.2.
2. Energia cinetică a fotoelectronilor emişi depinde liniar de frecvenţa radiaţiei incidente şi este
independentă de intensitatea acesteia.
‐ 19 ‐
FIZICA*F* FG. MECANICA CUANTICA
Având ca punct de plecare „ipoteza cuantelor” a lui Planck, Einstein că radiaţia trebuie să aibă un
caracter dual, ondulatoriu-corpuscular, astfel că fasciculul de lumină se comportă ca un ansamblu de
corpusculi (numiţi „fotoni”), energia fiecărui foton fiind
ε = hν , (FG.01.2.2)
iar impulsul său fiind
hν
pf = . (FG.01.2.3)
c
fotonii identificându-se – prin urmare – cu cuantele de energie ale lui Planck.
Observaţii:
Alte forme sub care poate fi scrise energia şi impulsul fotonului sunt:
c hω
ε=h = = hk (FG.01.2.4)
λ 2π
şi, respectiv,
h hk r r
pf = = = hk sau, vectorial, p f = hk , (FG.01.2.5)
λ 2π
r
unde ω şi k sunt, respectiv, pulsaţia şi vectorul de undă ataşate fotonului. Aceste expresii rezultă
ţinând seama de caracterul ondulatoriu al fotonului.
Termenul „foton” a fost introdus în 1926 de G. N. Lewis, fiind sugerat de termenii „electron”,
introdus de Stoney în 1891 şi „proton”, introdus de Rutherford în 1920.
Mecanismul de producere a efectului fotoelectric este, conform ipotezei fotonilor a lui Einstein,
următorul: în procesul de interacţiune foton-electron, care are loc sub suprafaţa metalului, fotonul îi cedează
electronului întreaga sa energie ε = hν ; ca urmare, energia cinetică a electronului devine
T = T0 + hν , (FG.01.2.6)
unde T0 hν este energia cinetică a electronului înaintea interacţiunii şi este, conform teoriei clasice, egală
cu 3
2 kT (sutimi de electronvolt, la temperatura camerei).
În cazul în care un electron a părăsit suprafaţa metalului prin efect fotoelectric, el a pierdut o parte
din energie Lc, în interiorul reţelei cristaline în ciocniri inelastice şi o altă parte Lex, sub formă de lucru
mecanic de extracţie; ceea ce rămâne se regăseşte sub forma energiei cinetice a fotoelectronilor, astfel încât
se poate scrie ecuaţia de „bilanţ energetic” a lui Einstein:
mv 2
hν + T0 = Lc + Lex + . (FG.01.2.7)
2
Neglijând Lc şi T0 în relaţia de mai sus, se poate scrie legea efectului fotoelectric, sub formă
simplificată, astfel:
mv 2
= hν − Lex (FG.01.2.8)
2
sau, echivalent,
mv 2
= h(ν − ν p ) . (FG.01.2.9)
2
‐ 20 ‐
FIZICA*F* FG. MECANICA CUANTICA
Se poate observa că legile efectului fotoelectric capătă o interpretare simplă pe baza relaţiilor de mai
sus.
Astfel, curentului fotoelectric de saturaţie IS cu mărimea fluxului Φ este evidentă, numărul
fotoelectronilor eliberaţi fiind proporţional cu numărul fotonilor incidenţi.
Observaţii:
⋅Se constată experimental că numărul fotonilor care extrag efectiv un electron din metal este mult
mai mic decât numărul fotonilor incidenţi; diferenţa dintre numărul fotonilor incidenţi în unitatea de
timp, nf şi numărul fotoelectronilor emişi în unitatea de timp, Ne determină creşterea energiei de
agitaţie termică a reţelei cristaline.
⋅Raportul
Ne
η= (FG.01.2.10)
nf
Fig. FG.01.2.5.
Pe baza acestei relaţii, Robert Millikan a determinat constanta lui Planck, măsurând panta dreptei
ridicate experimental (pentru sodiu, vezi figura FG.01.2.5) şi utilizând sarcina electrică a electronului
măsurată de el însuşi în alt experiment (referitor la deplasarea în câmpul electric al unui condensator a
particulelor de ulei încărcate − experimentul lui Millikan, 1911).
Interpretarea undelor electromagnetice ca un flux de fotoni este în deplină concordanţă cu existenţa
energiei şi impulsului câmpului electromagnetic ca mărimi de stare ale acestuia.
Prin urmare, legile generale de conservare ale energiei şi impulsului se pot scrie pentru sistemele
r r
complexe formate din fotoni (caracterizaţi de energia ε = hω şi impulsul p = hk ) şi microsistemele cu care
r
interacţionează (electroni, atomi etc.), caracterizate de energia E şi impulsul P sub forma:
Ei + hωi = E f + hω f (FG.01.2.12)
r r r r
Pi + hki = Pf + hk f (FG.01.2.13)
‐ 21 ‐
FIZICA*F* FG. MECANICA CUANTICA
În procesul de interacţiune foton-electron, pentru un electron complet liber legile de conservare ale
energiei şi impulsului nu pot fi satisfăcute simultan:
mv 2 mv 2 hν
- considerând Ecin = ar trebui să avem simultan = hν şi mv = , adică v = 2c (!)
2 2 c
hν
- considerând Ecin = ( γ − 1)m0c 2 ar trebui să avem simultan ( γ − 1)m0c 2 = hν şi γβ m0 c = , adică
c
(ţinând seama de relaţia γ 2 = γ 2β2 + 1 ) γβ = 0 , deci β = 0 (!).
Metalul Cs K Na Li Ta Hg Au Fe
λprag [nm] 590,0 550,0 540,0 500,0 305,0 273,5 265,0 261,0
benzii interzise a materialului, Eg (sau decât EC – Ed) pentru a face posibilă trecerea electronilor în banda de
conducţie. Această frecvenţă minimă a fotonilor, sub care aceştia nu sunt absorbiţi, joacă rolul frecvenţei de
prag a efectului fotoelectric extern.
Fotoionizarea constă în extragerea electronilor din atomii izolaţi sub acţiunea radiaţiei
electromagnetice. Experimental, apariţia electronilor şi a ionilor pozitivi în interiorul unei mase de vapori
supuse iradierii poate fi evidenţiată prin metodele spectrografiei de masă. Există o energie minimă de
ionizare a atomilor, care determină o frecvenţă de prag de ionizare sub care fenomenul nu se produce,
frecvenţa de prag de ionizare corespunzând frecvenţei de prag din cazul efectului fotoelectric extern.
Se constată că, pentru acelaşi tip de atomi, energia de ionizare este mai ridicată decât energia de
extracţie a electronilor din reţeaua cristalină, unde electronii se află aproape liberi, diferenţă explicabilă în
teoria cuantică.
Fig. FG.01.3.1.
Din măsurările experimentale efectuate asupra fasciculului difuzat se constată că între lungimile de
undă ale radiaţiei X incidente şi cele ale radiaţiei X difuzate sub un unghi θ există relaţia:
θ
λ − λ 0 = Δλ = Λ C (1 − cos θ) = 2Λ C sin 2 (FG.01.3.1)
2
‐ 23 ‐
FIZICA*F* FG. MECANICA CUANTICA
Fig. FG.01.3.2.
Interacţiunea caracteristică efectului Compton este prezentată schematic în figura FG.01.3.2,
electronul slab legat al substanţei difuzate fiind considerat în repaus.
Caracteristicile dinamice ale fotonului şi electronului care intervin în interacţiunea studiată sunt
următoarele:
Energie Foton Electron
înaintea interacţiunii hν 0 m0c 2
‐ 24 ‐
FIZICA*F* FG. MECANICA CUANTICA
1 1 h
− = (1 − cos θ ) (FG.01.3.7)
ν ν 0 m0c 2
de unde, prin comparare cu relaţia experimentală (FG.01.3.1), rezultă expresia lungimii de undă Compton:
h
ΛC = . (FG.01.3.9)
m0c
Din analiza relaţiei (FG.01.3.8) rezultă că ecartul lungimii de undă este o funcţie crescătoare de
unghiul de difuziune θ, fiind independent de natura substanţei difuzante şi de lungimea de undă a radiaţiei
incidente, λ0. Totodată, se observă că ecartul Δλ este întotdeauna pozitiv, întrucât energia fotonului scade în
urma interacţiunii, diferenţa de energie fiind preluată de electronul implicat, sub formă de energie cinetică.
Ecartul Δλ ca funcţie de unghiul de difuzie θ atinge valoarea maximă pentru θ = π, când Δλ = 2Λ C şi este
nul pentru θ = 0. Se constată că lungimea de undă Compton este lungimea de undă pentru care energia
fotonului asociat acestei lungimi de undă este egală cu energia de repaus a electronului:
hc
E0 = = m0c 2 = 0,511 MeV . (FG.01.3.10)
ΛC
Studiile experimentale evidenţiază prezenţa în spectrul radiaţiei difuzate şi a lungimii de undă iniţiale.
Astfel, odată cu creşterea unghiului de împrăştiere, raportul dintre intensităţile componentelor cu lungimile de
undă λ şi λ0 se schimbă în favoarea componentei λ (vezi figura FG.01.3.3, în care pe ordonată este reprezentată
intensitatea fasciculului difuzat; evident, pentru θ = 0 ordonata va indica intensitatea fasciculului incident).
Calculul de mai sus s-a făcut pentru interacţiunea unui foton cu un electron slab legat, dar care a fost considerat
liber, astfel că prin ciocnire fotonul îi cedează energie electronului. Apariţia componentei λ0 se explică prin
natura elastică a interacţiunii dintre foton şi un electron mai strâns legat, situat pe un strat mai profund al
atomului, astfel încât fotonul difuzat nu îşi schimbă, practic, lungimea de undă (ciocnirea se face în acest caz cu
tot atomul, electronul rămâne legat de atom astfel încât ecartul de frecvenţă calculat va depinde de masa
atomului, deci va fi foarte mic).
Fig. FG.01.3.3.
‐ 25 ‐
FIZICA*F* FG. MECANICA CUANTICA
rezultă că, pentru acelaşi unghi de difuzie θ, energia electronului de recul creşte cu creşterea frecvenţei
fotonului incident.
Verificări experimentale
În anul 1925 Compton şi Simon au arătat, cu ajutorul unei camere Wilson că valoarea unghiului
dintre direcţia fotonului difuzat şi cea a fotonului incident este în concordanţă cu valoarea calculată utilizând
legile de conservare ale energiei şi impulsului, pe baza ipotezei fotonice.
Astfel, electronul de recul şi fotoelectronii produşi de radiaţia difuzată prin efect fotoelectric (fotonii
nu lasă urme în camera Wilson) sunt vizualizaţi prin urmele pe care le produc după direcţii alese în
concordanţă cu relaţia (FG.01.3.12).
Alte experimente, realizate de Bethe şi Geiger, au verificat simultaneitatea apariţiei electronului de
recul şi a fotonului difuzat. Configuraţia experimentală utilizează două contoare Geiger. Un fascicul de raze
X produce efect Compton într-o atmosferă de H2. Un contor, cu fereastră de Pt şi atmosferă de aer absoarbe
electronii de recul şi evidenţiază fotonii difuzaţi prin intermediul fotoelectronilor produşi de aceştia prin
efect fotoelectric; celălalt contor, cu atmosferă de H2, reacţionează la electronii difuzaţi Compton, nefiind
practic influenţat de fotonii difuzaţi Compton, slab absorbiţi de hidrogen. Montând cele două contoare
într-un lanţ de măsură cu coincidenţă, numărul mare de coincidenţe constatat experimental confirmă
simultaneitatea apariţiei electronului de recul şi a fotonului difuzat.
Prin urmare, explicarea efectului Compton pe baza teoriei fotonice este în deplină concordanţă cu
faptele experimentale.
Efectul Compton multiplu
Analiza radiaţiei Compton difuzate pune în evidenţă posibilitatea producerii unui efect Compton
multiplu, deplasarea lungimii de undă a radiaţiei fiind dată, în acest caz, de relaţia:
n
( Δλ )n = ∑ h (1 − cos θi ) (FG.01.3.14)
i =1 m0 c
‐ 26 ‐
FIZICA*F* FG. MECANICA CUANTICA
Pentru exemplificare se consideră efectul Compton dublu. Considerând cazul particular în care
fotonul incident şi cei doi fotoni împrăştiaţi se află în acelaşi plan, relaţia (FG.01.3.14) devine:
θ2 − θ1
unde α = reprezintă unghiul dintre prima direcţie de împrăştiere şi bisectoarea unghiului de
2
observaţie θ (vezi figura FG.03.3.4). Relaţia (FG.01.3.15) rămâne valabilă şi în cazul general, în care cei trei
fotoni consideraţi nu mai au impulsurile coplanare.
θ2 α= 1
2 ( θ2 − θ1 )
θ1
θ = θ1 + θ2
Fig. FG.01.3.4.
Fig. FG.01.3.5.
Pentru variaţii mici ale vitezei atomului în urma procesului de emisie, legea conservării impulsului
după direcţiile Ox şi Oy se scrie astfel:
hν
mΔv = cos θ (FG.01.3.16)
c
‐ 27 ‐
FIZICA*F* FG. MECANICA CUANTICA
hν
mΔv⊥ = sin θ (FG.01.3.17)
c
Prin emisia cuantei de energie hν are loc atât variaţia energiei cinetice a atomului, cât şi o
modificare a stării sale interne, pusă în evidenţă de energia ΔE , astfel încât legea conservării energiei se va
scrie:
m
hν = ⎡⎣ v 2 − ( v − Δv ) 2 − ( Δv⊥ ) 2 ⎤⎦ + ΔE (FG.01.3.18)
2
hν
Din relaţiile (FG.01.3.17) şi (FG.01.3.18), ţinând seama de inegalitatea 1 , se obţine expresia
mc 2
frecvenţei cuantei difuzate:
ΔE
ν= h (FG.01.3.19)
v
1 − cos θ
c
Pentru v = 0 , relaţia (FG.01.3.19) reprezintă frecvenţa cuantei emise de atomul în repaus:
ΔE
ν0 = (FG.01.3.20)
h
prin urmare
ν0 ⎛ v ⎞
ν= ν 0 ⎜ 1 + cos θ ⎟ (FG.01.3.21)
v ⎝ c ⎠
1 − cos θ
c
adică formula cunoscută a efectului Doppler.
În mod analog, pe baza ipotezei fotonice se poate obţine formula efectului Doppler relativist (din
scrierea corespunzătoare a legilor de conservare ale energiei şi impulsului, înainte şi după emisia fotonului).
Formula (FG.01.3.20) este în deplină concordanţă şi cu postulatele lui Bohr referitoare la atomul de
hidrogen.
Ipoteza ca radiatia exercita o presiune asupra corpurilor pe care cade apartine lui Kepler (in jurul anului
1600) care a incercat sa explice prin existenta presiunii exercitate de radiatia emisa de Soare cozile cometelor
care sunt orientate intotdeauna in directie opusa Soarelui. In termodinamica, in anul 1876, Bertoli a facut o
experienta in care deplasarea unui piston intr-o incinta vidata nu poate fi explicata decat prin ipoteza
existentei presiunii radiatiei.
ρE
S-a constatat ca presiunea radiatiei poate fi calculata cu formula p = cunoscuta astazi ca fiind ecuatia
3
termica de stare a radiatiei termice. O metoda directa de masurare a presiunii radiatiei a fost propusa in anul
1901 de catre Lebedev, cara a efectuat urmatoarea experienta. Intr-o incinta vidata a a suspendat cu un fir de
cuart, in pozitie orizontala o bara foarte usoara, suspendata cu un fir de cuart. Doua foite de mica, una
argintata cealalta innegrita au fost lipite pe capetele barei, astfel incat cele doua foite se comporta diferit in
raport cu lumina incidenta de la o sursa puternica. Ca urmare are loc torsionarea firului, care se poate masura
cu ajutorul deviatiei spotului luminos incident pe foite, fiind posibila o masurare cantitativa a presiunii
radiatiei.
Explicarea presiunii radiatiei pe baza teoriilor clasice ondulatorie si corpusculara ale luminii nu sunt
satisfacatoare, fiind in contradictie si cu alte fapte experimentale privind natura acesteia. Teoria cuantica a
facut posibila interpretarea riguroasa a presiunii radiatiei cu ajutorul ipotezei fotonilor. Conform acestei
‐ 28
‐
FIZICA*F* FG. MECANICA CUANTICA
ipoteze, presiunea luminii este determinată de variaţia impulsului fotonilor incidenţi în unitatea de timp, pe
unitatea de arie. De exemplu, pentru N fotoni incidenti, pe o suprafaţă absorbantă ( Aν = 1) : p = Nhν / c
sau p ' = 2 p pentru o suprafaţă perfect reflectătoare (Rν = 1) . In general, pentru o suprafata vand un factor
de reflexie ρ rezulta pentru presiunea luminii expresia cunoscuta:
Studiul emisiei şi absorbţiei radiaţiei de către atom pe baza modelului stărilor energetice staţionare
l-a făcut pe Bohr să afirme (în anul 1913) că, în virtutea caracterului intrinsec al acestor stări staţionare,
atomului i se poate furniza energie pentru excitare atât prin intermediul radiaţiei externe cât şi pe altă cale,
cum ar fi bombardamentul electronic.
Un astfel de experiment de bombardament electronic al atomului a fost efectuat de James Franck şi
Gustav Hertz, care au comunicat rezultatele obţinute în anul 1914.
Dispozitivul experimental utilizat de aceştia, de tip triodă (ca şi în experimentul lui Lenard) este
prezentat în figura FG.01.5.1. Se observă că, între anod şi catod se aplică un potenţial accelerator, pe când
între grilă şi anod – un potenţial de frânare pentru electroni. În incinta de sticlă se află vapori de mercur (sau
alte specii de atomi) la o presiune scăzută, între atomii de mercur şi electronii acceleraţi de grilă având loc în
mod continuu procese de ciocnire elastică sau neelastică.
Fig. FG.01.5.1.
Spre deosebire de experimentul lui Lenard (unde se studiau atomii care se ionizau în decursul
ciocnirilor cu electronii) în acest experiment se urmăreşte comportamentul electronilor în interacţiunile lor cu
atomii care pot trece (sau nu) în stări energetice excitate.
Cu ajutorul dispozitivului de mai sus sunt puşi în evidenţă acei electroni care îşi pierd energia într-o
ciocnire neelastică cu atomii, măsurându-se curentul anodic în funcţie de tensiunea de accelerare a grilei
(vezi figura FG.01.5.2).
Fig. FG.01.5.2.
‐ 29 ‐
FIZICA*F* FG. MECANICA CUANTICA
Contribuţia electronilor la curentul anodic va fi dată de acei electroni care au energia cinetică
suficient de mare pentru a învinge tensiunea de frânare a anodului.
Pe de altă parte, excitarea atomilor de mercur din incintă se poate realiza prin ciocniri neelastice cu
electronii dacă energia acestora atinge valorile eVr1 , eVr 2 , eVr 2 , …, etc. (care caracterizează diferenţele
energetice dintre starea fundamentală şi diferite stări excitate ale atomului), numite energii de rezonanţă.
Aceste energii de rezonanţă corespund unor potenţiale de rezonanţă Vr1 , Vr 2 , Vr 2 , …, etc., pe care le
măsurăm cu ajutorul potenţialului de accelerare VGK (vezi figura FG.01.5.3).
Fig. FG.01.5.3.
Observaţie:
Excitarea atomilor de mercur se face prin procese de tipul A + e− = A∗ + e− − ΔT , numite ciocniri de
speţa întâi.
Interpretarea caracteristicii experimentale din figura 11 se face în felul următor. Pentru energii
cinetice ale electronilor T < eVr S , electronii suferă ciocniri elastice cu atomii de mercur fără a-şi pierde
energia, astfel încât are loc o creştere corespunzătoare a curentului anodic. Dacă energia cinetică a
electronilor satisface condiţia eVr1 < T < eVr 2 atunci, electronii, prin ciocnire neelastică, vor ceda energia
eVr1 atomilor de Hg, care vor trece în prima stare excitată. Ca urmare, energiile electronilor care au suferit
ciocniri neelastice scad brusc, producând o scădere însemnată a curentului anodic.
Dacă energia cinetică a electronilor creşte şi mai mult, fiind verificată condiţia eVr 2 < T < eVr 3
atunci, electronii, vor ceda atomilor prin ciocniri neelastice fie energia eVr1 în ciocniri succesive cu mai
mulţi atomi, fie energia eVr 2 , aceştia putând trece în prima sau în a doua stare excitată, producându-se
scăderi importante ale curentului anodic.
Raţionamentul poate fi continuat până când energia cinetică a electronilor atinge valoarea energiei de
ionizare.
În cazul studiat al atomilor de mercur, potenţialul de rezonanţă Vr1 este egal cu 4,9 V, astfel încât
pentru această valoare a tensiunii de grilă ( VG 1 = Vr1 = 4,9 V ) se produce prima scădere însemnată a
curentului anodic (prima ciocnire neelastică a electronilor cu atomii de mercur având loc în apropierea
grilei).
Se observă un al doilea minim al curentului pe caracteristica experimentală pentru tensiunea de
accelerare VG 2 = 2Vr1 = 9,8 V ca urmare a faptului că unii electroni efectuează două ciocniri neelastice
succesive, cu doi atomi diferiţi, fiecăruia cedându-i o energie egală cu energia de rezonanţă eVr1 (prima
L
ciocnire se produce la jumătatea distanţei dintre catod şi grilă, ).
2
‐ 30 ‐
FIZICA*F* FG. MECANICA CUANTICA
Fenomenul se repetă pentru valori ale tensiunii de accelerare egale cu VG 3 = 3Vr1 = 14,7 V ,
VG 4 = 4Vr1 = 14, 7 V , … ş.a.m.d.
După apariţia primului punct de minim de pe caracteristica studiată se observă emisia liniei 253,7
nm a mercurului, corespunzătoare energiei de 4,89 eV; intensitatea ei creşte brusc odată cu atingerea unui
nou punct de minim, singura explicaţie fiind dezexcitarea atomilor de mercur excitaţi (prin ciocniri
neelastice) de electronii acceleraţi. Prin urmare, energia furnizată atomilor prin ciocniri este cedată sub formă
de radiaţie optică, în deplină concordanţă cu teoria lui Bohr.
Observaţii:
Atunci când au efectuat experimentul, Franck şi Hertz au interpretat potenţialele de rezonanţă ca
fiind potenţiale de ionizare şi au susţinut acest punct de vedere până în anul 1917, când au admis
explicaţia corectă.
Prin experimente mai rafinate, Hertz a putut pune în evidenţă în spectru mercurului şi linia cu
lungimea de undă de 546,1 nm, în deplină concordanţă cu teoria potenţialelor de rezonanţă.
n2
λ = λ0 (FG.01.6.1)
n2 − 4
unde n este un număr întreg care poate lua valorile 3, 4, 5 sau 6, iar λ0 este o constantă având valoarea λ0 =
3645,6 Å = 364,56 nm.
Concordanţa deplină între rezultatele obţinute experimental şi cele calculate cu formula lui Balmer
(FG.01.6.1) sunt prezentate în tabelul FG.01.6.1.
Tabelul FG.01.6.1.
Lungimea de undă
Linia
n Experimentală Calculată
spectrală
J. J. Balmer, 1885 [nm] W. E. Curtis, 1914 [nm] J. J. Balmer, 1885 [nm]
Hα 3 656,210 656,279 656,208
Hβ 4 486,070 486,133 486,080
Hγ 5 430,010 434,047 434,010
Hδ 6 410,130 410,174 410,120
‐ 31 ‐
FIZICA*F* FG. MECANICA CUANTICA
Mai târziu, Johannes (Janne) Robert Rydberg a observat că formula (FG.01.6.2) se poate pune sub o
formă simetrică, mult mai generală, care permite calculul frecvenţelor:
⎛ 1 1 ⎞
ν = cRH ⎜ 2 − 2 ⎟ , (FG.01.6.2)
⎝2 n ⎠
unde RH este o constantă, numită constanta lui Rydberg pentru hidrogen, având valoarea
RH = 1,0973731568539(55)⋅107 m–1
Observaţie:
Expresia matematică de calcul a constantei Rydberg se va obţine din teoria lui Bohr asupra atomului
de hidrogen; valoarea ei a fost găsită şi de către Rydberg, în mod empiric.
Altă formă utilizată în spectroscopie pentru formula lui Rydberg (pentru a se lucra cu numere cât
mai mici) este dată de expresia:
1 ⎛ 1 1 ⎞
ν% = = RH ⎜ 2 − 2 ⎟ (FG.01.6.3)
λ ⎝2 n ⎠
1
în care ν% = se numeşte număr de undă al liniei spectrale.
λ
Un grup de linii spectrale ale unui spectru, corelate între ele, alcătuiesc o serie spectrală.
Ca urmare, liniile spectrale ale hidrogenului sunt situate în vizibil şi corelate prin formulele lui
Rydberg (FG.01.6.2) sau (FG.01.6.3) alcătuiesc o serie numită seria Balmer (după numele descoperitorului
ei); numărul întreg n este numărul generator al seriei spectrale.
Ulterior au fost descoperite şi alte serii spectrale ale hidrogenului situate în ultraviolet sau în
infraroşu: Lyman (1906), Paschen (1908), Brackett (1922), Pfundt (1924), Humphreys (1953), formula lui
Rydberg fiind generalizată pentru calculul liniilor spectrale ale acestor serii sub forma:
⎛ 1 1 ⎞
ν = cRH ⎜ 2 − 2 ⎟ (FG.01.6.4)
⎝m n ⎠
cu n > m.
Particularizând formula (FG.01.6.4) pentru fiecare dintre aceste serii, se obţin valorile din tabelul 2.
Tabelul FG.01.6.2.
Nr. crt. Seria Formula de calcul Numărul generator al seriei Domeniul spectral
⎛1 1 ⎞ ultravioletul
1. Lyman ν% = RH ⎜ 2 − 2 ⎟ nL = 2, 3, 4, K
⎝ 1 nL ⎠ îndepărtat
⎛1 1 ⎞
2. Balmer ν% = RH ⎜ 2 − 2 ⎟ nB = 3, 4, 5, K vizibil
⎝ 1 nL ⎠
⎛1 1 ⎞
3. Paschen ν% = RH ⎜ 2 − 2 ⎟ nP = 4, 5, 6, K infraroşu
⎝ 1 nL ⎠
⎛1 1 ⎞
4. Brackett ν% = RH ⎜ 2 − 2 ⎟ nBr = 5, 6, 7, K infraroşu
⎝ 1 nL ⎠
⎛1 1 ⎞
5. Pfund ν% = RH ⎜ 2 − 2 ⎟ nPf = 6, 7, 8, K infraroşu
⎝ 1 nL ⎠
⎛1 1 ⎞
6. Humphreys ν% = RH ⎜ 2 − 2 ⎟ nH = 7, 8, 9, K infraroşu
⎝ 1 nL ⎠
‐ 32 ‐
FIZICA*F* FG. MECANICA CUANTICA
Termenii limită pentru fiecare serie spectrală se obţin pentru valori ale numărului generator al seriei
tinzând către infinit.
Pentru exemplificare, în tabelul 3 se prezintă principalele linii spectrale ale seriilor Lyman, Balmer şi
Paschen.
Tabelul FG.01.6.3.
Rezultatele obţinute pentru seriile spectrale ale hidrogenului pot fi extinse pentru studiul tuturor
atomilor/ionilor hidrogenoizi (cu un singur electron), dar spectrul deuteriului, de exemplu, are liniile
spectrale deplasate (cu puţin) faţă de cele ale hidrogenului: 656,1123 nm şi Dα = 656,2915 nm,
Hβ = 486,0091 nm şi Dβ = 486,1419 nm astfel încât constanta Rydberg pentru deuteriu va avea valoarea RD =
1,0970735067514(92) 107 m–1.
Pentru ionul He+ se obţine (aproximativ) RHe+ = Z He
2
RH = 4 RH (spectrul având o structură
asemănătoare cu cel al hidrogenului), pentru ionul de Li2+ vom avea (aproximativ) RLi+ = Z Li2 + RH = 9 RH etc.
‐ 33 ‐
FIZICA*F* FG. MECANICA CUANTICA
cRH cR
unde Tm = şi Tn = 2H .
m2 n
Prin urmare există o corelaţie bine stabilită între diferitele frecvenţe ale liniilor spectrale: dacă două
linii fac parte din acelaşi spectru, atunci este posibil ca suma sau diferenţa lor să facă de asemenea parte din
spectrul respectiv.
⎛ 1 1⎞ ⎛ 1 1 ⎞
De exemplu, din liniile seriei Balmer ν Balmer
Hα = cRH ⎜ 2 − 2 ⎟ şi ν Balmer
Hβ = cRH ⎜ 2 − 2 ⎟ se poate
⎝2 3 ⎠ ⎝2 4 ⎠
⎛1 1 ⎞
obţine, prin scădere, prima linie a seriei Paschen: ν Paschen
Hα = ν Balmer
Hβ − ν Balmer
Hα = cRH ⎜ 2 − 2 ⎟ şi, evident, invers
⎝3 4 ⎠
(prin adunare): ν Balmer
Hβ = ν Paschen
Hα + ν Balmer
Hα .
Deci, dacă termenii spectrali ai unui atom sunt organizaţi într-un tablou de numere, fiecare frecvenţă
a spectrului va fi sigur dată de de diferenţa a două astfel de numere, fiind însă necesară formularea unor
reguli de selecţie pentru a înlătura acele combinaţii care nu aparţin spectrului.
Formula (FG.01.6.6) exprimă o lege fundamentală a emisiei liniilor spectrale, putându-se aplica, sub
o formă corespunzătoare oricărui sistem atomic. Contradicţia acestei legi cu teoria clasică a radiaţiei este
evidentă. Atomul, privit ca oscilator, nu mai emite frecvenţa fundamentală şi armonicele acesteia, ci un
spectru caracteristic de frecvenţe, fiecare dintre acestea putând fi considerată o frecvenţă proprie,
corespunzătoare unui anumit grad de libertate (însă această interpretare vine, la rândul său, în contradicţie cu
teoria căldurilor specifice –sub prima sa formă – elaborată de Einstein.
c. Teoria căldurilor specifice ale solidelor
Conform teoriei clasice a căldurilor specifice, valoarea capacităţii calorice a unui mol de substanţă la
volum constant este independentă de temperatură, fiind dată de relaţia CV = 3R , unde R este constanta
universală a gazelor perfecte. Acest rezultat se obţine admiţând o mişcare de vibraţie a atomilor în solid,
fiecărui atom corespunzându-i trei astfel de grade de libertate. Căutând să explice căldurile specifice ale
solidelor cu ajutorul teoriei radiaţiei a lui Planck (atomul era privit ca un oscilator care emite frecvenţa ν şi
armonicele acesteia) Einstein (în anul 1907) pe baza unor consideraţii statistice, elaborează o nouă teorie a
căldurilor specifice ale solidelor conform căreia acestea descresc cu temperatura, tinzând către zero. Cauza
acestei scăderi s-ar datora descreşterii populaţiilor atomice aflate în stări energetice cuantificate superioare,
astfel că apare pentru prima dată ideea necesităţii cuantificării sistemelor materiale, pe care o va face în mod
strălucit teoria lui Bohr, în deplină concordanţă şi cu teoria seriilor spectrale.
De menţionat că teoria lui Einstein a căldurilor specifice a fost confirmată în principiu experimental
de Dewar, Nernst şi Eucken şi completată în anul 1912 de lucrările lui Debye.
d. Cuantificarea energiei atomului. Postulatele lui Bohr
Neajunsurile modelului atomic planetar al lui Rutherford au fost înlăturate de modelul atomic cu
elemente cuantice al lui Bohr, elaborat în 1913, considerat şi prima teorie cantitativă a atomului.
