F - FG - I - Mecanica Cuantica 27.04 PDF

FIZICA*F* FG.
MECANICA CUANTICA
FG.
MECANICA CUANTICA
‐ 1 ‐

FIZICA*F* FG. MECANICA CUANTICA
CUPRINS
I
Introducere 5
Capitolul FG.01. Bazele experimentale ale mecanicii cuantice 6
FG.01.1. Radiatia termica. Ipoteza cuantelor 6
FG.01.2. Efectul fotoelectric. Ipoteza fotonilor 15
FG.01.3. Efectul Compton 21
FG.01.4. Presiunea luminii 26
FG.01.5. Experimentul lui Franck si Hertz 27
FG.01.6. Modelul atomic al lui Bohr. 29
FG.01.7. Dualismul unda corpuscul. Ipoteza lui de Broglie. Experimentul Davisson-Germer 39
FG.01.8. Ecuatia lui Schrodinger. Functia de unda (pachetul de unde) 42
FG.01.9. Relatiile de incertitudine ale lui Heisenberg 44
Capitolul FG.02. Descrierea matematica a mecanicii cuantice 48
FG.02.1. Spatii vectoriale 48
FG.02.2. Spaţii Hilbert 51
FG.02.3. Operatori liniari 54
FG.02.4. Operatori hermitici 55
FG.02.5. Reprezentarea vectorilor şi a operatorilor 61
Capitolul FG.03. Fundamentele mecanicii cuantice 64
FG.03.1. Descrierea starii in mecanica cuantica 64
FG.03.2. Variabilele dinamice in mecanica cuantica 80
FG.03.3. Observabile si reprezentari in mecanica cuantica 87
FG.03.4. Procesul de masura in mecanica cuantica 93
FG.03.5. Postulatele mecanicii cuantice 96
FG.03.6. Reprezentarile Schrodinger si Heisenberg 100
FG.03.7. Descrierea evolutiei cauzale. Ecuatia lui Schrodinger 107
FG.03.8. Alte descreri ale mecanicii cuantice 110
Capitolul FG.04. Sisteme cuantice simple 115
FG.04.1. Introducere 115
FG.04.2. Particula in groapa de potenţial unidimensionala 115
FG.04.3. Particula in groapa de potential tridimensionala 116
FG.04.4. Particula în groapa de potenţial cu pereţi finiţi 117
FG.04.5. Bariera de potenţial 119
FG.04.6. Efectul tunel 121
FG.04.7. Oscilatorul armonic 123
Capitolul FG.05. Atomul de hidrogen 128
FG.05.1. Ecuatia lui Schrodinger pentru miscarea in camp central 128
FG.05.2. Rezolvarea ecuatiilor momentului cinetic 129
FG.05.3. Solutia ecuatiei Schrödinger pentru partea radiala a functiei de unda 131
FG.05.4. Orbitali atomici 138
FG.05.5. Proprietăţi magnetice ale atomului. Magnetonul Procopiu - Bohr 141
FG.05.6. Definirea cuantica a momentului magnetic 143
FG.05.7. Efectul Zeeman 144
II
Capitolul FG.06. Spinul si momentul magnetic de spin 152
‐ 2 ‐

FG.06.1. Momentul cinetic de spin 152

FG.06.2. Experimentul Stern si Gerlach. Momentul magnetic de spin 153
FG.06.3. Teoria lui Pauli a spinului electronic 158
FG.06.4. Modelul vectorial al momentului cinetic 163
FG.06.5. Sisteme de particule identice 164
Capitolul FG.07. Spectre atomice 169
FG.07.1. Nivelele de energie şi stările electronilor în atom 169
FG.07.2. Sistemele hidrogenoide 171
FG.07.3. Considerarea efectelor relativiste. Structura fină 174
FG.07.4. Procese radiative. Reguli de selecţie 177
FG.07.5. Clasificarea periodică a elementelor 186
FG.07.6. Atomii metalelor alcaline 189
Capitolul FG.08. Informatica cuantica 193
FG.08.1. Informatia cuantica 193
FG.08.2. Unitatea de informatie cuantica. Qubitul 193
FG.08.3. Entanglementul cuantic 195
FG.08.4. Teleportarea informatiei cuantice. Modelare fizica 198
FG.08.5. Modelarea matematica a procesului de teleportare cuantica 199
FG.08.6. Experimente de teleportare 201
FG.08.7. Comunicatii cuantice. Criptografia cuantica 206
FG.08.8. Informatica cuantica. Calculatorul cuantic 207
FG.08.9. Bibliografie specifica informaticii cuantice 207
Capitolul FG.09. Aplicaţii de laborator şi simulare numerică (ALBSN) 212
FG.09.01. Bazele experimentale ale mecanicii cuantice 212
FG.09.02. Descrierea matematica a mecanicii cuantice 214
FG.09.03. Fundamentele mecanicii cuantice 214
FG.09.04. Sisteme cuantice simple 215
FG.09.05. Atomul de hidrogen 216
FG.09.06. Spinul si momentul magnetic de spin 216
FG.09.07. Spectre atomice 216
FG.09.08. Informatica cuantica 216
FG.09.09. Dezvoltari si aplicatii ale mecanicii cuantice 217
Capitolul FG.10. Autoevaluare (AEV)
Capitolul FG.10.01. Bazele experimentale ale mecanicii cuantice
● Exerciții și probleme rezolvate …………………………………………………………………...
● Exerciții și probleme propuse ……………………………………………………..
● Întrebări/ chestiuni recapitulative ...................................................................................................
Capitolul FG.10.02. Descrierea matematica a mecanicii cuantice
Capitolul FG.03. Fundamentele mecanicii cuantice
● Exerciții și probleme propuse
Capitolul FG.04. Sisteme cuantice simple
● Exerciții și probleme propuse............................................................................................
Capitolul FG.05. . Atomul de hidrogen
● Exerciții și probleme propuse .....................................................................
Capitolul FG.06. Spinul si momentul magnetic de spin
● Exerciții și probleme propuse ..................................................................................
‐ 3 ‐


Capitolul FG.07. Spectre atomice
Capitolul FG.08. Informatica cuantica
● Exerciții și probleme propuse ...................................................................................
F_Glosar cuvinte cheie
Cuvânt-cheie Cod capitol
Aplicatie FG.07
Atomul de hidrogen FG.01
Bariera de potenţial FG.04
Boson FG.06
Calculator cuantic FG.08
Camp central FG.05
Clasificarea periodică a elementelor FG.07
Comunicatie cuantica FG.08
Criptografie cuantica FG.08
Distributia cuantica a cheilor FG.08
Dualismul unda corpuscul FG.01
Ecuatia radiala FG.05
Ecuatia Schrodinger FG.01
Ecuatia Schrodinger atempotala FG.04
Efect Compton FG.01
Efect fotoelectric FG.01
Efect relativist FG.07
Efectul tunel FG.04
Efect Zeeman FG.05
Element chimic FG.07
Emisie stimulata FG.07
Entanglementul cuantic FG.08
Evolutie cauzala FG.03
Experimentul Davisson si Germer FG.01
Experimentul Franck - Hertz FG.01
Experimentul Stern - Gerlach FG.06
Experiment teleportare FG.08
Fermion FG.06
Functia de unda FG.01
Groapa de potenţial FG.04
Holografie FG.07
Informatica cuantica FG.08
Informatie cuantica FG.08
Ipoteza-de Broglie FG.01
Ipoteza cuantelor FG.01
Ipoteza fotonilor FG.01
Laser FG.07
Magnetonul Procopiu - Bohr FG.05
Mecanica cuantica FG.03
Metal alcalin FG.07
Modelul atomic Bohr, FG.01
Modelare fizica FG.08
‐ 4 ‐

Modelare matematica FG.08

Model vectorial FG.06
Moment cinetic FG.06
Moment cinetic de spin FG.06
Moment magnetic FG.05
Moment magnetic de spin FG.06
Nivel energetc FG.07
Observabila FG.03
Operator hermitic FG.02
Operator liniar FG.02
Orbital atomic FG.05
Oscilatorul armonic FG.04
Pachetul de unde FG.01
Paradoxul EPR FG.08
Particule identice FG.06
Particula libera FG.04
Postulatele mecanicii cuantice FG.03
Perechea EPR FG.08
Presiunea luminii FG.01
Proces de masura cuantic FG.03
Proces radiativ FG.07
Proces de teleportare FG.08
Proprietate magnetica FG.05
Qubit FG.08
Qubit sursa FG.08
Qubit tinta FG.08
Qubit auxiliar FG.08
Radiatie termica FG.01
Regula de selecţie FG.07
Relatiile de incertitudine Heisenberg FG.01
Reprezentarea Heisenberg FG.03
Reprezentare operator FG.03
Reprezentarea Schrodinger FG.03
Reprezentare vector FG.02
Sistem hidrogenoid FG.07
Spatiu Hilbert FG.02
Spatiu vectorial FG.02
Spectru atomic FG.01
Spectru energetic discret FG.07
Spin electronic FG.06
Stari Bell FG.08
Stare cuantica FG.03
Stare excitata FG.07
Stare fundamentala FG.07
Stare legata FG.07
Statistica Bose-Einstein FG.06
Statistica Fermi-Dirac FG.06
Structura fină FG.07
Teleportare cuantica FG.08
Teleportare informatie cuantica FG.08
Teoria lui Pauli FG.06
Transmisia cuantica a informatiei FG.08
Unitatea de informatie FG.08
Unitatea cuantica de informatie FG.08
‐ 5 ‐

Variabila dinamica FG.03

Vector de stare FG.02
Bibliografie 267
.
‐ 6 ‐

Introducere
Teoria cuantica in fizica urmareste sa modeleze nivelul cuantic de structura si miscare a
materiei printr-o continua rezonanta cu natura, prin intermediul faptelor experimentale al caror
rezultat si suport a fost si este in continuare. Acest nivel cuantic se refera la sistemele fizice având
−34
"acţiunea" de ordinul de mărime al constantei lui Planck ( h = 6,6260755(40) ⋅10 J⋅ s ).
Criteriul de stabilire a naturii cuantice a unui sistem fizic dat este reprezentat de relatiile de
incertitudine ale lui Heisenberg, care descriu implicit, caracterul dual ondulatoriu-corpuscular al
sistemelor cuantice. Legile de evoluţie ale sistemelor cuantice precum si acelea ale procesului de
observare și măsură vor fi evidentiate ca urmare, in lucrare, luand in considerare comportarea duala
a acestor sisteme ce se manifesta, in general la scara atomica sau nucleara, in electronica, fizica
solidului, micro si nanatehnologii, optoelectronica si fotonica, stiinta materialelor si ingineria
cuantica, biologie si medicina moderna etc., fiind specifice, generic vorbind, interactiilor din
lumea "microparticulelor" unde si corpusculi si a campurilor. Aplicarea legilor fizicii clasice pentru
studiul sistemelor cuantice nu mai este posibila intrucat rezultatele obtinute pe baza teoriei clasice
sunt în contradicţie cu datele experimentale, studiul fizicii cuantice fiind in consecinta, absolut
necesar.
In cursul de fata, prezentarea noilor idei, in contextul aparitiei acestora, prin evidentierea
reala a salturilor in gandire este de prima importanta pentru un spirit creator, dinamic in fizica, dar
si in formarea viitorului inginer confruntat cu cele mai diferite probleme de proiectare si realizare a
unor materiale si instalatii moderne in care fizica cuantica este determinanta. Afirmatia lui Dirac cu
privire la sistemele cuantice: " sarcina noastra este de o coordona intr-o teorie coerenta legile la care
sunt supuse", reprezinta obiectivul principal al acestui curs de mecanica cuantica, care se doreste
modern, riguros unitar, orientat inspre student. Pregatirea acestuia ca inginer este complexa si
presupune pe langa o gandire creatoare si corecta si competente aplicative privind realizarea si
utilizarea unor aparate si instalatii sofisticate in cele mai diferite domenii dar si competitivitate in
contextul provocator la nivel global.
Cursul isi propune sa contribuie la acest proces de formare a viitorului inginer fiind dedicat
studentilor tuturor facultatilor cu profil tehnic si de fizica din tara dar si altor specialisti din
cercetarea stiintifica si industrie precum si doctaranzilor si cadrelor didactice.
‐ 7 ‐

Capitolul FG.01. Bazele experimentale ale mecanicii cuantice

Cuvinte-cheie:.
radiatia termica, ipoteza cuantelor, efectul fotoelectric, ipoteza fotonilor. efectul Compton,
presiunea luminii, experimentul Franck - Hertz, modelul atomic Bohr, spectru energetic,
atomul de hidrogen, dualismul unda-corpuscul, ipoteza-de Broglie,. experimentul Davisson
si Germer, ecuatia Schrodinger, functia de unda, pachetul de unde, relatiile de incertitudine
Heisenberg

FG.01.1. Radiatia termica. Ipoteza cuantelor
Prin radiatie termica se intelege radiatia de natura electromagnetica emisa de corpuri datorita agitatiei
termice a atomilor si moleculelor. Spectrul acestei radiatii este continuu, de la zero la infinit, fiind dependent
de temperatură, undele componente avand amplitudini, faze şi direcţii de polarizare distribuite haotic.
Radiaţia termică aflată într-o regiune limitată din spaţiu, de exemplu, o incinta inchisa, aflata în echilibru
termic cu corpurile învecinate constituie radiatia de echilibru. Este vorba de un echilibru dinamic caracterizat
de egalitatea fluxurilor energetice emise si absorbite, intrucat la echilibru schimburile de energie nu
inceteaza. La echilibru, radiaţia termică din incintă este omogenă, izotropă fiind independentă de geometria
si natura incintei. Din punct de vedere termodinamic, radiaţia termică constituie un sistem caracterizat de
parametrii de stare p, V şi T , incat primele studii asupra radiatiei termice au avut la baza datele
experimentale si metodele termodinamicii.
Mărimile fizice utilizata in studiul radiaţiei termice sun prezentate in tabelul FG.01.1.1
Tabelul FG.01.1.1
Nr.c Marimea Definitia Relatia de definitie Observatii
rt.
1 Puterea de Fluxul energetic dΦ dE
emisie emis de unitatea
Eλ = = ;
d S dλ d S dλdt
spectrala, Eλ de suprafaţă,
într-un interval E este energia radiantă iar Φ
( emisivitatea spectral d λ în fluxul energetic emis.
sau emitanta) jurul lungimii
de undă λ .
2. Radianţă Mărimea Eν ∞ ∞ c
λ=
integrală, R reprezintă ∫
R = Eλ d λ = Eν d ν∫ ν
puterea de 0 0
Eλ d λ = Eν d ν
emisie spectrală
dependentă de
frecvenţa ν a
radiaţiei.
‐ 8 ‐

3. Densitatea Energia dE
volumică de radianta pe
ρE = ;
dV
energie unitatea de
radiantă, ρ E volum V reprezintă volumul incintei.
4. Intensitatea Fluxul energetic dΦ

energetică, I a emis în unitatea
I= ;
dΩ
unei surse de unghi solid
punctiforme, în jurul direcţiei d Ω reprezinta elementul de
într-o direcţie considerate. unghi solid.
dată
5. Strălucirea Intensitatea dI Se arata ca:
energetică, B energetică în
B= ;
d S cos θ
într-un punct al direcţia
unei surse, după considerată, pe direcţia considerata face cu 4π
normala la suprafaţă unghiul θ . ρE = B
o direcţie. unitatea din c
suprafaţa
normală pe
direcţia dată.
6. Presiunea -Experienta lui Se arata ca:
radiaţiei, p Lebedev,1901.
ρ
asupra
-Variaţia p= E
suprafeţei pe p = Nhν / c 3
impulsului
care este (Ecuaţia termică de
fotonilor
incidentă. stare a radiaţiei
incidenţi N în
unitatea de termice; teoria
timp, pe termodinamica).
unitatea de arie
(teoria
cuantica).
7. Ecuaţia de
bilanţ energetic
a fluxurilor
radiante Φνdν =ΦνAdν+ΦνRdν+ΦνT dν;
incident pe o
ν desemnează fluxurile
suprafaţă Φ ,
spectrale corespunzatoare.
absorbit Φ A ,
reflectat Φ R şi
transmis Φ T .
8. Puterea relativa Φ νA Daca Aν = 1 ,

Aν = .
de absorbţie, Φν
corpurile sunt
Aν
absolut negre
(absorbante).
‐ 9 ‐

9. Puterea relativa Φ νR Daca Rν = 1 ,

Rν = .
de reflexie: Φν
corpurile sunt
absolut albe
(reflectatoare).
10. Puterea relativa Φ νT Daca Tν = 1 ,
Tν = .
Φν
transmisie: corpurile sunt
absolut
transparente.
Evident ca:
Aν + Rν + Tν = 1 .
Corpurile absolut negre prezinta o importanta deosebita pentru studiul radiatiei termice, deoarece din
proprietatile generale de emisie si absorbtie ale corpului negru pot fi deduse proprietatile corespunzatoare si
ale altor categorii de corpuri. In natura nu exista corpuri absolut negre dar se pot realiza dispozitive care sa se
comporte ca un corp negru pe un domeniu de frecventa. De exemplu, funinginea si negrul de platina se
apropie prin proprietatile lor foarte mult de corpul negru. Modelul experimental de corp negru il constituie o
cavitate sferica sau cilindrica incalzita uniform, prevazuta cu o mica deschidere. Intrucat o "raza de lumina "
care patrunde prin deschidere in cavitate sufera un numar foarte mare de reflexii si absorbtii succesive,
aceasta nu mai poate parasi cavitatea astfel incat se comporta ca un corp negru. Radiatia de echilibru din
interior are o distributie spectrala asemanatoare cu ceea a corpului negru astfel incat prin deschidere se
obtine in exterior radiatie de corp negru.
a. Legile radiaţiei termice
La sfârşitul secolului al XIX-lea, înţelegerea proprietăţilor radiaţiei termice era nesatisfacatoare, curbele
experimentale ale emisivităţii spectrale E λ (λ ) neputand fi explicate în mod riguros, pe baza cunoştinţelor
existente la acea dată. Adoptarea unui nou mod de abordare de catre Planck, care a introdus in fizica "ipoteza
cuantelor" a condus la clarificarea tuturor problemelor privind radiaţia termică, dar a complicat lucrurile pentru
fizica clasică ale cărei limite erau evidente. Fizica cuantică explică in prezent în mod natural şi riguros radiaţia
termică şi toate fenomenele legate de aceasta, insa in dezvoltarea fizicii cuantice au avut un rol determinant
legile experimentale ale radiatiei termice.
1. Legea lui Kirchhoff
Studiind pe cale termodinamica radiatia termica de echilibru dintr-o cavitate vidata in care se gaseec
mai multe corpuri, Gustav Kirchhoff a stabilit in primul rand ca densitatea spectrala a radiatiei este omogena
in interiorul cavitatii fiind functie de temperatura dar independenta de natura si proprietatile corpurilor din
cavitate, respectiv de peretii acesteia. Totodata, Kirchhoff a formulat urmatoarea lege care-i poarta numele:
‐ 10 ‐

"Raportul dintre puterea spectrală de emisie E ν şi puterea relativă de absorbţie Aν a oricarui corp aflat la
o temperatura data este independent de natura şi proprietăţile fizice ale corpului fiind o funcţie universală,
univocă, de temperatură şi frecvenţa radiaţiei".
Sub forma matematica legea lui Kirchhoff se exprima astfel:
Eν
= f (ν, T ) . (FG.01.1.1)
Aν
In cazul corpului negru definit prin conditia Aνn = 1 se obtine:
Eν
= f (ν, T ) = E ν n , (FG.01.1.2)
Aν n
rezultat care arata ca funcţia universală a lui Kirchhoff f (ν, T ) reprezintă chiar emisivitatea E ν n a corpului
negru. Studiul radiatiei termice de echilibru presupune cunoasterea functiei universale f (ν, T ) de distributie
spectrala a emisivitatii corpului negru, avand temperatura ca parametru.
Fig. FG.01.1.1 Fig. FG.01.1.2
Curba experimentala calitativa de distributie spectrala a radiatiei de corp negru este prezentata pentru diferite
temperaturi in figura FG.01.1.1. Se observa cresterea cu temperatura a emisivitatii corpului negru si
deplasarea spre lungimi de unda mai mici a maximului corepunzator emisivitatii maxime. In figura
FG.01.1.2 se prezinta comparativ curbele care dau emisivitatea corpului negru si aunui corp oarecare,
punandu-se in evidenta puterea de emisie mai scazuta a corpurilor cu putere relativa de absorbtie subunitara.
Pe baza legii lui Kirchhoff se poate explica, de exemplu, emisia de lumina de catre flacara unei lumanari.
Intrucat corpurile cu putere de absorbtie mare au si putere de emisie mare, lumina unei flacari este data de
radiatia pronuntata a particulelor " negre" din zona de ardere a materialului. Nu acelasi lucru se poate spune
despre un bec cu gaz unde are loc o ardere completa.
Legea Stefan-Boltzmann
‐ 11 ‐

Un pas important în cunoaşterea funcţiei f (T , ν) îl constituie legea Stefan-Boltzmann care
are următorul enunţ:

"Radianta integrală a corpului negru este proporţională cu puterea a patra a temperaturii absolute",
adica:
R = σT 4 (FG.01.1.3)
unde:
∞
R = ∫ Eν d ν (FG.01.1.4)
0
iar σ este constanta Stefan-Boltzmann şi are valoarea:
σ = 5,6693 ⋅10−8 Wm −2 K −4 . (FG.01.1.5)
Relaţia anterioară a fost găsită în anul 1879 de către Jožef Stefan şi demonstrată pe cale
termodinamică, în anul 1884 de către Ludwig Boltzmann, care a aplicat radiaţiei termice de echilibru dintr-o
cavitate prevăzută cu mic un orificiu (corp negru) ecuaţia fundamentală a termodinamicii:
TdS = dE + pdV . (FG.01.1.6)
De asemenea, s-au utilizat relaţiile termodinamice:
⎛ dp ⎞ ⎛ dE ⎞
T⎜ ⎟ =⎜ ⎟ +p (FG.01.1.7)
⎝ dT ⎠V ⎝ dV ⎠T
ρE
p= (FG.01.1.8)
3
precum şi relaţiile:
4π 4
ρE = B= R (FG.01.1.9)
c c
dintre densitatea de energie ρE , strălucirea B a pereţilor cavităţii şi radianţa integrală R, care se obţin imediat
din relaţiile de definiţie. Rezultă imediat ecuaţia diferenţială a densităţii de energie:
dρ E
T = 4ρ E , (FG.01.1.10)
dT
care, prin integrare, poate fi scrisă sub forma (FG.01.1.3) a legii Stefan-Boltzmann.
Legea deplasării a lui Wien
Datele experimentale au arătat că există o legătură directă între distribuţia spectrală a radiaţiei emise
de un corp negru şi temperatura acestuia.
Astfel, Wilhelm Wien a stabilit (în 1893) că există o dependenţă liniară între frecvenţa pentru care
curba care dă distribuţia spectrală a emisivităţii corpului negru prezintă un maxim şi temperatura absolută,
conform relaţiei:
ν max = bT (FG.01.1.11)
care exprimă legea deplasării a lui Wien, în care b, numeric egală cu 1,96 c (c este valoarea vitezei luminii în
vid) şi exprimată în Hz⋅K−1, este o constantă a cărei valoare a fost găsită experimental.
O altă formă a legii de deplasare, în funcţie de lungimea de undă λ max care corespunde maximului
emisivităţii, este dată de expresia
‐ 12 ‐

λ mT = A (FG.01.1.12)
unde A = 0, 289782 ⋅10−2 m⋅ K este constanta lui Wien.
Legea lui Wien este în deplină concordanţă cu datele experimentale.

Prin urmare, conform legii deplasării, maximul emisivităţii spectrale se deplasează, cu creşterea
temperaturii, spre lungimi de undă mai mici. De exemplu, la temperaturi mici maximul radiaţiei emise se
situează în infraroşu, trecând succesiv în roşu, galben, violet …, când temperatura creşte.
Legea semiempirică de distribuţie spectrală a lui Wien
Tot din considerente termodinamice, Wien a arătat (în 1893) că distribuţia spectrală a densităţii de
energie are forma generală
⎛ν⎞
ρ Eν = ν 3 f ⎜ ⎟ (FG.01.1.13)
⎝T ⎠
⎛ν⎞ ⎛ν⎞
adică funcţia f ⎜ ⎟ depinde numai de raportul ⎜ ⎟ , până la nişte constante.
⎝T ⎠ ⎝T ⎠
⎛ν⎞
În anul 1896, tot Wien propune pentru funcţia ⎜ ⎟ forma semiempirică
⎝T ⎠
βν
⎛ν⎞
f ⎜ ⎟ = αe T (FG.01.1.14)
⎝T ⎠
(unde α şi β sunt nişte constante) urmărind să obţină cea mai bună aproximare a curbei experimentale.
O formă echivalentă a expresiei (FG.01.6.14) a legii lui Wien este dată de relaţia
Eλ = λ −5 g(λT ) (FG.01.1.15)
unde
C2
−
g(λT ) = C1 e λT
(FG.01.1.16)
şi are următorul enunţ: puterea de emisie a corpului negru la o anumită temperatură este invers proporţională
cu puterea a cincea a lungimii de undă, C1 şi C2 fiind constantele lui Wien (până la un factor care depinde
doar de produsul λT).
Observaţie: Se poate arăta că formula lui Wien poate fi privită ca o modificare a legii lui Boltzmann
pentru distribuţia particulelor independente aflate în echilibru statistic, observaţie care prezintă
interes pentru teoria duală, ondulatoriu corpusculară a luminii.
Deşi nu a căpătat o fundamentare teoretică riguroasă şi prezintă limitări experimentale pregnante la
frecvenţe mici, unde emisivitatea spectrală trebuie să fie proporţională cu pătratul frecvenţei, legea lui Wien
constituie, totuşi, cea mai bună descriere a distribuţiei spectrale a radiaţiei termice.
Legea de distribuţie spectrală Rayleigh-Jeans
Căutând o explicaţie teoretică pe baza teoriei ondulatorii a lui Fresnel şi Young a radiaţiei corpului
negru, lordul Rayleigh (John William Strutt) găseşte o formulă pentru distribuţia spectrală a radiaţiei termice
care este apoi simplificată de J. H. Jeans, fiind astfel cunoscută sub numele de legea Rayleigh-Jeans şi având
următoarea expresie matematică:
8π
ρ Eλ = 4 kT (FG.01.1.17)
λ
‐ 13 ‐

Formula (FG.01.1.15) arată că puterea de emisie a corpului negru la o anumită temperatură este
invers proporţională cu puterea a patra a lungimii de undă.
Această formulă, care prezice o creştere parabolică cu frecvenţa a emisivităţii în tot spectrul, este în
concordanţă cu experienţa numai pentru lungimi de undă mari sau pentru temperaturi înalte. Pentru lungimi
de undă mici, formula duce la o creştere continuă, spre infinit, a emisivităţii spectrale, care, astfel, nu mai
prezintă maximul cunoscut din experienţă (neconcordanţa a fost denumită de P. Ehrenfest „catastrofa
ultravioletă”). Se observă că această lege „completează”, într-un anumit sens, legea lui Wien care,
dimpotrivă, modelează bine realitatea pentru lungimi de undă mici.
Modul de deducere a relaţiei (FG.01.1.17), prezentat în continuare, suscită însă un interes deosebit,
deoarece este cel utilizat de Planck la stabilirea formulei corecte de distribuţie spectrală a radiaţiei termice
(fiind, de fapt, o combinare a metodei Rayleigh-Jeans şi a celei folosite de Planck pentru a regăsi formula
Rayleigh-Jeans pe altă cale).
În principiu, se consideră − în concordanţă cu teoria ondulatorie a luminii − că radiaţia dintr-o
incintă la echilibru termic se prezintă sub formă de unde staţionare (moduri de vibraţie) ca urmare a
suprapunerii undelor directe şi reflectate (se admite că lungimile de undă implicate sunt mici în comparaţie
cu neregularităţile microscopice ale suprafeţelor reflectătoare).
Expresia densităţii spectrale de energie din cavitate se poate obţine multiplicând energia asociată
fiecărei astfel de unde (mod de vibraţie) cu densitatea de moduri de vibraţie din cavitate.
Asociindu-se „oscilatori” pereţilor incintei, pentru fiecare dintre frecvenţele din cavitate, se constată
că, odată cu echilibrul radiaţiei termice din incintă se atinge şi echilibrul statistic al acestor oscilatori.
Întrucât energia medie a unui astfel de oscilator este kT, conform principiului echipartiţiei energiei pe grade
de libertate, se admite că energia unui mod de vibraţie al cavităţii este, de asemenea, kT. Prin urmare, pentru
a găsi densitatea de energie a radiaţiei termice din cavitate trebuie să calculăm densitatea corespunzătoare de
moduri, adică numărul modurilor pe unitatea de volum şi pe unitatea de frecvenţă (Se ştie că, pentru o
cavitate ale cărei dimensiuni sunt mari în comparaţie cu lungimea de undă, modurile normale ale cavităţii
sunt independente de forma acesteia).
S-a obţinut, pentru densitatea de moduri pe interval de frecvenţă, expresia finală:
dN 8πν 2
N ν dν = = 3 dν (FG.01.1.18)
V c
astfel încât densitatea spectrală de energie a corpului negru va fi dată de relaţia
8πν 2
ρ Eν = 3 kT (FG.01.1.19)
c
formulă în concordanţă cu forma (FG.01.1.15) pentru aceasta.
Observaţie: Legătura dintre expresiile (FG.01.1.17) şi (FG.01.1.19) ale densităţii spectrale de energie
c
se obţine ţinând seama de relaţiile ρ Eλ dλ = ρ Eν dν şi λ = .
ν
Legea de distribuţie spectrală a lui Planck. Ipoteza cuantelor
Forma originală a studiilor lui Planck asupra radiaţiei termice cuprinde două etape: o primă etapă se
încheie cu stabilirea formulei care îi poartă numele, privind distribuţia spectrală a radiaţiei termice în deplină
concordanţă cu faptele experimentale; a doua etapă, dedicată fundamentării teoretice a acestei formule, a dus
la introducerea ipotezei cuantelor.
Principalele elemente teoretice şi experimentale utilizate de Planck în studiile sale au fost
următoarele:
a) Planck a obţinut mai întâi, pentru energia medie a oscilatorului o expresie de tipul
‐ 14 ‐

ε
E (ν, T ) = ε
(FG.01.1.20)
e −1kT
Din legea lui Wien, combinată cu legea Rayleigh-Jeans, rezultă că energia medie a oscilatorului
trebuie să aibă forma
c3 ⎛ν⎞
E (ν , T ) = νf ⎜ ⎟ (FG.01.1.21)
8π ⎝ T ⎠
prin urmare, cele două ecuaţii (FG.01.1.20) şi (FG.01.1.21) sunt compatibile dacă
ε = hν (FG.01.1.22)
unde h este o constantă de proporţionalitate, astfel încât legea lui Planck se scrie, sub forma finală,
8πν 2 ε
ρ E (ν , T ) = ⋅ hν
(FG.01.1.23)
c3
e −1
kT
adică densitatea de energie este dată de produsul dintre densitatea de moduri şi energia medie a unui mod.
Deoarece prin aplicarea condiţiilor ε → 0 , hν → 0 sau h → 0 pentru a se trece la cantităţile
infinitezimale după metoda lui Boltzmann se distruge valabilitatea, demonstrată experimental, a formulei lui
Planck, acesta face ipoteza revoluţionară că h are o valoare finită, iar oscilatorii pierd şi absorb energie în
mod discontinuu, prin cuanta de energie ε = hν .
Constanta universală h, cu dimensiunea de acţiune, numită constanta lui Planck, a fost determinată şi
are valoarea h = (6,62559 ± 0,00016) ⋅10−34 J ⋅ s .
h
Observaţie: În unele prezentări teoretice se mai utilizează notaţia h = , astfel încât energia cuantei are
2π
expresia ε = hω . În cele ce urmează, se vor folosi ambele notaţii, în funcţie de situaţie.
Ipoteza lui Planck, greu de acceptat în perioada în care a fost făcută (întrucât principiul schimbului
de energie în mod continuu era fundamental pentru toate teoriile fizice) avea să constituie piatra de temelie a
Mecanicii cuantice.
Teoria lui Planck a fost structurată, mai târziu, introducându-se ipoteza cuantelor sub forma unui
postulat fundamental privind imposibilitatea fragmentării infinite a spaţiului fazelor.
Extinzând la studiul radiaţiei termice cuantificarea oscilatorilor microscopici prin care Planck
modelează particulele radiante din cavitatea cu radiaţie termică (şi, în consecinţă, modurile de oscilaţie ale
cavităţii) se poate calcula densitatea spectrală de energie ρE (ν, T ) a radiaţiei termice multiplicând densitatea
de moduri dată de relaţia (FG.01.1.18) cu energia medie a unui mod (oscilator) pe care o vom calcula în cele
ce urmează.
Fie N numărul oscilatorilor microscopici din cavitate astfel încât:
∞
N = N 0 + N1 + N 2 + ... + ∑ N n (FG.01.1.24)
n =0
unde Nn este numărul oscilatorilor aflaţi în starea cu n cuante de energie hν .

Conform distribuţiei Boltzmann, „populaţiile” stărilor Nn sunt date de relaţii de tipul
nhν
−
N n = N 'e kT
, (FG.01.1.25)
constantele N′ rezultând din condiţia de normare:
‐ 15 ‐

∞ nhν
−
N '∑ e kT
=N, (FG.01.1.26)
n=0
N
deci N'= ∞ nhν
(FG.01.1.27)
−
∑e
n =0
kT
Energia totală a celor N oscilatori va fi

nhν
∞ nhν
∂ ∞ −
∑e
−
∞ ∞ −
nhν ∑e kT
⋅ ( nhν ) −
∂( )
1
kT
Et = ∑ N n (nhν) = ∑ N 'e
n =0
kT
⋅ (nhν) = N n =0
∞ nhν
=N kT
∞ nhν
=
− −
n=0 n =0
∑e
n =0
kT
∑e
n =0
kT
∂
hν n
⎛ − kT ⎞ ∞ ∂ ⎛⎜ 1 ⎞
⎟
− 1 ∑⎜ e ⎟ −
∂ ( kT ) n=0 ⎝ ∂ ( kT1 ) ⎜ −
hν
⎟
=N ⎠ =N ⎝ 1 − e kT
⎠ = Nhν . (FG.01.1.28)
hν
∞ ⎛ − nhν ⎞
n
1
e kT − 1
∑ ⎜
n =0 ⎝
e kT
⎟ −
1 − e kT
hν
⎠
Prin urmare, energia medie a unui oscilator va fi:
Et hν
E = = hν ,
N
e kT − 1
rezultat în concordanţă cu relaţia originară (FG.01.1.19) a lui Planck.
Rezultă, pentru densitatea spectrală de energie a corpului negru şi pentru emisivitatea spectrală a
acestuia, respectiv, relaţiile:
8πhν 3 1 8πhc 1
ρE ( ν ) = ⋅ hν
= ⋅ (FG.01.1.29)
c3 λ5 hc
e −1
kT
e λkT
−1
2πhν 3 1
şi Eν = ⋅ hν
(FG.01.1.30)
c2
e −1kT
2πhc 2 1
sau Eλ = ⋅ . (FG.01.1.31)
λ5 hc
e λkT
−1
care reprezintă forme echivalente ale legii lui Planck.
Concluzii privind termodinamica radiaţiei termice obţinute din analiza formulei lui Planck
Analizând diferitele forme echivalente ale legii lui Planck, rezultă generalitatea acestei legi, prin
faptul că este în deplină concordanţă cu datele experimentale şi că din ea pot fi obţinute toate celelalte legi
ale radiaţiei termice prezentate. Astfel:
- Legea deplasării a lui Wien se obţine anulând derivata în raport cu lungimea de undă a densităţii
spectrale de energie:
d ( hc
5λ 4 e λkT − 1 + e λkT − 1 λ 5 ( − λhc ) ) ( hc
)
ρ E ( ν ) = −8πhc = 0;
2
kT
(FG.01.1.32)
dλ
( )
2
hc
λ e λkT − 1
10
‐ 16 ‐

hc
⎛ hc ⎞ λkT
care reprezintă ecuaţia transcendentă ⎜ 5 − ⎟e = 5 (FG.01.1.33)
⎝ kT λ max ⎠
hc
a cărei soluţie (grafică) are valoarea = 4,96511423 , de unde
kT λ max
hc
λ maxT = = 0, 289782 ⋅10−2 m ⋅ K , (FG.01.1.34)
4,96511423 k
adică legea deplasării şi constanta lui Wien, A.

- Legea Stefan-Boltzmann se obţine din calculul integralei
( kThν ) d ( kThν ) =
4 3
∞ 2πh ∞ ν3 d ν 2πh ⎛ kT ⎞ ∞ 2π5 k 4 4
R=∫ Eν d ν = 2 ∫ hν = ⎜ ⎟ ∫ hν T = σT 4 (FG.01.1.35)
0 c 0 e kT − 1 c 2 ⎝ h ⎠ 0
e −1
kT 15c 2 h3
∞ x3 π4
(deoarece ∫
0 ex −1
d x =
15
), rezultând astfel şi constanta Stefan-Boltzmann:
2 π5 k 4
σ= = 5,67 ⋅10−8 W ⋅ m −2 ⋅ K −1 (FG.01.1.36)
15c 2 h3
- Legea lui Wien se obţine pentru lungimi de undă mici sau pentru temperaturi joase, astfel că este
hc
îndeplinită condiţia 〉〉1 . Neglijând unitatea de la numitor în relaţia ( FG.01.1.30), obţinem:
λkT
hc
2πhc 2 − λkT
Eλ = ⋅e (FG.01.1.37)
λ5
adică legea lui Wien exprimată de relaţiile (FG.01.1.15, FG.01.1.16) şi constantele lui Wien,
C1 = 2πhc = 3,7 ⋅10−16 W ⋅ m 2 (FG.01.1.38)
hc
C2 = = 1, 43 ⋅10−2 m ⋅ K (FG.01.1.39)
k
Observaţie: Întrucât constanta Stefan-Boltzmann, σ şi Wien, A din legile corespunzătoare ale
radiaţiei termice pot fi determinate experimental relativ simplu, fiecare dintre relaţiile (FG.01.1.34)
şi (FG.01.1.36) pot fi utilizate pentru determinarea constantei lui Planck. Constanta lui Planck poate
fi, de asemenea, determinată din măsurări spectroscopice şi din măsurări asupra efectului
fotoelectric.
FG.01.2. Efectul fotoelectric. Ipoteza fotonilor
Introducere
Prin efect fotoelectric se înţelege eliberarea de electroni de către o substanţă sub acţiunea radiaţiilor
electromagnetice situate într-un anumit domeniu spectral.
Efectul poate fi extern (propriu-zis), atunci când electronii sunt eliberaţi din substanţă în afara
volumului acesteia − fiind caracteristic metalelor, sau intern (fotoconductibilitate), atunci când sub acţiunea
radiaţiei are loc o creştere a numărului de purtători de sarcină în substanţă − fiind caracteristic
semiconductoarelor şi izolatoarelor. Ca un alt tip de efect fotoelectric poate fi considerată şi fotoionizarea,
care constă în eliberarea de electroni de către atomii izolaţi sub acţiunea radiaţiei electromagnetice (de
‐ 17 ‐

exemplu, vaporii monoatomici). Numeroase lichide sau gaze precum şi numeroşi compuşi organici prezintă,
de asemenea, efect fotoelectric.
În cele ce urmează ne vom referi la efectul fotoelectric propriu-zis, studiul acestuia determinând
introducerea în fizică a ipotezei fotonilor (de către Einstein) ipoteză care, alături de cea a cuantelor (a lui
Planck) definitivează concepţia duală, de undă-corpuscul, asupra radiaţiei.
Efectul fotoelectric a fost descoperit în anul 1888 de către Heinrich Rudolf Hertz în cursul
experimentelor legate de descoperirea undelor radio (descărcările electrice între doi electrozi erau stimulate
de lumina produsă de alte scântei electrice). Experimente de pionierat asupra efectului fotoelectric au mai
efectuat W. L. F. Hallwachs şi A. G. Stoletov.
Se pot imagina diferite tipuri de dispozitive experimentale pentru punerea în evidenţă a efectului
fotoelectric. Amintim în acest sens experimentul clasic al lui Hallwachs: sub influenţa unui fascicul luminos
produs de un arc electric, un electroscop (încărcat negativ) se descarcă şi (descărcat fiind) se încarcă pozitiv,
datorită emisiei de electroni prin efect fotoelectric.
Faptul că particulele încărcate emise prin efect fotoelectric sunt electroni, a fost arătat de Philipp
e
Lenard în 1889, prin determinarea raportului (sarcina specifică) pentru particulele emise de o suprafaţă
m
metalică sub acţiunea unui flux de radiaţii ultraviolete.
Legile experimentale ale efectului fotoelectric
Dispozitivul experimental tipic pentru studiul efectului fotoelectric este prezentat schematic în figura
FG.01.2.1.
Fig. FG.01.2.1. Diodă fotoelectrică pentru studiul efectului fotoelectric şi o caracteristică I-U.
Doi electrozi metalici sunt aşezaţi într-un balon vidat prevăzut cu o fereastră pentru fluxul de radiaţie
incident pe suprafaţa catodului. Între anod şi catod se aplică o tensiune reglabilă ca valoare şi ca polaritate.
Tensiunea aplicată tubului şi curentul prin circuit pot fi măsurate cu un voltmetru şi , respectiv, cu un
ampermetru, montate convenabil în circuit. Iluminând catodul K de exemplu cu radiaţie ultravioletă, se
constată că în circuit se stabileşte un curent care nu poate fi pus decât pe seama fotoelectronilor emişi de
catod, care închid circuitul prin interiorul tubului vidat.
Dacă polaritatea tensiunii exterioare este astfel aleasă încât se opune deplasării electronilor spre
anod, există o valoare a acesteia pentru care curentul fotoelectric se anulează; aceasta este numită tensiune de
stopare şi satisface ecuaţia:
mv 2
eU S = (FG.01.6.54) (FG.01.2.1)
2
în care e, m şi v sunt, respectiv, sarcina, masa şi viteza fotoelectronilor.
‐ 18 ‐

Dacă polaritatea tensiunii exterioare este astfel aleasă încât favorizează trecerea electronilor de la catod
spre anod, se constată o creştere a curentului fotoelectric cu tensiunea aplicată, până la o valoare de saturaţie a
acestui curent, valoare pentru care toţi electronii emişi de catod sunt colectaţi de anod.
Studiul efectului fotoelectric a condus la stabilirea următoarelor legi experimentale ale acestuia:
1. Intensitatea curentului fotoelectric de saturaţie este proporţională cu fluxul radiaţiei incidente de
structură spectrală dată (legea lui Stoletov).
Fig. FG.01.2.2.
2. Energia cinetică a fotoelectronilor emişi depinde liniar de frecvenţa radiaţiei incidente şi este
independentă de intensitatea acesteia.
Fig. FG.01.2.3. Fig. FG.01.2.4.
3. Există o frecvenţă limită a radiaţiei incidente, numită „frecvenţă de prag fotoelectric”,

dependentă de natura suprafeţei iradiate, sub care efectul fotoelectric nu se mai produce (pragul
fotoelectric se mai numeşte şi „pragul roşu”, după culoarea radiaţiei de prag utilizate în
experimentele care au dus la stabilirea acestei legi).
4. Efectul fotoelectric se produce practic instantaneu (sub 10−9 s).
O parte dintre aceste legi au fost stabilite, pentru prima dată, încă din anul 1902, de către P. Lenard
care a constatat următoarele: ⋅viteza electronilor emişi nu creşte cu creşterea fluxului de radiaţie; ⋅timpul de
producere al efectului fotoelectric este foarte mic; ⋅sub frecvenţa de prag, efectul fotoelectric nu se mai
produce.
Aceste observaţii experimentale ale lui Lenard veneau în contradicţie cu teoria ondulatorie a luminii,
conform căreia: ⋅viteza fotoelectronilor ar fi trebuit să crească odată cu creşterea fluxului de radiaţie şi cu
timpul cât acesta acţionează; ⋅timpul de producere al efectului fotoelectric ar fi trebuit să fie mult mai mare;
⋅efectul ar trebui să aibă loc în prezenţa radiaţiei de orice frecvenţă.
Prin urmare, teoria ondulatorie a luminii era incapabilă să explice legile experimentale ale efectului
fotoelectric.
Ipoteza fotonilor şi explicarea efectului fotoelectric
Explicaţia corectă a acestui efect în deplină concordanţă cu legile experimentale prezentate mai sus a
fost dată de către A. Einstein, pe baza „ipotezei fotonilor”, în anul 1905.
‐ 19 ‐

Având ca punct de plecare „ipoteza cuantelor” a lui Planck, Einstein că radiaţia trebuie să aibă un
caracter dual, ondulatoriu-corpuscular, astfel că fasciculul de lumină se comportă ca un ansamblu de
corpusculi (numiţi „fotoni”), energia fiecărui foton fiind
ε = hν , (FG.01.2.2)
iar impulsul său fiind
hν
pf = . (FG.01.2.3)
c
fotonii identificându-se – prin urmare – cu cuantele de energie ale lui Planck.
Observaţii:
Alte forme sub care poate fi scrise energia şi impulsul fotonului sunt:
c hω
ε=h = = hk (FG.01.2.4)
λ 2π
şi, respectiv,
h hk r r
pf = = = hk sau, vectorial, p f = hk , (FG.01.2.5)
λ 2π
r
unde ω şi k sunt, respectiv, pulsaţia şi vectorul de undă ataşate fotonului. Aceste expresii rezultă
ţinând seama de caracterul ondulatoriu al fotonului.
Termenul „foton” a fost introdus în 1926 de G. N. Lewis, fiind sugerat de termenii „electron”,
introdus de Stoney în 1891 şi „proton”, introdus de Rutherford în 1920.
Mecanismul de producere a efectului fotoelectric este, conform ipotezei fotonilor a lui Einstein,
următorul: în procesul de interacţiune foton-electron, care are loc sub suprafaţa metalului, fotonul îi cedează
electronului întreaga sa energie ε = hν ; ca urmare, energia cinetică a electronului devine
T = T0 + hν , (FG.01.2.6)
unde T0 hν este energia cinetică a electronului înaintea interacţiunii şi este, conform teoriei clasice, egală
cu 3
2 kT (sutimi de electronvolt, la temperatura camerei).
În cazul în care un electron a părăsit suprafaţa metalului prin efect fotoelectric, el a pierdut o parte
din energie Lc, în interiorul reţelei cristaline în ciocniri inelastice şi o altă parte Lex, sub formă de lucru
mecanic de extracţie; ceea ce rămâne se regăseşte sub forma energiei cinetice a fotoelectronilor, astfel încât
se poate scrie ecuaţia de „bilanţ energetic” a lui Einstein:
mv 2
hν + T0 = Lc + Lex + . (FG.01.2.7)
2
Neglijând Lc şi T0 în relaţia de mai sus, se poate scrie legea efectului fotoelectric, sub formă
simplificată, astfel:
mv 2
= hν − Lex (FG.01.2.8)
2
sau, echivalent,
mv 2
= h(ν − ν p ) . (FG.01.2.9)
2
‐ 20 ‐

Se poate observa că legile efectului fotoelectric capătă o interpretare simplă pe baza relaţiilor de mai
sus.
Astfel, curentului fotoelectric de saturaţie IS cu mărimea fluxului Φ este evidentă, numărul
fotoelectronilor eliberaţi fiind proporţional cu numărul fotonilor incidenţi.
Observaţii:
⋅Se constată experimental că numărul fotonilor care extrag efectiv un electron din metal este mult
mai mic decât numărul fotonilor incidenţi; diferenţa dintre numărul fotonilor incidenţi în unitatea de
timp, nf şi numărul fotoelectronilor emişi în unitatea de timp, Ne determină creşterea energiei de
agitaţie termică a reţelei cristaline.
⋅Raportul
Ne
η= (FG.01.2.10)
nf
se numeşte randament cuantic şi are valori cuprinse între 10−4 şi 10−12.

Relaţiile (FG.01.2.1) şi (FG.01.2.9) pot fi unite într-o singură relaţie:
h(ν − ν p ) = eU S , (FG.01.2.11)
reprezentată grafic în figura FG.01.2.5.
Fig. FG.01.2.5.
Pe baza acestei relaţii, Robert Millikan a determinat constanta lui Planck, măsurând panta dreptei
ridicate experimental (pentru sodiu, vezi figura FG.01.2.5) şi utilizând sarcina electrică a electronului
măsurată de el însuşi în alt experiment (referitor la deplasarea în câmpul electric al unui condensator a
particulelor de ulei încărcate − experimentul lui Millikan, 1911).
Interpretarea undelor electromagnetice ca un flux de fotoni este în deplină concordanţă cu existenţa
energiei şi impulsului câmpului electromagnetic ca mărimi de stare ale acestuia.
Prin urmare, legile generale de conservare ale energiei şi impulsului se pot scrie pentru sistemele
r r
complexe formate din fotoni (caracterizaţi de energia ε = hω şi impulsul p = hk ) şi microsistemele cu care
r
interacţionează (electroni, atomi etc.), caracterizate de energia E şi impulsul P sub forma:
Ei + hωi = E f + hω f (FG.01.2.12)
r r r r
Pi + hki = Pf + hk f (FG.01.2.13)
un de indicii i şi f specifică stările dinaintea interacţiunii şi, respectiv, după interacţiune.

