Coordonatorii colecţiei: RAMONA COMAN, ANA MĂRIA DOBRE

Advisory Board: Paul Magnette

MAUR1CE CROISAT, Institutul de Studii Politice, Grenoble
FRANK DELMARTlNO, Universitatea Catolică, Leuven
LAURENT VAN DEPOELE, Universitatea Catolică, Leuven
JEAN-M1CHEL DE WAELE, Universitatea Liberă, Bruxelles
MICHAEL KEATING, Institutul European. Florenţa
EROL KULAHCI, Universitatea Liberă, Bruxelles
JOHN LOUGHLIN, Universitatea Cardiff
TANJA BORZEL, Institutul de Ştiinţe Politice. Universitatea Liberă, Berlin

PAUL MAGNETTE este profesor de ştiinţe politice şi director al Institutului de

Studii Europene din cadrul Universităţii Libere din Bruxelles. Printre lucrările sale
se numără: La citoyennete europeenne. Droits. politiqaes. institutions (1999); La
citoyennete. Une histoire de l'idee de participation civique (2001); Controler
l'Europe, Poiivoirs et responsabilite dans l'Union europeenne (2003).

Paul Magnette: L'Europe, l'Etat et la democraţie Europa, statul

© 2000, Editions Complexe
© 2005, Institutul European, Iaşi pentru prezenta
şi democraţia
traducere
Suveranul îmblînzit
www. euroinst.ro
Traducere şi studiu
INSTITUTUL EUROPEAN introductiv:
laşi, str. Cronicar Mustea nr. 17, 700198, CP. 161 RUXANDRA IVAN
euroedit@hotmail.com

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României:

MAGNETTE, PAUL
Europa, statul şi democraţia: suveranul îmblînzit
/ Paul Magnette; trad. şi studiu introductiv: Ruxandra
Ivan - Iaşi: Institutul European, 2005
ISBN 973-611-351-5
I. Ivan, Ruxandra (trad.; pref.)

32(4)
Reproducerea (parţială sau totală) a prezentei cărţi, fără acordul Editurii, constituie
infracţiune şi se pedepseşte în conformitate cu Legea nr. 8/1996.
INSTITUTUL
Printed in ROMÂNIA EUROPEAN
2005
CUPRINS Studiu
introdu
 ctiv: Constituţionalismul european şi capcana suveranităţii (Ruxandra Ivan) / 7

INTRODUCERE / 23

Partea întîi: MOMENTUL FONDATOR / 31 Europa în epoca statului / 33 Imposibila

federaţie politică / 40 înconjurul: către un model comunitar / 49

Partea a doua: MARILE ECHILIBRE 111

Judecători şi oameni politici / 80 Oameni politici şi tehnocraţi /111 Federalism
şi suveranitate /137

Partea a treia: TENSIUNILE DEMOCRATICE /167 Criză de legitimitate în integrarea avansată /

169 Transformările democraţiei /192 Un spaţiu public orleanist / 221

CONCLUZII / 235

5
 Europa în epoca statului

începuturile construcţiei europene au fost mult timp

interpretate de istoriografia dominantă ca un triumf al mişcă-
rilor pacifiste şi federaliste asupra partizanilor suveranităţii
statale. Concentrîndu-şi studiile asupra „mişcărilor euro-
pene", acele mici grupuri elitiste transnaţionale concepute
pentru a promova în capitalele europene idealul federalismu-
lui, şi asupra planurilor de federaţie europeană pe care le
făceau, unii istorici au întreţinut mitul unei elite active care
Sar fi contribuit la convertirea spiritelor la ideile federale, înă
acolo încît au atras entuziasmul cîtorva oameni de stat1. De
altfel, această ipoteză părea acreditată de dispre-:ul pe care o
parte deloc neglijabilă a clasei politice de după £ăzboi îl
manifesta faţă de însăşi ideea de stat suveran. Nu umai în
cadrul mişcărilor de rezistenţă care atribuiau cau-ele
războiului ideii înseşi de stat2 şi cereau depăşirea ei, ci i în
general în generaţia politică de după război şi la cîteva intre
figurile cele mai marcante ale acesteia. Astfel, în ranţa, Leon
Blum îşi mărturisea dorinţa de constituire a

Cf. W. Lipgens, Documents on the History of European

ntegration, voi. I: Continental Plans for European Union, 1939-
\945; voi. II: Plans for European Union in Great Britain and in
xile, 1939-1945, De Gruyter, Berlin, 1985 şi 1986; R. Pryce, The
vnamics of European Union, Croom Helm, Londra, 1987.
Cf. denunţările pasionate ale statului suveran de către A. Spinelli,
na din figurile cele mai marcante ale acestei mişcări, a cărei
iblemă o constituie Manifestul de la Ventotene, în W. Lipgens,
cit. Vezi şi programul comun al Rezistenţelor europene (non-
jMnuniste), care afirmă că trebuie „depăşită dogma suveranităţii
fesolute a statelor", citat de D. de Rougemont, Vingt-huit siecles
Ţ'Europe, Payot, Paris, 1961, pp. 406-408.

33
PAUL MAGNETTE fiecare, o parte din
suveranitatea lor unui
unei „federaţii de naţiuni organism internaţional
autonome care să cedeze, dotat cu o conducere
proprie", în timp ce Michel
Debre scria cu şi mai
multă fermitate: „Urmaşii
noştri vor asocia, fără
îndoială, noţiunea de
suveranitate naţională cu o
etapă încă pe jumătate
sălbatică a vieţii naţiunilor
[...]. De acum înainte, ca
să supravieţuiască,
naţiunile trebuie să îşi
abandoneze o parte din
suveranitate"1. Exemplele
s-ar putea înmulţi Ia
nesfirşit în această
direcţie. Dar este
binecunoscut faptul că, la
sfîrşitul celui de-al doilea
război mondial,
sentimentul că statul este o
formă periculoasă de
organizare politică, ce
trebuie depăşită sau cel
puţin transformată, era
foarte puternic. Faptul că
aceste mişcări împrăştiate
au reuşit să se unifice, că
au numărat în rîndurile lor
figuri politice de cel mai
înalt nivel, că au reuşit să
facă în aşa fel încît
anumite guverne să preia
proiectele lor, că acestea
au dat în sfîrşit roade a dat
sentimentul unui val
ineluctabil de convertire a
spiritelor către federalism.
Existau indicii ale unei
mişcări elitiste care ocolea
reticenţele populare, şi
putem înţelege de ce
aceasta a hrănit un proiect
istoriografie.
Cercetătorii în
ştiinţa politică au plecat
multă vreme de la aceleaşi
ipoteze. Primii care s-au
interesat de construcţia
europeană aparţineau
acestui val funcţionalist
care, în studiul sistemelor
politice, privilegiază
aspectele dinamice,
transformările structurale.
Ei şi-au construit de la
început teoriile analitice în
jurul unui postulat: acela
că instituţiile europene
create de primele tratate
erau prin natura lor desti-
nate să suscite tensiuni, să
evolueze. Şi ei îşi
concentrau analizele
asupra acestei elite
diplomatico-
administrative active,
1
L. Blum, în Le Populaire,
24 august 1945 ; Jacquier-
Bruere (pseudonimul lui
Michel Debre şi Emmanuel
Monick), Demain la paix,
Pion, Paris, 1945, pp. 10-
11; amîndoi citaţi de P.
Gerbet, „Les origines du
plan Schuman: le choix de
la methode communautaire
par le gouvernement
francais", în R. Poidevin
(ed.), Histoire des debuts de
la construction europeenne, Europa, statul şi democraţia
marş 1948-mai 1950,
Bruylant, Bruxelles, 1986, în care vedeau pe
pp. 199-222,200. apărătorii unui proiect
european pe care, datorită
competenţelor lor, îl
puteau dezvolta fără
încetare1.
Juriştii care au
conferit autoritate
simbolică dreptului
comunitar făceau parte din
aceeaşi mişcare: cei mai
mulţi dintre ei s-au străduit
să sprijine doctrinar
raţionamentele Curţii de
Justiţie a Comunităţilor
Europene, să dea
fundamente „obiective"
acestor decizii pretoriene,
eminamente politice.
Aceşti „oameni de
ştiinţă" întreţineau, de
altfel, relaţii strînse cu elita
europeană al cărei activism
îl apărau. Conferind, din
punct de vedere istoric,
politic sau juridic, un sens
istoriei construcţiei
europene, ei au devenit
slujitorii unei elite tehno-
cratice internaţionale, ea
însăşi ancorată solid în
cultura universitară şi gata
să primească această
garanţie academică2.
Aceste teorii
optimiste ale construcţiei
europene şi-au pierdut fota
de convingere în cursul
anilor 1960 şi 1970, cînd
promotorii lor, continuînd
să confunde progresele
integrării cu succesele
instanţelor supranaţionale,
au fost nevoiţi să constate
cu amărăciune
„renaţionalizarea"
procesului, pe Care au
perceput-o ca pe o
recesiune. Această
revizuire a deschis calea
unor noi abordări, mai
puţin simplificatoare şi
mai detaşate de mizele
politice.
Lucrările istorice
ale lui Alan Milward au
constituit semnul cel mai
evident că epoca studiilor
europene angajate se
încheia. Punctul de
plecare al revizuirii sale
magistrale teste
constatarea unui paradox:
perioada istorică în timpul
PAUL MAGNETTE
construcţiei statelor
1
naţionale . Criza mondială
din 1929 distrusese
încrederea în
„suveranitatea" statelor:
acestea se dovediseră
neputincioase în faţa
turbulenţelor
capitalismului mondial, iar
căreia s-au creat
Comunităţile Europene
este şi aceea a re-
' Pentru o critică eficace şi
sintetică a acestor teorii,
cf. A.S. vlilward, „Etats-
nations et Communaute:
le paradoxe de VEurope",
în Revue desynthese, 1990,
S. IV, nr. 3, pp. 253-270.
Ceea ce face să se spună cu
severitate că „singurul scop
pe care îl ~rveşte astăzi
neofuncţionalismul este să
ne amintească în ce maură
toreticienii pot ajunge cu
uşurinţă să promoveze
valorile ăpînilor lor
politici", A.S. Milward şi
V. Sorensen, „Inter-
ependence or integration? A
naţional choice", în A.S.
Milward et /., The Frontier
of National Sovereignty,
History and Theory, 945-
1992, Routledge, Londra, pp.
1-32, 3.
3
incapacitatea lor de a
stăpîni criza minase
încrederea popoarelor în
democraţiile liberale.
Perioada care urmează
celui de-al doilea război
mondial vede în schimb
reafirmarea statului ca pe
modul cel mai eficient de
organizare a vieţii
colective, acesta dobîndind
o substanţă pe care nu o
avusese niciodată înainte.
Democraţiile se
reconstruiesc şi reuşesc,
sprijinindu-se pe partide
politice şi organizaţii
sindicale cu vaste
ramificaţii sociale, să
restaureze un consens
naţional. Statul îşi măreşte
considerabil implicarea di-
rectă şi indirectă în viaţa
economică, sprijinindu-se
pe doctrinele „keynesiene"
care justifică „ştiinţific"
această intervenţie;
dimensiunea aproprierii
publice a bogăţiei produse
şi a redistribuirii cunoaşte
o creştere constantă.
Dezvoltarea funcţiilor
statului o induce la rîndul
său pe aceea a funcţiei
publice şi a sectorului
public. Astfel se naşte un
cerc virtuos: organizarea
democratică duce la
cerinţa ca statul să ia
asupra sa sectoare din ce
în ce mai importante ale
vieţii sociale, în timp ce
beneficiile pe care statul-
providenţă le oferă cetăţe-
nilor săi consolidează
consensul naţional.
Acesta este
contextul în care se
conturează construcţia
europeană. Concomitenta
celor două fenomene duce
la invalidarea reprezentării
dihotomice a primilor
europenişti: construcţia
europeană nu poate fi
înţeleasă ca o slăbire pro-
gresivă a statelor. Din
contra, scrie Milward, care
se sprijină pe o lectură
paralelă a istoriei
structurale şi a
documentelor diplomatice
ale negocierilor care au dus
la tratatele fondatore:
1
Cf., pe lîngă articolul şi
volumul colectiv al lui
Milward deja citate, marea
lui lucrare, The European
Rescue ofthe Nation-State,
Routledge, Londra 1992.
Critica sa şi propriile lui
orientări metodologice sînt
evocate mai ales în articolul
citat şi introducerea şi
concluziile celor două lucrări.
Analiza pe care o face
reconstrucţiei statului în
acelaşi timp cu construcţia
europeană figurează mai ales
în primul capitol din The
European Rescue..., pp. 21-
45.
 Europa, statul şi
democraţia
aceasta trebuie înţeleasă ca
o întreprindere pusă în
mişcare şi întreţinută de
către „state" sau, mai
precis, de către elita poli-
tico-administrativă care le
guvernează, pentru a-şi
consolida propriile baze.
Atît succesele cît şi
eşecurile construcţiei euro-
pene arată că dinamica ei
poate fi explicată printr-o
regulă simplă: „Pînă în
prezent, integrarea a fost
aleasă doar în carurile în
care interdependenţa era
considerată un cadru ina-
decvat pentru a promova
obiectivele importante ale
politicilor naţionale"1. Atîta
vreme cît punerea în
aplicare a unor politici
Ifiecoordonate sau
coordonate conform
regulilor clasice ale di-
plomaţiei apare guvernelor
drept calea cea mai
conformă pentru [•apărarea
intereselor lor, strategia
integrării este abandonată.
Acest cadru de analiză ne
permite, fără nici o îndo-
ială, să înţelegem
momentul fondator al
construcţiei europene. El
elucidează şi momentele
de refondare, în care sta-le
membre îşi iau noi
angajamente fundamentale
şi modi-ică tratatele în
acest sens . Dar neglijează
un fapt asupra ăruia vom
reveni, şi anume că în
cadrul acestor angaja-ente
fundamentale se dezvoltă
dinamici cu o natură mai
iuţin diplomatică, deoarece
intervin forţele dreptului şi
ale Instituţiilor comunitare,
mai autonome faţă de
state .
De reţinut că
lucrările lui Milward au
constituit un
şggiomamento crucial al
studiilor europene care
subliniază „dialectică a
suveranităţii". Contrar
celor scrise mult timp îe
către politologi, susţinuţi
de juriştii angajaţi,
construcţia
[A-S. Milward şi V.
Sorensen, art. cit., p. 20.
rA.S. Milward aplică el
însuşi această schemă la
Actul Unic
ropean şi Ia tratatul de la
Maastricht în The European
Rescue,
i. cit., pp. 435-447. Vom
vedea că largi curente de
ştiinţă politică
f-au aliniat la această
abordare. Vezi mai ales A.
Moravcisk, The
Zhoicefor Europe, Social
Purpose and State Power
 from Messina ra,
! 19
M 98.
aa ; Asupra distincţiei între
str politică „înaltă" şi ,joasă"
ic şi nuanţele jjalitice pe
ht, care le presupune, cf.
U mai ales W. Wallace,
C Jovernment without
L statehood: The unstable
Pr equilibrium", în H. Wallace
es şi W. Wallace, Policy-
s, Making in the European
Lo Union, Oxford University
nd Press, 1996, pp. 439-460.