Ţinând seama de faptul că electronii aflaţi în mişcare într-un atom nu radiază energie, aşa cum
prevăd legile mecanicii şi electrodinamicii clasice, Bohr admite pentru prima dată că atomul nu se comportă
ca un sistem clasic, care poate schimba energie în mod continuu. Pentru explicarea comportării electronului
în atom, Bohr introduce două postulate fundamentale care constituie elementele esenţiale ale unui nou model
atomic, cu elemente cuantice: postulatul existenţei stărilor staţionare şi postulatul frecvenţelor.
1. Postulatul stărilor staţionare
Un sistem atomic poate exista în anumite stări staţionare, caracterizate de şirul discret de energii E1,
E2, E3, … En, … în care nu emite şi nu absoarbe energie.
‐ 34 ‐
FIZICA*F* FG. MECANICA CUANTICA
Studiind atomul de hidrogen, conceput ca fiind format dintr-un nucleu central în jurul căruia
electronul se mişcă pe orbite circulare staţionare, Bohr a reuşit să dea o explicaţie satisfăcătoare liniilor
spectrale emise de acesta conform relaţiei (FG.01.6.7) numai cu ajutorul unor condiţii suplimentare de
cuantificare pentru momentul cinetic al orbitelor circulare, numite condiţiile de cuantificare ale lui Bohr, care
aveau rolul de a stabili orbitele circulare permise pentru mişcarea electronului.
Conform acestor condiţii de cuantificare, electronul atomului de hidrogen nu se poate mişca decât pe
decât pe anumite orbite staţionare şi anume pe acelea pentru care momentul cinetic al electronului faţă de
nucleu este un multiplu întreg al constantei lui Planck raţionalizate:
LO = m v r = n h (FG.01.6.8)
unde n este un număr natural strict pozitiv numit număr cuantic principal.
Observaţie:
Relaţia (FG.01.6.8), considerată în unele lucrări ca al „treilea postulat al lui Bohr” rezultă din
postulatul imposibilităţii fragmentării indefinite a spaţiului fazelor al lui Planck, deci nu reprezintă un
postulat nou.
Pe de altă parte, în anul 1915 W. Wilson şi A. Sommerfeld au descoperit, în mod independent, o
nouă metodă de cuantificare a orbitelor atomice, care constituie generalizări ale metodei condiţiilor de
cuantificare ale lui Bohr.
Spre deosebire de condiţiile de cuantificare ale lui Bohr pentru orbitele circulare, condiţiile de
cuantificare Wilson-Sommerfeld pot fi aplicate pentru traiectorii oarecare, în câmpuri de forţe de diferite
tipuri.
Metoda constă în rezolvarea ecuaţiilor de mişcare clasice sub formă hamiltoniană, utilizându-se
coordonatele generalizate q1, q2, q3, …, q3N şi impulsurile generalizate p1, p2, p3, …, p3N privite ca variabile
independente şi formularea condiţiilor de cuantificare cu ajutorul integralelor de acţiune, sub forma:
∫ pk dqk = nk h (FG.01.6.9)
Calcului integralelor (FG.01.6.9) poate fi făcut pentru mişcări de tip „multiperiodic”, adică mişcări
pentru care coordonata implicată trece printr-un ciclu, independent de celelalte coordonate.
e. Studiul atomului de hidrogen cu ajutorul modelului atomic al lui Bohr
(α) Modelul orbitelor circulare al lui Bohr
Primul model cantitativ al atomului elaborat pe baza postulatelor lui Bohr în 1913 cuprinde:
-calculul orbitelor staţionare în atomul de hidrogen,
-considerarea mişcării simultane a nucleului,
‐ 35 ‐
FIZICA*F* FG. MECANICA CUANTICA
Ze 2
m0 r ω2 = (FG.01.6.10)
4 πε 0 r 2
şi din condiţiile de cuantificare ale lui Bohr (FG.01.6.8) se obţine pentru razele orbitelor circulare ale
electronului expresia
4 πε 0 h 2 2
rn = ⋅n . (FG.01.6.11)
Zm0 e 2
Pe de altă parte, ţinând seama de expresia energiei cinetice al electronului în mişcarea circulară,
m0 v 2 Ze 2
T= = (FG.01.6.12)
2 8πε 0 r
Ze 2
U =− (FG.01.6.13)
4 πε 0 r
Ze 2
E =U +T = − (FG.01.6.14)
8πε 0 r
Semnul minus al energiei arată că este necesară o energie exterioară pentru separarea electronului de
nucleu, atomul fiind, în acest caz, un sistem legat.
Introducând în expresia (FG.01.6.14) a energiei expresia (FG.01.6.11) a razelor orbitelor Bohr, se
obţin valori discrete pentru energia atomului, date de relaţia:
Z 2 m0 e 4 1
En = − ⋅ (FG.01.6.15)
32 πε 0 h 2 n 2
Din analiza relaţiilor (FG.01.6.11) şi (FG.01.6.15) ale razelor şi, respectiv, energiei totale a atomului
se constată următoarele:
-pentru Z = 1 se obţine, pentru razele electronice în atomul de hidrogen expresia:
4πε 0 2
rn = 2
⋅ n = n 2 ⋅ r1 (FG.01.6.16)
m0e
‐ 36 ‐
FIZICA*F* FG. MECANICA CUANTICA
e2 1
α= = (FG.01.6.19)
4πε 0 hc 137
numită constanta structurii fine (utilizată în studiul modelului atomic Bohr-Sommerfeld) şi energia de repaus
a electronului,
Astfel, cu ajutorul expresiei (FG.01.6.18) se poate calcula energia necesară pentru a îndepărta din
atom electronul de pe cea mai joasă orbită posibilă, n = 1 (proces de ionizare), ca fiind de aproximativ 13,6
eV, în deplină concordanţă cu experienţa.
-starea atomului de hidrogen care se obţine pentru n = 1 se numeşte stare fundamentală, iar atomul în
această stare se numeşte neexcitat; stările cu n > 1 sunt stări excitate.
-pentru n → ∞ se obţine o serie negativă, discretă a valorilor energiei, al cărei termen general tinde
către zero.
(β) Antrenarea nucleului
Dacă se ţine seama şi de mişcarea nucleului, formulele obţinute anterior pentru descrierea
atomilor/ionilor hidrogenoizi trebuie să fie corectate, deoarece aproximaţia de „punct fix” a nucleului nu este
riguros valabilă decât pentru o masă infinită a acestuia (în raport cu masa electronului).
Ecuaţiile de mişcare ale ansamblului electron-nucleu se scriu, în referenţialul laboratorului, sub
forma (vezi figura FG.01.6.1):
r r
m0 &&
r = f (ρ) r0 (FG.01.6.21′) Z
r&& rM
r R
MR = − f (ρ) r0 (FG.01.6.21″) C
r r
unde: m0 este masa de repaus a electronului; rC ρ
M este masa de repaus a nucleului; r m0
r
r r r
r , R şi rC sunt vectorii de poziţie al electronului, al nucleului
Y
şi, respectiv, al centrului de masă;
f (ρ) este forţa de interacţiune dintre cele două particule;
r r X
iar rC este versorul direcţiei ρ dintre cele două particule.
Adunând cele două relaţii se poate scrie: Fig. FG.01.6.1.
d r &&r
(m0 &&
r + MR ) = 0 (FG.01.6.22)
dt
r r
sau m0 v + MV = const. , (FG.01.6.23)
se obţine:
r r r r
m0 ( rC − r ) = M ( R − rC ) (FG.01.6.25)
r r r r
adică paralelismul vectorilor rC − r R − rC şi, implicit, coliniaritatea punctelor M, m şi C.
‐ 37 ‐
FIZICA*F* FG. MECANICA CUANTICA
Relaţia (FG.01.6.24) exprimă faptul că punctul C (care este centrul de inerţiei al celor două
particule) se mişcă uniform sau este în repaus şi, totodată, reprezintă o altă formă a legii conservării
impulsului sistemului celor două particule.
r
Alegând originea sistemului de coordonate chiar în centrul de inerţie C ( rC = 0 ), cele două particule
se mişcă în jurul punctului C pe orbite asemenea, astfel încât studiul mişcării sistemului poate fi înlocuit cu
studiul mişcării unei singure particule, situată la distanţa ρ faţă de centrul de inerţie C şi având masa (numită
masă redusă)
m0 M m0
μ= = (FG.01.6.27)
M + m0 1 + m0
M
Într-adevăr, din ecuaţiile (FG.01.6.21′) şi (FG.01.6.21″), prin scădere, se obţine:
r &&r ⎛ 1
&& 1 ⎞ r
r −R=⎜ + ⎟ f (ρ) r0 (FG.01.6.28)
m
⎝ 0 M ⎠
r 1
&& r
sau ρ = f (ρ)r0 (FG.01.6.29)
μ
r r r
unde ρ=r −R, (FG.01.6.30)
Întrucât m0 ≅ 1 se obţine, pentru masa redusă, o valoare cu 0,07% mai mică decât m0.
M 1836
Acelaşi rezultat se obţine calculând direct valoarea energiei sistemului nucleu-electron, ca şi în cazul
considerării nucleului ca fiind fix. Luându-se în considerare mişcarea reală cu frecvenţa unghiulară ω a celor
două mase în jurul centrului de masă definit prin expresia:
M rM = m0 rm0 (FG.01.6.31)
rM şi rm0 fiind razele de giraţie ale celor două particule, se scriu relaţiile de cuantificare pentru momentul
cinetic total:
e2 e2
M ω2 rM = m0 ω2 rm0 = = (FG.01.6.33)
4πε 0 (rM + rm0 ) 2 ⎛ m ⎞
2
4πε 0 rm0 ⎜1 + 0 ⎟
⎝ M⎠
astfel încât pentru valoarea energiei totale a atomului de hidrogen E = T + U se obţine expresia:
‐ 38 ‐
FIZICA*F* FG. MECANICA CUANTICA
1 e2
E = T +U =
2
( )
m0 ω2 rm20 + M ω2 rM2 −
8πε 0 ( rM + rm0 )
(FG.01.6.34)
şi, în final:
m0 e4 1
En = − ⋅ ⋅ 2 (FG.01.6.35)
m0 + M 32 π ε 0 h n
2 2 2
adică expresia (FG.01.6.15), pentru Z = 1 şi în care masa electronului a fost înlocuită cu masa redusă μ a
sistemului atomic.
(γ) Explicarea seriilor spectrale
Exprimarea frecvenţei liniei spectrale emise de atom prin relaţia (FG.01.6.6) ca diferenţă a doi
termeni spectrali conform principiului de combinare al lui Ritz-Rydberg permite o interpretare elegantă a
seriilor spectrale cu ajutorul modelului atomic al lui Bohr.
Într-adevăr, tranziţiile spectrale între două stări energetice oarecare En şi Em ale atomului, prezise de
teoria lui Bohr şi de formula lui Rydberg au loc conform relaţiilor simultane
En − Em ⎛ 1 1 ⎞
ν m →n = = cRH ⎜ 2 − 2 ⎟ = Tm − Tn (FG.01.6.36)
h ⎝m n ⎠
care evidenţiază o concordanţă perfectă a celor două teorii ale emisiei şi absorbţiei radiaţiei cuantificate,
explicabilă prin faptul că termenii spectrali corespund din punct de vedere fizic unor anumite stări energetice
staţionare bine definite ale atomului. Rezultatul se poate generaliza pornind de la liniile spectrale aranjate în
serii pentru toate liniile spectrale emise sau absorbite prin tranziţii atomice.
Reprezentarea grafică a nivelelor de energie ale atomului de hidrogen şi a tranziţiilor
corespunzătoare seriilor spectrale ale acestuia este cunoscută sub numele de diagrama nivelelor de energie
sau diagrama termenilor spectrali (vezi figura FG.01.6.2).
Fig. FG.01.6.2.
Observaţie:
Diagrama din figura FG.01.6.2 este simplificată, necuprinzând structura fină a nivelelor energetice
ale atomului de hidrogen şi ignorând faptul că nu toate tranziţiile între două nivele oarecare sunt
permise (există reguli de selecţie, a căror interpretare este posibilă doar în teoria cuantică modernă).
Determinarea constantei lui Rydberg pentru hidrogen din teoria atomică a lui Bohr se face cu
ajutorul relaţiilor (FG.01.6.34) şi (FG.01.6.35); se obţine relaţia:
m0e 4
RH = (FG.01.6.37)
⎛ m ⎞
8πε0 h3c ⎜1 + 0 ⎟
⎝ M⎠
‐ 39 ‐
FIZICA*F* FG. MECANICA CUANTICA
care poate fi extinsă uşor pentru toţi atomii/ionii hidrogenoizi. Expresia se simplifică în mod corespunzător
dacă se neglijează efectul de antrenare a nucleului.
Teoria lui Bohr a permis nu numai justificarea formulei lui Balmer şi calculul constantei lui
Rydberg, dar şi prevederea seriilor spectrale Lyman, Paschen, Brackett, Pfund şi Humphreys, nesituate în
vizibil.
De asemenea, cu ajutorul teoriei lui Bohr se pot calcula şi spectrele obţinute experimental ale
atomilor/ionilor hidrogenoizi (D, He+, Li++ …).
Din punct de vedere fizic, tranziţiile atomice însoţesc fenomenele de excitare, dezexcitare şi ionizare
care au loc în atom sub influenţa diferiţilor factori, cum ar fi: agitaţie termică, încălzire, iluminare, ciocniri,
prezenţa unor câmpuri electrice sau magnetice, prezenţa unor radiaţii nucleare etc.
Atunci când un atom absoarbe un foton cu energie mai mare decât cea necesară ionizării sale,
electronul eliberat prin efect fotoelectric are o energie cinetică egală cu diferenţa hν − Ei , unde Ei este
energia de ionizare.
Atunci când are loc fenomenul invers, fiind captat un electron având o anumită energie cinetică de
către un ion, frecvenţa fotonului emis este mai mare decât cea corespunzătoare limitei seriei, spectrul de
emisie fiind continuu.
De observat că din relaţiile (FG.01.6.36) rezultă că energia nivelelor atomului poate fi pusă direct în
hcR
legătură cu formula lui Balmer, astfel încât termenii spectrali de tipul En = − 2 H se mai numesc termeni
n
Balmer.
Dacă se consideră cunoscut acest termen şi se utilizează formula (FG.01.6.11) a razei celei de a n-a
orbite a lui Bohr şi expresia vitezei unghiulare pe orbită a electronului
4πcRH Z 2
ω= (FG.01.6.38)
n3
rezultă, pentru momentul cinetic orbital al electronului aflat pe orbită expresia:
LO = mr 2ω = nh (FG.01.6.39)
h2
En = ⋅ n2 (FG.01.6.40)
8π 2 I 2
numită termen Deslandres (după numele fizicianului francez Henri-Alexandre Deslandres), I fiind
momentul de inerţie al moleculei în jurul axei fixe de rotaţie.
Din condiţia de invarianţă relativistă a fazei undei se obţine pentru impulsul fotonului expresia
E
p= (FG.01.7.5)
c
Dacă, în continuare, se admite ipoteza lui de Broglie a undelor asociate particulelor materiale şi se
r
consideră, de exemplu, cazul unui electron de energie E şi impuls p care, datorită caracteristicilor sale
ondulatorii se comportă ca o undă în condiţii experimentale corespunzătoare (de exemplu: difracţia), atunci
vectorul său de propagare va fi dat de relaţia
r pr
k= (FG.01.7.6)
h
astfel încât se obţine pentru lungimea de undă asociată expresia
2πh
λ= (FG.01.7.7)
p
‐ 41 ‐
FIZICA*F* FG. MECANICA CUANTICA
Pe de altă parte, ţinând seama de expresia relativistă a energiei electronului având masa de repaus m0
E = c p 2 + m02c 2 (FG.01.7.8)
rezultă, pentru cazul ultrarelativist ( p m0c ) expresia (FG.01.6.5) care dă legătura dintre energie şi impuls
pentru cuanta de lumină ( m0 → 0 ).
p2
E = m0 c 2 + . (FG.01.7.9)
2m0
Ţinând seama de ecuaţiile (FG.01.6.7) şi (FG.01.6.9) rezultă, pentru electronul accelerat într-un
câmp de potenţial U, lungimea de undă asociată:
2πh 1,5 V
λ= nm (FG.01.7.10)
2m0eU U
De exemplu, pentru U = 104 V rezultă λ = 12, 2 pm , adică o lungime de undă situată în domeniul
razelor X, astfel încât ne putem aştepta la difracţia pe cristale a electronilor acceleraţi corespunzător,
asemănător razelor X.
O dezvoltare a teoriei lui de Broglie privind modul de reprezentare a particulelor printr-un sistem de
unde asociate limitat spaţial va fi făcută ulterior, în cadrul prezentării caracterului universal al dualismului
corpuscul-undă. Pentru exemplificare, în tabelul FG.01.7.1 se prezintă lungimile de undă λB asociate unor
particule materiale de diferite mase şi viteze.
Tabelul FG.01.7.1.
Nr. crt. Tipul particulei Masa de repaus m0 [kg] Viteza [m⋅s−1] λB [m]
1. Electroni lenţi 9,31⋅10−31 0,01 7,27⋅10−2
2. Electroni lenţi 9,31⋅10−31 1 7,27⋅10−4
3. Electroni rapizi 9,31⋅10−31 5,94⋅106 1,22⋅10−10
4. Particule alfa 6,67⋅10−27 6,94⋅104 1,43⋅10−12
5. Particule alfa 6,67⋅10−27 6,94⋅107 6,56⋅10−15
‐ 42 ‐
FIZICA*F* FG. MECANICA CUANTICA
Fig. FG.01.7.1.
Un astfel de experiment de difracţie a electronilor a fost efectuat pentru prima dată în anul 1927 de
către Davisson şi Germer.
Configuraţia experimentală utilizată de aceştia este prezentată în figura 15. Electronii emişi de un
filament incandescent sunt acceleraţi şi colimaţi în tunul electronic TE la tensiuni de ordinul sutelor de volţi
şi dirijaţi către un cristal de Ni fixat într-un suport care se poate roti în jurul unei axe paralele cu direcţia de
incidenţă a fasciculului electronic. Electronii reflectaţi (difractaţi) de cristal au o distribuţie unghiulară care
poate fi determinată cu ajutorul unui colector (cilindru Faraday) conectat la un instrument de măsură
(electrometru). În acest scop, colectorul se poate roti pe un cadran gradat semicircular cu centrul în punctul
de impact al electronilor pe cristal, poziţia fiind dată de unghiul ϕ al razei sale vectoare cu direcţia
fasciculului incident. Dispozitivul poate fi prevăzut şi cu un reglaj pentru poziţia azimutală a colectorului,
dată de un alt unghi θ, astfel încât colectorul se poate mişca pe o emisferă (acest reglaj al azimutului poate fi
obţinut, pentru o tăietură convenabilă a cristalului, prin rotirea suportului său).
Modificând unghiul azimutal θ, se constată o variaţie periodică a curentului prin detector. Pentru o
valoare fixă a unghiului θ şi cu o tensiune de accelerare constantă se pot construi diagramele polare ale
intensităţii fasciculelor electronilor colectaţi. Caracterul selectiv al proceselor de reflexie, evidenţiat prin
apariţia unor maxime secundare (vezi figura 16) a fost interpretat admiţându-se teoria lui de Broglie privind
natura ondulatorie a fasciculului de electroni. Ca şi în cazul difracţiei razelor X pe cristale, electronii prezintă
fenomene de difracţie, lungimea de undă asociată de Broglie verificând legea lui Bragg ( 2d sin θ = n λ , cu n
natural).
Dispozitivul experimental prezentat poate fi utilizat şi pentru determinarea dependenţei intensităţii
fasciculului difractat de mărimea impulsului electronilor.
Fig. FG.01.7.2.
‐ 43 ‐
FIZICA*F* FG. MECANICA CUANTICA
a. Istoric
Cu peste douazeci si cinci de ani inainte ca Planck sa formuleze ipoteza cuantelor William Rowan Hamilton
(matematician si astronom) a fost preocupat de gasirea unei singure legi de miscare pentru particulele
materiale si razele de lumina pornind de la analiza principiului lui Fermat[9]:
B
∫
δ dt = 0 , (FG.01.8.1)
A
∫
δ 2Tdt = 0 , (FG.01.8.2)
A
h
λ= , (FG.01.8.3)
p
unde p este impulsul particulei.
Prin urmare, traiectoria particulei descrisa de mecanica clasica este asemanatoare razei optice al carei traiect
este dat de optica fasciculelor (geometrica).
Stiindu-se ca optica geometrica este un caz limita al opticii ondulatorii, Schrodinger si-a propus sa gaseasca
analogul opticii ondulatorii pentru miscarea particulelor, adica o "mecanica ondulatorie", in concordanta
cu teoria lui de Broglie si cu alte rezultate privind dualismul corpuscul-unda.
Analizand ecuatia fundamentala de propagare a undelor:
∂ 2Φ 1 ∂ 2Φ
− = 0, (FG.01.8.4)
∂x 2 v 2 ∂t 2
unde Φ este amplitudine undei iar v viteza de faza a acesteia Schrodinger arata necesitatea introducerii unei
marimi Ψ pentru " amplitudinea" undei asociate particulei, numita "functie de unda" care sa verifice o
ecuatie asemanatoare ecuatiei (7...4) si in care sa intervina o viteza de faza rezultata
pe baza corespondentei dintre ecuatiile 1 si 2:
Const.
v= , (FG.01.8.5)
2m( E − U )
unde s-a identificat constanta din ecuatia de mai sus cu energia particulei.
S-a obtinut astfel ecuatia unidimensionala:
‐ 44 ‐
FIZICA*F* FG. MECANICA CUANTICA
∂ 2Ψ 2m
+ ( E − U )Ψ = 0 , (FG.01.8.6)
2
∂x h2
cunoscuta sub numele ecuatia lui Schrodinger atemporala.
b. Ecuatia de unda generala
- sa fie liniara astfel incat solutiile sale sa poata fi suprapuse pentru a se putea explica fenomenele de de
interferenta si difractie;
- in coeficientii ecuatiei sa nu intervina decat constante ale particulei cum ar fi masa, sarcina electrica sau
constante generale cum ar fi constanta lui Planck etc.
Intrucat aceasta ecuatie diferentiala trebuie sa fie spatio-temporala si sa admita ca solutii functii de unda de
forma:
i i
( pr − Et ) − ( pr − Et ) 1 1
eh , e h , cos ( pr − Et ) , sin ( pr − Et ) , (FG.01.8.7)
h h
se observa ca diferentierea unor astfel de componente in raport cu timpul are ca efect multiplicarea acestora
cu E (sau ω ) iar diferentierea acestora in raport cu coordonata spatiala are ca efect multiplicarea lor cu p
(sau k).
Ca urmare, relatia:
p2
E= , (FG.01.8.8)
2m
sugereaza faptul ca ecuatia diferentiala de unda trebuie sa fie de ordinul intai in raport cu timpul si de
ordinul doi in raport cu coordonatele spatiale.
∂Ψ ∂ 2Ψ
=γ (FG.01.8.1)
∂t ∂x 2
i
( px − Et )
Ψ= eh (FG.01.8.10)
ih
γ= . (FG.01.8.11)
2m
Prin urmare se ajunge la o ecuatie de unda pentru particula libera avand forma generala:
∂Ψ h 2 ∂ 2Ψ
ih =− (FG.01.8.12)
∂t 2m ∂x 2
‐ 45 ‐
FIZICA*F* FG. MECANICA CUANTICA
∂Ψ h2
ih =− ΔΨ . (FG.01.8.13)
∂t 2m
Se arata usor ca intr-un camp de forte ecuatie de unda Schrodinger pentru particula cuantica are forma
generala:
∂Ψ h2
ih = (− Δ + U (r , t ))Ψ , (FG.01.8.14)
∂t 2m
care reprezinta ecuatia fundamentala a mecanicii cuantice, rezultatele experimentale validand-o si ridicand-o
la rangul de principiu, dupa cum se va arata in capitolul FG.03.
Fiind infinit extinsa in spatiu si timp, unda de lumina reprezentata prin ecuatia (FG.01.9.1)
nu are niciuna dintre proprietatile corpusculilor de lumina care sunt bine localizati in spatiu si timp,
deci descrierea radiatiei prin astfel de unde, obtinute prin simpla inlocuire in ecuatia (FG.01.9.1) a
r r
caracteristicilor corpusculare, pe baza relatiilor lui Einstein ε = hω si p = hk sub forma:
r r ⎡i rr ⎤
E = E0 exp ⎢ ( Et − pr )⎥ (FG.01.9.2)
⎣h ⎦
nu constituie un model satisfacator de analiza.
Tinand seama insa de liniaritatea ecuatiilor diferentiale de propagare a undelor electromagnetice se pot
construi grupuri de unde sau pachete de unde, prin superpozitia unui numar foarte mare de unde de forma
(FG.01.9.2) si ajustarea corespunzatoare a frecventelor, a vectorilor de unda, a amplitudinilor si fazelor
acestora, incat, prin interferenta constructiva sa dea o rezultanta limitata la o regiune redusa a spatiului la un
moment dat.
Propagare grupului de unde a fost studiata la teoria generala a undelor [S.05], punandu-se in evidenta
relatiile de nedeterminare:
ΔωΔt ≥ 2π (FG.01.9.3)
unde Δt este durata perturbatiei, Δω largimea spectrala a acesteia, Δk imprastierea vectorilor undelor din
pachetul de unde considerat iar Δx nedeterminarea in localizarea grupului de unde. Se constata ca unui grup
de unde i se poate asocia cu o aproximatie destul de buna caracteristicile corpusculare ale undei pentru a se
reconcilia cele doua teorii, ondulatorie si corpusculara.
‐ 46 ‐
FIZICA*F* FG. MECANICA CUANTICA
r
Relatiile de forma (FG.01.9.3) si (FG.01.9.4) care cuprind caracteristicile ondulatorii ω si k ale fotonului
r r
pot fi scrise cu ajutorul relatiilor lui Einstein ε = hω si p = hk astfel:
ΔEΔt ≥ h (FG.01.9.5)
respectiv:
ΔpΔx ≥ h , (FG.01.9.6)
r
adica functie de caracteristicile corpusculare ale acestuia, energia E si impulsul p.
Relatiile(FG.01.9.5) si (FG.01.9.6) poarta numele de relatiile de incertitudine ale lui Heisenberg si vor fi
stabilite si pentru particulele substantiale in cele ce urmeaza.
Este o experienta conceptuala privind masurarea "simultana" a pozitiei si impulsului unui electron la difractia
r
printr-o fanta (Fig. FG.01.9.1). Daca un electron de impuls p si energie E care se deplaseaza dupa directia y,
intalneste in calea sa o fanta de deschidere a, prezenta fantei determina difractia electronului.
Fig. FG.01.9.1.
λ
Δx = a = . (FG.01.9.7)
sin ϕ
De asemenea, din figura rezulta ca, in aceleasi conditii, imprecizia impulsului este:
Δp x = p sin ϕ (FG.01.9.8)
astfel incat efectuand produsul acestor imprecizii re obtinem relatiile de incertitudine ale lui Heisenberg:
Δp x Δx ≥ h (FG.01.9.9)
De observat ca, pentru cresterea preciziei in masurarea pozitiei ar trebui micsorata fanta insa acest
lucru determina o crestere a impreciziei in determinarea impulsului ca urmare a modificarii figurii de
difractie prin largirea maximului central, astfel incat se respecta relatiile 23. si reciproc.
‐ 47 ‐
FIZICA*F* FG. MECANICA CUANTICA
Regasirea relatiile de incertitudine ale lui Heisenberg pe cale experimentala poate fi generalizata
pentru orice tip de masurare, a oricarei perechi de variabile canonic conjugate, sub form unui principiu
general, numit principiul de incertitudine al lui Heisenberg, formulat de acesta in anul 1927.
" Valoarea produsului impreciziilor care apar la determinarea simultana a doua variabile canonic
conjugate este de ordinul de marime al constantei lui Planck".
Prin urmare, acest principiu atesta existenta unor variabile dinamice "incompatibile" in raport ci
procesul de masura, in sensul ca satisfac relatiile de incertitudine ale lui Heisenberg. Astfel de variabile sunt
impulsul si pozitia, momentul cinetic si pozitia unghiulara, energia si timpul, numarul de fotoni si faza
acestora etc., astfel incat se pot scrie relatiile:
h
ΔxΔpx ≥ (FG.01.9.10)
2
h
ΔϕΔJ x ≥ (FG.01.9.11)
2
h
ΔtΔE ≥ (FG.01.9.12)
2
h
ΔΦΔn ≥ (FG.01.9.13)
2
Trebuie accentuat faptul ca aceste imprecizii nu sunt datorita impreciziilor aparatelor de masura sau
imperfectiunii metodei de masura ci sunt legate de perturbarea variabilei masurate la interactia cu aparatul de
masura.
Nicio masurare bazata pe principii fizice reale nu va putea sa evite limitarile date de aceste relatii.
In acelasi timp trebuie aratat ca nicio descriere fizica nu poate fi acceptata fara a fi verificata cel
putin in principiu experimental.
Prin urmre, acceptarea ideii existentei unei pozitii si a unui impuls bine definite la un moment dat,
pentru o particula cuantica, in afara observatiilor experimentale reprezinta fapte nefizice, fara valoare,
deoarece niciodata nu vor putea fi verificate experimental.
‐ 48 ‐
FIZICA*F* FG. MECANICA CUANTICA
Relatiile de incertitudine ale lui Heisenberg ne permit sa stabilim pentru prima data un criteriu de clasificare
a sistemelor fizice in sisteme clasice si sisteme cuantice. Sistemele cuantice se supun altor legi de miscare
decat cele clasice, definind un nivel cuantic de miscare a materiei.
Evidenţierea posibilităţilor descrierii stărilor sistemelor cuantice prin vectori în spaţiul Hilbert, la
care se adaugă consideraţiile privind corespondenţa dintre variabilele dinamice din Mecanica clasică şi
operatorii liniari hermitici ai Mecanicii cuantice, constituie elemente suficiente pentru a trage concluzia că
‐ 49 ‐
FIZICA*F* FG. MECANICA CUANTICA
aparatul matematic al Mecanicii cuantice trebuie să fie, cel puţin în anumite limite (pe care, deocamdată, nu
le stabilim) cel al operatorilor hermitici în spaţiul Hilbert.
Se impune, deci, o prezentare sistematică a principalelor rezultate ale teoriei matematice a spaţiilor
Hilbert şi a operatorilor liniari şi hermitici în spaţiul Hilbert care să ofere o bază suficient de largă şi
riguroasă pentru trecerea la prezentarea diferitelor sisteme axiomatice ale teoriei cuantice.
Definirea riguroasă a noţiunilor şi prezentarea principalelor teoreme nu va fi însoţită de demonstraţii
matematice, urmând ca acestea să fie găsite de cititorul interesat într-un volum ulterior (dedicat aparatului
matematic al teoriei cuantice în fizică) sau în bibliografia indicată.