Observaţie:
‐ 21 ‐

În procesul de interacţiune foton-electron, pentru un electron complet liber legile de conservare ale
energiei şi impulsului nu pot fi satisfăcute simultan:
mv 2 mv 2 hν
- considerând Ecin = ar trebui să avem simultan = hν şi mv = , adică v = 2c (!)
2 2 c
hν
- considerând Ecin = ( γ − 1)m0c 2 ar trebui să avem simultan ( γ − 1)m0c 2 = hν şi γβ m0 c = , adică
c
(ţinând seama de relaţia γ 2 = γ 2β2 + 1 ) γβ = 0 , deci β = 0 (!).
În consecinţă, interacţiunea foton-electron caracteristică efectului fotoelectric implică prezenţa unui

sistem exterior (de ex. o reţea cristalină) care să preia o parte din impulsul electronului.
Alte aspecte privind studiul efectului fotoelectric
a) În cazul în care energia cinetică a fotoelectronului este mult mai mare în raport cu energia de
repaus a electronului ( m0c 2 0,511 MeV ) ca urmare a energiei ridicate a cuantei incidente (de ex. radiaţii X)
fotoelectronul se comportă relativist, astfel încât în studiul efectului fotoelectric va trebui să utilizăm legile
dinamicii relativiste.
b) În teoria cuantică a lui Fowler se arată dependenţa de temperatură a efectului fotoelectric,
evidenţiindu-se variaţia emisiei fotoelectronice cu frecvenţa în vecinătatea pragului (care este definit riguros
numai pentru T → 0 K ).
c) Măsurările efectuate asupra efectului fotoelectric au permis calculul tensiunilor de prag (deci al
frecvenţelor de prag sau al lungimilor de undă de prag) pentru majoritatea materialelor utilizate în aplicaţii.
Pentru exemplificare dăm, mai jos, lungimile de undă de prag pentru câteva materiale tipice:
Metalul Cs K Na Li Ta Hg Au Fe
λprag [nm] 590,0 550,0 540,0 500,0 305,0 273,5 265,0 261,0
De remarcat dificultăţile de măsurare a tensiunilor de prag, ca urmare a două cauze:

- efectul fotoelectric parazit de pe anodul colector (poate fi înlăturat prin confecţionarea anodului
dintr-un alt material în raport cu cel al catodului astfel încât radiaţia incidentă să aibă lungimea de
undă situată între cele două praguri).
- diferenţa de potenţial de contact care apare între anod şi catod în cazul în care acestea sunt
confecţionate din materiale diferite (poate fi înlăturat făcând măsurători succesive cu anozi şi catozi
confecţionaţi din trei metale diferite, după metoda lui Millikan).
d) Un alt aspect interesant al efectului fotoelectric îl constituie efectul fotoelectric selectiv. Conform
celor prezentate mai sus, curentul fotoelectric de saturaţie scade cu lungimea de undă la flux incident
constant, efectul fotoelectric fiind numit normal. Însă, în anumite cazuri se constată dependenţa curentului de
saturaţie de direcţia de polarizare a luminii incidente şi de unghiul de incidenţă al acesteia şi apariţia unui
maxim pronunţat pentru o anumită lungime de undă (adică efectul fotoelectric este selectiv). O explicaţie
parţială a fenomenului a fost posibilă folosind teoria ondulatorie a luminii, însă explicaţia riguroasă se face în
teoria cuantică a interacţiunii cîmp-substanţă.
e) Numeroase alte aspecte specifice prezintă efectul fotoelectric intern (fotoconductibilitatea) şi
fotoionizarea.
De exemplu, în cazul fotoconductibilităţii semiconductoarelor, fotonii absorbiţi determină trecerea
electronilor din banda de valenţă (sau de pe nivelele impurităţilor donoare) în banda de conducţie, creându-se
astfel purtători de sarcină care, în prezenţa unui câmp electric, modifică esenţial proprietăţile conductoare ale
materialului. Fenomenul se produce numai dacă fotonii incidenţi au o energie mai mare decât lărgimea
‐ 22 ‐

benzii interzise a materialului, Eg (sau decât EC – Ed) pentru a face posibilă trecerea electronilor în banda de
conducţie. Această frecvenţă minimă a fotonilor, sub care aceştia nu sunt absorbiţi, joacă rolul frecvenţei de
prag a efectului fotoelectric extern.
Fotoionizarea constă în extragerea electronilor din atomii izolaţi sub acţiunea radiaţiei
electromagnetice. Experimental, apariţia electronilor şi a ionilor pozitivi în interiorul unei mase de vapori
supuse iradierii poate fi evidenţiată prin metodele spectrografiei de masă. Există o energie minimă de
ionizare a atomilor, care determină o frecvenţă de prag de ionizare sub care fenomenul nu se produce,
frecvenţa de prag de ionizare corespunzând frecvenţei de prag din cazul efectului fotoelectric extern.
Se constată că, pentru acelaşi tip de atomi, energia de ionizare este mai ridicată decât energia de
extracţie a electronilor din reţeaua cristalină, unde electronii se află aproape liberi, diferenţă explicabilă în
teoria cuantică.
FG.01.3. Efectul Compton
Evidenţierea experimentală a efectului Compton

Efectul Compton constă în difuzia radiaţiilor X sau γ în procesele de interacţiune cu diverse
substanţe însoţită de modificarea lungimii de undă a radiaţiei incidente, funcţie de unghiul de difuzie.
Fenomenul este caracteristic substanţelor care prezintă electroni slab legaţi (de ex. grafitul, parafina).
Primele experimente de difuziune a razelor X au fost efectuate în anul 1905 de către C. G. Barkla, care
a interpretat rezultatele obţinute pe baza teoriei clasice a difuziei a lui J. J. Thomson.
Din măsurările de intensitate efectuate, Barkla a făcut primele estimări ale numărului de electroni din
atomi, dar nu a putut explica diferenţele observate în raport cu teoria clasică pentru razele X dure, datorită
imposibilităţii efectuării de măsurători spectroscopice (primele spectroscoape au apărut după ce Max von
Laue, în 1912 şi W. L. Bragg în 1914 au efectuat experimentele lor de difracţie pe cristale).
Experimentele de difuzie a razelor X au fost reluate în anul 1923 de către Arthur H. Compton, care a
studiat radiaţia X împrăştiată de un strat subţire de grafit cu ajutorul unui spectrometru Bragg cu cristal.
Configuraţia experimentală utilizată în acest scop este prezentată în figura FG.01.3.1.
Fig. FG.01.3.1.
Din măsurările experimentale efectuate asupra fasciculului difuzat se constată că între lungimile de
undă ale radiaţiei X incidente şi cele ale radiaţiei X difuzate sub un unghi θ există relaţia:
θ
λ − λ 0 = Δλ = Λ C (1 − cos θ) = 2Λ C sin 2 (FG.01.3.1)
2
unde ΛC este o constantă (Λ C = 2, 42626 ⋅10−12 m) numită lungime de undă Compton.
Explicarea efectului Compton pe baza teoriei fotonice

Efectul Compton a fost explicat pentru prima dată de către A.H. Compton şi P. Debye în anul 1923,
aplicând interacţiunii foton-electron legile clasice ale ciocnirii a două corpuri (legea conservării energiei şi
legea conservării impulsului), pe baza ipotezei fotonice a lui Einstein.
‐ 23 ‐

Fig. FG.01.3.2.
Interacţiunea caracteristică efectului Compton este prezentată schematic în figura FG.01.3.2,
electronul slab legat al substanţei difuzate fiind considerat în repaus.
Caracteristicile dinamice ale fotonului şi electronului care intervin în interacţiunea studiată sunt
următoarele:
Energie Foton Electron
înaintea interacţiunii hν 0 m0c 2
după interacţiune hν E = c p 2 + m02c 2

Impuls Foton Electron
hν 0
înaintea interacţiunii 0
c
hν
după interacţiune p
c
Conform legilor de conservare a energiei şi a impulsului, pot fi scrise relaţiile:
hν 0 + m0c 2 = hν + c p 2 + m02c 2 (FG.01.3.2)
hν 0 r hν r r
1k0 = 1k + p (FG.01.3.3)
c c
r r r
unde 1k0 , 1k şi p sunt, respectiv, versorul direcţiei de propagare a fotonului incident, versorul direcţiei de
propagare a fotonului difuzat şi impulsul electronului după interacţiune.
Relaţia (FG.01.3.3) este echivalentă cu două ecuaţii scalare, obţinute prin proiectarea ecuaţiei
vectoriale pe două direcţii perpendiculare (una paralelă cu direcţia fotonului incident şi cealaltă
perpendiculară pe aceasta) în raport cu care se definesc unghiurile θ şi ϕ de difuziune ale fotonului şi,
respectiv, electronului după interacţiune:
hν 0 hν
= cos θ + p cos ϕ (FG.01.3.4)
c c
hν
0 = − sin θ + p sin ϕ (FG.01.3.5)
c
Din relaţiile de mai sus se obţine, prin eliminarea unghiului ϕ, expresia impulsului:
2 2
⎛h⎞ ⎛h⎞
p 2 = ⎜ ⎟ (ν 0 − ν cos θ) 2 + ⎜ ⎟ (ν sin θ) 2 (FG.01.3.6)
⎝c⎠ ⎝c⎠
care, introdusă în relaţia (FG.01.3.2) a legii conservării energiei, conduce la ecuaţia:
‐ 24 ‐

1 1 h
− = (1 − cos θ ) (FG.01.3.7)
ν ν 0 m0c 2
care se scrie, în funcţie de lungimile de undă implicate, sub forma standard:

h h θ
Δλ = λ − λ 0 = (1 − cos θ) = 2 sin 2 , (FG.01.3.8)
m0 c m0c 2
de unde, prin comparare cu relaţia experimentală (FG.01.3.1), rezultă expresia lungimii de undă Compton:
h
ΛC = . (FG.01.3.9)
m0c
Din analiza relaţiei (FG.01.3.8) rezultă că ecartul lungimii de undă este o funcţie crescătoare de
unghiul de difuziune θ, fiind independent de natura substanţei difuzante şi de lungimea de undă a radiaţiei
incidente, λ0. Totodată, se observă că ecartul Δλ este întotdeauna pozitiv, întrucât energia fotonului scade în
urma interacţiunii, diferenţa de energie fiind preluată de electronul implicat, sub formă de energie cinetică.
Ecartul Δλ ca funcţie de unghiul de difuzie θ atinge valoarea maximă pentru θ = π, când Δλ = 2Λ C şi este
nul pentru θ = 0. Se constată că lungimea de undă Compton este lungimea de undă pentru care energia
fotonului asociat acestei lungimi de undă este egală cu energia de repaus a electronului:
hc
E0 = = m0c 2 = 0,511 MeV . (FG.01.3.10)
ΛC
Studiile experimentale evidenţiază prezenţa în spectrul radiaţiei difuzate şi a lungimii de undă iniţiale.
Astfel, odată cu creşterea unghiului de împrăştiere, raportul dintre intensităţile componentelor cu lungimile de
undă λ şi λ0 se schimbă în favoarea componentei λ (vezi figura FG.01.3.3, în care pe ordonată este reprezentată
intensitatea fasciculului difuzat; evident, pentru θ = 0 ordonata va indica intensitatea fasciculului incident).
Calculul de mai sus s-a făcut pentru interacţiunea unui foton cu un electron slab legat, dar care a fost considerat
liber, astfel că prin ciocnire fotonul îi cedează energie electronului. Apariţia componentei λ0 se explică prin
natura elastică a interacţiunii dintre foton şi un electron mai strâns legat, situat pe un strat mai profund al
atomului, astfel încât fotonul difuzat nu îşi schimbă, practic, lungimea de undă (ciocnirea se face în acest caz cu
tot atomul, electronul rămâne legat de atom astfel încât ecartul de frecvenţă calculat va depinde de masa
atomului, deci va fi foarte mic).
Fig. FG.01.3.3.
În mod asemănător se explică interacţiunea, fără modificarea lungimii de undă, a fotonului cu

reţeaua cristalină a unui solid. Componenta cu frecvenţa nedeplasată din spectrul radiaţiei difuzate se mai
numeşte componentă Thomson; ca urmare a difuziei de tip Thomson care o caracterizează (difuziune fără
schimbarea lungimii de undă).
‐ 25 ‐

Studiul electronilor difuzaţi Compton

Referitor la electronii difuzaţi Compton (electronii de recul), din legea conservării energiei rezultă că
energia cinetică imprimată acestora este dată de relaţiile:
hν 0
(1 − cos θ)
m0c 2
T = hΔν = c Δm =
2
. (FG.01.3.11)
hν 0
1+ (1 − cos θ)
m0c 2
Valoare unghiului ϕ de recul al electronului se obţine ţinând seama de relaţia de conservare a

impulsului (vezi figura 6.):
1
tg ϕ = − (FG.01.3.12)
hν 0 θ
(1 + ) tg
m0c 2 2
Deoarece 0 ≤ θ ≤ π , rezultă că unghiul ϕ se va afla întotdeauna în cadranul al patrulea.

Raportul dintre energia cinetică a electronului difuzat şi cea a fotonului incident este dat de relaţia:
T Δλ
= ; (FG.01.3.13)
hν 0 λ 0 + Δλ
rezultă că, pentru acelaşi unghi de difuzie θ, energia electronului de recul creşte cu creşterea frecvenţei
fotonului incident.
Verificări experimentale
În anul 1925 Compton şi Simon au arătat, cu ajutorul unei camere Wilson că valoarea unghiului
dintre direcţia fotonului difuzat şi cea a fotonului incident este în concordanţă cu valoarea calculată utilizând
legile de conservare ale energiei şi impulsului, pe baza ipotezei fotonice.
Astfel, electronul de recul şi fotoelectronii produşi de radiaţia difuzată prin efect fotoelectric (fotonii
nu lasă urme în camera Wilson) sunt vizualizaţi prin urmele pe care le produc după direcţii alese în
concordanţă cu relaţia (FG.01.3.12).
Alte experimente, realizate de Bethe şi Geiger, au verificat simultaneitatea apariţiei electronului de
recul şi a fotonului difuzat. Configuraţia experimentală utilizează două contoare Geiger. Un fascicul de raze
X produce efect Compton într-o atmosferă de H2. Un contor, cu fereastră de Pt şi atmosferă de aer absoarbe
electronii de recul şi evidenţiază fotonii difuzaţi prin intermediul fotoelectronilor produşi de aceştia prin
efect fotoelectric; celălalt contor, cu atmosferă de H2, reacţionează la electronii difuzaţi Compton, nefiind
practic influenţat de fotonii difuzaţi Compton, slab absorbiţi de hidrogen. Montând cele două contoare
într-un lanţ de măsură cu coincidenţă, numărul mare de coincidenţe constatat experimental confirmă
simultaneitatea apariţiei electronului de recul şi a fotonului difuzat.
Prin urmare, explicarea efectului Compton pe baza teoriei fotonice este în deplină concordanţă cu
faptele experimentale.
Efectul Compton multiplu
Analiza radiaţiei Compton difuzate pune în evidenţă posibilitatea producerii unui efect Compton
multiplu, deplasarea lungimii de undă a radiaţiei fiind dată, în acest caz, de relaţia:
n
( Δλ )n = ∑ h (1 − cos θi ) (FG.01.3.14)
i =1 m0 c
θi fiind unghiul de difuziune în etapa i din procesul multiplu, cu n etape, considerat.
‐ 26 ‐

Pentru exemplificare se consideră efectul Compton dublu. Considerând cazul particular în care
fotonul incident şi cei doi fotoni împrăştiaţi se află în acelaşi plan, relaţia (FG.01.3.14) devine:
( Δλ )2 = 2h ⎛⎜ 1 − cos α cos θ ⎞⎟ (FG.01.3.15)

m0 c ⎝ 2⎠
θ2 − θ1
unde α = reprezintă unghiul dintre prima direcţie de împrăştiere şi bisectoarea unghiului de
2
observaţie θ (vezi figura FG.03.3.4). Relaţia (FG.01.3.15) rămâne valabilă şi în cazul general, în care cei trei
fotoni consideraţi nu mai au impulsurile coplanare.
θ2 α= 1
2 ( θ2 − θ1 )
θ1
θ = θ1 + θ2
Fig. FG.01.3.4.
Calculându-se valorile extreme pentru ( Δλ )1 şi ( Δλ )2 , prin atribuirea de valori convenabile

unghiurilor α şi θ, se pot stabili elemente suficient de diferenţiere experimentală a efectelor Compton simplu
şi Compton dublu.
Efectul Doppler
Se ştie că efectul Doppler constă în variaţia frecvenţei radiaţiei recepţionate în raport cu frecvenţa
radiaţiei emise de către o sursă atunci când aceasta şi observatorul care o recepţionează se află în mişcare
relativă între ele.
Teoria ondulatorie a luminii explică efectul Doppler prin variaţia aparentă a lungimii de undă a
radiaţiei datorită mişcării relative.
În anul 1922, Schrödinger arată că efectul Doppler poate fi de asemenea explicat utilizându-se
ipoteza fotonilor a lui Einstein, oferind în acest fel o confirmare în plus a acestei ipoteze (care statuează
caracterul dual al radiaţiei).
r hν
Considerăm un atom de masă m şi viteză v care emite un foton de impuls după direcţia θ (vezi
c
figura FG.01.3.5).
y
hν hν
sin θ
c c
r r
Δv θ v
hν x
cos θ
c
r r r r
Δv Δv⊥ v + Δv
Fig. FG.01.3.5.
Pentru variaţii mici ale vitezei atomului în urma procesului de emisie, legea conservării impulsului
după direcţiile Ox şi Oy se scrie astfel:
hν
mΔv = cos θ (FG.01.3.16)
c
‐ 27 ‐

hν
mΔv⊥ = sin θ (FG.01.3.17)
c
Prin emisia cuantei de energie hν are loc atât variaţia energiei cinetice a atomului, cât şi o
modificare a stării sale interne, pusă în evidenţă de energia ΔE , astfel încât legea conservării energiei se va
scrie:
m
hν = ⎡⎣ v 2 − ( v − Δv ) 2 − ( Δv⊥ ) 2 ⎤⎦ + ΔE (FG.01.3.18)
2
hν
Din relaţiile (FG.01.3.17) şi (FG.01.3.18), ţinând seama de inegalitatea 1 , se obţine expresia
mc 2
frecvenţei cuantei difuzate:
ΔE
ν= h (FG.01.3.19)
v
1 − cos θ
c
Pentru v = 0 , relaţia (FG.01.3.19) reprezintă frecvenţa cuantei emise de atomul în repaus:
ΔE
ν0 = (FG.01.3.20)
h
prin urmare
ν0 ⎛ v ⎞
ν= ν 0 ⎜ 1 + cos θ ⎟ (FG.01.3.21)
v ⎝ c ⎠
1 − cos θ
c
adică formula cunoscută a efectului Doppler.
În mod analog, pe baza ipotezei fotonice se poate obţine formula efectului Doppler relativist (din
scrierea corespunzătoare a legilor de conservare ale energiei şi impulsului, înainte şi după emisia fotonului).
Formula (FG.01.3.20) este în deplină concordanţă şi cu postulatele lui Bohr referitoare la atomul de
hidrogen.
FG.01.4. Presiunea luminii
Ipoteza ca radiatia exercita o presiune asupra corpurilor pe care cade apartine lui Kepler (in jurul anului
1600) care a incercat sa explice prin existenta presiunii exercitate de radiatia emisa de Soare cozile cometelor
care sunt orientate intotdeauna in directie opusa Soarelui. In termodinamica, in anul 1876, Bertoli a facut o
experienta in care deplasarea unui piston intr-o incinta vidata nu poate fi explicata decat prin ipoteza
existentei presiunii radiatiei.
ρE
S-a constatat ca presiunea radiatiei poate fi calculata cu formula p = cunoscuta astazi ca fiind ecuatia
3
termica de stare a radiatiei termice. O metoda directa de masurare a presiunii radiatiei a fost propusa in anul
1901 de catre Lebedev, cara a efectuat urmatoarea experienta. Intr-o incinta vidata a a suspendat cu un fir de
cuart, in pozitie orizontala o bara foarte usoara, suspendata cu un fir de cuart. Doua foite de mica, una
argintata cealalta innegrita au fost lipite pe capetele barei, astfel incat cele doua foite se comporta diferit in
raport cu lumina incidenta de la o sursa puternica. Ca urmare are loc torsionarea firului, care se poate masura
cu ajutorul deviatiei spotului luminos incident pe foite, fiind posibila o masurare cantitativa a presiunii
radiatiei.
Explicarea presiunii radiatiei pe baza teoriilor clasice ondulatorie si corpusculara ale luminii nu sunt
satisfacatoare, fiind in contradictie si cu alte fapte experimentale privind natura acesteia. Teoria cuantica a
facut posibila interpretarea riguroasa a presiunii radiatiei cu ajutorul ipotezei fotonilor. Conform acestei
‐ 28
‐
ipoteze, presiunea luminii este determinată de variaţia impulsului fotonilor incidenţi în unitatea de timp, pe
unitatea de arie. De exemplu, pentru N fotoni incidenti, pe o suprafaţă absorbantă ( Aν = 1) : p = Nhν / c
sau p ' = 2 p pentru o suprafaţă perfect reflectătoare (Rν = 1) . In general, pentru o suprafata vand un factor
de reflexie ρ rezulta pentru presiunea luminii expresia cunoscuta:
p′′ = p(1 + ρ).
FG.01.5. Experimentul lui Franck si Hertz
Studiul emisiei şi absorbţiei radiaţiei de către atom pe baza modelului stărilor energetice staţionare
l-a făcut pe Bohr să afirme (în anul 1913) că, în virtutea caracterului intrinsec al acestor stări staţionare,
atomului i se poate furniza energie pentru excitare atât prin intermediul radiaţiei externe cât şi pe altă cale,
cum ar fi bombardamentul electronic.
Un astfel de experiment de bombardament electronic al atomului a fost efectuat de James Franck şi
Gustav Hertz, care au comunicat rezultatele obţinute în anul 1914.
Dispozitivul experimental utilizat de aceştia, de tip triodă (ca şi în experimentul lui Lenard) este
prezentat în figura FG.01.5.1. Se observă că, între anod şi catod se aplică un potenţial accelerator, pe când
între grilă şi anod – un potenţial de frânare pentru electroni. În incinta de sticlă se află vapori de mercur (sau
alte specii de atomi) la o presiune scăzută, între atomii de mercur şi electronii acceleraţi de grilă având loc în
mod continuu procese de ciocnire elastică sau neelastică.
Fig. FG.01.5.1.
Spre deosebire de experimentul lui Lenard (unde se studiau atomii care se ionizau în decursul
ciocnirilor cu electronii) în acest experiment se urmăreşte comportamentul electronilor în interacţiunile lor cu
atomii care pot trece (sau nu) în stări energetice excitate.
Cu ajutorul dispozitivului de mai sus sunt puşi în evidenţă acei electroni care îşi pierd energia într-o
ciocnire neelastică cu atomii, măsurându-se curentul anodic în funcţie de tensiunea de accelerare a grilei
(vezi figura FG.01.5.2).
Fig. FG.01.5.2.
‐ 29 ‐

Contribuţia electronilor la curentul anodic va fi dată de acei electroni care au energia cinetică
suficient de mare pentru a învinge tensiunea de frânare a anodului.
Pe de altă parte, excitarea atomilor de mercur din incintă se poate realiza prin ciocniri neelastice cu
electronii dacă energia acestora atinge valorile eVr1 , eVr 2 , eVr 2 , …, etc. (care caracterizează diferenţele
energetice dintre starea fundamentală şi diferite stări excitate ale atomului), numite energii de rezonanţă.
Aceste energii de rezonanţă corespund unor potenţiale de rezonanţă Vr1 , Vr 2 , Vr 2 , …, etc., pe care le
măsurăm cu ajutorul potenţialului de accelerare VGK (vezi figura FG.01.5.3).
Fig. FG.01.5.3.
Observaţie:
Excitarea atomilor de mercur se face prin procese de tipul A + e− = A∗ + e− − ΔT , numite ciocniri de
speţa întâi.
Interpretarea caracteristicii experimentale din figura 11 se face în felul următor. Pentru energii
cinetice ale electronilor T < eVr S , electronii suferă ciocniri elastice cu atomii de mercur fără a-şi pierde
energia, astfel încât are loc o creştere corespunzătoare a curentului anodic. Dacă energia cinetică a
electronilor satisface condiţia eVr1 < T < eVr 2 atunci, electronii, prin ciocnire neelastică, vor ceda energia
eVr1 atomilor de Hg, care vor trece în prima stare excitată. Ca urmare, energiile electronilor care au suferit
ciocniri neelastice scad brusc, producând o scădere însemnată a curentului anodic.
Dacă energia cinetică a electronilor creşte şi mai mult, fiind verificată condiţia eVr 2 < T < eVr 3
atunci, electronii, vor ceda atomilor prin ciocniri neelastice fie energia eVr1 în ciocniri succesive cu mai
mulţi atomi, fie energia eVr 2 , aceştia putând trece în prima sau în a doua stare excitată, producându-se
scăderi importante ale curentului anodic.
Raţionamentul poate fi continuat până când energia cinetică a electronilor atinge valoarea energiei de
ionizare.
În cazul studiat al atomilor de mercur, potenţialul de rezonanţă Vr1 este egal cu 4,9 V, astfel încât
pentru această valoare a tensiunii de grilă ( VG 1 = Vr1 = 4,9 V ) se produce prima scădere însemnată a
curentului anodic (prima ciocnire neelastică a electronilor cu atomii de mercur având loc în apropierea
grilei).
Se observă un al doilea minim al curentului pe caracteristica experimentală pentru tensiunea de
accelerare VG 2 = 2Vr1 = 9,8 V ca urmare a faptului că unii electroni efectuează două ciocniri neelastice
succesive, cu doi atomi diferiţi, fiecăruia cedându-i o energie egală cu energia de rezonanţă eVr1 (prima
L
ciocnire se produce la jumătatea distanţei dintre catod şi grilă, ).
2
‐ 30 ‐

Fenomenul se repetă pentru valori ale tensiunii de accelerare egale cu VG 3 = 3Vr1 = 14,7 V ,
VG 4 = 4Vr1 = 14, 7 V , … ş.a.m.d.
După apariţia primului punct de minim de pe caracteristica studiată se observă emisia liniei 253,7
nm a mercurului, corespunzătoare energiei de 4,89 eV; intensitatea ei creşte brusc odată cu atingerea unui
nou punct de minim, singura explicaţie fiind dezexcitarea atomilor de mercur excitaţi (prin ciocniri
neelastice) de electronii acceleraţi. Prin urmare, energia furnizată atomilor prin ciocniri este cedată sub formă
de radiaţie optică, în deplină concordanţă cu teoria lui Bohr.
Observaţii:
Atunci când au efectuat experimentul, Franck şi Hertz au interpretat potenţialele de rezonanţă ca
fiind potenţiale de ionizare şi au susţinut acest punct de vedere până în anul 1917, când au admis
explicaţia corectă.
Prin experimente mai rafinate, Hertz a putut pune în evidenţă în spectru mercurului şi linia cu
lungimea de undă de 546,1 nm, în deplină concordanţă cu teoria potenţialelor de rezonanţă.
FG.01.6. Modelul atomic al lui Bohr
a. Seriile spectrale ale atomului de hidrogen

Studiile spectroscopice au condus la noi rezultate care aveau să evidenţieze dificultăţile modelului
atomic al lui Rutherford şi să contribuie la elaborarea unor modele atomice mai perfecţionate.
Din astfel de studii a rezultat existenţa liniilor spectrale înguste, faptul că frecvenţa radiaţiilor emise
sau absorbite variază de la un atom la altul (permiţând identificarea unui anumit tip de atomi cu ajutorul
spectrului) etc. Prin urmare, spre deosebire de spectrul continuu al radiaţiei termice, atomii prezintă spectre
de linii, care par să conţină informaţii suplimentare asupra structurii acestora.
Un aport important la elucidarea mecanismului de interacţiune a atomului cu radiaţia l-a avut Johann
Jakob Balmer care (în anul 1885) a descoperit că liniile spectrale ale hidrogenului situate în vizibil (notate cu
Hα, Hβ, Hγ, Hδ) prezintă o anumită regularitate, lungimile de undă corespunzătoare acestor patru linii putând
fi calculate cu relaţia:
n2
λ = λ0 (FG.01.6.1)
n2 − 4
unde n este un număr întreg care poate lua valorile 3, 4, 5 sau 6, iar λ0 este o constantă având valoarea λ0 =
3645,6 Å = 364,56 nm.
Concordanţa deplină între rezultatele obţinute experimental şi cele calculate cu formula lui Balmer
(FG.01.6.1) sunt prezentate în tabelul FG.01.6.1.
Tabelul FG.01.6.1.
Lungimea de undă
Linia
n Experimentală Calculată
spectrală
J. J. Balmer, 1885 [nm] W. E. Curtis, 1914 [nm] J. J. Balmer, 1885 [nm]
Hα 3 656,210 656,279 656,208
Hβ 4 486,070 486,133 486,080
Hγ 5 430,010 434,047 434,010
Hδ 6 410,130 410,174 410,120
‐ 31 ‐

Mai târziu, Johannes (Janne) Robert Rydberg a observat că formula (FG.01.6.2) se poate pune sub o
formă simetrică, mult mai generală, care permite calculul frecvenţelor:
⎛ 1 1 ⎞
ν = cRH ⎜ 2 − 2 ⎟ , (FG.01.6.2)
⎝2 n ⎠
unde RH este o constantă, numită constanta lui Rydberg pentru hidrogen, având valoarea
RH = 1,0973731568539(55)⋅107 m–1
Observaţie:
Expresia matematică de calcul a constantei Rydberg se va obţine din teoria lui Bohr asupra atomului
de hidrogen; valoarea ei a fost găsită şi de către Rydberg, în mod empiric.
Altă formă utilizată în spectroscopie pentru formula lui Rydberg (pentru a se lucra cu numere cât
mai mici) este dată de expresia:
1 ⎛ 1 1 ⎞
ν% = = RH ⎜ 2 − 2 ⎟ (FG.01.6.3)
λ ⎝2 n ⎠
1
în care ν% = se numeşte număr de undă al liniei spectrale.
λ
Un grup de linii spectrale ale unui spectru, corelate între ele, alcătuiesc o serie spectrală.
Ca urmare, liniile spectrale ale hidrogenului sunt situate în vizibil şi corelate prin formulele lui
Rydberg (FG.01.6.2) sau (FG.01.6.3) alcătuiesc o serie numită seria Balmer (după numele descoperitorului
ei); numărul întreg n este numărul generator al seriei spectrale.
Ulterior au fost descoperite şi alte serii spectrale ale hidrogenului situate în ultraviolet sau în
infraroşu: Lyman (1906), Paschen (1908), Brackett (1922), Pfundt (1924), Humphreys (1953), formula lui
Rydberg fiind generalizată pentru calculul liniilor spectrale ale acestor serii sub forma:
⎛ 1 1 ⎞
ν = cRH ⎜ 2 − 2 ⎟ (FG.01.6.4)
⎝m n ⎠
cu n > m.
Particularizând formula (FG.01.6.4) pentru fiecare dintre aceste serii, se obţin valorile din tabelul 2.
Tabelul FG.01.6.2.
Nr. crt. Seria Formula de calcul Numărul generator al seriei Domeniul spectral
⎛1 1 ⎞ ultravioletul
1. Lyman ν% = RH ⎜ 2 − 2 ⎟ nL = 2, 3, 4, K
⎝ 1 nL ⎠ îndepărtat
⎛1 1 ⎞
2. Balmer ν% = RH ⎜ 2 − 2 ⎟ nB = 3, 4, 5, K vizibil
⎝ 1 nL ⎠
⎛1 1 ⎞
3. Paschen ν% = RH ⎜ 2 − 2 ⎟ nP = 4, 5, 6, K infraroşu
⎝ 1 nL ⎠
⎛1 1 ⎞
4. Brackett ν% = RH ⎜ 2 − 2 ⎟ nBr = 5, 6, 7, K infraroşu
⎝ 1 nL ⎠
⎛1 1 ⎞
5. Pfund ν% = RH ⎜ 2 − 2 ⎟ nPf = 6, 7, 8, K infraroşu
⎝ 1 nL ⎠
⎛1 1 ⎞
6. Humphreys ν% = RH ⎜ 2 − 2 ⎟ nH = 7, 8, 9, K infraroşu
⎝ 1 nL ⎠
‐ 32 ‐

Termenii limită pentru fiecare serie spectrală se obţin pentru valori ale numărului generator al seriei
tinzând către infinit.
Pentru exemplificare, în tabelul 3 se prezintă principalele linii spectrale ale seriilor Lyman, Balmer şi
Paschen.
Tabelul FG.01.6.3.
Seria Linia m n λ [nm] ν% [106 m−1]

α 2 121,5023 8,2303
β 3 102,5175 9,7544
Lyman γ 1 4 97,2018 10,2879
δ 5 94,9237 10,5348
limita ∞ 91,1267 10,9737
α 3 656,1123 1,5241
β 4 486,0091 2,0576
Balmer γ 2 5 433,9367 2,3045
δ 6 410,0702 2,4386
limita ∞ 364,5068 2,7434
α 4 1874,6065 0,53345
β 5 1281,4693 0,78035
Paschen γ 3 6 1093,5205 0,91448
δ 7 1004,6719 0,99535
limita ∞ 820,1404 1,21930
Rezultatele obţinute pentru seriile spectrale ale hidrogenului pot fi extinse pentru studiul tuturor
atomilor/ionilor hidrogenoizi (cu un singur electron), dar spectrul deuteriului, de exemplu, are liniile
spectrale deplasate (cu puţin) faţă de cele ale hidrogenului: 656,1123 nm şi Dα = 656,2915 nm,
Hβ = 486,0091 nm şi Dβ = 486,1419 nm astfel încât constanta Rydberg pentru deuteriu va avea valoarea RD =
1,0970735067514(92) 107 m–1.
Pentru ionul He+ se obţine (aproximativ) RHe+ = Z He
2
RH = 4 RH (spectrul având o structură
asemănătoare cu cel al hidrogenului), pentru ionul de Li2+ vom avea (aproximativ) RLi+ = Z Li2 + RH = 9 RH etc.
b. Formula combinării Ritz-Rydberg

O nouă etapă în interpretarea datelor spectroscopice furnizate de seriile spectrale o constituie
observaţia lui Walther Ritz (1908), care a constatat că formula lui Rydberg (FG.01.6.4) scrisă sub forma
cRH cRH
ν= − 2 (FG.01.6.5)
m2 n
exprimă frecvenţa liniei spectrale ca diferenţă a doi termeni, numiţi termeni spectrali, şi notaţi cu
Tm, respectiv Tn:
ν = Tm − Tn (FG.01.6.6)
‐ 33 ‐

cRH cR
unde Tm = şi Tn = 2H .
m2 n
Prin urmare există o corelaţie bine stabilită între diferitele frecvenţe ale liniilor spectrale: dacă două
linii fac parte din acelaşi spectru, atunci este posibil ca suma sau diferenţa lor să facă de asemenea parte din
spectrul respectiv.
⎛ 1 1⎞ ⎛ 1 1 ⎞
De exemplu, din liniile seriei Balmer ν Balmer
Hα = cRH ⎜ 2 − 2 ⎟ şi ν Balmer
Hβ = cRH ⎜ 2 − 2 ⎟ se poate
⎝2 3 ⎠ ⎝2 4 ⎠
⎛1 1 ⎞
obţine, prin scădere, prima linie a seriei Paschen: ν Paschen
Hα = ν Balmer
Hβ − ν Balmer
Hα = cRH ⎜ 2 − 2 ⎟ şi, evident, invers
⎝3 4 ⎠
(prin adunare): ν Balmer
Hβ = ν Paschen
Hα + ν Balmer
Hα .
Deci, dacă termenii spectrali ai unui atom sunt organizaţi într-un tablou de numere, fiecare frecvenţă
a spectrului va fi sigur dată de de diferenţa a două astfel de numere, fiind însă necesară formularea unor
reguli de selecţie pentru a înlătura acele combinaţii care nu aparţin spectrului.
Formula (FG.01.6.6) exprimă o lege fundamentală a emisiei liniilor spectrale, putându-se aplica, sub
o formă corespunzătoare oricărui sistem atomic. Contradicţia acestei legi cu teoria clasică a radiaţiei este
evidentă. Atomul, privit ca oscilator, nu mai emite frecvenţa fundamentală şi armonicele acesteia, ci un
spectru caracteristic de frecvenţe, fiecare dintre acestea putând fi considerată o frecvenţă proprie,
corespunzătoare unui anumit grad de libertate (însă această interpretare vine, la rândul său, în contradicţie cu
teoria căldurilor specifice –sub prima sa formă – elaborată de Einstein.
c. Teoria căldurilor specifice ale solidelor
Conform teoriei clasice a căldurilor specifice, valoarea capacităţii calorice a unui mol de substanţă la
volum constant este independentă de temperatură, fiind dată de relaţia CV = 3R , unde R este constanta
universală a gazelor perfecte. Acest rezultat se obţine admiţând o mişcare de vibraţie a atomilor în solid,
fiecărui atom corespunzându-i trei astfel de grade de libertate. Căutând să explice căldurile specifice ale
solidelor cu ajutorul teoriei radiaţiei a lui Planck (atomul era privit ca un oscilator care emite frecvenţa ν şi
armonicele acesteia) Einstein (în anul 1907) pe baza unor consideraţii statistice, elaborează o nouă teorie a
căldurilor specifice ale solidelor conform căreia acestea descresc cu temperatura, tinzând către zero. Cauza
acestei scăderi s-ar datora descreşterii populaţiilor atomice aflate în stări energetice cuantificate superioare,
astfel că apare pentru prima dată ideea necesităţii cuantificării sistemelor materiale, pe care o va face în mod
strălucit teoria lui Bohr, în deplină concordanţă şi cu teoria seriilor spectrale.
De menţionat că teoria lui Einstein a căldurilor specifice a fost confirmată în principiu experimental
de Dewar, Nernst şi Eucken şi completată în anul 1912 de lucrările lui Debye.
d. Cuantificarea energiei atomului. Postulatele lui Bohr
Neajunsurile modelului atomic planetar al lui Rutherford au fost înlăturate de modelul atomic cu
elemente cuantice al lui Bohr, elaborat în 1913, considerat şi prima teorie cantitativă a atomului.
Ţinând seama de faptul că electronii aflaţi în mişcare într-un atom nu radiază energie, aşa cum
prevăd legile mecanicii şi electrodinamicii clasice, Bohr admite pentru prima dată că atomul nu se comportă
ca un sistem clasic, care poate schimba energie în mod continuu. Pentru explicarea comportării electronului
în atom, Bohr introduce două postulate fundamentale care constituie elementele esenţiale ale unui nou model
atomic, cu elemente cuantice: postulatul existenţei stărilor staţionare şi postulatul frecvenţelor.
1. Postulatul stărilor staţionare
Un sistem atomic poate exista în anumite stări staţionare, caracterizate de şirul discret de energii E1,
E2, E3, … En, … în care nu emite şi nu absoarbe energie.
‐ 34 ‐

Aceste stări corespund deplasării electronilor pe orbite staţionare.

2. Postulatul frecvenţelor
Tranziţiile sistemului atomic dintr-o stare staţionară în altă stare staţionară este însoţită de emisia sau
absorbţia de energie radiantă, frecvenţa radiaţiei emise sau absorbite fiind dată de relaţia
E2 − E1
ν= (FG.01.6.7)
h
unde E1 şi E2 sunt energiile stărilor atomice staţionare implicate în tranziţie.
Studiind atomul de hidrogen, conceput ca fiind format dintr-un nucleu central în jurul căruia
electronul se mişcă pe orbite circulare staţionare, Bohr a reuşit să dea o explicaţie satisfăcătoare liniilor
spectrale emise de acesta conform relaţiei (FG.01.6.7) numai cu ajutorul unor condiţii suplimentare de
cuantificare pentru momentul cinetic al orbitelor circulare, numite condiţiile de cuantificare ale lui Bohr, care
aveau rolul de a stabili orbitele circulare permise pentru mişcarea electronului.
Conform acestor condiţii de cuantificare, electronul atomului de hidrogen nu se poate mişca decât pe
decât pe anumite orbite staţionare şi anume pe acelea pentru care momentul cinetic al electronului faţă de
nucleu este un multiplu întreg al constantei lui Planck raţionalizate:
LO = m v r = n h (FG.01.6.8)
unde n este un număr natural strict pozitiv numit număr cuantic principal.
Observaţie:
Relaţia (FG.01.6.8), considerată în unele lucrări ca al „treilea postulat al lui Bohr” rezultă din
postulatul imposibilităţii fragmentării indefinite a spaţiului fazelor al lui Planck, deci nu reprezintă un
postulat nou.
Pe de altă parte, în anul 1915 W. Wilson şi A. Sommerfeld au descoperit, în mod independent, o
nouă metodă de cuantificare a orbitelor atomice, care constituie generalizări ale metodei condiţiilor de
cuantificare ale lui Bohr.
Spre deosebire de condiţiile de cuantificare ale lui Bohr pentru orbitele circulare, condiţiile de
cuantificare Wilson-Sommerfeld pot fi aplicate pentru traiectorii oarecare, în câmpuri de forţe de diferite
tipuri.
Metoda constă în rezolvarea ecuaţiilor de mişcare clasice sub formă hamiltoniană, utilizându-se
coordonatele generalizate q1, q2, q3, …, q3N şi impulsurile generalizate p1, p2, p3, …, p3N privite ca variabile
independente şi formularea condiţiilor de cuantificare cu ajutorul integralelor de acţiune, sub forma:
∫ pk dqk = nk h (FG.01.6.9)
unde k = 1, 2, 3, ..., 3N şi nk sunt numere naturale strict pozitive.
Calcului integralelor (FG.01.6.9) poate fi făcut pentru mişcări de tip „multiperiodic”, adică mişcări
pentru care coordonata implicată trece printr-un ciclu, independent de celelalte coordonate.
e. Studiul atomului de hidrogen cu ajutorul modelului atomic al lui Bohr
(α) Modelul orbitelor circulare al lui Bohr
Primul model cantitativ al atomului elaborat pe baza postulatelor lui Bohr în 1913 cuprinde:
-calculul orbitelor staţionare în atomul de hidrogen,
-considerarea mişcării simultane a nucleului,
‐ 35 ‐

-interpretarea seriilor spectrale descoperite anterior.

Din condiţia de stabilitate a electronului aflat în mişcare cu frecvenţa unghiulară ω pe orbită, sub
acţiunea forţei electrostatice a nucleului (mişcare în câmp central, nucleul fiind considerat imobil) şi a forţei
centrifuge, exprimată de relaţia
Ze 2
m0 r ω2 = (FG.01.6.10)
4 πε 0 r 2
şi din condiţiile de cuantificare ale lui Bohr (FG.01.6.8) se obţine pentru razele orbitelor circulare ale
electronului expresia
4 πε 0 h 2 2
rn = ⋅n . (FG.01.6.11)
Zm0 e 2
Pe de altă parte, ţinând seama de expresia energiei cinetice al electronului în mişcarea circulară,
m0 v 2 Ze 2
T= = (FG.01.6.12)
2 8πε 0 r
şi de expresia energiei potenţiale a sistemului alcătuit din nucleu şi electron,
Ze 2
U =− (FG.01.6.13)
4 πε 0 r
rezultă pentru energia totală a atomului expresia:
Ze 2
E =U +T = − (FG.01.6.14)
8πε 0 r
Semnul minus al energiei arată că este necesară o energie exterioară pentru separarea electronului de
nucleu, atomul fiind, în acest caz, un sistem legat.
Introducând în expresia (FG.01.6.14) a energiei expresia (FG.01.6.11) a razelor orbitelor Bohr, se
obţin valori discrete pentru energia atomului, date de relaţia:
Z 2 m0 e 4 1
En = − ⋅ (FG.01.6.15)
32 πε 0 h 2 n 2
Din analiza relaţiilor (FG.01.6.11) şi (FG.01.6.15) ale razelor şi, respectiv, energiei totale a atomului
se constată următoarele:
-pentru Z = 1 se obţine, pentru razele electronice în atomul de hidrogen expresia:
4πε 0 2
rn = 2
⋅ n = n 2 ⋅ r1 (FG.01.6.16)
m0e
unde r1 se numeşte prima rază Bohr:

4πε 0
r1 = 2
= 0,529 ⋅10−10 m , (FG.01.6.17)
m0e
mărime utilizată adesea ca unitate de măsură pentru distanţele atomice.

-expresia (FG.01.6.15) a energiei mai poate fi scrisă sub forma:
2 2 2
1 ⎛ Z ⎞ ⎛ e2 ⎞ 1⎛ Z ⎞ 2
En = − ⎜ ⎟ ⋅ ⎜ ⎟ m0c = − ⎜ ⎟ α E0
2
(FG.01.6.18)
2 ⎝ n ⎠ ⎝ 4πε0 hc ⎠ 2⎝ n ⎠
‐ 36 ‐

care evidenţiază mărimea adimensională
e2 1
α= = (FG.01.6.19)
4πε 0 hc 137
numită constanta structurii fine (utilizată în studiul modelului atomic Bohr-Sommerfeld) şi energia de repaus
a electronului,
E0 = m0c 2 = 0,511 MeV . (FG.01.6.20)
Astfel, cu ajutorul expresiei (FG.01.6.18) se poate calcula energia necesară pentru a îndepărta din
atom electronul de pe cea mai joasă orbită posibilă, n = 1 (proces de ionizare), ca fiind de aproximativ 13,6
eV, în deplină concordanţă cu experienţa.
-starea atomului de hidrogen care se obţine pentru n = 1 se numeşte stare fundamentală, iar atomul în
această stare se numeşte neexcitat; stările cu n > 1 sunt stări excitate.
-pentru n → ∞ se obţine o serie negativă, discretă a valorilor energiei, al cărei termen general tinde
către zero.
(β) Antrenarea nucleului
Dacă se ţine seama şi de mişcarea nucleului, formulele obţinute anterior pentru descrierea
atomilor/ionilor hidrogenoizi trebuie să fie corectate, deoarece aproximaţia de „punct fix” a nucleului nu este
riguros valabilă decât pentru o masă infinită a acestuia (în raport cu masa electronului).
Ecuaţiile de mişcare ale ansamblului electron-nucleu se scriu, în referenţialul laboratorului, sub
forma (vezi figura FG.01.6.1):
r r
m0 &&
r = f (ρ) r0 (FG.01.6.21′) Z
r&& rM
r R
MR = − f (ρ) r0 (FG.01.6.21″) C
r r
unde: m0 este masa de repaus a electronului; rC ρ
M este masa de repaus a nucleului; r m0
r
r r r
r , R şi rC sunt vectorii de poziţie al electronului, al nucleului
Y
şi, respectiv, al centrului de masă;
f (ρ) este forţa de interacţiune dintre cele două particule;
r r X
iar rC este versorul direcţiei ρ dintre cele două particule.
Adunând cele două relaţii se poate scrie: Fig. FG.01.6.1.
d r &&r
(m0 &&
r + MR ) = 0 (FG.01.6.22)
dt
r r
sau m0 v + MV = const. , (FG.01.6.23)
adică impulsul total al sistemului nucleu-electron se conservă.

Ţinând seama de raza vectoare a centrului de inerţie,
r r
r m0 r + MR
rC = (FG.01.6.24)
m0 + M
se obţine:
r r r r
m0 ( rC − r ) = M ( R − rC ) (FG.01.6.25)
r r r r
adică paralelismul vectorilor rC − r R − rC şi, implicit, coliniaritatea punctelor M, m şi C.
‐ 37 ‐

De asemenea, din relaţiile (FG.01.6.22) şi (FG.01.6.23) rezultă (deoarece M + m0 = const. )

r
r&C = const. (FG.01.6.26)
Relaţia (FG.01.6.24) exprimă faptul că punctul C (care este centrul de inerţiei al celor două
particule) se mişcă uniform sau este în repaus şi, totodată, reprezintă o altă formă a legii conservării
impulsului sistemului celor două particule.
r
Alegând originea sistemului de coordonate chiar în centrul de inerţie C ( rC = 0 ), cele două particule
se mişcă în jurul punctului C pe orbite asemenea, astfel încât studiul mişcării sistemului poate fi înlocuit cu
studiul mişcării unei singure particule, situată la distanţa ρ faţă de centrul de inerţie C şi având masa (numită
masă redusă)
m0 M m0
μ= = (FG.01.6.27)
M + m0 1 + m0
M
Într-adevăr, din ecuaţiile (FG.01.6.21′) şi (FG.01.6.21″), prin scădere, se obţine:
r &&r ⎛ 1
&& 1 ⎞ r
r −R=⎜ + ⎟ f (ρ) r0 (FG.01.6.28)
m
⎝ 0 M ⎠
r 1
&& r
sau ρ = f (ρ)r0 (FG.01.6.29)
μ
r r r
unde ρ=r −R, (FG.01.6.30)
adică ecuaţia de mişcare căutată.