europeană nu poate fi
înţeleasă ca o mişcare de
reducere progresivă a
suveranităţii statelor.
Coincidenţa între
reconstrucţia statului şi
construcţia Europei cere
mai degrabă căutarea unor
relaţii de
complementaritate decît de
excludere între aceste
două mişcări.
încercarea de a
interpreta relaţiile pe care
statele le-au întreţinut cu
proiectul european nu
înseamnă acelaşi lucru cu
negarea faptului că, în
cadrul acestei dinamici,
opoziţia între
reprezentările naţionale şi
cele supranaţionale a jucat
3
E
un rol crucial. Deciziile
luate pe fondul politicilor,
ca şi cele care privesc
instituţiile, pot fi adesea
înţelese drept
compromisuri între actori
care promovează interesul
naţional şi cei ce pro-
movează o viziune aşa-zis
„comună", fondată pe
instituţii supranaţionale.
Dar această alternativă,
dacă a marcat în mod
incontestabil proiectul
european structurînd
mental atitudinile actorilor,
trebuie relativizată din
două puncte de vedere. în
primul rînd, nu trebuie
luată drept sigură: adesea
punctul de vedere
supranaţional sau federalist
a servit în mod tactic la
disimularea unor interese
naţionale1; şi adesea
profesiunile de credinţă
federalistă sînt însoţite de
reafirmarea încrederii în
stat.
Nu trebuie să
pierdem din vedere nici
alte alternative care au
contribuit semnificativ la
structurarea dezbaterilor şi
negocierilor. Pe planul
doctrinelor economice mai
întîi, observăm în cursul
perioadei fondatoare cel
puţin o opoziţie constantă
între partizanii liberului
schimb şi apărătorii
politicilor protecţioniste şi
dirijiste. Această
alternativă, vizibilă în
sînul mişcărilor europene
după 1947, a influenţat
compromisurile al căror
rezultat sînt tratatele
fondatoare, şi explică
fondul angajamentelor
luate.
De asemenea, trebuie să
subliniem că opoziţia între
„naţionalişti" şi
„federalişti" a obturat
pentru multă vreme o altă
alternativă, pe care nu o
acoperă perfect, între
partizanii 5 metodelor
politice, în sensul clasic al
termenului, şi apărătorii
mijloacelor „depolitizate",
„obiectivate". Construcţia
europeană se naşte într-o
perioadă de pozitivism
politic 'triumfător: politica,
ca atare, presupunînd
conflictul ideologic,
confruntarea, este făcută
responsabilă de
încurcăturile «are pînă la
urmă duc la războaie. Ideea
că se poate obţine |nai
multă eficienţă în deciziile
colective prin reducerea
'cestor metode şi prin
înlocuirea lor cu mijloace
„ştiinţifice" ' e vîntul în
pupă. Este epoca în care
triumfă noţiunea de
lanificare economică,
avînd în subiacent
convingerea că se ate
prevedea în mod ştiinţific
evoluţia socială. Partizanii
etodelor previzioniste
argumentează în favoarea
structu-ior de decizie
autonome faţă de politici,
structuri caracte-zate prin
competenţa, neutralitatea,
„obiectivitatea", pînă la ia,
a funcţionarilor. Această
alternativă intelectuală
între 'area politică şi
rătăcirile ei ideologice şi
mica politică, noscută ca
fiind mai capabilă să
satisfacă interesul general
torită neutralităţii şi
competenţei sale, joacă şi
ea un rol cial în ingineria
constituţională europeană1.
Aceste trei
alternative
interacţionează. Ele
1
S-a putut demonstra, de
exemplu, că apărarea
punctului de vedere federal
de către olandezi în
dezbaterile asupra Planului
Fouchet viza, de fapt, să
slăbească poziţia
negociatorilor francezi, fără
ca olandezii să-şi fi dorit
într-adevăr crearea unei
federaţii politice. Cf. S.
Bodenheimer, Political
Union: A Microcosm of
European Politics,
Stijhoff, Leyden, 1967.
Imposibila
federaţie
marchează rezentările
actorilor, se confruntă
şi influenţează deciziile
!>le. Pe fiecare din
aceste trei planuri se
joacă dialectica .tind
statele şi Europa. în
acest spaţiu dinamic în
care ele curează
împreună pentru a-l
structura putem încerca
să legem logica acestei
„dialectici a
suveranităţii".
W. Wallace, „Has
government by committee
lost the public's fidence?",
în J. Hayward (ed.),
Elitism, Populism and
pean Politics, Clarendon
Press, Oxford, 1996, pp.
238-251.
politică
 Momentul de altceva, din compromis
fondator al construcţiei în compromis, a ajuns să
europene nu se reduce la triumfe asupra tuturor
intensa activitate strategiilor care urmăreau a-
diplomatică din jurul 1 ocoli şi să se impună în
„relansării de la Messina", final ca un cadru care nu
între 1955 şi 1957. mai este pus în cauză şi care
Modelul comunitar nu ia ajunge chiar să structureze
naştere decît într-o manieră alegerile ulterioare.
lentă, dureroasă, din Nu intenţionăm să
golurile lăsate de rătăciri şi refacem aici istoria
eşecuri, de găselniţe şi construcţiei europene.
subterfugii, care animă Dorim mai degrabă,
elitele politice europene şi sprijinindu-ne pe lucrările
americane între 1947 şi istorice disponibile2, să
1969. Ideile de Europa încercăm să surprindem
evocate între cele două logica
războaie mondiale şi
abandonate din cauza
circumstanţelor reapar şi
hrănesc discuţiile1. Se
poate distinge o primă
perioadă, din 1947 pînă în
1957, care este cea a
inventării modelului
comunitar. Trebuie să ne
întoarcem în timp cu zece
ani înainte de tratatul de la
Roma pentru a înţelege
bine că această alegere s-a
impus împotriva
curentului, ca un paleativ
al imposibilităţii unei mari
strategii federaliste şi
politice. Şi apoi trebuie să
examinăm deceniul care a
urmat semnării tratatului
pentru a vedea în ce mod
acest model, ales în lipsă
 Europa, statul şi democraţia
procesului care conduce
statele să se unească fără
să şteargă diferenţele dintre
ele. Să încercăm să
înţelegem, plecînd de •% kt
ipoteza că proiectul
european nu poate fi
analizat ca o *• fuziune
deliberată a statelor într-o
entitate supranaţională,
"celelalte motive pentru
care statele au dat formă
acestui ' cadru comun, dacă
ele şi-au conservat natura
în acest cadru •■ sau dacă
dinamica lui le-a scăpat
pînă la punctul în care
suveranitatea lor se reduce
în final la un simplu
cuvînt. *
Primele senine
ale „spiritului
european"
Climatul anilor de
după război este fără
îndoială niarcat de
aspiraţii spre cooperare.
Acordurile pe care statele
Ifuropene le încheie în
materie militară (UEO,
1948; NATO, 4949) şi în
domeniul cooperării
economice (OECE,
1948), 'ieşi rămîn
1
Cf. E. du Reau, L'idee
diplomatice în metodele şi
în organizarea lor
stituţională, sînt semnele
unei înclinaţii a
conducătorilor aţelor
Europei Occidentale,
distruse de război şi care
se _'mt ameninţate de
apariţia unui mare bloc
socialist şi urajate de
puterea tutelară americană,
de a se reconstrui ră a-şi
face rău. Dar elitele
politice din Europa
Occidentală nt animate şi
de forţe mai ambiţioase.
Curente din ce în ce "J;,ai
puternice privesc dincolo
de aceste acorduri
punctuale, re nu pun în
cauză nici în fapt, nici în
drept suveranitatea telor,
către proiectul unei
veritabile federaţii politice
Viropene. Mişcările
federaliste sînt semnul
acestora: mici puri elitiste,
care numără în rîndurile
lor politicieni, dicalişti şi
universitari, cîteva sute de
oameni cel mult, "re
împărtăşesc convingerea
că statele europene ar
putea fi Clinate să
coopereze dacă o serie de
oameni influenţi ar
d'Europe au XX sfecle.
Complexe, ^ mplexe, Bruxelles,
Bruxelles, 1997 şi G. 1987; M.-T. Bitsch,
Bossuat, Les fondateurs de Histoire de la "''nstruction
iEurope, Belin, europeenne, Complexe,
Paris, 1994. Bruxelles, 1996; C.
2
Ne bazăm mai ales, în afară rgbibe, Histoire de la
de lucrările deja citate, pe P. construction
Gerbet, europeenne, PUF, Paris,
La construction de l'Europe, 3; J. Lecerf, Histoire de
ediţia a Il-a, Imprimerie l"unite europeenne,
Naţionale, Gallimard, Paris, 2
Paris, 1994; P. Gerbet, l., 1965 şi 1968. Celelalte
La naissance du marche surse, mai punctuale, vor fi
commun, citate pe
sură ce vom avansa în text.