Fie K unul dintre corpurile ϒ (al numerelor reale) sau ≤ (al numerelor complexe):
Definiţia 1 (Spaţiu vectorial)
Se numeşte spaţiu vectorial sau liniar o mulţime Epe care este definită o structură algebrică prin
două legi de compoziţie, una internă, numită adunare şi una externă în raport cu un corp K, numită înmulţire
cu elemente din K, având următoarele proprietăţi:
I. Adunarea determină pe E o structură de grup abelian, adică oricărei perechi u şi v de elemente din
E îi corespunde elementul (u + v)∈E cu următoarele proprietăţi:
I1. u + v = v + u (comutativitate) (FG.02.1.1)
I2. (u + v) + w = u + (v + w) (asociativitate) (FG.02.1.2)
‐ 50 ‐
FIZICA*F* FG. MECANICA CUANTICA
n n
− Mulţimea ϒ (sau ≤ ) a tuturor seturilor de numere
ξ = (ξ1, ξ2, …, ξn) (FG.02.1.10)
n n
din ϒ (sau ≤ ) pentru care s-au definit operaţiile de adunare
ξ + η = (ξ1, ξ2, …, ξn) + (η1, η2, …, ηn) = (ξ1 + η1, ξ2 + η2, …, ξn + ηn) (FG.02.1.11)
şi înmulţire
λξ = λ(ξ1, ξ2, …, ξn) = (λξ1, λξ2, …, λξn) (FG.02.1.12)
n n
constituie un spaţiu vectorial în raport cu ϒ (sau ≤ ).
Definiţia 2 (Dependenţă liniară)
Vectorii nenuliv1, v2, …, vn sunt liniar dependenţi dacă există n scalari λ1, λ2, …, λn∈K, astfel încât,
pentru cel puţin un scalar λi nenul, se poate scrie relaţia
∑λ v
k
k k =0 (FG.02.1.13)
Observaţie:
Orice mulţime de vectori care conţine vectorul nul, 0, este liniar dependentă.
Dacă egalitatea (13) are loc numai pentru toţiλi =0, atunci vectorii v1, v2, …, vn se numesc liniar
independenţi.
Teorema 1
Vectorii nenuliv1, v2, …, vn∈E sunt liniar dependenţi dacă şi numai dacă cel puţin unul dintre ei
poate fi exprimat ca o combinaţie liniară a celorlalţi.
Teorema 2
Orice mulţime infinită de vectori este liniar independentă dacă orice submulţime a sa este liniar
independentă.
Definiţia 3 (Rangul unui sistem de vectori)
Se numeşte rangul unui sistem de vectori numărul maxim de vectori liniar independenţi pe care îl
conţine.
Definiţia 4 (Sistem de vectori generatori ai spaţiului)
Se numeşte sistem de vectori generatori ai spaţiului E sistemul de vectori{v1, v2, …, vn}, cu
proprietatea că orice vector v∈E poate fi exprimat ca o combinaţie liniară a acestor vectori:
v = ∑ λ k vk cu λ k ∈ K , vk ∈ E , k = 1, 2, ..., n (FG.02.1.14)
k
‐ 51 ‐
FIZICA*F* FG. MECANICA CUANTICA
Spaţiul vectorial E este n-dimensional (n∈∞) dacă şi numai dacă există în acest spaţiu o bază
formată din n vectori.
Spaţii vectoriale normate
a) Spaţii metrice
Definiţia 7 (Produs cartezian)
Fir E o mulţime oarecare. Se numeşte produs cartezian mulţimea
E 2 = E × E = {( u , v ) u ∈ E , v ∈ E} (FG.02.1.15)
b) Spaţii normate
Definiţia 12 (Normă pe spaţiul vectorial E)
Se numeşte normă pe spaţiul vectorial E o aplicaţie v → v a spaţiului E în mulţimea ϒ
( : E →¡ ) care are proprietăţile:
1° v ≥ 0 ∀v ∈ E (FG.02.1.20)
(este pozitiv definită)
2° v = 0 dacă şi numai dacă v = 0 (FG.02.1.21)
‐ 53 ‐
FIZICA*F* FG. MECANICA CUANTICA
FG.02.2. Spaţii Hilbert
Definiţia 16 (Formă hermitică)
Fiind dat un spaţiu vectorial E, o aplicaţie ϕ a lui E × E în ϒ (sau în≤ ) cu proprietăţile:
1° ϕ(u + v, w) = ϕ(u, w) + ϕ( v, w) (FG.02.2.1)
2° ϕ(u , v + w) = ϕ(u , v) + ϕ(u , w) (FG.02.2.2)
5° ϕ(u , v) = ϕ∗ ( v, u ) (FG.02.2.5)
constituie o formă hermitică pe spaţiul E.
Definiţia 17 (Vectori ortogonali)
Perechea de vectori (u , v) ∈ E este ortogonală în raport cu forma hermitică ϕ pe E dacă ϕ(u, v) = 0 .
Definiţia 18 (Formă hermitică pozitivă)
Forma hermitică ϕestepozitivă pe un spaţiu vectorial E dacă ϕ(u , v) ≥ 0 pentru orice u ∈ E .
Teorema5
O formă hermitică pozitivă ϕ pe E satisface inegalitatea Cauchy-Buniakovski-Schwartz:
2
ϕ(u, v) ≤ ϕ(u, u ) ϕ( v, v) pentru orice u , v ∈ E . (FG.02.2.6)
3° u , λv = λ u , v , ∀u, v ∈ E , ∀λ ∈ K (FG.02.2.9)
4° u , u > 0, ∀u ∈ E , u ≠ 0 (FG.02.2.10)
5° u , u = 0, pentru u = 0 (FG.02.2.11)
Definiţia 22 (Normă)
Numărul nenegativ u = u , u se numeşte norma vectorului u, astfel că inegalitatea Cauchy-
Buniakovski-Schwartz se scrie:
u, v ≤ u ⋅ v (FG.02.2.12)
⎧0, pentru i ≠ j
vi , v j = δij = ⎨ (FG.02.2.13)
⎩1, pentru i = j
Teorema 6
∞
Dacă suma seriei ∑λ uj =1
j j este u, atunci scalarii λj sunt daţi de relaţia:
λ j = uj , u (FG.02.2.14)
Teorema 7
∞
Dacă seria ∑λ u
j =1
j j este convergentă, atunci are loc egalitatea:
∞
u = ∑ λj
2 2
(FG.02.2.15)
j =1
∑λ
2
k este finită, este un spaţiu Hilbert separabil.
k =1
Teorema 10
Spaţiul L2 al funcţiilor de pătrat integrabil este un spaţiu Hilbert separabil.
Definiţia 28 (Spaţiul produs şi produsul tensorial al vectorilor)
Fie um vectorii care subîntind spaţiul ϒm cu M dimensiuni şi un vectorii care subîntind spaţiul ϒn cu N
dimensiuni. Spaţiul ϒsubîntins de toate perechile posibile v ≡ {u m ; u n } de vectori din ϒm şi ϒn se numeşte
spaţiu produs al celor două spaţii ϒm şi ϒn, se notează ¡ = ¡ m ⊗ ¡ n şi are N⋅M dimensiuni. Orice vector
v ∈¡ se numeşte produs tensorial al celor doi vectori care alcătuiesc perechea um, un.
Notaţiile Dirac pentru spaţiile vectoriale
Definiţia 29 (Vector „ket”)
Un element u al unui spaţiu vectorial oarecare E se notează u şi se numeşte vector „ket”.
‐ 55 ‐
FIZICA*F* FG. MECANICA CUANTICA
b) Dacă spaţiu E are o bază continuă de vectori η , atunci, pentru orice vector w se poate scrie
w = ∫ λ (η) η dη , unde λ(η) este o funcţie complexă. (FG.02.2.17)
u = ∫ λ (η) η dη (FG.02.2.18)
u = ∫ λ ∗ (η) η dη (FG.02.2.19)
Teorema 11
Dacă ansamblul discret { u } sau continuu { η } constituie o bază a unui spaţiu vectorial E, pentru
i α
sau v = ∫ c ( α ) ηα d α (FG.02.2.24)
Atunci sunt satisfăcute şi relaţiile:
n
∑u
i =1
i ui = 1 (FG.02.2.25)
sau, respectiv,
∫ ηα ηα d α = 1 (FG.02.2.26)
numite relaţii de închidere (vezi Teorema 6).
‐ 56 ‐
FIZICA*F* FG. MECANICA CUANTICA
a) B(u ) = u uB (FG.02.3.5)
b) B = u B (FG.02.3.6)
Teorema 13
Un operator A este hermitic dacă şi numai dacă, pentru orice u ∈ E
Teorema 14 (Hellinger-Toeplitz)
Operatorul A ∈ L ( E ) este pozitiv dacă Au , u ≥ 0, ∀u ∈ E (FG.02.4.5)
‐ 58 ‐
FIZICA*F* FG. MECANICA CUANTICA
b) pentru oricare u , v ∈ E
u, v = Uu , U v (FG.02.4.10)
U v = v , ∀v ∈ E . (FG.02.4.11)
Teorema 17
Operatorul U ∈ L ( E ) este unitar dacă şi numai dacă
U +U = U U + = I (FG.02.4.12)
Teorema 18
Dacă U este un operator unitar, iar vectorii {v1, v2, …, vn} alcătuiesc o bază ortonormală, atunci şi
vectorii {Uv1, Uv2, …, Uvn} alcătuiesc o bază ortonormală.
Definiţia 45 (Transformare unitară)
Transformarea unui operator A într-un alt operator A′ conform relaţiei
A′ = U AU + (FG.02.4.13)
‐ 59 ‐
FIZICA*F* FG. MECANICA CUANTICA
Valorile proprii ale unui operator unitar nu pot fi decât numere complexe de modul unitar, de forma
i ϕu
u=e , cu ϕu real.
Operatori de proiecţie
Definiţia 46 (Operator de proiecţie)
Fiind date subspaţiile P şi P ⊥ complementare în raport cu un spaţiu Hilbert separabil ( E = P ⊕ P ⊥ )
astfel încât u = u p + u ⊥p , se numeşte operator de proiecţie operatorul Π astfel încât
Π u = up (FG.02.4.16)
Proprietăţi
− Operatorul Π este mărginit. (FG.02.4.17)
− Dacă u ∈ P , atunci Π u = u . (FG.02.4.18)
− Dacă u ∈ P ⊥ , atunci Π u = 0 . (FG.02.4.19)
− Dacă Π u = u p atunci ( Ι − Π )u = u .⊥
p (FG.02.4.20)
− Operatorul identitate este operator de proiecţie pe întreg spaţiul.
− Operatorul identitate este singurul operator de proiecţie care are un invers.
− Operatorul „zero” este operatorul de proiecţie pe spaţiul care conţine numai vectorul nul.
− Norma oricărui operator de proiecţie, cu excepţia operatorului „zero” este unu.
Relaţii de comutare pentru operatori
Definiţia 47 (Comutatorul a doi operatori)
Fiind daţi doi operatori liniari A şi B, expresia
[ A, B ] = AB − BA (FG.02.4.21)
Observaţie:
Dacă { A, B} = 0 (FG.02.4.24)
atunci operatorii se numesc anticomutativi.
Teorema 24
Dacă A, B, C, … sunt operatori liniari, atunci:
[ A, A] = 0 (FG.02.4.25)
[ A, B ] = − [ B, A] (FG.02.4.26)
[ A, ( B + C )] = [ A, B ] + [ A, C ] (FG.02.4.27)
[( A + B), C ] = [ A, C ] + [ B, C ] (FG.02.4.28)
[ A, BC ] = [ A, B ] C + B [ A, C ] (FG.02.4.29)
‐ 60 ‐
FIZICA*F* FG. MECANICA CUANTICA
[ AB, C ] = [ A, C ] B + A[ B, C ] (FG.02.4.30)
se numeşte ecuaţia cu valori proprii a operatorului A, u se numeşte vector propriu, iar a - valoare proprie a
operatorului A.
Definiţia 50 (Spectrul unui operator)
Ansamblul valorilor proprii ale unui operator constituie spectrul operatorului.
Definiţia 51 (Spectru discret)
Dacă mulţimea valorilor proprii ale unui operator este discretă, spectrul se numeşte spectru discret.
Definiţia 52 (Spectru continuu)
Dacă mulţimea valorilor proprii ale unui operator este continuă, spectrul se numeşte spectru
continuu.
Definiţia 53 (Valoare proprie nedegenerată)
Valoarea proprie a operatorului A se numeşte nedegenerată (sau simplă) dacă îi corespunde un vector
propriu unic.
Definiţia 54 (Grad de degenerare al unei valori proprii)
Dacă unei valori proprii an a operatorului A îi corespund mai mulţi vectori proprii liniar
independenţi, atunci valoarea proprie se numeşte degenerată, iar numărul vectorilor proprii corespunzători
acestei valori proprii determină gradul de degenerare, care se notează cu gn.
Vectorii proprii degeneraţi se notează cu uni′ , unde i = 1, 2, ... g n , astfel încât:
Auni′ = an uni′ , ∀ i = 1, 2, ... g n (FG.02.4.33)
Teorema 25
Valorile proprii ale unui operator sunt rădăcinile ecuaţiei sale caracteristice:
det [ A − λI ] = 0 (FG.02.4.34)
unde A este matricea asociată operatorului A, I este matricea unitate, iar λ este un scalar.
Teorema 26
Valorile proprii ale operatorilor hermitici sunt reale.
Teorema 27
Valorile proprii ale operatorilor unitari sunt numere complexe de modul unitate.
Teorema 28
Doi vectori proprii ai unui operator hermitic sau unitar sunt ortogonali dacă ei corespund la valori
proprii diferite.
Teorema 29
Pentru un spaţiu de dimensiune finită, vectorii proprii ai unui operator hermitic sau unitar întind tot
spaţiul, alcătuind o bază ortonormală a spaţiului.
Teorema 30
Matricea asociată unui operator hermitic sau unitar este, în raport cu vectorii proprii corespunzători,
diagonală.
‐ 61 ‐
FIZICA*F* FG. MECANICA CUANTICA
Teorema 31
Fiecărui operator liniar A i se poate asocia un operator de proiecţie Π k având acelaşi set de vectori
proprii cu A, valorile proprii ale celor doi operatori fiind diferite, conform relaţiilor:
Π k u j = δkj uk , (FG.02.4.35)
u j fiind vectorii proprii ai operatorului A.
Teorema 32
Dacă doi operatori A şi B comută, există un set de vectori proprii comuni celor doi operatori.
Dacă A este un operator liniar şi u este un vector ket, relaţia v = A u defineşte un alt vector ket
din acelaşi spaţiu.
Definiţia 56 (Acţiunea unui operator liniar asupra unui vector bra)
Ţinând seama de proprietăţile produsului scalar, rezultă că, fiind dat un vector bra u şi un operator
A, vectorul bra v = u A face parte din acelaşi spaţiu cu a u ; ca urmare,
( v A) u = v (A u ) = v A u . (FG.02.4.36)
Observaţie:
Toate definiţiile şi teoremele cunoscute de la prezentarea teoriei operatorilor unitari pot fi exprimate
cu ajutorul notaţiilor lui Dirac conform exemplelor de mai sus.
Operaţiile de conjugare hermitică se efectuează cu ajutorul notaţiilor lui Dirac în orice expresie
algebrică în felul următor:
a) se înlocuiesc constantele prin conjugatele lor complexe, vectorii ket prin vectorii bra asociaţi şi
operatorii prin adjuncţii lor;
b) se inversează ordinea factorilor.
Teorema 35 (Operatori de proiecţie cu notaţiile lui Dirac)
Produsul dintre vectorul ket un şi vectorul bra un definit de relaţia
Π n = un un (FG.02.4.40)
reprezintă un operator de proiecţie elementar.
Teorema 36
‐ 62 ‐
FIZICA*F* FG. MECANICA CUANTICA
Dacă an sunt valorile proprii ale unui operator liniar A, descompunerea spectrală a acestui operator în
funcţie de operatorii de proiecţie Π n are expresia:
Α = ∑ an u n u n = ∑ an Π n . (FG.02.4.41)
n n
Teorema 37
Dacă uk sunt vectorii proprii ai operatorului A,
Anm = un A um (FG.02.4.42)
reprezintă elementele de matrice ale acestui operator, astfel încât
unde
U = ∑ un un . (FG.02.4.44)
n
Teorema 38
Dacă uk sunt vectorii proprii ai operatorului A, ak sunt valorile proprii corespunzătoare spectrului
discret, atunci:
ak = uk A uk . (FG.02.4.45)
Teorema 39
Dacă ηα sunt vectorii proprii ai operatorului A, aα sunt valorile proprii corespunzătoare spectrului
continuu, atunci:
α2
aα = ∫ ηα A ηα d α . (FG.02.4.46)
α1
Teorema 40
Dacă ηα sunt vectorii proprii ai operatorului A, aα sunt valorile proprii corespunzătoare spectrului
continuu, atunci:
α2
A = ∫ aα ηα ηα d α . (FG.02.4.47)
α1
α2
unde U =∫ ηα ηα d α . (FG.02.4.49)
α1
Teorema 41
Sunt adevărate relaţiile:
Tr ( A B) = Tr ( B A) (FG.02.4.52)
‐ 63 ‐
FIZICA*F* FG. MECANICA CUANTICA
Tr ( A B C ) = Tr ( B C A) = Tr (C A B ) (FG.02.4.53)
oricare ar fi operatorii A, B, C.
Definiţia 59 (Derivata unui operator)
dA(t )
Dacă A(t) este un operator care depinde de variabila t, derivata este dată de relaţia
dt
dA(t ) A(t + Δt ) − A(t )
= lim , (FG.02.4.54)
dt Δt → 0 Δt
dacă limita există.
Elementele de matrice ale derivatei sunt date de relaţiile:
⎛ dA ⎞ dA dA
⎜ ⎟ = ui u j = ij (FG.02.4.55)
⎝ dt ⎠ij dt dt
‐ 64 ‐
FIZICA*F* FG. MECANICA CUANTICA
Vectorul ket v se reprezintă în baza discretă {u }j printr-o matrice coloană formată dintr-o
mulţime numărabilă (deci infinită) de elemente ci = ui v , iar în baza continuă { η } − printr-o „matrice”
α
⎡c1 ⎤ ⎡ u1 v ⎤
⎢c ⎥ ⎢ ⎥
u1 v ⎥
⎢ 2⎥ ⎢
⎡⎣ v ⎤⎦ = ⎢ M ⎥ = ⎢ M ⎥, (FG.02.5.1)
⎢ ⎥ ⎢ ⎥
⎢ck ⎥ ⎢ u1 v ⎥
⎢M ⎥ ⎢ ⎥
⎣ ⎦ ⎢⎣ M ⎥⎦
respectiv,
⎡M ⎤ ⎡ M ⎤
⎢M ⎥ ⎢ M ⎥
⎢ ⎥ ⎢ ⎥
⎡⎣ v ⎤⎦ = ⎢ cα ⎥ = ⎢ ηα v ⎥ . (FG.02.5.2)
⎢ ⎥ ⎢ ⎥
⎢M ⎥ ⎢ M ⎥
⎢⎣ M ⎥⎦ ⎢ M ⎥⎦ α
⎣
Definiţia 60 (Reprezentarea unui vector bra)
Vectorul bra v se reprezintă în baza discretă { u } printr-o matrice linie formată dintr-o mulţime
j
numărabilă (deci infinită) de elemente ci = v ui , iar în baza continuă { η } − printr-o „matrice” continuă
α
⎡⎣ v ⎤⎦ = ⎡⎣ v u1 v u2 L v uk L⎤⎦ , (FG.02.5.3)
respectiv,
Cele două seturi de numere pot fi aranjate sub forma unor matrice pătrate:
‐ 65 ‐
FIZICA*F* FG. MECANICA CUANTICA
a) având un număr infinit (dar numărabil) de linii şi coloane − în cazul bazei discrete:
⎡ M ⎤
⎢ M ⎥
⎢ ⎥
[ A] = ⎢LLLL Aαα′ LLLL ⎥. α (FG.02.5.8)
⎢ ⎥
⎢ M ⎥
⎢⎣ M ⎥⎦
α′
‐ 66 ‐
FIZICA*F* FG. MECANICA CUANTICA
Cuvinte-cheie:
a) Este un spaţiu liniar, adică fiind date două funcţii de pătrat integrabil ψ1 şi ψ 2 , orice combinaţie liniară
de tipul
c1ψ1 + c2 ψ 2 (FG.03.1.3)
unde c1 şi c2 sunt numere complexe arbitrare este o funcţie de pătrat integrabil, proprietatea da liniaritate
fiind o consecinţă a principiului suprapunerii stărilor.
b) Pe acest spaţiu este definit produsul scalar a două funcţii de undă ψ1 şi ψ 2 prin relaţia
astfel că norma unei, funcţii de undă ψ se exprimă prin produsul scalar al acestei funcţii cu ea însăşi
∫
N ψ = (ψ, ψ ) = ψ *ψ d ψ . (FG.03.1.5)
Utilizând pentru produsul scalar a două funcţii de undă ψ1 şi ψ 2 notaţia prescurtată (ψ1 , ψ 2 ) , principalele
proprietăţi ale acestuia se exprimă astfel:
α) (ψ1 , ψ 2 ) = (ψ 2 , ψ1 )
*
(FG.03.1.6)
γ) (ψ, ψ ) ≥ 0 (FG.03.1.8)
Consecinţele directe ale acestor proprietăţi sunt următoarele. Fie două funcţii de undă ψ1 şi ψ 2 din acest spaţiu:
teoriei cuantice, un interes deosebit îl prezintă operatorii hermitici care prezintă un spectru complet de funcţii
proprii, operatori denumiţi observabile).
Vom arăta acest lucru pentru dezvoltarea unei funcţii de undă ψ ( x ) în serie Fourier însă tratarea poate fi
generalizată pentru orice set de funcţii ortonormate (de exemplu, funcţii Bessel, polinoame Hermite etc.).
Fie seria
+∞ 2π
ψ ( x) = ∑ cn ⋅ e
in x
L
(FG.03.1.12)
n =−∞
Setul infinit de numere cn este specific funcţiilor exponenţiale după care se face dezvoltarea fiind diferit
pentru dezvoltări în serie după alte seturi de funcţii ortonormate.
Dacă reprezentăm funcţia de undă prin setul infinit de numere cn , se observă că prin analogie cu
reprezentarea unui vector într-un anumit sistem de coordonate printr-un set de numere, funcţia de undă poate
fi privită ca un vector într-un spaţiu abstract cu un număr infinit de dimensiuni, alegerea setului de funcţii,
pentru dezvoltarea în serie, corespunzând stabilirii unui anumit sistem de coordonate.
Tratarea funcţiilor de undă ca vectori poate fi extinsă de la dezvoltările în serie la dezvoltările integrale ale
acestora.
Astfel de vectori care descriu starea unui sistem cuantic, vor fi numiţi vectori de stare, şi vor fi desemnaţi
prin notaţia lui P.A.M. Dirac, care i-a utilizat pentru prima dată în formularea sub o formă generală a
mecanicii cuantice [S.04].
Dirac desemnează vectorii de stare "a" cu ajutorul notaţiei a , şi îi denumeşte generic vectori ket, aceştia
fiind, ca şi funcţiile de undă pe care le desemnează, cantităţi complexe.
Vectorii de stare ket alcătuiesc prin analogie cu funcţiile de undă, un spaţiu liniar pe care se poate defini un
produs scalar şi care în condiţiile arătate pentru funcţiile de undă este complet.
(Se are în vedere şi modul în care se defineşte completitudinea pentru vectorii ξ de normă infinită ai bazei,
prin analogie cu aceeaşi problemă tratată în paragraful anterior pentru funcţiile de normă infinită, dar care
dau produse scalare finite cu orice vector de normă finită al spaţiului.)
b) Liniaritatea spaţiului vectorilor de stare
Liniaritatea spaţiului vectorilor de stare decurge din liniaritatea spaţiului funcţiilor de undă corespunzătoare
şi se exprimă astfel:
Fie doi vectori ket, a şi b ai unui spaţiu vectorial liniar, şi două numere complexe c1 şi c2 oarecare.
Vectorul v obţinut printr-o combinaţie liniară oarecare a vectorilor a şi b , de forma
v = c1 a + c 2 b aparţine spaţiului vectorial considerat.
‐ 69 ‐
FIZICA*F* FG. MECANICA CUANTICA
În cazul în care spaţiul este format dintr-un şir continuu de stări, definite de parametrul α , liniaritatea şirului
continuu de vectori α se exprimă astfel:
α2
w =
∫ c(α) α d α (FG.03.1.13)
α1
Ca urmare liniaritatea spaţiului vectorilor de stare se poate exprima, în mod general, prin relaţia
v = ∑ ck ak + ∫ c(α ) α d α (FG.03.1.14)
k
∑ ck bk =0 (FG.03.1.15)
k =1
sunt liniar independenţi dacă relaţia (FG.03.1.15) nu este satisfăcută decât pentru valori simultan
nule ale constantelor ck .
În acest caz ei alcătuiesc o bază a spaţiului astfel că orice alt vector v , va putea fi exprimat printr-o
combinaţie liniară a acestor vectori. Numărul vectorilor bazei, pentru spaţiul vectorilor de stare considerat
fiind infinit, spaţiul vectorial corespunzător are o infinitate de dimensiuni astfel că orice vector al spaţiului se
poate exprima printr-o serie infinită sau o integrală a acestor vectori.
În notaţia lui Dirac complexul conjugatul unui vector de stare ket, a , se notează simbolic prin a şi se
numeşte vector de stare „bra”, semnificaţia fizică a vectorilor „bra” şi „ket” fiind aceeaşi.
Deşi este imprecisă definirea complex conjugatului unui vector (sau cel al unui operator), deoarece unitatea
imaginară i = − 1 nu a fost definită în spaţiul vectorial abstract pe care-1 formează vectorii de stare, totuşi
această tratare este posibilă şi utilă, în sensul că, dacă vectorii ket corespund unor funcţii de undă, vectorii bra
corespund conjugatelor complexe ale acestor funcţii.
Vectorii "bra" aparţin unui alt spaţiu vectorial care formează spaţiul dual, asociat spaţiului vectorial "ket".
‐ 70 ‐
FIZICA*F* FG. MECANICA CUANTICA
Din modul de definire a produsului scalar dintre vectorii a şi b printr-una din relaţiile
s= a b , (FG.03.1.16)
sau
s' = b a , (FG.03.1.17)
rezultă că acesta stabileşte legătura între cele două spaţii vectoriale duale, numerele complexe s şi s ' fiind
complex conjugate între ele
s' = s* . (FG.03.1.18)
Prin urmare produsului scalar al unui vector bra cu un vector ket, este un număr complex, având proprietatea
*
ab = ba (FG.03.1.19)
Funcţia u ( v ) desemnează o nouă categorie de vectori, numiţi vectori bra, pe care-i notăm simbolic prin
u . Numărul complex s , reprezentând valoarea acestei funcţii este dat de relaţia funcţională
s= u v . (FG.03.1.20)
Mulţimea vectorilor u alcătuieşte un nou spaţiu vectorial, numit spaţiul dual al vectorilor v având
acelaşi număr de dimensiuni cu acesta, între vectorii celor două spaţii vectoriale duale existând o
corespondenţă biunivocă.
Proprietăţi:
- dacă
u v =0 (FG.03.1.21)
u =0; (FG.03.1.22)
u1 v = u2 v (FG.03.1.23)
atunci
u1 = u 2 ; (FG.03.1.24)
‐ 71 ‐
FIZICA*F* FG. MECANICA CUANTICA
v = c1 u1 + c2 u2 (FG.03.1.25)
implică relaţia
Analog pentru un şir continuu de stări α se poate scrie relaţia (FG.03.1.13) pentru vectorii w , astfel:
α2
∫ c (α) α d α .
*
w = (FG.03.1.27)
α1
Relaţiile (FG.03.1.25) şi (FG.03.1.26) evidenţiază corespondenţa dintre vectorii ket şi bra ca fiind aceea de
„conjugare complexă reciprocă”, ceea ce ne permite să asociem vectorii bra funcţiilor, de undă complex
conjugate (vectorii ket fiind asociaţi funcţiilor de undă).
În aceste condiţii funcţionale s , are proprietatea (FG.03.1.19), adică
*
uv = vu . (FG.03.1.28)
O astfel de funcţională se numeşte hermitică şi defineşte produsul scalar dintre un vector ket v şi un alt
vector bra u .
N= vv . (FG.03.1.29)
Întrucât
*
vv = vv , (FG.03.1.30)
uv ≤ uu vv (FG.03.1.31)
‐ 72 ‐
FIZICA*F* FG. MECANICA CUANTICA
∫ ψ ( x, y , z , t )
2
N≡ dτ = 1 (FG.03.1.32)
∞
unde integrala densităţii de probabilitate se consideră peste tot spaţiul configuraţiilor, N fiind o notaţie pentru
normă. Această condiţie este impusă de faptul că particula cuantică se află cu certitudine undeva în spaţiul de
configuraţie, deşi probabilitatea de localizare poate fi diferită de zero în oricare punct şi acestui spaţiu.
Normarea funcţiei de undă poate fi făcută întotdeauna dacă integrala (FG.03.1.32) este convergentă. În cazul
în care aceasta integrala este divergentă, funcţia de undă nu poate fi în general normată astfel că nu va mai
putea fi utilizată pentru calculul densităţilor de probabilitate de localizare ci numai pentru determinarea
2
ψA
probabilităţii relative de localizare în două puncte diferite A şi B ale spaţiului prin calculul raportului .
2
ψB
Exemple de funcţii de undă care nu pot fi normate în tot spaţiul sunt undele plane şi undele sferice, ele
corespunzând unor surse situate la infinit sau în originea sistemului de coordonate, după cum se va arăta
ulterior.
Noţiunea de "normă" va fi privită într-o accepţie mai largă în capitolul următor şi când se va aborda
problema spectrului continuu de funcţii proprii ale unei mărimi fizice (care au normă infinită dar ale căror
diferenţiale proprii au normă finită).
Conservarea în timp a normei
Semnificaţia fizică a funcţiei de undă impune ca norma acesteia
∫ ψ ( x, y , z , t )
2
N≡ dτ = 1 (FG.03.1.33)
∞
dN ∂ ⎡ *⎛ ∂ ⎞ ⎛ ∂ * ⎞ ⎤
∫ ∫
2
= ψ dτ = ⎢ψ ⎜ ∂t ψ ⎟ + ⎜ ∂t ψ ⎟ψ ⎥ d τ (FG.03.1.34)
dt ∂t ⎣ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠ ⎦
∞ ∞
unde
∂ ⎡ h2 ⎤
ih ψ = ⎢− Δ + V ( r )⎥ ψ (FG.03.1.35)
∂t ⎣ 2m ⎦
şi
∂ * ⎡ h2 ⎤
ih ψ = − ⎢− Δ + V ( r ) ⎥ ψ* . (FG.03.1.36)
∂t ⎣ 2m ⎦
Înlocuind termenii din partea stângă ai ecuaţiilor (FG.03.1.35) şi (FG.03.1.36) în ecuaţia (FG.03.1.34) se
obţine pentru variaţia normei în timp expresia:
‐ 73 ‐
FIZICA*F* FG. MECANICA CUANTICA
d N ih
⎡ ψ ( Δψ ) − ( Δψ ) ψ ⎤⎦ d τ .
d t 2m ∞∫ ⎣
= (FG.03.1.37)
Pentru un domeniu finit V, integrala (FG.03.1.37) se transformă cu ajutorul teoremei lui Green într-o
integrală de suprafaţă.
Prin urmare rezultă ecuaţia:
d N ih ⎡ * d ψ d ψ * ⎤
d t 2m ∫Σ ⎣ dn
= ⎢ψ − ψ⎥ d A (FG.03.1.38)
dn ⎦
d
unde este derivata după normala la suprafaţă îndreptată spre exteriorul acesteia.
dn
La limită când Σ tinde la infinit, integrala de suprafaţă tinde către zero [S.05] astfel incat relaţia:
dN
=0 (FG.03.1.39)
dt
evidenţiază conservarea în timp a normei.