Prin urmare, pentru a se ţine seama de mişcarea proprie a nucleului, în relaţiile cantitative care
descriu atomii/ionii hidrogenoizi masa electronului în mişcare trebuie înlocuită cu masa redusă μ a celor
două particule.
Întrucât m0 ≅ 1 se obţine, pentru masa redusă, o valoare cu 0,07% mai mică decât m0.
M 1836
Acelaşi rezultat se obţine calculând direct valoarea energiei sistemului nucleu-electron, ca şi în cazul
considerării nucleului ca fiind fix. Luându-se în considerare mişcarea reală cu frecvenţa unghiulară ω a celor
două mase în jurul centrului de masă definit prin expresia:
M rM = m0 rm0 (FG.01.6.31)
rM şi rm0 fiind razele de giraţie ale celor două particule, se scriu relaţiile de cuantificare pentru momentul
cinetic total:
M ω rM2 + m0 ω rm20 = n h (FG.01.6.32)
şi condiţia de echilibru între forţele centripetă şi centrifugă:
e2 e2
M ω2 rM = m0 ω2 rm0 = = (FG.01.6.33)
4πε 0 (rM + rm0 ) 2 ⎛ m ⎞
2
4πε 0 rm0 ⎜1 + 0 ⎟
⎝ M⎠
astfel încât pentru valoarea energiei totale a atomului de hidrogen E = T + U se obţine expresia:
‐ 38 ‐

1 e2
E = T +U =
2
( )
m0 ω2 rm20 + M ω2 rM2 −
8πε 0 ( rM + rm0 )
(FG.01.6.34)
şi, în final:
m0 e4 1
En = − ⋅ ⋅ 2 (FG.01.6.35)
m0 + M 32 π ε 0 h n
2 2 2
adică expresia (FG.01.6.15), pentru Z = 1 şi în care masa electronului a fost înlocuită cu masa redusă μ a
sistemului atomic.
(γ) Explicarea seriilor spectrale
Exprimarea frecvenţei liniei spectrale emise de atom prin relaţia (FG.01.6.6) ca diferenţă a doi
termeni spectrali conform principiului de combinare al lui Ritz-Rydberg permite o interpretare elegantă a
seriilor spectrale cu ajutorul modelului atomic al lui Bohr.
Într-adevăr, tranziţiile spectrale între două stări energetice oarecare En şi Em ale atomului, prezise de
teoria lui Bohr şi de formula lui Rydberg au loc conform relaţiilor simultane
En − Em ⎛ 1 1 ⎞
ν m →n = = cRH ⎜ 2 − 2 ⎟ = Tm − Tn (FG.01.6.36)
h ⎝m n ⎠
care evidenţiază o concordanţă perfectă a celor două teorii ale emisiei şi absorbţiei radiaţiei cuantificate,
explicabilă prin faptul că termenii spectrali corespund din punct de vedere fizic unor anumite stări energetice
staţionare bine definite ale atomului. Rezultatul se poate generaliza pornind de la liniile spectrale aranjate în
serii pentru toate liniile spectrale emise sau absorbite prin tranziţii atomice.
Reprezentarea grafică a nivelelor de energie ale atomului de hidrogen şi a tranziţiilor
corespunzătoare seriilor spectrale ale acestuia este cunoscută sub numele de diagrama nivelelor de energie
sau diagrama termenilor spectrali (vezi figura FG.01.6.2).
Fig. FG.01.6.2.
Observaţie:
Diagrama din figura FG.01.6.2 este simplificată, necuprinzând structura fină a nivelelor energetice
ale atomului de hidrogen şi ignorând faptul că nu toate tranziţiile între două nivele oarecare sunt
permise (există reguli de selecţie, a căror interpretare este posibilă doar în teoria cuantică modernă).
Determinarea constantei lui Rydberg pentru hidrogen din teoria atomică a lui Bohr se face cu
ajutorul relaţiilor (FG.01.6.34) şi (FG.01.6.35); se obţine relaţia:
m0e 4
RH = (FG.01.6.37)
⎛ m ⎞
8πε0 h3c ⎜1 + 0 ⎟
⎝ M⎠
‐ 39 ‐

care poate fi extinsă uşor pentru toţi atomii/ionii hidrogenoizi. Expresia se simplifică în mod corespunzător
dacă se neglijează efectul de antrenare a nucleului.
Teoria lui Bohr a permis nu numai justificarea formulei lui Balmer şi calculul constantei lui
Rydberg, dar şi prevederea seriilor spectrale Lyman, Paschen, Brackett, Pfund şi Humphreys, nesituate în
vizibil.
De asemenea, cu ajutorul teoriei lui Bohr se pot calcula şi spectrele obţinute experimental ale
atomilor/ionilor hidrogenoizi (D, He+, Li++ …).
Din punct de vedere fizic, tranziţiile atomice însoţesc fenomenele de excitare, dezexcitare şi ionizare
care au loc în atom sub influenţa diferiţilor factori, cum ar fi: agitaţie termică, încălzire, iluminare, ciocniri,
prezenţa unor câmpuri electrice sau magnetice, prezenţa unor radiaţii nucleare etc.
Atunci când un atom absoarbe un foton cu energie mai mare decât cea necesară ionizării sale,
electronul eliberat prin efect fotoelectric are o energie cinetică egală cu diferenţa hν − Ei , unde Ei este
energia de ionizare.
Atunci când are loc fenomenul invers, fiind captat un electron având o anumită energie cinetică de
către un ion, frecvenţa fotonului emis este mai mare decât cea corespunzătoare limitei seriei, spectrul de
emisie fiind continuu.
De observat că din relaţiile (FG.01.6.36) rezultă că energia nivelelor atomului poate fi pusă direct în
hcR
legătură cu formula lui Balmer, astfel încât termenii spectrali de tipul En = − 2 H se mai numesc termeni
n
Balmer.
Dacă se consideră cunoscut acest termen şi se utilizează formula (FG.01.6.11) a razei celei de a n-a
orbite a lui Bohr şi expresia vitezei unghiulare pe orbită a electronului
4πcRH Z 2
ω= (FG.01.6.38)
n3
rezultă, pentru momentul cinetic orbital al electronului aflat pe orbită expresia:
LO = mr 2ω = nh (FG.01.6.39)
adică regula de cuantificare a lui Bohr (FG.01.6.8).

Prin urmare, se pot postula condiţiile de cuantificare ale lui Bohr şi din acestea să se obţină temenii
Balmer sau se pot considera cunoscuţi termenii Balmer şi atunci rezultă în mod direct condiţiile de
cuantificare.
Acest raţionament conduce la concluzia că în modelul atomic cu elemente cuantice al lui Bohr
cuantificarea momentului cinetic este esenţială.
Observaţie:
Se poate arăta că şi în alte cazuri, cum ar fi, de exemplu, cel al moleculei în rotaţie privită ca rotator
rigid, din condiţiile de cuantificare a momentului cinetic se obţin valori cuantificate pentru energie în
concordanţă cu experienţa, date de formula:
h2
En = ⋅ n2 (FG.01.6.40)
8π 2 I 2
numită termen Deslandres (după numele fizicianului francez Henri-Alexandre Deslandres), I fiind
momentul de inerţie al moleculei în jurul axei fixe de rotaţie.
FG.01.7. Dualismul unda corpuscul. Ipoteza lui de Broglie. Experimentul Davisson-Germer

‐ 40 ‐

a. Teoria undelor asociate de Broglie

Dificultăţile de interpretare ale caracterului dual al radiaţiei, exprimat de relaţiile teoriei fotonice al
lui Einstein,
E = hν (FG.01.7.1)
h
p= (FG.01.7.2)
λ
pe de o parte şi caracterul discontinuu al stărilor staţionare ale electronului în atomul lui Bohr (care
contrazicea legile mecanicii clasice, nefiind cunoscute astfel de comportări discrete decât în studiile privind
radiaţia: de exemplu, modurile de oscilaţie a radiaţiei dintr-o cavitate sau condiţiile de interferenţă) pe de
altă parte, l-au condus pe Louis de Broglie la observaţia că nici electronii nu pot fi priviţi ca simpli
corpusculi.
Întrucât în relaţiile (FG.01.6.1) şi (FG.01.6.2) apar în primul membru proprietăţi corpusculare iar în
al doilea membru proprietăţi ondulatorii ale radiaţiei, de Broglie formulează (în anul 1924) ipoteza că un astfel
de paralelism ar putea exista şi pentru particulele materiale cu masă de repaus foarte mică, astfel încât acestea
ar trebui să aibă unele dintre caracteristicile ondulatorii ale cuantelor de lumină (al căror caracter corpuscular nu
este înlăturat de faptul că au masa de repaus nulă).
Ca urmare, de Broglie admite că fiecărei particule i se asociază un „sistem de unde” în aşa fel încât
traiectoria particulei coincide cu cea a razei care reprezintă sistemul de unde asociat.
Principalele elemente ale teoriei lui de Broglie sunt următoarele:
Din teoria lui Einstein rezultă că unei unde plane de frecvenţă unghiulară ω, amplitudine A şi vector
r
de undă k , reprezentată prin expresia
rr
Ψ = A ei( k ⋅r −ωt ) (FG.01.7.3)
r r
i se asociază o cuantă de lumină de energie E = hω şi impuls p = hk , astfel încât ecuaţia capătă forma
i rr
( p⋅r − E t )
Ψ = Aeh (FG.01.7.4)
r
care evidenţiază caracteristicile corpusculare ale cuantei: energia E şi impusul, p .
Din condiţia de invarianţă relativistă a fazei undei se obţine pentru impulsul fotonului expresia
E
p= (FG.01.7.5)
c
Dacă, în continuare, se admite ipoteza lui de Broglie a undelor asociate particulelor materiale şi se
r
consideră, de exemplu, cazul unui electron de energie E şi impuls p care, datorită caracteristicilor sale
ondulatorii se comportă ca o undă în condiţii experimentale corespunzătoare (de exemplu: difracţia), atunci
vectorul său de propagare va fi dat de relaţia
r pr
k= (FG.01.7.6)
h
astfel încât se obţine pentru lungimea de undă asociată expresia
2πh
λ= (FG.01.7.7)
p
‐ 41 ‐

Pe de altă parte, ţinând seama de expresia relativistă a energiei electronului având masa de repaus m0
E = c p 2 + m02c 2 (FG.01.7.8)
rezultă, pentru cazul ultrarelativist ( p m0c ) expresia (FG.01.6.5) care dă legătura dintre energie şi impuls
pentru cuanta de lumină ( m0 → 0 ).
În cazul nerelativist se obţine pentru energie expresia aproximativă:
p2
E = m0 c 2 + . (FG.01.7.9)
2m0
Ţinând seama de ecuaţiile (FG.01.6.7) şi (FG.01.6.9) rezultă, pentru electronul accelerat într-un
câmp de potenţial U, lungimea de undă asociată:
2πh 1,5 V
λ= nm (FG.01.7.10)
2m0eU U
De exemplu, pentru U = 104 V rezultă λ = 12, 2 pm , adică o lungime de undă situată în domeniul
razelor X, astfel încât ne putem aştepta la difracţia pe cristale a electronilor acceleraţi corespunzător,
asemănător razelor X.
O dezvoltare a teoriei lui de Broglie privind modul de reprezentare a particulelor printr-un sistem de
unde asociate limitat spaţial va fi făcută ulterior, în cadrul prezentării caracterului universal al dualismului
corpuscul-undă. Pentru exemplificare, în tabelul FG.01.7.1 se prezintă lungimile de undă λB asociate unor
particule materiale de diferite mase şi viteze.
Tabelul FG.01.7.1.
Nr. crt. Tipul particulei Masa de repaus m0 [kg] Viteza [m⋅s−1] λB [m]
1. Electroni lenţi 9,31⋅10−31 0,01 7,27⋅10−2
2. Electroni lenţi 9,31⋅10−31 1 7,27⋅10−4
3. Electroni rapizi 9,31⋅10−31 5,94⋅106 1,22⋅10−10
4. Particule alfa 6,67⋅10−27 6,94⋅104 1,43⋅10−12
5. Particule alfa 6,67⋅10−27 6,94⋅107 6,56⋅10−15
b. Confirmări experimentale ale naturii ondulatorii a particulelor materiale

Experienţa de difracţie cu electroni a lui Davisson şi Germer
Teoria lui de Broglie privind caracterul dual al particulelor materiale implică schimbări
fundamentale ale concepţiei asupra fenomenelor şi proceselor din lumea microparticulelor.
Era însă necesară confirmarea experimentală a naturii ondulatorii a particulelor materiale aşa cum
rezultă din teoria lui de Broglie. Imediat după apariţia teoriei, W. Elsasser evidenţiază faptul că, dacă teoria
lui de Broglie este corectă, diferite particule materiale (cum ar fi, de exemplu, electronii) ar trebui să producă
fenomene de difracţie.
Ţinând seama că lungimea de undă asociată de Broglie a electronilor, convenabil acceleraţi, se
situează în domeniul spectral al razelor X, fenomenele de difracţie a electronilor s-ar putea evidenţia
asemănător difracţiei razelor X pe cristale.
‐ 42 ‐

Fig. FG.01.7.1.
Un astfel de experiment de difracţie a electronilor a fost efectuat pentru prima dată în anul 1927 de
către Davisson şi Germer.
Configuraţia experimentală utilizată de aceştia este prezentată în figura 15. Electronii emişi de un
filament incandescent sunt acceleraţi şi colimaţi în tunul electronic TE la tensiuni de ordinul sutelor de volţi
şi dirijaţi către un cristal de Ni fixat într-un suport care se poate roti în jurul unei axe paralele cu direcţia de
incidenţă a fasciculului electronic. Electronii reflectaţi (difractaţi) de cristal au o distribuţie unghiulară care
poate fi determinată cu ajutorul unui colector (cilindru Faraday) conectat la un instrument de măsură
(electrometru). În acest scop, colectorul se poate roti pe un cadran gradat semicircular cu centrul în punctul
de impact al electronilor pe cristal, poziţia fiind dată de unghiul ϕ al razei sale vectoare cu direcţia
fasciculului incident. Dispozitivul poate fi prevăzut şi cu un reglaj pentru poziţia azimutală a colectorului,
dată de un alt unghi θ, astfel încât colectorul se poate mişca pe o emisferă (acest reglaj al azimutului poate fi
obţinut, pentru o tăietură convenabilă a cristalului, prin rotirea suportului său).
Modificând unghiul azimutal θ, se constată o variaţie periodică a curentului prin detector. Pentru o
valoare fixă a unghiului θ şi cu o tensiune de accelerare constantă se pot construi diagramele polare ale
intensităţii fasciculelor electronilor colectaţi. Caracterul selectiv al proceselor de reflexie, evidenţiat prin
apariţia unor maxime secundare (vezi figura 16) a fost interpretat admiţându-se teoria lui de Broglie privind
natura ondulatorie a fasciculului de electroni. Ca şi în cazul difracţiei razelor X pe cristale, electronii prezintă
fenomene de difracţie, lungimea de undă asociată de Broglie verificând legea lui Bragg ( 2d sin θ = n λ , cu n
natural).
Dispozitivul experimental prezentat poate fi utilizat şi pentru determinarea dependenţei intensităţii
fasciculului difractat de mărimea impulsului electronilor.
Fig. FG.01.7.2.
‐ 43 ‐

FG.01.8. Ecuaţia lui Schrödinger. Funcţia de undă (Pachetul de unde)
a. Istoric
Cu peste douazeci si cinci de ani inainte ca Planck sa formuleze ipoteza cuantelor William Rowan Hamilton
(matematician si astronom) a fost preocupat de gasirea unei singure legi de miscare pentru particulele
materiale si razele de lumina pornind de la analiza principiului lui Fermat[9]:
B
∫
δ dt = 0 , (FG.01.8.1)
A
unde A si B sunt doua puncte prin care trece raza de lumina.

In acest scop Hamliton a evidentiat analogia dintre principiul lui Fermat si principiul care-i poarta numele,
privind miscarea unei particule cu energia constanta:
B
∫
δ 2Tdt = 0 , (FG.01.8.2)
A
unde T este energia cinetica a particulei.

Pornind de la ideea lui de Broglie conform careia unei particule i se asociaza un grup de unde care se
propaga cu viteza particulei de energie E,
Erwin Schrodinger arata ca pentru E = hν se obtine formula lui de Broglie
h
λ= , (FG.01.8.3)
p
unde p este impulsul particulei.
Prin urmare, traiectoria particulei descrisa de mecanica clasica este asemanatoare razei optice al carei traiect
este dat de optica fasciculelor (geometrica).
Stiindu-se ca optica geometrica este un caz limita al opticii ondulatorii, Schrodinger si-a propus sa gaseasca
analogul opticii ondulatorii pentru miscarea particulelor, adica o "mecanica ondulatorie", in concordanta
cu teoria lui de Broglie si cu alte rezultate privind dualismul corpuscul-unda.
Analizand ecuatia fundamentala de propagare a undelor:
∂ 2Φ 1 ∂ 2Φ
− = 0, (FG.01.8.4)
∂x 2 v 2 ∂t 2
unde Φ este amplitudine undei iar v viteza de faza a acesteia Schrodinger arata necesitatea introducerii unei
marimi Ψ pentru " amplitudinea" undei asociate particulei, numita "functie de unda" care sa verifice o
ecuatie asemanatoare ecuatiei (7...4) si in care sa intervina o viteza de faza rezultata
pe baza corespondentei dintre ecuatiile 1 si 2:
Const.
v= , (FG.01.8.5)
2m( E − U )
unde s-a identificat constanta din ecuatia de mai sus cu energia particulei.
S-a obtinut astfel ecuatia unidimensionala:
‐ 44 ‐

∂ 2Ψ 2m
+ ( E − U )Ψ = 0 , (FG.01.8.6)
2
∂x h2
cunoscuta sub numele ecuatia lui Schrodinger atemporala.
b. Ecuatia de unda generala
O astfel de ecuatie trebuie sa indeplineasca conditiile:
- sa fie liniara astfel incat solutiile sale sa poata fi suprapuse pentru a se putea explica fenomenele de de
interferenta si difractie;
- in coeficientii ecuatiei sa nu intervina decat constante ale particulei cum ar fi masa, sarcina electrica sau
constante generale cum ar fi constanta lui Planck etc.
Intrucat aceasta ecuatie diferentiala trebuie sa fie spatio-temporala si sa admita ca solutii functii de unda de
forma:
i i
( pr − Et ) − ( pr − Et ) 1 1
eh , e h , cos ( pr − Et ) , sin ( pr − Et ) , (FG.01.8.7)
h h
se observa ca diferentierea unor astfel de componente in raport cu timpul are ca efect multiplicarea acestora
cu E (sau ω ) iar diferentierea acestora in raport cu coordonata spatiala are ca efect multiplicarea lor cu p
(sau k).
Ca urmare, relatia:
p2
E= , (FG.01.8.8)
2m
sugereaza faptul ca ecuatia diferentiala de unda trebuie sa fie de ordinul intai in raport cu timpul si de
ordinul doi in raport cu coordonatele spatiale.
Admitand o ecuatie de unda pentru particula libera avand forma generala:
∂Ψ ∂ 2Ψ
=γ (FG.01.8.1)
∂t ∂x 2
si punand conditia ca functia de unda a particulei libere de forma:
i
( px − Et )
Ψ= eh (FG.01.8.10)
sa fie soluit e a acestei ecuatii, rezulta:
ih
γ= . (FG.01.8.11)
2m
Prin urmare se ajunge la o ecuatie de unda pentru particula libera avand forma generala:
∂Ψ h 2 ∂ 2Ψ
ih =− (FG.01.8.12)
∂t 2m ∂x 2
‐ 45 ‐

cunoscuta sub numele de ecuatia lui Schrodinger temporala.
Forma tridimensionala a acestei ecuatii este urmatoarea:
∂Ψ h2
ih =− ΔΨ . (FG.01.8.13)
∂t 2m
Se arata usor ca intr-un camp de forte ecuatie de unda Schrodinger pentru particula cuantica are forma
generala:
∂Ψ h2
ih = (− Δ + U (r , t ))Ψ , (FG.01.8.14)
∂t 2m
care reprezinta ecuatia fundamentala a mecanicii cuantice, rezultatele experimentale validand-o si ridicand-o
la rangul de principiu, dupa cum se va arata in capitolul FG.03.
FG.01.9. Relaţiile de incertitudine ale lui Heisenberg
a. Superpozitia undelor. Pachetul de unde.

Incercarile de a compatibiliza teoriile ondulatorie si corpusculara ale radiatiei, in
concordanta cu faptele experimentale trebuia se porneasca de la analiza ecuatiei de unda:
r r rr
E = E0 exp[i (ωt − k r )] . (FG.01.9.1)
Fiind infinit extinsa in spatiu si timp, unda de lumina reprezentata prin ecuatia (FG.01.9.1)
nu are niciuna dintre proprietatile corpusculilor de lumina care sunt bine localizati in spatiu si timp,
deci descrierea radiatiei prin astfel de unde, obtinute prin simpla inlocuire in ecuatia (FG.01.9.1) a
r r
caracteristicilor corpusculare, pe baza relatiilor lui Einstein ε = hω si p = hk sub forma:
r r ⎡i rr ⎤
E = E0 exp ⎢ ( Et − pr )⎥ (FG.01.9.2)
⎣h ⎦
nu constituie un model satisfacator de analiza.
Tinand seama insa de liniaritatea ecuatiilor diferentiale de propagare a undelor electromagnetice se pot
construi grupuri de unde sau pachete de unde, prin superpozitia unui numar foarte mare de unde de forma
(FG.01.9.2) si ajustarea corespunzatoare a frecventelor, a vectorilor de unda, a amplitudinilor si fazelor
acestora, incat, prin interferenta constructiva sa dea o rezultanta limitata la o regiune redusa a spatiului la un
moment dat.
Propagare grupului de unde a fost studiata la teoria generala a undelor [S.05], punandu-se in evidenta
relatiile de nedeterminare:
ΔωΔt ≥ 2π (FG.01.9.3)
respectiv ΔkΔx ≥ 2π , (FG.01.9.4)
unde Δt este durata perturbatiei, Δω largimea spectrala a acesteia, Δk imprastierea vectorilor undelor din
pachetul de unde considerat iar Δx nedeterminarea in localizarea grupului de unde. Se constata ca unui grup
de unde i se poate asocia cu o aproximatie destul de buna caracteristicile corpusculare ale undei pentru a se
reconcilia cele doua teorii, ondulatorie si corpusculara.
‐ 46 ‐

r
Relatiile de forma (FG.01.9.3) si (FG.01.9.4) care cuprind caracteristicile ondulatorii ω si k ale fotonului
r r
pot fi scrise cu ajutorul relatiilor lui Einstein ε = hω si p = hk astfel:
ΔEΔt ≥ h (FG.01.9.5)
respectiv:
ΔpΔx ≥ h , (FG.01.9.6)
r
adica functie de caracteristicile corpusculare ale acestuia, energia E si impulsul p.
Relatiile(FG.01.9.5) si (FG.01.9.6) poarta numele de relatiile de incertitudine ale lui Heisenberg si vor fi
stabilite si pentru particulele substantiale in cele ce urmeaza.
b. Experienta de difractie a electronilor printr-o fanta
Este o experienta conceptuala privind masurarea "simultana" a pozitiei si impulsului unui electron la difractia
r
printr-o fanta (Fig. FG.01.9.1). Daca un electron de impuls p si energie E care se deplaseaza dupa directia y,
intalneste in calea sa o fanta de deschidere a, prezenta fantei determina difractia electronului.
Fig. FG.01.9.1.
Admitand ca fenomenul de difractie se limiteaza la maximul central si tinand seama ca electronul

trece prin fanta se obtine pentru imprecizia pozitiei sale expresia:
λ
Δx = a = . (FG.01.9.7)
sin ϕ
De asemenea, din figura rezulta ca, in aceleasi conditii, imprecizia impulsului este:
Δp x = p sin ϕ (FG.01.9.8)
astfel incat efectuand produsul acestor imprecizii re obtinem relatiile de incertitudine ale lui Heisenberg:
Δp x Δx ≥ h (FG.01.9.9)
cu privire la impulsul si coordonata dupa directia x.
De observat ca, pentru cresterea preciziei in masurarea pozitiei ar trebui micsorata fanta insa acest
lucru determina o crestere a impreciziei in determinarea impulsului ca urmare a modificarii figurii de
difractie prin largirea maximului central, astfel incat se respecta relatiile 23. si reciproc.
‐ 47 ‐

c. Generalizarea relatiile de incertitudine ale lui Heisenberg
Regasirea relatiile de incertitudine ale lui Heisenberg pe cale experimentala poate fi generalizata
pentru orice tip de masurare, a oricarei perechi de variabile canonic conjugate, sub form unui principiu
general, numit principiul de incertitudine al lui Heisenberg, formulat de acesta in anul 1927.
Un enunt, general admis al acestui principiu este urmatorul:
" Valoarea produsului impreciziilor care apar la determinarea simultana a doua variabile canonic
conjugate este de ordinul de marime al constantei lui Planck".
Prin urmare, acest principiu atesta existenta unor variabile dinamice "incompatibile" in raport ci
procesul de masura, in sensul ca satisfac relatiile de incertitudine ale lui Heisenberg. Astfel de variabile sunt
impulsul si pozitia, momentul cinetic si pozitia unghiulara, energia si timpul, numarul de fotoni si faza
acestora etc., astfel incat se pot scrie relatiile:
h
ΔxΔpx ≥ (FG.01.9.10)
2
h
ΔϕΔJ x ≥ (FG.01.9.11)
2
h
ΔtΔE ≥ (FG.01.9.12)
2
h
ΔΦΔn ≥ (FG.01.9.13)
2
Trebuie accentuat faptul ca aceste imprecizii nu sunt datorita impreciziilor aparatelor de masura sau
imperfectiunii metodei de masura ci sunt legate de perturbarea variabilei masurate la interactia cu aparatul de
masura.
Nicio masurare bazata pe principii fizice reale nu va putea sa evite limitarile date de aceste relatii.
In acelasi timp trebuie aratat ca nicio descriere fizica nu poate fi acceptata fara a fi verificata cel
putin in principiu experimental.
Prin urmre, acceptarea ideii existentei unei pozitii si a unui impuls bine definite la un moment dat,
pentru o particula cuantica, in afara observatiilor experimentale reprezinta fapte nefizice, fara valoare,
deoarece niciodata nu vor putea fi verificate experimental.
‐ 48 ‐

O implicatie majora a principiului de incertitudine al lui Heisenberg o constituie indiscernabilitatea

particulelor cuantice, ca urmare a faptului ca niciun fel de masurare nu poate duce la determinare precisa a
caracteristicilor dinamice ale acestora, astfel incat trebuie abandonata notiunea de traiectorie pentru acestea.
Particulele cuantice pot fi identificate ca specii dar nu ca indivizi in cadrul unui ansamblu.
d. Nivelul cuantic de evolutie a sistemelor fizice
Relatiile de incertitudine ale lui Heisenberg ne permit sa stabilim pentru prima data un criteriu de clasificare
a sistemelor fizice in sisteme clasice si sisteme cuantice. Sistemele cuantice se supun altor legi de miscare
decat cele clasice, definind un nivel cuantic de miscare a materiei.
Capitolul FG.02. Descrierea matematica a mecanicii cuantice

Cuvinte-cheie:
spatiu vectorial, spaţiu Hilbert, operator liniar. operator hermitic, reprezentare vector,
reprezentare operator
FG.02.1. Spatii vectoriale
Evidenţierea posibilităţilor descrierii stărilor sistemelor cuantice prin vectori în spaţiul Hilbert, la
care se adaugă consideraţiile privind corespondenţa dintre variabilele dinamice din Mecanica clasică şi
operatorii liniari hermitici ai Mecanicii cuantice, constituie elemente suficiente pentru a trage concluzia că
‐ 49 ‐

aparatul matematic al Mecanicii cuantice trebuie să fie, cel puţin în anumite limite (pe care, deocamdată, nu
le stabilim) cel al operatorilor hermitici în spaţiul Hilbert.
Se impune, deci, o prezentare sistematică a principalelor rezultate ale teoriei matematice a spaţiilor
Hilbert şi a operatorilor liniari şi hermitici în spaţiul Hilbert care să ofere o bază suficient de largă şi
riguroasă pentru trecerea la prezentarea diferitelor sisteme axiomatice ale teoriei cuantice.
Definirea riguroasă a noţiunilor şi prezentarea principalelor teoreme nu va fi însoţită de demonstraţii
matematice, urmând ca acestea să fie găsite de cititorul interesat într-un volum ulterior (dedicat aparatului
matematic al teoriei cuantice în fizică) sau în bibliografia indicată.
Fie K unul dintre corpurile ϒ (al numerelor reale) sau ≤ (al numerelor complexe):
Definiţia 1 (Spaţiu vectorial)
Se numeşte spaţiu vectorial sau liniar o mulţime Epe care este definită o structură algebrică prin
două legi de compoziţie, una internă, numită adunare şi una externă în raport cu un corp K, numită înmulţire
cu elemente din K, având următoarele proprietăţi:
I. Adunarea determină pe E o structură de grup abelian, adică oricărei perechi u şi v de elemente din
E îi corespunde elementul (u + v)∈E cu următoarele proprietăţi:
I1. u + v = v + u (comutativitate) (FG.02.1.1)
I2. (u + v) + w = u + (v + w) (asociativitate) (FG.02.1.2)
I3. ∃0∈Eşi ∀u∈E, 0 + u = u + 0 = u, (∃ un element neutru la adunare) (FG.02.1.3)

I4. ∀u∈E, atunci ∃(−u)∈E şi u + (−u) = (−u) + u = 0
(∀element din E admite un opus) (FG.02.1.4)
II. Înmulţirea cu un element λ din corpul K, prin care fiecărei perechi (λ, u)∈K×E îi
corespunde elementul λu∈E, satisface axiomele:
II1. λ(u + v) =λu +λv (distributivitate în raport cu înmulţirea cu λ) (FG.02.1.5)
II2. (λ+μ) u =λu +μu (FG.02.1.6)

II3. λ(μu) =λμ (u) (FG.02.1.7)
II4. 1 u = u, 1∈K, u∈E (FG.02.1.8)
II5. 0 u = 0, 0∈K, u, 0∈E (FG.02.1.9)
Corpul K se numeşte corpul scalarilor, iar operaţia II −înmulţirea cu scalari. În relaţia II5, 0 din
membrul stâng reprezintă scalarul 0, pe când 0 din membrul drept este elementul neutru faţă de adunare al
spaţiului E.
Mărimile u, v, w∈E se numesc vectori, spaţiul vectorial E fiind real sau complex, după cum corpul K
este reprezentat de ϒ sau, respectiv, de ≤.
Elementul neutru faţă de adunare, 0 (definit de I3) se numeşte originea spaţiului.
În cazul în care corpul Knu este comutativ, spaţiile vectoriale pot fi „la stânga” în raport cu K sau „la
dreapta” în raport cu K.
Exemple de spaţii vectoriale:
− Corpul K este un spaţiu vectorial în raport cu el însuşi.
‐ 50 ‐

n n
− Mulţimea ϒ (sau ≤ ) a tuturor seturilor de numere
ξ = (ξ1, ξ2, …, ξn) (FG.02.1.10)
n n
din ϒ (sau ≤ ) pentru care s-au definit operaţiile de adunare
ξ + η = (ξ1, ξ2, …, ξn) + (η1, η2, …, ηn) = (ξ1 + η1, ξ2 + η2, …, ξn + ηn) (FG.02.1.11)
şi înmulţire
λξ = λ(ξ1, ξ2, …, ξn) = (λξ1, λξ2, …, λξn) (FG.02.1.12)
n n
constituie un spaţiu vectorial în raport cu ϒ (sau ≤ ).
Definiţia 2 (Dependenţă liniară)
Vectorii nenuliv1, v2, …, vn sunt liniar dependenţi dacă există n scalari λ1, λ2, …, λn∈K, astfel încât,
pentru cel puţin un scalar λi nenul, se poate scrie relaţia
∑λ v
k
k k =0 (FG.02.1.13)
Observaţie:
Orice mulţime de vectori care conţine vectorul nul, 0, este liniar dependentă.
Dacă egalitatea (13) are loc numai pentru toţiλi =0, atunci vectorii v1, v2, …, vn se numesc liniar
independenţi.
Teorema 1
Vectorii nenuliv1, v2, …, vn∈E sunt liniar dependenţi dacă şi numai dacă cel puţin unul dintre ei
poate fi exprimat ca o combinaţie liniară a celorlalţi.
Teorema 2
Orice mulţime infinită de vectori este liniar independentă dacă orice submulţime a sa este liniar
independentă.
Definiţia 3 (Rangul unui sistem de vectori)
Se numeşte rangul unui sistem de vectori numărul maxim de vectori liniar independenţi pe care îl
conţine.
Definiţia 4 (Sistem de vectori generatori ai spaţiului)
Se numeşte sistem de vectori generatori ai spaţiului E sistemul de vectori{v1, v2, …, vn}, cu
proprietatea că orice vector v∈E poate fi exprimat ca o combinaţie liniară a acestor vectori:
v = ∑ λ k vk cu λ k ∈ K , vk ∈ E , k = 1, 2, ..., n (FG.02.1.14)
k
Definiţia 5 (Baza unui spaţiu vectorial)

Se numeşte bază a spaţiului vectorial E peste corpul K orice sistem de vectori generatori
liniar independenţi.
Teorema3
Un sistem finit de vectori{e1, e2, …, en} = B⊆E constituie o bază a spaţiului vectorial E dacă şi
numai dacă orice vector v∈E se exprimă în mod unic printr-o combinaţie liniară a vectorilor ei∈B.
Definiţia 6 (Spaţiul vectorialn-dimensional)
‐ 51 ‐

Spaţiul vectorial E este n-dimensional (n∈∞) dacă şi numai dacă există în acest spaţiu o bază
formată din n vectori.
Spaţii vectoriale normate
a) Spaţii metrice
Definiţia 7 (Produs cartezian)
Fir E o mulţime oarecare. Se numeşte produs cartezian mulţimea
E 2 = E × E = {( u , v ) u ∈ E , v ∈ E} (FG.02.1.15)
Definiţia 8 (Distanţa pe mulţimea E)

Se numeşte distanţă(sau metrică) pe mulţimea E o aplicaţie d a produsului cartezian E × E în
mulţimea ϒ a numerelor reale, având următoarele proprietăţi:
1° d (u, v) ≥ 0, ∀u, v ∈ E , (u ≠ v) (FG.02.1.16)
2° d (u , v) = 0, dacă şi numai dacă u = v (FG.02.1.17)
3° d (u, v) = d ( v, u ), ∀u, v ∈ E (FG.02.1.18)
4° d (u , w) ≤ d (u , v) + d ( v, w), ∀u , v, w ∈ E (inegalitatea triunghiului)(FG.02.1.19)
Definiţia 9 (Spaţiu metric)

Se numeşte spaţiu metric şi se notează ( E , d ) o mulţime E pe care s-a definit o distanţă (sau
metrică).
Definiţia 10 (Şir Cauchy)
Dacă oricare ar fi ε > 0 , există un număr natural N (ε) şi oricare ar fi numerele naturale p > N (ε) şi
q > N (ε) ,atunci d ( v p , vq ) < ε pentru orice şir ( vn ) ⊂ E , şirul ( vn ) se numeşte şir Cauchy. Şirurile Cauchy
se mai numesc şiruri fundamentale.
Definiţia 11 (Spaţiu metric complet)
Un spaţiu metric ( E , d ) se numeşte complet dacă orice şir Cauchy ( vn ) ⊂ E este convergent.
b) Spaţii normate
Definiţia 12 (Normă pe spaţiul vectorial E)
Se numeşte normă pe spaţiul vectorial E o aplicaţie v → v a spaţiului E în mulţimea ϒ
( : E →¡ ) care are proprietăţile:
1° v ≥ 0 ∀v ∈ E (FG.02.1.20)
(este pozitiv definită)
2° v = 0 dacă şi numai dacă v = 0 (FG.02.1.21)
3° λv = λ v , ∀v ∈ E şi ∀λ ∈ K (transformarea prin omotetii) (FG.02.1.22)
4° u + v ≤ u + v , ∀u, v ∈ E (inegalitatea triunghiului) (FG.02.1.23)
Definiţia 13 (Spaţiu vectorial normat)

Un spaţiu vectorial care este înzestrat cu o metrică se numeşte spaţiu vectorial normat.
Teorema4
‐ 52 ‐

Un spaţiu normat este un spaţiu metric pentru distanţa d (u , v) = u − v .
Definiţia 14 (Spaţiu Banach)

Un spaţiu normat complet se numeşte spaţiu Banach.
Definiţia 15 (Spaţiu dual al unui spaţiu vectorial normat)
Spaţiul dual al unui spaţiu vectorial normat E este spaţiul funcţionalelor liniare, continue definite pe
E şi se notează cu E*.
‐ 53 ‐


FG.02.2. Spaţii Hilbert
Definiţia 16 (Formă hermitică)
Fiind dat un spaţiu vectorial E, o aplicaţie ϕ a lui E × E în ϒ (sau în≤ ) cu proprietăţile:
1° ϕ(u + v, w) = ϕ(u, w) + ϕ( v, w) (FG.02.2.1)
2° ϕ(u , v + w) = ϕ(u , v) + ϕ(u , w) (FG.02.2.2)
3° ϕ(λu , v) = λ∗ϕ(u , v) (FG.02.2.3)

4° ϕ(u , λv) = λϕ(u , v) (FG.02.2.4)
5° ϕ(u , v) = ϕ∗ ( v, u ) (FG.02.2.5)
constituie o formă hermitică pe spaţiul E.
Definiţia 17 (Vectori ortogonali)
Perechea de vectori (u , v) ∈ E este ortogonală în raport cu forma hermitică ϕ pe E dacă ϕ(u, v) = 0 .
Definiţia 18 (Formă hermitică pozitivă)
Forma hermitică ϕestepozitivă pe un spaţiu vectorial E dacă ϕ(u , v) ≥ 0 pentru orice u ∈ E .
Teorema5
O formă hermitică pozitivă ϕ pe E satisface inegalitatea Cauchy-Buniakovski-Schwartz:
2
ϕ(u, v) ≤ ϕ(u, u ) ϕ( v, v) pentru orice u , v ∈ E . (FG.02.2.6)
Definiţia 19 (Formă hermitică degenerată)

Dacă există un vector a ≠ 0 ortogonal spaţiului E în raport cu forma hermitică ϕ (adică:
ϕ( a, u ) = 0, ∀u ∈ E ) forma hermitică ϕ se numeşte degenerată.
Definiţia 20 (Spaţiu prehilbertian)
Se numeşte spaţiu prehilbertian un spaţiu vectorial pe care este dată o formă hermitică pozitivă,
nedegenerată.
Definiţia 21 (Produs scalar)
O aplicaţie ϕ(u , v) = (u , v) poartă numele de produs scalar pe E; se mai notează u , v şi are
următoarele proprietăţi:
∗
1° u , v = v , u , ∀u , v ∈ E (FG.02.2.7)
2° u + v, w = u , w + v , w , ∀u, v, w ∈ E (FG.02.2.8)
3° u , λv = λ u , v , ∀u, v ∈ E , ∀λ ∈ K (FG.02.2.9)
4° u , u > 0, ∀u ∈ E , u ≠ 0 (FG.02.2.10)
5° u , u = 0, pentru u = 0 (FG.02.2.11)
Definiţia 22 (Normă)
Numărul nenegativ u = u , u se numeşte norma vectorului u, astfel că inegalitatea Cauchy-
Buniakovski-Schwartz se scrie:
u, v ≤ u ⋅ v (FG.02.2.12)
Definiţia 23 (Spaţiu Hilbert)

‐ 54 ‐

a) Un spaţiu prehilbertian complet se numeşte spaţiu Hilbert.

b) Un spaţiu Hilbert este un spaţiu metric complet, cu metrica definită de norma u = u, u .
Definiţia 24 (Vectori ortogonali)

Dacă u , v = 0 , vectorii u şi v sunt ortogonali.
Definiţia 25 (Sistem de vectori ortonormal)

Mulţimea de vectori ( vi ) formează un sistem ortonormal dacă se poate scrie
⎧0, pentru i ≠ j
vi , v j = δij = ⎨ (FG.02.2.13)
⎩1, pentru i = j
Teorema 6
∞
Dacă suma seriei ∑λ uj =1
j j este u, atunci scalarii λj sunt daţi de relaţia:
λ j = uj , u (FG.02.2.14)
Definiţia 26 (Seria Fourier a unui vector)

Numerele λ j = u j , u se numesc coeficienţii Fourier ai dezvoltării în serie a vectorului u în raport
∞
cu şirul (uj), iar seria ∑λ u
j =1
j j se numeşte seria Fourier a lui u.
Teorema 7
∞
Dacă seria ∑λ u
j =1
j j este convergentă, atunci are loc egalitatea:
∞
u = ∑ λj
2 2
(FG.02.2.15)
j =1
numită relaţie de închidere.

Definiţia 27 (Spaţiu Hilbert separabil)
Spaţiul Hilbert este separabil dacă există o mulţime numărabilă de elemente din E densă în E.
Teorema 8
Orice spaţiu cu un număr finit de dimensiuni este un spaţiu Hilbert separabil.
Teorema 9
Spaţiul Hilbert infinit dimensional l 2 , alcătuit din secvenţa infinită (λ1 , λ 2 , ..., λ k ,...) astfel că
∞
∑λ
2
k este finită, este un spaţiu Hilbert separabil.
k =1
Teorema 10
Spaţiul L2 al funcţiilor de pătrat integrabil este un spaţiu Hilbert separabil.
Definiţia 28 (Spaţiul produs şi produsul tensorial al vectorilor)
Fie um vectorii care subîntind spaţiul ϒm cu M dimensiuni şi un vectorii care subîntind spaţiul ϒn cu N
dimensiuni. Spaţiul ϒsubîntins de toate perechile posibile v ≡ {u m ; u n } de vectori din ϒm şi ϒn se numeşte
spaţiu produs al celor două spaţii ϒm şi ϒn, se notează ¡ = ¡ m ⊗ ¡ n şi are N⋅M dimensiuni. Orice vector
v ∈¡ se numeşte produs tensorial al celor doi vectori care alcătuiesc perechea um, un.
Notaţiile Dirac pentru spaţiile vectoriale
Definiţia 29 (Vector „ket”)
Un element u al unui spaţiu vectorial oarecare E se notează u şi se numeşte vector „ket”.
‐ 55 ‐

Observaţie: Proprietăţile spaţiilor vectoriale pot fi transcrise în limbajul vectorilor ket.

Definiţia 30-31 (Descompunerea unui vector în raport cu o bază discretă/continuă)
a) Pentru o bază discretă de vectori u1 , u2 ,..., un a spaţiului vectorial E, orice vector v se poate
n
scrie v = ∑ λ i ui , unde λ i sunt numere complexe. (FG.02.2.16)
i =1
b) Dacă spaţiu E are o bază continuă de vectori η , atunci, pentru orice vector w se poate scrie
w = ∫ λ (η) η dη , unde λ(η) este o funcţie complexă. (FG.02.2.17)
Definiţia 32 (Vector „bra”)

Un element u al spaţiului dual în raport cu spaţiul vectorial normat (în care norma provine dintr-un
produs scalar) al vectorilor ket se numeşte vector „bra” şi se notează u ; în cazul în care corespondenţa
dintre vectorii ket şi cei ai spaţiului dual este antiliniară, adică pentru
u = ∫ λ (η) η dη (FG.02.2.18)
are loc dezvoltarea
u = ∫ λ ∗ (η) η dη (FG.02.2.19)
Definiţia 33 (Produs scalar)

Produsul scalar dintre vectorii v şi u se exprimă prin relaţia
∗
uv = vu (FG.02.2.20)
Definiţia 34 (Ansamblu de vectori ortonormal)

Un ansamblu discret {u }
i sau continuu {η } α de vectori se numeşte ortonormal dacă sunt
satisfăcute relaţiile:
ui ui = δij (FG.02.2.21)
sau ηα ηα′ = δ(α − α′) (FG.02.2.22)
Teorema 11
Dacă ansamblul discret { u } sau continuu { η } constituie o bază a unui spaţiu vectorial E, pentru
i α
orice v ∈ E existând dezvoltările unice

n
v = ∑ ci ui (FG.02.2.23)
i =1
sau v = ∫ c ( α ) ηα d α (FG.02.2.24)
Atunci sunt satisfăcute şi relaţiile:
n
∑u
i =1
i ui = 1 (FG.02.2.25)
sau, respectiv,
∫ ηα ηα d α = 1 (FG.02.2.26)
numite relaţii de închidere (vezi Teorema 6).
FG.02.3. Operatori liniari

Operatori liniari în spaţiile Hilbert
‐ 56 ‐

Definiţia 35 (Operator liniar)

Fiind date două spaţii Hilbert E1 şi E2 peste acelaşi corp K, se numeşte operator liniar o aplicaţie
A : E1 → E2 care are următoarele proprietăţi:
a) A(u + v) = A(u ) + A( v) (FG.02.3.1)

b) A(λv) = λA( v) (FG.02.3.2)
pentru orice u , v ∈ E1 şi orice λ ∈ K .
Dacă A(λv) = λ∗ A( v) operatorul se numeşte antiliniar. (FG.02.3.3′)

Definiţia 36 (Operator liniar mărginit)
Un operator liniar A : E1 → E2 este mărginit dacă există M > 0 astfel încât pentru orice u ∈ E1 să
avem
Au 2 ≤ M u 1
(FG.02.3.4)
indicii 1 şi 2 referindu-se la spaţiile E1 şi, respectiv, E2, iar notaţiile 2
şi 1
specificând normele pe cele
două spaţii considerate.
Definiţia 37 (Funcţionale liniare)
Dacă E2 = K, atunci L ( E1 , K ) se notează cu E1∗ şi se numeşte dualul lui E1, iar elementele sale se
numesc funcţionale liniare.
Teorema 11 (Teorema de reprezentareRiesz-Fréchet)
Pentru orice element B ∈ L ( E1 , K ) = E ∗ există un element unic uB ∈ E , astfel încât:
a) B(u ) = u uB (FG.02.3.5)
b) B = u B (FG.02.3.6)
Definiţia 38 (Operator adjunct)

FieE1 şi E2două spaţii Hilbert peste acelaşi corp K şi A ∈ L ( E1 , E2 ) un operator liniar şi mărginit.
Dacă v ∈ E2 , atunci pentru orice u ∈ E1 se poate defini funcţionala liniară şi mărginită
u → Au, v ; (FG.02.3.7)
întrucât, conform teoremei de reprezentare 11, există un v∗ ∈ E1 unic astfel încât
Au , v = u , v∗ (FG.02.3.8)
aplicaţia A+ : E2 → E1 exprimată prin
A+ v = v∗ (FG.02.3.9)
defineşte operatorul liniar şi mărginit având aceeaşi normă cu A,
A+ ∈ L ( E1 , E2 ) (FG.02.3.10)
numit operatorul adjunct al lui A.
Observaţie:
Definiţia poate fi reformulată şi pentru E1 = E2 = E.
FG.02.4. Operatori hermitici

Definiţia 39 (Operator hermitic sau autoadjunct)
‐ 57 ‐

Un operator A ∈ L ( E ) se numeşte hermitic (autoadjunct) dacă

A = A+ (FG.02.4.1)
E fiind un spaţiu Hilbert.
Dacă
A = − A+ (FG.02.4.2)
operatorul A se numeşte antihermitic.
Teorema 12
Operatorul A este hermitic dacă şi numai dacă
Au , v = u , Av , ∀u , v ∈ E . (FG.02.4.3)
Teorema 13
Un operator A este hermitic dacă şi numai dacă, pentru orice u ∈ E
Au , u este real. (FG.02.4.4)
Teorema 14 (Hellinger-Toeplitz)
Operatorul A ∈ L ( E ) este pozitiv dacă Au , u ≥ 0, ∀u ∈ E (FG.02.4.5)
E fiind un spaţiu Hilbert.

Teorema 15
Orice operator A ∈ L ( E ) se poate descompune sub forma
A = A1 + i A2 (FG.02.4.6)
A1 şi A2fiind operatori hermitici, iar E − un spaţiu Hilbert.
Operatori inverşi
Definiţia 40 (Operator identitate)
Operatorul I ∈ L ( E ) definit prin relaţia
I u =u (FG.02.4.7)
se numeşte operator identitate.
Definiţia 41 (Operator invers)
Un operator liniar A ∈ L (C ) are un invers, notat A−1 , dacă
A−1 A = A A−1 = I , (FG.02.4.8)

I fiind operatorul identitate.
Teorema 16
Orice operator liniar şi mărginit poate fi reprezentat printr-o matrice. Dacă A este operatorul
considerat, iar {u1, u2, …, un} vectorii bazei spaţiului E, astfel încât A ∈ L ( E ) , combinaţiile liniare
Auk = ∑ a jk u j definesc elementele de matrice a jk = (u j , Auk ) .
j
Definiţia 42 (Operator simetric)

Un operator A se numeşte simetricdacă este egal cu transpusul său: A = A% .
Observaţie:
Dacă A = − A% , operatorul se numeşte antisimetric.
Operatori unitari
‐ 58 ‐

Definiţia 43 (Operator unitar)

Un operator U ∈ L ( E ) este unitar pe spaţiul Hilbert E dacă:
a) pentru orice v ∈ E , există un vector u astfel încât
v = U (u ) (FG.02.4.9)
b) pentru oricare u , v ∈ E
u, v = Uu , U v (FG.02.4.10)
Definiţia 44 (Operator unitar)

Un operator liniar este unitar dacă are un invers şi dacă
U v = v , ∀v ∈ E . (FG.02.4.11)
Teorema 17
Operatorul U ∈ L ( E ) este unitar dacă şi numai dacă
U +U = U U + = I (FG.02.4.12)
Teorema 18
Dacă U este un operator unitar, iar vectorii {v1, v2, …, vn} alcătuiesc o bază ortonormală, atunci şi
vectorii {Uv1, Uv2, …, Uvn} alcătuiesc o bază ortonormală.
Definiţia 45 (Transformare unitară)
Transformarea unui operator A într-un alt operator A′ conform relaţiei
A′ = U AU + (FG.02.4.13)
se numeşte unitară dacă U este un operator unitar.

Observaţie:
Se poate arăta că transformările unitare lasă invariante toate ecuaţiile între operatori sau între
operatori şi vectorii de stare.
Definiţia 45 (Operator unitar infinitezimal)
Un operator unitar U (ε) , depinzând de o cantitate reală care este un infinit mic, astfel încât
U (ε) → I când ε → 0 (FG.02.4.14)
se numeşte operator unitar infinitezimal.