4
E
reuşi să-şi unească forţele culturale şi politice, mai
pentru a stîrni entuziasmul mult de o jumătate din
conducătorilor. Istoria participanţi iau parte la
pare, într-o primă etapă, lucrările ultimului din
să le dea dreptate: aceste grupuri,
reuniunile generale pe care concentrîndu-şi energia în
aceste organizaţii private a gîndi structurile Europei
le ţin la Haga în mai 1948 înainte chiar ca obiectul
au un mare răsunet public cooperării să fie definit.
şi sînt sprijinite chiar din Desfăşurarea
săptămînile ce urmează de dezbaterilor şi a
către guvernul francez, negocierilor este şi ea
care decide să devină politică, în sensul clasic al
arhitectul proiectului. termenului. Proiectul
Este vorba de o susţinut de guvernul
ambiţie eminamente francez, pe care acesta îl
politică. Politică prin supune viitorilor săi
metoda ei, şi o dovadă parteneri, este construit în
este că la congresul de la jurul ideii unei Adunări
Haga, care abordează în Europene. Robert
comisii specializate Schuman şi colaboratorii
chestiunile economice, săi au convingerea că
aceasta este cea mai bună 1948, citată de M.-T.
metodă: crearea unei Bitsch, „Le role de la
Adunări reprezentative a France dans la naissance
popoarelor Europei şi du Conseil de l'Europe", în
lăsarea în grija acesteia a R. Poidevin (ed.), Histoire
des debuts de
sarcinii de a defini
obiectul şi modalităţile
cooperării lor, mai
degrabă decît să se
împotmolească de la
început în negocieri
diplomatice fără sfîrşit.
Europa să se facă, în alţi
termeni, printr-o
modalitate publică şi
deliberativă, care ar
aminti ceva din
convenţiile constituante.
Guvernul francez vede în
această alegere cea mai
bună garanţie a unei apro-
pieri reale, şi nu numai
formale a popoarelor:
Adunarea, spune o notă
internă a guvernului
francez, „va trebui să facă
în aşa fel încît în toate
ţările interesate un număr
cît mai mare de indivizi să
înţeleagă că apropierea
politică şi economică este
o necesitate pentru
reconstrucţia şi progresul
Europei"1. Ea va avea
aşadar nu numai o misiune
de concepere, ci şi una de
convingere politică.

1
Notă Internă a guvernului
francez din 28 septembrie
 Primele diviziuni de instanţe ce vor fi ate:
doar un consiliu
Dar acesta nu este decît un
interguvernamental sau
element al „spiritului
unul dublat de 'Adunare;
European" al epocii. încă
asupra modalităţilor de vot
de la congresul de la
între guverne: unani-îtate
Haga, participanţii se
absolută sau reguli mai
separaseră între partizanii
suple; asupra modului de
unei Constituţii europene
"emnare a membrilor
şi avocaţii simplelor
Adunării: numire de către
cooperări
guverne alegere directă...
interguvernamentale, un al
Termenii sînt clasici încă
treilea partid apărînd între
de la discuţiile Jlastice
„federalişti" şi „unionişti",
asupra dreptului
care «•opunea, în chip de
popoarelor în secolul al
sinteză, ca „naţiunile
XVII-Iea şi r continua să
Europei să transfere ele din
marcheze etapele
drepturile lor suverane
ulterioare ale construcţiei
pentru a le exercita de
^opene. Logica
acum ainte în comun"1.
compromisului va prevala
Aceeaşi dialectică se
pînă la urmă: hsiliul
regăseşte în ne-ocierile
Europei va fi bicefal,
dintre guverne, între
format în acelaşi timp
septembrie 1948 şi mai
dintr-un
1949. uvernul britanic îşi
siliu de Miniştri şi o
exprimă imediat refuzul
Adunare; aceasta din
faţă de o onstituţie şi o
urmă va fi
Adunare europene:
%
cooperarea interguverna-'
entală clasică va fi mai
'onstruction europeenne,
mult decît suficientă.
op. cit., pp. 165-198, p.
Toate nego-erile între 169. Faptul că ton atît de
delegaţiile naţionale vor fi politic este folosit într-o
structurate pe această notă internă, care nu
ternativă. Ele vor insista, trebuie Se preocupe de
în detaliu, asupra numelui convingerea opiniei
insti-ţiei care va fi creată: publice, spune destul
Uniune Europeană sau, despre biţiile politice ale
mai modest, >,nsiliu al guvernului francez.
Europei; asupra tipurilor ezoluţie de compromis,
redactată de Duncan
 Sandzs şi Rene tirtin şi M.-T. sh, Histoire de la
adoptată în unanimitate construction europeenne,
de Congres, citată de ed. cit., p. 47.

4 4
 Europa, statul şi democraţia
PAUL MAGNETTE Europei, Londra, 3-5 mai 1949, citat de M.-T. Bitsch, „Le
role de
încadrată de organul guvernamental; fiecare ţară îşi va de- la France dans la naissance du Conseil de PEurope", art. cit.,
semna parlamentarii după modalităţi proprii... p. 195.
Modelul britanic cîştigă, dacă luăm în calcul greu-
tatea concesiilor făcute, în faţa proiectului francez. Marea
ambiţie politică a unei Adunări constituante pare să se fi
stins. Cîteva dintre delegaţii vor păstra pînă la finalul
dezbaterilor speranţa de a vedea apariţia unei veritabile
federaţii pe ruinele statelor desuete. Ministrul de externe
norvegian va concluziona cu o notă de regret: „Civilizaţia
modernă, cu noile ei mijloace de comunicare şi noile baze
tehnice ale sistemului nostru economic, este pe cale să
transforme regimul nostru actual al suveranităţii naţionale
într-un regim demodat"'. Dar majoritatea reprezentanţilor
naţionali, inclusiv cei care susţinuseră proiectul şi
inspiraţia lui politică, vor concede că nu se punea
problema sfirşitului domniei statelor suverane. Schuman o
spune clar, la negocierile finale: „Esenţialul este ca
suveranitatea fiecărui stat să fie păstrată; cerînd mai mult,
am da dovadă de o circumspecţie excesivă"2. Schuman
indică retrospectiv sensul proiectului său parlamentar
pentru Europa: nu era vorba de a ocoli reticenţele
guvernamentale încredinţînd unei elite parlamentare grija
de a elabora în mod public o Constituţie pe care guver-
nele, legate de o opinie publică cîştigată pentru cauza
federalistă, nu ar fi putut-o refuza. Era vorba, mai modest,
şi mai ales mai vag, de a pune „bazele unei cooperări
spirituale şi politice din care se va naşte spiritul
european"3. Retorica ambivalenţă a suveranităţii, grija
constantă de a menţine dogma acesteia eliberînd-o în
acelaşi timp de aspectul său