(Observaţie: Conservarea în timp a normei se poate obţine imediat din ecuaţia (FG.03.1.37) şi din condiţia de
h2
hermiticitate a operatorului hamiltonian H = − Δ + V (r )
2m
∫ ψ (Hψ )d τ = ∫ (Hψ ) ψ d τ ,
* *
care se va stabili după introducerea în capitolul următor a limbajului matematic operatorial al mecanicii
cuantice).
Densitatea fluxului de probabilitate
Conservarea normei funcţiei de undă în timp, poate fi corelată cu ecuaţia de continuitate standard
cunoscută din celelalte domenii ale fizicii (electrodinamică, hidrodinamică etc.), scrisă însă pentru densitatea
de probabilitate de localizare P (r , t ) , sub forma
∂ P (r , t )
+ div S (r , t ) = 0 (FG.03.1.40)
∂t
unde S (r , t ) este o mărime vectorială, numită densitatea fluxului de probabilitate, având o expresie ce
urmează a fi determinată.
Pentru aceasta ţinem seama de expresia (FG.03.1.38) care poate fi transformată astfel:
∫ P (r , t )d τ = 2m ∫ div[ψ ( )]
∂ ih *
grad ψ − grad ψ * ψ d τ (FG.03.1.41)
∂t
V V
de unde cu notaţia
S (r , t ) =
2m
[
ih *
(
ψ grad ψ − grad ψ * ψ )] (FG.03.1.42)
‐ 74 ‐
FIZICA*F* FG. MECANICA CUANTICA
⎡ h ⎤
S (r , t ) = Re ⎢ψ * ∇ψ ⎥ . (FG.03.1.43)
⎣ 2m ⎦
(Relaţia (FG.03.1.43) conduce la o interpretare mai sugestivă a densităţii fluxului de probabilitate dacă se
h
recunoaşte în cantitatea ∇ operatorul viteză, însă acest mod de abordare va fi posibil după introducerea
im
operatorilor în capitolul următor.)
Din analiza ecuaţiei de continuitate (FG.03.1.40) rezultă că prin adăugarea la vectorul S (r , t ) a unui alt
vector cu divergenţa nulă, forma ei nu se schimbă, prin urmare aceasta defineşte vectorul S (r , t ) , numai în
aceste limite.
Se poate admite, de asemenea, caracterul mai general al ecuaţiei (FG.03.1.40) în comparaţie cu proprietatea
(FG.03.1.39) de conservarea normei. De exemplu, pentru soluţii staţionare ale ecuaţiei lui Schrödinger
Et
−i
ψ(r , t ) = ψ1 (r ) ⋅ e h (FG.03.1.44)
proprietatea de conservare a normei este evidentă pentru stări legate sau lipsită de semnificaţia pentru stări
nelegate, pe când ecuaţia de continuitate capătă forma
div S (r , t ) = 0 (FG.03.1.45)
F =
∫F P dτ (FG.03.1.46)
Prin urmare, cunoscând densitatea de probabilitate de localizare P (r , t ) a unei particule cuantice, se poate
calcula valoarea medie a coordonatei cu ajutorul relaţiei
‐ 75 ‐
FIZICA*F* FG. MECANICA CUANTICA
+∞ +∞
∫ r P (r , t )d τ = ∫ ψ (r , t ) r ψ(r , t )d τ .
*
r = (FG.03.1.47)
−∞ −∞
Formula de mai sus poate fi extinsă pentru calculul valorii medii, a oricărei funcţii de coordonata r , F (r , t )
(de exemplu, energia potenţială) sub forma:
+∞
F (r , t ) =
∫ ψ (r , t ) F (r , t )ψ(r , t )d τ .
*
(FG.03.1.48)
−∞
În vederea găsirii unor relaţii de calcul al valorilor medii ale variabilelor dinamice sub forma cea mai
generală, exprimate prin funcţii de tipul G ( p, r ) atât de coordonate cât şi de impulsuri), este necesară
definirea funcţiei de undă φ( p ) în spaţiul impulsurilor şi introducerea aparatului matematic operatorial al
mecanicii cuantice, care se va face, după cum s-a mai arătat, ulterior.
În acest stadiu al dezvoltării teoriei cuantice se pot defini aceste valori medii cu ajutorul următorului
postulat:
„Valoarea medie a funcţiei dinamice G ( p x , x ) pentru un sistem cuantic aflat într-o stare descrisă de funcţia
ψ ( x, t ) este dată de integrala:
+∞
⎛h ∂ ⎞
G( p x , x ) =
∫ ψ * ( x, t ) G ⎜ , x ⎟ ψ ( x, t ) d x ,
⎝ i ∂x ⎠
(FG.03.1.49)
−∞
⎛h ∂ ⎞ h ∂
în care operatorul G⎜ , x ⎟ se obţine cu ajutorul substituţiei p x → în expresia funcţiei
⎝ i ∂x ⎠ i ∂x
G ( p x , x ) .”
Dacă notăm cu ψ1 funcţia de undă care descrie câmpul de undă asociat trecerii electronului prin una din
fante şi cu ψ 2 funcţia de undă care descrie câmpul de undă asociat trecerii electronului prin cealaltă fantă,
apariţia franjelor de interferenţă pe ecran, după scrierea unui mare număr de electroni, implică cu necesitate
‐ 76 ‐
FIZICA*F* FG. MECANICA CUANTICA
existenţa unei stări descrisă de funcţia de undă ψ12 obţinută prin suprapunerea stărilor descrise cu ajutorul
funcţiilor de undă ψ1 şi ψ 2 , conform relaţiei
ψ12 = ψ1 + ψ 2 . (FG.03.1.50)
Într-adevăr, fie
P1 = ψ1*ψ1 (FG.03.1.51)
şi
P2 = ψ *2 ψ 2 (FG.03.1.52)
Admiţând suprapunerea stărilor conform relaţiei (FG.03.1.50) se obţine pentru densitatea de probabilitate
rezultantă de localizare a electronului pe ecran expresia:
deci
P12 ≠ P1 + P2 (FG.03.1.54)
∫( )
ψ ( x , y , z , t ) = c p x . p y , p z ψ ( x, y , z , t ) d p x d p y d p z (FG.03.1.56)
‐ 77 ‐
FIZICA*F* FG. MECANICA CUANTICA
adică ca o suprapunere a unui număr foarte mare de funcţii de undă standard cu valori determinate ale
impulsului. Se arată că în relaţia de mai sus coeficienţii c( p ) , reprezintă, ca şi coeficienţii c1 , c 2 în relaţia
(FG.03.1.55), ponderile stărilor ψ p în compoziţia funcţiei de undă rezultante ψ (r , t ) .
reprezintă, de asemenea, o stare a sistemului pentru care aceeaşi măsurare conduce cu certitudine la unul din
rezultatele λ1 , λ 2 , λ 3 ,..., λ k ,... Analog, dacă se ştie dependenţa de timp a funcţiilor de undă ψ k (q, t ) ,
atunci se pot construi cu aceste funcţii expresii de forma (FG.03.1.57) care, de asemenea, sunt descrieri
posibile ale stării.
O altă formulare generală echivalentă a principiului suprapunerii stărilor este următoarea:
Dacă un sistem cuantic se poate găsi într-un şir de stări descrise de funcţiile de undă
ψ1 (q ), ψ 2 (q ), ψ 3 (q ),..., ψ k (q ),... el se poate găsi, de asemenea, într-o stare rezultantă obţinută printr-o
combinaţie liniară arbitrară a acestor funcţii de undă, descrisă de funcţia de undă
ψ(q ) = ∑ ck ψ k (q ) (FG.03.1.58)
k
Relaţia (FG.03.1.56) exprimă, de asemenea, după cum s-a mai arătat, conţinutul principiului suprapunerii
stărilor, pentru un domeniu continuu de existenţă al funcţiilor de undă, ca urmare a variaţiei continue a
impulsului p .
Din punct de vedere matematic, relaţia (FG.03.1.56) reprezintă dezvoltarea funcţiei ψ ( x, y, z , t ) în integrala
Fourier, dacă funcţiile de undă ψ p se aleg de forma
i
1 ( p ⋅ r − Et )
ψp = ⋅eh (FG.03.1.59)
(2πh )3 / 2
(
astfel că în acest caz se poate găsi o semnificaţie directă a coeficienţilor c p x , p y , p z .)
Într-adevăr, ţinând seama de ortogonalitatea funcţiilor ψ p în integrala Fourier (FG.03.1.56) se obţine
egalitatea
2 2
∫ ψ dτ =
∫ c dp (FG.03.1.60)
‐ 78 ‐
FIZICA*F* FG. MECANICA CUANTICA
2
∫ c d p = 1. (FG.03.1.61)
Consideraţiile de mai sus permit găsirea condiţiilor pentru care coeficienţii c k în expresia generală a
principiului suprapunerii stărilor (FG.03.1.58) capătă o semnificaţie analogă. Într-adevăr, dacă funcţiile
ψ k (q ) care alcătuiesc combinaţia liniară (FG.03.1.58) sunt liniar independente şi se ortonormează, mărimile
capătă semnificaţia de ponderi cu care funcţia de undă ψ (q ) rezultă se află în una din stările
2
ck
particulare ψ k . (După introducerea formalismului operatorial se va arăta că funcţiile ψ k (q ) îndeplinesc
aceste condiţii când sunt funcţiile proprii ale unor mărimi fizice reprezentate printr-un operator hermitic.)
Analog din modul de formulare al principiului suprapunerii stărilor în mecanica cuantică şi acelaşi principiu
din mecanica clasică, evidenţiată de repetate ori şi inspirată de caracterul ondulatoriu al microparticulelor nu
conduc la identitatea formelor clasică şi cuantică ale acestui principiu, datorită unor particularităţi esenţiale
ale comportării sistemelor cuantice, pe care le evidenţiem în cele ce urmează:
• principiul super poziţiei în mecanica cuantică este o expresie a dualismului corpuscul - undă al
sistemelor cuantice, inacceptabil pentru fizica clasică;
• măsurarea efectuată asupra unui sistem cuantic aflat într-o stare obţinută prin suprapunerea mai
multor stări ψ k a căror măsurare duce la rezultatele λ k , este de asemenea una din valorile λ k şi nu o
valoare oarecare intermediară cum se obţine prin măsurarea sistemelor clasice obţinute prin superpoziţie.
Aceste tranziţii în salt ale sistemelor cuantice reprezintă comportări specifice acestui tip de sisteme care
ascultă de principiul superpoziţiei în alt mod decât cele clasice, cauza acestor comportări constituind-o
interacţiunea sistemului cuantic cu aparatul de măsură în timpul măsurării;
‐ 79 ‐
FIZICA*F* FG. MECANICA CUANTICA
Întrucât probabilităţile coordonatelor q1 ale primei părţi sunt independente de probabilităţile coordonatelor
q 2 pentru cea de-a doua parte, funcţia de distribuţie a probabilităţii pentru întreg sistemul trebuie să fie egală
cu produsul funcţiilor de distribuţie ale probabilităţilor pentru fiecare în parte, astfel că în limbajul funcţiilor
de undă acest lucru se scrie astfel:
Dacă cele două părţi ale sistemului nu interacţionează între ele, atunci relaţia (FG.03.1.62) rămâne valabilă la
orice moment de timp, fapt care se exprimă sub forma:
În cazul cel mai general, fie ψ N (r1 , r2 ,..., rk ,..., rN ; t ) funcţia de undă a unui sistem format din N particule
unde indicele k specifică particula cu coordonata rk .
Postulând faptul că descrierea unui sistem de particule trebuie să se facă analog cu cea a unei singure
particule, atribuim funcţiei de undă a sistemului de N particule ψ N aceeaşi semnificaţie fizică. Prin urmare,
mărimea
va reprezenta densitatea de probabilitate ca la un moment dat, prima particulă să fie localizată în punctul r1 ,
cea de-a doua particulă în punctul r2 , etc.
(d PN )1 = d τ1 ∫ ψ N 2
d τ 2 d τ 3 ... d τ N (FG.03.1.65)
Calculând cantităţile (d PN )k pentru fiecare dintre celelalte particule, putem obţine informaţia maximă
despre o configuraţie posibilă a sistemului de mai multe particule, în spaţiu.
Condiţia de normare a funcţiei de undă a sistemului de N particule se scrie prin analogie cu condiţia de
normare a funcţiei de undă pentru o singură particulă, astfel:
∫
2
ψN d τ1 d τ 2 d τ 3 ... d τ N = 1 ,
Dacă funcţia de undă ψ N poate fi pusă sub forma unui produs al funcţiilor de undă pentru fiecare particulă,
prin analogia cu relaţia (FG.03.1.62) se poate scrie
Prin urmare, statisticile măsurătorilor efectuate asupra fiecărei particule sunt necorelate, problema tratării
fiecărei particule fiind aceeaşi cu cea a tratării sale în absenţa celorlalte particule.
‐ 80 ‐
FIZICA*F* FG. MECANICA CUANTICA
De asemenea, în cazul în care particulele nu interacţionează între ele, proprietatea (FG.03.1.66) se păstrează
în timp, adică:
Într-adevăr punând hamiltoniana sistemului sub forma unei sume de N termeni, corespunzători celor N
particule din sistem, se constată că funcţia de undă pusă sub formă de produs, satisface ecuaţia lui
Schrödinger a sistemului, ceea ce înseamnă că mişcările fiecărei particule rămân complet independente.
(Verificarea acestui lucru prin calcul se face mai elegant şi mai simplu după introducerea limbajului
operatorial, deşi este posibilă şi în acest stadiu.)
Se poate arăta necesitatea definirii funcţiei de undă φ( p ) în spaţiul impulsurilor, pentru găsirea formulelor
generale de calcul a valorilor medii, specificându-se că aparatul matematic al analizei Fourier este cel prin
care se stabileşte corespondenţa între spaţiul coordonatelor şi spaţiul impulsurilor.
Pe de alta parte, stabilirea relaţiilor de incertitudine pe baza dualismului general corpuscul - undă, a
evidenţiat faptul că între "întinderile" funcţiilor ψ (r ) , în spaţiul coordonatelor şi a transformatelor lor
Fourier, φ( p ) , în spaţiul impulsurilor există o corelaţie determinată.
După cum din cunoaşterea funcţiei de undă ψ (r ) nu se poate atribui unei particule cuantice o poziţie precisă
dar se poate defini probabilitatea de a se localiza particula într-o anumită regiune a spaţiului, atunci când se
efectuează o măsurare a poziţiei, extinzând raţionamentul la spaţiul impulsurilor, se poate, prin urmare,
defini o funcţie de undă φ( p ) , care să descrie comportarea particulei în acest spaţiu.
Analog, întrucât conform relaţiilor de incertitudine unei particule cuantice nu i se poate atribui un impuls
precis, funcţia de undă φ( p ) trebuie să definească probabilitatea de localizare a particulei, într-o anumită
regiune a spaţiului impulsurilor, atunci când se efectuează o măsurare a impulsului, conform relaţiei
P ( p ) = φ( p ) .
2
(FG.03.1.69)
Admiţând pentru funcţia de undă ψ (r ) o expresie generală obţinută prin superpoziţia unor unde elementare
pr
i
de forma e h , de impuls p bine determinat
pr
1 i
(2πh )3 / 2 ∫
ψ(r ) = φ( p ) ⋅ e h dr (FG.03.1.70)
unde φ( p ) sunt nişte funcţii a căror semnificaţie urmează a fi stabilită, rezultă că ψ (r ) şi φ( p ) sunt
transformate Fourier reciproce, astfel că
pr
1 i
(2πh )3 / 2 ∫
φ( p ) = ψ (r ) ⋅ e h dr (FG.03.1.71)
‐ 81 ‐
FIZICA*F* FG. MECANICA CUANTICA
astfel că φ( p ) construită în acest fel reprezintă funcţia de undă a particulei în spaţiul impulsurilor.
Reciproc pe baza relaţiei (FG.03.1.71) se poate arăta că ψ (r ) are semnificaţia unei funcţii de undă a
particulei în spaţiul coordonator. Funcţia de undă φ( p ) este suficientă, ca şi funcţia de undă ψ (r ) , pentru
cunoaşterea stării dinamice a particulei cuantice, ambele putând fi considerate reprezentări echivalente ale
aceleaşi stări.
şi respectiv
+∞
G ( p, t ) =
∫ G ( p , t ) P ( p , t ) d τ' (FG.03.1.73)
−∞
φ N ( p1 , p 2 ,..., p N , t ) (FG.03.1.74)
‐ 82 ‐
FIZICA*F* FG. MECANICA CUANTICA
că prezenţa acestora conduce la apariţia unor termeni suplimentari în ecuaţia lui Schrödinger, determinând
discontinuităţi ale funcţiei de undă (surse izotrope) sau ale derivatei normale a acesteia (sursele dipolare).
Condiţia de normare a funcţiei de undă, şi conservarea normei în timp conduc la cerinţa ca funcţia de undă
să se anuleze la infinit suficient de repede, astfel încât integrala de normare
∫ ψψ
*
d τ = 1, (FG.03.1.76)
să fie convergentă.
De exemplu, dacă funcţia de undă scade hiperbolic, (ca 1/r), integrala (FG.03.1.76) luată ca o sferă de rază r
nu este convergentă, astfel că implică prezenţa surselor la infinit. Pentru o funcţie de undă care se anulează
exponenţial la infinit însă, integrala (FG.03.1.76) este convergentă.
Undele plane şi undele sferice, de exemplu, implică prezenţa „surselor” la infinit şi respectiv în origine.
Mai menţionăm de asemene, că existenţa unor discontinuităţi ale energiei potenţiale U ( x ) , conduce la
discontinuităţi ale derivatelor de ordinul doi ale funcţiilor de undă. Totuşi condiţiile de continuitate nu sunt
afectate pentru funcţia de undă şi derivatele sale de primul ordin.
Aşa cum se arată în teoria ecuaţiilor cu derivate parţiale, pe de altă parte, ecuaţia lui Schrödinger atemporală
este o ecuaţie tipică cu funcţii proprii şi valori proprii, aşa încât funcţiile de undă care sunt soluţiile acestui
tip de ecuaţii, satisfac condiţiile standard de mărginire, continuitate (împreună cu derivatele lor chiar şi în
punctele în care energia potenţială prezintă discontinuităţi) şi univocitate.
În plus, după formularea operatorială a mecanicii ondulatorii, se va arăta că funcţiile de undă proprii,
obţinute în acest fel, satisfac şi condiţia de ortonormare
∫ ψ m (q )ψ n (q )d q = δ nm
*
(FG.03.1.77)
‐ 83 ‐
FIZICA*F* FG. MECANICA CUANTICA
Se ştie din matematică că un operator este o instrucţiune, prin care se asociază unui element al unui anumit
set de obiecte un alt element din acelaşi set de obiecte sau dintr-un alt set. De exemplu, spaţiul funcţiilor de
pătrat integrabil i se poate asocia spaţiul transformatelor Fourier ale acestor funcţii, prin intermediul
operatorului integral al transformatei Fourier. În cazul teoriei cuantice, operatorii corespunzători variabilelor
dinamice, trebuie să acţioneze în spaţiul funcţiilor de undă sau în cel al vectorilor de stare, în concordanţă cu
legile teoriei cuantice stabilite până în prezent, astfel că trebuie formulată o teorie matematică coerentă a
acestor operatori. Principalele caracteristici ale acestor operatori decurg din însăşi analiza spaţiului funcţiilor
de stare, astfel că în paragraful următor se va evidenţia posibilitatea şi necesitatea introducerii operatorilor în
acest spaţiu. Notaţia generală utilizată pentru desemnarea operatorului corespunzător unei variabile dinamice
F ' va fi F̂ , conform ecuaţiei de definiţie ψ1 = Fˆψ 2 .
Câteva moduri de introducere a operatorilor cuantici
a) Analiza funcţiei de undă a particulei libere [S.04]
Să considerăm funcţia de undă a unei particule libere dată prin expresia
⎡i ⎤
ψ = exp ⎢ ( px − Et )⎥ . (FG.03.2.1)
⎣h ⎦
Din analiza derivatelor parţiale ale expresiei (FG.03.2.78) în raport cu x şi cu t
i ∂ψ
= pxψ , (FG.03.2.2)
h ∂x
respectiv
i ∂ψ
− = Eψ , (FG.03.2.3
h ∂t
rezultă că dacă funcţia ψ este cunoscută, ecuaţiile (FG.03.2.2) şi (FG.03.2.3) ne permit aflarea impulsului
după direcţia x sau a coordonatei particulei prin derivarea parţială a funcţiei de undă în raport cu coordonata
x, respectiv cu timpul t. Ca urmare, ecuaţiile (FG.03.2.2) şi (FG.03.2.3) pot fi privite ca nişte ecuaţii
operatoriale, pentru variabilele dinamice impuls şi energie, cărora le corespund astfel operatorii diferenţiali:
h ∂
pˆ x = (FG.03.2.4)
i ∂x
respectiv
h ∂
Eˆ = − . (FG.03.2.5)
i ∂t
generalizarea acestor rezultate pentru toate variabilele dinamice, conduce, după cum se va arăta, la aparatul
matematic al operatorilor liniari hermitici ai teoriei cuantice.
b) Stabilirea ecuaţiei lui Schrödinger [S.05]
Analiza cerinţelor unei ecuaţii de undă generale a avut ca punct de plecare relaţia:
p2
E= , (FG.03.2.6)
2m
astfel că s-a ajuns la ecuaţia de undă pentru particula liberă, având forma:
∂ψ h 2 ∂ 2ψ
ih =− . (FG.03.2.7)
∂t 2m ∂x 2
‐ 84 ‐
FIZICA*F* FG. MECANICA CUANTICA
Din compararea celor două relaţii de mai sus, rezultă că energia şi impulsul pot fi reprezentate prin operatorii
diferenţiali
∂
Eˆ = ih , (FG.03.2.8)
∂t
respectiv
p = −ih∇ , (FG.03.2.9)
p 2 = −h 2 Δ . (FG.03.2.10)
Ţinând seama de funcţiile de undă ψ (r ) şi φ( p ) sunt reprezentări echivalente ale aceleaşi stări cuantice, în
spaţiul coordonatelor, respectiv cel al impulsurilor, se poate arăta că definiţia valorii medii a impulsului:
+∞
∫ φ ( p x )p x φ( p x )d p x ,
*
px = (FG.03.2.11)
−∞
h ∂
ceea ce arată posibilitatea reprezentării operatoriale a impulsului p x prin expresia . Totodată formula
i ∂x
(FG.03.2.12) se poate generaliza pentru calculul valorii medii a oricărui operator. În plus expresia valorii
medii a coordonatei scrise sub forma
+∞
∫ ψ (x)xψ(x)d x
*
x = (FG.03.2.13)
−∞
xˆψ i ( x ) = xψ i ( x ) = ψ j (x ) . (FG.03.2.15)
pˆ x φ i ( p x ) = p x φ i ( p x ) (FG.03.2.16)
şi
h ∂
xˆϕi ( px ) = ϕi ( px ) . (FG.03.2.17)
i ∂px
d) Studiul stărilor
‐ 85 ‐
FIZICA*F* FG. MECANICA CUANTICA
Conform postulatelor lui Bohr, sistemele atomice aflate în stări staţionare posedă un şir discret de valori
E1 , E 2 , E3 ,..., Ei ,... , pentru energia sistemului, în deplină concordanţă cu experienţa, după cum s-a arătat în
capitolul al doilea al lucrării.
Problema determinării acestor stări staţionare ale sistemului atomic este asemănătoare problemei din
matematică a rezolvării ecuaţiei cu funcţii proprii şi valori proprii a operatorilor liniari. Acest mod de
interpretare a cuantificării unui sistem atomic aparţine lui Schrödinger care a evidenţiat pentru prima dată (în
1926), că teoria operatorilor liniari corespunde cel mai bine descrierii sistemelor cuantice.
e) Reprezentarea matricială a lui Heisenberg
În capitolul al cincilea al lucrării s-a arătat că o particularitate esenţială a reprezentării variabilelor conjugate
canonic p k şi q k prin matrici o constituie necomutativitatea produsului matricilor asociate, conform
relaţiei
h
pk qk − qk pk = . (FG.03.2.18)
i
∂
Dacă considerăm operatorii diferenţiali pˆ x = − i h şi x̂ introduşi mai sus, constatăm că aceştia satisfac
∂x
relaţia de comutare (FG.03.2.18). Prin urmare, matricile lui Heisenberg sunt reprezentări echivalente ale
operatorilor liniari p̂ x şi x̂ . Ajungem astfel, la concluzia importantă că, aparatul matematic al mecanicii
cuantice matriciale este de asemenea cel operatorial.
f) Introducerea axiomatică a operatorilor
În unele lucrări de mecanică cuantică, operatorii cuantici se introduc axiomatic, postulându-se
corespondenţa dintre operatorii liniari hermitici şi variabilele dinamice. Ca urmare, întregul aparat
matematic al operatorilor hermitici se utilizează pentru evidenţierea proprietăţilor şi legilor de mişcare ale
sistemelor cuantice, urmând ca autoconsistenţa teoriei să fie evidenţiată de concordanţa cu realitatea fizică a
rezultatelor obţinute.
Unele proprietăţi ale operatorilor din mecanica cuantică.
Cerinţele de necomutativitate, liniaritate şi hermiticitate pentru aceşti operatori
În paragraful anterior s-au arătat mai multe căi echivalente de introducere a operatorilor în teoria cuantică,
găsindu-se formele diferenţiale ale operatorilor fundamentali, p̂ x şi x̂ precum şi cea a operatorului Ê şi
arătându-se posibilitatea reprezentării matriciale a acestora. Se poate trece prin urmare, la tratarea generală a
problemei operatorilor corespunzători variabilelor dinamice din mecanica clasică şi la studiul proprietăţilor
acestor operatori. Relaţia (FG.03.2.18) arată o proprietate importantă a operatorilor cuantici şi anume,
necomutativitatea acestora, exprimabilă prin relaţia
dˆ dˆ
xˆ ≠ xˆ . (FG.03.2.19)
dx dx
FˆGˆ ≠ Gˆ Fˆ (FG.03.2.20)
arată că algebra operatorilor cuantici trebuie să fie necomutativă, proprietate care aparţine algebrei
operatorilor liniari.
¡ Relaţia (FG.03.2.97) reprezintă formularea matematică a modului de efectuare a observaţiilor asupra
unui sistem cuantic. Fie F o observaţie efectuată asupra unui sistem cuantic în vederea determinării
‐ 86 ‐
FIZICA*F* FG. MECANICA CUANTICA
variabilei dinamice F (prin observaţie se înţelege o măsurare asupra variabilei dinamice). Dacă sistemul
cuantic se află iniţial în starea u , prin efectuarea observaţiei F asupra sistemului, acesta va trece, datorită
perturbaţiei incontrolabile a aparatului în timpul măsurării, în starea u F aparţinând spaţiului vectorilor
de stare din care face parte şi u . Descrierea matematică a observaţiei F , asupra variabilei dinamice F, se
u F = Fˆ u . (FG.03.2.21)
O nouă observaţie G asupra sistemului aflat în starea u F îl va aduce pe acesta în starea u GF conform
ecuaţiei
uGF = Gˆ Fˆ u (FG.03.2.22)
Efectuând în ordine inversă observaţiile, sistemul trece pe rând în stările u G şi u FG astfel că în general
u GF ≠ u FG , (FG.03.2.23)
şi
FG ≠ GF , (FG.03.2.24)
datorită perturbaţiilor incontrolabile ale aparatului asupra stării sistemului.
Prin urmare, produsul operatorilor cuantici corespunzător variabilelor dinamice din mecanica clasică este în
general, necomutativ.
¡ Proprietatea de liniaritate a operatorilor cuantici impusă de principiul suprapunerii stărilor se poate
formula matematic astfel
h d
Se verifică uşor că operatorii coordonată x şi impuls , introduşi până în prezent, sunt operatori liniari,
i dx
proprietatea fiind valabilă pentru toţi operatorii care descriu variabile dinamice în mecanica cuantică.
¡ Se poate arăta că operatorii liniari ai mecanicii cuantice au pe lângă proprietatea generală de
necomutativitate şi pe cea de hermiticitate.
Caracterul hermitic al operatorilor liniari din mecanica cuantică rezultă din caracterul real al vectorilor pe
care le pot lua variabilele dinamice care sunt mărimi fizice reale.
În mecanica cuantică valorile pe care le poate lua o variabilă dinamică se numesc valori proprii, şi se obţin
ca rezultat al rezolvării ecuaţiei cu funcţii proprii şi valori proprii a operatorului cuantic corespunzător:
Fˆ u = λ u . (FG.03.2.26)
Şirul valorilor pe care le poate lua variabila dinamică F, poate fi discret sau continuu, astfel că spectrul
valorilor proprii ale ecuaţiei operatoriale (FG.03.2.26) poate fi discret sau continuu.
Fie u n vectorul de stare al sistemului cuantic studiat, pentru care variabila dinamică F are valoarea λ F .
‐ 87 ‐
FIZICA*F* FG. MECANICA CUANTICA
ψ= ∑ cn ψ n . (FG.03.2.27)
n
În măsura în care spaţiul funcţiilor de stare este un spaţiu Hilbert, funcţiile proprii ale operatorilor
consideraţi, satisfac condiţiile standard de mărginire, continuitate şi univocitate impuse funcţiei de stare în
tot domeniul de variaţie al variabilelor independente, alcătuind un sistem complet.
În cazul în care funcţiile proprii date de ecuaţia (FG.03.2.100) satisfac condiţiile standard dar nu sunt pătrat
integrabil, ele se vor numi funcţii proprii generalizate şi aparţin spectrului continuu ale operatorului F̂ .
Trebuie menţionat că dacă soluţiile ecuaţiei (FG.03.2.103) nu satisfac nici condiţiile standard, ele nu vor mai
fi nici funcţii proprii generalizate şi nu mai aparţin spectrului operatorului F̂ .
Prin urmare, problema găsirii spectrului unui operator F̂ constă în a căuta printre soluţiile ecuaţiei
(FG.03.2.26) pe acelea care satisfac condiţiile standard.
Relaţia (FG.03.2.27) ne permite, ca utilizând definiţia produsului scalar să calculăm probabilitatea de a se
obţine una din valorile proprii λ n , pentru sistemul cuantic cu funcţia de undă ψ . în continuare ne vom
referi numai la cazul spectrului discret de funcţii proprii, particularităţile spectrului continuu, fiind arătate în
capitolul următor.
Dacă setul funcţiilor proprii ψ n este complet, condiţia de ortonormare a funcţiilor proprii se exprimă prin
relaţia
∫ ψ m ψ n d q = δ mn .
*
(FG.03.2.28)
∑ cn 2 = 1 . (FG.03.2.30)
n
Se observă că mărimea
∫
2
cn = ψ *n ψ n d q , (FG.03.2.31)
reprezintă probabilitatea ca prin măsurarea sistemului având funcţia de undă ψ să se obţină valoarea
proprie λ n .