Teorema 19
Un operator unitar infinitezimal poate fi scris sub forma
U (ε) = I − i εF (FG.02.4.15)
unde F este un operator hermitic.
Teorema 20
Dacă operatorul A este hermitic, atunci operatorul T = ei A este unitar şi T + = e − i A .
Teorema 21
Produsul a doi operatori unitari este, deasemenea,un operator unitar.
Teorema 22
O condiţie necesară şi suficientă pentru ca un operator U să fie unitar este ca transformarea unei baze
ortonormale cu ajutorul lui U să conducă, de asemenea, la o bază ortonormală.
Teorema 23
‐ 59 ‐

Valorile proprii ale unui operator unitar nu pot fi decât numere complexe de modul unitar, de forma
i ϕu
u=e , cu ϕu real.
Operatori de proiecţie
Definiţia 46 (Operator de proiecţie)
Fiind date subspaţiile P şi P ⊥ complementare în raport cu un spaţiu Hilbert separabil ( E = P ⊕ P ⊥ )
astfel încât u = u p + u ⊥p , se numeşte operator de proiecţie operatorul Π astfel încât
Π u = up (FG.02.4.16)
Proprietăţi
− Operatorul Π este mărginit. (FG.02.4.17)
− Dacă u ∈ P , atunci Π u = u . (FG.02.4.18)
− Dacă u ∈ P ⊥ , atunci Π u = 0 . (FG.02.4.19)
− Dacă Π u = u p atunci ( Ι − Π )u = u .⊥
p (FG.02.4.20)
− Operatorul identitate este operator de proiecţie pe întreg spaţiul.
− Operatorul identitate este singurul operator de proiecţie care are un invers.
− Operatorul „zero” este operatorul de proiecţie pe spaţiul care conţine numai vectorul nul.
− Norma oricărui operator de proiecţie, cu excepţia operatorului „zero” este unu.
Relaţii de comutare pentru operatori
Definiţia 47 (Comutatorul a doi operatori)
Fiind daţi doi operatori liniari A şi B, expresia
[ A, B ] = AB − BA (FG.02.4.21)
se numeşte comutatorul operatorilor A şi B.

Observaţie:
Expresia
{ A, B} = AB + BA (FG.02.4.22)
se numeşte anticomutatorul operatorilor A şi B.
Definiţia 48 (Operatori comutativi)
Doi operatori liniari A şi B sunt comutativi dacă şi numai dacă
[ A, B ] = 0 . (FG.02.4.23)
Observaţie:
Dacă { A, B} = 0 (FG.02.4.24)
atunci operatorii se numesc anticomutativi.
Teorema 24
Dacă A, B, C, … sunt operatori liniari, atunci:
[ A, A] = 0 (FG.02.4.25)
[ A, B ] = − [ B, A] (FG.02.4.26)
[ A, ( B + C )] = [ A, B ] + [ A, C ] (FG.02.4.27)
[( A + B), C ] = [ A, C ] + [ B, C ] (FG.02.4.28)
[ A, BC ] = [ A, B ] C + B [ A, C ] (FG.02.4.29)
‐ 60 ‐

[ AB, C ] = [ A, C ] B + A[ B, C ] (FG.02.4.30)
⎡⎣ A, [ B, C ]⎤⎦ + ⎡⎣C , [ A, B ]⎤⎦ + ⎡⎣ B, [C , A]⎤⎦ = 0 (FG.02.4.31)
Valori proprii şi vectori proprii pentru operatori

Definiţia 49 (Ecuaţia cu valori proprii a unui operator)
Fie A un operator liniar. Dacă u este un vector diferit de zeroşi a un scalar, ecuaţia
Au = a u (FG.02.4.32)
se numeşte ecuaţia cu valori proprii a operatorului A, u se numeşte vector propriu, iar a - valoare proprie a
operatorului A.
Definiţia 50 (Spectrul unui operator)
Ansamblul valorilor proprii ale unui operator constituie spectrul operatorului.
Definiţia 51 (Spectru discret)
Dacă mulţimea valorilor proprii ale unui operator este discretă, spectrul se numeşte spectru discret.
Definiţia 52 (Spectru continuu)
Dacă mulţimea valorilor proprii ale unui operator este continuă, spectrul se numeşte spectru
continuu.
Definiţia 53 (Valoare proprie nedegenerată)
Valoarea proprie a operatorului A se numeşte nedegenerată (sau simplă) dacă îi corespunde un vector
propriu unic.
Definiţia 54 (Grad de degenerare al unei valori proprii)
Dacă unei valori proprii an a operatorului A îi corespund mai mulţi vectori proprii liniar
independenţi, atunci valoarea proprie se numeşte degenerată, iar numărul vectorilor proprii corespunzători
acestei valori proprii determină gradul de degenerare, care se notează cu gn.
Vectorii proprii degeneraţi se notează cu uni′ , unde i = 1, 2, ... g n , astfel încât:
Auni′ = an uni′ , ∀ i = 1, 2, ... g n (FG.02.4.33)
Teorema 25
Valorile proprii ale unui operator sunt rădăcinile ecuaţiei sale caracteristice:
det [ A − λI ] = 0 (FG.02.4.34)
unde A este matricea asociată operatorului A, I este matricea unitate, iar λ este un scalar.
Teorema 26
Valorile proprii ale operatorilor hermitici sunt reale.
Teorema 27
Valorile proprii ale operatorilor unitari sunt numere complexe de modul unitate.
Teorema 28
Doi vectori proprii ai unui operator hermitic sau unitar sunt ortogonali dacă ei corespund la valori
proprii diferite.
Teorema 29
Pentru un spaţiu de dimensiune finită, vectorii proprii ai unui operator hermitic sau unitar întind tot
spaţiul, alcătuind o bază ortonormală a spaţiului.
Teorema 30
Matricea asociată unui operator hermitic sau unitar este, în raport cu vectorii proprii corespunzători,
diagonală.
‐ 61 ‐

Teorema 31
Fiecărui operator liniar A i se poate asocia un operator de proiecţie Π k având acelaşi set de vectori
proprii cu A, valorile proprii ale celor doi operatori fiind diferite, conform relaţiilor:
Π k u j = δkj uk , (FG.02.4.35)
u j fiind vectorii proprii ai operatorului A.
Operatorul Π k se numeşte operator de proiecţie elementar.
Teorema 32
Dacă doi operatori A şi B comută, există un set de vectori proprii comuni celor doi operatori.
Proprietăţile operatorilor liniari în spaţiile vectorilor bra şi ket

Definiţia 55 (Acţiunea unui operator liniar asupra unui vector ket)
Dacă A este un operator liniar şi u este un vector ket, relaţia v = A u defineşte un alt vector ket
din acelaşi spaţiu.
Definiţia 56 (Acţiunea unui operator liniar asupra unui vector bra)
Ţinând seama de proprietăţile produsului scalar, rezultă că, fiind dat un vector bra u şi un operator
A, vectorul bra v = u A face parte din acelaşi spaţiu cu a u ; ca urmare,
( v A) u = v (A u ) = v A u . (FG.02.4.36)
Teorema 33 (Operator liniar nul)

Operatorul liniar A este nul dacă şi numai dacă
u A u = 0, ∀u ∈ E . (FG.02.4.37)
Teorema 34 (Egalitatea a doi operatori liniari)

Operatorii liniari A şi B sunt egali dacă şi numai dacă
u A u = u B u , ∀u ∈ E . (FG.02.4.38)
Definiţia 57 (Operator adjunct sau hermitic conjugat)

Operatorul A+ se numeşte adjunctul lui A dacă, pentru orice vectori u , v ∈ E ,
∗
u A+ v = v A u . (FG.02.4.39)
Observaţie:
Toate definiţiile şi teoremele cunoscute de la prezentarea teoriei operatorilor unitari pot fi exprimate
cu ajutorul notaţiilor lui Dirac conform exemplelor de mai sus.
Operaţiile de conjugare hermitică se efectuează cu ajutorul notaţiilor lui Dirac în orice expresie
algebrică în felul următor:
a) se înlocuiesc constantele prin conjugatele lor complexe, vectorii ket prin vectorii bra asociaţi şi
operatorii prin adjuncţii lor;
b) se inversează ordinea factorilor.
Teorema 35 (Operatori de proiecţie cu notaţiile lui Dirac)
Produsul dintre vectorul ket un şi vectorul bra un definit de relaţia
Π n = un un (FG.02.4.40)
reprezintă un operator de proiecţie elementar.
Teorema 36
‐ 62 ‐

Dacă an sunt valorile proprii ale unui operator liniar A, descompunerea spectrală a acestui operator în
funcţie de operatorii de proiecţie Π n are expresia:
Α = ∑ an u n u n = ∑ an Π n . (FG.02.4.41)
n n
Teorema 37
Dacă uk sunt vectorii proprii ai operatorului A,
Anm = un A um (FG.02.4.42)
reprezintă elementele de matrice ale acestui operator, astfel încât
A = ∑ Amn um un = UAU , (FG.02.4.43)

m ,n
unde
U = ∑ un un . (FG.02.4.44)
n
Teorema 38
Dacă uk sunt vectorii proprii ai operatorului A, ak sunt valorile proprii corespunzătoare spectrului
discret, atunci:
ak = uk A uk . (FG.02.4.45)
Teorema 39
Dacă ηα sunt vectorii proprii ai operatorului A, aα sunt valorile proprii corespunzătoare spectrului
continuu, atunci:
α2
aα = ∫ ηα A ηα d α . (FG.02.4.46)
α1
Teorema 40
Dacă ηα sunt vectorii proprii ai operatorului A, aα sunt valorile proprii corespunzătoare spectrului
continuu, atunci:
α2
A = ∫ aα ηα ηα d α . (FG.02.4.47)
α1
(reprezentarea spectrală a operatorului A), astfel încât

α2 α′2
A=∫ ∫ ηα′ A ηα ηα′ ηα d α′ d α . (FG.02.4.48)
α1 α1′
α2
unde U =∫ ηα ηα d α . (FG.02.4.49)
α1
Definiţia 58 (Urma unui operator)

Urma (engl., franc. Trace, germ. Spur) unui operator A este dată de suma elementelor sale diagonale
şi se notează Tr(A) sau Sp(A):
a) în cazul unei baze ortonormale uk discrete,

Tr ( A) = ∑ uk A uk (FG.02.4.50)
k
b) în cazul unei baze ortonormale uk continue,

Tr ( A) = ∫ ηα A ηα d α (FG.02.4.51)
Teorema 41
Sunt adevărate relaţiile:
Tr ( A B) = Tr ( B A) (FG.02.4.52)
‐ 63 ‐

Tr ( A B C ) = Tr ( B C A) = Tr (C A B ) (FG.02.4.53)
oricare ar fi operatorii A, B, C.
Definiţia 59 (Derivata unui operator)
dA(t )
Dacă A(t) este un operator care depinde de variabila t, derivata este dată de relaţia
dt
dA(t ) A(t + Δt ) − A(t )
= lim , (FG.02.4.54)
dt Δt → 0 Δt
dacă limita există.
Elementele de matrice ale derivatei sunt date de relaţiile:
⎛ dA ⎞ dA dA
⎜ ⎟ = ui u j = ij (FG.02.4.55)
⎝ dt ⎠ij dt dt
‐ 64 ‐

FG.02.5. Reprezentarea vectorilor şi a operatorilor

Definiţia 60 (Reprezentare)
Se numeşte reprezentare un procedeu de înlocuire a unui vector sau a unui operator printr-un
ansamblu de numere; aceste numere vor reprezenta vectorul sau operatorul.
Definiţia 60 (Reprezentarea unui vector ket)
Vectorul ket v se reprezintă în baza discretă {u }j printr-o matrice coloană formată dintr-o
mulţime numărabilă (deci infinită) de elemente ci = ui v , iar în baza continuă { η } − printr-o „matrice”
α
continuă de elemente cα = ηα v sub forma:
⎡c1 ⎤ ⎡ u1 v ⎤
⎢c ⎥ ⎢ ⎥
u1 v ⎥
⎢ 2⎥ ⎢
⎡⎣ v ⎤⎦ = ⎢ M ⎥ = ⎢ M ⎥, (FG.02.5.1)
⎢ ⎥ ⎢ ⎥
⎢ck ⎥ ⎢ u1 v ⎥
⎢M ⎥ ⎢ ⎥
⎣ ⎦ ⎢⎣ M ⎥⎦
respectiv,
⎡M ⎤ ⎡ M ⎤
⎢M ⎥ ⎢ M ⎥
⎢ ⎥ ⎢ ⎥
⎡⎣ v ⎤⎦ = ⎢ cα ⎥ = ⎢ ηα v ⎥ . (FG.02.5.2)
⎢ ⎥ ⎢ ⎥
⎢M ⎥ ⎢ M ⎥
⎢⎣ M ⎥⎦ ⎢ M ⎥⎦ α
⎣
Definiţia 60 (Reprezentarea unui vector bra)
Vectorul bra v se reprezintă în baza discretă { u } printr-o matrice linie formată dintr-o mulţime
j
numărabilă (deci infinită) de elemente ci = v ui , iar în baza continuă { η } − printr-o „matrice” continuă
α
de elemente cα = v ηα sub forma:
⎡⎣ v ⎤⎦ = ⎡⎣ v u1 v u2 L v uk L⎤⎦ , (FG.02.5.3)
respectiv,
⎣⎡ v ⎦⎤ = ⎡⎣L L L L v ηα L⎦⎤ . (FG.02.5.4)
Definiţia 61 (Reprezentarea unui operator)

Unui operator liniarA i se asociază într-o bază discretă u j { } setul de numere
Aij = ui A u j (FG.02.5.5)
iar într-o bază continuă { ηα } setul de numere

A(α, α′) = ηα A ηα′ . (FG.02.5.6)
Cele două seturi de numere pot fi aranjate sub forma unor matrice pătrate:
‐ 65 ‐

a) având un număr infinit (dar numărabil) de linii şi coloane − în cazul bazei discrete:
⎡ A11 A12 L A1k L⎤

⎢ ⎥
⎢ A21 A22 L A2 k L ⎥
⎢ M M M M M M M L⎥
[ A] = ⎢ M M M M M M M L⎥
⎥ (FG.02.5.7)
⎢
⎢A Aj 2 L Ajk L ⎥
⎢ j1 ⎥
⎢⎣ M M M M M M M L⎥⎦
matrice numită reprezentantul operatorului A în baza {u }

i
b) având mulţimi continue de linii şi coloane − în cazul bazei continue:
⎡ M ⎤
⎢ M ⎥
⎢ ⎥
[ A] = ⎢LLLL Aαα′ LLLL ⎥. α (FG.02.5.8)
⎢ ⎥
⎢ M ⎥
⎢⎣ M ⎥⎦
α′
„matrice” numită reprezentantul operatorului A în baza { ηα }

Teorema 42
Reprezentantul unui operator hermitic este o matrice hermitică.
Teorema 43
Schimbarea reprezentării la schimbarea bazei este definită de componentele fiecărui vector al bazei
noi în raport cu baza veche.
Observaţie:
Pentru cele aproximativ o sută de definiţii şi teoreme prezentate în acest capitol se vor utiliza cu
predilecţie indicaţiile bibliografice care urmează.
‐ 66 ‐

Capitolul FG.03. Fundamentele mecanicii cuantice
Cuvinte-cheie:
stare cuantică, variabilă dinamică, observabilă, reprezentarea vectorilor de stare, reprezentarea

operatorilor, proces de măsură cuantic, postulatele mecanicii cuantice, reprezentarea Schrödinger,
reprezentarea Heisenberg.
FG.03.1. Descrierea stării în mecanica cuantică

a. Starea unui sistem cuantic. Funcţia de undă
In paragraful 7.1.7, dedicat dualismului undă-corpuscul, s-a arătat că expresia
⎛ i ⎞ rr
⎜ ⎟( pr − Et )
Ψ = A e⎝ h ⎠ (FG.03.1.1)
este generală pentru evidenţierea atât a caracteristicilor ondulatorii cât şi a celor corpusculare ale radiaţiei şi
r r
particulelor materiale prin includerea relaţiile teoriei fotonice ale lui Einstein ε = hω si p = hk ,
experimentul Davisson-Germer fiind concludent pentru difracţia microparticulelor. Se poate admite
comportarea duală ca fiind o caracteristică generală a unei întregi clase de sisteme, astfel încât se poate vorbi
de un caracter universal al dualismului corpuscul-undă. Ca urmare se poate postula ca starea unui sistem
r
cuantic este complet determinata de funcţia sa de unda Ψ (r , t ). Proprietăţile principale ale funcţiei de
unda sunt următoarele: este asociata unei singure particule fiind semnificativa în punctele unde poate fi
detectata particula dar în acelaşi timp funcţia de unda poate fi utilizata pentru a fi analizate fenomenele de
interferenţă şi difracţie ale microparticulelor. În acest context a devenit esenţiala problema unei înţelegeri
mai profunde a semnificaţiei fizice a funcţiei de undă.
Interpretarea conform teoriei corpusculare a experimentelor de interferenta şi difracţie a sugerat posibilitatea
stabilirii unor corelaţii statistice intre intensitatea undei Ψ şi probabilitatea de detecţie a unei microparticule.
In anul 1926 Max Born a rezolvat aceasta problema în mod strălucit, atribuind funcţiei de unda semnificaţia
amplitudinii probabilităţii de localizare a sistemului cuantic, astfel încât se obţine pentru densitatea de
probabilitate de localizare a sistemului expresia:
2
P= Ψ = ΨΨ * , (FG.03.1.2)
funcţia de unda fiind o mărime complexa.

b. Spaţiul funcţiilor de unda. Vectori de stare
Pentru descrierea stărilor sistemelor cuantice şi a evoluţiei acestora trebuie utilizat un aparat matematic care
să ia în considerare toate proprietăţile funcţiei de undă prezentate mai sus şi în primul rând să ţină seama de
principiul suprapunerii stărilor.
Să ne referim pentru început la funcţiile de undă pentru care este îndeplinită condiţia de normare a funcţiei
de undă.
Astfel de funcţii de undă aparţin unui spaţiu al funcţiilor de pătrat integrabil.
Se poate arăta că spaţiul funcţiilor de undă considerate mai sus, de pătrat integrabil, este un spaţiu Hilbert,
adică un spaţiu metric, liniar, cu un număr infinit de dimensiuni, care posedă toate proprietăţile caracteristice
ale unui astfel de spaţiu. Aceste proprietăţi sunt următoarele:
‐ 67 ‐

a) Este un spaţiu liniar, adică fiind date două funcţii de pătrat integrabil ψ1 şi ψ 2 , orice combinaţie liniară
de tipul
c1ψ1 + c2 ψ 2 (FG.03.1.3)
unde c1 şi c2 sunt numere complexe arbitrare este o funcţie de pătrat integrabil, proprietatea da liniaritate
fiind o consecinţă a principiului suprapunerii stărilor.
b) Pe acest spaţiu este definit produsul scalar a două funcţii de undă ψ1 şi ψ 2 prin relaţia
(ψ1 , ψ 2 ) = ∫ ψ1* (r1 , r2 ,..., rN )ψ 2 (r1 , r2 ,..., rn ) d τ (FG.03.1.4)
astfel că norma unei, funcţii de undă ψ se exprimă prin produsul scalar al acestei funcţii cu ea însăşi
∫
N ψ = (ψ, ψ ) = ψ *ψ d ψ . (FG.03.1.5)
Utilizând pentru produsul scalar a două funcţii de undă ψ1 şi ψ 2 notaţia prescurtată (ψ1 , ψ 2 ) , principalele
proprietăţi ale acestuia se exprimă astfel:
α) (ψ1 , ψ 2 ) = (ψ 2 , ψ1 )
*
(FG.03.1.6)
β) (ψ1 , λ 2 ψ 2 + λ 3 ψ 3 ) = λ1 (ψ1 , ψ 2 ) + λ 2 (ψ1 , ψ 3 ) (FG.03.1.7)
γ) (ψ, ψ ) ≥ 0 (FG.03.1.8)
iar dacă (ψ, ψ ) = 0 , atunci ψ = 0 . (FG.03.1.9)
Consecinţele directe ale acestor proprietăţi sunt următoarele. Fie două funcţii de undă ψ1 şi ψ 2 din acest spaţiu:
α) Dacă (ψ1 , ψ 2 ) = 0 , ψ1 şi ψ 2 sunt ortogonale (FG.03.1.10)
β) Se arată că există relaţia
(ψ1 , ψ 2 ) ≤ (ψ1 , ψ1 )(ψ 2 , ψ 2 ) , (FG.03.1.11)
numită inegalitatea lui Schwarz.

c) Spaţiul funcţiilor de undă de pătrat integrabil este complet, în sensul strict al cuvântului, adică orice
funcţie de pătrat integrabil poate fi considerată ca limită (în medie pătratică) a unui şir convergent în sens
Cauchy de funcţii de pătrat integrabil (separabilitate).
În general, un spaţiu este complet dacă în interiorul său se poate defini o bază ortonormată, cu ajutorul căreia
se poate exprima orice funcţie care aparţine spaţiului, fiind satisfăcută şi relaţia de închidere. Împreună cu
relaţiile de ortonormare, relaţia de închidere (relaţia lui Parseval generalizată) formează un ansamblu de
condiţii necesare şi suficiente pentru ca sistemul de funcţii ale bazei să fie ortonormat şi complet.
(Stabilirea unei baze în spaţiul funcţiilor de undă, se face după cum se va arăta la studiul formalismului
operatorial al teoriei cuantice, prin considerarea spectrului de funcţii proprii ale unui operator hermitic cu
valori proprii reale care operează în acest spaţiu. Acest spectru poate fi complet în sens strict (de pătrat
integrabil), cum se întâmplă în cazul spectrului discret,complet în sens generalizat (normarea fiind posibilă
cu ajutorul funcţiei δ a lui Dirac), cum se întâmplă în cazul spectrului continuu sau parţial continuu, dar
poate şi să nu fie complet. Dacă spectrul de funcţii proprii este complet în sens strict, spaţiul subîntins de
funcţiile de undă corespunzătoare este un spaţiu Hilbert în sens strict sau în sens matematic. Dacă acest
spectru este complet în sens generalizat, se poate vorbi încă de un spaţiu Hilbert lărgit. Pentru construirea
‐ 68 ‐

teoriei cuantice, un interes deosebit îl prezintă operatorii hermitici care prezintă un spectru complet de funcţii
proprii, operatori denumiţi observabile).
Definirea vectorilor de stare

Posibilitatea descrierii stărilor unui sistem cuantic prin vectori, rezultă din posibilitatea reprezentării acestor
stări prin seturi de numere, cu semnificaţii fizice bine stabilite.
Vom arăta acest lucru pentru dezvoltarea unei funcţii de undă ψ ( x ) în serie Fourier însă tratarea poate fi
generalizată pentru orice set de funcţii ortonormate (de exemplu, funcţii Bessel, polinoame Hermite etc.).
Fie seria
+∞ 2π
ψ ( x) = ∑ cn ⋅ e
in x
L
(FG.03.1.12)
n =−∞
funcţia ψ ( x ) fiind periodică, cu perioada L .
Setul infinit de numere cn este specific funcţiilor exponenţiale după care se face dezvoltarea fiind diferit
pentru dezvoltări în serie după alte seturi de funcţii ortonormate.
Dacă reprezentăm funcţia de undă prin setul infinit de numere cn , se observă că prin analogie cu
reprezentarea unui vector într-un anumit sistem de coordonate printr-un set de numere, funcţia de undă poate
fi privită ca un vector într-un spaţiu abstract cu un număr infinit de dimensiuni, alegerea setului de funcţii,
pentru dezvoltarea în serie, corespunzând stabilirii unui anumit sistem de coordonate.
Tratarea funcţiilor de undă ca vectori poate fi extinsă de la dezvoltările în serie la dezvoltările integrale ale
acestora.
Astfel de vectori care descriu starea unui sistem cuantic, vor fi numiţi vectori de stare, şi vor fi desemnaţi
prin notaţia lui P.A.M. Dirac, care i-a utilizat pentru prima dată în formularea sub o formă generală a
mecanicii cuantice [S.04].
Dirac desemnează vectorii de stare "a" cu ajutorul notaţiei a , şi îi denumeşte generic vectori ket, aceştia
fiind, ca şi funcţiile de undă pe care le desemnează, cantităţi complexe.
Vectorii de stare ket alcătuiesc prin analogie cu funcţiile de undă, un spaţiu liniar pe care se poate defini un
produs scalar şi care în condiţiile arătate pentru funcţiile de undă este complet.
(Se are în vedere şi modul în care se defineşte completitudinea pentru vectorii ξ de normă infinită ai bazei,
prin analogie cu aceeaşi problemă tratată în paragraful anterior pentru funcţiile de normă infinită, dar care
dau produse scalare finite cu orice vector de normă finită al spaţiului.)
b) Liniaritatea spaţiului vectorilor de stare
Liniaritatea spaţiului vectorilor de stare decurge din liniaritatea spaţiului funcţiilor de undă corespunzătoare
şi se exprimă astfel:
Fie doi vectori ket, a şi b ai unui spaţiu vectorial liniar, şi două numere complexe c1 şi c2 oarecare.
Vectorul v obţinut printr-o combinaţie liniară oarecare a vectorilor a şi b , de forma
v = c1 a + c 2 b aparţine spaţiului vectorial considerat.
‐ 69 ‐

În cazul în care spaţiul este format dintr-un şir continuu de stări, definite de parametrul α , liniaritatea şirului
continuu de vectori α se exprimă astfel:
α2
w =
∫ c(α) α d α (FG.03.1.13)
α1
vectorul w , definit astfel, aparţinând spaţiului la care ne reportăm.
Ca urmare liniaritatea spaţiului vectorilor de stare se poate exprima, în mod general, prin relaţia
v = ∑ ck ak + ∫ c(α ) α d α (FG.03.1.14)
k
care evidenţiază conţinutul principiului suprapunerii stărilor.

Observaţii
O bază a spaţiului vectorilor de stare poate fi constituită de orice ansamblu maxim de vectori liniari
independenţi ai spaţiului.
Se spune că N vectori ai spaţiului b1 , b2 ,..., bM
∑ ck bk =0 (FG.03.1.15)
k =1
sunt liniar independenţi dacă relaţia (FG.03.1.15) nu este satisfăcută decât pentru valori simultan
nule ale constantelor ck .
În acest caz ei alcătuiesc o bază a spaţiului astfel că orice alt vector v , va putea fi exprimat printr-o
combinaţie liniară a acestor vectori. Numărul vectorilor bazei, pentru spaţiul vectorilor de stare considerat
fiind infinit, spaţiul vectorial corespunzător are o infinitate de dimensiuni astfel că orice vector al spaţiului se
poate exprima printr-o serie infinită sau o integrală a acestor vectori.
Definirea produsului scalar

Definirea produsului scalar în spaţiul vectorilor de stare se face după regulile obişnuite ale algebrei
vectoriale, ţinându-se seama de caracterul complex al acestor vectori, adică considerând complex conjugatul
unui vector dat şi multiplicându-1 cu un alt vector.
În notaţia lui Dirac complexul conjugatul unui vector de stare ket, a , se notează simbolic prin a şi se
numeşte vector de stare „bra”, semnificaţia fizică a vectorilor „bra” şi „ket” fiind aceeaşi.
Deşi este imprecisă definirea complex conjugatului unui vector (sau cel al unui operator), deoarece unitatea
imaginară i = − 1 nu a fost definită în spaţiul vectorial abstract pe care-1 formează vectorii de stare, totuşi
această tratare este posibilă şi utilă, în sensul că, dacă vectorii ket corespund unor funcţii de undă, vectorii bra
corespund conjugatelor complexe ale acestor funcţii.
Vectorii "bra" aparţin unui alt spaţiu vectorial care formează spaţiul dual, asociat spaţiului vectorial "ket".
‐ 70 ‐

Din modul de definire a produsului scalar dintre vectorii a şi b printr-una din relaţiile
s= a b , (FG.03.1.16)
sau
s' = b a , (FG.03.1.17)
rezultă că acesta stabileşte legătura între cele două spaţii vectoriale duale, numerele complexe s şi s ' fiind
complex conjugate între ele
s' = s* . (FG.03.1.18)
Prin urmare produsului scalar al unui vector bra cu un vector ket, este un număr complex, având proprietatea
*
ab = ba (FG.03.1.19)
numita "hermiticitatea" produsului scalar.
Proprietăţile produsului scalar

Un alt mod mai general de definire a spaţiului vectorial dual constă în stabilirea unei corespondenţe între
fiecare dintre vectorii de stare v şi corpul numerelor complexe prin intermediul unei funcţii liniare de
vectori ket u ( v ) .
Funcţia u ( v ) desemnează o nouă categorie de vectori, numiţi vectori bra, pe care-i notăm simbolic prin
u . Numărul complex s , reprezentând valoarea acestei funcţii este dat de relaţia funcţională
s= u v . (FG.03.1.20)
Mulţimea vectorilor u alcătuieşte un nou spaţiu vectorial, numit spaţiul dual al vectorilor v având
acelaşi număr de dimensiuni cu acesta, între vectorii celor două spaţii vectoriale duale existând o
corespondenţă biunivocă.
Proprietăţi:
- dacă
u v =0 (FG.03.1.21)
pentru orice v atunci
u =0; (FG.03.1.22)
- dacă pentru orice v
u1 v = u2 v (FG.03.1.23)
atunci
u1 = u 2 ; (FG.03.1.24)
- dacă existenţa relaţiei
‐ 71 ‐

v = c1 u1 + c2 u2 (FG.03.1.25)
implică relaţia
v = c1* u1 + c2* u2 (FG.03.1.26)
atunci corespondenţa biunivocă dintre cele două spaţii este antiliniară.
Analog pentru un şir continuu de stări α se poate scrie relaţia (FG.03.1.13) pentru vectorii w , astfel:
α2
∫ c (α) α d α .
*
w = (FG.03.1.27)
α1
Relaţiile (FG.03.1.25) şi (FG.03.1.26) evidenţiază corespondenţa dintre vectorii ket şi bra ca fiind aceea de
„conjugare complexă reciprocă”, ceea ce ne permite să asociem vectorii bra funcţiilor, de undă complex
conjugate (vectorii ket fiind asociaţi funcţiilor de undă).
În aceste condiţii funcţionale s , are proprietatea (FG.03.1.19), adică
*
uv = vu . (FG.03.1.28)
O astfel de funcţională se numeşte hermitică şi defineşte produsul scalar dintre un vector ket v şi un alt
vector bra u .
Norma unui vector de stare u se defineşte cu ajutorul produsului scalar astfel:
N= vv . (FG.03.1.29)
Întrucât
*
vv = vv , (FG.03.1.30)
rezultă că norma este întotdeauna un număr real.

Condiţia suplimentară N ≥ 0 , stabileşte o corespondenţă perfectă între proprietăţile spaţiului funcţiilor de
undă şi cel al spaţiului vectorilor de stare, astfel că se poate trece la descrierea stărilor prin vectori. (Se ştie că
norma în spaţiul funcţiilor de undă este corelată cu densitatea de probabilitate de localizare a sistemului
cuantic deci este specificată printr-un număr real pozitiv).
Ca urmare inegalitatea lui Schwarz (FG.03.1.10) se scrie în spaţiul vectorilor de stare sub forma
uv ≤ uu vv (FG.03.1.31)
Pentru a fi un spaţiu Hilbert, spaţiul vectorilor de stare trebuie să fie complet.

S-a arătat anterior, pentru spaţiul funcţiilor de undă, condiţiile în care acest spaţiu este complet, ce se înţelege
prin spaţiu complet în cazul general al funcţiilor de stare de normă infinită, şi când un spaţiu complet este un
spaţiu Hilbert. Concluziile pot fi extinse în întregime la spaţiul vectorilor de stare.
În capitolul dedicat formalismului operatorial al mecanicii cuantice, se vor evidenţia noi proprietăţi ale
spaţiilor vectorilor de stare privind, definirea stărilor ortogonale, construirea bazelor de vectori ortonormaţi,
studiul subspaţiilor vectorilor de stare, a spaţiilor complementare, a produsului tensorial al vectorilor de stare
etc.
‐ 72 ‐

c. Conservarea normei. Densitatea fluxului de probabilitate

Ecuaţia de definiţie a densităţii probabilităţii de localizare a sistemului cuantic (????) trebuie
completată cu condiţia de normare
∫ ψ ( x, y , z , t )
2
N≡ dτ = 1 (FG.03.1.32)
∞
unde integrala densităţii de probabilitate se consideră peste tot spaţiul configuraţiilor, N fiind o notaţie pentru
normă. Această condiţie este impusă de faptul că particula cuantică se află cu certitudine undeva în spaţiul de
configuraţie, deşi probabilitatea de localizare poate fi diferită de zero în oricare punct şi acestui spaţiu.
Normarea funcţiei de undă poate fi făcută întotdeauna dacă integrala (FG.03.1.32) este convergentă. În cazul
în care aceasta integrala este divergentă, funcţia de undă nu poate fi în general normată astfel că nu va mai
putea fi utilizată pentru calculul densităţilor de probabilitate de localizare ci numai pentru determinarea
2
ψA
probabilităţii relative de localizare în două puncte diferite A şi B ale spaţiului prin calculul raportului .
2
ψB
Exemple de funcţii de undă care nu pot fi normate în tot spaţiul sunt undele plane şi undele sferice, ele
corespunzând unor surse situate la infinit sau în originea sistemului de coordonate, după cum se va arăta
ulterior.
Noţiunea de "normă" va fi privită într-o accepţie mai largă în capitolul următor şi când se va aborda
problema spectrului continuu de funcţii proprii ale unei mărimi fizice (care au normă infinită dar ale căror
diferenţiale proprii au normă finită).
Conservarea în timp a normei
Semnificaţia fizică a funcţiei de undă impune ca norma acesteia
∫ ψ ( x, y , z , t )
2
N≡ dτ = 1 (FG.03.1.33)
∞
să fie constantă în timp (se presupune că normarea este posibilă).

Să verificăm acest lucru ţinând seama de faptul că funcţia de undă este o soluţie a ecuaţiei lui Schrödinger.
Prin urmare se pot scrie ecuaţiile
dN ∂ ⎡ *⎛ ∂ ⎞ ⎛ ∂ * ⎞ ⎤
∫ ∫
2
= ψ dτ = ⎢ψ ⎜ ∂t ψ ⎟ + ⎜ ∂t ψ ⎟ψ ⎥ d τ (FG.03.1.34)
dt ∂t ⎣ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠ ⎦
∞ ∞
unde
∂ ⎡ h2 ⎤
ih ψ = ⎢− Δ + V ( r )⎥ ψ (FG.03.1.35)
∂t ⎣ 2m ⎦
şi
∂ * ⎡ h2 ⎤
ih ψ = − ⎢− Δ + V ( r ) ⎥ ψ* . (FG.03.1.36)
∂t ⎣ 2m ⎦
Înlocuind termenii din partea stângă ai ecuaţiilor (FG.03.1.35) şi (FG.03.1.36) în ecuaţia (FG.03.1.34) se
obţine pentru variaţia normei în timp expresia:
‐ 73 ‐

d N ih
⎡ ψ ( Δψ ) − ( Δψ ) ψ ⎤⎦ d τ .
d t 2m ∞∫ ⎣
= (FG.03.1.37)
Pentru un domeniu finit V, integrala (FG.03.1.37) se transformă cu ajutorul teoremei lui Green într-o
integrală de suprafaţă.
Prin urmare rezultă ecuaţia:
d N ih ⎡ * d ψ d ψ * ⎤
d t 2m ∫Σ ⎣ dn
= ⎢ψ − ψ⎥ d A (FG.03.1.38)
dn ⎦
d
unde este derivata după normala la suprafaţă îndreptată spre exteriorul acesteia.
dn
La limită când Σ tinde la infinit, integrala de suprafaţă tinde către zero [S.05] astfel incat relaţia:
dN
=0 (FG.03.1.39)
dt
evidenţiază conservarea în timp a normei.
(Observaţie: Conservarea în timp a normei se poate obţine imediat din ecuaţia (FG.03.1.37) şi din condiţia de
h2
hermiticitate a operatorului hamiltonian H = − Δ + V (r )
2m
∫ ψ (Hψ )d τ = ∫ (Hψ ) ψ d τ ,
* *
care se va stabili după introducerea în capitolul următor a limbajului matematic operatorial al mecanicii
cuantice).
Densitatea fluxului de probabilitate
Conservarea normei funcţiei de undă în timp, poate fi corelată cu ecuaţia de continuitate standard
cunoscută din celelalte domenii ale fizicii (electrodinamică, hidrodinamică etc.), scrisă însă pentru densitatea
de probabilitate de localizare P (r , t ) , sub forma
∂ P (r , t )
+ div S (r , t ) = 0 (FG.03.1.40)
∂t
unde S (r , t ) este o mărime vectorială, numită densitatea fluxului de probabilitate, având o expresie ce
urmează a fi determinată.
Pentru aceasta ţinem seama de expresia (FG.03.1.38) care poate fi transformată astfel:
∫ P (r , t )d τ = 2m ∫ div[ψ ( )]
∂ ih *
grad ψ − grad ψ * ψ d τ (FG.03.1.41)
∂t
V V
de unde cu notaţia
S (r , t ) =
2m
[
ih *
(
ψ grad ψ − grad ψ * ψ )] (FG.03.1.42)
rezultă ecuaţia de continuitate (FG.03.1.40).

Prin urmare densitatea fluxului de probabilitate este dată de relaţia (FG.03.1.42), sau de relaţia echivalentă
‐ 74 ‐

⎡ h ⎤
S (r , t ) = Re ⎢ψ * ∇ψ ⎥ . (FG.03.1.43)
⎣ 2m ⎦
(Relaţia (FG.03.1.43) conduce la o interpretare mai sugestivă a densităţii fluxului de probabilitate dacă se
h
recunoaşte în cantitatea ∇ operatorul viteză, însă acest mod de abordare va fi posibil după introducerea
im
operatorilor în capitolul următor.)
De observat că mărimea S (r , t ) nu poate fi susceptibilă de măsurări, în sensul în care poate fi măsurată

densitatea de probabilitate P, deoarece măsurarea sa prin fluxul mediu de particule într-un punct şi la un
moment dat, implică măsurări "simultane" de poziţii şi viteze care sunt supuse relaţiilor de incertitudine
[S.04].
Din analiza ecuaţiei de continuitate (FG.03.1.40) rezultă că prin adăugarea la vectorul S (r , t ) a unui alt
vector cu divergenţa nulă, forma ei nu se schimbă, prin urmare aceasta defineşte vectorul S (r , t ) , numai în
aceste limite.
Se poate admite, de asemenea, caracterul mai general al ecuaţiei (FG.03.1.40) în comparaţie cu proprietatea
(FG.03.1.39) de conservarea normei. De exemplu, pentru soluţii staţionare ale ecuaţiei lui Schrödinger
Et
−i
ψ(r , t ) = ψ1 (r ) ⋅ e h (FG.03.1.44)
proprietatea de conservare a normei este evidentă pentru stări legate sau lipsită de semnificaţia pentru stări
nelegate, pe când ecuaţia de continuitate capătă forma
div S (r , t ) = 0 (FG.03.1.45)
interesantă prin independenţa sa de energia potenţială.
Calculul valorilor medii ale variabilelor dinamice

Interpretarea statistică a funcţiei de undă permite extinderea elementelor de statistică matematică în studiul
variabilelor dinamice ale sistemelor cuantice, pentru calculul diferitelor mărimi caracteristice ale acestora
cum ar fi: valoarea medie, varianţa, etc.
În cele ce urmează ne vom limita numai la prezentarea unor indicaţii privind modul de calcul al valorilor
medii, un studiu complet al proprietăţilor statistice ale variabilelor dinamice fiind posibil numai după
introducerea operatorilor.
Conform teoriei probabilităţilor, valoarea medie este valoarea aşteptată a unei singure măsurări asupra
variabilei dinamice considerate sau este media rezultatelor obţinute printr-un mare număr de măsurări asupra
unor sisteme independente identice (aflate în această stare) şi poate fi calculată cu o formulă de tipul
F =
∫F P dτ (FG.03.1.46)
unde F este mărimea mediată iar P funcţia de distribuţie corespunzătoare mărimii F.
Prin urmare, cunoscând densitatea de probabilitate de localizare P (r , t ) a unei particule cuantice, se poate
calcula valoarea medie a coordonatei cu ajutorul relaţiei
‐ 75 ‐

+∞ +∞
∫ r P (r , t )d τ = ∫ ψ (r , t ) r ψ(r , t )d τ .
*
r = (FG.03.1.47)
−∞ −∞
Formula de mai sus poate fi extinsă pentru calculul valorii medii, a oricărei funcţii de coordonata r , F (r , t )
(de exemplu, energia potenţială) sub forma:
+∞
F (r , t ) =
∫ ψ (r , t ) F (r , t )ψ(r , t )d τ .
*
(FG.03.1.48)
−∞
În vederea găsirii unor relaţii de calcul al valorilor medii ale variabilelor dinamice sub forma cea mai
generală, exprimate prin funcţii de tipul G ( p, r ) atât de coordonate cât şi de impulsuri), este necesară
definirea funcţiei de undă φ( p ) în spaţiul impulsurilor şi introducerea aparatului matematic operatorial al
mecanicii cuantice, care se va face, după cum s-a mai arătat, ulterior.
În acest stadiu al dezvoltării teoriei cuantice se pot defini aceste valori medii cu ajutorul următorului
postulat:
„Valoarea medie a funcţiei dinamice G ( p x , x ) pentru un sistem cuantic aflat într-o stare descrisă de funcţia
ψ ( x, t ) este dată de integrala:
+∞
⎛h ∂ ⎞
G( p x , x ) =
∫ ψ * ( x, t ) G ⎜ , x ⎟ ψ ( x, t ) d x ,
⎝ i ∂x ⎠
(FG.03.1.49)
−∞
⎛h ∂ ⎞ h ∂
în care operatorul G⎜ , x ⎟ se obţine cu ajutorul substituţiei p x → în expresia funcţiei
⎝ i ∂x ⎠ i ∂x
G ( p x , x ) .”
(Modul de obţinere a relaţiei (FG.03.1.49) constă în calculul valorii medii a variabilei p x cu

ajutorul funcţiei de undă φ( p ) în spaţiul impulsurilor şi utilizarea proprietăţilor transformatelor Fourier a
funcţiilor de pătrat integrabil care fac trecerea de la spaţiul impulsurilor la spaţiul coordonatelor).
d. Principiul suprapunerii stărilor

Experienţele conceptuale de interferenţă cu două fante au fost cele care au sugerat pentru prima dată
posibilitatea unei interpretări statistice a fenomenelor constatate şi au influenţat după cum s-a arătat evoluţia
gândirii spre elaborarea formalismului funcţiei de undă cu semnificaţia sa fizică profundă. Interpretarea
rezultatelor experienţelor de acest tip cu ajutorul funcţiilor de undă are rolul ca, pe lângă evidenţierea
eleganţei şi corectitudinii utilizării acestui formalism să stabilească bazele experimentale ale unui nou
principiu fundamental al teoriei cuantice, principiul suprapunerii stărilor.
În cele ce urmează ne vom referi la experienţa de interferenţă cu două fante cu electroni.
Dacă notăm cu ψ1 funcţia de undă care descrie câmpul de undă asociat trecerii electronului prin una din
fante şi cu ψ 2 funcţia de undă care descrie câmpul de undă asociat trecerii electronului prin cealaltă fantă,
apariţia franjelor de interferenţă pe ecran, după scrierea unui mare număr de electroni, implică cu necesitate
‐ 76 ‐

existenţa unei stări descrisă de funcţia de undă ψ12 obţinută prin suprapunerea stărilor descrise cu ajutorul
funcţiilor de undă ψ1 şi ψ 2 , conform relaţiei
ψ12 = ψ1 + ψ 2 . (FG.03.1.50)
Într-adevăr, fie
P1 = ψ1*ψ1 (FG.03.1.51)
şi
P2 = ψ *2 ψ 2 (FG.03.1.52)
densităţile de probabilitate de localizare ale electronului descris de funcţia de undă ψ1 , respectiv ψ 2 .
Admiţând suprapunerea stărilor conform relaţiei (FG.03.1.50) se obţine pentru densitatea de probabilitate
rezultantă de localizare a electronului pe ecran expresia:
P12 = (ψ1 + ψ 2 )* (ψ1 + ψ 2 ) = P1 + P2 + ψ1" ψ 2 + ψ1ψ *2 (FG.03.1.53)
deci
P12 ≠ P1 + P2 (FG.03.1.54)
în concordanţă cu observaţiile experimentale.