Rezumat al declaraţiilor miniştrilor afacerilor externe

după semnare, la 5 mai 1949, în U. Leone, Le origine
diplomat ic ne del Consiglio d'Europa, Giuffre, Milano,
1966, p. 334.
2
Rezumat al dezbaterilor finale din 3 mai 1949, în U.
Leone, op.
cit., p. 314.
3
R. Schuman, proces-verbal al conferinţei de creare a
Consiliului
exclusiv şi belicos se manifestă pe tot parcursul
dezbaterilor, pe care Schuman le încheie cu aceste
cuvinte: „Nu ne-am putea servi ţara mai bine decît
asigurîndu-i, în pace şi independenţă, colaborarea amicală
a altor ţări solidare în căutarea unei bunăstări care va fi
durabilă doar în măsura în care ;Va fi comună tuturor"1.
Stagnarea
Forma de compromis pe care a luat-o această dia-
ctică a privat Consiliul Europei de substanţa sa politică.
Nu
^ste multă vreme, Spaak va spune cu amărăciune despre
dunărea sa: „Ii lipseşte avîntul politic. îndeplineşte cu
Conştiinciozitate sarcini secundare şi rezolvă din cînd în
cînd
te o problemă de interes tehnic limitat". Va învăţa o lecţie
!
n ceea ce consideră un eşec politic: „Este greu să faci să
iască o adunare fără puteri şi fără responsabilităţi. Ea va
"veni în scurt timp o academie. îşi va recăpăta importanţa
44
PAUL MAGNETTE
1 organizaţii sectoriale. Şi Comitetul de Miniştri va continua să-şi
cutivă dotată cu puteri supranaţionale" . Comisia afacerilor
generale a avut, pînă în 1953, o activitate intensă. Ea a reuşit
chiar să pună pe agenda Consiliului raportul pe care preşe-
dintele său, primul-ministru francez Bidault, îl redactase şi care
cerea în principal ca toate organizaţiile europene (NATO,
OECE...) să fie regrupate sub egida Consiliului, gestionate de
un Consiliu de Miniştri care ar lua decizii obligatorii supuse
controlului parlamentar al Adunării sale. Chiar în sînul
Adunării, vechile diviziuni între federalişti şi unionişti au
reapărut totuşi şi au condamnat această strategie.
Ethosul politic va supravieţui pentru alţi cîţiva ani în
sînul Adunării. După relansarea construcţiei europene pe care a
iniţiat-o declaraţia Schuman, vor continua să apară protocoale
care vor cere dezvoltarea unor acorduri sectoriale, fuziunea
organizaţiilor, consolidarea unui executiv comun şi supunerea
acestuia controlului parlamentar2. Consiliul de Miniştri va
examina din nou aceste sugestii, fără nici un rezultat. între 1953
şi 1960, Adunarea va încerca din nou, zadarnic, să facă din
Consiliul Europei „cadrul general al politicii europene"
nci cînd se va face Europa politică, atunci cînd membrii
vor fi aleşi în mod direct prin vot universal, atunci cînd ea
, controla un adevărat executiv european"2.
Este suficient pentru a afirma eşecul căii majore a
nstrucţiei europene. Metoda politică, fondată pe delibera
parlamentară şi ambiţiile constituante, şi-a pierdut ~de
suflul în faţa energiei opozanţilor săi. Imediat după stituire
şi în ciuda puţinelor ei puteri, Adunarea va încer-din
răsputeri să redea avîntul marelui proiect. încă din !unile
din 1949, numeroase moţiuni constituante vor fi use de
către Adunare, acestea reclamînd o „federaţie de-ratică
europeană", elaborarea unei constituţii sau
nsformarea Consiliului de Miniştri în „autoritate exe-
, ezumat al declaraţiilor miniştrilor afacerilor externe
după lare, la 5 mai 1949, în U. Leone, op. cit., p. 330.
Spaak, Combats inacheves, Fayard, Paris, 1969, voi.
2, p. 60.
evocă aici eşecul Adunării Consiliului Europei de a
determina ernele să susţină proiectele ei constituante între
1949 şi 1953.
45
armonizînd şi transformînd în sens federal numeroasele
exprime interesul politicos pentru aceste proiecte pe care nu Ie-a
examinat niciodată în mod serios3.
Marea cale politică se împotmoleşte încă din primele zile
ale Consiliului Europei. Ea va fi reluată de alte adunări
1
Respectiv, în termenii moţiunii Mackay şi ai amendamentului
Macmillan, citaţi în A.H. Robertson, Le Conseil de l 'Europe. Sa
structure, ses fonctions et ses realisations, Sythoff, Leyden, 1962, pp.
116-117.
4
Cf. protocolului Mackay din august 1950 şi propunerilor La
Malfa din noiembrie 1950, descrise în A.H. Robertson, op. cit..
pp. 122-128.
5
Cf. A.H. Robertson, op. cit., pp. 134-150 şi cartea cu titlu
evocator a lui F. Lamoureux şi J. Molinie, Un exemple de
cooperation intergouvernementale: le Conseil de l 'Europe, PUF,
Paris, 1972.
 Europa, statul şi democraţia
iefemere, fără să ajungă niciodată la bun sfîrşit. Europa va începe şă
se construiască în alte moduri, mai modeste, mai indirecte.
Suveranul limitat prin drept:
o viclenie a raţionamentului Consiliului Europei
Măsurat prin prisma ambiţiilor promotorilor săi,
onsiliul Europei este un eşec. Şi totuşi el a fost de-a lungul
'mpului creuzetul unei forme de civilizaţie a suveranităţii
ite, care nu fusese decît vag întrezărită la început. în ciuda
terilor sale limitate, Consiliul Europei are capacitatea de a
'opta convenţii, simple tratate care răspund regulilor cla-
*7-e ale dreptului internaţional; sub această formă aparent
diţională, Consiliul a desfăşurat activităţile cele mai origi-
le. Printre cele aproape 150 de convenţii pe care le-a
aborat şi care au fost ratificate inegal de statele membre
urează faimoasa Convenţie Europeană a Drepturilor
46
mlui şi Libertăţilor Fundamentale din 1950. Nu este
ba de o simplă replică, la scară europeană, a Declaraţiei
iversale adoptate în cadrul Naţiunilor Unite, ci de un text
cărui conţinut relativ puţin original este compensat de
tenta unui mecanism de protecţie fără precedent. Rati-
tă de toate statele membre şi pe cale să fie ratificată de
''i aderenţi, această declaraţie a devenit piatra de temelie a
~rei Consiliului Europei. Statele se angajează să îşi armo-
ze legislaţia şi practicile executive în conformitate cu
te drepturi fundamentale, autorizînd celelalte state
bre şi persoanele particulare să supună eventualele
Uri de violare unor instituţii comune. Rezolvarea acestor
1
icte de drept este concepută iniţial ca o procedură
"ă, în care intervine mai întîi o Comisie Europeană a
turilor Omului formată din reprezentanţi ai statelor,
», dacă nu a fost rezolvat conflictul pe cale amiabilă în
t stadiu, o Curte Europeană a Drepturilor Omului, ale
i decizii au forţă obligatorie şi care poate chiar să
rască acordarea unor reparaţii pecuniare.
47
PAUL MAGNETTE
Este vorba aici de o inovaţie instituţională funda-
mentală. Principiul acestui dispozitiv constă în recunoaşterea
de către stat a unor limite constrîngătoare faţă de extinderea
suveranităţii lor interne, plasînd aceste drepturi funda-
mentale deasupra puterii lor legisaltive. Forma sa constă în
încredinţarea către nişte instanţe superioare a sarcinii de a
veghea la respectarea acestor drepturi, ceea ce poate fi inter-
pretat ca o autolimitare a suveranităţii lor externe. Meca-
nismul este subsidiar şi nu se pune în mişcare decît după
epuizarea căilor de recurs interne, dar este constrîngător. Şi
dacă statul dispune de marje de apreciere pentru a se pune în
conformitate cu conţinutul Convenţiei, Curtea este cea care
decide aceste marje. Această dublă relativizare a suvera-
nităţii duce la consolidarea statului de drept, instituit sau
reinstituit în aceeaşi perioadă de toate constituţiile demo-
cratice europene, dotîndu-1 cu un fundament supranaţional.
Nu este vorba de un angajament punctual, prin care
statele renunţă o dată pentru totdeauna şi în anumite limite la
aspectele excesive ale suveranităţii lor, ci de un proces con-
tinuu. Inspirîndu-se din diferite sisteme de drept, Curtea
contribuie la apariţia unor principii generale de „drept
comun"1, primele baze ale acestui „spirit european" din care
fondatorii voiau să facă obiectivul Consiliului Europei. Ea
nu se limitează la principii de drept, ci îşi apropriază, prin
jurisprudenţă, înseşi fundamentele normative ale democra-
ţiilor europene, ale căror baze comune le subliniază, dega-
jînd astfel fundamentele unei gîndiri constituţionale comune.
Vom vedea că, în ordinea sa proprie, Curtea de
Justiţie a Comunităţilor Europene a adus contribuţii compa-
rabile şi chiar convergente, deoarece ea a făcut adesea refe-
rinţe la jurisprudenţă Curţii de la Strasbourg. Această con-
vergenţă prin drept, efect neaşteptat al Consiliului Europei,
este prima manifestare a „solidarităţii spirituale" a statelor
europene.
1
Cf. Delmas-Marty, Pour un droit commun, Seuil, Paris, 1994. 48
PAUL MAGNETTE
înconjurul: către un
model comunitar
Robert Schuman a fost figura emblematică a căii
ajore a construcţiei Europei, dar va fi şi cea a căii ei minore.
poziţia dintre „federalişti" şi „unionişti" a fost aceea care a
.ucturat dezbaterile şi compromisurile primului moment al
onstrucţiei europene. Desigur că au existat, în sînul Comisiei
conomice a Congresului de la Haga, apoi în cursul negocie-
*lor, scurte dezbateri în jurul problematicii liberului schimb şi
politicilor protecţioniste şi dirijiste, dar trimiterea în plan
cundar a chestiunilor economice a propulsat această opoziţie.
ît despre alternativa care îi pune faţă în faţă pe partizanii
liticului şi pe avocaţii funcţionalului, ea nu apăruse încă în
"aţele dezbaterilor de politică înaltă.
Ceea ce caracterizează calea minoră a construcţiei
ropene este ocultarea primei alternative, care îi opunea pe
deralişti suveraniştilor, şi dominaţia celorlalte două. Relan-
~ea orchestrată de Schuman derivă, de fapt, din convin-rea
cîtorva activişti, a căror figură centrală este Monnet, nfom
căreia proiectul european nu putea avansa decît cu ndiţia
stingerii polemicilor politice din jurul instituţiilor eosebit de
sensibile deoarece se refereau Ia concepte şi iboluri),
pentru o focalizare asupra conţinutului coope-, ii.
Schimbarea de strategie constă în privilegierea fondu-
asupra formei, în speranţa secretă că fondul va aduce < pă
sine forma.
Convingerile care îi animau pe conducătorii francezi în i,
voinţa de a ţine sub control Germania inserînd-o într-un
cooperativ şi căutarea unor strategii coordonate dincolo
frontiere pentru garantarea politicilor industriale şi agricole
49
Europa, statul şi democraţia
franceze1, continuă să domine în 1950. Schuman şi oamenii săi
sînt în continuare în căutarea unui plan. Presiunile exterioare,
legate de creşterea blocului sovietic şi de voinţa Statelor Unite