‐ 88 ‐
FIZICA*F* FG. MECANICA CUANTICA
Evident că valoarea medie a variabilei dinamice F, pentru sistemul cuantic aflat în starea ψ este dată de
relaţia
λ = ∑ λ n cn 2 . (FG.03.2.32)
n
Exprimând relaţia (FG.03.2.109) cu ajutorul funcţiilor de stare şi ţinând seama de relaţia (???) se obţine:
⎛ ⎞
λ = ∑ ∫ ∑
λ n c n c n* = ψ * ⎜
⎜
c n λ n ψ n ⎟ d q = ψ * Fˆψ d q
⎟ ∫ (FG.03.2.33)
n ⎝ n ⎠
unde s-a notat
Fˆψ n = ∑ cn λ n ψ n = λ n ψ n . (FG.03.2.34)
n
Prin urmare formula de calcul a valorii medii a variabilei dinamice F, conduce în mecanica cuantică la
calculul valorii medii a operatorului cuantic F̂ .
În general, din scrierea relaţiei (FG.03.2.34) sub forma
Fˆψ =
∫ K (q, q')ψ(q')d q' , (FG.03.2.35)
unde
rezultă că F̂ este un operator integral care determină valoarea medie a variabilei dinamice F şi că în acest
fel fiecărei variabile dinamice îi corespunde în mecanica cuantică un operator.
Este evident că valorile medii λ ale variabilei dinamice F sunt reale ca şi valorile proprii ale operatorului
cuantic corespunzător.
Făcând să corespundă fiecărui operator liniar F̂ , un alt operator liniar F̂ + , numit hermitic conjugat cu F̂ ,
operaţia de conjugare hermitică fiind definită de relaţia
∫ ψ1* Fˆψ 2 d q =
∫ (F + ψ1 ) ψ 2 d q ,
*
(FG.03.2.37)
se poate arata că valorile proprii ale operatorului F̂ sunt reale dacă este îndeplinită condiţia:
F+ = F (FG.03.2.38)
adică
∫ ψ1* Fˆψ 2 d q =
∫ (Fˆψ1 ) ψ 2 d q .
*
(FG.03.2.39)
∫ ψ Fˆψ d q = λ∫ ψ ψ d q
* *
(FG.03.2.40)
şi
‐ 89 ‐
FIZICA*F* FG. MECANICA CUANTICA
∫ (Fˆψ ) ψ d q = λ* ψ * ψ d q
*
∫ (FG.03.2.41)
rezultă
λ = λ* , (FG.03.2.42)
Lx = y p z − z p y (FG.03.2.43)
Lˆ x = yˆ pˆ x − zˆ pˆ y . (FG.03.2.44)
Valabilitatea regulii de mai sus rezultă din teoria matematică a operatorilor hermitici, care va fi dezvoltată în
capitolul următor.
Prin definiţie, operatorul hermitic  este o observabilă dacă sistemul ortonormat de vectori proprii ai lui
 formează o bază în spaţiul stărilor, adică este complet. Descrierea mărimilor fizice prin operatori care
sunt observabile constituie un postulat fundamental al teoriei cuantice, în deplină concordanţă cu experienţa.
‐ 90 ‐
FIZICA*F* FG. MECANICA CUANTICA
De exemplu, dacă vectorii proprii ψ (nr ) ai unui operator hermitic  (având un spectru discret), obţinuţi ca
r = 1,2,..., g n , g n fiind gradul de degenerare al vectorilor proprii, alcătuiesc un sistem ortonormat adică
Operatorul  este o observabilă. Analiza „exigenţei” de completitudine pentru spaţiul Hilbert în vederea
stabilirii operatorilor care pot fi observabile, prezintă unele dificultăţi ca urmare a problemelor de
convergenţă care apar în acest spaţiu cu dimensiuni infinite. În cazul unui operator hermitic în spaţiul
Hilbert, ortonormalitatea vectorilor proprii nu implică şi completitudinea acestora. În lucrare se arată că un
spaţiu care conţine un şir ortonormat complet este un spaţiu Hilbert separabil. Spaţiul funcţiilor de pătrat
integrabil, este un spaţiu Hilbert separabil. De asemenea, orice spaţiu vectorial cu un număr finit de
dimensiuni este un spaţiu Hilbert separabil.
Fie în cazul general, o observabilă Â având un spectru parţial discret, parţial continuu, funcţiile proprii
putând fi degenerate. Dacă notăm cu ψ (ar ) ( x ) funcţiile proprii discrete şi cu ψ ( r ) (a, x ) funcţiile proprii
continue ale ecuaţiei cu funcţii proprii şi valori proprii
Aˆ ψ( x ) = aψ ( x ) , (FG.03.3.4)
unde indicele r indică gradul de degenerare, atunci pentru un element oarecare al spaţiului Hilbert
corespunzător este valabilă dezvoltarea
∑∑ α (ar )*ψ (ar ) (x') + ∫ ∑ ψ (r )* (a, x)ψ (r ) (a, x)d a = δ(x − x') ,
n n
(FG.03.3.6)
n r r
2
(ψ, ψ ) = ∑∑ α (ar ) ∫ ∑r
2
+ α (r ) (a ) d a . (FG.03.3.7)
n
n r
∂
În cazul în care baza spaţiului Hilbert nu este numărabilă, aplicarea unor operatori ca x şi care sunt
∂x
nemărginiţi poate conduce la funcţii care nu aparţin spaţiului ceea ce constituie o dificultate importantă a
spaţiului Hilbert corespunzător.
‐ 91 ‐
FIZICA*F* FG. MECANICA CUANTICA
ORICARE
OBSERVABILĂ OPERATOR
HERMITIC
NU ORICARE
ORICARE
VECTOR DE VECTOR ÎN
STARE SPAŢIUL HILBERT
NU ORICARE
Fig. FG.03.3.1.
Corespondenţa observabilă - operator hermitic şi vector de stare - vector în spaţiul Hilbert este prezentată
schematic în figura FG.03.3.1.
Faptul că unei variabile dinamice clasice îi corespunde un operator cuantic hermitic în teoria cuantică,
conform principiului de corespondenţă enunţat în subcapitolul FG.03.1.2. nu este reciproc.
Nu rezultă de nicăieri că orice operator hermitic este susceptibil de a reprezenta o mărime fizică.
La studiul regulilor de supra selecţie se va arăta, de exemplu, că operatorul aˆ + aˆ + este hermitic dar nu este
observabilă, aˆ şi â + fiind operatorii de creare şi anihilare. Analog din faptul că o stare a unui sistem cuantic
se poate reprezenta printr-un vector în spaţiul Hilbert nu rezultă că orice vector din spaţiul Hilbert poate
reprezenta o stare fizică a unui sistem cuantic. De exemplu, nu pot exista suprapuneri de stări simetrice şi
antisimetrice după cum rezultă din existenţa regulilor de supra selecţie.
• 1) Dacă vectorii proprii simultani pentru doi operatori  şi B̂ formează un set complet,
operatorii  şi B̂ comută şi reciproc;
• 2) Dacă doi operatori  şi B̂ comută, există un set de vectori proprii comuni celor doi operatori.
Demonstraţia celor două teoreme este imediată:
 u λμ = a λ u λμ (FG.03.3.8)
B̂ u λμ = bμ u λμ , (FG.03.3.9)
deci
‐ 92 ‐
FIZICA*F* FG. MECANICA CUANTICA
Bˆ Aˆ u λμ = aλ Bˆ u λμ = aλ bμ u λμ (FG.03.3.10)
Aˆ Bˆ u λμ = bμ Aˆ u λμ = aλ bμ u λμ , (FG.03.3.11)
prin urmare
Bˆ Aˆ u λμ = Aˆ Bˆ u λμ (FG.03.3.12)
Dacă vectorii proprii simultani u λμ alcătuiesc un set complet, atunci pentru orice alt vector de stare al
spaţiului se poate scrie
u = ∑ cλμ u λμ . (FG.03.3.13)
λ, μ
Dacă seria (FG.03.3.134) este convergentă atunci conform ecuaţiei (FG.03.3.12) rezultă:
Bˆ Aˆ − Aˆ Bˆ = 0 (FG.03.3.14)
sau
[Aˆ , Bˆ ] = 0 . (FG.03.3.15)
2) Fie u λA şi a λ vectorii proprii respectiv valorile proprii ale operatorului  , iar u μB şi bμ vectorii
Aˆ u λA = aλ u λA (FG.03.3.16)
şi
unde u μB reprezintă un set ortonormat complet de vectori proprii ai operatorului B̂ , se poate scrie
astfel încât
Întrucât  şi B̂ comută:
‐ 93 ‐
FIZICA*F* FG. MECANICA CUANTICA
{( )
Bˆ Aˆ − aλ u μB }= (Aˆ − a )Bˆ u
λ
B
μ ( ) (
= Aˆ − aλ bμ u μB = bμ Aˆ − aλ uμB . ) (FG.03.3.21)
(
Prin urmare vectorii de stare Aˆ − aλ uμB ) sunt vectori proprii ai lui B̂ având aceleaşi valori proprii ca şi
( )
uμB adică bμ . Pentru valori proprii distincte ale vectorilor proprii Aˆ − aλ uμB aceştia sunt liniar
independenţi. Relaţia de dependenţă liniară (FG.03.3.142) nu poate fi satisfăcută decât dacă vectorii proprii
(Aˆ − aλ ) uμB sunt nuli. Prin urmare vectorii de stare u μB sunt vectori proprii simultani ai operatorilor Â
şi B̂ .
()
Funcţiile de observabile. In paragraful anterior s-a definit operatorul f Aˆ , unde  este un operator auto
adjunct; orice operator mărginit care comută cu  este funcţie de  . Rezultatele pot fi extinse pentru un
număr oarecare de observabile comutative; orice funcţie reală de mai multe observabile comutative este o
observabilă care comută cu fiecare dintre aceste observabile, având acelaşi sistem de vectori proprii.
c) Reprezentarea vectorilor de stare şi a observabilelor
Există o corespondenţă directă între proprietăţile vectorilor şi operatorilor şi proprietăţile matricelor care îi
reprezintă pe aceştia. Astfel
• relaţiilor de conjugare dintre vectori (operatori) le corespunde relaţia de conjugare hermitică între
matrici:
Aij+ = ui Aˆ u j = u j Aˆ ui = A*ji ;
*
(FG.03.3.22)
• operaţiilor algebrice dintre vectori (operatori) le corespund aceleaşi operaţii algebrice între
matrici (de exemplu, produsul scalar dintre doi vectori, produsul a doi operatori etc.). Prin urmare teoria
reprezentărilor permite trecerea de la studiul geometric al unei probleme la studiul algebric al acestuia, într-o
reprezentare convenabil aleasă. Alegerea reprezentării se face în aşa fel încât reprezentanţii vectorilor de
stare şi ai operatorilor să aibă o formă cât mai simplă (problema fiind analoagă alegerii judicioase a unui
sistem de coordonate). În teoria reprezentărilor o importanţă deosebită o are reprezentarea {Q} a
observabilei Q̂ adică reprezentarea având ca vectori ai bazei chiar vectorii proprii ai observabilei Q̂ în
reprezentarea {Q} este o matrice diagonală. Fie Q̂ o observabilă şi u i vectorii proprii ai acestei
observabile. Elementele de matrice Qij au forma
Qij = ui Qˆ u j , (FG.03.3.23)
unde Qˆ u j = Q j u j , (FG.03.3.24)
Qij = Q j u i u j = Q j δ ij , (FG.03.3.25)
‐ 94 ‐
FIZICA*F* FG. MECANICA CUANTICA
adică matricea Qij este diagonală, elementele de matrice Qij = Q j = Q *jj fiind reale. Conform celor
prezentate în paragraful anterior rezultă că o funcţie de mai multe observabile comutative cu observabila Q̂ ,
va fi diagonală în reprezentarea {Q} .
Û şi Û + fiind operatori unitari ale căror elemente de matrice sunt date de relaţiile
respectiv
Prin urmare schimbarea reprezentării este determinată de componentele vectorilor bazei noi în raport cu baza
((
veche. De observat că elementele matricii produs UU +
( (
adică operatorul Uˆ defineşte transformarea cerută a reprezentării. Prin urmare între matricile A (1) şi A ( 2)
există relaţiile
( ( ( (
A ( 2) = U −1 A (1)U (FG.03.3.33)
şi reciproc
( (( (
A (1) = UA ( 2)U −1 . (FG.03.3.34)
Se constată uşor că transformările unitare lasă invariante relaţiile de conjugare hermitică şi ecuaţiile dintre
if
vectori şi operatori. Operatorii de forma Sˆ = e h , unde f este o funcţie reală, sunt numiţi factori de fază.
‐ 95 ‐
FIZICA*F* FG. MECANICA CUANTICA
Aceştia determină transformări unitare care nu sunt asociate cu schimbarea bazei, deci cu trecerea de la o
reprezentare la alta.
Rezultă că forma unei observabile este determinată de proprietăţile variabilei dinamice până la o
transformare unitară. În urma unei transformări unitare a unei observabile, se obţine o altă observabilă având
acelaşi spectru de valori proprii în raport cu noua bază. Pentru determinarea valorilor proprii ale unei
{ } şi se proiectează ecuaţia cu valori proprii şi funcţii proprii.
observabile se alege o reprezentare u i
 ψ = a ψ (FG.03.3.35)
pe vectorii bazei u i .
Rezultă
ui Aˆ ψ = a ui ψ , (FG.03.3.36)
sau
unde
cj = uj ψ (FG.03.3.38)
şi
Auj = ui Aˆ u j . (FG.03.3.39)
Aˆ − aIˆ = 0 , (FG.03.3.40)
reprezintă ecuaţia caracteristică sau ecuaţia seculară a sistemului. Spectrul valorilor proprii pentru
operatorul  este determinat de rădăcinile ecuaţiei caracteristice (FG.03.3.161). Studiul poate fi continuat
cu determinarea vectorilor proprii ai operatorului  .
Teoria mişcării sistemelor cuantice dezvoltă ulterior se referă în special la prezentarea diferitelor posibilităţi
de descriere a evoluţiei sistemelor cuantice: descrierea Schrödinger, descrierea Heisenberg sau descrierea de
interacţiune.
ORDINEA DE
DE VECTORI
SET COMUN
PROPRII
PROPRII
MĂSURĂ NU
COMUNE
STĂRI
COMUTATIV ESTE
E IMPORTANTĂ
(PROPRIETĂ PROPRIETĂ
OBSERVABI ŢI DE
LE OBSERVARE
(MĂSURARE
ORDINEA DE
DIFERITE
) A
DIFERITE
SETURI
MĂSURĂ NU
SETURI
Ă
NECOMUTAT ESTE
IVE IMPORTANTĂ
(PROPRIETĂ
Fig. FG.03.4.1.
Faptele experimentale care atestă rolul aparatelor de măsură au fost prezentate în paragraful ???, dedicat
relaţiilor de incertitudine ale lui Heisenberg.
Aparatul de măsură poate fi "potrivit" pentru măsurarea proprietăţilor sau evidenţiază proprietatea care
trebuie măsurată în spaţiul Fourier reciproc. Ca urmare observabilele sistemului care sunt funcţii de
operatorii asociaţi variabilele conjugate canonic p şi q, reprezintă mărimi care pot fi sau nu măsurate în orice
ordine, adică sunt sau nu comutative (Fig. FG.03.1.11). Observabilele comutative se mai numesc compatibile
în raport cu procesul de măsură, pe când cele necomutative se mai numesc incompatibile în raport cu
procesul de măsură.
Corespunzător, proprietăţile fizice descrise prin observabile compatibile se numesc comensurabile, pe când
cele descrise de observabile incompatibile se numesc incomensurabile.
Ansamblul complet de observabile comutative determină o măsurare maximală a sistemului în sensul că
într-o astfel de măsurare se obţine informaţia maximă posibilă asupra sistemului cuantic.
Specificarea completă a unui sistem cuantic este posibilă numai într-o măsurare maximală, adică prin
cunoaşterea valorilor proprii ale sistemului de observabile compatibile.
Specificarea stării sistemului va fi astfel posibilă utilizându-se vectorii proprii ai observabilelor comutative
ca bază ortonormată a spaţiului stărilor.
ψ = ∑ ci u i (FG.03.4.1)
i
‐ 97 ‐
FIZICA*F* FG. MECANICA CUANTICA
vectorul de stare al sistemului, unde u i sunt vectorii proprii ai observabilei  , valorile sale proprii fiind
presupuse pentru început nedegenerate. Întrucât rezultatul măsurării trebuie să fie una dintre valorile proprii
2
λ i , rezultă că probabilitatea de a se găsi valoarea λ i ca rezultat al măsurării este ci .
Dacă rezultatul măsurării este λ i atunci, imediat după măsurare, sistemul va fi în starea proprie u i , astfel
că procesul de măsură poate fi reprezentat schematic astfel:
λi
ψ ui . (FG.03.4.2)
Masură
Prin urmare efectul procesului de măsură constă în "filtrarea" vectorului de stare ψ , sau echivalent în
"reducerea" pachetului de unde.
Rezultatul de mai sus poate fi generalizat şi pentru cazul valorilor proprii ai degenerate.
În general, se notează cu P̂i operatorul de proiecţie al stării ψ pe subspaţiul asociat valorii proprii ai
unde P̂i = ∑ u ij uij . Starea sistemului după u i va fi dată de proiecţia normată a lui ψ pe sub
j
spaţiul Ei adică de expresia
Pˆi ψ
. (FG.03.4.3)
ψ Pˆi ψ
O a doua măsurare efectuată asupra sistemului aflat în starea u i înainte ca aceasta să evolueze în timp,
conduce la acelaşi rezultat ai , deci aparatul de măsură nu modifică starea proprie a sistemului.
Întrucât un sistem complet de observabile comutative admite acelaşi set comun de vectorii proprii, ordinea
de măsură a unor astfel de observabile nu este importantă, observabilele fiind astfel compatibile în raport cu
procesul de măsură. Se spune că aparatul de măsură este potrivit pentru măsurarea proprietăţilor
corespunzătoare.
Pe de altă parte, conform principiului de corespondenţă, prezentat în subcapitolului FG.03.1.2. orice
observabilă se obţine înlocuind în expresia clasică (simetrizată) a mărimii fizice A, variabilele dinamice r şi p
prin operatorii corespunzători, astfel că se poate constata modul implicit "de transmitere" a caracteristicilor
de "măsură" ale variabilelor r şi p asupra observabilelor compatibile sau incompatibile. Prin urmare, "legile"
aparatelor de măsură evidenţiate odată cu prezentarea relaţiilor de incertitudine ale lui Heinsenberg sunt
generale pentru măsurarea oricărui ansamblu de observabile, compatibile sau incompatibile.
Dacă în cazul observabilelor compatibile, măsurarea unei observabile din sistem nu determină pierderea
informaţiei obţinute anterior prin măsurarea altei observabile (ordinea de măsură nu contează), lucrurile sunt
diferite în cazul observabilelor incompatibile.
O problemă deosebit de importantă corelată cu procesul de măsură este cea a valorii medii a unei observabile
într-o stare dată.
2
Ţinând seama de semnificaţia coeficienţilor ci din dezvoltarea (FG.03.4.1), rezultă că pentru un număr
foarte mare de măsurări N → ∞ efectuate asupra observabilei  , a unui sistem cuantic aflat în starea ψ ,
se obţine expresia
‐ 98 ‐
FIZICA*F* FG. MECANICA CUANTICA
ψ Aˆ ψ
Aˆ
ψ
= ∑ ai P(ai ) =
ψψ
, (FG.03.4.4)
i
N (ai )
P(ai ) = lim , (FG.03.4.5)
N →∞ N
Pentru calculul efectiv al valorii  se transcrie expresia de mai sus în reprezentarea particulară
ψ
considerată.
FG.03.5. Postulatele mecanicii cuantice
Pentru construirea în continuare a teoriei cuantice în fizică o importanţă deosebită o prezintă
stabilirea unui sistem axiomatic al acesteia, care a devenit necesar şi posibil în acest stadiu al prezentării
acestei teorii.
Avantajele axiomatizării unei teorii sunt cunoscute fiind determinate de posibilităţile privind utilizarea unui
limbaj comun cu acelaşi conţinut naţional al categoriilor, evitarea unor contradicţii matematice în cazul unor
sisteme axiomatice autoconsistente, utilizarea axiomelor putându-se face fără o justificare a conţinutului lor
fizic de fiecare dată.
În dezvoltarea teoriei cuantice sunt cunoscute mai multe metode de abordarea axiomatică a acestei teorii:
• metoda algebrică, dezvoltată de Jordan în 1934;
• metoda logicii cuantice iniţiată de Birkhoff şi von Neumann în 1936;
• alte tratări axiomatice, cum ar fi cea propusă de Ludwig în 1964 etc.
Metoda de axiomatizare utilizată în continuare va fi cea algebrică, ţinându-se seama de particularităţile
sistemelor cuantice cu un număr finit de grade de libertate aparţinând mecanicii cuantice punctuale, în raport
cu sistemele cu un număr infinit de grade de libertate (câmpurile) care aparţin mecanicii cuantice
nepunctuale.
De asemenea, vor apare diferenţe în descrierea sistemelor cuantice cu analog clasic, în raport cu descrierea
sistemelor cuantice fără analog clasic, care posedă şi grade de libertate intrinseci (de exemplu, spinul).
Astfel, de probleme şi altele nespecificate mai sus determină dificultăţi în stabilirea unui sistem axiomatic
„complet” astfel că în diferite lucrări de mecanică cuantică setul de postulate fundamentale diferă at6t ca
număr cât şi ca formulare şi conţinut, funcţie în primul rând de punctul de vedere al autorului în abordarea
mecanicii cuantice.
Totuşi se poate evidenţia o echivalenţă a ideilor fundamentale pe care le exprimă diferite sisteme axiomatice,
în cadrul general admis al utilizării algebrei operatorilor hermitici în spaţii Hilbert, ca formalism matematic
al metodei algebrice de dezvoltare a teoriei cuantice.
Întrucât nu se poate opera cu entităţi matematice fără corespondent în realitate, autoconsistenţa teoriei cuantice
cere ca axiomele teoriei cuantice să rezulte din teoria procesului de măsură.
Ca urmare, stabilirea postulatelor teoriei cuantice, în lucrarea de faţă va fi bazată şi testată utilizându-se
ideile fundamentale desprinse din studiul efectuat în capitolul anterior, privind bazele experimentale ale
teoriei cuantice.
‐ 99 ‐
FIZICA*F* FG. MECANICA CUANTICA
Stările unui sistem cuantic sunt descrise prin vectori de stare ψ aparţinând spaţiului stărilor E , care este
un spaţiu Hilbert.
2. Postulatul reprezentării observabilelor fizice (al doilea postulat)
Observabilele fizice (sau mărimile fizice măsurabile) sunt reprezentate prin operatori hermitici  , care
acţionează în spaţiul stărilor E asupra vectorilor de stare ψ ai sistemului cuantic.
Operatorii conjugaţi canonic p̂i şi q̂i , satisfac relaţiile de comutare ale lui Heisenberg
[qˆi , qˆ k ] = 0 ; [ pˆ i , pˆ k ] = 0 ; [ pˆ i , qˆ k ] = h δ ik .
i
4. Postulatul metodico - euristic de corespondenţă (al patrulea postulat)
Mărimile fizice măsurabile pot fi exprimate analitic funcţie de variabilele conjugate canonic. Operatorii
cuantici prin care se reprezintă mărimile fizice măsurabile se obţin prin corespondenţă, înlocuind variabilele
conjugate canonic prin operatorii cuantici corespunzători.
5. Postulatul preparării stării (al cincilea postulat)
În procesul de măsură al unei observabile  , singurele rezultate posibile sunt diferitele valori proprii a n ale
observabilei. Starea sistemului cuantic în urma măsurării va fi descrisă prin vectorul propriu u n
corespunzător valorii proprii măsurate a n .
astfel că valoarea medie a rezultatului măsurării efectuate asupra observabilei  este dată de expresia
ψ Aˆ ψ
Aˆ = . (FG.03.5.2)
ψψ
Hamiltonianul sistemului generează o familie de operatori liniari unitari de evoluţie cauzală Tˆ (t , t 0 ) , astfel
că:
‐ 100 ‐
FIZICA*F* FG. MECANICA CUANTICA
ψ (t ) = Tˆ (t , t 0 ) ψ (t 0 ) . (FG.03.5.3)
Fie de exemplu, starea ψ rezultată prin superpoziţie liniară a stărilor ψ1 şi ψ 2 astfel că se poate
scrie:
ψ = c1 ψ1 + c 2 ψ 2 , (FG.03.5.4)
2 2
unde c1 + c2 = 1. (FG.03.5.5)
Se poate verifica faptul că expresia (FG.03.5.4) nu este echivalentă cu un amestec statistic de stări. Astfel, în
cazul superpoziţiei stărilor, atunci când prin măsurarea observabilei  se obţine rezultatul a n se poate scrie
P (a n ) = c1 P1 (a n ) + c 2
2 2
{
P2 (a n ) + Re c1c 2* ψ n ψ1 ψ n ψ 2
*
} (FG.03.5.6)
P (a n ) = c1 P1 (a n ) + c 2 P2 (a n )
2 2
(FG.03.5.7)
2 2
unde N c1 şi N c 2 sunt sistemele din ansamblu aflate în stările ψ1 respectiv ψ 2 .
Prin urmare, în cazul superpoziţiei stărilor sunt importante efectele de interferenţă, fazele relative ale
coeficienţilor c1 şi c 2 jucând un rol important în predicţiile care se fac în procesul de măsură.
2) Analiza posibilităţii reprezentării observabilelor fizice prin operatori hermitici în spaţiul Hilbert a fost
discutată pe larg în paragrafele anterioare unde s-a prezentat câteva moduri de introducere a operatorilor
cuantici şi s-au evidenţiat principalele proprietăţi ale acestora dintre care necomutativitatea, liniaritatea şi
hermiticitatea sunt esenţiale. De asemenea, s-a definit riguros conceptul de observabilă şi s-au arătat în plus
dificultăţile care apar în cazul aplicării unor operatori nemărginiţi, astfel că în cele ce urmează se va
presupune îndeplinită şi condiţia de mărginire a operatorilor hermitici utilizaţi.
‐ 101 ‐
FIZICA*F* FG. MECANICA CUANTICA
Se ţine seama în acelaşi timp de faptul evidenţiat în acelaşi paragraf că nu orice operator hermitic este
susceptibil de a reprezenta o mărime fizică. Conceptul de observabilă care intervine în acest postulat a fost
discutat în subcapitolul FG.03.1.2. în strânsă corelaţie cu procesul de măsură, ale cărui postulate vor fi
analizate în continuare.
3) Postulatul cuantificării denumit şi postulatul relaţiilor de comutare ale lui Heisenberg se poate analiza
plecându-se de la forma originară a mecanicii matriciale a lui Heisenberg şi de la relaţiile de incertitudine ale
lui Heisenberg, pe baza faptelor experimentale şi a inferenţelor teoretice ale acestora.
Un interes deosebit îl prezintă pentru studiul sistemelor cuantice nepunctuale, definirea variaţională a
variabilelor conjugate canonic prin variaţia "completă" a acţiunii sistemului:
t
⎡ f ⎤ 2
δS = ⎢
⎢ ∑ pi δqi − Hδt ⎥ = F (t 2 ) − F (t1 )
⎥
(FG.03.5.8)
⎣ i =1 ⎦ t1
unde F este funcţia generatoare a transformării infinitezimale care determină variaţia δS .
Prin definiţie, coeficienţii pi şi H în ecuaţia (FG.03.5.8) se numesc variabile conjugate canonic ale
variabilelor qi , respectiv t.
Totodată, se remarcă faptul că pentru transformările de simetrie invarianţa sistemului implică condiţiile
∂F
δS = 0 sau = 0 , ceea ce înseamnă că funcţia generatoare a unei transformări simetrice este corelată
∂t
direct cu legile de conservare, fiind o constantă a mişcării, pentru acest tip de transformări.
Echivalenţa relaţiei de comutare a operatorilor conjugaţi canonic p̂i şi q̂i , cu relaţiile de incertitudine ale
lui Heisenberg corespunzatoare este uşor de arătat pe baza teoremei: fiind daţi doi operatori hermitici  şi
[ ]
B̂ şi comutatorul lor Cˆ = Aˆ , Bˆ se poate demonstra relaţia:
1 ˆ
ΔAˆ ΔBˆ ≥ C (FG.03.5.9)
2
2 2
unde ΔAˆ = Aˆ − Aˆ şi ΔBˆ = Bˆ − Bˆ . (FG.03.5.10)
4) Acest postulat a fost introdus ca o regulă generată de corespondenţă pentru construirea operatorilor
cuantici astfel că are o mare valoare metodică şi euristică. Deşi se deosebeşte prin conţinutul său de
principiul de corespondenţă al lui Bohr, acesta păstrează totuşi ideea unei "corespondenţe" între mecanica
clasică şi cuantică, indicând rolul mecanicii clasice în edificarea noii teorii.
5) Necesitatea şi posibilitatea formulării acestui postulat rezultă din analiza procesului cuantic de măsură
efectuată în paragraful FG.03.1.4. constituie un element esenţial al teoriei, astfel încât relevarea sa
axiomatică este necesară. Expresia probabilităţii de a se obţine o anumită valoare proprie a n în procesul de
măsură poate fi generalizată pentru cazul spectrului discret degenerat sub forma:
gn
2
P (a n ) = ∑ u ni ψ (FG.03.5.11)
i =1
{ } (i = 1,2,..., g
unde g n este gradul de degenerare al valorii proprii a n , iar u ni n ) reprezintă sistemul de
‐ 102 ‐
FIZICA*F* FG. MECANICA CUANTICA
Calculul efectiv al valorii medii presupune utilizarea unei anumite reprezentări pentru funcţiile de stare şi
operatori.
7) In paragrafele anterioare s-a arătat că în cursul evoluţiei în timp a unui sistem cuantic, între două procese
de măsură, nu apare niciun "indeterminism" în descrierea sistemelor cuantice, fapt evidenţiat pe postulatul
evoluţiei temporare, familia operatorilor Tˆ (t , t 0 ) generaţi de hamiltonianul sistemului urmând a fi
determinată.
Sub forma prezentată postulatul evoluţiei temporare generalizează concluziile obţinute mai sus privind
evoluţia dinamică a sistemelor cuantice, când s-a arătat că starea unui sistem cuantic este descrisă, cel mai
bine, cu ajutorul funcţiei de undă ψ care satisface ecuaţia lui Schrödinger.
Fie de exemplu, aceste observabile Qˆ1 , Qˆ 2 ,..., Qˆ n astfel că ecuaţiile cu valori proprii
Qˆ i q = qi q (FG.03.6.1)
q = q1 , q 2 ,..., q n . (FG.03.6.2)
‐ 103 ‐
FIZICA*F* FG. MECANICA CUANTICA
ψ = ∑ cq , q ,..., q
1 2 n
q1 , q 2 ,..., q n (FG.03.6.3)
coeficienţii dezvoltării c q1 , q 2 ,..., q n fiind corelaţi cu amplitudinile de probabilitate ale stărilor particulare
Unei alegeri particulare a setului de observabile compatibile i se poate asocia o reprezentare particulară a
vectorilor de stare. De exemplu, reprezentarea Schrodiger poate fi numită reprezentarea q . Scriind { }
expresia vectorilor de stare sub forma prescurtată:
ψ = ∑ ψ(q) q . (FG.03.6.4)
coeficienţii
ψ (q ) = q ψ (FG.03.6.5)
care caracterizează complet starea ψ a sistemului se numesc funcţiile de undă ale sistemului în
reprezentarea q . { }
În cazul în care spectrul vectorilor proprii ai operatorilor Q̂i este continuu, funcţiile de undă sunt continue.
Se poate arăta că schimbarea reprezentării corespunde unei corelaţii între funcţiile de undă în diferite
reprezentări prin transformate Fourier generalizate, coeficienţii Fourier ai transformărilor fiind determinaţi
de produsele scalare dintre vectorii bazei, pentru reprezentările considerate.