Relaţia (FG.03.1.50) reprezintă o primă formă a expresiei matematice a principiului suprapunerii stărilor.
De observat că dacă fanta primară nu este simetrică în raport cu fantele secundare, superpoziţia (FG.03.1.50)
a funcţiilor de undă ψ1 şi ψ 2 trebuie să fie ponderată, astfel că starea electronului, atunci când ambele fante
sunt deschise, va fi dată de funcţia de undă
ψ12 ( x ) = c1ψ1 ( x ) + c 2 ψ 2 (r ) (FG.03.1.55)
unde c1 şi c 2 sunt numere complexe a căror semnificaţie se va arăta în paragrafele următoare.
Alte consideraţii care conduc la principiul suprapunerii stărilor

a) Un alt fapt experimental care determină admiterea "suprapunerii stărilor", a fost analizat în paragraful ???,
când s-au făcut observaţii asupra evoluţiei unui foton şi a unui ansamblu de fotoni polarizaţi liniar la trecerea
printr-un nicol.
Pentru interpretarea fenomenului s-a considerat că starea de polarizare a fotonului rezultă din suprapunerea
stărilor de polarizare ordinară şi extraordinară, stări în care fotonul este "forţat" să treacă la intersecţia cu
aparatul de măsură, astfel că la ieşirea sin nicol fotonul este polarizat într-una sau alta din cele două stări.
b) Din cerinţele de liniaritate impuse ecuaţiei lui Schrödinger odată cu stabilirea acesteia în paragraful ???,
rezultă direct posibilitatea suprapunerii soluţiilor sale particulare astfel că, în cazul general, funcţia de undă
se poate exprima printr-o relaţie de forma:
∫( )
ψ ( x , y , z , t ) = c p x . p y , p z ψ ( x, y , z , t ) d p x d p y d p z (FG.03.1.56)
‐ 77 ‐

adică ca o suprapunere a unui număr foarte mare de funcţii de undă standard cu valori determinate ale
impulsului. Se arată că în relaţia de mai sus coeficienţii c( p ) , reprezintă, ca şi coeficienţii c1 , c 2 în relaţia
(FG.03.1.55), ponderile stărilor ψ p în compoziţia funcţiei de undă rezultante ψ (r , t ) .
Formularea generală a principiului suprapunerii stărilor

Consideraţiile experimentale şi "de construcţie" a ecuaţiei lui Schrödinger prezentate mai sus pot fi
structuralizate astfel: dacă pentru o măsurare efectuată asupra unui sistem cuantic aflat într-o stare descrisă
de funcţia de undă ψ1 (q ) , unde q este o coordonată în spaţiul configuraţiilor, se obţine cu certitudine un
rezultat λ1 , iar o măsurare de acelaşi tip efectuată asupra sistemului cuantic aflat în starea ψ 2 (q ) conduce
cu certitudine la rezultatul λ 2 etc., atunci se consideră că orice combinaţie liniară ψ1,2,3,..., k între
ψ1 , ψ 2 , ψ 3 ,..., ψ k exprimată de relaţia
ψ1,2,3,..., k = c1ψ1 + c 2 ψ 2 + c3ψ 3 + ... + c k ψ k + ... (FG.03.1.57)
reprezintă, de asemenea, o stare a sistemului pentru care aceeaşi măsurare conduce cu certitudine la unul din
rezultatele λ1 , λ 2 , λ 3 ,..., λ k ,... Analog, dacă se ştie dependenţa de timp a funcţiilor de undă ψ k (q, t ) ,
atunci se pot construi cu aceste funcţii expresii de forma (FG.03.1.57) care, de asemenea, sunt descrieri
posibile ale stării.
O altă formulare generală echivalentă a principiului suprapunerii stărilor este următoarea:
Dacă un sistem cuantic se poate găsi într-un şir de stări descrise de funcţiile de undă
ψ1 (q ), ψ 2 (q ), ψ 3 (q ),..., ψ k (q ),... el se poate găsi, de asemenea, într-o stare rezultantă obţinută printr-o
combinaţie liniară arbitrară a acestor funcţii de undă, descrisă de funcţia de undă
ψ(q ) = ∑ ck ψ k (q ) (FG.03.1.58)
k
adică într-o stare obţinută prin suprapunerea stărilor ψ k (q ) .
Relaţia (FG.03.1.56) exprimă, de asemenea, după cum s-a mai arătat, conţinutul principiului suprapunerii
stărilor, pentru un domeniu continuu de existenţă al funcţiilor de undă, ca urmare a variaţiei continue a
impulsului p .
Din punct de vedere matematic, relaţia (FG.03.1.56) reprezintă dezvoltarea funcţiei ψ ( x, y, z , t ) în integrala
Fourier, dacă funcţiile de undă ψ p se aleg de forma
i
1 ( p ⋅ r − Et )
ψp = ⋅eh (FG.03.1.59)
(2πh )3 / 2
(
astfel că în acest caz se poate găsi o semnificaţie directă a coeficienţilor c p x , p y , p z .)
Într-adevăr, ţinând seama de ortogonalitatea funcţiilor ψ p în integrala Fourier (FG.03.1.56) se obţine
egalitatea
2 2
∫ ψ dτ =
∫ c dp (FG.03.1.60)
‐ 78 ‐

care permite interpretare coeficienţilor c( p )

2
ca expresii ale densităţilor de probabilitate ca particula
descrisă de funcţia de undă ψ ( x, y, z , t ) să se găsească în una din stările particulare ψ p ( x, y, z , t ) adică cu
o valoare a impulsului egală cu p .
Evident că datorită normării funcţiei de undă ψ ( x, y, z , t ) , coeficienţii c( p ) sunt supuşi condiţiei
2
∫ c d p = 1. (FG.03.1.61)
Consideraţiile de mai sus permit găsirea condiţiilor pentru care coeficienţii c k în expresia generală a
principiului suprapunerii stărilor (FG.03.1.58) capătă o semnificaţie analogă. Într-adevăr, dacă funcţiile
ψ k (q ) care alcătuiesc combinaţia liniară (FG.03.1.58) sunt liniar independente şi se ortonormează, mărimile
capătă semnificaţia de ponderi cu care funcţia de undă ψ (q ) rezultă se află în una din stările
2
ck
particulare ψ k . (După introducerea formalismului operatorial se va arăta că funcţiile ψ k (q ) îndeplinesc
aceste condiţii când sunt funcţiile proprii ale unor mărimi fizice reprezentate printr-un operator hermitic.)
Analog din modul de formulare al principiului suprapunerii stărilor în mecanica cuantică şi acelaşi principiu
din mecanica clasică, evidenţiată de repetate ori şi inspirată de caracterul ondulatoriu al microparticulelor nu
conduc la identitatea formelor clasică şi cuantică ale acestui principiu, datorită unor particularităţi esenţiale
ale comportării sistemelor cuantice, pe care le evidenţiem în cele ce urmează:
• principiul super poziţiei în mecanica cuantică este o expresie a dualismului corpuscul - undă al
sistemelor cuantice, inacceptabil pentru fizica clasică;
• măsurarea efectuată asupra unui sistem cuantic aflat într-o stare obţinută prin suprapunerea mai
multor stări ψ k a căror măsurare duce la rezultatele λ k , este de asemenea una din valorile λ k şi nu o
valoare oarecare intermediară cum se obţine prin măsurarea sistemelor clasice obţinute prin superpoziţie.
Aceste tranziţii în salt ale sistemelor cuantice reprezintă comportări specifice acestui tip de sisteme care
ascultă de principiul superpoziţiei în alt mod decât cele clasice, cauza acestor comportări constituind-o
interacţiunea sistemului cuantic cu aparatul de măsură în timpul măsurării;
• datorită condiţiei de normare a funcţiei de undă, stările cuantice ψ (q ) şi cψ (q ) unde c este o

constantă, sunt identice. Nu acelaşi lucru se poate spune despre două stări clasice, exprimate prin funcţii de
acelaşi tip care evident au amplitudini diferite, deci exprimă stări distincte;
• imaginea intuitivă a suprapunerii stărilor clasice nu se mai păstrează pentru stările cuantice. Este
greu de imaginat, de exemplu, o particulă cuantică, parţial într-o stare, parţial în alta, şi aceasta într-un număr
oricât de mare de posibilităţi, create de condiţiile de observare. (Cu privire la acest lucru Bohr afirma că
aceste stări trebuie considerate ca existând ele însăşi, ci sunt legate de modurile de observare a lor cu
instrumente macroscopice.)
Alte proprietăţi ale funcţiei de undă

Rezultatele obţinute până în prezent în definirea şi interpretarea funcţiei de undă a unei particule pot fi
extinse pentru sistemele cuantice formate din mai multe particule.
Fie, de exemplu, un sistem cuantic format din două părţi astfel încât fiecare dintre părţi să fie descrisă
complet.
‐ 79 ‐

Întrucât probabilităţile coordonatelor q1 ale primei părţi sunt independente de probabilităţile coordonatelor
q 2 pentru cea de-a doua parte, funcţia de distribuţie a probabilităţii pentru întreg sistemul trebuie să fie egală
cu produsul funcţiilor de distribuţie ale probabilităţilor pentru fiecare în parte, astfel că în limbajul funcţiilor
de undă acest lucru se scrie astfel:
ψ12 (q1 , q 2 ) = ψ1 (q1 )ψ 2 (q 2 ) . (FG.03.1.62)
Dacă cele două părţi ale sistemului nu interacţionează între ele, atunci relaţia (FG.03.1.62) rămâne valabilă la
orice moment de timp, fapt care se exprimă sub forma:
ψ12 (q1 , q 2, t ) = ψ1 (q1 , t )ψ 2 (q 2 , t ) . (FG.03.1.63)
În cazul cel mai general, fie ψ N (r1 , r2 ,..., rk ,..., rN ; t ) funcţia de undă a unui sistem format din N particule
unde indicele k specifică particula cu coordonata rk .
Postulând faptul că descrierea unui sistem de particule trebuie să se facă analog cu cea a unei singure
particule, atribuim funcţiei de undă a sistemului de N particule ψ N aceeaşi semnificaţie fizică. Prin urmare,
mărimea
PN = ψ N (r1 , r2 , r3 ,..., rk ,..., rN , t )

2
(FG.03.1.64)
va reprezenta densitatea de probabilitate ca la un moment dat, prima particulă să fie localizată în punctul r1 ,
cea de-a doua particulă în punctul r2 , etc.
În mod analog, cantitatea
(d PN )1 = d τ1 ∫ ψ N 2
d τ 2 d τ 3 ... d τ N (FG.03.1.65)
reprezintă probabilitatea ca prima particulă să se afle în elementul de volum d τ1 , indiferent de localizarea

celorlalte particule peste coordonatele cărora se efectuează integrarea.
Calculând cantităţile (d PN )k pentru fiecare dintre celelalte particule, putem obţine informaţia maximă
despre o configuraţie posibilă a sistemului de mai multe particule, în spaţiu.
Condiţia de normare a funcţiei de undă a sistemului de N particule se scrie prin analogie cu condiţia de
normare a funcţiei de undă pentru o singură particulă, astfel:
∫
2
ψN d τ1 d τ 2 d τ 3 ... d τ N = 1 ,
integrala calculându-se pe spaţiul de configuraţie 3N - dimensional.
Dacă funcţia de undă ψ N poate fi pusă sub forma unui produs al funcţiilor de undă pentru fiecare particulă,
prin analogia cu relaţia (FG.03.1.62) se poate scrie
ψ N (r1 , r2 ,..., rk ,..., rN ) = ψ1 (r1 )ψ 2 (r2 )...ψ N (rn ) (FG.03.1.66)
relaţia păstrându-se şi pentru funcţiile de distribuţie Pk (rk ) :
PN (r1 , r2 ,..., rk ,..., rN ) = P1 (r1 ) P2 (r2 )... PN (rN ) . (FG.03.1.67)
Prin urmare, statisticile măsurătorilor efectuate asupra fiecărei particule sunt necorelate, problema tratării
fiecărei particule fiind aceeaşi cu cea a tratării sale în absenţa celorlalte particule.
‐ 80 ‐

De asemenea, în cazul în care particulele nu interacţionează între ele, proprietatea (FG.03.1.66) se păstrează
în timp, adică:
ψ N (r1 , r2 ,..., rk ,..., rN , t ) = ψ1 (r1 , t )ψ 2 (r2 , t )...ψ N (rN , t ) . (FG.03.1.68)
Într-adevăr punând hamiltoniana sistemului sub forma unei sume de N termeni, corespunzători celor N
particule din sistem, se constată că funcţia de undă pusă sub formă de produs, satisface ecuaţia lui
Schrödinger a sistemului, ceea ce înseamnă că mişcările fiecărei particule rămân complet independente.
(Verificarea acestui lucru prin calcul se face mai elegant şi mai simplu după introducerea limbajului
operatorial, deşi este posibilă şi în acest stadiu.)
Funcţia de undă în spaţiul impulsurilor
Se poate arăta necesitatea definirii funcţiei de undă φ( p ) în spaţiul impulsurilor, pentru găsirea formulelor
generale de calcul a valorilor medii, specificându-se că aparatul matematic al analizei Fourier este cel prin
care se stabileşte corespondenţa între spaţiul coordonatelor şi spaţiul impulsurilor.
Pe de alta parte, stabilirea relaţiilor de incertitudine pe baza dualismului general corpuscul - undă, a
evidenţiat faptul că între "întinderile" funcţiilor ψ (r ) , în spaţiul coordonatelor şi a transformatelor lor
Fourier, φ( p ) , în spaţiul impulsurilor există o corelaţie determinată.
După cum din cunoaşterea funcţiei de undă ψ (r ) nu se poate atribui unei particule cuantice o poziţie precisă
dar se poate defini probabilitatea de a se localiza particula într-o anumită regiune a spaţiului, atunci când se
efectuează o măsurare a poziţiei, extinzând raţionamentul la spaţiul impulsurilor, se poate, prin urmare,
defini o funcţie de undă φ( p ) , care să descrie comportarea particulei în acest spaţiu.
Analog, întrucât conform relaţiilor de incertitudine unei particule cuantice nu i se poate atribui un impuls
precis, funcţia de undă φ( p ) trebuie să definească probabilitatea de localizare a particulei, într-o anumită
regiune a spaţiului impulsurilor, atunci când se efectuează o măsurare a impulsului, conform relaţiei
P ( p ) = φ( p ) .
2
(FG.03.1.69)
Admiţând pentru funcţia de undă ψ (r ) o expresie generală obţinută prin superpoziţia unor unde elementare
pr
i
de forma e h , de impuls p bine determinat
pr
1 i
(2πh )3 / 2 ∫
ψ(r ) = φ( p ) ⋅ e h dr (FG.03.1.70)
unde φ( p ) sunt nişte funcţii a căror semnificaţie urmează a fi stabilită, rezultă că ψ (r ) şi φ( p ) sunt
transformate Fourier reciproce, astfel că
pr
1 i
(2πh )3 / 2 ∫
φ( p ) = ψ (r ) ⋅ e h dr (FG.03.1.71)
rezultat în concordanţă cu afirmaţiile anterioare.
‐ 81 ‐

Comparând relaţia (FG.03.1.70) cu (FG.03.1.71) şi ţinând seama de semnificaţia atribuită coeficienţilor

c( p ) rezultă că φ( p ) are semnificaţia densităţii de probabilitate ca particula cuantică să aibă impulsul p ,
2
astfel că φ( p ) construită în acest fel reprezintă funcţia de undă a particulei în spaţiul impulsurilor.
Reciproc pe baza relaţiei (FG.03.1.71) se poate arăta că ψ (r ) are semnificaţia unei funcţii de undă a
particulei în spaţiul coordonator. Funcţia de undă φ( p ) este suficientă, ca şi funcţia de undă ψ (r ) , pentru
cunoaşterea stării dinamice a particulei cuantice, ambele putând fi considerate reprezentări echivalente ale
aceleaşi stări.
La fel ca şi funcţia de pătrat integrabil ψ (r ) , funcţia φ( p ) , de asemenea, de pătrat integrabil, poate fi

normată la unitate, satisfăcând condiţia de conservare în timp a normei şi ecuaţia de continuitate a densităţii
de probabilitate. (Se poate arăta că transformata Fourier a unei funcţii de pătrat integrabil există întotdeauna,
fiind tot o funcţie de pătrat integrabil.)
Consistenţa teoriei de mai sus, a funcţiei de undă în spaţiul impulsurilor, rezultă în mod hotărâtor din
confruntarea cu faptele experimentale, calculul abaterilor medii pătratice ale rezultatelor măsurărilor
"simultane" ale impulsurilor şi poziţiilor, fiind în concordanţă cu relaţiile de incertitudine ale lui
Heinsenberg.
Este evident că relaţiile de calcul ale valorilor medii ale impulsului p , sau ale oricărei funcţii de impuls
G ( p, t ) , se pot scrie în spaţiul impulsurilor, astfel:
+∞
p =
∫ p P ( p , t ) d τ' (FG.03.1.72)
−∞
şi respectiv
+∞
G ( p, t ) =
∫ G ( p , t ) P ( p , t ) d τ' (FG.03.1.73)
−∞
unde d τ' este elementul de volum în spaţiul impulsurilor.

De asemenea, funcţia de undă a unui sistem de mai multe particule
φ N ( p1 , p 2 ,..., p N , t ) (FG.03.1.74)
este corelată cu funcţia de undă
ψ N (r1 , r2 ,..., rN , t ) (FG.03.1.75)
prin relaţiile de transformate Fourier reciproce N dimensionale [S.06].
Condiţiile impuse funcţiei de undă

Interpretarea funcţiei de undă presupune îndeplinirea a o serie de condiţii de către aceasta, care constau în
primul rând în continuitatea şi univocitatea sa, în tot domeniul unde poate evolua particula.
Aceste condiţii sunt impuse de faptul că proprietatea de localizare a unei particule, într-un anumit punct, nu
poate fi decât unică şi bine definită, continuitatea fiind cerută de absenţa "surselor" pe orice suprafaţă care
mărgineşte volumul V unde se calculează probabilitatea de localizare a particulei. In teoria "surselor" se arată
‐ 82 ‐

că prezenţa acestora conduce la apariţia unor termeni suplimentari în ecuaţia lui Schrödinger, determinând
discontinuităţi ale funcţiei de undă (surse izotrope) sau ale derivatei normale a acesteia (sursele dipolare).
Condiţia de normare a funcţiei de undă, şi conservarea normei în timp conduc la cerinţa ca funcţia de undă
să se anuleze la infinit suficient de repede, astfel încât integrala de normare
∫ ψψ
*
d τ = 1, (FG.03.1.76)
să fie convergentă.
De exemplu, dacă funcţia de undă scade hiperbolic, (ca 1/r), integrala (FG.03.1.76) luată ca o sferă de rază r
nu este convergentă, astfel că implică prezenţa surselor la infinit. Pentru o funcţie de undă care se anulează
exponenţial la infinit însă, integrala (FG.03.1.76) este convergentă.
Undele plane şi undele sferice, de exemplu, implică prezenţa „surselor” la infinit şi respectiv în origine.
Mai menţionăm de asemene, că existenţa unor discontinuităţi ale energiei potenţiale U ( x ) , conduce la
discontinuităţi ale derivatelor de ordinul doi ale funcţiilor de undă. Totuşi condiţiile de continuitate nu sunt
afectate pentru funcţia de undă şi derivatele sale de primul ordin.
Aşa cum se arată în teoria ecuaţiilor cu derivate parţiale, pe de altă parte, ecuaţia lui Schrödinger atemporală
este o ecuaţie tipică cu funcţii proprii şi valori proprii, aşa încât funcţiile de undă care sunt soluţiile acestui
tip de ecuaţii, satisfac condiţiile standard de mărginire, continuitate (împreună cu derivatele lor chiar şi în
punctele în care energia potenţială prezintă discontinuităţi) şi univocitate.
În plus, după formularea operatorială a mecanicii ondulatorii, se va arăta că funcţiile de undă proprii,
obţinute în acest fel, satisfac şi condiţia de ortonormare
∫ ψ m (q )ψ n (q )d q = δ nm
*
(FG.03.1.77)
unde δ nm este simbolul lui Kronecker.
FG.03.2. Variabilele dinamice în mecanica cuantică

Un al doilea concept fundamental al mecanicii clasice pe lângă cel de stare a unui sistem este acela de
variabilă dinamică, prin variabile dinamice înţelegându-se acele mărimi fizice care caracterizează starea
sistemului fizic, de exemplu, coordonatele, impulsurile, momentul cinetic, energia etc.
Se ştie, de asemenea, că între diferitele variabile dinamice ale unui sistem clasic există relaţii de legătură bine
precizate, unele dintre acestea având rolul de a defini noi variabile dinamice, ca funcţii de variabilele
dinamice fundamentale, coordonatele şi impulsurile.
Problema care se pune, în continuare, în construirea teoriei cuantice, după introducerea funcţiilor de undă
pentru descrierea stărilor sistemelor cuantice este de a se stabili ce mărimi corespund variabilelor dinamice
clasice, în teoria cuantică?
În rezolvarea acestei probleme trebuie să se ţină seama atât de caracterul diferit, evidenţiat până în prezent, al
legilor de evoluţie ale sistemelor cuantice, în raport cu legile clasice, cât şi de necesitatea logică de a se
conserva pe cât posibil unele elemente de structură ale mecanicii clasice, către care trebuie să tindă, în
anumite condiţii, mecanica cuantică.
În cele ce urmează se va arăta că descrierea cea mai potrivită a variabilelor dinamice în teoria cuantică o
reprezintă operatorii liniari hermitici.
‐ 83 ‐

Se ştie din matematică că un operator este o instrucţiune, prin care se asociază unui element al unui anumit
set de obiecte un alt element din acelaşi set de obiecte sau dintr-un alt set. De exemplu, spaţiul funcţiilor de
pătrat integrabil i se poate asocia spaţiul transformatelor Fourier ale acestor funcţii, prin intermediul
operatorului integral al transformatei Fourier. În cazul teoriei cuantice, operatorii corespunzători variabilelor
dinamice, trebuie să acţioneze în spaţiul funcţiilor de undă sau în cel al vectorilor de stare, în concordanţă cu
legile teoriei cuantice stabilite până în prezent, astfel că trebuie formulată o teorie matematică coerentă a
acestor operatori. Principalele caracteristici ale acestor operatori decurg din însăşi analiza spaţiului funcţiilor
de stare, astfel că în paragraful următor se va evidenţia posibilitatea şi necesitatea introducerii operatorilor în
acest spaţiu. Notaţia generală utilizată pentru desemnarea operatorului corespunzător unei variabile dinamice
F ' va fi F̂ , conform ecuaţiei de definiţie ψ1 = Fˆψ 2 .
Câteva moduri de introducere a operatorilor cuantici
a) Analiza funcţiei de undă a particulei libere [S.04]
Să considerăm funcţia de undă a unei particule libere dată prin expresia
⎡i ⎤
ψ = exp ⎢ ( px − Et )⎥ . (FG.03.2.1)
⎣h ⎦
Din analiza derivatelor parţiale ale expresiei (FG.03.2.78) în raport cu x şi cu t
i ∂ψ
= pxψ , (FG.03.2.2)
h ∂x
respectiv
i ∂ψ
− = Eψ , (FG.03.2.3
h ∂t
rezultă că dacă funcţia ψ este cunoscută, ecuaţiile (FG.03.2.2) şi (FG.03.2.3) ne permit aflarea impulsului
după direcţia x sau a coordonatei particulei prin derivarea parţială a funcţiei de undă în raport cu coordonata
x, respectiv cu timpul t. Ca urmare, ecuaţiile (FG.03.2.2) şi (FG.03.2.3) pot fi privite ca nişte ecuaţii
operatoriale, pentru variabilele dinamice impuls şi energie, cărora le corespund astfel operatorii diferenţiali:
h ∂
pˆ x = (FG.03.2.4)
i ∂x
respectiv
h ∂
Eˆ = − . (FG.03.2.5)
i ∂t
generalizarea acestor rezultate pentru toate variabilele dinamice, conduce, după cum se va arăta, la aparatul
matematic al operatorilor liniari hermitici ai teoriei cuantice.
b) Stabilirea ecuaţiei lui Schrödinger [S.05]
Analiza cerinţelor unei ecuaţii de undă generale a avut ca punct de plecare relaţia:
p2
E= , (FG.03.2.6)
2m
astfel că s-a ajuns la ecuaţia de undă pentru particula liberă, având forma:
∂ψ h 2 ∂ 2ψ
ih =− . (FG.03.2.7)
∂t 2m ∂x 2
‐ 84 ‐

Din compararea celor două relaţii de mai sus, rezultă că energia şi impulsul pot fi reprezentate prin operatorii
diferenţiali
∂
Eˆ = ih , (FG.03.2.8)
∂t
respectiv
p = −ih∇ , (FG.03.2.9)
în concordanţă cu ecuaţiile (FG.03.2.81), (FG.03.2.82). Rezultă totodată pentru operatorul pătratului

impulsului expresia:
p 2 = −h 2 Δ . (FG.03.2.10)
c) Calculul valorilor medii [S.04]
Ţinând seama de funcţiile de undă ψ (r ) şi φ( p ) sunt reprezentări echivalente ale aceleaşi stări cuantice, în
spaţiul coordonatelor, respectiv cel al impulsurilor, se poate arăta că definiţia valorii medii a impulsului:
+∞
∫ φ ( p x )p x φ( p x )d p x ,
*
px = (FG.03.2.11)
−∞
se poate scrie înlocuind pe φ( p x ) în ecuaţia de mai sus sub forma:

+∞
h ∂
px = ∫ ϕ ( x ) i ∂x ϕ ( x ) d x ,
*
(FG.03.2.12)
−∞
h ∂
ceea ce arată posibilitatea reprezentării operatoriale a impulsului p x prin expresia . Totodată formula
i ∂x
(FG.03.2.12) se poate generaliza pentru calculul valorii medii a oricărui operator. În plus expresia valorii
medii a coordonatei scrise sub forma
+∞
∫ ψ (x)xψ(x)d x
*
x = (FG.03.2.13)
−∞
evidenţiază expresia operatorului coordonată x̂ ,

xˆ → x , (FG.03.2.14)
adică aplicarea sa asupra unei funcţii de undă are ca efect obţinerea altei funcţii de undă, conform relaţiei
xˆψ i ( x ) = xψ i ( x ) = ψ j (x ) . (FG.03.2.15)
Analog, în spaţiul impulsurilor au loc relaţiile:
pˆ x φ i ( p x ) = p x φ i ( p x ) (FG.03.2.16)
şi
h ∂
xˆϕi ( px ) = ϕi ( px ) . (FG.03.2.17)
i ∂px
d) Studiul stărilor
‐ 85 ‐

Conform postulatelor lui Bohr, sistemele atomice aflate în stări staţionare posedă un şir discret de valori
E1 , E 2 , E3 ,..., Ei ,... , pentru energia sistemului, în deplină concordanţă cu experienţa, după cum s-a arătat în
capitolul al doilea al lucrării.
Problema determinării acestor stări staţionare ale sistemului atomic este asemănătoare problemei din
matematică a rezolvării ecuaţiei cu funcţii proprii şi valori proprii a operatorilor liniari. Acest mod de
interpretare a cuantificării unui sistem atomic aparţine lui Schrödinger care a evidenţiat pentru prima dată (în
1926), că teoria operatorilor liniari corespunde cel mai bine descrierii sistemelor cuantice.
e) Reprezentarea matricială a lui Heisenberg
În capitolul al cincilea al lucrării s-a arătat că o particularitate esenţială a reprezentării variabilelor conjugate
canonic p k şi q k prin matrici o constituie necomutativitatea produsului matricilor asociate, conform
relaţiei
h
pk qk − qk pk = . (FG.03.2.18)
i
∂
Dacă considerăm operatorii diferenţiali pˆ x = − i h şi x̂ introduşi mai sus, constatăm că aceştia satisfac
∂x
relaţia de comutare (FG.03.2.18). Prin urmare, matricile lui Heisenberg sunt reprezentări echivalente ale
operatorilor liniari p̂ x şi x̂ . Ajungem astfel, la concluzia importantă că, aparatul matematic al mecanicii
cuantice matriciale este de asemenea cel operatorial.
f) Introducerea axiomatică a operatorilor
În unele lucrări de mecanică cuantică, operatorii cuantici se introduc axiomatic, postulându-se
corespondenţa dintre operatorii liniari hermitici şi variabilele dinamice. Ca urmare, întregul aparat
matematic al operatorilor hermitici se utilizează pentru evidenţierea proprietăţilor şi legilor de mişcare ale
sistemelor cuantice, urmând ca autoconsistenţa teoriei să fie evidenţiată de concordanţa cu realitatea fizică a
rezultatelor obţinute.
Unele proprietăţi ale operatorilor din mecanica cuantică.
Cerinţele de necomutativitate, liniaritate şi hermiticitate pentru aceşti operatori
În paragraful anterior s-au arătat mai multe căi echivalente de introducere a operatorilor în teoria cuantică,
găsindu-se formele diferenţiale ale operatorilor fundamentali, p̂ x şi x̂ precum şi cea a operatorului Ê şi
arătându-se posibilitatea reprezentării matriciale a acestora. Se poate trece prin urmare, la tratarea generală a
problemei operatorilor corespunzători variabilelor dinamice din mecanica clasică şi la studiul proprietăţilor
acestor operatori. Relaţia (FG.03.2.18) arată o proprietate importantă a operatorilor cuantici şi anume,
necomutativitatea acestora, exprimabilă prin relaţia
dˆ dˆ
xˆ ≠ xˆ . (FG.03.2.19)
dx dx
Generalizarea relaţiei (FG.03.2.96) pentru doi operatori oarecare F̂ şi Ĝ , sub forma
FˆGˆ ≠ Gˆ Fˆ (FG.03.2.20)
arată că algebra operatorilor cuantici trebuie să fie necomutativă, proprietate care aparţine algebrei
operatorilor liniari.
¡ Relaţia (FG.03.2.97) reprezintă formularea matematică a modului de efectuare a observaţiilor asupra
unui sistem cuantic. Fie F o observaţie efectuată asupra unui sistem cuantic în vederea determinării
‐ 86 ‐

variabilei dinamice F (prin observaţie se înţelege o măsurare asupra variabilei dinamice). Dacă sistemul
cuantic se află iniţial în starea u , prin efectuarea observaţiei F asupra sistemului, acesta va trece, datorită
perturbaţiei incontrolabile a aparatului în timpul măsurării, în starea u F aparţinând spaţiului vectorilor
de stare din care face parte şi u . Descrierea matematică a observaţiei F , asupra variabilei dinamice F, se
va face prin intermediul operatorului F̂ , conform ecuaţiei
u F = Fˆ u . (FG.03.2.21)
O nouă observaţie G asupra sistemului aflat în starea u F îl va aduce pe acesta în starea u GF conform
ecuaţiei
uGF = Gˆ Fˆ u (FG.03.2.22)
ordinea de aplicare a operatorilor identificându-se cu ordinea de efectuare a observaţiilor.
Efectuând în ordine inversă observaţiile, sistemul trece pe rând în stările u G şi u FG astfel că în general
u GF ≠ u FG , (FG.03.2.23)
şi
FG ≠ GF , (FG.03.2.24)
datorită perturbaţiilor incontrolabile ale aparatului asupra stării sistemului.
Prin urmare, produsul operatorilor cuantici corespunzător variabilelor dinamice din mecanica clasică este în
general, necomutativ.
¡ Proprietatea de liniaritate a operatorilor cuantici impusă de principiul suprapunerii stărilor se poate
formula matematic astfel
Fˆ (c1 u1 + c 2 u 2 + ... + ci ui + ...) = c1 Fˆ u1 + c 2 Fˆ u 2 + ... + ci Fˆ ui + ... (FG.03.2.25)
h d
Se verifică uşor că operatorii coordonată x şi impuls , introduşi până în prezent, sunt operatori liniari,
i dx
proprietatea fiind valabilă pentru toţi operatorii care descriu variabile dinamice în mecanica cuantică.
¡ Se poate arăta că operatorii liniari ai mecanicii cuantice au pe lângă proprietatea generală de
necomutativitate şi pe cea de hermiticitate.
Caracterul hermitic al operatorilor liniari din mecanica cuantică rezultă din caracterul real al vectorilor pe
care le pot lua variabilele dinamice care sunt mărimi fizice reale.
În mecanica cuantică valorile pe care le poate lua o variabilă dinamică se numesc valori proprii, şi se obţin
ca rezultat al rezolvării ecuaţiei cu funcţii proprii şi valori proprii a operatorului cuantic corespunzător:
Fˆ u = λ u . (FG.03.2.26)
Şirul valorilor pe care le poate lua variabila dinamică F, poate fi discret sau continuu, astfel că spectrul
valorilor proprii ale ecuaţiei operatoriale (FG.03.2.26) poate fi discret sau continuu.
Fie u n vectorul de stare al sistemului cuantic studiat, pentru care variabila dinamică F are valoarea λ F .
‐ 87 ‐

Vectorii u n se numesc vectori proprii ai operatorului F̂ , funcţiile de stare corespunzătoare ψ n

numindu-se de asemenea funcţii proprii.
În general, ca şi în cazul valorilor proprii, spectrul funcţiilor proprii poate fi discret sau continuu.
Dacă spectrul vectorilor proprii al operatorului considerat este complet, atunci orice funcţie de stare a
sistemului poate fi exprimată, conform principiului suprapunerii stărilor, ca o combinaţie liniară a funcţiilor
proprii, sub forma
ψ= ∑ cn ψ n . (FG.03.2.27)
n
În măsura în care spaţiul funcţiilor de stare este un spaţiu Hilbert, funcţiile proprii ale operatorilor
consideraţi, satisfac condiţiile standard de mărginire, continuitate şi univocitate impuse funcţiei de stare în
tot domeniul de variaţie al variabilelor independente, alcătuind un sistem complet.
În cazul în care funcţiile proprii date de ecuaţia (FG.03.2.100) satisfac condiţiile standard dar nu sunt pătrat
integrabil, ele se vor numi funcţii proprii generalizate şi aparţin spectrului continuu ale operatorului F̂ .
Trebuie menţionat că dacă soluţiile ecuaţiei (FG.03.2.103) nu satisfac nici condiţiile standard, ele nu vor mai
fi nici funcţii proprii generalizate şi nu mai aparţin spectrului operatorului F̂ .
Prin urmare, problema găsirii spectrului unui operator F̂ constă în a căuta printre soluţiile ecuaţiei
(FG.03.2.26) pe acelea care satisfac condiţiile standard.
Relaţia (FG.03.2.27) ne permite, ca utilizând definiţia produsului scalar să calculăm probabilitatea de a se
obţine una din valorile proprii λ n , pentru sistemul cuantic cu funcţia de undă ψ . în continuare ne vom
referi numai la cazul spectrului discret de funcţii proprii, particularităţile spectrului continuu, fiind arătate în
capitolul următor.
Dacă setul funcţiilor proprii ψ n este complet, condiţia de ortonormare a funcţiilor proprii se exprimă prin
relaţia
∫ ψ m ψ n d q = δ mn .
*
(FG.03.2.28)
Ca urmare, calculând produsul scalar
(ψ, ψ ) = ∫ ψ *ψ d q = ∑ cn* cn ; (FG.03.2.29)

n
rezultă din condiţia de normare a funcţiei de undă relaţia de închidere
∑ cn 2 = 1 . (FG.03.2.30)
n
Se observă că mărimea
∫
2
cn = ψ *n ψ n d q , (FG.03.2.31)
reprezintă probabilitatea ca prin măsurarea sistemului având funcţia de undă ψ să se obţină valoarea
proprie λ n .
‐ 88 ‐

Evident că valoarea medie a variabilei dinamice F, pentru sistemul cuantic aflat în starea ψ este dată de
relaţia
λ = ∑ λ n cn 2 . (FG.03.2.32)
n
Exprimând relaţia (FG.03.2.109) cu ajutorul funcţiilor de stare şi ţinând seama de relaţia (???) se obţine:
⎛ ⎞
λ = ∑ ∫ ∑
λ n c n c n* = ψ * ⎜
⎜
c n λ n ψ n ⎟ d q = ψ * Fˆψ d q
⎟ ∫ (FG.03.2.33)
n ⎝ n ⎠
unde s-a notat
Fˆψ n = ∑ cn λ n ψ n = λ n ψ n . (FG.03.2.34)
n
Prin urmare formula de calcul a valorii medii a variabilei dinamice F, conduce în mecanica cuantică la
calculul valorii medii a operatorului cuantic F̂ .
În general, din scrierea relaţiei (FG.03.2.34) sub forma
Fˆψ =
∫ K (q, q')ψ(q')d q' , (FG.03.2.35)
unde
K (q, q ') = ∑ λ nψ n (q')ψ n (q ) , (FG.03.2.36)

n
rezultă că F̂ este un operator integral care determină valoarea medie a variabilei dinamice F şi că în acest
fel fiecărei variabile dinamice îi corespunde în mecanica cuantică un operator.
Este evident că valorile medii λ ale variabilei dinamice F sunt reale ca şi valorile proprii ale operatorului
cuantic corespunzător.
Făcând să corespundă fiecărui operator liniar F̂ , un alt operator liniar F̂ + , numit hermitic conjugat cu F̂ ,
operaţia de conjugare hermitică fiind definită de relaţia
∫ ψ1* Fˆψ 2 d q =
∫ (F + ψ1 ) ψ 2 d q ,
*
(FG.03.2.37)
se poate arata că valorile proprii ale operatorului F̂ sunt reale dacă este îndeplinită condiţia:
F+ = F (FG.03.2.38)
adică
∫ ψ1* Fˆψ 2 d q =
∫ (Fˆψ1 ) ψ 2 d q .
*
(FG.03.2.39)
Într-adevăr, scriind pe baza proprietăţii (FG.03.2.38) egalităţile:
∫ ψ Fˆψ d q = λ∫ ψ ψ d q
* *
(FG.03.2.40)
şi
‐ 89 ‐

∫ (Fˆψ ) ψ d q = λ* ψ * ψ d q
*
∫ (FG.03.2.41)
rezultă
λ = λ* , (FG.03.2.42)
adică valori proprii reale pentru operatorul F̂ .

Operatorii care îndeplinesc condiţia (FG.03.2.38) se numesc operatori hermitici sau autoadjuncţi, şi ei
corespund în aparatul matematic al mecanicii cuantice, mărimilor fizice reale.
Formularea principiului de corespondenţă

Se poate introduce, în conformitate cu cele arătate mai sus, un postulat fundamental al mecanicii cuantice,
care în diferite lucrări de mecanică cuantică este ridicat la rangul de principiu, având următorul enunţ:
„Fiecărei variabile dinamice din mecanica clasică îi corespunde în mecanica cuantică un operator liniar
hermitic.”
Acestui postulat i se poate asocia o regulă generală de corespondenţă privind modul de construire a
operatorilor cuantici asociaţi variabilelor dinamice clasice, care are următorul conţinut:
„Între operatorii liniari hermitici corespunzători variabilelor dinamice din mecanica clasică există aceleaşi
relaţii ca şi între variabilele dinamice cărora le sunt asociaţi.”
De exemplu, componentei după axa x a momentului cinetic
Lx = y p z − z p y (FG.03.2.43)
trebuie să-i corespundă conform regulii de mai sus, operatorul cuantic
Lˆ x = yˆ pˆ x − zˆ pˆ y . (FG.03.2.44)
Valabilitatea regulii de mai sus rezultă din teoria matematică a operatorilor hermitici, care va fi dezvoltată în
capitolul următor.
FG.03.3. Observabile şi reprezentări în mecanica cuantică

a) Noţiunea de observabilă
Proprietăţile spaţiilor vectoriale şi ale operatorilor liniari evidenţiate în subcapitolele FG.03.1.1. şi FG.03.1.2.
trebuie să fie în anumite limite proprietăţi ale vectorilor de stare şi ale operatorilor cuantici asociaţi
variabilelor dinamice ale sistemelor cuantice. Se postulează faptul deosebit de important că operatorii
hermitici asociaţi diferitelor mărimi fizice măsurabile experimental posedă un sistem ortonormat complet de
funcţii proprii.
Prin definiţie, operatorul hermitic Â este o observabilă dacă sistemul ortonormat de vectori proprii ai lui
Â formează o bază în spaţiul stărilor, adică este complet. Descrierea mărimilor fizice prin operatori care
sunt observabile constituie un postulat fundamental al teoriei cuantice, în deplină concordanţă cu experienţa.
‐ 90 ‐

De exemplu, dacă vectorii proprii ψ (nr ) ai unui operator hermitic Â (având un spectru discret), obţinuţi ca
soluţii ale ecuaţiei cu valori proprii
Aˆ ψ (nr ) = a n ψ (nr ) , (FG.03.3.1)
r = 1,2,..., g n , g n fiind gradul de degenerare al vectorilor proprii, alcătuiesc un sistem ortonormat adică
ψ (nr ) ψ (nr' ' ) = δ nn' δ rr ' (FG.03.3.2)
care este şi complet

∞ gn
∑∑ ψ (nr ) ψ (nr ) = 1 , (FG.03.3.3)

n =1 r =1
Operatorul Â este o observabilă. Analiza „exigenţei” de completitudine pentru spaţiul Hilbert în vederea
stabilirii operatorilor care pot fi observabile, prezintă unele dificultăţi ca urmare a problemelor de
convergenţă care apar în acest spaţiu cu dimensiuni infinite. În cazul unui operator hermitic în spaţiul
Hilbert, ortonormalitatea vectorilor proprii nu implică şi completitudinea acestora. În lucrare se arată că un
spaţiu care conţine un şir ortonormat complet este un spaţiu Hilbert separabil. Spaţiul funcţiilor de pătrat
integrabil, este un spaţiu Hilbert separabil. De asemenea, orice spaţiu vectorial cu un număr finit de
dimensiuni este un spaţiu Hilbert separabil.
Fie în cazul general, o observabilă Â având un spectru parţial discret, parţial continuu, funcţiile proprii
putând fi degenerate. Dacă notăm cu ψ (ar ) ( x ) funcţiile proprii discrete şi cu ψ ( r ) (a, x ) funcţiile proprii
continue ale ecuaţiei cu funcţii proprii şi valori proprii
Aˆ ψ( x ) = aψ ( x ) , (FG.03.3.4)
unde indicele r indică gradul de degenerare, atunci pentru un element oarecare al spaţiului Hilbert
corespunzător este valabilă dezvoltarea
ψ(x ) = ∑∑ α (ar )ψ (ar ) (x) + ∫ ∑ α (r ) (a)ψ (r ) (a, x )d a .

n n
(FG.03.3.5)
n r r
Condiţia de completitudine a funcţiilor proprii ale observabilei Â are forma
∑∑ α (ar )*ψ (ar ) (x') + ∫ ∑ ψ (r )* (a, x)ψ (r ) (a, x)d a = δ(x − x') ,
n n
(FG.03.3.6)
n r r
norma funcţiei ψ ( x ) fiind dată de expresia
2
(ψ, ψ ) = ∑∑ α (ar ) ∫ ∑r
2
+ α (r ) (a ) d a . (FG.03.3.7)
n
n r
∂
În cazul în care baza spaţiului Hilbert nu este numărabilă, aplicarea unor operatori ca x şi care sunt
∂x
nemărginiţi poate conduce la funcţii care nu aparţin spaţiului ceea ce constituie o dificultate importantă a
spaţiului Hilbert corespunzător.
‐ 91 ‐

ORICARE
OBSERVABILĂ OPERATOR
HERMITIC
NU ORICARE
ORICARE
VECTOR DE VECTOR ÎN
STARE SPAŢIUL HILBERT
NU ORICARE
Fig. FG.03.3.1.
Corespondenţa observabilă - operator hermitic şi vector de stare - vector în spaţiul Hilbert este prezentată
schematic în figura FG.03.3.1.
Faptul că unei variabile dinamice clasice îi corespunde un operator cuantic hermitic în teoria cuantică,
conform principiului de corespondenţă enunţat în subcapitolul FG.03.1.2. nu este reciproc.
Nu rezultă de nicăieri că orice operator hermitic este susceptibil de a reprezenta o mărime fizică.
La studiul regulilor de supra selecţie se va arăta, de exemplu, că operatorul aˆ + aˆ + este hermitic dar nu este
observabilă, aˆ şi â + fiind operatorii de creare şi anihilare. Analog din faptul că o stare a unui sistem cuantic
se poate reprezenta printr-un vector în spaţiul Hilbert nu rezultă că orice vector din spaţiul Hilbert poate
reprezenta o stare fizică a unui sistem cuantic. De exemplu, nu pot exista suprapuneri de stări simetrice şi
antisimetrice după cum rezultă din existenţa regulilor de supra selecţie.
b) Ansambluri complete de observabile comutative

Un ansamblu complet de observabile este determinat de grupul observabilelor care admit o bază
ortonormată, unică, de vectori proprii comuni.
Cazul ansamblului complet de observabile comutative prezintă interes deosebit în teoria cuantică a
măsurării care va fi prezentată în subcapitolul FG.03.1.4. Se pot demonstra teoremele:
• 1) Dacă vectorii proprii simultani pentru doi operatori Â şi B̂ formează un set complet,
operatorii Â şi B̂ comută şi reciproc;
• 2) Dacă doi operatori Â şi B̂ comută, există un set de vectori proprii comuni celor doi operatori.
Demonstraţia celor două teoreme este imediată:
1) Fie u λμ un vector propriu simultan al operatorilor Â şi B̂ , astfel că:
Â u λμ = a λ u λμ (FG.03.3.8)
B̂ u λμ = bμ u λμ , (FG.03.3.9)
deci
‐ 92 ‐

Bˆ Aˆ u λμ = aλ Bˆ u λμ = aλ bμ u λμ (FG.03.3.10)
Aˆ Bˆ u λμ = bμ Aˆ u λμ = aλ bμ u λμ , (FG.03.3.11)
prin urmare
Bˆ Aˆ u λμ = Aˆ Bˆ u λμ (FG.03.3.12)
Dacă vectorii proprii simultani u λμ alcătuiesc un set complet, atunci pentru orice alt vector de stare al
spaţiului se poate scrie
u = ∑ cλμ u λμ . (FG.03.3.13)
λ, μ
Dacă seria (FG.03.3.134) este convergentă atunci conform ecuaţiei (FG.03.3.12) rezultă:
Bˆ Aˆ − Aˆ Bˆ = 0 (FG.03.3.14)
sau
[Aˆ , Bˆ ] = 0 . (FG.03.3.15)
2) Fie u λA şi a λ vectorii proprii respectiv valorile proprii ale operatorului Â , iar u μB şi bμ vectorii
proprii respectiv valorile proprii ale operatorului B̂ . Se pot scrie ecuaţiile:
Aˆ u λA = aλ u λA (FG.03.3.16)
şi
Bˆ uμB = bμ uμB . (FG.03.3.17)
dacă considerăm dezvoltarea
u λA = ∑ cμλ uμB , (FG.03.3.18)

μ
unde u μB reprezintă un set ortonormat complet de vectori proprii ai operatorului B̂ , se poate scrie
Aˆ u λA = Aˆ ∑ cμλ uμB = aλ ∑ cμλ uμB , (FG.03.3.19)

μ μ
astfel încât
∑ cμλ (Aˆ − aλ ) uμB = 0. (FG.03.3.20)

μ
Întrucât Â şi B̂ comută:
‐ 93 ‐

{( )
Bˆ Aˆ − aλ u μB }= (Aˆ − a )Bˆ u
λ
B
μ ( ) (
= Aˆ − aλ bμ u μB = bμ Aˆ − aλ uμB . ) (FG.03.3.21)
(
Prin urmare vectorii de stare Aˆ − aλ uμB ) sunt vectori proprii ai lui B̂ având aceleaşi valori proprii ca şi
( )
uμB adică bμ . Pentru valori proprii distincte ale vectorilor proprii Aˆ − aλ uμB aceştia sunt liniar
independenţi. Relaţia de dependenţă liniară (FG.03.3.142) nu poate fi satisfăcută decât dacă vectorii proprii
(Aˆ − aλ ) uμB sunt nuli. Prin urmare vectorii de stare u μB sunt vectori proprii simultani ai operatorilor Â
şi B̂ .
()
Funcţiile de observabile. In paragraful anterior s-a definit operatorul f Aˆ , unde Â este un operator auto
adjunct; orice operator mărginit care comută cu Â este funcţie de Â . Rezultatele pot fi extinse pentru un
număr oarecare de observabile comutative; orice funcţie reală de mai multe observabile comutative este o
observabilă care comută cu fiecare dintre aceste observabile, având acelaşi sistem de vectori proprii.
c) Reprezentarea vectorilor de stare şi a observabilelor
Există o corespondenţă directă între proprietăţile vectorilor şi operatorilor şi proprietăţile matricelor care îi
reprezintă pe aceştia. Astfel
• relaţiilor de conjugare dintre vectori (operatori) le corespunde relaţia de conjugare hermitică între
matrici:
Aij+ = ui Aˆ u j = u j Aˆ ui = A*ji ;
*
(FG.03.3.22)
• operaţiilor algebrice dintre vectori (operatori) le corespund aceleaşi operaţii algebrice între
matrici (de exemplu, produsul scalar dintre doi vectori, produsul a doi operatori etc.). Prin urmare teoria
reprezentărilor permite trecerea de la studiul geometric al unei probleme la studiul algebric al acestuia, într-o
reprezentare convenabil aleasă. Alegerea reprezentării se face în aşa fel încât reprezentanţii vectorilor de
stare şi ai operatorilor să aibă o formă cât mai simplă (problema fiind analoagă alegerii judicioase a unui
sistem de coordonate). În teoria reprezentărilor o importanţă deosebită o are reprezentarea {Q} a
observabilei Q̂ adică reprezentarea având ca vectori ai bazei chiar vectorii proprii ai observabilei Q̂ în
reprezentarea {Q} este o matrice diagonală. Fie Q̂ o observabilă şi u i vectorii proprii ai acestei
observabile. Elementele de matrice Qij au forma
Qij = ui Qˆ u j , (FG.03.3.23)
unde Qˆ u j = Q j u j , (FG.03.3.24)
Q j fiind valorile proprii ale observabilei Qˆ . Rezultă că
Qij = Q j u i u j = Q j δ ij , (FG.03.3.25)
‐ 94 ‐

adică matricea Qij este diagonală, elementele de matrice Qij = Q j = Q *jj fiind reale. Conform celor
prezentate în paragraful anterior rezultă că o funcţie de mai multe observabile comutative cu observabila Q̂ ,
va fi diagonală în reprezentarea {Q} .
Schimbarea reprezentării. Trecerea de la o reprezentare la alta a vectorilor de stare şi a observabilelor se

face utilizându-se operatorii unitari [S.05]. Pentru a exprima acest lucru se consideră, de exemplu, bazele
corespunzătoare reprezentărilor {Q1 }, respectiv {Q2 } astfel că
(1) ( 2)
ortonormate discrete u i şi u i
ui( 2) = Uˆ ui(1) (FG.03.3.26)
şi u (j1) = u (j2) Uˆ + , (FG.03.3.27)
Û şi Û + fiind operatori unitari ale căror elemente de matrice sunt date de relaţiile
U ij = ui(1) Uˆ u (j1) = ui(1) u (j2) (FG.03.3.28)
respectiv
U ij+ = U ij* = u (j2) Uˆ + ui( 2) = u (j1) ui( 2) . (FG.03.3.29)
Prin urmare schimbarea reprezentării este determinată de componentele vectorilor bazei noi în raport cu baza
((
veche. De observat că elementele matricii produs UU +
∑U ukU kj+ = ui(1) u (j1) = δ ij (FG.03.3.30)

k
(
sunt cele ale matricii identitate, deci matricea U este unitară. În cazul unei observabile Â , având în
reprezentarea {Q1 } elementele de matrice
(1) (1) (1)

Aij = u i Aˆ u j (FG.03.3.31)
din calculul produsului Uˆ + Aˆ Uˆ rezultă componentele
Aij( 2) = ui( 2) Aˆ u (j2) , (FG.03.3.32)
( (
adică operatorul Uˆ defineşte transformarea cerută a reprezentării. Prin urmare între matricile A (1) şi A ( 2)
există relaţiile
( ( ( (
A ( 2) = U −1 A (1)U (FG.03.3.33)
şi reciproc
( (( (
A (1) = UA ( 2)U −1 . (FG.03.3.34)
Se constată uşor că transformările unitare lasă invariante relaţiile de conjugare hermitică şi ecuaţiile dintre
if
vectori şi operatori. Operatorii de forma Sˆ = e h , unde f este o funcţie reală, sunt numiţi factori de fază.
‐ 95 ‐

Aceştia determină transformări unitare care nu sunt asociate cu schimbarea bazei, deci cu trecerea de la o
reprezentare la alta.
Rezultă că forma unei observabile este determinată de proprietăţile variabilei dinamice până la o
transformare unitară. În urma unei transformări unitare a unei observabile, se obţine o altă observabilă având
acelaşi spectru de valori proprii în raport cu noua bază. Pentru determinarea valorilor proprii ale unei
{ } şi se proiectează ecuaţia cu valori proprii şi funcţii proprii.
observabile se alege o reprezentare u i
Â ψ = a ψ (FG.03.3.35)
pe vectorii bazei u i .
Rezultă
ui Aˆ ψ = a ui ψ , (FG.03.3.36)
sau
∑ (Aij − aδij ) c j = 0 , (FG.03.3.37)

j
unde
cj = uj ψ (FG.03.3.38)
şi
Auj = ui Aˆ u j . (FG.03.3.39)
Condiţia ca sistemul de ecuaţii (FG.03.3.37) să admită soluţii nebanale,
Aˆ − aIˆ = 0 , (FG.03.3.40)
reprezintă ecuaţia caracteristică sau ecuaţia seculară a sistemului. Spectrul valorilor proprii pentru
operatorul Â este determinat de rădăcinile ecuaţiei caracteristice (FG.03.3.161). Studiul poate fi continuat
cu determinarea vectorilor proprii ai operatorului Â .
FG.03.4. Procesul de măsură în mecanica cuantică

Schema generală a teoriei cuantice
Problemele principale abordate de fizica cuantică după anul 1950 au fost în special cele privind
axiomatizarea şi interpretarea teoriei cuantice.
În general, se poate admite că teoria cuantică conţine două părţi distincte: teoria observării sistemelor
cuantice şi teoria mişcării sistemelor cuantice.
În acest subcapitol destinat "observării" sistemelor cuantice se abordează noţiunile de observabilitate şi
măsură în teoria cuantică, urmărindu-se atât evidenţierea relaţiei observabilă - observabilitate cât şi analiza
procesului de măsură, pe baza raportării teoriei cuantice numai la mărimi observabile şi a cunoaşterii
"legilor fizice" ale aparatelor de măsură.
Teoria procesului de măsură, evidenţiază posibilităţile cunoaşterii experimentale, constituind un suport
important al axiomatizării teoriei cuantice.
‐ 96 ‐

Teoria mişcării sistemelor cuantice dezvoltă ulterior se referă în special la prezentarea diferitelor posibilităţi
de descriere a evoluţiei sistemelor cuantice: descrierea Schrödinger, descrierea Heisenberg sau descrierea de
interacţiune.
ORDINEA DE
DE VECTORI
SET COMUN
PROPRII
PROPRII
MĂSURĂ NU
COMUNE
STĂRI
COMUTATIV ESTE
E IMPORTANTĂ
(PROPRIETĂ PROPRIETĂ
OBSERVABI ŢI DE
LE OBSERVARE
(MĂSURARE
ORDINEA DE
DIFERITE
) A
DIFERITE
SETURI
MĂSURĂ NU
SETURI
Ă
NECOMUTAT ESTE
IVE IMPORTANTĂ
(PROPRIETĂ
Fig. FG.03.4.1.
Faptele experimentale care atestă rolul aparatelor de măsură au fost prezentate în paragraful ???, dedicat
relaţiilor de incertitudine ale lui Heisenberg.
Aparatul de măsură poate fi "potrivit" pentru măsurarea proprietăţilor sau evidenţiază proprietatea care
trebuie măsurată în spaţiul Fourier reciproc. Ca urmare observabilele sistemului care sunt funcţii de
operatorii asociaţi variabilele conjugate canonic p şi q, reprezintă mărimi care pot fi sau nu măsurate în orice
ordine, adică sunt sau nu comutative (Fig. FG.03.1.11). Observabilele comutative se mai numesc compatibile
în raport cu procesul de măsură, pe când cele necomutative se mai numesc incompatibile în raport cu
procesul de măsură.
Corespunzător, proprietăţile fizice descrise prin observabile compatibile se numesc comensurabile, pe când
cele descrise de observabile incompatibile se numesc incomensurabile.
Ansamblul complet de observabile comutative determină o măsurare maximală a sistemului în sensul că
într-o astfel de măsurare se obţine informaţia maximă posibilă asupra sistemului cuantic.
Specificarea completă a unui sistem cuantic este posibilă numai într-o măsurare maximală, adică prin
cunoaşterea valorilor proprii ale sistemului de observabile compatibile.
Specificarea stării sistemului va fi astfel posibilă utilizându-se vectorii proprii ai observabilelor comutative
ca bază ortonormată a spaţiului stărilor.
Analiza procesului cuantic de măsură