de a împiedica ţările occidentale să cadă sub povara acestuia
rămîn şi ele la fel de puternice.
Maeştri ai modernizării economice a Franţei prin
planificare, discipoli convinşi ai uniunilor vamale care înflo-
resc în acea perioadă2, Jean Monnet şi colaboratorii săi au
ideea de a combina aceste două tehnici într-o sinteză ori-
ginală: o Comunitate de producţie sectorială. Aceasta ar fi
avut drept obiect cărbunele, sursa principală de energie în
producţia industrială şi măr al discordiei franco-germane, şi
oţelul, materie primă a industriei grele şi, important din
punct de vedere simbolic, a industriei armamentelor. Dintr-o
înclinaţie personală, Monnet ar fi preferat fără îndoială să
promoveze un plan dirijist de producţie şi comercializare
planificate şi comune, dar ştia că această orientare ar fi
suscitat reticenţe mari în Germania şi în Statele Unite. El a
avut precauţia de a-şi prezenta proiectul sub o formă mai
acceptabilă pentru liberali: o piaţă comună, deschisă, dar
reglementată de o autoritate publică. De la început, Monnet
se îndrepta deci spre o sinteză a celor două mari culturi
economice europene ale vremii, liberul schimb şi dirijismul
protecţionist.
Cît despre aspectele instituţionale, ele erau reduse la
minim. Comisar general al planului de modernizare şi de
echipare, Monnet este unul din acei oameni care cred cu
1
Cf. A. Milward, The European Rescue ofthe Nation-State, op. cit,
pp. 119-317, pentru o analiză fină a acestor preferinţe naţionale şi a
influenţei lor determinante asupra politicii europene a Franţei şi a
„partenerilor" săi.
2
Cf. P. Gerbet, La naissance du marche commun, op. cit, pp. 45-51-
pentru descrierea proiectelor de uniune vamală belgo-luxembur-
gheză, franco-germană, franco-italiană (botezată Francita), belgo-
olando-luxemburgheză (Benelux), franco-italiano-benelux (numită
Fritalux, apoi Finebel), anglo-scandinavă (Uniscan) şi scandinava
(Consiliul nordic).
50
PAUL MAGNETTE
El credea, şi istoria îi va da dreptate, că proiectul era capabil
să seducă o Germanie preocupată să se reintegreze în
fermitate în virtuţile organelor tehnocratice1. O echipă de
fiincţionari independenţi şi foarte competenţi, animaţi de
fcimţul interesului general, negociind în permanenţă cu
rupurile de interese economice şi sindicale, i se părea cea ai
bună garanţie a succesului întreprinderii. Poate că fusese
nfluenţat de agenţiile regulatorii autonome pe care le văzuse
Statele Unite ; era, în orice caz, impregnat de cultura "nceză
a elitelor de stat, despre care se considera că puneau ai presus
interesul general faţă de interesele particulare ale arilor
industrii şi de disputele dintre „politicienr"3. Comu-"tatea
Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), al cărei *~n îl
concepuse, nu trebuia să aibă decît o singură insti-'ţie, o
înaltă Autoritate compusă din experţi independenţi, rin natura
ei, aceasta trebuia să fie supranaţională: dacă ea 2 fi
reprezentat statele membre, atunci ar fi reprodus condeie
dintre acestea. Era absolut necesar ca statele să zioneze o
parte din suveranităţile naţionale şi să le supună teresului
comun"4. înalta Autoritate ar fi dispus deci de Lurse proprii,
ar fi luat decizii în mod autonom, iar aceste izii ar fi avut
forţă de constrîngere asupra statelor.
Robert Schuman a găsit în această idee mijlocul de a
ansa, pe baze mai modeste, marele său proiect european 5.
> P. Reuter, „La conception du pouvoir politique dans Ie plan
uman", în Revue francaise de sciences politiques, voi. 1, nr. 3,
jl, pp. 256-269.
> ipoteza lui I. Wall, „Jean Monnet, the United States and the
eh Economic Plan", în D. Brinckley şi C. Hackett (ed.), Jean
net: the Path to European Unity, Macmiilan, Londra, 1991.
; Featherstone, „Jean Monnet and the «Democratic Deficit» in
^European Union", în Journal of Common Market Studies,
*, voi. 32, nr. 2, pp. 149-170.
, "onnet, Şedinţa de instalare a înaltei Autorităţi a Cărbunelui şi
'ului, Luxemburg, 10 august 1952, citat în C. Zorgbibe,
oire de la construction europeenne, PUF, Paris, 1993, p. 42.
P. Gerbet, „Les origines du plan Schuman: le choix de la
de communautaire par le gouvernement francais", în R.
51
concertul naţiunilor şi să-şi recupereze suveranitatea. Spera
ca şi alte state să sesizeze acest avantaj. Acest lucru se va
întîmpla în cazul Italiei, fără rezerve, şi al ţărilor din
Benelux, mai degrabă de teama de a rămîne pe dinafară decît
din entuziasm. Pe de altă parte se situa Marea Britanie,
descurajată de cele trei dimensiuni - supranaţională, dirijistă
şi tehnocratică ale proiectului, care se va ţine deoparte1.
Alegerea căii minore nu se ilustrează doar prin
dimensiunea sectorială şi aparatura instituţională minimală a
proiectului, ci şi prin metoda lui Schuman. Deşi dorise
constituirea unei Adunări deliberative în 1948, el aderă la
proiectul CECO, pe care îl impune în cîteva zile guvernului
său, fără să fi consultat în prealabil nici pe funcţionari, nici
pe parlamentari, nici sindicatele, şi îl prezintă, cu un efect de
surpriză reuşit, în faimoasa sa declaraţie din 9 mai 1950.
Această declaraţie fondatoare răsună de accentele
„spiritului european" ale cărui semne le căutase în zadar
Schuman la negocierile din 1948. întregul său discurs este
construit în jurul laitmotivului păcii, fundament normativ
primordial al demersului. El ia act de eşecul căii majore:
„Europa nu se va face dintr-o dată şi nici într-o construcţie
de ansamblu. Ea se va face prin realizări concrete ce vor crea
mai întîi o solidaritate de fapt". Apoi articulează în timp
angajamentele imediate, modeste, ce nu repun în cauză
suveranitatea statelor, şi obiectivul mai îndepărtat al unei
„federaţii europene" care să îi seducă pe cei mai ambiţioşi.
El îmbină subtil obiectivele liberalizării comerciale, desti-
nate eradicării războiului între naţiuni prin uciderea germe-
nilor acestuia, cu protecţionismul, cu orientările dirijiste de
control al preţurilor, al concurenţei, al investiţiilor, pe un
Poidevin (ed.), Histoire des debuts de la construction europeenne,
op. cit., pp. 199-222.
1
Cf. F. de La Serre, La Grande-Bretagne et la Commuanute
europeenne, PUF, Paris, 1987.
52
PAUL MAGNETTE
Europa, statul şi democraţia
bnd de misiune socială, de progres al condiţiilor de viaţă şi
uncă. Cît despre dispozitivul instituţional, el este redus,
um o dorise Monnet, la înalta Autoritate supranaţională şi,
filigran, la o instanţă judiciară care transpare în spatele or
„dispoziţii cuvenite care vor asigura căile de recurs
ecesare împotriva deciziilor înaltei Autorităţi"1.
Alternativa liber schimb/dirijism s-a oprit într-un
hilibru, ca şi alternativa naţional/supranaţional. Alegerea
odelului tehnocratic împotriva celui politic este transpa-
ntă. Dar nu şi definitivă. Căci propunerea, înainte de a fi
anspusă în fapte, va trebui supusă tirurilor negocierilor.
; Triplul echilibru al modelului CECO
Germania, Italia şi cele trei ţări ale Beneluxului
au ;puns invitaţiei Franţei şi cei şase au făcut
compromisurile
e rigoare. Cele două echilibre, al metodei economice şi al
pzajului naţional-supranaţional, au făcut repede obiectul ui
consens. Cît despre orientarea tehnocratică a proiec-lui,
aceasta întîmpină mai multe reticenţe.
Delegaţiile belgiană şi olandeză văd în înalta Auto-
ate, aşa cum fusese ea concepută de către francezi, un cal
ian al intereselor lor naţionale. Ele cer cu succes ca tra-ul
CECO să fie extrem de precis şi să ia forma unui tratat-
ge, pentru a se evita lăsarea unor marje prea largi de apre-
:re în sarcina organului tehnocratic de execuţie. Ele obţin,
asemenea, ca înalta Autoritate să fie încadrată de un
"an interguvernamental, Consiliul Special de Miniştri,
"ărcinat cu coordonarea politicilor naţionale cu „interesul
. mun" şi care îşi va da „avizul conform" deciziilor mai
portante. Tratatul este o lege pe care înalta Autoritate va
bui să o pună în aplicare, dar orice extensie „legislativă" va
îne sub controlul guvernelor, conform canoanelor dreptului
©rnaţional. Mica Comunitate este, de la început, bicefală.
Declaraţia Schuman din 9 mai 1950, citată integral în C.
rgbibe, op. cit., pp. 38-40.
53
Europa, statul şi democraţia
 Delegaţiile s-au înţeles repede să adauge o a treia
instituţie: Curtea de Justiţie. Deja declaraţia Schuman evo-
case sumar necesitatea de a dota Comunitatea cu o instanţă
judiciară. Statele îi vor încredinţa o dublă misiune. Ca juris-
ticţie „internă", ea va trebui, pe de o parte, să decidă în con-
tencioasele tipice dreptului administrativ (anularea deciziilor
înaltei Autorităţi, în caz de incompetenţă, violarea unor for-
me substanţiale sau a tratatului, deturnarea puterii... şi reme-
dierea prejudiciilor) şi, pe de altă parte, va statua cu titlu
prejudicial asupra deliberărilor înaltei Autorităţi sau a Con-
siliului. Ca jurisdicţie „internaţională", ea va tranşa con-
flictele între statele membre. Această dublă natură a Curţii
este ea însăşi un semn al naturii hibride a CECO, deopotrivă
organizaţie internaţională clasică şi Comunitate supra-
naţională integrată.
O a patra instituţie va veni să completeze ansamblul:
Adunarea. Monnet, ocupat să se gîndească la depăşirea riva-
lităţilor guvernamentale, nu imaginase nici o secundă crea-
rea unei Adunări Europene. Dar parlamentele naţionale, ai
căror membri se obişnuiseră deja să se reunească în Adu-
narea Consiliului Europei şi în cea a UEO, nu acceptă să se
lase deposedate de puterea lor de control politic în favoarea
cuplului pe care îl formau tehnocraţii supranaţionali şi
funcţionarii guvernelor, reuşind să convingă guvernele de
necesitatea creării unei Adunări a CECO. Ea nu va avea nici
o putere legislativă: asta se explică, în parte, prin faptul că
CECO este creată printr-un tratat-lege şi deci, în principiu,
ea nu va lua decizii de tip legislativ, ci doar regulamentar;
dar asta ţine şi de faptul că, în realitate, parlamentele naţio-
nale nu asumau funcţiile legislative, acaparate de către gu-
verne, ci se concentrau asupra controlului executivelor. Aşa-
dar echilibrul puterilor, aşa cum se manifestă el în ordinea
naţională, este cel care a inspirat modelul CECO, în care
Adunarea nu are, în afara unei vagi puteri de deliberare