Exemplele tipice de reprezentări utilizate în teoria sistemelor cuantice cu un număr finit de grade de libertate
sunt următoarele:
‐ 104 ‐
FIZICA*F* FG. MECANICA CUANTICA
Proprietăţile esenţiale ale celor două tipuri de reprezentări explicite ale operatorilor vor fi prezentate în cele
ce urmează.
Se poate arăta însă că cele două moduri diferite de tratare a sistemelor cuantice sunt echivalente, trecerea de
la un mod de tratare la altul fiind în fond o schimbare de reprezentare.
Reprezentările diferenţiale ale lui Schrödinger
a) Reprezentarea Schrödinger în coordonate
rˆ r = r r (FG.03.6.6)
fiind satisfăcute relaţiile de ortonormare şi închidere:
r r ' = δ(r − r ') (FG.03.6.7)
respectiv
∫r r d τ = 1, (FG.03.6.8)
∫ ψ1 r d τ r ψ 2 = ∫ ψ i (r )ψ 2 (r )d τ = (ψ1, ψ 2 )
*
ψ1 ψ 2 = ψ1 1̂ ψ 2 =
⎛ +∞ ⎞
⎜ ⎟
⎜
⎜
1̂ =
∫ r r d τ ⎟.
⎟
(FG.03.6.11)
⎝ −∞ ⎠
În continuare, pe baza postulatelor teoriei cuantice se poate stabili semnificaţia fizică a funcţiei de undă
pentru un sistem cuantic fără spin (cu analog clasic). Fie
ψD ψD
PD = (FG.03.6.12)
ψψ
probabilitatea de localizare a sistemului cuantic în domeniul D din spaţiul fizic, unde ψ D este proiecţia
vectorului ψ pe subspaţiul subîntins de vectorii proprii corespunzători valorilor proprii din D, domeniul D
fiind definit prin condiţiile:
‐ 105 ‐
FIZICA*F* FG. MECANICA CUANTICA
(x1 ≤ x ≤ x2 ; y1 ≤ y ≤ y 2 ; z1 ≤ z ≤ z 2 ) . (FG.03.6.13)
Dacă este îndeplinită condiţia de normare ψ ψ = 1 , întrucât
ψ ( x, y , z ) = x, y , z ψ (FG.03.6.14)
se obţine:
∫ ψ x, y , z d x d y d z ∫ψ ψdτ = ∫Pdτ .
*
PD = x, y , z ψ = (FG.03.6.15)
D D D
2
Prin urmare P = ψ are semnificaţia unei densităţi de probabilitate de localizare a sistemului cuantic în
spaţiul fizic. De observat că şi alte proprietăţi ale spaţiului funcţiilor de undă, cum ar fi: normarea funcţiei de
undă, conservarea în timp a normei, densitatea fluxului de probabilitate, pot fi exprimate în mod asemănător
pe baza postulatelor teoriei cuantice.
Reprezentarea Schrödinger a observabilelor
Utilizându-se postulatele teoriei cuantice se pot construi formele diferenţiale ale diferiţilor operatori în
reprezentarea Schrödinger, dacă se stabilesc mai întâi reprezentanţii diferenţiali ai operatorilor cuantici
conjugaţi canonic xˆ , pˆ x ; yˆ , pˆ y ; zˆ, pˆ z .
x̂ ψ = x ψ (FG.03.6.16)
se poate scrie
x xˆ ψ = x x ψ = xψ ( x ) . (FG.03.6.17)
Prin urmare operatorii coordonată xˆ , yˆ , zˆ sunt reprezentaţi prin operatorii de multiplicare cu x, y, z , rezultat
în deplină concordanţă cu ecuaţia de mai sus.
⎛h ∂ h ∂ h ∂ ⎞
Fˆ = Fˆ ⎜⎜ , , ; x, y, z ⎟⎟ . (FG.03.6.22)
⎝ i ∂x i ∂y i ∂z ⎠
Extinzând rezultatele de mai sus pentru orice pereche de variabile conjugate canonic, se obţin şi expresiile
operatorilor corespunzători variabilelor t şi − H (definiţi ca variabile conjugate canonic în mod implicit în
reprezentarea Schrödinger:
tˆ → t (FG.03.6.23)
h ∂
Hˆ → − . (FG.03.6.24)
i ∂t
De exemplu, pentru operatorul hamiltonian al unei particule cuantice, în reprezentarea Schrödinger se obţine
prin corespondenţa expresiei:
2
h
Hˆ = − ∇ 2 + U (r ) (FG.03.6.25)
2m
unde m este masa particulei, iar U (r ) descrie câmpul de forţe în care evoluează particula.
Utilizarea corespondenţei
qˆ i → qi (FG.03.6.26)
h ∂
pˆ i → (FG.03.6.27)
i ∂qi
în coordonate curbilinii nu conduce întotdeauna la rezultate corecte fără precauţii speciale în scrierea
hamiltonianului clasic.
Reprezentarea Schrödinger în impulsuri
S-a arătat mai sus că funcţiile de undă ψ (r ) şi Φ ( p ) definite în spaţiul coordonatelor respectiv cel al
impulsurilor pot fi considerate reprezentări echivalente ale aceleiaşi stări cuantice fiind corelate prin operaţii
de transformate Fourier reciproce. Această comportare ne sugerează faptul că trecerea de la spaţiul funcţiilor
de undă ψ (r ) la spaţiul funcţiilor Φ ( p ) , constituie o schimbare de reprezentare care se face conform celor
stabilite anterior. Prin analogie cu reprezentarea în coordonate r { }, funcţiile de undă Φ( p ) corespund
reprezentării în impulsuri { p }, în care reprezentantul operatorului p̂ este diagonal conform ecuaţiei:
pˆ p = p p . (FG.03.6.28)
vectorii proprii p satisfac relaţiile de ortonormare şi închidere
p , p ' = δ( p − p ' ) (FG.03.6.29)
respectiv
∫p p d τ p = 1 unde δτ p = d p x d p y d p z . (FG.03.6.30)
Operatorii corespunzători variabilelor conjugate canonic în această reprezentare sunt definiţi prin
corespondenţele:
pˆ x → p x ; pˆ y → p y ; pˆ z → p z (FG.03.6.31)
h ∂ h ∂ h ∂
xˆ → − ; yˆ → − ; zˆ → − . (FG.03.6.32)
i ∂p x i ∂p y i ∂p z
‐ 107 ‐
FIZICA*F* FG. MECANICA CUANTICA
Se poate verifica uşor că aceşti operatori satisfac postulatul cuantificării, toate concluziile privind
reprezentarea r { }, putând fi extinse şi pentru reprezentarea { p }. Astfel funcţia de undă în spaţiul
impulsurilor Φ ( p ) este definită prin relaţia:
Φ( p ) = p ψ , (FG.03.6.33)
proprietăţile acesteia fiind aceleaşi cu cele discutate ale funcţiei ψ (r ) în spaţiul Hilbert corespunzător.
defineşte reprezentarea ( F̂ face parte dintr-un set complet de observabile comutative) şi un alt operator Ĝ
care acţionează în spaţiul considerat, astfel că
Gˆ un ( r ) = v ( r ) . (FG.03.6.34)
Vectorii v(r ) se pot exprima funcţie de vectorii bazei u n (r ) prin dezvoltări de forma
v(r ) = ∑ g mn un (r ) (FG.03.6.35)
m
g mn = um ( r ) , v ( r ) = ∫ um* ( r ) Gˆ un ( r ) d r . (FG.03.6.36)
{
care constituie reprezentantul operatorului Ĝ în reprezentarea u n (r ) . }
{
În particular se constată că matricea asociată operatorului F̂ în reprezentarea u n (r ) } este diagonală,
cantităţile de pe diagonală fiind valorile proprii ale lui F̂ .
(
Prin diagonalizarea matricii G dată de relaţia (FG.03.6.37) se pot obţine valorile proprii ale observabilei Ĝ .
Pentru evidenţierea acţiunii operatorului Gˆ asupra unei funcţii de stare oarecare ψ (r ) se consideră
dezvoltarea
ψ (r ) = ∑ cn un (r ) (FG.03.6.38)
n
‐ 108 ‐
FIZICA*F* FG. MECANICA CUANTICA
⎡1 / 2hω 0 0 0 00 0 0⎤
⎢ 0
⎢ 3 / 2 hω 0 0 00 0 0 ⎥⎥
( ⎢ 0 0 − − −− − −⎥
H =⎢ 0 ⎥ (FG.03.6.40)
⎢ 0 − − −− − −⎥
⎛ 1⎞
⎢ 0 0 − − − ⎜ n + ⎟ hω − −⎥
⎢ ⎝ 2⎠ ⎥
⎢ −
⎣ − − − − − − −⎥⎦
⎡0 1 0 0 0 0 0 0⎤
⎢ ⎥
⎢ 1 0 2 0 0 0 0 0⎥
( ⎢0 2 0 3 0 0 0 0⎥
x = (2α )−1 / 2 ⎢ ⎥ (FG.03.6.41)
⎢− − − − − − − −⎥
⎢− − − 0 m 0 m +1 −⎥
⎢ ⎥
⎢⎣ . . . . . . . . ⎥⎦
şi, respectiv
⎡ 0 −i 1 0 0 0 0 0⎤ 0
⎢ ⎥
⎢i 1 0 −i 2 0 0 0 0⎥ 0
−1 / 2 ⎢
( ⎛α⎞ 0 i 2 0 −i 3 0 0 0⎥ 0
p x = h⎜ ⎟ ⎢ ⎥ (FG.03.6.42)
⎝2⎠ ⎢ − − − − − − − −⎥
⎢ − − − −i m 0 − i m + 1 − −⎥
⎢ ⎥
⎢⎣ . . . . . . . . ⎥⎦
unde α este o constantă a cărei semnificaţie se va evidenţia în capitolul ???, într-un paragraf dedicat
studiului cuantic al oscilatorului armonic.
( (
Reprezentanţii x şi p x ai operatorilor x̂ şi p̂ x satisfac postulatul cuantificării.
În dezvoltarea în continuare a teoriei cuantice se va evidenţia faptul că reprezentările matriciale ale teoriei
cuantice sunt mai generale şi mai importante în comparaţie cu reprezentările diferenţiale ale lui Schrödinger.
‐ 109 ‐
FIZICA*F* FG. MECANICA CUANTICA
ψ (t ) = Tˆ (t , t 0 ) ψ (t 0 ) (FG.03.7.1)
Tˆ (t , t 0 ) = 1̂ . (FG.03.7.2)
Condiţia ca operatorul Tˆ (t , t 0 ) să fie unitar exprimă conservarea în timp a normei vectorilor de stare ai
sistemului.
Astfel, din ecuaţia:
rezultă
Tˆ + Tˆ = 1 . (FG.03.7.4)
Întrucât
se obţine pentru t = t 0
Tˆ (t1 , t 0 ) = Tˆ −1 (t 0 , t1 ) , (FG.03.7.6)
TˆTˆ + = 1̂ , (FG.03.7.7)
Tˆ (t , t 0 ) = Tˆ (t , t − δt )Tˆ (t − δt , t 0 ) , (FG.03.7.8)
i
Tˆ (t , t − δt ) = 1 − δtHˆ (t ) , (FG.03.7.9)
h
⎡ i ⎤
ψ(t ) = ⎢1 − δt Hˆ (t )⎥ ψ (t − δt ) . (FG.03.7.10)
⎣ h ⎦
Ţinându-se seama de dezvoltarea (FG.03.7.9), ecuaţia (FG.03.7.8) se poate scrie sub forma
Tˆ ( t , t0 ) − Tˆ ( t − δt , t0 ) i
= − Hˆ ( t ) Tˆ ( t − δt , t0 ) (FG.03.7.11)
δt h
sau la limita când δt → 0 :
‐ 110 ‐
FIZICA*F* FG. MECANICA CUANTICA
h ∂Tˆ ( t , t0 ) ˆ
+ H ( t ) Tˆ ( t , t0 ) = 0 (FG.03.7.12)
i ∂t
Prin urmare, conform postulatului evoluţiei cauzale, operatorii unitari Tˆ (t , t 0 ) sunt generaţi de hamiltonian.
Studiul evoluţiei cauzale a sistemelor cuantice utilizându-se operatorul Tˆ (t , t 0 ) a condus la mai multe
descrieri echivalente, după cum urmează:
- Descrierea Schrödinger, caracterizată de vectori de stare dependenţi de timp şi operatori care nu-şi
modifică forma în timp (vectori de stare variabili şi operatori ficşi).
- Descrierea Heisenberg, caracterizată de operatori dependenţi de timp şi vectori de stare care nu se schimbă
în timp (vectori de stare ficşi şi operatori variabili).
- Descrierea de interacţiune, caracterizată atât de vectori de stare cât şi de operatori variabili în timp.
Toate aceste tipuri de descrieri pot fi deduse una din alta prin transformări unitare, utilizându-se operatori
având forma generală ((FG.03.7.1). De asemenea, oricare dintre descrierile de mai sus, conduce la aceleaşi
valori medii ale observabilelor, adică la aceeaşi interpretare fizică a teoriei, dovedind corectitudinea
modelării naturii de către aceasta.
c) Ecuaţia lui Schrödinger
O reprezentare în care forma matematică a operatorilor nu se schimbă în timp, implică cu necesitate ca stările
sistemului să fie descrise de vectorii de stare dependenţi de timp.
Dependenţa temporală a vectorilor este descrisă de ecuaţia (FG.03.7.10). Aplicând vectorului de stare
ψ (t 0 ) ecuaţia operatorială (FG.03.7.12) se obţine ecuaţia de evoluţie:
d ψ(t )
ih = Hˆ (t ) ψ(t ) , (FG.03.7.14)
dt
numită ecuaţia lui Schrödinger sub formă generală sau ecuaţia lui Schrödinger dependentă de timp.
Ca urmare a corespondenţei (FG.03.6.24) pentru operatorul hamiltonian, în reprezentarea Schrödinger în
coordonate, rezultă corectitudinea semnificaţiei atribuite mai sus operatorului Ĥ (t ) . Trebuie menţionat că
ecuaţia (FG.03.7.14) este aplicabilă atât sistemelor cuantice cu analog clasic cât şi sistemelor cuantice care
posedă grade de libertate intrinseci (cum ar fi spinul) care nu au analog clasic.
În reprezentarea Schrödinger în coordonate, ecuaţia Schrödinger (FG.03.7.14) devine
d ψ ( q, t ) ˆ ⎛ h ∂ ⎞
ih =H⎜ ; q; t ⎟ ψ ( q , t ) (FG.03.7.15)
dt ⎝ i ∂q ⎠
‐ 111 ‐
FIZICA*F* FG. MECANICA CUANTICA
numită ecuaţia lui Schrödinger pentru funcţia de undă ψ (q, t ) , fiind stabilită pentru prima dată de către
Schrödinger. Intr-adevăr se poate scrie:
dψ d 1 1
= qψ = q Hˆ ψ = ∫ q q ' d q ' q ' Hˆ ψ =
dt dt ih ih
⎛h ∂ ⎞ ⎛h ∂ ⎞
= ∫ δ ( q − q ') d q ' Hˆ ⎜ , q ', t ⎟ ψ ( q ', t ) = Hˆ ⎜ , q, t ⎟ ψ ( q, t ) . (FG.03.7.16)
⎝ i ∂q ' ⎠ ⎝ i ∂q ⎠
Forma particulară a operatorului Ĥ pentru cazul unei singure particule cuantice a fost stabilită anterior prin
corespondenţă . Dacă hamiltonianul sistemului este independent de timp atunci este posibilă separarea
variabilelor în expresia funcţiei de undă ψ (q, t ) sub forma
i d f ( t ) Hˆ ψ ( q )
= =E. (FG.03.7.18)
f (t ) d t ψ (q)
Hˆ ψ(q ) = E ψ (q ) (FG.03.7.19)
reprezintă ecuaţia cu valori proprii a hamiltonianului sistemului sau ecuaţia lui Schrödinger pentru stările
staţionare (atemporală), astfel că rezultă şi semnificaţia constantei E .
Ţinându-se seama de forma (FG.03.7.17) a hamiltonianului sistemului cuantic, ecuaţia (FG.03.7. 19) se scrie
sub forma:
2m
∇ 2 ψ (q ) + [E − U (q )]ψ(q ) = 0 (FG.03.7.20)
h2
des întâlnită în aplicaţii.
Condiţiile standard de mărginire, continuitate (împreună cu derivatele lor) şi univocitate ale funcţiei de undă,
stabilite din considerente fizice sunt regăsite pentru soluţiile ecuaţiei (FG.03.7.241) în teoria ecuaţiilor cu
derivate parţiale.
Fie, de exemplu, E n valorile proprii discrete şi ψ n (q ) funcţiile proprii corespunzătoare ale ecuaţiei
(FG.03.7.19).
Ţinând seama că prima ecuaţie (FG.03.7.239) conduce prin integrare la soluţia
i
− En t
fn (t ) = e h
(FG.03.7.21)
‐ 112 ‐
FIZICA*F* FG. MECANICA CUANTICA
Întrucât rezolvarea ecuaţiei (FG.03.7.19) nu se poate face exact decât într-un număr restrâns de cazuri, pentru
expresii complicate ale potenţialului U (q ) se utilizează metode aproximative sau numerice.
Faptul că hamiltonianul sistemului nu este invariant scalar face ca descrierea Schrödinger să nu fie relativist
covariantă, ceea ce constituie un neajuns important al acestui mod de abordare a evoluţiei sistemelor
cuantice. Cu toate acestea descrierea Schrödinger se utilizează în numeroase cazuri încât studiul se reduce la
integrarea unor ecuaţii diferenţiale relativ simple.
Independenţa de timp a vectorilor de stare scrisi in reprezentarea Schrodinger sub forma ψ (t ) poate fi
obţinută printr-o schimbare de reprezentare "în timp"care să imprime vectorilor de stare Schrödinger o
mişcare de ansamblu "înapoi" astfel încât starea sistemului să fie descrisă permanent prin vectorii de stare
"staţionari" ψ (t 0 ) . Este evident că o astfel de comportare este asigurată de transformarea unitară:
ψ H (t ) = Tˆ −1 (t , t 0 ) ψ (t ) = Tˆ −1 (t , t 0 )Tˆ (t , t 0 ) ψ (t 0 ) = ψ (t 0 ) (FG.03.8.1)
unde ψ H (t ) sunt vectorii de stare în reprezentarea Heisenberg. Pentru a nu fi afectat conţinutul fizic al
teoriei, operatorii descrierii Schrödinger  trebuie supuşi aceleiaşi transformări
Aˆ H = Tˆ −1 (t , t 0 )Aˆ Tˆ (t , t 0 ) (FG.03.8.2)
după regulile cunoscute ale schimbării reprezentărilor. (Prin generalizare rezultă că orice transformare
unitară Û (t ) efectuată asupra vectorilor de stare şi operatorilor unui sistem cuantic conduce la descrieri
echivalente ale acestuia.)
Într-adevăr din ecuaţia
ψ ' = Û ψ (FG.03.8.4)
şi
Aˆ ' = Uˆ Aˆ Uˆ + (FG.03.8.5)
‐ 113 ‐
FIZICA*F* FG. MECANICA CUANTICA
Întrucât relaţia (FG.03.8.4) implică variaţia în timp a operatorilor ÂH , trebuie stabilită ecuaţia diferenţială
de mişcare a operatorilor în descrierea Heisenberg. În acest scop se derivează în raport cu timpul relaţia
(FG.03.8.4), admiţându-se că operatorul  depinde explicit de timp:
Rezultă:
d Aˆ H
dt
i
( )
= Tˆ −1 Hˆ Tˆ Tˆ −1 Aˆ Tˆ − Tˆ −1 Aˆ Tˆ Tˆ −1 + Tˆ −1
h
∂Aˆ ˆ
∂t
T (FG.03.8.7)
sau în final
d Aˆ H ∂Aˆ H i ˆ
dt
=
∂t
+ H H , Aˆ H ,
h
[ ] (FG.03.8.8)
Hˆ H = Tˆ −1 Hˆ Tˆ . (FG.03.8.9)
Analogia dintre ecuaţia de mişcare (FG.03.8.8) şi ecuaţia de mişcare clasică a variabilelor dinamice
d A ∂A
= + {A, H } , (FG.03.8.10)
dt ∂t
permite definirea parantezelor lui Poisson cuantice prin corespondenţa:
{A, H } → i ˆ
h
[
H H , Aˆ H . ] (FG.03.8.11)
Prin urmare relaţiile (FG.03.8.11) pot fi stabilite prin corespondenţă ţinându-se seama de relaţiile
corespunzătoare existente între variabilele dinamice clasice, sub forma:
i
{pi , qi } = δ ij → [ pˆ i , qˆi ] = δ ij . (FG.03.8.12)
h
În mod asemănător se pot scrie prin analogie cu ecuaţiile lui Hamilton, ecuaţiile de mişcare pentru operatorii
p̂i şi q̂i :
d pˆ i i ˆ
dt
[
= H , pˆ i = −
h
∂Hˆ
∂qi
] (FG.03.8.13)
şi, respectiv
d qˆ i i ˆ
dt h
[
= H , qˆ i = −
∂Hˆ
∂pi
]. (FG.03.8.14)
Hˆ = ihTˆ Tˆ + (FG.03.8.15)
‐ 114 ‐
FIZICA*F* FG. MECANICA CUANTICA
i ˆ i
Ht − Hˆ t
unde Aˆ H (t ) = e h Aˆ e h (FG.03.8.18)
b) Descrierea de interacţiune
Descrierea de interacţiune constituie o descriere „intermediară” în care atât vectorii de stare cât şi operatorii
sunt variabili în timp. Ca şi descrierea Heisenberg, descrierea de interacţiune se poate obţine printr-o
schimbare de reprezentare, prin care se imprimă vectorilor de stare Schrödinger tot o mişcare de ansamblu
„înapoi” în timp dar nu în suficientă măsură astfel încât să se „compenseze” integral variaţia în timp reală a
vectorilor de stare, ci numai parţial într-o situaţie intermediară, după un criteriu care să permită utilizarea
avantajelor descrierilor Schrödinger şi Heisenberg simultan.
Un astfel de criteriu îl constituie, de exemplu, pentru sistemele cuantice aflate în interacţiune, considerarea
variaţiei în timp a vectorilor de stare, caracteristică descrierilor Schrödinger, numai datorită părţii de
interacţiune a hamiltonianului Ĥ 1 .
Hˆ = Hˆ 0 + Hˆ 1 . (FG.03.8.19)
‐ 115 ‐
FIZICA*F* FG. MECANICA CUANTICA
şi
d ψ I (t ) d Aˆ I (t )
Pentru calculul expresiilor şi se consideră ecuaţia Schrödinger:
dt dt
d ψ(t )
ih
dt
(
= Hˆ 0 + Hˆ 1 ψ(t ) ) (FG.03.8.23)
d ψ I (t ) ∂TˆI ∂ψ i
= ψ + TˆI = − Hˆ 1I ψ I (t ) (FG.03.8.24)
dt ∂t ∂t h
sau
d ψ I (t ) ˆ
ih = H1I ψ I (t ) (FG.03.8.25)
dt
respectiv
d Aˆ I (t ) ∂Aˆ I i ˆ
dt
=
∂t h
[
+ H 0 I , Aˆ I ] (FG.03.8.27)
‐ 116 ‐
FIZICA*F* FG. MECANICA CUANTICA
Ecuaţia (FG.03.8.27) reprezintă ecuaţia cinematică de mişcare „liberă” a sistemului cuantic în absenţa
interacţiunii.
Evident că trecerea de la reprezentarea de interacţiune la reprezentarea Heisenberg este asigurată de
operatorul unitar:
Uˆ (t , t 0 ) = TˆI (t 0 , t )Tˆ (t , t 0 ) . (FG.03.8.30)
Se poate constata că descrierea de interacţiune se pretează la descrierea relativistă covariantă a sistemelor
cuantice, întrucât covarianţa ecuaţiilor este asigurată de faptul că Ĥ1 este pentru o largă clasă de sisteme un
invariant scalar, iar ecuaţia este prin natura ei covariantă.
În practică, pentru evaluarea valorilor medii ale observabilelor
Aˆ I = ψ I (t ) Aˆ I (t ) ψ I (t ) (FG.03.8.31)
t
trebuie rezolvate mai întâi ecuaţiile (FG.03.8.25) şi (FG.03.8.27).
Se poate arăta că ecuaţia (FG.03.1.1) poate fi obţinută şi în descrierile Schrödinger sau de interacţiune,
utilizându-se definiţia
Aˆ = ψ (t ) Aˆ ψ (t ) (FG.03.9.2)
t
şi ecuaţia lui Schrödinger verificată de vectorii de stare ai sistemului.
Pentru ca observabila  să fie o constantă a mişcării, trebuie ca aceasta să nu depindă explicit de timp, iar
valoarea sa medie să nu se schimbe în timp, adică
∂Aˆ
=0 (FG.03.9.3)
∂t
şi
d ˆ
A = 0. (FG.03.9.4)
dt
Ecuaţiile de mai sus implică relaţia de comutare
[Hˆ , Aˆ ] = 0 (FG.03.9.5)
care reprezintă condiţia necesară şi suficientă pentru ca observabila  , care nu depinde explicit de timp, să
fie o constantă a mişcării.
‐ 117 ‐
FIZICA*F* FG. MECANICA CUANTICA
Groapa de potenţial evidenţiază anumite aspecte cuantice ale mişcării particulei într-un potenţial
discontinuu, prezentând un interes deosebit în studiul solidului şi al nucleului.
În figura FG.04.2.1 se prezintă modelul gropii de potenţial cu pereţi infiniţi, iar în figura FG.04.2.2
este arătat un model de groapă de potenţial cu pereţi finiţi. În cele ce urmează se urmăreşte determinarea
funcţiilor proprii şi a valorilor proprii (stări legate) ale energiei unei particule cuantice care se mişcă în una
sau alta din cele două gropi de potenţial arătate.
‐ 118 ‐
FIZICA*F* FG. MECANICA CUANTICA
U U
−a 0 a x
I II III I II III
− U0
0 a
⎧0, 0 ≤ x ≤ a
U ( x) = ⎨ . (FG.04.2.1)
⎩∞ x < 0, x > a
Scriind ecuaţia lui Schrödinger pentru cele trei domenii, se obţine
Ψ1 = Ψ 3 ≡ 0 (FG.04.2.2)
d 2 Ψ 2 2mE
+ 2 Ψ2 = 0 (FG.04.2.3)
d x2 h
astfel că soluţia pe care o admite este
Ψ 2 ( x ) = A sin ( kx + ϕ ) (FG.04.2.4)
2mE
unde k2 = . (FG.04.2.5)
h2
Din condiţiile de continuitate scrise în punctele x = 0 şi x = a pentru funcţie şi prima derivată, se
obţin relaţiile:
de unde rezultă
nπ
ϕ = 0 şi k = cu n = 1, 2,... (FG.04.2.7)
a
Prin urmare, valorile proprii ale energiei, date de relaţia
n 2 π2 h 2
En = (FG.04.2.8)
2ma 2
alcătuiesc un spectru energetic discret.
Din condiţia de normare
+∞ 2
∫−∞
Ψ d x =1 (FG.04.2.9)
rezultă
2
A= , (FG.04.2.10)
a
astfel încât, în final, se obţine soluţia:
‐ 119 ‐
FIZICA*F* FG. MECANICA CUANTICA
⎧ 0 x<0
⎪
⎪ 2 nπ
Ψn ( x) = ⎨ sin x 0≤ x≤a (FG.04.2.11)
⎪ a a
⎪⎩ 0 x>a
⎧ 0, 0 ≤ x ≤ a; 0 ≤ y ≤ b; 0 ≤ z ≤ c
U =⎨ . (FG.04.3.1)
⎩∞, x < 0, x > a; y < 0, y > b; z < 0, z > c
Întrucât variabilele pot fi separate în ecuaţia lui Schrödinger, după aplicarea condiţiilor la limită şi
normare, se obţin soluţiile:
8 n πx n πy n πz
Ψ n1 ,n2 ,n3 ( x, y, z ) = sin 1 sin 2 sin 3 (FG.04.3.2)
abc a b c
⎧U 0 , x < -a
⎪
U ( x ) = ⎨0, -a≤ x≤a . (FG.04.4.4)
⎪U , x>a
⎩ 0
Scriind ecuaţia lui Schrödinger în domeniile I şi III
d 2 Ψ1,3
− κ 2 Ψ1,3 = 0 (FG.04.4.5)
d x2
2mE
unde κ=− (FG.04.4.6)
h2
şi în domeniul II
d2 Ψ2
+ k 2Ψ 2 = 0 (FG.04.4.7)
d x2
2m( E − U 0 )
unde k2 = (FG.04.4.8)
h2
se obţin soluţiile:
Ψ1 = A1 e κx + A2 e − κx (FG.04.4.9)
Ψ 3 = C1 e − κx + C2 e κx (FG.04.4.11)
şi κ2 = −k ctg ka . (FG.04.4.14)
A1 − κa
A1 = C1 , B1 = 0, B2 = e (FG.04.4.15)
cos ka
iar pentru κ2 :
e − κa
A1 = −C1 , B1 = − A1 , B2 = 0 (FG.04.4.16)
sin ka
Primul grup de constante corespunde funcţiilor pare,
cos kx
Ψ1 = A1 e κx ; Ψ 2 = A1 e −κa ; Ψ 3 = A1 e − κx , (FG.04.4.17)
cos ka
pe când cel de al doilea grup – funcţiilor impare:
sin kx
Ψ1 = A1 e κx ; Ψ 2 = A1 e − κa ; Ψ 3 = A1 e − κx . (FG.04.4.18)
sin ka
Din condiţia de normare
2 ⎡ −a e −2 κa + a 2 ∞ ⎤
A1 ⎢ ∫ e 2 κx d x + 2 ∫ cos kx d x + ∫ e −2 κx d x ⎥ = 1 (FG.04.4.19)
⎣ −∞ cos ka − a d
⎦
se obţine pentru constanta A1 expresia:
−1
e −2 κa ⎛ 1 1 κ⎞
A1 = ⎜1 + + + ⎟ . (FG.04.4.20)
a ⎝ κa k 2 a k 2 ⎠
Valorile proprii ale energiei particulei cuantice se determină pe cale grafică. Se calculează mai întâi
suma
2m
k 2 + κ2 = U0 (FG.04.4.21)
h2
de unde rezultă
κ 2mU 0
= −1 . (FG.04.4.22)
k h2k 2
Ca urmare ecuaţiile transcendente pot fi scrise sub forma:
‐ 121 ‐
FIZICA*F* FG. MECANICA CUANTICA
2mU 0
tg ka = −1 (FG.04.4.23)
k 2h2
şi, respectiv,
2mU 0
ctg ka = − −1 (FG.04.4.24)
k 2h2
şi se rezolvă pe cale grafică. Numărul nivelurilor energetice va fi determinat de numărul de puncte de
intersecţie ale graficelor reprezentate de cei doi membri ai acestor ecuaţii, rezultând un spectru energetic
discret.
Se constată că numărul stărilor legate creşte odată cu produsul a 2U 0 , fapt evidenţiat de creşterea
numărului de puncte de intersecţie a celor două curbe.
Rezultatele pot fi generalizate pentru o groapă de potenţial de o formă oarecare sau pentru un
potenţial periodic, cum ar fi cel care caracterizează evoluţia electronilor slab legaţi ai reţelei cristaline. În
acest ultim caz, din studiu rezultă structura de benzi energetice a cristalul.