Să presupunem că la un moment dat de timp se efectuează o măsurare ideală a variabilei dinamice A, a unui
sistem cuantic aflat în starea ψ , adică o măsurare în care "perturbaţia" sistemului în timpul măsurării este
specific cuantic.
Fie
ψ = ∑ ci u i (FG.03.4.1)
i
‐ 97 ‐

vectorul de stare al sistemului, unde u i sunt vectorii proprii ai observabilei Â , valorile sale proprii fiind
presupuse pentru început nedegenerate. Întrucât rezultatul măsurării trebuie să fie una dintre valorile proprii
2
λ i , rezultă că probabilitatea de a se găsi valoarea λ i ca rezultat al măsurării este ci .
Dacă rezultatul măsurării este λ i atunci, imediat după măsurare, sistemul va fi în starea proprie u i , astfel
că procesul de măsură poate fi reprezentat schematic astfel:
λi
ψ ui . (FG.03.4.2)
Masură
Prin urmare efectul procesului de măsură constă în "filtrarea" vectorului de stare ψ , sau echivalent în
"reducerea" pachetului de unde.
Rezultatul de mai sus poate fi generalizat şi pentru cazul valorilor proprii ai degenerate.
În general, se notează cu P̂i operatorul de proiecţie al stării ψ pe subspaţiul asociat valorii proprii ai
unde P̂i = ∑ u ij uij . Starea sistemului după u i va fi dată de proiecţia normată a lui ψ pe sub
j
spaţiul Ei adică de expresia
Pî ψ
. (FG.03.4.3)
ψ Pî ψ
O a doua măsurare efectuată asupra sistemului aflat în starea u i înainte ca aceasta să evolueze în timp,
conduce la acelaşi rezultat ai , deci aparatul de măsură nu modifică starea proprie a sistemului.
Întrucât un sistem complet de observabile comutative admite acelaşi set comun de vectorii proprii, ordinea
de măsură a unor astfel de observabile nu este importantă, observabilele fiind astfel compatibile în raport cu
procesul de măsură. Se spune că aparatul de măsură este potrivit pentru măsurarea proprietăţilor
corespunzătoare.
Pe de altă parte, conform principiului de corespondenţă, prezentat în subcapitolului FG.03.1.2. orice
observabilă se obţine înlocuind în expresia clasică (simetrizată) a mărimii fizice A, variabilele dinamice r şi p
prin operatorii corespunzători, astfel că se poate constata modul implicit "de transmitere" a caracteristicilor
de "măsură" ale variabilelor r şi p asupra observabilelor compatibile sau incompatibile. Prin urmare, "legile"
aparatelor de măsură evidenţiate odată cu prezentarea relaţiilor de incertitudine ale lui Heinsenberg sunt
generale pentru măsurarea oricărui ansamblu de observabile, compatibile sau incompatibile.
Dacă în cazul observabilelor compatibile, măsurarea unei observabile din sistem nu determină pierderea
informaţiei obţinute anterior prin măsurarea altei observabile (ordinea de măsură nu contează), lucrurile sunt
diferite în cazul observabilelor incompatibile.
O problemă deosebit de importantă corelată cu procesul de măsură este cea a valorii medii a unei observabile
într-o stare dată.
2
Ţinând seama de semnificaţia coeficienţilor ci din dezvoltarea (FG.03.4.1), rezultă că pentru un număr
foarte mare de măsurări N → ∞ efectuate asupra observabilei Â , a unui sistem cuantic aflat în starea ψ ,
se obţine expresia
‐ 98 ‐

ψ Aˆ ψ
Aˆ
ψ
= ∑ ai P(ai ) =
ψψ
, (FG.03.4.4)
i
unde P (ai ) reprezintă probabilitatea de obţinere a valorii proprii ai :
N (ai )
P(ai ) = lim , (FG.03.4.5)
N →∞ N
N (ai ) fiind numărul de măsurări în care se obţine valoarea proprie ai .
Pentru calculul efectiv al valorii Â se transcrie expresia de mai sus în reprezentarea particulară
ψ
considerată.
FG.03.5. Postulatele mecanicii cuantice
Pentru construirea în continuare a teoriei cuantice în fizică o importanţă deosebită o prezintă
stabilirea unui sistem axiomatic al acesteia, care a devenit necesar şi posibil în acest stadiu al prezentării
acestei teorii.
Avantajele axiomatizării unei teorii sunt cunoscute fiind determinate de posibilităţile privind utilizarea unui
limbaj comun cu acelaşi conţinut naţional al categoriilor, evitarea unor contradicţii matematice în cazul unor
sisteme axiomatice autoconsistente, utilizarea axiomelor putându-se face fără o justificare a conţinutului lor
fizic de fiecare dată.
În dezvoltarea teoriei cuantice sunt cunoscute mai multe metode de abordarea axiomatică a acestei teorii:
• metoda algebrică, dezvoltată de Jordan în 1934;
• metoda logicii cuantice iniţiată de Birkhoff şi von Neumann în 1936;
• alte tratări axiomatice, cum ar fi cea propusă de Ludwig în 1964 etc.
Metoda de axiomatizare utilizată în continuare va fi cea algebrică, ţinându-se seama de particularităţile
sistemelor cuantice cu un număr finit de grade de libertate aparţinând mecanicii cuantice punctuale, în raport
cu sistemele cu un număr infinit de grade de libertate (câmpurile) care aparţin mecanicii cuantice
nepunctuale.
De asemenea, vor apare diferenţe în descrierea sistemelor cuantice cu analog clasic, în raport cu descrierea
sistemelor cuantice fără analog clasic, care posedă şi grade de libertate intrinseci (de exemplu, spinul).
Astfel, de probleme şi altele nespecificate mai sus determină dificultăţi în stabilirea unui sistem axiomatic
„complet” astfel că în diferite lucrări de mecanică cuantică setul de postulate fundamentale diferă at6t ca
număr cât şi ca formulare şi conţinut, funcţie în primul rând de punctul de vedere al autorului în abordarea
mecanicii cuantice.
Totuşi se poate evidenţia o echivalenţă a ideilor fundamentale pe care le exprimă diferite sisteme axiomatice,
în cadrul general admis al utilizării algebrei operatorilor hermitici în spaţii Hilbert, ca formalism matematic
al metodei algebrice de dezvoltare a teoriei cuantice.
Întrucât nu se poate opera cu entităţi matematice fără corespondent în realitate, autoconsistenţa teoriei cuantice
cere ca axiomele teoriei cuantice să rezulte din teoria procesului de măsură.
Ca urmare, stabilirea postulatelor teoriei cuantice, în lucrarea de faţă va fi bazată şi testată utilizându-se
ideile fundamentale desprinse din studiul efectuat în capitolul anterior, privind bazele experimentale ale
teoriei cuantice.
‐ 99 ‐

Postulatele fundamentale ale teoriei cuantice

Formularea postulatelor fundamentale ale teoriei cuantice trebuie făcută în aşa fel încât să exprime sistematic
şi sintetic ideile fundamentale ale teoriei cuantice, denumite anterior în unele cazuri "principii" ca urmare a
generalităţii lor. Dacă sistemul postulatelor fundamentale este "complet" se poate considera că acesta
reprezintă o "bază" într-un "spaţiu axiomatic" al teoriei cuantice. Sistemul axiomatic prezentat în continuare
cuprinde următoarele postulate fundamentale:
1. Postulatul descrierii cuantice a stărilor (primul postulat)
Stările unui sistem cuantic sunt descrise prin vectori de stare ψ aparţinând spaţiului stărilor E , care este
un spaţiu Hilbert.
2. Postulatul reprezentării observabilelor fizice (al doilea postulat)
Observabilele fizice (sau mărimile fizice măsurabile) sunt reprezentate prin operatori hermitici Â , care
acţionează în spaţiul stărilor E asupra vectorilor de stare ψ ai sistemului cuantic.
3. Postulatul cuantificării (al treilea postulat)
Operatorii conjugaţi canonic p̂i şi q̂i , satisfac relaţiile de comutare ale lui Heisenberg
[qî , qˆ k ] = 0 ; [ pˆ i , pˆ k ] = 0 ; [ pˆ i , qˆ k ] = h δ ik .
i
4. Postulatul metodico - euristic de corespondenţă (al patrulea postulat)
Mărimile fizice măsurabile pot fi exprimate analitic funcţie de variabilele conjugate canonic. Operatorii
cuantici prin care se reprezintă mărimile fizice măsurabile se obţin prin corespondenţă, înlocuind variabilele
conjugate canonic prin operatorii cuantici corespunzători.
5. Postulatul preparării stării (al cincilea postulat)
În procesul de măsură al unei observabile Â , singurele rezultate posibile sunt diferitele valori proprii a n ale
observabilei. Starea sistemului cuantic în urma măsurării va fi descrisă prin vectorul propriu u n
corespunzător valorii proprii măsurate a n .
6. Postulatul naturii statistice a predicţiilor în procesul de măsură (al şaselea postulat)
În procesul de măsură fiecare valoare proprie a n se obţine cu o anumită probabilitate

2
P (a n ) = u n ψ , (FG.03.5.1)
astfel că valoarea medie a rezultatului măsurării efectuate asupra observabilei Â este dată de expresia
ψ Aˆ ψ
Aˆ = . (FG.03.5.2)
ψψ
7. Postulatul evoluţiei temporale (al şaptelea postulat)
Hamiltonianul sistemului generează o familie de operatori liniari unitari de evoluţie cauzală Tˆ (t , t 0 ) , astfel
că:
‐ 100 ‐

ψ (t ) = Tˆ (t , t 0 ) ψ (t 0 ) . (FG.03.5.3)
8. Postulatul supraselecţiei stărilor sistemelor de particule identice (al optulea postulat)

Stările sistemelor de particule identice sunt descrise prin vectori de stare care sunt complet simetrici sau
antisimetrici în raport cu operaţia de permutare a particulelor.
În continuare, se va discuta pe scurt conţinutul acestor postulate.
1) Studiul detaliat al posibilităţii reprezentării stărilor unui sistem cuantic prin vectori în spaţiul Hilbert a fost
efectuat în subcapitolul FG.03.1. în care s-a definit mai întâi conceptul de stare a unui sistem cuantic, şi s-au
evidenţiat principalele proprietăţi ale funcţiei de undă insistându-se asupra interpretării statistice a acesteia,
din care rezultă corelaţia vectorilor de stare cu diferite amplitudini de probabilitate. O consecinţă importantă
a postulatului descrierii cuantice a stărilor prin vectori o reprezintă principiul suprapunerii stărilor analizat
anterior unde s-a arătat că superpoziţia stărilor rezultă din interpretarea datelor experimentale, în deplină
concordanţă cu dualismul corpuscul - undă.
Prin generalizare, rezultă că reprezentarea stărilor prin vectori în spaţiul stărilor implică superpozabilitatea
liniară a stărilor. De remarcat că în diferite sisteme axiomatice ale teoriei cuantice, principiul suprapunerii
stărilor face parte din sistemul de axiome fundamentale. Evident că dacă orice stare fizică poate fi
considerată ca o superpoziţie de stări fizice convenabil alese, nu orice superpoziţie de stări fizice determină o
stare fizică.
O importanţă deosebită o prezintă înţelegerea diferenţei dintre superpoziţia liniară a stărilor şi un amestec
statistic de stări.
Fie de exemplu, starea ψ rezultată prin superpoziţie liniară a stărilor ψ1 şi ψ 2 astfel că se poate
scrie:
ψ = c1 ψ1 + c 2 ψ 2 , (FG.03.5.4)
2 2
unde c1 + c2 = 1. (FG.03.5.5)
Se poate verifica faptul că expresia (FG.03.5.4) nu este echivalentă cu un amestec statistic de stări. Astfel, în
cazul superpoziţiei stărilor, atunci când prin măsurarea observabilei Â se obţine rezultatul a n se poate scrie
P (a n ) = c1 P1 (a n ) + c 2
2 2
{
P2 (a n ) + Re c1c 2* ψ n ψ1 ψ n ψ 2
*
} (FG.03.5.6)
pe când în cazul unui număr de N sisteme identice, aflate în stările ψ1 şi ψ 2 se obţine
P (a n ) = c1 P1 (a n ) + c 2 P2 (a n )
2 2
(FG.03.5.7)
2 2
unde N c1 şi N c 2 sunt sistemele din ansamblu aflate în stările ψ1 respectiv ψ 2 .
Prin urmare, în cazul superpoziţiei stărilor sunt importante efectele de interferenţă, fazele relative ale
coeficienţilor c1 şi c 2 jucând un rol important în predicţiile care se fac în procesul de măsură.
2) Analiza posibilităţii reprezentării observabilelor fizice prin operatori hermitici în spaţiul Hilbert a fost
discutată pe larg în paragrafele anterioare unde s-a prezentat câteva moduri de introducere a operatorilor
cuantici şi s-au evidenţiat principalele proprietăţi ale acestora dintre care necomutativitatea, liniaritatea şi
hermiticitatea sunt esenţiale. De asemenea, s-a definit riguros conceptul de observabilă şi s-au arătat în plus
dificultăţile care apar în cazul aplicării unor operatori nemărginiţi, astfel că în cele ce urmează se va
presupune îndeplinită şi condiţia de mărginire a operatorilor hermitici utilizaţi.
‐ 101 ‐

Se ţine seama în acelaşi timp de faptul evidenţiat în acelaşi paragraf că nu orice operator hermitic este
susceptibil de a reprezenta o mărime fizică. Conceptul de observabilă care intervine în acest postulat a fost
discutat în subcapitolul FG.03.1.2. în strânsă corelaţie cu procesul de măsură, ale cărui postulate vor fi
analizate în continuare.
3) Postulatul cuantificării denumit şi postulatul relaţiilor de comutare ale lui Heisenberg se poate analiza
plecându-se de la forma originară a mecanicii matriciale a lui Heisenberg şi de la relaţiile de incertitudine ale
lui Heisenberg, pe baza faptelor experimentale şi a inferenţelor teoretice ale acestora.
Un interes deosebit îl prezintă pentru studiul sistemelor cuantice nepunctuale, definirea variaţională a
variabilelor conjugate canonic prin variaţia "completă" a acţiunii sistemului:
t
⎡ f ⎤ 2
δS = ⎢
⎢ ∑ pi δqi − Hδt ⎥ = F (t 2 ) − F (t1 )
⎥
(FG.03.5.8)
⎣ i =1 ⎦ t1
unde F este funcţia generatoare a transformării infinitezimale care determină variaţia δS .
Prin definiţie, coeficienţii pi şi H în ecuaţia (FG.03.5.8) se numesc variabile conjugate canonic ale
variabilelor qi , respectiv t.
Totodată, se remarcă faptul că pentru transformările de simetrie invarianţa sistemului implică condiţiile
∂F
δS = 0 sau = 0 , ceea ce înseamnă că funcţia generatoare a unei transformări simetrice este corelată
∂t
direct cu legile de conservare, fiind o constantă a mişcării, pentru acest tip de transformări.
Echivalenţa relaţiei de comutare a operatorilor conjugaţi canonic p̂i şi q̂i , cu relaţiile de incertitudine ale
lui Heisenberg corespunzatoare este uşor de arătat pe baza teoremei: fiind daţi doi operatori hermitici Â şi
[ ]
B̂ şi comutatorul lor Cˆ = Aˆ , Bˆ se poate demonstra relaţia:
1 ˆ
ΔAˆ ΔBˆ ≥ C (FG.03.5.9)
2
2 2
unde ΔAˆ = Aˆ − Aˆ şi ΔBˆ = Bˆ − Bˆ . (FG.03.5.10)
4) Acest postulat a fost introdus ca o regulă generată de corespondenţă pentru construirea operatorilor
cuantici astfel că are o mare valoare metodică şi euristică. Deşi se deosebeşte prin conţinutul său de
principiul de corespondenţă al lui Bohr, acesta păstrează totuşi ideea unei "corespondenţe" între mecanica
clasică şi cuantică, indicând rolul mecanicii clasice în edificarea noii teorii.
5) Necesitatea şi posibilitatea formulării acestui postulat rezultă din analiza procesului cuantic de măsură
efectuată în paragraful FG.03.1.4. constituie un element esenţial al teoriei, astfel încât relevarea sa
axiomatică este necesară. Expresia probabilităţii de a se obţine o anumită valoare proprie a n în procesul de
măsură poate fi generalizată pentru cazul spectrului discret degenerat sub forma:
gn
2
P (a n ) = ∑ u ni ψ (FG.03.5.11)
i =1
{ } (i = 1,2,..., g
unde g n este gradul de degenerare al valorii proprii a n , iar u ni n ) reprezintă sistemul de
vectori proprii asociaţi valorii proprii a n .
‐ 102 ‐

De asemenea, în cazul spectrului continuu, nedegenerat se poate scrie

2
d P(η) = v n ψ dη (FG.03.5.12)
unde v n este vectorul propriu corespunzător valorii proprii continue η .
Calculul efectiv al valorii medii presupune utilizarea unei anumite reprezentări pentru funcţiile de stare şi
operatori.
7) In paragrafele anterioare s-a arătat că în cursul evoluţiei în timp a unui sistem cuantic, între două procese
de măsură, nu apare niciun "indeterminism" în descrierea sistemelor cuantice, fapt evidenţiat pe postulatul
evoluţiei temporare, familia operatorilor Tˆ (t , t 0 ) generaţi de hamiltonianul sistemului urmând a fi
determinată.
Sub forma prezentată postulatul evoluţiei temporare generalizează concluziile obţinute mai sus privind
evoluţia dinamică a sistemelor cuantice, când s-a arătat că starea unui sistem cuantic este descrisă, cel mai
bine, cu ajutorul funcţiei de undă ψ care satisface ecuaţia lui Schrödinger.
8) Conţinutul fizic al acestui postulat va fi elucidat în paragrafuldedicat sistemelor de particule identice. De

remarcat faptul că acest postulat care nu are aplicabilitate decât pentru sistemele de particule (nu şi pentru
particule individuale) exprimă condiţia de stabilire a unei concordanţe între situaţiile experimentale
indiscernabile obţinute prin permutarea particulelor şi descrierea matematică a acestora prin superpoziţia
stărilor individuale ale particulelor din sistem.
O consecinţă importantă a acestui postulat este considerat în prezent „principiul de excluziune al lui Pauli”
aplicabil sistemelor de particule identice descrise prin vectori de stare antisimetrici. Acest principiu afirmă că
pentru un astfel de sistem, stările individuale sunt ocupate cel mult de câte o particulă. De exemplu, într-un
atom doi electroni nu pot avea niciodată toate numerele cuantice egale. Principiul de excluziune al lui Pauli a
condus, după cum este ştiut, la înţelegerea mai profundă a sistemului periodic al elementelor constituind un
punct de vedere fundamental pentru studiul statisticilor cuantice.
Generalizarea acestui principiu sub forma postulatului supraselecţiei stărilor sistemelor de particule identice,
întregeşte „schema” de axiomatizare a teoriei cuantice utilizată mai sus, conform căreia postulatele cuantice
se obţin pe baza unor idei fundamentale rezultate din experienţă sub denumirea generică de principii.
FG.03.6. Reprezentările Schrödinger si Heisenberg

Corelarea reprezentărilor cu procesul de măsură
În principiu, conform celor arătate anterior există o infinitate de modalităţi de alegere a bazei unui
spaţiu vectorial deci sunt posibile tot atâtea reprezentări ale teoriei, corelate între ele prin transformări
unitare.
Pe de altă parte însă, s-a arătat că o măsurare maximală asupra unui sistem cuantic este corelată cu o anumită
bază a spaţiului determinată de setul vectorilor proprii ai observabilelor compatibile care definesc măsurarea
maximală.
Fie de exemplu, aceste observabile Qˆ1 , Qˆ 2 ,..., Qˆ n astfel că ecuaţiile cu valori proprii
Qˆ i q = qi q (FG.03.6.1)
determină valorile proprii corespunzătoare qi şi vectorii proprii desemnaţi prin notaţia
q = q1 , q 2 ,..., q n . (FG.03.6.2)
‐ 103 ‐

Orice stare a sistemului cuantic se va putea exprima sub forma
ψ = ∑ cq , q ,..., q
1 2 n
q1 , q 2 ,..., q n (FG.03.6.3)
coeficienţii dezvoltării c q1 , q 2 ,..., q n fiind corelaţi cu amplitudinile de probabilitate ale stărilor particulare
q ca urmarea a postulatului al şaselea al teoriei cuantice.
Unei alegeri particulare a setului de observabile compatibile i se poate asocia o reprezentare particulară a
vectorilor de stare. De exemplu, reprezentarea Schrodiger poate fi numită reprezentarea q . Scriind { }
expresia vectorilor de stare sub forma prescurtată:
ψ = ∑ ψ(q) q . (FG.03.6.4)
coeficienţii
ψ (q ) = q ψ (FG.03.6.5)
care caracterizează complet starea ψ a sistemului se numesc funcţiile de undă ale sistemului în
reprezentarea q . { }
În cazul în care spectrul vectorilor proprii ai operatorilor Q̂i este continuu, funcţiile de undă sunt continue.
Se poate arăta că schimbarea reprezentării corespunde unei corelaţii între funcţiile de undă în diferite
reprezentări prin transformate Fourier generalizate, coeficienţii Fourier ai transformărilor fiind determinaţi
de produsele scalare dintre vectorii bazei, pentru reprezentările considerate.
Exemplele tipice de reprezentări utilizate în teoria sistemelor cuantice cu un număr finit de grade de libertate
sunt următoarele:
• reprezentarea { r }; (corespunde unei reprezentări diagonale a operatorului coordonată r̂ , setul

de observabile comutative fiind determinat de cele trei componente ale vectorului r );
• reprezentarea { p }; (corespunde unei forme diagonale a operatorului p̂ );
• reprezentarea "energetică" în acre operatorul Ĥ are o formă diagonală.

De asemenea, mai menţionăm reprezentarea "număr de particule", care este o reprezentare tipică pentru
teoria cuantică a câmpului.
Definirea generală a funcţiei de undă ca reprezentant al vectorului de stare, trebuie completată în cele ce
urmează cu reprezentarea explicită a tuturor operatorilor în diferite reprezentări, definite după cum s-a arătat
mai sus, prin setul de vectori proprii ai unei anumite observabile.
Există două metode generale de reprezentare explicită a operatorilor, în concordanţă cu postulatele teoriei
cuantice şi anume:
1) Metoda operatorilor diferenţiali a lui Schrödinger care utilizează spaţiul Hilbert continuu al funcţiilor de
undă în diferite reprezentări, în care operatorii se exprimă prin forme diferenţiale.
Această metodă este specifică mecanicii cuantice ondulatorii a lui Schrödinger.
2) Metoda operatorilor matriciali a lui Heisenberg, care utilizează spaţiul Hilbert discret, infinit -
dimensional caracteristic diferitelor reprezentări în acre operatorii se exprimă prin matrici, metodă specifică
mecanicii cuantice matriciale a lui Heisenberg.
‐ 104 ‐

Proprietăţile esenţiale ale celor două tipuri de reprezentări explicite ale operatorilor vor fi prezentate în cele
ce urmează.
Se poate arăta însă că cele două moduri diferite de tratare a sistemelor cuantice sunt echivalente, trecerea de
la un mod de tratare la altul fiind în fond o schimbare de reprezentare.
Reprezentările diferenţiale ale lui Schrödinger
a) Reprezentarea Schrödinger în coordonate
În această reprezentare se utilizează spaţiul Hilbert continuu al funcţiilor de undă în reprezentarea r { },

adică în reprezentarea în care reprezentantul operatorului r̂ este diagonal, astfel că vectorii bazei rezultă din
ecuaţia cu valori proprii:
rˆ r = r r (FG.03.6.6)
fiind satisfăcute relaţiile de ortonormare şi închidere:
r r ' = δ(r − r ') (FG.03.6.7)
respectiv
∫r r d τ = 1, (FG.03.6.8)
unde d τ = d 3 r = d x d y d z este elementul de volum al spaţiului fizic.

În relaţiile de mai sus prin r se desemnează setul de indici continui {x, y, z} , care corespund ansamblului
de operatori compatibili ai sistemului, adică coordonatelor unui punct în spaţiul fizic.
Conform definiţiei (FG.03.6.5), se poate scrie
r ψ = ψ (r ) , (FG.03.6.9)
adică funcţiile de undă corespunzătoare vectorilor de stare se obţin prin proiecţia lui ψ pe vectorii bazei
r .
Funcţia ψ (r ) se numeşte funcţia de undă a lui Schrödinger, spaţiul Hilbert definit de funcţiile de undă
Schrödinger constituie spaţiul funcţiilor de undă.
În particular, pentru ψ = r ' funcţia de undă corespunzătoare este dată de funcţia δ a lui Dirac
r r ' = δ(r − r ') . (FG.03.6.10)
Expresia produsului scalar a două funcţii de undă se regăseşte sub forma:
∫ ψ1 r d τ r ψ 2 = ∫ ψ i (r )ψ 2 (r )d τ = (ψ1, ψ 2 )
*
ψ1 ψ 2 = ψ1 1̂ ψ 2 =
⎛ +∞ ⎞
⎜ ⎟
⎜
⎜
1̂ =
∫ r r d τ ⎟.
⎟
(FG.03.6.11)
⎝ −∞ ⎠
În continuare, pe baza postulatelor teoriei cuantice se poate stabili semnificaţia fizică a funcţiei de undă
pentru un sistem cuantic fără spin (cu analog clasic). Fie
ψD ψD
PD = (FG.03.6.12)
ψψ
probabilitatea de localizare a sistemului cuantic în domeniul D din spaţiul fizic, unde ψ D este proiecţia
vectorului ψ pe subspaţiul subîntins de vectorii proprii corespunzători valorilor proprii din D, domeniul D
fiind definit prin condiţiile:
‐ 105 ‐

(x1 ≤ x ≤ x2 ; y1 ≤ y ≤ y 2 ; z1 ≤ z ≤ z 2 ) . (FG.03.6.13)
Dacă este îndeplinită condiţia de normare ψ ψ = 1 , întrucât
ψ ( x, y , z ) = x, y , z ψ (FG.03.6.14)
se obţine:
∫ ψ x, y , z d x d y d z ∫ψ ψdτ = ∫Pdτ .
*
PD = x, y , z ψ = (FG.03.6.15)
D D D
2
Prin urmare P = ψ are semnificaţia unei densităţi de probabilitate de localizare a sistemului cuantic în
spaţiul fizic. De observat că şi alte proprietăţi ale spaţiului funcţiilor de undă, cum ar fi: normarea funcţiei de
undă, conservarea în timp a normei, densitatea fluxului de probabilitate, pot fi exprimate în mod asemănător
pe baza postulatelor teoriei cuantice.
Reprezentarea Schrödinger a observabilelor
Utilizându-se postulatele teoriei cuantice se pot construi formele diferenţiale ale diferiţilor operatori în
reprezentarea Schrödinger, dacă se stabilesc mai întâi reprezentanţii diferenţiali ai operatorilor cuantici
conjugaţi canonic xˆ , pˆ x ; yˆ , pˆ y ; zˆ, pˆ z .
Ţinând seama de ecuaţia cu funcţii proprii şi valori proprii pentru operatorul x̂
x̂ ψ = x ψ (FG.03.6.16)
se poate scrie
x xˆ ψ = x x ψ = xψ ( x ) . (FG.03.6.17)
Prin urmare operatorii coordonată xˆ , yˆ , zˆ sunt reprezentaţi prin operatorii de multiplicare cu x, y, z , rezultat
în deplină concordanţă cu ecuaţia de mai sus.
În continuare, rezultă posibilitatea reprezentării impulsurilor conjugate pˆ i (i = x, y, z ) prin operatori

diferenţiali de forma:
h ∂
pˆ i = , qi = x, y, z. (FG.03.6.18)
i ∂qi
De exemplu, se poate scrie
h ∂
pˆ x ψ( x ) = ψ(x ) . (FG.03.6.19)
i ∂x
Se poate verifica că operatorii p̂i şi q̂i satisfac postulatul cuantificării ceea ce confirmă corectitudinea
raţionamentului prin care au fost stabiliţi. (Evident că relaţiile de cuantificare puteau fi ele însele utilizate
pentru stabilirea expresiilor (FG.03.6.18). O altă modalitate prin care se poate ajunge la forma (FG.03.6.18)
constă în utilizarea expresiei operatorului unitar de translaţie cu Δx :
i
pˆ x Δxˆ i
Dˆ (Δx ) = e h ≅ 1 − pˆ x Δxˆ . (FG.03.6.20)
h
Ţinându-se seama de expresiile (FG.03.6.197) se poate scrie
h
pˆ = ∇ (FG.03.6.21)
i
( )
şi în general pentru o variabilă dinamică F p x , p y , p z , x, y, z rezultă
‐ 106 ‐

⎛h ∂ h ∂ h ∂ ⎞
Fˆ = Fˆ ⎜⎜ , , ; x, y, z ⎟⎟ . (FG.03.6.22)
⎝ i ∂x i ∂y i ∂z ⎠
Extinzând rezultatele de mai sus pentru orice pereche de variabile conjugate canonic, se obţin şi expresiile
operatorilor corespunzători variabilelor t şi − H (definiţi ca variabile conjugate canonic în mod implicit în
reprezentarea Schrödinger:
tˆ → t (FG.03.6.23)
h ∂
Hˆ → − . (FG.03.6.24)
i ∂t
De exemplu, pentru operatorul hamiltonian al unei particule cuantice, în reprezentarea Schrödinger se obţine
prin corespondenţa expresiei:
2
h
Hˆ = − ∇ 2 + U (r ) (FG.03.6.25)
2m
unde m este masa particulei, iar U (r ) descrie câmpul de forţe în care evoluează particula.
Utilizarea corespondenţei
qˆ i → qi (FG.03.6.26)
h ∂
pˆ i → (FG.03.6.27)
i ∂qi
în coordonate curbilinii nu conduce întotdeauna la rezultate corecte fără precauţii speciale în scrierea
hamiltonianului clasic.
Reprezentarea Schrödinger în impulsuri
S-a arătat mai sus că funcţiile de undă ψ (r ) şi Φ ( p ) definite în spaţiul coordonatelor respectiv cel al
impulsurilor pot fi considerate reprezentări echivalente ale aceleiaşi stări cuantice fiind corelate prin operaţii
de transformate Fourier reciproce. Această comportare ne sugerează faptul că trecerea de la spaţiul funcţiilor
de undă ψ (r ) la spaţiul funcţiilor Φ ( p ) , constituie o schimbare de reprezentare care se face conform celor
stabilite anterior. Prin analogie cu reprezentarea în coordonate r { }, funcţiile de undă Φ( p ) corespund
reprezentării în impulsuri { p }, în care reprezentantul operatorului p̂ este diagonal conform ecuaţiei:
pˆ p = p p . (FG.03.6.28)
vectorii proprii p satisfac relaţiile de ortonormare şi închidere
p , p ' = δ( p − p ' ) (FG.03.6.29)
respectiv
∫p p d τ p = 1 unde δτ p = d p x d p y d p z . (FG.03.6.30)
Operatorii corespunzători variabilelor conjugate canonic în această reprezentare sunt definiţi prin
corespondenţele:
pˆ x → p x ; pˆ y → p y ; pˆ z → p z (FG.03.6.31)
h ∂ h ∂ h ∂
xˆ → − ; yˆ → − ; zˆ → − . (FG.03.6.32)
i ∂p x i ∂p y i ∂p z
‐ 107 ‐

Se poate verifica uşor că aceşti operatori satisfac postulatul cuantificării, toate concluziile privind
reprezentarea r { }, putând fi extinse şi pentru reprezentarea { p }. Astfel funcţia de undă în spaţiul
impulsurilor Φ ( p ) este definită prin relaţia:
Φ( p ) = p ψ , (FG.03.6.33)
proprietăţile acesteia fiind aceleaşi cu cele discutate ale funcţiei ψ (r ) în spaţiul Hilbert corespunzător.
Reprezentările matriciale ale lui Heisenberg

Unele trăsături esenţiale ale reprezentării matriciale a lui Heisenberg au fost prezentate atunci când s-a arătat
posibilitatea descrierii observabilelor sistemelor cuantice prin matrici, ca urmare a proprietăţilor acestora
rezultate din procesul cuantic de măsură. Prin urmare în reprezentarea matricială a lui Heisenberg,
operatorilor liniari ai mecanicii cuantice li se asociază matrici astfel că ecuaţiile cuantice de mişcare se
exprimă sub formă matricială. Spaţiul Hilbert potrivit pentru reprezentarea matricială a lui Heisenberg este
după cum s-a mai arătat un spaţiu discret infinit dimensional, astfel că vectorii proprii ai reprezentării
considerate trebuie să subîntindă un astfel de spaţiu. Fie u n (r ) vectorii proprii ai operatorului F̂ care
defineşte reprezentarea ( F̂ face parte dintr-un set complet de observabile comutative) şi un alt operator Ĝ
care acţionează în spaţiul considerat, astfel că
Gˆ un ( r ) = v ( r ) . (FG.03.6.34)
Vectorii v(r ) se pot exprima funcţie de vectorii bazei u n (r ) prin dezvoltări de forma
v(r ) = ∑ g mn un (r ) (FG.03.6.35)
m
coeficienţii g mn fiind determinaţi de proiecţiile stărilor v(r ) pe vectorii bazei:
g mn = um ( r ) , v ( r ) = ∫ um* ( r ) Gˆ un ( r ) d r . (FG.03.6.36)
Cu aceşti coeficienţi se poate defini matricea

⎡ g11 g12 L g1n L⎤
⎢g g 22 L g 2n L⎥⎥
( ⎢ 21
G=⎢ M M L M L⎥ (FG.03.6.37)
⎢ ⎥
⎢ g m1 g m2 L g mn L⎥
⎢⎣ L L L L L⎥⎦
{
care constituie reprezentantul operatorului Ĝ în reprezentarea u n (r ) . }
{
În particular se constată că matricea asociată operatorului F̂ în reprezentarea u n (r ) } este diagonală,
cantităţile de pe diagonală fiind valorile proprii ale lui F̂ .
(
Prin diagonalizarea matricii G dată de relaţia (FG.03.6.37) se pot obţine valorile proprii ale observabilei Ĝ .
Pentru evidenţierea acţiunii operatorului Gˆ asupra unei funcţii de stare oarecare ψ (r ) se consideră
dezvoltarea
ψ (r ) = ∑ cn un (r ) (FG.03.6.38)
n
‐ 108 ‐

astfel că prin aplicarea operatorului Gˆ se obţine expresia
ψ' (r ) = Gˆ ψ(r ) = Gˆ∑cn un (r ) = ∑∑gmncn un (r ) = ∑dn un (r ) . (FG.03.6.39)

n m n n
Rezultă că ψ ' (r ) este determinată complet de coeficienţii g mn , c n sau d n .
Dacă se consideră, de exemplu, reprezentarea Heisenberg corespunzătoare unei forme diagonale a

hamiltonianului oscilatorului armonic descrisă de matricea (reprezentarea "în energie")
⎡1 / 2hω 0 0 0 00 0 0⎤
⎢ 0
⎢ 3 / 2 hω 0 0 00 0 0 ⎥⎥
( ⎢ 0 0 − − −− − −⎥
H =⎢ 0 ⎥ (FG.03.6.40)
⎢ 0 − − −− − −⎥
⎛ 1⎞
⎢ 0 0 − − − ⎜ n + ⎟ hω − −⎥
⎢ ⎝ 2⎠ ⎥
⎢ −
⎣ − − − − − − −⎥⎦
se obţin pentru reprezentanţii operatorilor x̂ şi p̂ x , expresiile:
⎡0 1 0 0 0 0 0 0⎤
⎢ ⎥
⎢ 1 0 2 0 0 0 0 0⎥
( ⎢0 2 0 3 0 0 0 0⎥
x = (2α )−1 / 2 ⎢ ⎥ (FG.03.6.41)
⎢− − − − − − − −⎥
⎢− − − 0 m 0 m +1 −⎥
⎢ ⎥
⎢⎣ . . . . . . . . ⎥⎦
şi, respectiv
⎡ 0 −i 1 0 0 0 0 0⎤ 0
⎢ ⎥
⎢i 1 0 −i 2 0 0 0 0⎥ 0
−1 / 2 ⎢
( ⎛α⎞ 0 i 2 0 −i 3 0 0 0⎥ 0
p x = h⎜ ⎟ ⎢ ⎥ (FG.03.6.42)
⎝2⎠ ⎢ − − − − − − − −⎥
⎢ − − − −i m 0 − i m + 1 − −⎥
⎢ ⎥
⎢⎣ . . . . . . . . ⎥⎦
unde α este o constantă a cărei semnificaţie se va evidenţia în capitolul ???, într-un paragraf dedicat
studiului cuantic al oscilatorului armonic.
( (
Reprezentanţii x şi p x ai operatorilor x̂ şi p̂ x satisfac postulatul cuantificării.
În dezvoltarea în continuare a teoriei cuantice se va evidenţia faptul că reprezentările matriciale ale teoriei
cuantice sunt mai generale şi mai importante în comparaţie cu reprezentările diferenţiale ale lui Schrödinger.
FG.03.7. Descrierea evoluţiei cauzale. Ecuaţia lui Schrödinger
a) Operatorii de evoluţie cauzală
‐ 109 ‐

Conform postulatului evoluţiei cauzale, operatorul Tˆ (t , t 0 ) definit prin relaţia (FG.03.7.1):
ψ (t ) = Tˆ (t , t 0 ) ψ (t 0 ) (FG.03.7.1)
este un operator unitar, care la momentul t = t 0 se reduce la operatorul identitate
Tˆ (t , t 0 ) = 1̂ . (FG.03.7.2)
Condiţia ca operatorul Tˆ (t , t 0 ) să fie unitar exprimă conservarea în timp a normei vectorilor de stare ai
sistemului.
Astfel, din ecuaţia:
ψ (t ) ψ(t ) = ψ(t 0 )Tˆ + (t , t 0 ) Tˆ (t , t 0 )ψ (t 0 ) = ψ(t 0 ) ψ(t 0 ) (FG.03.7.3)
rezultă
Tˆ + Tˆ = 1 . (FG.03.7.4)
Întrucât
Tˆ (t , t1 )Tˆ (t1 , t 0 ) = Tˆ (t , t 0 ) (FG.03.7.5)
se obţine pentru t = t 0
Tˆ (t1 , t 0 ) = Tˆ −1 (t 0 , t1 ) , (FG.03.7.6)
sau prin multiplicare la stânga cu Tˆ + (t 0 , t1 ) şi ţinându-se seama de (FG.03.7.4) rezultă şi
TˆTˆ + = 1̂ , (FG.03.7.7)
adică operatorul T̂ trebuie să fie unitar.
Forma explicită a operatorului T̂ se obţine considerând dezvoltarea
Tˆ (t , t 0 ) = Tˆ (t , t − δt )Tˆ (t − δt , t 0 ) , (FG.03.7.8)
unde δt este o variaţie infinitezimală, astfel că
i
Tˆ (t , t − δt ) = 1 − δtHˆ (t ) , (FG.03.7.9)
h
Ĥ (t ) d un operator hermitic, care generează transformarea unitară infinitezimală
⎡ i ⎤
ψ(t ) = ⎢1 − δt Hˆ (t )⎥ ψ (t − δt ) . (FG.03.7.10)
⎣ h ⎦
Ţinându-se seama de dezvoltarea (FG.03.7.9), ecuaţia (FG.03.7.8) se poate scrie sub forma
Tˆ ( t , t0 ) − Tˆ ( t − δt , t0 ) i
= − Hˆ ( t ) Tˆ ( t − δt , t0 ) (FG.03.7.11)
δt h
sau la limita când δt → 0 :
‐ 110 ‐

h ∂Tˆ ( t , t0 ) ˆ
+ H ( t ) Tˆ ( t , t0 ) = 0 (FG.03.7.12)
i ∂t
adică ecuaţia diferenţială verificată de operatorul de evoluţie Tˆ (t , t 0 ) .
Ecuaţia (FG.03.7.12) şi condiţia iniţială (FG.03.7.2) pot fi înlocuite cu ecuaţia integrală:

t
i
Tˆ ( t , t0 ) = 1 − ∫ Hˆ ( t ') Tˆ ( t ', t0 ) d t ' (FG.03.7.13)
h t0
care exprimă legea fundamentală de evoluţie a sistemelor cuantice.
Operatorul Ĥ (t ) definit de ecuaţia (FG.03.7.13) se identifică cu hamiltonianul sistemului, după cum se va

arăta în paragraful următor.
Prin urmare, conform postulatului evoluţiei cauzale, operatorii unitari Tˆ (t , t 0 ) sunt generaţi de hamiltonian.
b) Descrierea evoluţiei cauzale
Studiul evoluţiei cauzale a sistemelor cuantice utilizându-se operatorul Tˆ (t , t 0 ) a condus la mai multe
descrieri echivalente, după cum urmează:
- Descrierea Schrödinger, caracterizată de vectori de stare dependenţi de timp şi operatori care nu-şi
modifică forma în timp (vectori de stare variabili şi operatori ficşi).
- Descrierea Heisenberg, caracterizată de operatori dependenţi de timp şi vectori de stare care nu se schimbă
în timp (vectori de stare ficşi şi operatori variabili).
- Descrierea de interacţiune, caracterizată atât de vectori de stare cât şi de operatori variabili în timp.
Toate aceste tipuri de descrieri pot fi deduse una din alta prin transformări unitare, utilizându-se operatori
având forma generală ((FG.03.7.1). De asemenea, oricare dintre descrierile de mai sus, conduce la aceleaşi
valori medii ale observabilelor, adică la aceeaşi interpretare fizică a teoriei, dovedind corectitudinea
modelării naturii de către aceasta.
c) Ecuaţia lui Schrödinger
O reprezentare în care forma matematică a operatorilor nu se schimbă în timp, implică cu necesitate ca stările
sistemului să fie descrise de vectorii de stare dependenţi de timp.
Dependenţa temporală a vectorilor este descrisă de ecuaţia (FG.03.7.10). Aplicând vectorului de stare
ψ (t 0 ) ecuaţia operatorială (FG.03.7.12) se obţine ecuaţia de evoluţie:
d ψ(t )
ih = Hˆ (t ) ψ(t ) , (FG.03.7.14)
dt
numită ecuaţia lui Schrödinger sub formă generală sau ecuaţia lui Schrödinger dependentă de timp.
Ca urmare a corespondenţei (FG.03.6.24) pentru operatorul hamiltonian, în reprezentarea Schrödinger în
coordonate, rezultă corectitudinea semnificaţiei atribuite mai sus operatorului Ĥ (t ) . Trebuie menţionat că
ecuaţia (FG.03.7.14) este aplicabilă atât sistemelor cuantice cu analog clasic cât şi sistemelor cuantice care
posedă grade de libertate intrinseci (cum ar fi spinul) care nu au analog clasic.
În reprezentarea Schrödinger în coordonate, ecuaţia Schrödinger (FG.03.7.14) devine
d ψ ( q, t ) ˆ ⎛ h ∂ ⎞
ih =H⎜ ; q; t ⎟ ψ ( q , t ) (FG.03.7.15)
dt ⎝ i ∂q ⎠
‐ 111 ‐

numită ecuaţia lui Schrödinger pentru funcţia de undă ψ (q, t ) , fiind stabilită pentru prima dată de către
Schrödinger. Intr-adevăr se poate scrie:
dψ d 1 1
= qψ = q Hˆ ψ = ∫ q q ' d q ' q ' Hˆ ψ =
dt dt ih ih
⎛h ∂ ⎞ ⎛h ∂ ⎞
= ∫ δ ( q − q ') d q ' Hˆ ⎜ , q ', t ⎟ ψ ( q ', t ) = Hˆ ⎜ , q, t ⎟ ψ ( q, t ) . (FG.03.7.16)
⎝ i ∂q ' ⎠ ⎝ i ∂q ⎠
Forma particulară a operatorului Ĥ pentru cazul unei singure particule cuantice a fost stabilită anterior prin
corespondenţă . Dacă hamiltonianul sistemului este independent de timp atunci este posibilă separarea
variabilelor în expresia funcţiei de undă ψ (q, t ) sub forma
ψ (q, t ) = ψ(q ) f (t ) (FG.03.7.17)
ecuaţia (FG.03.7.15) este echivalentă cu ecuaţiile:
i d f ( t ) Hˆ ψ ( q )
= =E. (FG.03.7.18)
f (t ) d t ψ (q)
E fiind o constantă a cărei semnificaţie urmează a fi determinată. A doua ecuaţie (FG.03.7.18):
Hˆ ψ(q ) = E ψ (q ) (FG.03.7.19)
reprezintă ecuaţia cu valori proprii a hamiltonianului sistemului sau ecuaţia lui Schrödinger pentru stările
staţionare (atemporală), astfel că rezultă şi semnificaţia constantei E .
Ţinându-se seama de forma (FG.03.7.17) a hamiltonianului sistemului cuantic, ecuaţia (FG.03.7. 19) se scrie
sub forma:
2m
∇ 2 ψ (q ) + [E − U (q )]ψ(q ) = 0 (FG.03.7.20)
h2
des întâlnită în aplicaţii.
Condiţiile standard de mărginire, continuitate (împreună cu derivatele lor) şi univocitate ale funcţiei de undă,
stabilite din considerente fizice sunt regăsite pentru soluţiile ecuaţiei (FG.03.7.241) în teoria ecuaţiilor cu
derivate parţiale.
Fie, de exemplu, E n valorile proprii discrete şi ψ n (q ) funcţiile proprii corespunzătoare ale ecuaţiei
(FG.03.7.19).
Ţinând seama că prima ecuaţie (FG.03.7.239) conduce prin integrare la soluţia
i
− En t
fn (t ) = e h
(FG.03.7.21)
soluţia generală a ecuaţiei (FG.03.7.236) se scrie sub forma

i
− Ent
ψ ( q, t ) = ∑ cn ψ n ( q ) ⋅ e h
(FG.03.7.22)
n
fiecare termen în suma de mai sus reprezentând o stare staţionară a sistemului.

În general, prin variabila q în expresia funcţiei de undă ψ (q ) s-au notat variabilele carteziene xi , yi , z i ale
sistemului cuantic caracterizat prin vectorul de stare r1r2 ...ri ... .
‐ 112 ‐

Întrucât rezolvarea ecuaţiei (FG.03.7.19) nu se poate face exact decât într-un număr restrâns de cazuri, pentru
expresii complicate ale potenţialului U (q ) se utilizează metode aproximative sau numerice.
Faptul că hamiltonianul sistemului nu este invariant scalar face ca descrierea Schrödinger să nu fie relativist
covariantă, ceea ce constituie un neajuns important al acestui mod de abordare a evoluţiei sistemelor
cuantice. Cu toate acestea descrierea Schrödinger se utilizează în numeroase cazuri încât studiul se reduce la
integrarea unor ecuaţii diferenţiale relativ simple.
FG.03.8. Alte descrieri ale mecanicii cuantice

a) Descrierea Heisenberg
Descrierea Heisenberg a evoluţiei temporale a sistemelor cuantice este formal asemănătoare mecanicii
clasice întrucât ecuaţiile de mişcare sunt scrise pentru operatorii corespunzători variabilelor dinamice clasice,
vectorii de stare fiind independenţi în timp.
Independenţa de timp a vectorilor de stare scrisi in reprezentarea Schrodinger sub forma ψ (t ) poate fi
obţinută printr-o schimbare de reprezentare "în timp"care să imprime vectorilor de stare Schrödinger o
mişcare de ansamblu "înapoi" astfel încât starea sistemului să fie descrisă permanent prin vectorii de stare
"staţionari" ψ (t 0 ) . Este evident că o astfel de comportare este asigurată de transformarea unitară:
ψ H (t ) = Tˆ −1 (t , t 0 ) ψ (t ) = Tˆ −1 (t , t 0 )Tˆ (t , t 0 ) ψ (t 0 ) = ψ (t 0 ) (FG.03.8.1)
unde ψ H (t ) sunt vectorii de stare în reprezentarea Heisenberg. Pentru a nu fi afectat conţinutul fizic al
teoriei, operatorii descrierii Schrödinger Â trebuie supuşi aceleiaşi transformări
Aˆ H = Tˆ −1 (t , t 0 )Aˆ Tˆ (t , t 0 ) (FG.03.8.2)
după regulile cunoscute ale schimbării reprezentărilor. (Prin generalizare rezultă că orice transformare
unitară Û (t ) efectuată asupra vectorilor de stare şi operatorilor unui sistem cuantic conduce la descrieri
echivalente ale acestuia.)
Într-adevăr din ecuaţia
ψ Aˆ ψ = ψ Uˆ +Uˆ Aˆ Uˆ +Uˆ ψ = ψ' Aˆ ' ψ ' , (FG.03.8.3)
rezultă că vectorii de stare şi operatorii definiţi prin relaţiile
ψ ' = Û ψ (FG.03.8.4)
şi
Aˆ ' = Uˆ Aˆ Uˆ + (FG.03.8.5)
determină modalităţi echivalente de descriere a sistemului cuantic.
În cazul trecerii de la descrierea Schrödinger la descrierea Heisenberg, se utilizeaza operatorul Uˆ = Tˆ −1 ,

Tˆ (t , t 0 ) fiind operatorul de evoluţie cauzală.
‐ 113 ‐

Întrucât relaţia (FG.03.8.4) implică variaţia în timp a operatorilor ÂH , trebuie stabilită ecuaţia diferenţială
de mişcare a operatorilor în descrierea Heisenberg. În acest scop se derivează în raport cu timpul relaţia
(FG.03.8.4), admiţându-se că operatorul Â depinde explicit de timp:
Rezultă:
d Aˆ H ∂Tˆ −1 ˆ ˆ ˆ −1 ∂Aˆ ˆ ˆ −1 ˆ ∂Tˆ

= AT +T T +T A . (FG.03.8.6)
dt ∂t ∂t ∂t
Ţinând seama de ecuaţia (FG.03.8.6) şi de condiţia T + = T −1 se obţine:
d Aˆ H
dt
i
( )
= Tˆ −1 Hˆ Tˆ Tˆ −1 Aˆ Tˆ − Tˆ −1 Aˆ Tˆ Tˆ −1 + Tˆ −1
h
∂Aˆ ˆ
∂t
T (FG.03.8.7)
sau în final
d Aˆ H ∂Aˆ H i ˆ
dt
=
∂t
+ H H , Aˆ H ,
h
[ ] (FG.03.8.8)
adică ecuaţia Heisenberg de mişcare a operatorilor cuantici, unde
Hˆ H = Tˆ −1 Hˆ Tˆ . (FG.03.8.9)
Analogia dintre ecuaţia de mişcare (FG.03.8.8) şi ecuaţia de mişcare clasică a variabilelor dinamice
d A ∂A
= + {A, H } , (FG.03.8.10)
dt ∂t
permite definirea parantezelor lui Poisson cuantice prin corespondenţa:
{A, H } → i ˆ
h
[
H H , Aˆ H . ] (FG.03.8.11)
Prin urmare relaţiile (FG.03.8.11) pot fi stabilite prin corespondenţă ţinându-se seama de relaţiile
corespunzătoare existente între variabilele dinamice clasice, sub forma:
i
{pi , qi } = δ ij → [ pˆ i , qî ] = δ ij . (FG.03.8.12)
h
În mod asemănător se pot scrie prin analogie cu ecuaţiile lui Hamilton, ecuaţiile de mişcare pentru operatorii
p̂i şi q̂i :
d pˆ i i ˆ
dt
[
= H , pˆ i = −
h
∂Hˆ
∂qi
] (FG.03.8.13)
şi, respectiv
d qˆ i i ˆ
dt h
[
= H , qˆ i = −
∂Hˆ
∂pi
]. (FG.03.8.14)
Se poate pune de asemenea în evidenţă şi expresia:
Hˆ = ihTˆ Tˆ + (FG.03.8.15)
pentru operatorul hamiltonian, deosebit de utilă în calcule.
‐ 114 ‐

În concluzie, descrierea Heisenberg poate fi privită ca o succesiune de transformări unitare infinitezimale,

generate de hamiltonian. Pe lângă analogia evidentă dintre legile de mişcare ale mecanicii clasice, care
prezintă o importanţă metodico - euristică, descrierea Heisenberg prezintă o generalizare mai mare decât
descrierea Schrödinger întrucât se păstrează covarianţa relativistă a ecuaţiilor de mişcare obţinute prin
corespondenţă.
Observaţie.
În cazul stărilor staţionare, de exemplu, echivalenţa dintre descrierile Schrödinger şi Heisenberg este
evidentă.
Fie
i
− Hˆ t
ψ(r , t ) = e h ψ(r ,0 ) (FG.03.8.16)
funcţiile de undă ale lui Schrödinger şi Â operatorii corespunzători acestei descrieri.