neconstrîngătoare, decît o funcţie de control politic punctual,
care se manifestă în examinarea raportului anual al înaltei
Autorităţi, urmată eventual de un vot de moţiune de cenzură
printr-o majoritate de două treimi.
54
PAUL MAGNETTE
Combinarea acestor cinci moduri de funcţionare a
luării deciziei trasează şi un echilibru pe axa naţional/
în sfîrşit, sediment al intenţiilor corporatiste ale pro-
ctului iniţial, un Comitet consultativ reprezentînd pe picior
liţle egalitate producătorii, lucrătorii, consumatorii şi
nego-'atorii din sectorul cărbunelui şi oţelului este instituit
pentru înalta Autoritate să poată fi la curent cu părerile lor.
Orientarea tehnocratică a proiectului iniţial a fost
viată clar pe parcursul negocierilor, pentru a se ajunge la un
-hilibru care îl reflecta mai bine pe cel al forţelor politice ale
-mii. Controlul permanent pe care guvernele îl exercită
jpra ansamblului prin intermediul Consiliului este semnul
ntralităţii lor în echilibrul de puteri de după război. întinderea
terilor Curţii, a cărei semnificaţie nu este bănuită în acel
oment, reflectă restaurarea dreptului şi a instanţelor judiciare.
zenţa unei Adunări, fie ea şi redusă la un control a
-steriori, manifestă nevoia de a onora doctrinele legitimităţii
mocratice, în ciuda succesului ideilor tehnocratice. Prezenţa
;retă a unui Comitet consultativ exprimă, în sfîrşit, voinţa de
Implica interesele economice şi sociale în luarea deciziei, în
laşi timp cu cea de a limita ponderea lor. în final echilibrul
cel care prevalează, atît pe axa naţional/supranaţional
nderea Consiliului şi natura tratatului-lege fiind compensate
|autonomia relativă a înaltei Autorităţi, inovaţie majoră), cît
pe cea politic/non-politic (înalta Autoritate, centrală, fiind
.drată de Consiliu şi Adunare).
Originalitatea „modelului comunitar" rezidă în acest
Iu echilibru. Spre deosebire de proiectele anterioare -
'elul francez al Adunării constituante exclusiv „demo-
ic" sau modelul interguvernamental britanic exclusiv
lomatic" - modelul comunitar se bazează pe o pluralita-
registre de legitimare. Aici se conjugă nu mai puţin de
,i tipuri de logică: legitimitatea funcţională a unui organ
ocratic, legitimitatea internaţională clasică a unui organ
guvernamental, legitimitatea democratică a unei adunări
-naţionale, legitimitatea formalistă a unei Curţi şi legiti-
tea corporatistă a Comitetului consultativ. Desigur, pri-
două domină, dar mai ales combinaţia dintre ele dă
"nalitatea proiectului.
55
Europa, statul şi
democraţia
supranaţional, care este şi el cu totul inedit. întreprinderea
europeană se bazează pe o valoare cardinală, pacea, şi pe
substituirea rivalităţilor tradiţionale cu atitudini cooperative.
Acest lucru transpare în echilibrul instituţional, creînd mo-
dele de legitimitate proprii unei Comunităţi de state. Astfel,
de exemplu, Consiliul nu este un simplu organ interguver-
namental clasic, deoarece se întîmplă ca el să decidă şi altfel
decît în unanimitate, dînd dovadă de o formă de „colegia-
litate" pe punctul de a se constitui1. Relaţiile între organe, pe
care tratatul le schiţează şi le încurajează, se desfăşoară şi
după un model cooperativ: Consiliul decide pe baza propu-
nerilor înaltei Autorităţi, ceea ce împinge spre convergenţă,
în timp ce aceasta din urmă e controlată de o Adunare care
nu o poate demite decît în cazuri-limită şi deci va fi înclinată
să o influenţeze într-un mod mai suplu. Multiplicitatea şi
colaborarea necesare ale instituţiilor constituie în ele însele
fundamente originale ale ansamblului.
Acest echilibru subtil reflectă, pe ansamblu, aspi-
raţiile mediilor conducătoare europene. O demonstrează rati-
ficările cu majorităţi largi şi uşor obţinute din partea parla-
mentelor naţionale. Dar el îngrijora, de asemenea, căci se
simţea că statele suverane se auto-constrînseseră de două ori:
întîi, implicîndu-se într-o organizaţie „supranaţională" care
le-ar fi limitat autonomia şi apoi tolerînd alături de ele tipuri
de logică „non-politică", ce le vor concura mai tîrziu.
Din acest dublu angajament decurg primele critici.
Cele ale gaulliştilor în Franţa, care se vor amplifica, şi care
1
Cf. R. Mosse, „La democraţie dans Pelaboration des decisions",
în Actes officiels du Congres internaţional d'etudes sur la CEC A,
voi. V, Les Interventions de la Haute Autorite, Giuffre, Milano,
1957, pp. 185-195. Amestecînd cele două registre de legitimare,
autorul afirmă că „democraţia" proprie CECO rezidă în combina-
rea a cinci valori: colegialitatea, legalitatea, multiplicitatea organe-
lor, publicitatea şi tehnicitatea.
56
PAUL MAGNETTE
Ideea avea meritul că exista un precedent care părea
denunţă „areopagul iresponsabil" sau „tehnocraţia apatridă"
înaltei Autorităţi, critici care se concentrează pe cele două
imensiuni ale proiectului. Cele ale britanicilor apoi, conser-
■vatori sau laburişti, care se înţeleg în ponegrirea, în termeni
foarte apropiaţi, a acestei instituţii care păcătuieşte nu numai
prin supranaţionalitate, ci şi prin faptul că este „nedemo-
^cratică şi iresponsabilă"1.
Confirmarea a contrarlo a modelului comunitar:
relansarea ratată a căii majore (CEA şi CPE)
Modelul comunitar va trebui să facă faţă acestor
ontestări. Dar va şti să reziste şi să confirme a contrario
uhilibrele structurale care formează natura lui. Episodul
secului Comunităţii Europene a Apărării (CEA) şi al
"omunităţii Politice Europene (CPE) pe care o pregătea
ceasta scoate la iveală soliditatea alegerilor comunitare.
O dată cu succesul iniţiativei CECO, francezii
erau să fi pus bazele care ar fi permis „îmblînzirea Ger-
aniei", legînd sectoarele ei industriale de bază. Dar chiar în
laşi moment contextul internaţional ridica problema
entualei reînarmări a Germaniei, iar Franţa vedea în asta î
risc de reactivare a temerilor cetăţenilor săi în privinţa
gătitului german. Convins că formula care funcţionase ntru
cărbune şi oţel putea să meargă şi pentru armate şi şi
credea că demersul este prematur, Monnet a cerut pre-irea
unui plan de Comunitate Europeană a Apărării care îsfera
modelul CECO la domeniul militar: o armată opeană
compusă din divizii naţionale ar fi fost plasată sub ntrolul
unui comisar european al apărării, asistat de un nsiliu de
Miniştri şi responsabil în faţa unei Adunări2.
-i Attlee, citat în P. Gerbet, op. cit., p. 112. roiect cunoscut
:
sub numele de planul Pleven, de la numele edintelui
Consiliului francez care îl preluase şi îl propusese enerilor
săi europeni.
57
Europa, statul şi
democraţia
convingător şi că se înscria într-un val de proiecte de integrare
sectorială, prelungind modelul CECO la domeniile transpor-
turilor, agriculturii, sănătăţii, industriilor farmaceutice...1. Dar
echilibrul instituţional al CEA a fost alterat în mod progresiv pe
parcursul negocierilor, mai ales din cauză că olandezii, te-
mîndu-se din nou de un control francez asupra Comisariatului,
replică a înaltei Autorităţi, au cerut consolidarea controlului
guvernelor asupra ansamblului. Proiectul de tratat, făcut public
la 1 februarie 1952, se prezenta ca o CECO în care echilibrul
era înclinat în favoarea Consiliului şi a Adunării, ale căror pu-
teri de control politic erau întărite în defavoarea organului su-
pranaţional autonom. Era vorba, cu alte cuvinte, de o repoli-
tizare şi o renaţionalizare a Comunităţii Europene, care spărgea
dublul echilibru stabilit în sînul CECO.
Tendinţele erau cu atît mai puternice cu cît CEA
purta cu sine proiectul unei Comunităţi Politice Europene,
însărcinate să coordoneze politicile externe ale statelor
membre şi să armonizeze în cadrul ei activităţile diferitelor
comunităţi, în vederea fuziunii lor într-o structură comună.
De Gasperi insistase pentru inserarea în proiect a unui articol
care prevedea să se încredinţeze Adunării un mandat consti-
tuant2. Pînă la urmă, Adunarea CECO a trebuit să elaboreze,
sub formă de adunare ad-hoc, constituţia unei „structuri
federale sau confederale, fondată pe principiul separaţiei
puterilor şi comportînd, mai ales, un sistem bicameral", con-
form termenilor tratatului CEA3. Prezidată de P.H. Spaak şi
apelînd la serviciile celor mai eminenţi constituţionalişti
1
Cf. P. Gerbet, La naissance du marche commun, op. cit., pp. 65-
71. Adunarea Consiliului Europei era la vremea aceea focarul
acelor proiecte.
2 folosirea anumitor puteri pentru ca "ea să se exercite în
Cf. M. Telo, „L'Italia nel processo di costruzione europea", în
Storia dell'Italia Repubblicana, Einaudi, Torino, 1997, pp. 129-248.
3
Negocierile tratatelor CEA şi CPE sînt descrise în detaliu în Fundaţia
Paul-Henri Spaak, Pour une Communaute politique europeenn.
Travaux preparatoires, 1952-1954, Bruy lanţ, Bruxelles, 1984.
58
PAUL MAGNETTE
Cît despre delegaţia franceză, aceasta reducea CPE,
contrar literei şi spiritului textului, la o organizaţie interna-
ţională funcţională, afirmînd că „tratatul nu trebuie să com-
europeni ai vremii, Adunarea ad-hoc şi-a depus proiectul,
doptat în cadrul ei aproape în unanimitate, pe 10 martie 1953.
Asistam atunci la o relansare spectaculoasă a „căii ma-ore"
atît în formă, deoarece mandatul constituant fusese
credinţat unei Adunări deliberative, şi nu numai unui cerc
gust de oameni politici şi diplomaţi, cît şi pe fond. Schema
stituţională a CPE regăsea, extensiv, modelul federal pe care
preconizaseră numeroase moţiuni ale Consiliului Europei. în
entrul său figura un Parlament bicameral, compus dintr-o
aeră inferioară aleasă prin sufragiu direct şi o cameră supe-
ară ai cărei membri erau desemnaţi de parlamentele naţio-
le. Cele două camere contribuiau la exercitarea funcţiei
islative votînd, prin majoritate simplă, legile comunitare. Un
ecutiv european, desemnat de către camera superioară şi
ponsabil politic în faţă Parlamentului, ar fi ţinut Ioc de vern.
El ar fi fost asistat de un Consiliu de Miniştri însărcinat
coordoneze politicile naţionale cu deciziile comune. în şit, o
Curte şi un Comitet Economic şi Social, replici ale ins-ţiilor
corespondente din CECO, completau dispozitivul. Cît pre
conţinutul cooperării, era prevăzut ca CPE să absoarbă
L
gresiv CECO şi CEA şi să extindă cooperarea la chestiunile