⎧ 0, x ≤ 0
U ( x) = ⎨ (FG.04.5.1)
⎩U 0 , x > 0
U(x)
U0
I II
x
0
Fig. FG.04.5.1.
d 2 Ψ1 2 m
+ 2 E Ψ1 = 0 (FG.04.5.2)
d x2 h
şi, respectiv,
d 2 Ψ 2 2m
+ 2 ( E − U 0 )Ψ 2 = 0 (FG.04.5.3)
d x2 h
Dacă se introduc notaţiile
2mE 2m ( E − U 0 )
k1 = şi k2 = (FG.04.5.4)
h2 h2
ecuaţiile (FG.04.5.2) şi (FG.04.5.3) admit soluţii de forma:
‐ 122 ‐
FIZICA*F* FG. MECANICA CUANTICA
Ψ 2 = A2 ei k2 x + B2 e − i k2 x (FG.04.5.6)
adică fiecare reprezintă o superpoziţie de două unde, o undă directă de amplitudine Ai şi o undă reflectată de
amplitudine Bi, Ai şi Bi fiind amplitudini complexe.
Bariera fiind de lărgime semiinfinită iar particula fiind incidentă de la x → −∞ , avem B2 = 0.
Soluţiile Ψ1 şi Ψ 2 satisfac condiţiile de continuitate (pentru funcţia de undă şi pentru prima
derivată, în punctul x = 0). Din aceste condiţii rezultă şi relaţiile între amplitudini:
k1 − k2 2k1
B1 = A1 , A2 = A1 (FG.04.5.7)
k1 + k2 k1 + k2
Fără a restrânge generalitatea problemei se poate considera de la început A1 A1∗ = 1 , astfel încât din
relaţiile (FG.04.5.7) rezultă B1 şi A2. Pentru a stabili comportarea particulei cuantice atunci când întâlneşte
potenţialul treaptă, se definesc factorii de reflexie şi de transmisie ai barierei de potenţial semiinfinite.
Astfel, factorul de reflexie R al barierei este definit prin raportul dintre densitatea fluxului
(curentului) de probabilitate reflectat şi cea a fluxului de probabilitate incident în punctul x = 0:
2 2
B k −k
R= 1 = 1 2 (FG.04.5.8)
A1 k1 + k2
Analog, factorul de transmisie T al barierei este definit prin raportul dintre densitatea fluxului de
probabilitate transmis şi cea a fluxului de probabilitate incident în punctul x = 0:
2
A 4k1k2
T= 2 = (FG.04.5.9)
( k1 + k2 )
2
A1
Întrucât
R + T = 1, (FG.04.5.10)
particula cuantică este fie transmisă, fie reflectată.
Prezintă interes următoarele cazuri:
a) E > U 0 (reflexie parţială)
ψ 2 = A2 e κ2 x + B2 e − κ2 x , (FG.04.5.11)
‐ 123 ‐
FIZICA*F* FG. MECANICA CUANTICA
2
k − i κ2
R= 1 = 1, (FG.04.5.12)
k1 + i κ2
B1
Pătrunderea undei în al doilea mediu determină şi defazarea undei reflectate (raportul este
A1
complex). Probabilitatea nenulă ca particula să pătrundă în regiunea a doua este, de asemenea, un rezultat pur
cuantic.
Se studiază comportarea unei particule cuantice care întâlneşte, în mişcarea sa unidimensională (de
la −∞ ) o barieră de potenţial dreptunghiulară de lărgime a şi înălţime U0 (vezi figura FG.04.6.1) definită
astfel:
⎧0, x<0
⎪
U ( x ) = ⎨U 0 , 0 ≤ x ≤ a (FG.04.6.1)
⎪0, x > a.
⎩
U(x)
U0
I II III
x
0 a
Fig. FG.04.6.1.
Ecuaţia lui Schrödinger se scrie, pentru cele trei domenii de existenţă ale particulei, sub forma:
d 2 Ψ1 2 m
+ 2 E Ψ1 = 0 (FG.04.6.2)
d x2 h
d 2 Ψ 2 2m
+ 2 ( E −U0 ) Ψ2 = 0 (FG.04.6.3)
d x2 h
d 2 Ψ 3 2m
+ 2 EΨ 3 = 0 (FG.04.6.4)
d x2 h
Dacă se introduc notaţiile
2mE 2m ( E − U 0 )
k1 = şi k2 = (FG.04.6.5)
h2 h2
‐ 124 ‐
FIZICA*F* FG. MECANICA CUANTICA
Ψ 2 = A2 ei k2 x + B2 e − i k2 x (FG.04.6.7)
Ψ 3 = A3 ei k1x + B3 e− i k2 x (FG.04.6.7)
( Ψ1 ) x = 0 = ( Ψ 2 ) x = 0 ( Ψ 2 ) x =a = ( Ψ 3 ) x =a (FG.04.6.8)
⎛ d Ψ1 ⎞ ⎛ d Ψ2 ⎞ ⎛ d Ψ2 ⎞ ⎛ d Ψ3 ⎞
⎜ ⎟ =⎜ ⎟ ⎜ ⎟ =⎜ ⎟ (FG.04.6.9)
⎝ d x ⎠ x =0 ⎝ d x ⎠ x =0 ⎝ d x ⎠ x =a ⎝ d x ⎠ x =a
şi admiţând, ca şi în cazul potenţialului treaptă, că A1 A1∗ = 1 , se obţin următoarele relaţii între amplitudinile
undelor implicate:
A1 + B1 = A2 + B2 (FG.04.6.10)
k1 ( A1 − B1 ) = k2 ( A2 − B2 ) (FG.04.6.11)
astfel încât pot fi explicitate expresiile coeficienţilor R şi T de reflexie şi, respectiv, de transmisie ai barierei:
a) În cazul E > U 0 se obţine:
(k )
2
1
2
− k22 sin 2 k2 a
R= (FG.04.6.14)
( )
2
4k12 k22 + k12 − k22 sin 2 k2 a
şi, respectiv,
4k12 k22
T= (FG.04.6.15)
(
4k12 k22 + k12 − k22 sin 2 k2 a )
adică există o probabilitate diferită de zero de reflexie a particulei ca şi în cazul potenţialului treaptă.
În plus, se constată că T este o funcţie periodică de lărgimea a barierei, a, valorile T = 1
corespunzând condiţiilor de rezonanţă k2 a = nπ (bariera se comportă ca un interferometru Fabry-Perot).
4k1k2 ei k1a
A3 = (FG.04.6.16)
( k1 + k2 ) e − i k2a − ( k1 − k2 ) ei k2a
2 2
astfel încât
16 E (U 0 − E ) − 2ha 2 m (U 0 − E )
T= e . (FG.04.6.17)
U 02
‐ 125 ‐
FIZICA*F* FG. MECANICA CUANTICA
Dioda tunel, efectul Josephson şi dezintegrarea alfa sunt exemple tipice de fenomene cuantice
explicate cu ajutorul efectului tunel.
Pentru o barieră de potenţial de formă oarecare (vezi figura FG.04.6.2) transparenţa acesteia se
obţine prin integrarea relaţiei (FG.04.5.17):
2 x2
− ∫x1 2 m(U − E ) d x
T =Ce h
(FG.04.6.18)
considerând că o astfel de barieră de potenţial este formată dintr-un număr foarte mare de bariere de potenţial
dreptunghiulare, infinitezimale.
Fig. FG.04.6.2.
Modelul oscilatorului armonic, adică al unei particule supuse acţiunii unei forţe proporţionale cu
r r
distanţa de la o poziţie de echilibru şi orientată spre poziţia de echilibru ( F = −kr cu k > 0 sau, în cazul
unidimensional, Fx = −kx cu k > 0 ), intervine frecvent în diferite probleme de fizică cuantică. Astfel de
probleme sunt: oscilaţiile moleculelor, oscilaţiile atomilor şi ionilor în reţeaua cristalină, cuantificarea
câmpurilor echivalente formal cu ansambluri de oscilatori armonici, descrierea sistemelor de bosoni etc.
Rezolvarea ecuaţiei lui Schrödinger pentru oscilatorul armonic cuantic unidimensional
Pentru stabilirea funcţiilor proprii şi a valorilor proprii ale energiei oscilatorului armonic se rezolvă
ecuaţia Schrödinger atemporală ţinându-se seama de operatorul cuantic:
pˆ 2 1
Hˆ = x + mω02 xˆ 2 (FG.04.7.1)
2m 2
obţinut prin corespondenţă cu cazul clasic.
Rezultă ecuaţia
d 2 Ψ 2m ⎛ 1 ⎞
+ 2 ⎜ E − mω0 2 x 2 ⎟ Ψ = 0 . (FG.04.7.2)
d x2 h ⎝ 2 ⎠
Pentru rezolvarea ecuaţiei (FG.04.7.2) este util să se introducă parametrii adimensionali
mω0 2E
ξ=x şi λ = ; (FG.04.7.3)
h hω0
‐ 126 ‐
FIZICA*F* FG. MECANICA CUANTICA
astfel, obţinem:
d2 Ψ
dξ 2 (
+ λ − ξ2 Ψ = 0 ) (FG.04.7.4)
Există mai multe metode pentru rezolvarea ecuaţiei (FG.04.7.4). În cele ce urmează, se va folosi
metoda polinomială. Se observă mai întâi că ecuaţia (FG.04.7.4) admite soluţia asimptotică:
ξ2
−
Ψ∞ = e 2
(FG.04.7.5)
d2 H dH
− 2ξ + ( λ − 1) H = 0 , (FG.04.7.7)
dξ 2
dξ
( )
H ( ξ ) = ξl a0 + a1ξ + a2ξ 2 + .... , cu a0 ≠ 0 (FG.04.7.8)
se constată că H ( ξ ) verifică ecuaţia (FG.04.7.7) dacă sunt satisfăcute relaţiile de recurenţă (obţinute prin
anularea coeficientului lui ξn ):
l ( l − 1) a0 = 0, deci l = 0 sau l = 1 ;
( l + 1) l a1 = 0, deci l = 0 sau/şi a1 = 1 ;
( l + 2 )( l + 1) a2 − ( 2l + 1 − λ ) a0 = 0 (FG.04.7.9)
( l + s + 2 )( l + s + 1) as+2 − ( 2l + 2s + 1 − λ ) as = 0
(termenii pari sunt corelaţi, la fel şi termenii impari, neexistând corelaţii par-impar).
Întrucât
2l + 2 s + 1 − λ
as + 2 = a (FG.04.7.10)
( s + 2 )( l + s + 1) s
l +
‐ 127 ‐
FIZICA*F* FG. MECANICA CUANTICA
astfel încât, în concordanţă cu a doua ecuatie (FG.04.7.3) se obţine, pentru valorile proprii ale energiei
oscilatorului armonic cuantic, expresia generală:
⎛ 1⎞
En = ⎜ n + ⎟ hω0 , cu n = 1, 2, 3, ... (FG.04.7.13)
⎝ 2⎠
Prin urmare, spectrul valorilor proprii ale energiei este discret şi nedegenerat, funcţiile proprii
corespunzătoare fiind de forma (FG.04.7.6):
ξ2
−
Ψ n ( ξ ) = An H n ( ξ ) e 2
(FG.04.7.14)
Ţinându-se seama de expresia (FG.04.7.13) a valorilor proprii ale energiei, se poate scrie:
En+1 − En = hω0 (FG.04.7.15)
Fig. FG.04.7.1.
Ca urmare a interacţiunii cu mediul exterior, oscilatorului cuantic poate suferi tranziţii dintr-o stare
în alta, cu modificarea corespunzătoare a energiei sale.
Deoarece în relaţia (FG.04.7.12), n poate fi par sau impar, există două seturi distincte de soluţii, cu
paritate diferită. Cu notaţia (FG.04.7.12) ecuaţia (FG.04.7.7) se scrie sub forma:
d2 H n d Hn
− 2ξ + 2nH n = 0 , (FG.04.7.17)
dξ 2
dξ
‐ 128 ‐
FIZICA*F* FG. MECANICA CUANTICA
H n ( ξ ) = ( −1) eξ
n 2
d ξn
e ( )
d n − ξ2
(FG.04.7.19)
.
De exemplu, primele polinoame Hermite au expresiile:
H n′ ( ξ ) = 2n H n−1 ( ξ ) (FG.04.7.21)
şi relaţia integrală:
+∞
∫ e −ξ H n ( ξ ) H m ( ξ ) d ξ = 2n n! π δnm
2
(FG.04.7.23)
−∞
Rezultă;
1 mω0 α
An = = , (FG.04.7.25)
2 n ! πh
n
π 2n n !
mω0
unde α = este o constantă.
h
Ca urmare, funcţiile proprii (FG.04.7.14) pot fi scrise şi sub forma, cu ξ = α x conform primei
notaţii (FG.04.7.3):
α2 x2
−
Ψ n ( x ) = An H n (α x)e 2
(FG.04.7.26)
În particular se obţine:
2 2
α − α 2x
Ψ0 ( x) = e (FG.04.7.27)
π .
În figura FG.04.7.2 se prezintă calitativ primele trei funcţii proprii ale oscilatorului armonic cuantic.
Intervalul (− 1, 1) este definit de punctele „de întoarcere” ale oscilatorului clasic (pentru care energia
potenţială a sistemului este egală cu energia totală).
‐ 129 ‐
FIZICA*F* FG. MECANICA CUANTICA
Fig. FG.04.7.2.
∂2
În punctele x = ± a avem Ψ n ( x ) = 0 (puncte de inflexiune), astfel încât particula cuantică se
∂x 2
poate găsi şi în regiunile interzise clasic ( x > a ) cu o probabilitate nenulă.
2
Ψ16
Fig. FG.04.7.3.
x
-a 0 a
FG.04.7.3
În figura FG.04.7.3 se prezintă, comparativ cu cazul clasic (linia întreruptă), distribuţia probabilităţii
cuantice de localizare pentru numere cuantice mari (in figura n = 16). Se poate spune că pentru n foarte mare,
diferenţele dintre cele două distribuţii se atenuează, în concordanţă cu principiul de corespondenţă.
‐ 130 ‐
FIZICA*F* FG. MECANICA CUANTICA
Studiul mişcării particulei cuantice într-un potenţial central U = U (r ) prezintă un interes deosebit în
fizica atomică deoarece problema generală a unui sistem format din două corpuri a căror energie de
interacţiune nu depinde decât de poziţia relativă a acestora poate fi redusă la aceea a mişcării unei singure
particule într-un potenţial central. La rezolvarea ecuaţiei lui Schrödinger , în cazul unui potenţial central,
pentru aflarea funcţiilor proprii şi a valorilor proprii ale hamiltonianului Ĥ al sistemului trebuie sa se tina
seama de invarianta lui Uˆ (r ) în raport cu rotaţiile spaţiale astfel încât hamiltonianul comuta cu momentele
cinetice L̂2 si L̂z , admiţând acelaşi set de funcţii proprii, fapt ce poate fi demonstrat prin calcul direct:
⎢⎣ ⎥⎦
[ ]
⎡ Hˆ , Lrˆ 2 ⎤ = 0 , Hˆ , Lˆ = 0 şi ⎡ Lrˆ 2 , L ⎤ = 0 .
z ⎢⎣ z⎥
⎦
În cele ce urmează se vor studia funcţiile proprii şi valorile proprii ale hamiltonianului pentru un
potenţial central particular, de tip coulombian. Un astfel de sistem cuantic tipic îl reprezintă atomul de
hidrogen dar şi izotopii hidrogenului (He+, Li++etc.). Trebuie remarcat ca şi studiul atomilor mai complecşi
are ca punct de plecare rezultatele teoriei cuantice privind atomul de hidrogen, după cum se va arata ulterior.
Ca urmare a simetriei centrale a câmpului de forte în care se mişcă particula cuantică considerată,
funcţia de unda a acesteia Ψ = Ψ (r , θ, ϕ) verifică ecuaţia lui Schrödinger atemporală, scrisă în coordonate
sferice sub forma:
1 ∂ ⎛ 2 ∂Ψ ⎞ 1 ⎡ 1 ∂ ⎛ ∂Ψ ⎞ 1 ∂ 2 Ψ ⎤ 2m 0
⎜r ⎟+ ⎢ ⎜ sin θ ⎟+ ⎥+ [E − U (r )]Ψ = 0 (FG.05.1.1)
r 2 ∂r ⎝ ∂r ⎠ r 2 ⎢⎣ sin θ ∂θ ⎝ ∂θ ⎠ sin 2 θ ∂ϕ 2 ⎥⎦ h 2
Pentru rezolvarea ecuaţiei (7.5.1) se caută o soluţie cu variabilele separabile conform expresiei:
‐ 131 ‐
FIZICA*F* FG. MECANICA CUANTICA
rˆ
Pe de alta parte, în coordonate sferice operatorul L2 are forma:
rˆ ⎡ 1 ∂ ⎛ ∂ ⎞ 1 ∂2 ⎤
L2 = −h 2 ⎢ ⎜ sin θ ⎟ +
2ˆ
⎥ = −h Λ (FG.05.1.3)
⎢⎣ sin θ ∂θ ⎝ ∂θ 2 2
⎠ sin θ ∂ϕ ⎥⎦
⎡1 ∂ ⎛ 2 ∂ ⎞ Λ ˆ ⎤ 2 m0
⎢ 2 ⎜r ⎟ + 2 ⎥ Ψ + 2 (E − U (r ) )Ψ = 0 (FG.05.1.4)
⎣ r ∂r ⎝ ∂r ⎠ r ⎦ h
Soluţia (7.5.2) introdusa în ecuaţia (7.5.4) determina separarea variabilelor sub forma:
1 ∂ ⎛ 2 ∂R ⎞ 2m0 r 2 ˆY
Λ
⎜r ⎟+ [E − U ( r )] = − =λ, (FG.05.1.5)
R ∂r ⎝ ∂r ⎠ h2 Y
λ fiind o constantă.
În cele ce urmează se vor rezolva separat cele două ecuaţii de mai sus, pentru partea unghiulara a
funcţiei de unda Y (θ, ϕ) , respectiv partea radială a acestei funcţii R (r ) .
Întrucât astfel de operatori ai momentului cinetic joacă un rol de primă importanţă în descrierea mişcărilor
orbitale atomice sau nucleare, momentele cinetice corespunzătoare se numesc orbitale. Se va arăta în cele ce
urmează că momentele cinetice orbitale sunt cuantificate de numere cuantice care pot lua numai valori
întregi. Ulterior, după introducerea ipotezei spinului, ca moment cinetic intrinsec al atomului, care poate lua
şi valori semiîntregi, studiul compunerii momentelor cinetice va conduce la rezultate în deplină concordanţă
cu teoria generală a momentului cinetic prezentată mai sus, conform căreia momentele cinetice sunt
cuantificate atât de valori întregi cât şi semiîntregi ale numerelor cuantice corespunzătoare.
⎡ 1 ∂ ⎛ ∂ ⎞ 1 ∂2 ⎤
−⎢ ⎜ sin θ ⎟ + ⎥ Y (θ, ϕ) = λ Y (θ, ϕ) (FG.05.2.6)
⎢⎣ sin θ ∂θ ⎝ ∂θ ⎠ sin 2 θ ∂ϕ 2 ⎥⎦
Rezultă ecuaţiile:
‐ 132 ‐
FIZICA*F* FG. MECANICA CUANTICA
d2 Φ
+ νΦ = 0 , (FG.05.2.8)
d ϕ2
⎡ 1 ∂ ∂ ⎛ ν ⎞⎤
⎢ sin θ + ⎜⎜ λ − ⎟ Θ(θ) = 0 (FG.05.2.9)
sin θ ∂θ ∂θ 2 ⎟⎥
⎣ ⎝ sin θ ⎠⎦
unde ν şi λ sunt nişte constante care urmează a fi determinate.
Se observă că ecuaţia (7.5.8) este identică cu ecuaţia cu valori proprii a operatorului L̂ z scrisă sub forma
∂
− ih Φ (ϕ) = mhΦ (ϕ) (FG.05.2.10)
∂ϕ
1
Φ (ϕ) = ⋅ e imϕ (FG.05.2.11)
2π
sunt funcţiile proprii ale acestui operator.
Din condiţia de uniformitate a soluţiei:
rezultă pentru m valorile m = ±1, ± 2, ± 3, ... (m este un întreg pozitiv, negativ sau zero).
Spre deosebire de teoria generală a momentului cinetic, numărul cuantic magnetic m care cuantifică valorile
proprii ale momentului cinetic orbital (L z = mh ) poate lua numai valori întregi.
Pentru rezolvarea ecuaţiei (7.5.9) se face substituţia x = cos θ , astfel că se poate pune sub forma
( ) dP ⎛⎜ ⎞
2
2 d P m2 ⎟P = 0
1− x − 2x + λ− (FG.05.2.13)
dx 2 dx ⎜ 1− x2 ⎝
⎟
⎠
numită ecuaţia diferenţială a funcţiilor sferice Θ(θ) = P ( x ) .
Punctele singulare ale acestei ecuaţii sunt ± 1 . Se constată că ecuaţia (7.5.13) admite soluţii finite în aceste
puncte (corespunzător lui θ = 0 şi π ) numai dacă λ este de forma λ = l (l + 1) şi m ≤ l unde l = 0,1,2,...
( l este deci un întreg pozitiv sau zero).
În acest caz integralele ecuaţiei (7.5.13) sunt funcţiile sferice cunoscute sub numele de polinoamele lui
Legendre asociate, definite prin:
(
Plm (x ) = 1 − x )
2 m/2 d
m
Pl ( x ) =
(
1− x2 )
m / 2 l +m
d ⎡ 2
x (
− 1
l⎤
)
m l m + l ⎢⎣ ⎥, (FG.05.2.14)
dx l! 2 dx ⎦
Pl (x ) =
1 dl ⎡ 2
⎢
l! 2 l dx l ⎣
( l⎤
x −1 ⎥ .
⎦
) (7.5.15)
‐ 133 ‐
FIZICA*F* FG. MECANICA CUANTICA
1
Factorul este factor de normare astfel ales încât
l! 2 l
+1
∫ [Pl (x)]
2
d x = 1. (FG.05.2.16)
x = −1
d l Pl
Pl ( x ) fiind un polinom de gradul l, = const. , astfel că rezultă condiţia m ≤ l .
d xl
Din condiţia de normare:
π
+1 ⎧⎛ 2 ⎞ (l + m )!
⎪⎜ ⎟ l = l'
∫ Plm ( x )Pl ' m' ( x ) d x = ⎨⎝ 2l + 1 ⎠
⎪0
(l − m )!
l ≠ l'
(FG.05.2.18)
−1 ⎩
rezultă
⎡ 2l + 1 (l − m )!⎤1 / 2
N lm = ⎢
(l + m )!⎥⎦⎥
(FG.05.2.19)
⎣⎢ 2
⎡ 2l + 1 (l − m )!⎤1 / 2
Ylm (θ, ϕ) = ⎢ ⎥ Plm (cos θ) e imϕ . (FG.05.2.20)
⎢⎣ 4π (l + m )!⎥⎦
Evident că Ylm (θ, ϕ) sunt simultan şi funcţii proprii ale operatorului L̂ z .
valorile proprii ale momentului cinetic orbital Lˆ 2 se obţin din ecuaţia cu valori proprii
2
ˆ Y (θ, ϕ) = − L Y (θ, ϕ) = −λY (θ, ϕ) .
Λ (FG.05.2.21)
lm lm lm
h
Rezultă
L2 = h 2 l (l + 1) (FG.05.2.23)
în concordanţă cu teoria generală a momentului cinetic, cu deosebirea că numărul cuantic orbital l nu poate
lua valori semiîntregi.
FG.05.3. Soluţia ecuaţiei lui Schrödinger pentru partea radială a funcţiei de undă
Pentru rezolvarea ecuaţiei radiale, se consideră cazul particular al câmpului coulombian al atomului
hidrogenoid când
‐ 134 ‐
FIZICA*F* FG. MECANICA CUANTICA
Z e2
U =− (FG.05.3.1)
r
urmărindu-se determinarea efectivă a funcţiilor proprii şi a valorilor proprii ale energiei acestuia, în vederea
studiului ulterior al atomului şi moleculei. (Această alegere a potenţialului nu afectează esenţial generalitatea
problemei.) Ca urmare, în ecuaţia radială scrisă sub forma:
d2 R 2 d R 2m ⎛⎜ Z e 2 h 2 l (l + 1) ⎞⎟
+ + E+ − ⋅R =0 (FG.05.3.2)
dr2 r d r h 2 ⎜⎝ r 2m r 2 ⎟⎠
Z e 2 h 2 l (l + 1)
U '= − + (FG.05.3.3)
r 2m r 2
reprezentat grafic în figura FG.05.3.1, r0 fiind raza primei orbite a lui Bohr.
Fig. FG.05.3. 1
Al doilea termen al potenţialului U ' numit potenţialul centrifugal, devine predominant pentru valori mici ale
lui r. Ca urmare a compunerii celor două potenţiale coulombian şi centrifugal, particula cuantică se află
pentru valori ale energiei E < 0 într-o groapă de potenţial, astfel că valorile proprii ale energiei sale
cuantificate formează un spectru discret.
Spectrul valorilor proprii continuu corespunzător valorilor E > 0 ale energiei este caracteristic problemelor
de împrăştiere şi va fi studiat ulterior.
În cele ce urmează se rezolvă ecuaţia radială pentru cazul stărilor legate (E < 0 ) . Pentru aceasta se introduce
variabila reală
2 m0 E
ρ=2 − ⋅r (FG.05.3.4)
h2
şi se scrie ecuaţia diferenţială asimptotică (ρ → ∞ ) corespunzătoare ecuaţiei radiale:
d2 1
Ras (ρ ) − Ras (ρ) = 0 (FG.05.3.5)
2 4
dρ
care admite soluţia particulară:
‐ 135 ‐
FIZICA*F* FG. MECANICA CUANTICA
ρ
−
Ras = e 2. (FG.05.3.6)
R = Ras f (ρ ) (FG.05.3.7)
ρ ρ
dR ⎛d f 1 ⎞ − d2 R ⎛ d2 f d f 1 ⎞ −
=⎜ − f ⎟⎟ ⋅ e 2 ; =⎜ − + f ⎟⋅e 2 (FG.05.3.8)
d ρ ⎜⎝ d ρ 2 ⎠ d ρ 2 ⎜⎝ d ρ 2 d ρ 4 ⎟⎠
d2 f ⎛ 2 ⎞ d f ⎡⎛⎜ Z e 2 m0 ⎞ 1 l (l + 1) ⎤
+ ⎜⎜ − 1⎟⎟ +⎢ − − 1⎟ − ⎥f =0. (FG.05.3.9)
d ρ 2 ⎝ ρ ⎠ d ρ ⎢⎣⎜⎝ h 2E ⎟ρ
⎠ ρ 2 ⎥
⎦
Se caută pentru ecuaţia (FG.05.3.9) o soluţie sub forma unei serii de puteri în ρ :
∞
f (ρ) = ρ i ∑ ak ρ k (FG.05.3.10)
k =0
⎛ Z e2 ⎞
∑ [(i + k )(i + k + 1) − l (l + 1)]⋅ ak ρ ∑
i+k −2 ⎜ m0 ⎟ ⋅ a ρ i + k −1 .
= i + k +1− − (FG.05.3.11)
⎜ h 2E ⎟ k
k k ⎝ ⎠
Întrucât coeficienţii aceloraşi puteri ai lui ρ trebuie să fie egali, pentru k = 0 rezultă pentru coeficientul lui
ρ i − 2 condiţia:
i (i + 1) − l (l + 1) = 0
astfel că
i = l sau i = −(l + 1) .
Pentru i = −(l + 1) seria (FG.05.3.) devine infinită pentru ρ = 0 , astfel că dacă i = l identitatea
(FG.05.3.11) capătă forma:
⎛ Z e2 ⎞
∑ [(l + k )(l + k + 1) − l (l + 1)]⋅ ak ρ ∑
l +k −2 ⎜ m0 ⎟ ⋅ a ρ l + k −1
= l + k +1− − (FG.05.3.12)
⎜ h 2E ⎟ k
k k ⎝ ⎠
2m0
(k + l + 1) − Z e −
a k +1 = h 2E ⋅ a . (FG.05.3.13)
(k + l + 1)(k + l + 2) − l (l + 1) k
‐ 136 ‐
FIZICA*F* FG. MECANICA CUANTICA
Soluţia (FG.05.3.10) rămâne finită pentru ρ → ∞ numai dacă funcţia f (ρ ) admite o reprezentare
polinomială, adică dacă există un număr întreg k = nr , astfel că a n +1 = 0 (toţi coeficienţii având k > nr
r
fiind în consecinţă nuli).
Se obţine condiţia
Z e2 m0
nr + l + 1 − − =0 (FG.05.3.14)
h 2E
care pune în evidenţă cuantificarea energiei particulei cuantice, cu ajutorul numărului cuantic nr , numit
număr cuantic radial. (Se poate arăta că nr determină numărul de noduri ale părţii radiale a funcţiei de undă
pentru r finit.)
Pentru specificarea valorilor proprii ale energiei se introduce de obicei numărul cuantic principal n definit
prin relaţia
n = nr + l + 1, n = 1,2,3,... (FG.05.3.15)
m0 Z 2 e 4 1
En = − . (FG.05.3.16)
2h 2 n2
Din relaţia (FG.05.3.15) se obţine pentru nr = 0, l max = n − 1 , deci numărul cuantic orbital l poate lua
valorile: l = 0,1, 2, ... , ( n − 1) .
h2
Dacă se introduce raza primei orbite a lui Bohr ( r0 = = 529 pm) se poate scrie:
m0e 2
Z 2e 4 1
En = − (FG.05.3.17)
2r0 n 2
astfel incat energia stării fundamentale a atomului de hidrogen (n = 1, Z = 1) are valoarea E1 = −13,5 eV.
Această valoare coincide cu energia de ionizare a atomului de hidrogen măsurată experimental. Schematic
primele nivele de energie ale atomului de hidrogen sunt prezentate în figura FG.05.3.2.
Fig. FG.05.3.2
‐ 137 ‐
FIZICA*F* FG. MECANICA CUANTICA
Prin urmare, stările proprii ale atomilor hidrogenoizi vor fi specificate (făcându-se abstracţie de spin) de trei
numere cuantice n, l , m , care corespund celor trei observabile comutative cuantificate ale atomului Hˆ , Lˆ 2 şi
L̂ z . Ţinându-se seama de relaţiile stabilite între numerele cuantice n, l şi m , adică existenţa a (2l + 1)
valori ale lui m pentru fiecare l = 0,1,2,..., (n − 1) , rezultă o degenerescenţă de ordinul
l = n −1
∑ (2l + 1) = n 2 (FG.05.3.18)
l =0
d 2l +1
L2ml ++1l (ρ) = (Ln + l ) , (FG.05.3.20)
d ρ2l +1
unde funcţia
d n+l
Ln + l (ρ) = e ρ e − ρρ n + l (FG.05.3.21)
n+l
dρ
defineşte polinoamele Laguerre.