Se poate scrie
*
⎡ − i Hˆ t ⎤ i
− Hˆ t
∫
Aˆ = ψ * Aˆ ψ d τ =
∫ ⎢e h ψ(r ,0)⎥ Aˆ e h ψ(r ,0 ) d τ =
⎢ ⎥
⎣ ⎦
i ˆ i ˆ
Ht Ht
∫ ∫
ψ (r ,0) e h A e h ψ (r ,0 ) d τ = ψ * (r ,0 ) Aˆ H (t )ψ(r ,0 ) d τ
* ˆ
= (FG.03.8.17)
i ˆ i
Ht − Hˆ t
unde Aˆ H (t ) = e h Aˆ e h (FG.03.8.18)
este operatorul Â în descrierea Heisenberg.
b) Descrierea de interacţiune
Descrierea de interacţiune constituie o descriere „intermediară” în care atât vectorii de stare cât şi operatorii
sunt variabili în timp. Ca şi descrierea Heisenberg, descrierea de interacţiune se poate obţine printr-o
schimbare de reprezentare, prin care se imprimă vectorilor de stare Schrödinger tot o mişcare de ansamblu
„înapoi” în timp dar nu în suficientă măsură astfel încât să se „compenseze” integral variaţia în timp reală a
vectorilor de stare, ci numai parţial într-o situaţie intermediară, după un criteriu care să permită utilizarea
avantajelor descrierilor Schrödinger şi Heisenberg simultan.
Un astfel de criteriu îl constituie, de exemplu, pentru sistemele cuantice aflate în interacţiune, considerarea
variaţiei în timp a vectorilor de stare, caracteristică descrierilor Schrödinger, numai datorită părţii de
interacţiune a hamiltonianului Ĥ 1 .
Se constată că o astfel de transformare unitară conduce simultan la o variaţie în timp a operatorilor,

caracteristică descrierii Heisenberg, numai datorită părţii Ĥ 0 „necompensate” a hamiltonianului Ĥ , având
expresia:
Hˆ = Hˆ 0 + Hˆ 1 . (FG.03.8.19)
‐ 115 ‐

De observat că descompunerea (FG.03.8.19) poate fi oarecare, însă în aplicaţii prezintă interes

descompunerea în care Ĥ 0 reprezintă hamiltonianul neperturbat, iar Ĥ1 perturbaţia, în acest caz fiind
îndeplinită condiţia şi Hˆ 1 << Hˆ 0 .
Fie TÎ operatorul unitar de evoluţie al transformării descrierii de interacţiune astfel că
ψ I (t ) = TÎ (t 0 , t ) ψ(t ) (FG.03.8.20)
şi
Aˆ I (t ) = TÎ (t 0 , t )Aˆ TÎ−1 (t 0 , t ) , (FG.03.8.21)
unde ψ I (t ) şi Aˆ I (t ) sunt vectorii de stare şi operatorii în descrierea de interacţiune. Operatorul TÎ , de

evoluţie, se consideră de forma:
t
i ˆ
TÎ (t 0 , t ) = 1 +
h ∫
TI (t 0 , t ')Hˆ 0 d t ' . (FG.03.8.22)
t0
d ψ I (t ) d Aˆ I (t )
Pentru calculul expresiilor şi se consideră ecuaţia Schrödinger:
dt dt
d ψ(t )
ih
dt
(
= Hˆ 0 + Hˆ 1 ψ(t ) ) (FG.03.8.23)
şi se ţine seama de transformările (FG.03.8.20) şi (FG.03.8.21). Se obţin ecuaţiile:
d ψ I (t ) ∂TÎ ∂ψ i
= ψ + TÎ = − Hˆ 1I ψ I (t ) (FG.03.8.24)
dt ∂t ∂t h
sau
d ψ I (t ) ˆ
ih = H1I ψ I (t ) (FG.03.8.25)
dt
respectiv
d Aˆ I (t ) ∂TÎ ˆ ˆ −1 ˆ ∂Aˆ ˆ −1 ˆ ˆ ∂TÎ−1

= A TI + TI TI + TI A (FG.03.8.26)
dt ∂t ∂t ∂t
sau
d Aˆ I (t ) ∂Aˆ I i ˆ
dt
=
∂t h
[
+ H 0 I , Aˆ I ] (FG.03.8.27)
unde Hˆ 0 I = TÎ Hˆ 0TÎ−1 (FG.03.8.28)
şi Hˆ 1I = TÎ Hˆ 1TÎ−1 . (FG.03.8.29)
Ecuaţiile (FG.03.8.26) şi (FG.03.8.27) reprezintă ecuaţiile de mişcare în formalismul de interacţiune.

Ecuaţia (FG.03.8.25) ia în considerare prin Hˆ 1I efectele dinamice ale interacţiunii astfel că reprezintă
ecuaţia dinamică de mişcare a sistemului cuantic, numită şi ecuaţia Tomonaga-Schwinger.
‐ 116 ‐

Ecuaţia (FG.03.8.27) reprezintă ecuaţia cinematică de mişcare „liberă” a sistemului cuantic în absenţa
interacţiunii.
Evident că trecerea de la reprezentarea de interacţiune la reprezentarea Heisenberg este asigurată de
operatorul unitar:
Uˆ (t , t 0 ) = TÎ (t 0 , t )Tˆ (t , t 0 ) . (FG.03.8.30)
Se poate constata că descrierea de interacţiune se pretează la descrierea relativistă covariantă a sistemelor
cuantice, întrucât covarianţa ecuaţiilor este asigurată de faptul că Ĥ1 este pentru o largă clasă de sisteme un
invariant scalar, iar ecuaţia este prin natura ei covariantă.
În practică, pentru evaluarea valorilor medii ale observabilelor
Aˆ I = ψ I (t ) Aˆ I (t ) ψ I (t ) (FG.03.8.31)
t
trebuie rezolvate mai întâi ecuaţiile (FG.03.8.25) şi (FG.03.8.27).
Evoluţia în timp a valorilor medii. Constantele mişcării

Ecuaţia de mişcare Heisenberg poate fi utilizată pentru evidenţierea directă a evoluţiei în timp a valorilor
medii ale operatorilor
d ˆ
dt
A =
∂Aˆ
∂t
+
i ˆ ˆ
h
H, A . [ ] (FG.03.9.1)
Se poate arăta că ecuaţia (FG.03.1.1) poate fi obţinută şi în descrierile Schrödinger sau de interacţiune,
utilizându-se definiţia
Aˆ = ψ (t ) Aˆ ψ (t ) (FG.03.9.2)
t
şi ecuaţia lui Schrödinger verificată de vectorii de stare ai sistemului.
Pentru ca observabila Â să fie o constantă a mişcării, trebuie ca aceasta să nu depindă explicit de timp, iar
valoarea sa medie să nu se schimbe în timp, adică
∂Aˆ
=0 (FG.03.9.3)
∂t
şi
d ˆ
A = 0. (FG.03.9.4)
dt
Ecuaţiile de mai sus implică relaţia de comutare
[Hˆ , Aˆ ] = 0 (FG.03.9.5)
care reprezintă condiţia necesară şi suficientă pentru ca observabila Â , care nu depinde explicit de timp, să
fie o constantă a mişcării.
‐ 117 ‐

Capitolul FG.04. Sisteme cuantice simple

Cuvinte-cheie:
groapa de potenţial, bariera de potenţial, efectul tunel, oscilatorul armonic, spectru energetic discret,
ecuaţia Schrödinger atemporală, stare legata
Capitolul FG.04.1. Introducere

Aplicarea teoriei cuantice pentru studiul sistemelor nerelativiste şi relativiste conduce la rezultate
remarcabile privind nivelul cuantic de structură şi mişcare al materiei, în deplină concordanţă cu faptele
experimentale.
În acest subcapitol se vor analiza unele exemple de sisteme cuantice simple, urmărindu-se atât
evidenţierea modului de utilizare a teoriei dezvoltate anterior, cât şi studiul unor efecte pur cuantice.
Astfel, vor fi studiate: particula în groapa de potenţial unidimensională, particula în groapa de
potenţial tridimensională, particula în groapa de potenţial cu pereţi finiţi, bariera de potenţial,
efectul tunel si oscilatorul armonic. Se va urmări, în principal, determinarea spectrelor energetice discrete
în cazul sistemelor studiate, numite "cu stări legate". Se numesc stări legate ale particulei cuantice stările
descrise de funcţii de undă de pătrat integrabil, care satisfac ecuaţia lui Schrödinger atemporală. Astfel de
stări ale particulei cuantice sunt staţionare şi apar atunci când particula este constrânsă prin forţe externe să
se mişte într-o regiune limitată din spaţiu, fiind caracterizate de valori negative ale energiei ( −U 0 < E < 0 ,
unde −U 0 defineşte „groapa” de potenţial în care se află particula). De exemplu, nivelurile de energie ale
atomilor, ale nucleelor, ale oscilatorului armonic corespund unor stări legate ale particulelor respective.
Spre deosebire de stările legate, stările nelegate se obţin pentru valori pozitive ale energiei particulei
cuantice, E > 0 şi apar în probleme de „ciocniri” între o particulă şi un câmp de forţe care, în particular,
poate fi o altă particulă cuantică. Deşi metodele de tratare a problemelor de ciocniri diferă de cele folosite
pentru studiul stărilor legate, în ambele situaţii trebuie rezolvată ecuaţia lui Schrödinger pentru funcţia de
undă.
Capitolul FG.04.2. Particula în groapa de potenţial unidimensională
Groapa de potenţial evidenţiază anumite aspecte cuantice ale mişcării particulei într-un potenţial
discontinuu, prezentând un interes deosebit în studiul solidului şi al nucleului.
În figura FG.04.2.1 se prezintă modelul gropii de potenţial cu pereţi infiniţi, iar în figura FG.04.2.2
este arătat un model de groapă de potenţial cu pereţi finiţi. În cele ce urmează se urmăreşte determinarea
funcţiilor proprii şi a valorilor proprii (stări legate) ale energiei unei particule cuantice care se mişcă în una
sau alta din cele două gropi de potenţial arătate.
‐ 118 ‐

U U
−a 0 a x
I II III I II III
− U0
0 a
Fig. FG.04.2.1. Fig. FG.04.2.2.
Groapa de potenţial cu pereţii infiniţi este definită de relaţia:
⎧0, 0 ≤ x ≤ a
U ( x) = ⎨ . (FG.04.2.1)
⎩∞ x < 0, x > a
Scriind ecuaţia lui Schrödinger pentru cele trei domenii, se obţine
Ψ1 = Ψ 3 ≡ 0 (FG.04.2.2)
d 2 Ψ 2 2mE
+ 2 Ψ2 = 0 (FG.04.2.3)
d x2 h
astfel că soluţia pe care o admite este
Ψ 2 ( x ) = A sin ( kx + ϕ ) (FG.04.2.4)
2mE
unde k2 = . (FG.04.2.5)
h2
Din condiţiile de continuitate scrise în punctele x = 0 şi x = a pentru funcţie şi prima derivată, se
obţin relaţiile:
A sin ϕ = 0 şi A sin ( ka + ϕ ) = 0 , (FG.04.2.6)
de unde rezultă
nπ
ϕ = 0 şi k = cu n = 1, 2,... (FG.04.2.7)
a
Prin urmare, valorile proprii ale energiei, date de relaţia
n 2 π2 h 2
En = (FG.04.2.8)
2ma 2
alcătuiesc un spectru energetic discret.
Din condiţia de normare
+∞ 2
∫−∞
Ψ d x =1 (FG.04.2.9)
rezultă
2
A= , (FG.04.2.10)
a
astfel încât, în final, se obţine soluţia:
‐ 119 ‐

⎧ 0 x<0
⎪
⎪ 2 nπ
Ψn ( x) = ⎨ sin x 0≤ x≤a (FG.04.2.11)
⎪ a a
⎪⎩ 0 x>a
Capitolul FG.04.3. Particula în groapa de potenţial tridimensională
În cazul gropii de potenţial tridimensionale,
⎧ 0, 0 ≤ x ≤ a; 0 ≤ y ≤ b; 0 ≤ z ≤ c
U =⎨ . (FG.04.3.1)
⎩∞, x < 0, x > a; y < 0, y > b; z < 0, z > c
Întrucât variabilele pot fi separate în ecuaţia lui Schrödinger, după aplicarea condiţiilor la limită şi
normare, se obţin soluţiile:
8 n πx n πy n πz
Ψ n1 ,n2 ,n3 ( x, y, z ) = sin 1 sin 2 sin 3 (FG.04.3.2)
abc a b c
unde n1 , n2 , n3 sunt numere întregi pozitive.
Rezultă, de asemenea, valorile proprii ale energiei:
π2 h 2 ⎛ n12 n22 n32 ⎞

En1 ,n2 ,n3 = ⎜ + + ⎟ (FG.04.3.3)
2m ⎝ a 2 b 2 c 2 ⎠
Dacă a ≠ b ≠ c ≠ a soluţiile sunt nedegenerate.
Capitolul FG.04.4. Particula în groapa de potenţial cu pereţi finiţi
Groapa de potenţial cu pereţii finiţi este definită astfel:
⎧U 0 , x < -a
⎪
U ( x ) = ⎨0, -a≤ x≤a . (FG.04.4.4)
⎪U , x>a
⎩ 0
Scriind ecuaţia lui Schrödinger în domeniile I şi III
d 2 Ψ1,3
− κ 2 Ψ1,3 = 0 (FG.04.4.5)
d x2
2mE
unde κ=− (FG.04.4.6)
h2
şi în domeniul II
d2 Ψ2
+ k 2Ψ 2 = 0 (FG.04.4.7)
d x2
2m( E − U 0 )
unde k2 = (FG.04.4.8)
h2
se obţin soluţiile:
Ψ1 = A1 e κx + A2 e − κx (FG.04.4.9)
Ψ 2 = B1 sin kx + B2 cos kx (FG.04.4.10)

‐ 120 ‐

Ψ 3 = C1 e − κx + C2 e κx (FG.04.4.11)
Se observă că Ψ1 este finit (pentru x → ±∞ ) dacă A2 = 0, iar Ψ 3 în aceleaşi condiţii dacă C2 = 0.
Din condiţiile de continuitate în punctele x = ± a , pentru Ψ şi Ψ′ rezultă un sistem omogen de

ecuaţii algebrice având necunoscutele A1, B1, B2 şi C1, care admite soluţii nebanale dacă determinantul
format din coeficienţii necunoscuţi este nul.
Se obţine ecuaţia
κ 2 − k 2 + 2 κk ctg 2ka = 0 (FG.04.4.12)
ale cărei soluţii sunt date de ecuaţiile transcendente

κ1 = k tg ka (FG.04.4.13)
şi κ2 = −k ctg ka . (FG.04.4.14)
Pentru κ1 rezultă, din sistemul necunoscutelor A1, B1, B2 şi C1:
A1 − κa
A1 = C1 , B1 = 0, B2 = e (FG.04.4.15)
cos ka
iar pentru κ2 :
e − κa
A1 = −C1 , B1 = − A1 , B2 = 0 (FG.04.4.16)
sin ka
Primul grup de constante corespunde funcţiilor pare,
cos kx
Ψ1 = A1 e κx ; Ψ 2 = A1 e −κa ; Ψ 3 = A1 e − κx , (FG.04.4.17)
cos ka
pe când cel de al doilea grup – funcţiilor impare:
sin kx
Ψ1 = A1 e κx ; Ψ 2 = A1 e − κa ; Ψ 3 = A1 e − κx . (FG.04.4.18)
sin ka
Din condiţia de normare
2 ⎡ −a e −2 κa + a 2 ∞ ⎤
A1 ⎢ ∫ e 2 κx d x + 2 ∫ cos kx d x + ∫ e −2 κx d x ⎥ = 1 (FG.04.4.19)
⎣ −∞ cos ka − a d
⎦
se obţine pentru constanta A1 expresia:
−1
e −2 κa ⎛ 1 1 κ⎞
A1 = ⎜1 + + + ⎟ . (FG.04.4.20)
a ⎝ κa k 2 a k 2 ⎠
Valorile proprii ale energiei particulei cuantice se determină pe cale grafică. Se calculează mai întâi
suma
2m
k 2 + κ2 = U0 (FG.04.4.21)
h2
de unde rezultă
κ 2mU 0
= −1 . (FG.04.4.22)
k h2k 2
Ca urmare ecuaţiile transcendente pot fi scrise sub forma:
‐ 121 ‐

2mU 0
tg ka = −1 (FG.04.4.23)
k 2h2
şi, respectiv,
2mU 0
ctg ka = − −1 (FG.04.4.24)
k 2h2
şi se rezolvă pe cale grafică. Numărul nivelurilor energetice va fi determinat de numărul de puncte de
intersecţie ale graficelor reprezentate de cei doi membri ai acestor ecuaţii, rezultând un spectru energetic
discret.
Se constată că numărul stărilor legate creşte odată cu produsul a 2U 0 , fapt evidenţiat de creşterea
numărului de puncte de intersecţie a celor două curbe.
Rezultatele pot fi generalizate pentru o groapă de potenţial de o formă oarecare sau pentru un
potenţial periodic, cum ar fi cel care caracterizează evoluţia electronilor slab legaţi ai reţelei cristaline. În
acest ultim caz, din studiu rezultă structura de benzi energetice a cristalul.
Capitolul FG.04.5. Bariera de potenţial
Se studiază mişcarea unidimensională a unei particule cuantice de energie E în prezenţa unui

potenţial de tip treaptă (vezi figura FG.04.5.1), definit astfel:
⎧ 0, x ≤ 0
U ( x) = ⎨ (FG.04.5.1)
⎩U 0 , x > 0
U(x)
U0
I II
x
0
Fig. FG.04.5.1.
Ecuaţia lui Schrödinger se scrie, pentru domeniile I şi II, sub forma:
d 2 Ψ1 2 m
+ 2 E Ψ1 = 0 (FG.04.5.2)
d x2 h
şi, respectiv,
d 2 Ψ 2 2m
+ 2 ( E − U 0 )Ψ 2 = 0 (FG.04.5.3)
d x2 h
Dacă se introduc notaţiile
2mE 2m ( E − U 0 )
k1 = şi k2 = (FG.04.5.4)
h2 h2
ecuaţiile (FG.04.5.2) şi (FG.04.5.3) admit soluţii de forma:
Ψ1 = A1 ei k1x + B1 e − i k1x (FG.04.5.5)
‐ 122 ‐

Ψ 2 = A2 ei k2 x + B2 e − i k2 x (FG.04.5.6)
adică fiecare reprezintă o superpoziţie de două unde, o undă directă de amplitudine Ai şi o undă reflectată de
amplitudine Bi, Ai şi Bi fiind amplitudini complexe.
Bariera fiind de lărgime semiinfinită iar particula fiind incidentă de la x → −∞ , avem B2 = 0.
Soluţiile Ψ1 şi Ψ 2 satisfac condiţiile de continuitate (pentru funcţia de undă şi pentru prima
derivată, în punctul x = 0). Din aceste condiţii rezultă şi relaţiile între amplitudini:
k1 − k2 2k1
B1 = A1 , A2 = A1 (FG.04.5.7)
k1 + k2 k1 + k2
Fără a restrânge generalitatea problemei se poate considera de la început A1 A1∗ = 1 , astfel încât din
relaţiile (FG.04.5.7) rezultă B1 şi A2. Pentru a stabili comportarea particulei cuantice atunci când întâlneşte
potenţialul treaptă, se definesc factorii de reflexie şi de transmisie ai barierei de potenţial semiinfinite.
Astfel, factorul de reflexie R al barierei este definit prin raportul dintre densitatea fluxului
(curentului) de probabilitate reflectat şi cea a fluxului de probabilitate incident în punctul x = 0:
2 2
B k −k
R= 1 = 1 2 (FG.04.5.8)
A1 k1 + k2
Analog, factorul de transmisie T al barierei este definit prin raportul dintre densitatea fluxului de
probabilitate transmis şi cea a fluxului de probabilitate incident în punctul x = 0:
2
A 4k1k2
T= 2 = (FG.04.5.9)
( k1 + k2 )
2
A1
Întrucât
R + T = 1, (FG.04.5.10)
particula cuantică este fie transmisă, fie reflectată.
Prezintă interes următoarele cazuri:
a) E > U 0 (reflexie parţială)
- Dacă E U 0 , atunci k1 k2 , R 0 şi T 1 : unda este

transmisă total, ca şi în cazul clasic.
- Dacă E >% U 0 , atunci k1 > k2 şi R ≠ 0 : deci, spre
deosebire de cazul clasic, particula cuantică are o probabilitate de reflexie diferită de zero, deşi
E > U 0 (rezultat pur cuantic).
b) E < U 0 (reflexie totală)
În acest caz, k2 = i κ 2 ( k22 < 0 ):
ψ 2 = A2 e κ2 x + B2 e − κ2 x , (FG.04.5.11)
dar A2 = 0, astfel încât soluţia să fie mărginită pentru x → ∞ .

Rezultă şi
‐ 123 ‐

2
k − i κ2
R= 1 = 1, (FG.04.5.12)
k1 + i κ2
adică are loc reflexia totală a particulei.

Dar faptul că Ψ 2 ≠ 0 evidenţiază existenţa unei unde evanescente care pătrunde în mediul al doilea
şi se atenuează exponenţial, având densitatea de probabilitate:
2
℘2 = Ψ 2 = B22 e −2 κ2 x . (FG.04.5.13)
De exemplu, pentru U 0 − E = 1 eV şi x = 0,1 nm , obţinem ℘2 = 30% .
B1
Pătrunderea undei în al doilea mediu determină şi defazarea undei reflectate (raportul este
A1
complex). Probabilitatea nenulă ca particula să pătrundă în regiunea a doua este, de asemenea, un rezultat pur
cuantic.
Capitolul FG.04.6. Efectul tunel
Se studiază comportarea unei particule cuantice care întâlneşte, în mişcarea sa unidimensională (de
la −∞ ) o barieră de potenţial dreptunghiulară de lărgime a şi înălţime U0 (vezi figura FG.04.6.1) definită
astfel:
⎧0, x<0
⎪
U ( x ) = ⎨U 0 , 0 ≤ x ≤ a (FG.04.6.1)
⎪0, x > a.
⎩
U(x)
U0
I II III
x
0 a
Fig. FG.04.6.1.
Ecuaţia lui Schrödinger se scrie, pentru cele trei domenii de existenţă ale particulei, sub forma:
d 2 Ψ1 2 m
+ 2 E Ψ1 = 0 (FG.04.6.2)
d x2 h
d 2 Ψ 2 2m
+ 2 ( E −U0 ) Ψ2 = 0 (FG.04.6.3)
d x2 h
d 2 Ψ 3 2m
+ 2 EΨ 3 = 0 (FG.04.6.4)
d x2 h
Dacă se introduc notaţiile
2mE 2m ( E − U 0 )
k1 = şi k2 = (FG.04.6.5)
h2 h2
şi se ţine seama că Ψ1 şi Ψ 3 verifică ecuaţii identice, se obţin soluţii de forma
‐ 124 ‐

Ψ1 = A1 ei k1x + B1 e− i k1x (FG.04.6.6)
Ψ 2 = A2 ei k2 x + B2 e − i k2 x (FG.04.6.7)
Ψ 3 = A3 ei k1x + B3 e− i k2 x (FG.04.6.7)
unde B3 = 0, întrucât particula vine de la −∞ .

Scriind condiţiile de continuitate pentru Ψ şi Ψ′ în punctele x = 0 şi x = a sub forma
( Ψ1 ) x = 0 = ( Ψ 2 ) x = 0 ( Ψ 2 ) x =a = ( Ψ 3 ) x =a (FG.04.6.8)
⎛ d Ψ1 ⎞ ⎛ d Ψ2 ⎞ ⎛ d Ψ2 ⎞ ⎛ d Ψ3 ⎞
⎜ ⎟ =⎜ ⎟ ⎜ ⎟ =⎜ ⎟ (FG.04.6.9)
⎝ d x ⎠ x =0 ⎝ d x ⎠ x =0 ⎝ d x ⎠ x =a ⎝ d x ⎠ x =a
şi admiţând, ca şi în cazul potenţialului treaptă, că A1 A1∗ = 1 , se obţin următoarele relaţii între amplitudinile
undelor implicate:
A1 + B1 = A2 + B2 (FG.04.6.10)
k1 ( A1 − B1 ) = k2 ( A2 − B2 ) (FG.04.6.11)
A2 ei k2a + B2 e− i k2a = A3 ei k1a (FG.04.6.12)
k2 ( A2 ei k2a − B2 ei k2a ) = k1 A3 ei k1a (FG.04.6.13)
astfel încât pot fi explicitate expresiile coeficienţilor R şi T de reflexie şi, respectiv, de transmisie ai barierei:
a) În cazul E > U 0 se obţine:
(k )
2
1
2
− k22 sin 2 k2 a
R= (FG.04.6.14)
( )
2
4k12 k22 + k12 − k22 sin 2 k2 a
şi, respectiv,
4k12 k22
T= (FG.04.6.15)
(
4k12 k22 + k12 − k22 sin 2 k2 a )
adică există o probabilitate diferită de zero de reflexie a particulei ca şi în cazul potenţialului treaptă.
În plus, se constată că T este o funcţie periodică de lărgimea a barierei, a, valorile T = 1
corespunzând condiţiilor de rezonanţă k2 a = nπ (bariera se comportă ca un interferometru Fabry-Perot).
b) În cazul E < U 0 , rezultă
4k1k2 ei k1a
A3 = (FG.04.6.16)
( k1 + k2 ) e − i k2a − ( k1 − k2 ) ei k2a
2 2
astfel încât
16 E (U 0 − E ) − 2ha 2 m (U 0 − E )
T= e . (FG.04.6.17)
U 02
Rezultă că există o probabilitate semnificativă ca particula să străbată bariera de potenţial, deşi

E < U 0 , comportare cunoscută sub numele de efect tunel.
‐ 125 ‐

De exemplu, pentru un electron cu energia E = 1 eV şi o barieră de potenţial având U 0 = 2 eV şi

a = 0,1 nm , rezultă T = 0,78 – deci predicţiile teoriei cuantice diferă esenţial de cele ale teoriei clasice.
Dioda tunel, efectul Josephson şi dezintegrarea alfa sunt exemple tipice de fenomene cuantice
explicate cu ajutorul efectului tunel.
Pentru o barieră de potenţial de formă oarecare (vezi figura FG.04.6.2) transparenţa acesteia se
obţine prin integrarea relaţiei (FG.04.5.17):
2 x2
− ∫x1 2 m(U − E ) d x
T =Ce h
(FG.04.6.18)
considerând că o astfel de barieră de potenţial este formată dintr-un număr foarte mare de bariere de potenţial
dreptunghiulare, infinitezimale.
Fig. FG.04.6.2.
Capitolul FG.04.7. Oscilatorul armonic
Modelul oscilatorului armonic, adică al unei particule supuse acţiunii unei forţe proporţionale cu
r r
distanţa de la o poziţie de echilibru şi orientată spre poziţia de echilibru ( F = −kr cu k > 0 sau, în cazul
unidimensional, Fx = −kx cu k > 0 ), intervine frecvent în diferite probleme de fizică cuantică. Astfel de
probleme sunt: oscilaţiile moleculelor, oscilaţiile atomilor şi ionilor în reţeaua cristalină, cuantificarea
câmpurilor echivalente formal cu ansambluri de oscilatori armonici, descrierea sistemelor de bosoni etc.
Rezolvarea ecuaţiei lui Schrödinger pentru oscilatorul armonic cuantic unidimensional
Pentru stabilirea funcţiilor proprii şi a valorilor proprii ale energiei oscilatorului armonic se rezolvă
ecuaţia Schrödinger atemporală ţinându-se seama de operatorul cuantic:
pˆ 2 1
Hˆ = x + mω02 xˆ 2 (FG.04.7.1)
2m 2
obţinut prin corespondenţă cu cazul clasic.
Rezultă ecuaţia
d 2 Ψ 2m ⎛ 1 ⎞
+ 2 ⎜ E − mω0 2 x 2 ⎟ Ψ = 0 . (FG.04.7.2)
d x2 h ⎝ 2 ⎠
Pentru rezolvarea ecuaţiei (FG.04.7.2) este util să se introducă parametrii adimensionali
mω0 2E
ξ=x şi λ = ; (FG.04.7.3)
h hω0
‐ 126 ‐

astfel, obţinem:
d2 Ψ
dξ 2 (
+ λ − ξ2 Ψ = 0 ) (FG.04.7.4)
Există mai multe metode pentru rezolvarea ecuaţiei (FG.04.7.4). În cele ce urmează, se va folosi
metoda polinomială. Se observă mai întâi că ecuaţia (FG.04.7.4) admite soluţia asimptotică:
ξ2
−
Ψ∞ = e 2
(FG.04.7.5)
întrucât pentru ξ2 → ∞ sunt indeplinite conditiile: ξ 2 〉〉 λ şi ξ 2 〉〉 Ψ .

ξ2
−
Ţinându-se seama că expresiile de forma ξ e n 2
de pătrat integrabil se anulează pentru ξ2 → ∞ şi n
finit, se caută pentru ecuaţia (FG.04.7.4) o soluţie având forma generală:
ξ2
−
Ψ (ξ) = H (ξ) e 2
(FG.04.7.6)
unde H ( ξ ) este un polinom de ordin finit care satisface ecuaţia diferenţială:
d2 H dH
− 2ξ + ( λ − 1) H = 0 , (FG.04.7.7)
dξ 2
dξ
obţinută prin înlocuirea soluţiei (FG.04.7.6) în ecuaţia (FG.04.7.4).
Dacă se admite pentru H ( ξ ) o expresie de forma:
( )
H ( ξ ) = ξl a0 + a1ξ + a2ξ 2 + .... , cu a0 ≠ 0 (FG.04.7.8)
se constată că H ( ξ ) verifică ecuaţia (FG.04.7.7) dacă sunt satisfăcute relaţiile de recurenţă (obţinute prin
anularea coeficientului lui ξn ):
l ( l − 1) a0 = 0, deci l = 0 sau l = 1 ;
( l + 1) l a1 = 0, deci l = 0 sau/şi a1 = 1 ;
( l + 2 )( l + 1) a2 − ( 2l + 1 − λ ) a0 = 0 (FG.04.7.9)
( l + s + 2 )( l + s + 1) as+2 − ( 2l + 2s + 1 − λ ) as = 0
(termenii pari sunt corelaţi, la fel şi termenii impari, neexistând corelaţii par-impar).
Întrucât
2l + 2 s + 1 − λ
as + 2 = a (FG.04.7.10)
( s + 2 )( l + s + 1) s
l +
H ( ξ ) este finit (as + 2 = 0 ) , (FG.04.7.11)
atât dacă l = 0 (cu λ = 2s + 1 ), cât şi dacă l = 1 (cu λ = 2s + 3 ), pentru s par ( a1 = 0 ).
În ambele cazuri rezultă condiţia:

λ = 2n +1 , cu n = 1, 2, 3, ... (FG.04.7.12)
‐ 127 ‐

astfel încât, în concordanţă cu a doua ecuatie (FG.04.7.3) se obţine, pentru valorile proprii ale energiei
oscilatorului armonic cuantic, expresia generală:
⎛ 1⎞
En = ⎜ n + ⎟ hω0 , cu n = 1, 2, 3, ... (FG.04.7.13)
⎝ 2⎠
Prin urmare, spectrul valorilor proprii ale energiei este discret şi nedegenerat, funcţiile proprii
corespunzătoare fiind de forma (FG.04.7.6):
ξ2
−
Ψ n ( ξ ) = An H n ( ξ ) e 2
(FG.04.7.14)
unde An este o constantă de normare.
Ţinându-se seama de expresia (FG.04.7.13) a valorilor proprii ale energiei, se poate scrie:
En+1 − En = hω0 (FG.04.7.15)
ω0 fiind pulsaţia proprie de oscilaţie a oscilatorului armonic clasic.
Pentru n = 0 se obţine energia de zero a oscilatorului cuantic:

hω0
E0 = (FG.04.7.16)
2
existenţa sa fiind corelată cu relaţiile de incertitudine. Atât cuantificarea energiei, cât şi energia de zero a
oscilatorului sunt rezultate cuantice, fără analog clasic şi corespund unor descrieri ale lumii fizice reale.
În figura FG.04.7.1 sunt prezentate schematic nivelurile de energie ale oscilatorului armonic cuantic.
Fig. FG.04.7.1.
Ca urmare a interacţiunii cu mediul exterior, oscilatorului cuantic poate suferi tranziţii dintr-o stare
în alta, cu modificarea corespunzătoare a energiei sale.
Deoarece în relaţia (FG.04.7.12), n poate fi par sau impar, există două seturi distincte de soluţii, cu
paritate diferită. Cu notaţia (FG.04.7.12) ecuaţia (FG.04.7.7) se scrie sub forma:
d2 H n d Hn
− 2ξ + 2nH n = 0 , (FG.04.7.17)
dξ 2
dξ
care reprezintă ecuaţia diferenţială a polinoamelor Hermite, având funcţia generatoare:

∞
H n ( ξ) n
F (ξ, s ) = e −ξ −( s −ξ ) = ∑
2 2
s (FG.04.7.18)
n =0 n!
astfel încât, în general:
‐ 128 ‐

H n ( ξ ) = ( −1) eξ
n 2
d ξn
e ( )
d n − ξ2
(FG.04.7.19)
.
De exemplu, primele polinoame Hermite au expresiile:
H 0 ( ξ ) = 1 , H1 ( ξ ) = 2ξ , H 2 ( ξ ) = −2 + 4ξ 2 , H 3 ( ξ ) = −12ξ + 8ξ3 , H 4 ( ξ ) = 12 − 48ξ 2 + 16ξ 4 (FG.04.7.20)
Utilizând relaţiile de recurenţă pentru polinoamele Hermite:
H n′ ( ξ ) = 2n H n−1 ( ξ ) (FG.04.7.21)
H n+1 ( ξ ) = 2ξH n ( ξ ) − 2nH n−1 ( ξ ) (FG.04.7.22)
şi relaţia integrală:
+∞
∫ e −ξ H n ( ξ ) H m ( ξ ) d ξ = 2n n! π δnm
2
(FG.04.7.23)
−∞
se poate calcula constanta de normare An din condiţia:

+∞
∫ Ψ ∗n ( ξ ) Ψ m ( ξ ) d ξ = δ n m (FG.04.7.24)
−∞
Rezultă;
1 mω0 α
An = = , (FG.04.7.25)
2 n ! πh
n
π 2n n !
mω0
unde α = este o constantă.
h
Ca urmare, funcţiile proprii (FG.04.7.14) pot fi scrise şi sub forma, cu ξ = α x conform primei
notaţii (FG.04.7.3):
α2 x2
−
Ψ n ( x ) = An H n (α x)e 2
(FG.04.7.26)
În particular se obţine:
2 2
α − α 2x
Ψ0 ( x) = e (FG.04.7.27)
π .
În figura FG.04.7.2 se prezintă calitativ primele trei funcţii proprii ale oscilatorului armonic cuantic.
Intervalul (− 1, 1) este definit de punctele „de întoarcere” ale oscilatorului clasic (pentru care energia
potenţială a sistemului este egală cu energia totală).
‐ 129 ‐

Fig. FG.04.7.2.
∂2
În punctele x = ± a avem Ψ n ( x ) = 0 (puncte de inflexiune), astfel încât particula cuantică se
∂x 2
poate găsi şi în regiunile interzise clasic ( x > a ) cu o probabilitate nenulă.
2
Ψ16
Fig. FG.04.7.3.
x
-a 0 a
FG.04.7.3
În figura FG.04.7.3 se prezintă, comparativ cu cazul clasic (linia întreruptă), distribuţia probabilităţii
cuantice de localizare pentru numere cuantice mari (in figura n = 16). Se poate spune că pentru n foarte mare,
diferenţele dintre cele două distribuţii se atenuează, în concordanţă cu principiul de corespondenţă.
‐ 130 ‐


CAPITOLUL FG.05. Atomul de hidrogen

Cuvinte-cheie:
câmp central, moment cinetic, funcţie de undă, ecuaţia radială, orbital atomic,
magnetonul Procopiu-Bohr, moment magnetic, efect Zeeman
FG.05.1. Ecuaţia lui Schrödinger pentru mişcarea în câmp central
Studiul mişcării particulei cuantice într-un potenţial central U = U (r ) prezintă un interes deosebit în
fizica atomică deoarece problema generală a unui sistem format din două corpuri a căror energie de
interacţiune nu depinde decât de poziţia relativă a acestora poate fi redusă la aceea a mişcării unei singure
particule într-un potenţial central. La rezolvarea ecuaţiei lui Schrödinger , în cazul unui potenţial central,
pentru aflarea funcţiilor proprii şi a valorilor proprii ale hamiltonianului Ĥ al sistemului trebuie sa se tina
seama de invarianta lui Uˆ (r ) în raport cu rotaţiile spaţiale astfel încât hamiltonianul comuta cu momentele
cinetice L̂2 si L̂z , admiţând acelaşi set de funcţii proprii, fapt ce poate fi demonstrat prin calcul direct:
⎢⎣ ⎥⎦
[ ]
⎡ Hˆ , Lrˆ 2 ⎤ = 0 , Hˆ , Lˆ = 0 şi ⎡ Lrˆ 2 , L ⎤ = 0 .
z ⎢⎣ z⎥
⎦
În cele ce urmează se vor studia funcţiile proprii şi valorile proprii ale hamiltonianului pentru un
potenţial central particular, de tip coulombian. Un astfel de sistem cuantic tipic îl reprezintă atomul de
hidrogen dar şi izotopii hidrogenului (He+, Li++etc.). Trebuie remarcat ca şi studiul atomilor mai complecşi
are ca punct de plecare rezultatele teoriei cuantice privind atomul de hidrogen, după cum se va arata ulterior.
Ca urmare a simetriei centrale a câmpului de forte în care se mişcă particula cuantică considerată,
funcţia de unda a acesteia Ψ = Ψ (r , θ, ϕ) verifică ecuaţia lui Schrödinger atemporală, scrisă în coordonate
sferice sub forma:
1 ∂ ⎛ 2 ∂Ψ ⎞ 1 ⎡ 1 ∂ ⎛ ∂Ψ ⎞ 1 ∂ 2 Ψ ⎤ 2m 0
⎜r ⎟+ ⎢ ⎜ sin θ ⎟+ ⎥+ [E − U (r )]Ψ = 0 (FG.05.1.1)
r 2 ∂r ⎝ ∂r ⎠ r 2 ⎢⎣ sin θ ∂θ ⎝ ∂θ ⎠ sin 2 θ ∂ϕ 2 ⎥⎦ h 2
Pentru rezolvarea ecuaţiei (7.5.1) se caută o soluţie cu variabilele separabile conform expresiei:
Ψ (r , θ, ϕ) = R(r )Y (θ, ϕ) . (FG.05.1.2)
‐ 131 ‐

rˆ
Pe de alta parte, în coordonate sferice operatorul L2 are forma:
rˆ ⎡ 1 ∂ ⎛ ∂ ⎞ 1 ∂2 ⎤
L2 = −h 2 ⎢ ⎜ sin θ ⎟ +
2ˆ
⎥ = −h Λ (FG.05.1.3)
⎢⎣ sin θ ∂θ ⎝ ∂θ 2 2
⎠ sin θ ∂ϕ ⎥⎦
ˆ este operatorul lui Legendre. Ca urmare, ecuaţia (7.5.1) se scrie astfel:

unde Λ
⎡1 ∂ ⎛ 2 ∂ ⎞ Λ ˆ ⎤ 2 m0
⎢ 2 ⎜r ⎟ + 2 ⎥ Ψ + 2 (E − U (r ) )Ψ = 0 (FG.05.1.4)
⎣ r ∂r ⎝ ∂r ⎠ r ⎦ h
Soluţia (7.5.2) introdusa în ecuaţia (7.5.4) determina separarea variabilelor sub forma:
1 ∂ ⎛ 2 ∂R ⎞ 2m0 r 2 ˆY
Λ
⎜r ⎟+ [E − U ( r )] = − =λ, (FG.05.1.5)
R ∂r ⎝ ∂r ⎠ h2 Y
λ fiind o constantă.
În cele ce urmează se vor rezolva separat cele două ecuaţii de mai sus, pentru partea unghiulara a
funcţiei de unda Y (θ, ϕ) , respectiv partea radială a acestei funcţii R (r ) .
FG.05.2. Rezolvarea ecuaţiilor momentului cinetic

În rezolvarea ecuaţiilor de tip Schrödinger, trebuie să ne limităm la operatorii moment cinetic care acţionează
în spaţiul coordonatelor carteziene x, y, z . În cazul în care câmpurile în care are loc mişcarea au simetrie
sferică, operatorii moment cinetic se vor exprima în funcţie de coordonatele sferice r , θ, ϕ .
Întrucât astfel de operatori ai momentului cinetic joacă un rol de primă importanţă în descrierea mişcărilor
orbitale atomice sau nucleare, momentele cinetice corespunzătoare se numesc orbitale. Se va arăta în cele ce
urmează că momentele cinetice orbitale sunt cuantificate de numere cuantice care pot lua numai valori
întregi. Ulterior, după introducerea ipotezei spinului, ca moment cinetic intrinsec al atomului, care poate lua
şi valori semiîntregi, studiul compunerii momentelor cinetice va conduce la rezultate în deplină concordanţă
cu teoria generală a momentului cinetic prezentată mai sus, conform căreia momentele cinetice sunt
cuantificate atât de valori întregi cât şi semiîntregi ale numerelor cuantice corespunzătoare.
a. Funcţiile proprii şi valorile proprii ale momentului cinetic
Ecuaţia cu valori proprii a operatorului Lˆ
⎡ 1 ∂ ⎛ ∂ ⎞ 1 ∂2 ⎤
−⎢ ⎜ sin θ ⎟ + ⎥ Y (θ, ϕ) = λ Y (θ, ϕ) (FG.05.2.6)
⎢⎣ sin θ ∂θ ⎝ ∂θ ⎠ sin 2 θ ∂ϕ 2 ⎥⎦
se poate rezolva prin separarea variabilelor scriind:
Y (θ, ϕ) = Θ(θ )Φ (ϕ) . (FG.05.2.7)
Rezultă ecuaţiile:
‐ 132 ‐

d2 Φ
+ νΦ = 0 , (FG.05.2.8)
d ϕ2
⎡ 1 ∂ ∂ ⎛ ν ⎞⎤
⎢ sin θ + ⎜⎜ λ − ⎟ Θ(θ) = 0 (FG.05.2.9)
sin θ ∂θ ∂θ 2 ⎟⎥
⎣ ⎝ sin θ ⎠⎦
unde ν şi λ sunt nişte constante care urmează a fi determinate.
Se observă că ecuaţia (7.5.8) este identică cu ecuaţia cu valori proprii a operatorului L̂ z scrisă sub forma
∂
− ih Φ (ϕ) = mhΦ (ϕ) (FG.05.2.10)
∂ϕ
astfel că soluţiile sale, cu notaţia ν = m 2
1
Φ (ϕ) = ⋅ e imϕ (FG.05.2.11)
2π
sunt funcţiile proprii ale acestui operator.
Din condiţia de uniformitate a soluţiei:
Φ (ϕ) = Φ (ϕ + 2π) (FG.05.2.12)
rezultă pentru m valorile m = ±1, ± 2, ± 3, ... (m este un întreg pozitiv, negativ sau zero).
Spre deosebire de teoria generală a momentului cinetic, numărul cuantic magnetic m care cuantifică valorile
proprii ale momentului cinetic orbital (L z = mh ) poate lua numai valori întregi.
Pentru rezolvarea ecuaţiei (7.5.9) se face substituţia x = cos θ , astfel că se poate pune sub forma
( ) dP ⎛⎜ ⎞
2
2 d P m2 ⎟P = 0
1− x − 2x + λ− (FG.05.2.13)
dx 2 dx ⎜ 1− x2 ⎝
⎟
⎠
numită ecuaţia diferenţială a funcţiilor sferice Θ(θ) = P ( x ) .
Punctele singulare ale acestei ecuaţii sunt ± 1 . Se constată că ecuaţia (7.5.13) admite soluţii finite în aceste
puncte (corespunzător lui θ = 0 şi π ) numai dacă λ este de forma λ = l (l + 1) şi m ≤ l unde l = 0,1,2,...
( l este deci un întreg pozitiv sau zero).
În acest caz integralele ecuaţiei (7.5.13) sunt funcţiile sferice cunoscute sub numele de polinoamele lui
Legendre asociate, definite prin:
(
Plm (x ) = 1 − x )
2 m/2 d
m
Pl ( x ) =
(
1− x2 )
m / 2 l +m
d ⎡ 2
x (
− 1
l⎤
)
m l m + l ⎢⎣ ⎥, (FG.05.2.14)
dx l! 2 dx ⎦
unde Pl ( x ) sunt polinoamele lui Legendre
Pl (x ) =
1 dl ⎡ 2
⎢
l! 2 l dx l ⎣
( l⎤
x −1 ⎥ .
⎦
) (7.5.15)
‐ 133 ‐

1
Factorul este factor de normare astfel ales încât
l! 2 l
+1
∫ [Pl (x)]
2
d x = 1. (FG.05.2.16)
x = −1
d l Pl
Pl ( x ) fiind un polinom de gradul l, = const. , astfel că rezultă condiţia m ≤ l .
d xl
Din condiţia de normare:
π
∫ [Θlm (cos θ)]

2 2
N lm sin θ d θ = 1 (FG.05.2.17)
0
care se calculează ţinând seama de egalitatea:
+1 ⎧⎛ 2 ⎞ (l + m )!
⎪⎜ ⎟ l = l'
∫ Plm ( x )Pl ' m' ( x ) d x = ⎨⎝ 2l + 1 ⎠
⎪0
(l − m )!
l ≠ l'
(FG.05.2.18)
−1 ⎩
rezultă
⎡ 2l + 1 (l − m )!⎤1 / 2
N lm = ⎢
(l + m )!⎥⎦⎥
(FG.05.2.19)
⎣⎢ 2
astfel că în final se obţin pentru funcţiile proprii ale operatorului Lˆ 2 , expresiile:
⎡ 2l + 1 (l − m )!⎤1 / 2
Ylm (θ, ϕ) = ⎢ ⎥ Plm (cos θ) e imϕ . (FG.05.2.20)
⎢⎣ 4π (l + m )!⎥⎦
Evident că Ylm (θ, ϕ) sunt simultan şi funcţii proprii ale operatorului L̂ z .
valorile proprii ale momentului cinetic orbital Lˆ 2 se obţin din ecuaţia cu valori proprii
2
ˆ Y (θ, ϕ) = − L Y (θ, ϕ) = −λY (θ, ϕ) .
Λ (FG.05.2.21)
lm lm lm
h
Rezultă
L2 = h 2 l (l + 1) (FG.05.2.23)
în concordanţă cu teoria generală a momentului cinetic, cu deosebirea că numărul cuantic orbital l nu poate
lua valori semiîntregi.
FG.05.3. Soluţia ecuaţiei lui Schrödinger pentru partea radială a funcţiei de undă
Pentru rezolvarea ecuaţiei radiale, se consideră cazul particular al câmpului coulombian al atomului
hidrogenoid când
‐ 134 ‐