nomice, mai ales creînd cadrul realizării unei pieţe comune.
Era vorba pur şi simplu de o mare ambiţie federală, rupea
cu logica sectorială şi funcţională a CECO. 'egaţiile
naţionale care au discutat mai apoi proiectul au lus însă
toată energia pentru a-1 respinge. Reprezentantul ian, mai
degrabă favorabil proiectului, sublinia cu mult j,cum
Comunitatea „Va trebui să aibă caracterul unei "unităţi de
state suverane, conservîndu-şi personalitatea ică, păstrîndu-
şi misiunea seculară şi autoritatea morală unînd în comun
interesul tuturor prin intervenţia organ supranaţional" 1.
an Zeeland, la reuniunea Miniştrilor Afacerilor Externe din
ai 1953, citat în Fundaţia Paul-Henri Spaak, Pour une
unaute politiqueeuropeenne, op. cit., p. 40.
59
Europa, statul şi
democraţia
porte nici un abandon de suveranitate [...] în favoarea orga-
nelor supranaţionale" şi că „organele Comunităţii nu pot să
aibă decît o competenţă generală de studiu şi de avizare,
însoţită de un drept de iniţiativă"', dar lăsînd decizia şi
punerea ei în practică în sarcina guvernelor naţionale. Aceste
declaraţii ilustrează bine climatul negocierilor interguverna-
mentale de la începutul lui 1953, care se îndepărtează de
proiectul Adunării ad-hoc. Foarte repede, pe parcursul
acestor lucrări, Parlamentul este privat de putere legislativă
şi redus la un organ de control politic 2; delegaţiile nu se pun
de acord asupra naturii Senatului, pe care majoritatea îl văd
mai degrabă ca un Consiliu format din miniştri naţionali
decît ca o cameră a Parlamentului; ele plănuiesc ca exe-
cutivul să fie numit de Consiliu mai degrabă decît de Parla-
ment, încredinţînd Consiliului funcţii deopotrivă executive şi
legislative... Pe scurt, ele readuc CPE la o schemă mult mai
apropiată de echilibrul din CECO, indicînd limitele de care
se loveşte, din nou, calea majoră.
Proiectul nu va fi, de altfel, niciodată examinat de
guvernele statelor membre. între timp, tratatul CEA, ratificat
în alte patru state cu foarte largi majorităţi şi pe cale să fie
ratificat în cel de-al cincilea, eşuează pe coastele franceze,
antrenînd şi CPE în naufragiul său. „Disputa CEA" a pătruns
rapid în lumea politică franceză, gaulliştii şi comuniştii
amplificînd criticile pe care le enunţaseră deja împotriva
CECO cu atît mai ferm cu cît se opuneau în acelaşi timp
reînarmării Germaniei şi reaprindeau temerile franceze pe
care proiectul era menit să le aplaneze. Comuniştii şi
1
Conferinţa interguvernamentală pentru CPE, Roma, 25 februarie
1953, in idem, p. 43.
2
Cu puteri totuşi extinse, deoarece învesteşte şi cenzurează
executivul, putînd să-1 interpeleze, în timp ce Adunarea CECO n11
dispune de controlul a priori care este învestitura.
60
PAUL
MAGNETTE
La început, Monnet îşi imaginase o dezvoltare a
gaulliştii vor obţine, pînă la urmă, o majoritate1 şi, la anun-
irea respingerii tratatului de către Adunarea naţională, se vor
ridica în picioare şi vor intona La Marseillaise.
Totul, în acest episod, trădează imposibilitatea, în acel
oment, de a se depăşi compromisul pe care CECO îl încar-
ează. Căci dacă eşecul se datorează Franţei, autoarea proiectu-
îi, negocierile prealabile demonstraseră deja cît de dificilă era
lansarea căii majore. Dublul echilibru al CECO nu putea fi
-pus sub semnul întrebării, deoarece toate guvernele insistau în
elaşi timp să-i păstreze „suveranitatea" şi să plaseze sub
ntrol guvernamental organul tehnic independent. La limită,
~st echilibru putea fi extins către noi competenţe - deşi acest
cru părea dificil în materii sensibile precum apărarea -, dar
imposibil de modificat.
Confirmarea pozitivă a modelului comunitar:
CEE şi reinventarea triplului echilibru
Ceea ce eşecul CEA ilustrează prin opoziţie va fi de-
snstrat în mod pozitiv de succesul Comunităţii Economice
ropene (CEE). Cum proiectul CECO luase act de eşecul ii
majore, proiectul CEE învaţă lecţiile eşecului Comu-Sţii
Politice Europene şi privilegiază fondul asupra for-~i,
lăsînd la o parte în mod deliberat chestiunile institu-nale,
mult prea sensibile.
Relansarea va veni din nou dintr-o sinteză pe care nnet şi
colaboratorii săi vor şti să o creeze din ideile parale epocii şi
pe care vor avea simţul politic să le pre-Î împreună, în
speranţa că oricine ar putea găsi un interes "le. De
asemenea, vor şti încă o dată să-şi cîştige sprijinul i om
politic suficient de combativ, P.H. Spaak de această pentru a
implica „partenerii" săi europeni.
jumătate din socialişti şi radicali şi a treia parte din ţărănişti şi
pendenţi. Despre dezbaterile franceze în jurul CEA, vezi P. et,
La construction de l'Europe, op. cit., pp. 142-154.
61
Europa, statul şi
democraţia
construcţiei europene care consta pur şi simplu în extinderea
modelului CECO la noi domenii: energie clasică (gaz, electri-
citate...) şi nucleară, transporturi, agricultură... cum era prevă-
zut de numeroase rezoluţii ale Adunării Consiliului Europei,
pe care anumite guverne le studiau în mod serios. Dar această
propunere ridica puţin entuziasm: în Olanda şi în Germania,
ea ridica temeri faţă de o extindere a politicilor dirijiste care
veneau împotriva doctrinelor liberale în circulaţie.
Se contura o altă cale. în momentul discuţiilor asupra
CPE, primul-ministru olandez Johan Willem Beyen sugerase
deja relansarea construcţiei europene în jurul unui proiect de
integrare economică de o natură diferită: elaborarea unei uniuni
vamale. Ideea era extrem de simplă, era vorba de înscrierea în
curentul general de liberalizare a schimburilor utilizînd drept
catalizator cadrul european. Taxele vamale şi contingente ar fi
fost reduse progresiv pînă la suprimare între statele membre, în
timp ce acestea vor elabora un tarif exterior comun care s-ar fi
substituit protecţionismelor lor respective. Paralel cu aceasta, s-ar
fi avansat în liberalizarea circulaţiei altor factori de producţie
(mînă de lucru, capitaluri şi servicii), în scopul constituirii unei
pieţe comune.
Ideea era seducătoare nu numai pentru promotorii ei,
ci şi pentru celelalte ţări din Benelux sau pentru germani.
Atunci cînd a înţeles acest lucru, Monnet a acceptat să
combine propriile sale preferinţe sectoriale cu proiectul de
piaţă comună - nu fără a-1 structura pe acesta din urmă adău-
gîndu-i politici sociale şi de reconversie industrială care con-
veneau mai mult temperamentului său planificator şi erau
mai susceptibile să permită transferuri de putere către orga-
nul supranaţional decît piaţa liberă a lui Beyen. Pe plan insti-
tuţional, Monnet a demonstrat prudenţă, evitînd termenii de
„federalism" sau „supranaţionalitate", mulţumindu-se să
amintească necesitatea stabilirii unor instituţii „independente".
Documentul care va servi pînă la urmă drept bază
negocierilor este memorandumul Beneluxului. Reluînd sin-
teza lui Monnet, acesta elimină cîteva din falsele ei străluciri
62
PAUL MAGNETTE
lească reguli secundare şi să coordoneze aplicarea lor. Nu a
existat un memorandum francez şi, deşi guvernul a fost
favorabil proiectului, traumatismul CEA înspăimîntase atît
de mult clasa politică, încît aceasta devenise extrem de pru-
irijiste, pentru a-i reda puţin din puritatea ei de liber chimb.
Fără îndoială că relansarea europeană se structu--ază la
început pe această axă a doctrinelor economice, vitând cu
grijă chestiunile instituţionale. Memorandumul eneluxului
preconizează extinderea politicilor sectoriale la uă domenii
limită, transporturile şi energia, afirmă prin-'piul pieţei
comune, limitat la început la circulaţia bunu-"ior, şi ridică
problema armonizării reglementărilor privi-are la muncă. Pe
plan instituţional, se mulţumeşte să amin-scă ataşamentul
celor trei ţări mici faţă de „crearea unei torităţi comune
dotată cu puteri proprii"1. Foarte repede, ivernul italian
răspunde cu entuziasm printr-un alt memo-dum, care, deşi
îşi afirmă acordul asupra orientărilor neluxului, insistă
asupra necesităţii de a extinde coope-ea la mîna de lucru,
gîndindu-se la proiectul său de emi-ţie masivă , şi la
readaptarea socială, de care ar fi putut eficia foarte mult.
Germania răspunde, la rîndul său, !ntr-un memorandum care
ratifică orientările Beneluxului, insistă îndelung asupra
elementelor pieţei comune care sînt decît sumar enunţate:
este partea din proiect care "resează cel mai mult în RFG şi
se doreşte luarea unor ajamente nu numai în favoarea liberei
circulaţii a bunu-ci şi a serviciilor, a muncitorilor şi a
capitalurilor, mania subliniază, de asemenea, necesitatea
regularizării urenţei într-o vastă piaţă, aşa cum toate statele
europene ceau în cadrul lor naţional. Ea crede că aceste
sarcini uie asumate în principal de un Consiliu de Miniştri,
'at de un „organ consultativ permanent" care să stabi-
sle memorandumurilor sînt reluate integral în Fundaţia Paulei
Spaak, Pour tine Communaute politiqae europeenne. Travaux
zmtoires, voi. 2,1955-1957, Bruylant, Bruxelles, 1987, p. 27.
iectul de a utiliza acest cadru european pentru promovarea
aţiei, pe care Italia nu reuşea să o extindă suficient în cadrul
oierilor bilaterale, este un element fundamental al angajării e
în relansarea europeană, după cum arată şi F. Romero, ation
as an issue in European interdependence and âtion: the
case of Italy", în A.S. Milward et al., The Frontier 'ereignty, op.
cit, pp. 33-58.
63
dentă, în acest stadiu, fiecare stat îşi avansează preferinţele
naţionale şi recunoaşte fără să se ascundă că, de fapt, con-
cepe cooperarea europeană ca pe o prelungire a strategiilor
sale naţionale. Dar, în ciuda acestei abordări prea puţin
„federale", convergenţa spontană a punctelor de vedere
asupra esenţialului permite schiţarea unui compromis, care
este exprimat în rezoluţia pe care cele şase guverne o adoptă
la Messina pe 2 iunie 1955: orientarea dirijistă care prevala
în CECO este extinsă cu foarte multă prudenţă, fiind în
acelaşi timp contrabalansată în mare măsură de mişcarea
favorabilă liberului schimb intraeuropean pe care toate
guvernele, cu excepţia Franţei, îl găsesc conform cu interesul
lor. Amintirea eşecului CEA este atît de puternică încît
celelalte două alternative, şi mai ales porţia necesară de
supranaţionalitate, sînt ignorate în mod preventiv. Putem
avea impresia, în acest moment, că CECO se va transforma