Prin urmare se poate scrie
ρ
−
Rnl (ρ) = Anl e 2 ρ l L2nl++l1 (FG.05.3.22)
unde pentru factorul de normare Anl se obţine cu ajutorul tabelelor de polinoame Laguerre expresia:
1/ 2
⎧⎛ 2 3 ⎫
⎪⎜ 2m0 Z e ⎞⎟ (n − l − 1)! ⎪
Anl = ⎨
⎟ 2n[(n + l )!]3 ⎬
. (FG.05.3.23)
⎜ 2
⎪⎝ nh ⎠ ⎪
⎩ ⎭
Pentru exemplificare se dau mai jos expresiile analitice ale celor mai simple funcţii de undă radiale:
3/ 2 Zr
−
⎛Z⎞
R10 (r ) = ⎜⎜ ⎟⎟ 2e r0
⎝ r0 ⎠
‐ 138 ‐
FIZICA*F* FG. MECANICA CUANTICA
3/ 2 Zr
⎛ Z ⎞ ⎛ Z r ⎞ − 2r0
R20 (r ) = ⎜⎜ ⎟⎟ 2⎜⎜1 − ⎟⎟ ⋅ e (FG.05.3.24)
⎝ 2r0 ⎠ ⎝ 2r0 ⎠
3/ 2 Zr
⎛ Z ⎞ 1 Z r − 2r0
R21 (r ) = ⎜⎜ ⎟⎟ ⋅e etc.
2
⎝ 0⎠r 3 r0
Ţinându-se seama de expresia (FG.05.3.22) funcţia de undă totală pentru particula cuantică în câmp
coulombian are forma:
ρ
−
ψ nlm = N nlm ⋅ ρ ⋅ e l 2 ⋅ L2nl++l1 (ρ)Plm (cos θ) ⋅ e imϕ (FG.05.3.25)
unde ρ este dat de expresia (FG.05.3.4), iar N nlm este un factor de normare.
Funcţia de undă (FG.05.3.25) poate fi utilizată pentru calculul probabilităţii ca electronul aflat într-o stare
caracterizată de numerele cuantice n, l , m, să fie localizat în elementul de volum d τ = r 2 d r sin θ d θ d ϕ
2
d Pr , θ, ϕ = ψ d τ . (FG.05.3.26)
Dacă se integrează ecuaţia (FG.05.3.25) peste unghiurile θ şi ϕ , se obţine probabilitatea ca electronul să fie
localizat în stratul sferic, cuprins între ρ şi ρ + d ρ :
π 2π
d Pr = Rnl (r ) r d r
∫∫ Plm (cos θ)sin θ d θ d ϕ
2 2 2
N nlm (FG.05.3.27)
0 0
Pr = N r Rnl (r ) ,
2
(FG.05.3.28)
Ţinându-se seama de expresiile primelor funcţii radiale, se pot calcula distribuţiile radiale pentru diferite
stări. Aceste distribuţii sunt reprezentate calitativ în figura FG.05.3.3.
Fig. FG.05.3.3
Se constată că distanţa r pentru care probabilitatea este maximă, pentru starea fundamentală a atomului de
hidrogen (1s) coincide cu prima rază a lui Bohr, r0 . De asemenea, pentru stările 2 p, 3d , 4 f , 2 p, 3d , 4 f ,
‐ 139 ‐
FIZICA*F* FG. MECANICA CUANTICA
etc., maximele densităţilor de probabilitate radială se află la distanţele 4 r0 , 9 r0 ,16 r0 etc., în concordanţă cu
teoria atomistă cu elemente cuantice a lui Bohr.
Dacă se integrează ecuaţia (FG.05.3.27) în raport cu ρ de la 0 la ∞ , se obţine probabilitatea de localizare a
electronului în unghiul solid d Ω ,
2
d Pθ, ϕ = Ylm dΩ . (FG.05.3.29)
2
Se constată că Ylm nu depinde de unghiul ϕ , astfel că densitatea de probabilitate de localizare unghiulară
a particulei cuantice este simetrică în raport cu axa z. Diagramele polare corespunzătoare distribuţiei
(FG.05.3.27) au fost prezentate grafic calitativ în figura FG.05.3.3, forma lor fiind independentă de numărul
cuantic n.
Particularizând expresia (FG.05.3.25) pentru cele mai simple funcţii de undă totale ale atomilor hidrogenoizi
rezultă:
3/ 2 Zr
−
⎛Z⎞ 1 r0
ψ100 = ⎜⎜ ⎟⎟ e ,
⎝ r0 ⎠ π
3/ 2 Zr
−
⎛Z⎞ 1 2 r0 ⎛ r ⎞
ψ 200 = ⎜⎜ ⎟⎟ ⋅e ⎜⎜ 2 − ⎟, (FG.05.3.30)
⎝ r0 ⎠ 4 2π ⎝ 2r0 ⎟⎠
3/ 2 Zr
−
⎛Z⎞ 1 2 r0 ⎛ r⎞
ψ 210 = ⎜⎜ ⎟⎟ ⋅e ⎜⎜ ⎟⎟ cos θ ,
⎝ r0 ⎠ 4 2π ⎝ r0 ⎠
3/ 2 Zr
−
⎛Z⎞ 1 2r0 ⎛ r ⎞ iϕ
ψ 211 = ⎜⎜ ⎟⎟ ⋅e ⎜⎜ ⎟⎟ ⋅ e sin θ etc.
⎝ r0 ⎠ 8 π ⎝ r0 ⎠
Antrenarea nucleului
Dacă se ţine seama că at6t electronul, având masa m0 şi vectorul de poziţie r0 , cât şi nucleul, având masa
M şi vectorul de poziţie R se mişcă în jurul centrului de masă al sistemului, problema mişcării celor două
particule aflate în interacţiune poate fi redusă la problema mişcării în câmp central a unei singure particule,
m0 M
având masa egală cu masa redusă μ = .
m0 + M
Într-adevăr, fie
m0 r0 + MR
r = R − r0 şi rc = (FG.05.3.31)
m0 + M
vectorul poziţie relativă al celor două particule, respectiv vectorului centrului de masă al sistemului.
Hamiltonianul sistemului celor două particule
‐ 140 ‐
FIZICA*F* FG. MECANICA CUANTICA
h2 2 h2 2
Hˆ = − ∇r − ∇ R + U (r ) (FG.05.3.32)
2 m0 c 2 M
h h2 2
Hˆ ' = − ∇r − ∇ r + U (r ) . (FG.05.3.33)
2(m0 + M ) c 2μ
Separând variabilele în ecuaţia lui Schrödinger:
Hˆ ' ψ = Eψ (FG.05.3.34)
ψ = ψ r ψ rc şi E = E r + E r
c
(FG.05.3.35)
h2
− ∇ 2 ψ r = E rc ψ rc (FG.05.3.36)
2(m0 + M ) rc c
h2 2
− ∇ ψ r + U (r )ψ(r ) = E r ψ r . (FG.05.3.37)
2μ rc
Ecuaţia (FG.05.3.36) descrie mişcarea liberă a unei particule având masa m0 + M şi energia cinetică E r ,
c
pe când ecuaţia (FG.05.3.37) descrie mişcarea în câmpul central U (r ) a unei particule de masă μ şi energie
E r . Ca urmare, antrenarea nucleului impune corectarea expresiei (FG.05.3.16) a energiei particulei cuantice,
prin înlocuirea lui m0 şi μ . (Întrucât M / m0 ≅ 1836 , μ diferă de m0 cu aproximativ 0,07%.)
Astfel, din ecuaţia cu valori proprii a operatorului L̂ z rezulta că valorile proprii L z au forma L z = mh ,
urmând a se determina valorile posibile pentru numărul cuantic m. Acestea rezultă din condiţia (???) ca fiind:
m = 0, ± 1, ± 2,... adică numere întregi pozitive, negative sau zero, deci spre deosebire de teoria generală sunt
excluse valorile semiîntregi.
De asemenea, se admite tot din teoria generală că valorile proprii ale momentului cinetic Lˆ 2 sunt
h 2 l (l + 1) , unde valorile proprii ale lui l sunt limitate de cele ale lui m la l = 0,1, 2,... (adică, la numere
întregi). În continuare, trebuie să se găsească funcţiile proprii Ylm (θ, ϕ) .
Se constată că ecuaţiile
admit soluţia:
‐ 141 ‐
FIZICA*F* FG. MECANICA CUANTICA
∫ Yll Yll d Ω = 1 .
*
(FG.05.4.3)
Se obţine
Nl =
1 (2l + 1)! . (FG.05.4.4)
l
2 l! 4π
Analog prin aplicarea repetată a operatorului L̂− funcţiei de stare Yll rezultă
Ylm =
1 ⎛ 2l + 1 (l + m )! ⎞
⎜⎜ ⋅ ⎟⎟
1/ 2
1
⋅
(
d l − m sin 2l θ ) ⋅ el − mϕ . (FG.05.4.5)
2 l l! ⎝ 4π (l − m )! ⎠ sin m θ d cos θ l − m
De asemenea, dacă se porneşte de la funcţia Yl − l , prin aplicarea repetată a operatorului L̂+ , se obţine
Ylm =
(− 1)m ⎛ 2l + 1 (l + m )! ⎞
⎜⎜ ⋅ ⎟⎟
1/ 2
sin m θ ⋅ d l + m ⋅
(sin 2l θ) ⋅ eimϕ (FG.05.4.6)
2 l l! ⎝ 4π (l − m )! ⎠ d cos θ l + m
identică cu (FG.05.4.28).
Expresiile (FG.05.4.28) şi (FG.05.4.29) sunt, de asemenea, identice şi cu (FG.05.4.21) dacă se ţine seama de
definiţia (FG.05.2.14) a polinoamelor lui Legendre asociate.
Dacă se introduc notaţiile spectroscopice s, p, d , f , g ,... pentru desemnarea armonici sferice corespunzând
valorilor l = 0,1,2,... se constată existenţa unei funcţii s, a trei funcţii p, a cinci funcţii d etc.
O problemă importantă privind armonicile sferice Ylm (θ, ϕ) este studiul parităţii acestora. În coordonate
sferice, transformarea r → −r corespunde schimbării
r → r , θ → π − θ, ϕ → ϕ + π . (FG.05.4.8)
Rezultă
‐ 142 ‐
FIZICA*F* FG. MECANICA CUANTICA
1/ 2 1/ 2
⎛ 3 ⎞ iϕ ⎛ 3 ⎞
Y11 = ⎜ ⎟ sin θ ⋅ e ; Y10 = −⎜ ⎟ cos θ ;
⎝ 8π ⎠ ⎝ 4π ⎠
1/ 2
⎛ 3 ⎞
Y1,−1 = −⎜ ⎟ sin θ ⋅ e − iϕ .
⎝ 8π ⎠
Funcţiile d:
1/ 2
⎛ 5 ⎞ ⎛3 2 1⎞
(pentru m > 0 ) Y20 = ⎜ ⎟ ⎜ cos θ − ⎟ ;
⎝ 4π ⎠ ⎝2 2⎠
1/ 2 1/ 2
⎛ 15 ⎞ ⎛ 15 ⎞
Y21 = −⎜ ⎟ sin θ cos θ ⋅ e iϕ ; Y22 = −⎜ ⎟ sin 2 θ ⋅ e 2iϕ . (FG.05.4.10)
⎝ 8π ⎠ ⎝ 128π ⎠
În figura FG.05.4.1 sunt reprezentate diagramele polare ale funcţiilor sferice de mai sus, adică mărimea
2
Ylm funcţie de unghiul θ .
Fig. FG.05.4.1
Introducându-se mărimea
r
= (sin θ cos ϕ, sin θ sin ϕ, cos θ) = (u , v, w) (FG.05.4.11)
r
se pot calcula elementele de matrice
‐ 143 ‐
FIZICA*F* FG. MECANICA CUANTICA
2π π
∫ d ϕ∫ Yl 'm' sin θ ⋅ e
* ± iϕ
l ' m' uˆ ± ivˆ lm = Ylm sin θ d θ (FG.05.4.12)
0 0
şi
2π π
∫ d ϕ∫ Yl 'm' cos θ ⋅ e
* ± iϕ
l ' m' wˆ lm = Ylm sin θ d θ (FG.05.4.13)
0 0
rˆ
Y00 Y00 = 0 .
r
Noţiunile generale prezentate în acest paragraf asupra regulilor de selecţie vor fi dezvoltate ulterior la studiul
cuantic al atomului şi moleculei.
Fiind sarcini electrice, în mişcare, electronii suferă în cadrul atomului şi interacţiunii magnetice, astfel că
trebuie definite mărimile magnetice care să poată fi utilizate pentru descrierea cantitativă a acestor
interacţiuni. O astfel de mărime o reprezintă momentul magnetic al acestor sarcini
∑ 2 rn × qn vn .
1
M = (FG.05.5.1)
n
Ţinând seama de expresia momentului cinetic orbital al sistemului atomic corespunzător, pe care-l notăm cu
L,
L =m ∑ rn × vn (FG.05.5.2)
n
M = γL (FG.05.5.3)
unde
q
γ= (FG.05.5.4)
2m0
se numeşte raport magneto-mecanic al sistemului atomic.
‐ 144 ‐
FIZICA*F* FG. MECANICA CUANTICA
Prin urmare sistemul atomic posedă un moment magnetic, paralel cu momentul cinetic şi de sens opus
(q = −e ) .
Relaţia cunoscută de cuantificare a momentului cinetic
L = kh (FG.05.5.5)
va conduce, cu considerarea expresiilor clasice pentru momentele magnetic şi cinetic ale electronului aflat în
mişcare pe orbite la relaţia
eh
μ= k (FG.05.5.6)
2 m0
unde s-a notat cu μ modulul momentului magnetic al atomului.
Introducând notaţia:
eh
μ0 = (FG.05.5.7)
2m0
rezultă că momentul magnetic al atomului este cuantificat cu numărul cuantic azimutal k, fiind un multiplu
întreg de cantităţi μ 0 , care constituie în acest fel momente magnetice elementare, numite magnetoni
Procopiu-Bohr, după numele descoperitorilor Ştefan Procopiu (1912) şi Niels Bohr (1913). Valoarea
magnetonului calculată cu ajutorul expresiei (FG.05.5.7) este μ 0 = 0,927 ⋅ 10 −23 J/T .
Un studiu riguros al cuantificării momentului magnetic orbital al atomului va fi posibil în teoria cuantică.
Concluziile pot fi extinse pentru studiul momentului magnetic al atomului situat într-un câmp magnetic
exterior.
Ţinându-se seama de cuantificarea spaţială a momentului cinetic cu ajutorul numărului cuantic magnetic m
rezultă pentru proiecţia momentului magnetic μ z după axa z, relaţia de cuantificare;
μ z = m μ0 , (FG.05.5.8)
care pune deci în evidenţă cuantificarea spaţială a momentului magnetic (în câmp magnetic, direcţia
momentului magnetic poate face numai anumite unghiuri cu direcţia câmpului magnetic). Un alt efect al
aplicării câmpului magnetic asupra sistemului atomic, îl reprezintă după cum se ştie, o mişcare de rotaţie
suplimentară a electronilor în atom, în jurul unei axe paralele cu câmpul magnetic de inducţie B care trece
prin centrul de greutate al atomului, cu viteza unghiulară Larmor:
g
ω=− B. (FG.05.5.9)
2m
Această mişcare rezultă din teorema lui Larmor conform căreia mişcarea faţă de sistemul de referinţă al lui
Larmor (sistemul centrului de greutate), în prezenţa câmpului magnetic, este identică cu mişcarea existentă
în raport cu sistemul de referinţă al laboratorului, în absenţa câmpului magnetic.
K = M ×B (FG.05.5.10)
din teorema momentului cinetic scrisă sub forma:
dL
=K (FG.05.5.11)
dt
‐ 145 ‐
FIZICA*F* FG. MECANICA CUANTICA
rezultă:
dM
= ω×M (FG.05.5.12)
dt
unde
ω = −γ B , (FG.05.5.13)
Fig. FG.05.5.1
S (r , t ) =
ih
2 m0
[ ]
ψ *∇ ψ − ∇ ψ * ψ . (FG.05.6.1)
Dacă particula cuantică este încărcată cu sarcina e (electron) mişcarea sa orbitală este echivalentă cu un
curent de densitate
J = e⋅S =
ieh *
2m0
[
ψ ∇ ψ − ∇ψ * ψ . ] (FG.05.6.2)
Pe de altă parte, din electrodinamică rezultă că acestui curent îi corespunde un moment magnetic având
expresia:
∫ (r × J )d τ .
1
M = (FG.05.6.3)
2
V
M =
e
4 m0
[∫ ψ Lˆ ψ − ψLˆ ψ ]d τ = 2me ∫ ψ Lˆ ψ dV = 2me
* *
0
*
0
Lˆ (FG.05.6.4)
Corelaţia dintre momentul magnetic al particulei cuantice şi valoarea medie a momentului cinetic orbital
poate fi utilizată pentru definirea operatorului moment magnetic orbital:
e ˆ
Mˆ = L. (FG.05.6.5)
2 m0
Ţinându-se seama de relaţiile de cuantificare ale momentului cinetic orbital se constată că proiecţia
momentului magnetic după axa z este cuantificată de numărul cuantic magnetic m:
eh
Mz = m = m μ PB , (FG.05.6.6)
2 m0
eh
unde μ PB = reprezintă magnetonul Procopiu-Bohr, introdus in fizica pe baza analizei faptelor
2m0
experimentale, şi are valoarea: μ PB = 0,927 ⋅ 10 −23 J/T .
Rezultatele de mai sus pot fi extinse şi momentului magnetic de spin, în care particula cuantică este un
nucleon, de sarcină e şi masă M 0 ; se defineşte magnetonul nuclear"
eh
μN = . (FG.05.6.7)
2M 0
Din studiul raportului magneto-mecanic, pentru mişcarea de spin s-a obţinut g s = 2 care evidenţiază
"anomalia" magnetică a spinului. Se poate arata, de asemenea, că factorii giromagnetici pentru proton şi
neutron au valorile g p = 2,793 respectiv g n = −1,913 . Explicarea momentelor magnetice nucleare se va
face ulterior.
FG.05.7. Efectul Zeeman
În studiul cuantificării spaţiale a atomului în prezenţa unui câmp magnetic exterior s-a menţionat că existenţa
efectului Zeeman constituie o verificare experimentală directă a necesităţii introducerii numărului cuantic
magnetic m.
Efectul Zeeman constă în despicarea liniilor spectrale ale atomilor situaţi în câmpuri magnetice perturbatoare
în mai multe componente, ca urmare a despicării nivelelor energetice ale atomilor în prezenţa acestor
câmpuri.
Evidenţiat experimental în anul 1896 de către P. Zeeman, efectul a fost explicat pentru prima dată de către
Lorentz cu ajutorul teoriei electromagnetice a luminii. Explicaţia dată efectului Zeeman de teoria cu
elemente cuantice a lui Bohr, pe baza mişcării de precesie Larmor în câmp magnetic conduce la aceleaşi
rezultate.
Scindarea în câmp magnetic a liniilor spectrale este în cazul general foarte complicată, după caracterul
acestei scindări efectul Zeeman putând fi simplu (normal) şi complex (anomal).
Efectul Zeeman normal poate fi observat pentru liniile spectrale care provin prin tranziţii între două stări de
singlet, despicarea liniei fiind în acest caz numai în trei componente spectrale. Efectul Zeeman anomal
caracterizează tranziţiile spectrale între două stări de multiplet de unde rezultă şi complexitatea liniei
spectrale emise.
Teoriile lui Lorentz şi cea cu elemente cuantice a lui Bohr explică satisfăcător numai efectul Zeeman normal,
explicaţia efectului Zeeman anomal nefiind posibilă decât în cadrul riguros al mecanicii cuantice.
‐ 147 ‐
FIZICA*F* FG. MECANICA CUANTICA
μ B
Δω0 = ω + − ω0 = ω0 − ω − = 0 , (FG.05.7.1)
h
în care μ 0 este magnetonul Procopiu-Bohr iar B inducţia câmpului magnetic perturbator.
Măsurările lui Zeeman au arătat că liniile spectrale emise de atom în câmp magnetic se prezintă în mod
diferit după cum observarea lor se face după o direcţie perpendiculară pe direcţia câmpului (efect transversal)
sau după o direcţie paralelă cu direcţia câmpului (efect longitudinal).
În cazul efectului transversal se observă trei componente spectrale ale liniei emise (Fig. FG.05.7.1).
Una dintre componente, numită π are o frecvenţă ω0 a liniei iniţiale şi este polarizată liniar paralel cu
direcţia câmpului magnetic. Celelalte două componente, numite σ sunt deplasate cu cantitatea ± Δω faţă de
frecvenţa iniţială, fiind polarizate liniar perpendicular pe direcţia câmpului.
Fig. FG.05.7.1
În cazul efectului longitudinal, componenta π nu mai apare, iar componentele σ sunt polarizate
circular, dreapta respectiv stânga, funcţie de sensul lui B . (Sensul polarizării circulare pentru componenta
σ + - având frecvenţa ω + , este asociat lui B după regula burghiului drept, pe când cel al componentei σ −
- având frecvenţa ω − , este asociat lui B după regula burghiului stâng.)
Rezultă că pentru o direcţie oarecare de observaţie, care face unghiul ϕ lui B , componentele σ vor fi
polarizate eliptic, intensitatea acestor componente variind funcţie de unghiul ϕ conform relaţiei [4]:
I (ϕ) =
I (0)
2
( )
1 + cos 2 ϕ . (FG.05.7.2)
Efectul Zeeman normal se observă în special la sistemul de singleţi ai heliului, la elementele alcalino-
pământoase şi în spectrele altor elemente cum ar fi Zn, Hg, Cd etc. (de exemplu, linia având λ = 643,847 nm
a cadmiului, corespunzând tranziţiei l P1 − l D 2 ).
În teoria lui Lorentz, mişcarea armonică liniară a electronului este descompusă în două componente
armonice cu aceeaşi frecvenţă una paralelă cu câmpul perturbator B şi alta perpendiculară pe acesta. A doua
oscilaţie armonică este la rândul ei descompusă în două mişcări circulare uniforme de sensuri contrare. Prin
urmare influenţa campului magnetic asupra oscilaţiilor armonice ale electronilor este studiată pentru fiecare
‐ 148 ‐
FIZICA*F* FG. MECANICA CUANTICA
componentă a mişcării. Din condiţiile de stabilitate mecanică pentru fiecare componentă a mişcării rezultă
neinfluenţarea componentei mişcării paralele cu câmpul magnetic de către acest câmp şi modificarea
frecvenţelor componentelor circulare ale mişcării cu cantitatea:
2B
Δω0 = ± (FG.05.7.3)
2m
care reprezintă frecvenţa Larmor a mişcării sistemului atomic în câmp magnetic. Scindarea liniilor spectrale
emise de atom şi stările de polarizare observate experimental în direcţie longitudinală şi transversală sunt în
deplină concordanţă cu această teorie.
Într-adevăr, dacă privim lumina emisă de sistemul atomic perpendicular pe direcţia câmpului, apar conform
teoriei clasice a radiaţiei componentele π şi σ polarizate liniar, pe când dacă aceeaşi lumină este privită
transversal, este normal să nu mai apară componenta π iar componentele σ să apară polarizate circular.
(Remarcăm că determinarea sarcinii specifice a electronului prin măsurări de efect Zeeman conduce la
rezultate foarte precise.)
Explicarea efectului Zeeman normal pe baza teoriei cu elemente cuantice a lui Bohr a fost făcută pentru
prima dată de către Debye şi Sommerfeld în anul 1916.
Deşi spinul electronului nu era cunoscut la acea dată explicaţia efectului Zeeman normal, propusă de aceştia,
a fost satisfăcătoare.
În câmpuri magnetice suficient de slabe, la care ne limităm deocamdată, (se va vedea la studiul efectului
Zeeman anomal de ce este necesară această condiţie), planul elipsei electronului va căpăta, după cum se ştie,
o mişcare de precesie cu viteza unghiulară Larmor.
Creşterea energiei atomului în câmp magnetic fiind dată de expresia:
ΔE = − H μ cos θ (FG.05.7.4)
ΔE = − μ 0 H m , (FG.05.7.5)
adică în câmp magnetic termenii spectrali se despică în 2l + 1 termeni echidistanţi corespunzător celor
2l + 1 posibilităţi de orientare date de numărul cuantic m.
De remarcat că, distanţa dintre doi astfel de termeni corespunde frecvenţei:
eB
ωL = = Δω0 , (FG.05.7.6)
2m
adică tocmai frecvenţei Larmor, ca şi în cazul clasic.
Ca urmare, o stare a sistemului atomic va fi definită de trei numere cuantice, n, l şi m, astfel că
frecvenţa tranziţiei între două stări definite de numerele cuantice (n1 , l1 , m1 ) şi (n2 , l 2 , m2 ) va fi dată de
expresia generală:
h ω = h ω0 + μ 0 H Δm (FG.05.7.9)
care evidenţiază efectul Zeeman normal observat experimental, corespunzator regulilor de selecţie, pentru
numărul cuantic magnetic:
Δm = 0; ± 1 . (FG.05.7.10)
Ori aceste reguli de selecţie pot fi induse din regulile de selecţie pentru numărul cuantic orbital Δl = ±1 şi
din absenţa interacţiunii pentru componenta paralelă cu câmpul a mişcării, în cazul teoriei clasice a efectului
Zeeman.
Ca urmare a acestor reguli de selecţie, deşi fiecare termen se despică în 2l + 1 componente, fiecare linie se
despică numai în trei componente, cele 2l + 1 componente fiind după cum s-a mai arătat echidistante.
O schemă generală a acestor tranziţii este prezentată în figura FG.05.7.2,
Fig. FG.05.7.2
a)
‐ 150 ‐
FIZICA*F* FG. MECANICA CUANTICA
b)
Fig. FG.05.7.3
În cuplajul normal momentele cinetice orbitale se compun separat într-o singură rezultantă L , momentele
cinetice de spin se compun de asemenea separat într-o singură rezultantă S , din compunerea vectorilor L şi
S rezultând momentul cinetic total J .
Acelaşi mod de compunere se foloseşte şi pentru momentele magnetice orbitale M L şi de spin M S însă
datorită anomaliei magnetice de spin, vectorul M nu va corespunde ca direcţie cu vectorul J
(Fig. FG.05.7.4).
‐ 151 ‐
FIZICA*F* FG. MECANICA CUANTICA
Fig. FG.05.7.4
În cazul cuplajului jj, pentru fiecare electron se cuplează separat momentul cinetic orbital cu cel de spin,
obţinându-se nişte rezultante J , care se cuplează apoi împreună într-o rezultantă finală J . Acelaşi mod de
compunere se foloseşte şi pentru momentele magnetice.
(Rezultatele obţinute prin cele două tipuri de cuplaje sunt diferite, cuplajul normal corespunzând, după cum
se arată în teoria cuantică, aproximaţiei nerelativiste, când cele două tipuri de momente orbitale şi de spin pot
fi considerate separat, spre deosebire de cuplajul jj, valabil în cazul relativist, unde considerarea separată a
celor două tipuri de momente nu mai este posibilă.)
Pentru explicarea efectului Zeeman anomal se porneşte de la calculul raportului magneto-mecanic al unui
sistem de electroni, în cazul cuplajului normal.
unde
J 2 + L2 − S 2
cos(L , J ) = (FG.05.7.12)
2L J
şi
S 2 + J 2 + − L2
cos(S , J ) = (FG.05.7.13)
2S J
unde L, S , J sunt numerele cuantice ale sistemului de electroni corespunzătoare numerelor cuantice l, s şi
j ale unui sistem cu un singur electron optic.
J
M J = g μ0 (FG.05.7.14)
h
unde mărimea
J 2 + S 2 − L2
g = 1+ (FG.05.7.15)
2J 2
se numeşte factorul de despicare a liniei spectrale a lui Landé.
Pentru un atom cu un singur electron optic factorul lui Landé are expresia:
‐ 152 ‐
FIZICA*F* FG. MECANICA CUANTICA
j2 + s2 − l 2
g = 1+ . (FG.05.7.16)
2 j2
Se va arata în continuare că explicarea efectului Zeeman anomal, prin considerarea factorului de despicare a
lui Landé, nu este satisfăcătoare decât în teoria cuantică, unde numerele cuantice l, s , j , sunt legate de
analoagele lor clasice prin corespondenţa:
l 2 → l (l + 1) ; s 2 → s (s + 1) ; j 2 → j ( j + 1) ,
astfel că se utilizează pentru g o expresie de forma
j ( j + 1) + s (s + 1) − l (l + 1)
g = 1+ . (FG.05.7.17)
2 j ( j + 1)
Prin urmare simpla considerare a spinului nu este suficientă pentru explicarea efectului Zeeman anomal,
fiind necesară tratarea riguroasă a interacţiei spin - orbită cu metodele mecanicii cuantice. În acest caz
calculul liniilor Zeeman este verificat experimental cu precizie spectroscopică, confirmând modelul cuantic
adoptat.
Cauza efectul Zeeman anomal o constituie, ca şi pentru cel normal, mişcările de precesie din atom, după cum
arată toate faptele experimentale pe care calculul factorului lui Landé a reuşit să le explice.
Deşi nu se poate da o explicaţie cantitativă completă efectului Zeeman anomal, după cum s-a arătat, în cadrul
teoriei cu elemente cuantice a lui Bohr, totuşi posibilitatea apariţiei sale poate fi arătată calitativ, indicându-
se şi metoda generală de tratare în teoria cuantică.
În principiu, în absenţa câmpului magnetic exterior energia de interacţiune a momentului magnetic de spin
μ S cu câmpul magnetic corespunzător momentului cinetic orbital provoacă despicarea fiecărui nivel E (n.l )
în două subnivele E ' (n, l , j ') şi E" (n, l , j") , mărimea despicării fiind dată de diferenţa de frecvenţă dintre
liniile dubletului emis.
În prezenţa câmpului magnetic H , de intensitate relativ scăzută, vectorii j ' şi j" execută mişcări de
precesie în jurul lui H (Fig. FG.05.7.5), energia de precesie fiind dată de relaţia
ΔE = −μ 0 H cos( j , H ). (FG.05.7.18)
Fig. FG.05.7.5
Apare necesară condiţia ca intensitatea câmpului magnetic H să fie suficient de mică pentru a „nu rupe”
cuplajul spin-orbită.
Despicarea nivelelor magnetice în cazul atomilor cu un singur electron de valenţă în câmp magnetic slab se
va face conform relaţiei
‐ 153 ‐
FIZICA*F* FG. MECANICA CUANTICA
( )
E n, l , j , m j = E (n, l , j ) − μ 0 H m j g (FG.05.7.19)
unde
− j ≤ m j ≤ j , Δm j = 0,±1 ,
m j fiind numărul cuantic magnetic intern care cuantifică protecţia momentului cinetic total j pe direcţia
câmpului H , iar g este factorul lui Landé .
În câmpuri magnetice puternice, cuplajul spin - orbită se rupe, vectorii l şi s execută în mod independent
mişcări de precesie în jurul lui H (Fig. FG.05.7.6) astfel incat despicarea nivelelor magnetice se va face
conform relaţiei:
Fig. FG.05.7.6
Tranziţiile care au loc între două nivele specificate de numerele cuantice (n1 , l1 , m1 , s1 ) şi (n2 , l 2 , m2 , s 2 )
conduc la frecvenţele:
ω + = ω0 + Δω
ω − = ω0 − Δω (FG.05.7.21)
ω = ω0
unde Δω corespunde frecvenţei de precesie Larmor, deci efectul Zeeman anomal trece în efectul Zeeman
normal la intensităţi suficient de mari ale câmpului magnetic exterior pentru a se rupe cuplajul spin - orbită
se numeşte efect Paschen-Back.
Tranziţiile caracteristice efectului Zeeman anomal sunt prezentate schematic în Fig. FG.05.7.3 (pentru
tranziţia 3 S → 3P ). Despicarea fiind diferită pentru diferitele grupuri de termeni, sunt posibile atâtea linii
spectrale câte tranziţii se pot construi în total respectând regulile de selecţie cunoscute.
‐ 154 ‐