Z e2
U =− (FG.05.3.1)
r
urmărindu-se determinarea efectivă a funcţiilor proprii şi a valorilor proprii ale energiei acestuia, în vederea
studiului ulterior al atomului şi moleculei. (Această alegere a potenţialului nu afectează esenţial generalitatea
problemei.) Ca urmare, în ecuaţia radială scrisă sub forma:
d2 R 2 d R 2m ⎛⎜ Z e 2 h 2 l (l + 1) ⎞⎟
+ + E+ − ⋅R =0 (FG.05.3.2)
dr2 r d r h 2 ⎜⎝ r 2m r 2 ⎟⎠
se poate pune în evidenţă potenţialul efectiv:
Z e 2 h 2 l (l + 1)
U '= − + (FG.05.3.3)
r 2m r 2
reprezentat grafic în figura FG.05.3.1, r0 fiind raza primei orbite a lui Bohr.
Fig. FG.05.3. 1
Al doilea termen al potenţialului U ' numit potenţialul centrifugal, devine predominant pentru valori mici ale
lui r. Ca urmare a compunerii celor două potenţiale coulombian şi centrifugal, particula cuantică se află
pentru valori ale energiei E < 0 într-o groapă de potenţial, astfel că valorile proprii ale energiei sale
cuantificate formează un spectru discret.
Spectrul valorilor proprii continuu corespunzător valorilor E > 0 ale energiei este caracteristic problemelor
de împrăştiere şi va fi studiat ulterior.
În cele ce urmează se rezolvă ecuaţia radială pentru cazul stărilor legate (E < 0 ) . Pentru aceasta se introduce
variabila reală
2 m0 E
ρ=2 − ⋅r (FG.05.3.4)
h2
şi se scrie ecuaţia diferenţială asimptotică (ρ → ∞ ) corespunzătoare ecuaţiei radiale:
d2 1
Ras (ρ ) − Ras (ρ) = 0 (FG.05.3.5)
2 4
dρ
care admite soluţia particulară:
‐ 135 ‐

ρ
−
Ras = e 2. (FG.05.3.6)
Dacă se consideră pentru ecuaţia (FG.05.3.2) o soluţie generală de forma:
R = Ras f (ρ ) (FG.05.3.7)
(unde f (ρ ) este o funcţie a cărei formă trebuie determinată) şi se calculează derivatele
ρ ρ
dR ⎛d f 1 ⎞ − d2 R ⎛ d2 f d f 1 ⎞ −
=⎜ − f ⎟⎟ ⋅ e 2 ; =⎜ − + f ⎟⋅e 2 (FG.05.3.8)
d ρ ⎜⎝ d ρ 2 ⎠ d ρ 2 ⎜⎝ d ρ 2 d ρ 4 ⎟⎠
se obţine ecuaţia diferenţială verificată de funcţia f (ρ ) :
d2 f ⎛ 2 ⎞ d f ⎡⎛⎜ Z e 2 m0 ⎞ 1 l (l + 1) ⎤
+ ⎜⎜ − 1⎟⎟ +⎢ − − 1⎟ − ⎥f =0. (FG.05.3.9)
d ρ 2 ⎝ ρ ⎠ d ρ ⎢⎣⎜⎝ h 2E ⎟ρ
⎠ ρ 2 ⎥
⎦
Se caută pentru ecuaţia (FG.05.3.9) o soluţie sub forma unei serii de puteri în ρ :
∞
f (ρ) = ρ i ∑ ak ρ k (FG.05.3.10)
k =0
şi se introduce în ecuaţia (FG.05.3.9). Se obţine identitatea:
⎛ Z e2 ⎞
∑ [(i + k )(i + k + 1) − l (l + 1)]⋅ ak ρ ∑
i+k −2 ⎜ m0 ⎟ ⋅ a ρ i + k −1 .
= i + k +1− − (FG.05.3.11)
⎜ h 2E ⎟ k
k k ⎝ ⎠
Întrucât coeficienţii aceloraşi puteri ai lui ρ trebuie să fie egali, pentru k = 0 rezultă pentru coeficientul lui
ρ i − 2 condiţia:
i (i + 1) − l (l + 1) = 0
astfel că
i = l sau i = −(l + 1) .
Pentru i = −(l + 1) seria (FG.05.3.) devine infinită pentru ρ = 0 , astfel că dacă i = l identitatea
(FG.05.3.11) capătă forma:
⎛ Z e2 ⎞
∑ [(l + k )(l + k + 1) − l (l + 1)]⋅ ak ρ ∑
l +k −2 ⎜ m0 ⎟ ⋅ a ρ l + k −1
= l + k +1− − (FG.05.3.12)
⎜ h 2E ⎟ k
k k ⎝ ⎠
care conduce la formula de recurenţă următoare între coeficienţii a k :
2m0
(k + l + 1) − Z e −
a k +1 = h 2E ⋅ a . (FG.05.3.13)
(k + l + 1)(k + l + 2) − l (l + 1) k
‐ 136 ‐

Soluţia (FG.05.3.10) rămâne finită pentru ρ → ∞ numai dacă funcţia f (ρ ) admite o reprezentare
polinomială, adică dacă există un număr întreg k = nr , astfel că a n +1 = 0 (toţi coeficienţii având k > nr
r
fiind în consecinţă nuli).
Se obţine condiţia
Z e2 m0
nr + l + 1 − − =0 (FG.05.3.14)
h 2E
care pune în evidenţă cuantificarea energiei particulei cuantice, cu ajutorul numărului cuantic nr , numit
număr cuantic radial. (Se poate arăta că nr determină numărul de noduri ale părţii radiale a funcţiei de undă
pentru r finit.)
Pentru specificarea valorilor proprii ale energiei se introduce de obicei numărul cuantic principal n definit
prin relaţia
n = nr + l + 1, n = 1,2,3,... (FG.05.3.15)
astfel că rezultă pentru valorile proprii ale energiei expresia:
m0 Z 2 e 4 1
En = − . (FG.05.3.16)
2h 2 n2
Din relaţia (FG.05.3.15) se obţine pentru nr = 0, l max = n − 1 , deci numărul cuantic orbital l poate lua
valorile: l = 0,1, 2, ... , ( n − 1) .
h2
Dacă se introduce raza primei orbite a lui Bohr ( r0 = = 529 pm) se poate scrie:
m0e 2
Z 2e 4 1
En = − (FG.05.3.17)
2r0 n 2
astfel incat energia stării fundamentale a atomului de hidrogen (n = 1, Z = 1) are valoarea E1 = −13,5 eV.
Această valoare coincide cu energia de ionizare a atomului de hidrogen măsurată experimental. Schematic
primele nivele de energie ale atomului de hidrogen sunt prezentate în figura FG.05.3.2.
Fig. FG.05.3.2
‐ 137 ‐

Prin urmare, stările proprii ale atomilor hidrogenoizi vor fi specificate (făcându-se abstracţie de spin) de trei
numere cuantice n, l , m , care corespund celor trei observabile comutative cuantificate ale atomului Hˆ , Lˆ 2 şi
L̂ z . Ţinându-se seama de relaţiile stabilite între numerele cuantice n, l şi m , adică existenţa a (2l + 1)
valori ale lui m pentru fiecare l = 0,1,2,..., (n − 1) , rezultă o degenerescenţă de ordinul
l = n −1
∑ (2l + 1) = n 2 (FG.05.3.18)
l =0
a stărilor proprii în câmp coulombian.
Funcţiile de undă radiale şi totale ale atomilor hidrogenoizi

Ţinându-se seama de expresiile (FG.05.3.) şi (FG.05.3.), funcţiile de undă radiale ale particulei cuantice în
câmp coulombian au forma:
ρ
−
Rln (ρ) = e 2 ρ l ∑ ak ρ k . (FG.05.3.19)
k
Se poate arăta că polinoamele ∑ ak ρ k corespund până la un factor de normare polinoamelor Laguerre

k
asociate, definite de relaţia
d 2l +1
L2ml ++1l (ρ) = (Ln + l ) , (FG.05.3.20)
d ρ2l +1
unde funcţia
d n+l
Ln + l (ρ) = e ρ e − ρρ n + l (FG.05.3.21)
n+l
dρ
defineşte polinoamele Laguerre.
Prin urmare se poate scrie
ρ
−
Rnl (ρ) = Anl e 2 ρ l L2nl++l1 (FG.05.3.22)
unde pentru factorul de normare Anl se obţine cu ajutorul tabelelor de polinoame Laguerre expresia:
1/ 2
⎧⎛ 2 3 ⎫
⎪⎜ 2m0 Z e ⎞⎟ (n − l − 1)! ⎪
Anl = ⎨
⎟ 2n[(n + l )!]3 ⎬
. (FG.05.3.23)
⎜ 2
⎪⎝ nh ⎠ ⎪
⎩ ⎭
Pentru exemplificare se dau mai jos expresiile analitice ale celor mai simple funcţii de undă radiale:
3/ 2 Zr
−
⎛Z⎞
R10 (r ) = ⎜⎜ ⎟⎟ 2e r0
⎝ r0 ⎠
‐ 138 ‐

3/ 2 Zr
⎛ Z ⎞ ⎛ Z r ⎞ − 2r0
R20 (r ) = ⎜⎜ ⎟⎟ 2⎜⎜1 − ⎟⎟ ⋅ e (FG.05.3.24)
⎝ 2r0 ⎠ ⎝ 2r0 ⎠
3/ 2 Zr
⎛ Z ⎞ 1 Z r − 2r0
R21 (r ) = ⎜⎜ ⎟⎟ ⋅e etc.
2
⎝ 0⎠r 3 r0
Ţinându-se seama de expresia (FG.05.3.22) funcţia de undă totală pentru particula cuantică în câmp
coulombian are forma:
ρ
−
ψ nlm = N nlm ⋅ ρ ⋅ e l 2 ⋅ L2nl++l1 (ρ)Plm (cos θ) ⋅ e imϕ (FG.05.3.25)
unde ρ este dat de expresia (FG.05.3.4), iar N nlm este un factor de normare.
Funcţia de undă (FG.05.3.25) poate fi utilizată pentru calculul probabilităţii ca electronul aflat într-o stare
caracterizată de numerele cuantice n, l , m, să fie localizat în elementul de volum d τ = r 2 d r sin θ d θ d ϕ
2
d Pr , θ, ϕ = ψ d τ . (FG.05.3.26)
Dacă se integrează ecuaţia (FG.05.3.25) peste unghiurile θ şi ϕ , se obţine probabilitatea ca electronul să fie
localizat în stratul sferic, cuprins între ρ şi ρ + d ρ :
π 2π
d Pr = Rnl (r ) r d r
∫∫ Plm (cos θ)sin θ d θ d ϕ
2 2 2
N nlm (FG.05.3.27)
0 0
astfel că densitatea de probabilitate radială are expresia:
Pr = N r Rnl (r ) ,
2
(FG.05.3.28)
unde N r este o constantă de normare.
Ţinându-se seama de expresiile primelor funcţii radiale, se pot calcula distribuţiile radiale pentru diferite
stări. Aceste distribuţii sunt reprezentate calitativ în figura FG.05.3.3.
Fig. FG.05.3.3
Se constată că distanţa r pentru care probabilitatea este maximă, pentru starea fundamentală a atomului de
hidrogen (1s) coincide cu prima rază a lui Bohr, r0 . De asemenea, pentru stările 2 p, 3d , 4 f , 2 p, 3d , 4 f ,
‐ 139 ‐

etc., maximele densităţilor de probabilitate radială se află la distanţele 4 r0 , 9 r0 ,16 r0 etc., în concordanţă cu
teoria atomistă cu elemente cuantice a lui Bohr.
Dacă se integrează ecuaţia (FG.05.3.27) în raport cu ρ de la 0 la ∞ , se obţine probabilitatea de localizare a
electronului în unghiul solid d Ω ,
2
d Pθ, ϕ = Ylm dΩ . (FG.05.3.29)
2
Se constată că Ylm nu depinde de unghiul ϕ , astfel că densitatea de probabilitate de localizare unghiulară
a particulei cuantice este simetrică în raport cu axa z. Diagramele polare corespunzătoare distribuţiei
(FG.05.3.27) au fost prezentate grafic calitativ în figura FG.05.3.3, forma lor fiind independentă de numărul
cuantic n.
Particularizând expresia (FG.05.3.25) pentru cele mai simple funcţii de undă totale ale atomilor hidrogenoizi
rezultă:
3/ 2 Zr
−
⎛Z⎞ 1 r0
ψ100 = ⎜⎜ ⎟⎟ e ,
⎝ r0 ⎠ π
3/ 2 Zr
−
⎛Z⎞ 1 2 r0 ⎛ r ⎞
ψ 200 = ⎜⎜ ⎟⎟ ⋅e ⎜⎜ 2 − ⎟, (FG.05.3.30)
⎝ r0 ⎠ 4 2π ⎝ 2r0 ⎟⎠
3/ 2 Zr
−
⎛Z⎞ 1 2 r0 ⎛ r⎞
ψ 210 = ⎜⎜ ⎟⎟ ⋅e ⎜⎜ ⎟⎟ cos θ ,
⎝ r0 ⎠ 4 2π ⎝ r0 ⎠
3/ 2 Zr
−
⎛Z⎞ 1 2r0 ⎛ r ⎞ iϕ
ψ 211 = ⎜⎜ ⎟⎟ ⋅e ⎜⎜ ⎟⎟ ⋅ e sin θ etc.
⎝ r0 ⎠ 8 π ⎝ r0 ⎠
Antrenarea nucleului
Dacă se ţine seama că at6t electronul, având masa m0 şi vectorul de poziţie r0 , cât şi nucleul, având masa
M şi vectorul de poziţie R se mişcă în jurul centrului de masă al sistemului, problema mişcării celor două
particule aflate în interacţiune poate fi redusă la problema mişcării în câmp central a unei singure particule,
m0 M
având masa egală cu masa redusă μ = .
m0 + M
Într-adevăr, fie
m0 r0 + MR
r = R − r0 şi rc = (FG.05.3.31)
m0 + M
vectorul poziţie relativă al celor două particule, respectiv vectorului centrului de masă al sistemului.
Hamiltonianul sistemului celor două particule
‐ 140 ‐

h2 2 h2 2
Hˆ = − ∇r − ∇ R + U (r ) (FG.05.3.32)
2 m0 c 2 M
se scrie în raport cu r şi rc sub forma:
h h2 2
Hˆ ' = − ∇r − ∇ r + U (r ) . (FG.05.3.33)
2(m0 + M ) c 2μ
Separând variabilele în ecuaţia lui Schrödinger:
Hˆ ' ψ = Eψ (FG.05.3.34)
unde se admit dezvoltarile:
ψ = ψ r ψ rc şi E = E r + E r
c
(FG.05.3.35)
se obţin ecuaţiile diferenţiale:
h2
− ∇ 2 ψ r = E rc ψ rc (FG.05.3.36)
2(m0 + M ) rc c
h2 2
− ∇ ψ r + U (r )ψ(r ) = E r ψ r . (FG.05.3.37)
2μ rc
Ecuaţia (FG.05.3.36) descrie mişcarea liberă a unei particule având masa m0 + M şi energia cinetică E r ,
c
pe când ecuaţia (FG.05.3.37) descrie mişcarea în câmpul central U (r ) a unei particule de masă μ şi energie
E r . Ca urmare, antrenarea nucleului impune corectarea expresiei (FG.05.3.16) a energiei particulei cuantice,
prin înlocuirea lui m0 şi μ . (Întrucât M / m0 ≅ 1836 , μ diferă de m0 cu aproximativ 0,07%.)
FG.05.4. Orbitali atomici

Funcţiile proprii Ylm (θ, ϕ) pot fi obţinute din teoria generală a momentului cinetic direct fără a se rezolva
ecuaţia diferenţială a funcţiilor sferice.
Astfel, din ecuaţia cu valori proprii a operatorului L̂ z rezulta că valorile proprii L z au forma L z = mh ,
urmând a se determina valorile posibile pentru numărul cuantic m. Acestea rezultă din condiţia (???) ca fiind:
m = 0, ± 1, ± 2,... adică numere întregi pozitive, negative sau zero, deci spre deosebire de teoria generală sunt
excluse valorile semiîntregi.
De asemenea, se admite tot din teoria generală că valorile proprii ale momentului cinetic Lˆ 2 sunt
h 2 l (l + 1) , unde valorile proprii ale lui l sunt limitate de cele ale lui m la l = 0,1, 2,... (adică, la numere
întregi). În continuare, trebuie să se găsească funcţiile proprii Ylm (θ, ϕ) .
Se constată că ecuaţiile
Lˆ + Yll = 0 şi Lˆ z Yll = lYll (FG.05.4.1)
admit soluţia:
Yll = N l e ilϕ sin l θ (FG.05.4.2)
‐ 141 ‐

N l fiind o constantă care se determină din condiţia de normare
∫ Yll Yll d Ω = 1 .
*
(FG.05.4.3)
Se obţine
Nl =
1 (2l + 1)! . (FG.05.4.4)
l
2 l! 4π
Analog prin aplicarea repetată a operatorului L̂− funcţiei de stare Yll rezultă
Ylm =
1 ⎛ 2l + 1 (l + m )! ⎞
⎜⎜ ⋅ ⎟⎟
1/ 2
1
⋅
(
d l − m sin 2l θ ) ⋅ el − mϕ . (FG.05.4.5)
2 l l! ⎝ 4π (l − m )! ⎠ sin m θ d cos θ l − m
De asemenea, dacă se porneşte de la funcţia Yl − l , prin aplicarea repetată a operatorului L̂+ , se obţine
Ylm =
(− 1)m ⎛ 2l + 1 (l + m )! ⎞
⎜⎜ ⋅ ⎟⎟
1/ 2
sin m θ ⋅ d l + m ⋅
(sin 2l θ) ⋅ eimϕ (FG.05.4.6)
2 l l! ⎝ 4π (l − m )! ⎠ d cos θ l + m
identică cu (FG.05.4.28).
Expresiile (FG.05.4.28) şi (FG.05.4.29) sunt, de asemenea, identice şi cu (FG.05.4.21) dacă se ţine seama de
definiţia (FG.05.2.14) a polinoamelor lui Legendre asociate.
Dacă se introduc notaţiile spectroscopice s, p, d , f , g ,... pentru desemnarea armonici sferice corespunzând
valorilor l = 0,1,2,... se constată existenţa unei funcţii s, a trei funcţii p, a cinci funcţii d etc.
Expresiile funcţiilor proprii Yl− m se obţin cu ajutorul relaţiei
Yl ,− m (θ, ϕ) = (− 1)m Ylm (θ, ϕ) . (FG.05.4.7)
O problemă importantă privind armonicile sferice Ylm (θ, ϕ) este studiul parităţii acestora. În coordonate
sferice, transformarea r → −r corespunde schimbării
r → r , θ → π − θ, ϕ → ϕ + π . (FG.05.4.8)
Rezultă
Ylm (π − θ, ϕ + π) = (− 1)l Ylm (θ, ϕ) (FG.05.4.9)
adică Ylm are paritatea lui l.
Pentru exemplificare se prezintă expresiile primelor armonici sferice, corespunzătoare funcţiilor s, p şi d.

Funcţiile s:
1
Y00 = .
(4π)1 / 2
Funcţiile p:
‐ 142 ‐

1/ 2 1/ 2
⎛ 3 ⎞ iϕ ⎛ 3 ⎞
Y11 = ⎜ ⎟ sin θ ⋅ e ; Y10 = −⎜ ⎟ cos θ ;
⎝ 8π ⎠ ⎝ 4π ⎠
1/ 2
⎛ 3 ⎞
Y1,−1 = −⎜ ⎟ sin θ ⋅ e − iϕ .
⎝ 8π ⎠
Funcţiile d:
1/ 2
⎛ 5 ⎞ ⎛3 2 1⎞
(pentru m > 0 ) Y20 = ⎜ ⎟ ⎜ cos θ − ⎟ ;
⎝ 4π ⎠ ⎝2 2⎠
1/ 2 1/ 2
⎛ 15 ⎞ ⎛ 15 ⎞
Y21 = −⎜ ⎟ sin θ cos θ ⋅ e iϕ ; Y22 = −⎜ ⎟ sin 2 θ ⋅ e 2iϕ . (FG.05.4.10)
⎝ 8π ⎠ ⎝ 128π ⎠
În figura FG.05.4.1 sunt reprezentate diagramele polare ale funcţiilor sferice de mai sus, adică mărimea
2
Ylm funcţie de unghiul θ .
Fig. FG.05.4.1
Regulile de selecţie pentru numerele cuantice l şi m

Întrucât vectorul de poziţie r intervine în studiul tranziţiilor cuantice, un interes deosebit îl prezintă calculul
elementelor matrice Yl ' m' rˆ Ylm notate prescurtat prin l ' m' rˆ lm .
Introducându-se mărimea
r
= (sin θ cos ϕ, sin θ sin ϕ, cos θ) = (u , v, w) (FG.05.4.11)
r
se pot calcula elementele de matrice
‐ 143 ‐

2π π
∫ d ϕ∫ Yl 'm' sin θ ⋅ e
* ± iϕ
l ' m' uˆ ± ivˆ lm = Ylm sin θ d θ (FG.05.4.12)
0 0
şi
2π π
∫ d ϕ∫ Yl 'm' cos θ ⋅ e
* ± iϕ
l ' m' wˆ lm = Ylm sin θ d θ (FG.05.4.13)
0 0
ţinându-se seama de relaţiile de recurenţă cunoscute între polinoamele lui Legendre.

Se constată că sunt diferite de zero acele elemente de matrice pentru care sunt îndeplinite condiţiile
Δl = l '−l = ±1 (FG.05.4.14)
Δm = m'−m = 0,±1 (FG.05.4.15)
care constituie reguli de selecţie pentru numerele cuantice l şi m.

O analiză separată trebuie făcută pentru regula de selecţie suplimentară Δl = 0 , care interzice tranziţia
l = 0 → l ' = 0 , ca urmare a simetriei sferice totale a stărilor cu moment cinetic nul, evidenţiate de ecuaţia
rˆ
Y00 Y00 = 0 .
r
Noţiunile generale prezentate în acest paragraf asupra regulilor de selecţie vor fi dezvoltate ulterior la studiul
cuantic al atomului şi moleculei.
FG.05.5. Proprietăţi magnetice ale atomului. Magnetonul Procopiu - Bohr
Fiind sarcini electrice, în mişcare, electronii suferă în cadrul atomului şi interacţiunii magnetice, astfel că
trebuie definite mărimile magnetice care să poată fi utilizate pentru descrierea cantitativă a acestor
interacţiuni. O astfel de mărime o reprezintă momentul magnetic al acestor sarcini
∑ 2 rn × qn vn .
1
M = (FG.05.5.1)
n
Ţinând seama de expresia momentului cinetic orbital al sistemului atomic corespunzător, pe care-l notăm cu
L,
L =m ∑ rn × vn (FG.05.5.2)
n
se poate scrie relaţia
M = γL (FG.05.5.3)
unde
q
γ= (FG.05.5.4)
2m0
se numeşte raport magneto-mecanic al sistemului atomic.
‐ 144 ‐

Prin urmare sistemul atomic posedă un moment magnetic, paralel cu momentul cinetic şi de sens opus
(q = −e ) .
Relaţia cunoscută de cuantificare a momentului cinetic
L = kh (FG.05.5.5)
va conduce, cu considerarea expresiilor clasice pentru momentele magnetic şi cinetic ale electronului aflat în
mişcare pe orbite la relaţia
eh
μ= k (FG.05.5.6)
2 m0
unde s-a notat cu μ modulul momentului magnetic al atomului.
Introducând notaţia:
eh
μ0 = (FG.05.5.7)
2m0
rezultă că momentul magnetic al atomului este cuantificat cu numărul cuantic azimutal k, fiind un multiplu
întreg de cantităţi μ 0 , care constituie în acest fel momente magnetice elementare, numite magnetoni
Procopiu-Bohr, după numele descoperitorilor Ştefan Procopiu (1912) şi Niels Bohr (1913). Valoarea
magnetonului calculată cu ajutorul expresiei (FG.05.5.7) este μ 0 = 0,927 ⋅ 10 −23 J/T .
Un studiu riguros al cuantificării momentului magnetic orbital al atomului va fi posibil în teoria cuantică.
Concluziile pot fi extinse pentru studiul momentului magnetic al atomului situat într-un câmp magnetic
exterior.
Ţinându-se seama de cuantificarea spaţială a momentului cinetic cu ajutorul numărului cuantic magnetic m
rezultă pentru proiecţia momentului magnetic μ z după axa z, relaţia de cuantificare;
μ z = m μ0 , (FG.05.5.8)
care pune deci în evidenţă cuantificarea spaţială a momentului magnetic (în câmp magnetic, direcţia
momentului magnetic poate face numai anumite unghiuri cu direcţia câmpului magnetic). Un alt efect al
aplicării câmpului magnetic asupra sistemului atomic, îl reprezintă după cum se ştie, o mişcare de rotaţie
suplimentară a electronilor în atom, în jurul unei axe paralele cu câmpul magnetic de inducţie B care trece
prin centrul de greutate al atomului, cu viteza unghiulară Larmor:
g
ω=− B. (FG.05.5.9)
2m
Această mişcare rezultă din teorema lui Larmor conform căreia mişcarea faţă de sistemul de referinţă al lui
Larmor (sistemul centrului de greutate), în prezenţa câmpului magnetic, este identică cu mişcarea existentă
în raport cu sistemul de referinţă al laboratorului, în absenţa câmpului magnetic.
Întrucât momentul rezultant al forţelor datorită câmpului magnetic B are expresia:
K = M ×B (FG.05.5.10)
din teorema momentului cinetic scrisă sub forma:
dL
=K (FG.05.5.11)
dt
‐ 145 ‐

rezultă:
dM
= ω×M (FG.05.5.12)
dt
unde
ω = −γ B , (FG.05.5.13)
adică o mişcare de precesie a vectorului M , în jurul lui B (Fig. FG.05.5.1)

(Precesia Larmor va fi utilizată pentru explicarea efectului Zeeman).
Fig. FG.05.5.1
FG.05.6. Definirea cuantica a momentului magnetic

În paragrafele anterioare s-a definit densitatea fluxului de probabilitate pentru o particulă cuantică de
masă m0 , caracterizată de funcţia de undă ψ (r , t ) prin expresia:
S (r , t ) =
ih
2 m0
[ ]
ψ *∇ ψ − ∇ ψ * ψ . (FG.05.6.1)
Dacă particula cuantică este încărcată cu sarcina e (electron) mişcarea sa orbitală este echivalentă cu un
curent de densitate
J = e⋅S =
ieh *
2m0
[
ψ ∇ ψ − ∇ψ * ψ . ] (FG.05.6.2)
Pe de altă parte, din electrodinamică rezultă că acestui curent îi corespunde un moment magnetic având
expresia:
∫ (r × J )d τ .
1
M = (FG.05.6.3)
2
V
Din ecuaţiile (FG.05.6.2) şi (FG.05.6.3) se obţine:
M =
e
4 m0
[∫ ψ Lˆ ψ − ψLˆ ψ ]d τ = 2me ∫ ψ Lˆ ψ dV = 2me
* *
0
*
0
Lˆ (FG.05.6.4)
operatorul moment cinetic orbital Lˆ fiind hermitic.

‐ 146 ‐

Corelaţia dintre momentul magnetic al particulei cuantice şi valoarea medie a momentului cinetic orbital
poate fi utilizată pentru definirea operatorului moment magnetic orbital:
e ˆ
Mˆ = L. (FG.05.6.5)
2 m0
Ţinându-se seama de relaţiile de cuantificare ale momentului cinetic orbital se constată că proiecţia
momentului magnetic după axa z este cuantificată de numărul cuantic magnetic m:
eh
Mz = m = m μ PB , (FG.05.6.6)
2 m0
eh
unde μ PB = reprezintă magnetonul Procopiu-Bohr, introdus in fizica pe baza analizei faptelor
2m0
experimentale, şi are valoarea: μ PB = 0,927 ⋅ 10 −23 J/T .
Rezultatele de mai sus pot fi extinse şi momentului magnetic de spin, în care particula cuantică este un
nucleon, de sarcină e şi masă M 0 ; se defineşte magnetonul nuclear"
eh
μN = . (FG.05.6.7)
2M 0
Din studiul raportului magneto-mecanic, pentru mişcarea de spin s-a obţinut g s = 2 care evidenţiază
"anomalia" magnetică a spinului. Se poate arata, de asemenea, că factorii giromagnetici pentru proton şi
neutron au valorile g p = 2,793 respectiv g n = −1,913 . Explicarea momentelor magnetice nucleare se va
face ulterior.
FG.05.7. Efectul Zeeman
În studiul cuantificării spaţiale a atomului în prezenţa unui câmp magnetic exterior s-a menţionat că existenţa
efectului Zeeman constituie o verificare experimentală directă a necesităţii introducerii numărului cuantic
magnetic m.
Efectul Zeeman constă în despicarea liniilor spectrale ale atomilor situaţi în câmpuri magnetice perturbatoare
în mai multe componente, ca urmare a despicării nivelelor energetice ale atomilor în prezenţa acestor
câmpuri.
Evidenţiat experimental în anul 1896 de către P. Zeeman, efectul a fost explicat pentru prima dată de către
Lorentz cu ajutorul teoriei electromagnetice a luminii. Explicaţia dată efectului Zeeman de teoria cu
elemente cuantice a lui Bohr, pe baza mişcării de precesie Larmor în câmp magnetic conduce la aceleaşi
rezultate.
Scindarea în câmp magnetic a liniilor spectrale este în cazul general foarte complicată, după caracterul
acestei scindări efectul Zeeman putând fi simplu (normal) şi complex (anomal).
Efectul Zeeman normal poate fi observat pentru liniile spectrale care provin prin tranziţii între două stări de
singlet, despicarea liniei fiind în acest caz numai în trei componente spectrale. Efectul Zeeman anomal
caracterizează tranziţiile spectrale între două stări de multiplet de unde rezultă şi complexitatea liniei
spectrale emise.
Teoriile lui Lorentz şi cea cu elemente cuantice a lui Bohr explică satisfăcător numai efectul Zeeman normal,
explicaţia efectului Zeeman anomal nefiind posibilă decât în cadrul riguros al mecanicii cuantice.
‐ 147 ‐

a) Efectul Zeeman normal

Efectul Zeeman normal constă în scindarea simetrică a liniei spectrale în trei componente, având frecvenţa
ω + , ω0 şi ω − mărimea scindării fiind dată de relaţia:
μ B
Δω0 = ω + − ω0 = ω0 − ω − = 0 , (FG.05.7.1)
h
în care μ 0 este magnetonul Procopiu-Bohr iar B inducţia câmpului magnetic perturbator.
Măsurările lui Zeeman au arătat că liniile spectrale emise de atom în câmp magnetic se prezintă în mod
diferit după cum observarea lor se face după o direcţie perpendiculară pe direcţia câmpului (efect transversal)
sau după o direcţie paralelă cu direcţia câmpului (efect longitudinal).
În cazul efectului transversal se observă trei componente spectrale ale liniei emise (Fig. FG.05.7.1).
Una dintre componente, numită π are o frecvenţă ω0 a liniei iniţiale şi este polarizată liniar paralel cu
direcţia câmpului magnetic. Celelalte două componente, numite σ sunt deplasate cu cantitatea ± Δω faţă de
frecvenţa iniţială, fiind polarizate liniar perpendicular pe direcţia câmpului.
Fig. FG.05.7.1
În cazul efectului longitudinal, componenta π nu mai apare, iar componentele σ sunt polarizate
circular, dreapta respectiv stânga, funcţie de sensul lui B . (Sensul polarizării circulare pentru componenta
σ + - având frecvenţa ω + , este asociat lui B după regula burghiului drept, pe când cel al componentei σ −
- având frecvenţa ω − , este asociat lui B după regula burghiului stâng.)
Rezultă că pentru o direcţie oarecare de observaţie, care face unghiul ϕ lui B , componentele σ vor fi
polarizate eliptic, intensitatea acestor componente variind funcţie de unghiul ϕ conform relaţiei [4]:
I (ϕ) =
I (0)
2
( )
1 + cos 2 ϕ . (FG.05.7.2)
Efectul Zeeman normal se observă în special la sistemul de singleţi ai heliului, la elementele alcalino-
pământoase şi în spectrele altor elemente cum ar fi Zn, Hg, Cd etc. (de exemplu, linia având λ = 643,847 nm
a cadmiului, corespunzând tranziţiei l P1 − l D 2 ).
În teoria lui Lorentz, mişcarea armonică liniară a electronului este descompusă în două componente
armonice cu aceeaşi frecvenţă una paralelă cu câmpul perturbator B şi alta perpendiculară pe acesta. A doua
oscilaţie armonică este la rândul ei descompusă în două mişcări circulare uniforme de sensuri contrare. Prin
urmare influenţa campului magnetic asupra oscilaţiilor armonice ale electronilor este studiată pentru fiecare
‐ 148 ‐

componentă a mişcării. Din condiţiile de stabilitate mecanică pentru fiecare componentă a mişcării rezultă
neinfluenţarea componentei mişcării paralele cu câmpul magnetic de către acest câmp şi modificarea
frecvenţelor componentelor circulare ale mişcării cu cantitatea:
2B
Δω0 = ± (FG.05.7.3)
2m
care reprezintă frecvenţa Larmor a mişcării sistemului atomic în câmp magnetic. Scindarea liniilor spectrale
emise de atom şi stările de polarizare observate experimental în direcţie longitudinală şi transversală sunt în
deplină concordanţă cu această teorie.
Într-adevăr, dacă privim lumina emisă de sistemul atomic perpendicular pe direcţia câmpului, apar conform
teoriei clasice a radiaţiei componentele π şi σ polarizate liniar, pe când dacă aceeaşi lumină este privită
transversal, este normal să nu mai apară componenta π iar componentele σ să apară polarizate circular.
(Remarcăm că determinarea sarcinii specifice a electronului prin măsurări de efect Zeeman conduce la
rezultate foarte precise.)
Explicarea efectului Zeeman normal pe baza teoriei cu elemente cuantice a lui Bohr a fost făcută pentru
prima dată de către Debye şi Sommerfeld în anul 1916.
Deşi spinul electronului nu era cunoscut la acea dată explicaţia efectului Zeeman normal, propusă de aceştia,
a fost satisfăcătoare.
În câmpuri magnetice suficient de slabe, la care ne limităm deocamdată, (se va vedea la studiul efectului
Zeeman anomal de ce este necesară această condiţie), planul elipsei electronului va căpăta, după cum se ştie,
o mişcare de precesie cu viteza unghiulară Larmor.
Creşterea energiei atomului în câmp magnetic fiind dată de expresia:
ΔE = − H μ cos θ (FG.05.7.4)
şi ţinând seama de cuantificarea momentului magnetic μ rezultă:
ΔE = − μ 0 H m , (FG.05.7.5)
adică în câmp magnetic termenii spectrali se despică în 2l + 1 termeni echidistanţi corespunzător celor
2l + 1 posibilităţi de orientare date de numărul cuantic m.
De remarcat că, distanţa dintre doi astfel de termeni corespunde frecvenţei:
eB
ωL = = Δω0 , (FG.05.7.6)
2m
adică tocmai frecvenţei Larmor, ca şi în cazul clasic.
Ca urmare, o stare a sistemului atomic va fi definită de trei numere cuantice, n, l şi m, astfel că
frecvenţa tranziţiei între două stări definite de numerele cuantice (n1 , l1 , m1 ) şi (n2 , l 2 , m2 ) va fi dată de
expresia generală:
E (n1 , l1 , m1 ) − E (n2 , l 2 , m2 ) E0 (n1 , l1 ) − E 0 (n2 , l 2 ) + μ 0 H (m2 − m1 )

ω= = , (FG.05.7.7)
h h
unde mărimile E 0 semnifică stările sistemului atomic în absenţa câmpului magnetic perturbator, astfel incat:
E0 (n1 , l1 ) − E0 (n2 , l 2 ) = hω0 . (FG.05.7.8)
Rezultă că se poate scrie:

‐ 149 ‐

h ω = h ω0 + μ 0 H Δm (FG.05.7.9)
care evidenţiază efectul Zeeman normal observat experimental, corespunzator regulilor de selecţie, pentru
numărul cuantic magnetic:
Δm = 0; ± 1 . (FG.05.7.10)
Ori aceste reguli de selecţie pot fi induse din regulile de selecţie pentru numărul cuantic orbital Δl = ±1 şi
din absenţa interacţiunii pentru componenta paralelă cu câmpul a mişcării, în cazul teoriei clasice a efectului
Zeeman.
Ca urmare a acestor reguli de selecţie, deşi fiecare termen se despică în 2l + 1 componente, fiecare linie se
despică numai în trei componente, cele 2l + 1 componente fiind după cum s-a mai arătat echidistante.
O schemă generală a acestor tranziţii este prezentată în figura FG.05.7.2,
iar o schemă detaliată a tranziţiilor Zeeman 1D − 1F , este prezentată în figura FG.05.7.3.

2 3
Se observă ca tranziţiile au loc între stări de singlet (S = 0 ) .
Fig. FG.05.7.2
a)
‐ 150 ‐

b)
Fig. FG.05.7.3
b) Efectul Zeeman anomal

Efectul Zeeman anomal (complex) constă în scindarea liniilor spectrale în mai mult de trei componente în
prezenţa unui câmp magnetic perturbator şi corespunde după cum s-a mai arătat unor tranziţii de pe nivelele
de multipleţi, fiind cazul cel mai frecvent de efect Zeeman.
Pentru exemplificare, se prezintă cazul dubletului seriei principale a metalelor alcaline, care în prezenţa unor
câmpuri magnetice nu prea intense, observat pe o direcţie perpendiculară în raport cu cea a câmpului, este
format din 10 linii. În cazul liniilor D ale sodiului, de exemplu, linia 2 P1 / 2 → 2 S1 / 2 se scindează în patru
componente, pe când linia 2 P3 / 2 → 2 S1 / 2 se scindează în şase componente. Complexitatea scindării liniilor

spectrale în cazul efectului Zeeman anomal este determinată de existenţa spinului electronic a cărui influenţă
nu mai poate fi neglijată în acest caz, datorită anomaliei sale magnetice, evidenţiată de factorul giromagnetic
de spin introdus anterior.
Această diferenţă între momentele orbitale şi de spin face ca vectorul moment magnetic total al atomului să
nu aibă aceeaşi direcţie cu vectorul moment cinetic total al acestuia, într-un model vectorial al atomului care
evidenţiază cuplajul spin - orbită.
În cazul unui sistem cu mai mulţi electroni, unde trebuie compuse simultan mai multe momente cinetice
orbitale şi de spin, cele mai cunoscute posibilităţi de cuplare sunt cuplajul normal (LS ) şi cuplajul jj.
În cuplajul normal momentele cinetice orbitale se compun separat într-o singură rezultantă L , momentele
cinetice de spin se compun de asemenea separat într-o singură rezultantă S , din compunerea vectorilor L şi
S rezultând momentul cinetic total J .
Acelaşi mod de compunere se foloseşte şi pentru momentele magnetice orbitale M L şi de spin M S însă
datorită anomaliei magnetice de spin, vectorul M nu va corespunde ca direcţie cu vectorul J
(Fig. FG.05.7.4).
‐ 151 ‐

Fig. FG.05.7.4
În cazul cuplajului jj, pentru fiecare electron se cuplează separat momentul cinetic orbital cu cel de spin,
obţinându-se nişte rezultante J , care se cuplează apoi împreună într-o rezultantă finală J . Acelaşi mod de
compunere se foloseşte şi pentru momentele magnetice.
(Rezultatele obţinute prin cele două tipuri de cuplaje sunt diferite, cuplajul normal corespunzând, după cum
se arată în teoria cuantică, aproximaţiei nerelativiste, când cele două tipuri de momente orbitale şi de spin pot
fi considerate separat, spre deosebire de cuplajul jj, valabil în cazul relativist, unde considerarea separată a
celor două tipuri de momente nu mai este posibilă.)
Pentru explicarea efectului Zeeman anomal se porneşte de la calculul raportului magneto-mecanic al unui
sistem de electroni, în cazul cuplajului normal.
Fie M J proiecţia momentului magnetic M pe direcţia lui J . Se poate arăta că:
M J = M L cos(L , J ) + M S cos(S , J ) (FG.05.7.11)
unde
J 2 + L2 − S 2
cos(L , J ) = (FG.05.7.12)
2L J
şi
S 2 + J 2 + − L2
cos(S , J ) = (FG.05.7.13)
2S J
unde L, S , J sunt numerele cuantice ale sistemului de electroni corespunzătoare numerelor cuantice l, s şi
j ale unui sistem cu un singur electron optic.
Se obţine pentru M J relaţia de calcul:
J
M J = g μ0 (FG.05.7.14)
h
unde mărimea
J 2 + S 2 − L2
g = 1+ (FG.05.7.15)
2J 2
se numeşte factorul de despicare a liniei spectrale a lui Landé.
Pentru un atom cu un singur electron optic factorul lui Landé are expresia:
‐ 152 ‐

j2 + s2 − l 2
g = 1+ . (FG.05.7.16)
2 j2
Se va arata în continuare că explicarea efectului Zeeman anomal, prin considerarea factorului de despicare a
lui Landé, nu este satisfăcătoare decât în teoria cuantică, unde numerele cuantice l, s , j , sunt legate de
analoagele lor clasice prin corespondenţa:
l 2 → l (l + 1) ; s 2 → s (s + 1) ; j 2 → j ( j + 1) ,
astfel că se utilizează pentru g o expresie de forma
j ( j + 1) + s (s + 1) − l (l + 1)
g = 1+ . (FG.05.7.17)
2 j ( j + 1)
Prin urmare simpla considerare a spinului nu este suficientă pentru explicarea efectului Zeeman anomal,
fiind necesară tratarea riguroasă a interacţiei spin - orbită cu metodele mecanicii cuantice. În acest caz
calculul liniilor Zeeman este verificat experimental cu precizie spectroscopică, confirmând modelul cuantic
adoptat.
Cauza efectul Zeeman anomal o constituie, ca şi pentru cel normal, mişcările de precesie din atom, după cum
arată toate faptele experimentale pe care calculul factorului lui Landé a reuşit să le explice.
Deşi nu se poate da o explicaţie cantitativă completă efectului Zeeman anomal, după cum s-a arătat, în cadrul
teoriei cu elemente cuantice a lui Bohr, totuşi posibilitatea apariţiei sale poate fi arătată calitativ, indicându-
se şi metoda generală de tratare în teoria cuantică.
În principiu, în absenţa câmpului magnetic exterior energia de interacţiune a momentului magnetic de spin
μ S cu câmpul magnetic corespunzător momentului cinetic orbital provoacă despicarea fiecărui nivel E (n.l )
în două subnivele E ' (n, l , j ') şi E" (n, l , j") , mărimea despicării fiind dată de diferenţa de frecvenţă dintre
liniile dubletului emis.
În prezenţa câmpului magnetic H , de intensitate relativ scăzută, vectorii j ' şi j" execută mişcări de
precesie în jurul lui H (Fig. FG.05.7.5), energia de precesie fiind dată de relaţia
ΔE = −μ 0 H cos( j , H ). (FG.05.7.18)
Fig. FG.05.7.5
Apare necesară condiţia ca intensitatea câmpului magnetic H să fie suficient de mică pentru a „nu rupe”
cuplajul spin-orbită.
Despicarea nivelelor magnetice în cazul atomilor cu un singur electron de valenţă în câmp magnetic slab se
va face conform relaţiei
‐ 153 ‐

( )
E n, l , j , m j = E (n, l , j ) − μ 0 H m j g (FG.05.7.19)
unde
− j ≤ m j ≤ j , Δm j = 0,±1 ,
m j fiind numărul cuantic magnetic intern care cuantifică protecţia momentului cinetic total j pe direcţia
câmpului H , iar g este factorul lui Landé .
În câmpuri magnetice puternice, cuplajul spin - orbită se rupe, vectorii l şi s execută în mod independent
mişcări de precesie în jurul lui H (Fig. FG.05.7.6) astfel incat despicarea nivelelor magnetice se va face
conform relaţiei:
E (n, l , m, s ) = E (n, l ) − μ 0 H (m ± 1) . (FG.05.7.20)
Fig. FG.05.7.6
Tranziţiile care au loc între două nivele specificate de numerele cuantice (n1 , l1 , m1 , s1 ) şi (n2 , l 2 , m2 , s 2 )
conduc la frecvenţele:
ω + = ω0 + Δω
ω − = ω0 − Δω (FG.05.7.21)
ω = ω0
unde Δω corespunde frecvenţei de precesie Larmor, deci efectul Zeeman anomal trece în efectul Zeeman
normal la intensităţi suficient de mari ale câmpului magnetic exterior pentru a se rupe cuplajul spin - orbită
se numeşte efect Paschen-Back.
Tranziţiile caracteristice efectului Zeeman anomal sunt prezentate schematic în Fig. FG.05.7.3 (pentru
tranziţia 3 S → 3P ). Despicarea fiind diferită pentru diferitele grupuri de termeni, sunt posibile atâtea linii
spectrale câte tranziţii se pot construi în total respectând regulile de selecţie cunoscute.
‐ 154 ‐

F - FG - I - Mecanica Cuantica 27.04 PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

F - FG - I - Mecanica Cuantica 27.04 PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

FIZICA*F* FG.

FG.06.1. Momentul cinetic de spin 152

● Întrebări/ chestiuni recapitulative ...................................................................................................

Modelare matematica FG.08

Variabila dinamica FG.03

Capitolul FG.01. Bazele experimentale ale mecanicii cuantice

4. Intensitatea Fluxul energetic dΦ

8. Puterea relativa Φ νA Daca Aν = 1 ,

9. Puterea relativa Φ νR Daca Rν = 1 ,

a. Legile radiaţiei termice

1. Legea lui Kirchhoff

Sub forma matematica legea lui Kirchhoff se exprima astfel:

In cazul corpului negru definit prin conditia Aνn = 1 se obtine:

Fig. FG.01.1.1 Fig. FG.01.1.2

Un pas important în cunoaşterea funcţiei f (T , ν) îl constituie legea Stefan-Boltzmann care

are următorul enunţ:

iar σ este constanta Stefan-Boltzmann şi are valoarea:

σ = 5,6693 ⋅10−8 Wm −2 K −4 . (FG.01.1.5)

De asemenea, s-au utilizat relaţiile termodinamice:

unde A = 0, 289782 ⋅10−2 m⋅ K este constanta lui Wien.

Legea lui Wien este în deplină concordanţă cu datele experimentale.

unde Nn este numărul oscilatorilor aflaţi în starea cu n cuante de energie hν .

constantele N′ rezultând din condiţia de normare:

Energia totală a celor N oscilatori va fi

adică legea deplasării şi constanta lui Wien, A.

C1 = 2πhc = 3,7 ⋅10−16 W ⋅ m 2 (FG.01.1.38)

FG.01.2. Efectul fotoelectric. Ipoteza fotonilor

Fig. FG.01.2.3. Fig. FG.01.2.4.

3. Există o frecvenţă limită a radiaţiei incidente, numită „frecvenţă de prag fotoelectric”,

se numeşte randament cuantic şi are valori cuprinse între 10−4 şi 10−12.

reprezentată grafic în figura FG.01.2.5.

un de indicii i şi f specifică stările dinaintea interacţiunii şi, respectiv, după interacţiune.

În consecinţă, interacţiunea foton-electron caracteristică efectului fotoelectric implică prezenţa unui

De remarcat dificultăţile de măsurare a tensiunilor de prag, ca urmare a două cauze:

FG.01.3. Efectul Compton

Evidenţierea experimentală a efectului Compton

unde ΛC este o constantă (Λ C = 2, 42626 ⋅10−12 m) numită lungime de undă Compton.

Explicarea efectului Compton pe baza teoriei fotonice

după interacţiune hν E = c p 2 + m02c 2

care se scrie, în funcţie de lungimile de undă implicate, sub forma standard:

În mod asemănător se explică interacţiunea, fără modificarea lungimii de undă, a fotonului cu

Studiul electronilor difuzaţi Compton

Valoare unghiului ϕ de recul al electronului se obţine ţinând seama de relaţia de conservare a

Deoarece 0 ≤ θ ≤ π , rezultă că unghiul ϕ se va afla întotdeauna în cadranul al patrulea.

θi fiind unghiul de difuziune în etapa i din procesul multiplu, cu n etape, considerat.

( Δλ )2 = 2h ⎛⎜ 1 − cos α cos θ ⎞⎟ (FG.01.3.15)

Calculându-se valorile extreme pentru ( Δλ )1 şi ( Δλ )2 , prin atribuirea de valori convenabile

FG.01.4. Presiunea luminii

p′′ = p(1 + ρ).

FG.01.5. Experimentul lui Franck si Hertz

FG.01.6. Modelul atomic al lui Bohr

a. Seriile spectrale ale atomului de hidrogen

Seria Linia m n λ [nm] ν% [106 m−1]

b. Formula combinării Ritz-Rydberg

Aceste stări corespund deplasării electronilor pe orbite staţionare.

unde k = 1, 2, 3, ..., 3N şi nk sunt numere naturale strict pozitive.

-interpretarea seriilor spectrale descoperite anterior.

şi de expresia energiei potenţiale a sistemului alcătuit din nucleu şi electron,

rezultă pentru energia totală a atomului expresia:

unde r1 se numeşte prima rază Bohr:

mărime utilizată adesea ca unitate de măsură pentru distanţele atomice.

care evidenţiază mărimea adimensională

E0 = m0c 2 = 0,511 MeV . (FG.01.6.20)

FIZICAF FG.