într-o mică OCDE, lipsită de instituţii comune.
Negocierile nu vor lăsa neatinse aceste echilibre: pe
fond, opţiunea dirijistă se va reafirma, iar cît despre formă,
ambivalenţele vor trebui tranşate. Metoda aleasă pentru con-
ceperea unui nou tratat este semnificativă în sine: calea
majoră alesese adunarea deliberativă, calea minoră privilegia
negocierile diplomatice, iar Messina inaugurează o cale
mediană, care nu este alta decît însăşi metoda comunitară.
Benelux şi-a convins partenerii să încredinţeze lucrările unui
Comitet condus de un om politic, Spaak, compus din repre-
zentanţi ai guvernelor, dar şi din experţi ai CECO, ceea ce
este un semn că, încet-încet, modelul comunitar devine un
obicei. Raportul elaborat de acest comitet va fi apoi negociat
în cursul unei conferinţe interguvernamentale care va con-
tinua să asocieze experţii CECO dar şi, tot în spiritul comu-
nitar, funcţionari naţionali care examinează dispoziţiile teh-
nice şi reprezentanţi ai mediilor socio-economice. Voinţa de
a preveni un nou eşec explică această înclinaţie de a dota pr°~
64
PAUL MAGNETTE
în favoarea acestui echilibru, cu atît mai mult cu cît ea vine
în întîmpinarea preocupării franceze de a evita orice „dispută
Europa, statul şi democraţia
sul european cu rădăcini ancorate în mediile naţionale, pentru
evita o scindare între naţional şi „supranaţional". Trebuie
cut tot posibilul pentru ca edificul european să nu apară ca o
prastructură artificială, ci ca prelungirea naturală a sferelor
litice şi industriale naţionale. Guvernul francez a avut grijă
ai ales să informeze în permanenţă mediile parlamentare şi
pinia publică, modificîndu-şi poziţia pe parcursul negocierilor
funcţie de reticenţele pe care le-a resimţit.
De altfel, pe fond, cele mai mari concesii vor fi ute chiar
Franţei. Ideea pieţei comune nu a entuziasmat a mult
guvernul francez, care a încercat în mai multe duri să o
tempereze. El cere mai întîi limite şi derogări: un ^ratoriu
pentru aplicarea tratatului, derogări pentru ajutoare sale la
export şi taxele la import, dreptul de menţine urnite
contingenţe... pe scurt, un statut excepţional care ar ;|ăcut
ca Franţa să scape, parţial, de regulile uniunii vamale ;.să-şi
păstreze protecţionismul. Apoi, eşuînd în această tegie,
guvernul francez încearcă să contrabalanseze piaţa lună
însoţind-o de politici care să o structureze. El va ine un
angajament de apropiere a legislaţiilor sociale, pierea
ţărilor şi teritoriilor de peste mări (coloniilor) şi ' ales o
extensie a pieţei comune la produsele agricole, ale r preţuri
şi cote vor fi sustrase arbitrajului pieţei şi fixate Lomun de
către guverne. Comunităţile stabilesc astfel un ţlibru
structural între politica de liber schimb a pieţei une,
liberală, dar structurată de o politică a concurenţei
coordonare minimă a politicilor economice, şi elemente
jjiste" sectoriale, în materiile cărbunelui şi oţelului, ener-
nucleare, agriculturii, taxelor sociale, transporturilor... O ză
care este în acelaşi timp cea a preferinţelor naţionale
jdoctrinelor economice ale epocii.
Pe plan instituţional, primul raport Spaak conţine în
ion compromisul final, pe care negociatorii îl vor con-.
In centru figurează Consiliul de Miniştri, la care ţările
ţin foarte mult. Dorinţa de a contrabalansa organul
jonal printr-un Consiliu politic va înclina deci balanţa
65
a supranaţionalităţii". Dar şi amploarea competenţelor CEE
explică centralitatea organului interguvernamental. într-ade-
văr, nu mai este vorba de un tratat-lege cum este cel al
CECO, ci de un tratat-cadru. O putere „legislativă" este ne-
cesară pentru că statele membre nu au prevăzut totul în cele
mai mici detalii şi au lăsat deschise în mod deliberat anumite
chestiuni de fond. Această putere normativă, în completarea
marilor orientări trasate conform metodei diplomatice
clasice de „înaltele părţi contractante" în dispoziţiile mate-
riale ale tratatului, trebuie instituţionalizată şi se decide că ea
va reveni esenţialmente Consiliului, hotărînd în unanimitate,
atunci cînd este vorba de stabilirea unor politici, şi prin
diverse majorităţi, atunci cînd va fi vorba doar de a le face să
funcţioneze, cu alte cuvinte, în cazul deciziilor de natură mai
degrabă reglementară decît legislativă.
Comisia Europeană, moştenitoare a înaltei Auto-
rităţi, nu este evocată decît spre final. Ea apare în principal
ca instanţa însărcinată cu execuţia deciziilor Consiliului,
adică cu gestiunea politicilor şi luarea deciziilor reglemen-
tare, conform bunului clasicism constituţional. Autonomia ei
va varia de la un sector la altul, dar se anunţă deja vastă în
anumite privinţe: în domeniul concurenţei, de exemplu, Co-
misia va primi o independenţă amplă, guvernele fiind conşti-
ente că în această materie „unanimitatea ar permite un veto sau
negocieri, majoritatea ar putea traduce mai degrabă o coaliţie de
interese, decît o recunoaştere obiectivă a dreptului"1. De altfel,
toate guvernele, şi Germania cu cea mai mare rigoare, au creat
în acea epocă în ordinile lor interne organe autonome pentru
reglarea concurenţei. Autonomia Comisiei nu este decît
reflectarea propriilor lor echilibre interne.
1 ează Comisia în poziţie transversală, pentru a face din ea
Raportul Spaak, citat in extenso în Fundaţia Paul-Henri Spaak,
Pour ane Communute politique europeenne. Travaux preparato-
ires, voi. 2,1955-1957, op. cit., pp. 33-58.
66
PAUL
MAGNETTE
Europa, statul şi democraţia
Comisia nu este un simplu executiv în sens strict. Ea ,
participă şi la funcţia legislativă, emiţînd propuneri, al căror ;
monopol îl are şi pe care Consiliul nu le poate respinge decît
în unanimitate. Este vorba de o inovaţie esenţială, anume
Opţiunea pentru o atenuare a funcţiilor mai degrabă decît
pentru separarea lor netă. Logica supranaţională şi tehnică a
Comisiei trebuie să se insinueze în modul politic şi inter-
guvernamental, să îl altereze încă din stadiul de iniţiativă,
"'ele două forţe nu trebuie să se concureze, ci să se integreze,
-a presupus că se pot evita astfel deopotrivă inerţia şi
iclinaţia către compromisuri „suboptimale" inerente unui
Tgan colegial. Această logică se generalizează atunci cînd
■omisia este erijată în „gardiană tratatelor". Ea participă la
*strucţia recursurilor împotriva statelor şi apare din nou ca
rganul care scapă conflictelor interguvernamentale, vestală
templului comunitar.
Aici rezidă inovaţia majoră a celui de-al doilea mo-
1 comunitar. Primul, încarnat de CECO, consta într-o
părţire simplă, fără a fi strictă, a funcţiilor legislativă şi
ecutivă între Consiliu şi înalta Autoritate; era vorba în
elaşi timp de confruntarea între două metode (politi-
/tehnocratică) şi între două tipuri de logică (internaţio-
lă/supranaţională), între care se stabilise un echilibru sta-
1. Tratatul CEE, mult mai vast în ambiţii şi mult mai puţin
:cis în dispoziţii, schiţează un echilibru mai subtil: el sileşte
nsiliul şi Comisia să colaboreze. Limitîndu-i autonomia, el
"torul cooperării. Nu mai este vorba de limitarea suveranităţii
elor prin transferul unora din puterile lor unui organ supra-
ional independent şi limitat, ci de încurajarea lor să îşi
rcite în comun suveranitatea în domenii ample, încredinţînd
ii organ supranaţional misiunea de a promova, a priori (ini-
:ve) şi aposteriori (recursuri), urmărirea interesului comun.
I O Curte şi o Adunare completeză dispozitivul, acestea
"d pur şi simplu împrumutate de la CECO. Dar acest
splant nu reproduce şi echilibrul CECO: aceleaşi instituţii,
67
Europa, statul şi
democraţia
deplasate într-un context nou, vor lua alte dimensiuni. Aduna-
rea rămîne limitată Ia o misiune de deliberare neconstrîngătoare
şi la controlul politic a posteriori al Comisiei. Dar ea nu se va
lăsa închisă în acest cadru: în sînul CECO, în absenţa unei
puteri legislative, era logic ca Adunarea să nu-şi asume decît
controlul politic. Dar în sînul CEE ea va reclama dreptul de a
participa la exercitarea funcţiei legislative şi bugetare, pe picior
de egalitate cu Consiliul. în măsura în care Consiliul îşi va
rezerva anumite funcţii executive, Adunarea va încerca să-şi
extindă controlul politic şi asupra acestuia. Poziţia ei constrînsă,
în inima unui ansamblu evolutiv, constituie o tensiune iniţială
care se va dezvolta şi va afecta echilibrul instituţional. Aceleaşi
observaţii pot fi formulate cu privire la Curte. în faţa unui
tratat-cadru, mai vast şi mai puţin clar decît tratatul-lege care
instituia CECO, puterea ei de interpretare prejudicială va avea
limite mult mai largi; în faţa unui echilibru subtil de puteri,
misiunea sa de rezolvare a conflictelor interinstituţionale va fi
mult mai mare decît în cadrul precis şi stabil al CECA.
Confirmarea a contrario a noului echilibru comuni-
tar: eşecul diluărilor liberului schimb şi diplomaţiei
Cvadratura instituţională stabilită de tratatul de la
Roma va cunoaşte evoluţii interne, dar le va supravieţui.
Deceniul care urmează semnării tratatului este o eră de pro-
fundă reconsiderare a angajamentelor de către cei care le
denunţaseră de la bun început. Dar Comunitatea va rezista
acestor încercări şi modelul ei va ieşi consolidat, demonstrînd
prin reducere la absurd eşecul rivalilor săi.
Prima ameninţare a venit din exterior. Autorităţile
britanice s-au ţinut departe de întreprinderea comunitară,
prea supranaţională, prea tehnocrată, prea europeană, prea
protecţionistă şi prea dirijistă în ochii lor. Ele continuau să
prefere cadrele suple ale cooperării interguvernamentale cla-
sice, precum cel al OECE, şi liberul schimb pur şi simplu,
protestînd împotriva creării CEE; care contravenea planu-
rilor lor. încă dinaintea semnării tratatelor, percepînd direcţia
68
PAUL
MAGNETTE
iterează criticile sale cu privire la modelul comunitar, arătînd
perfect ceea ce ar trebui revăzut în echilibrul complex al
pe care ele o vor lua şi iminenţa succesului lor, guvernul
britanic va încerca să promoveze proiectul unei vaste zone
de liber schimb industrial. Spre deosebire de piaţa comună,
aceasta nu ar fi comportat un tarif exterior comun, nici
olitici sectoriale, nici alte instituţii în afara unui simplu
rum de negocieri multilaterale. Ea ar fi putut să se sub-
tituie CEE sau să i se suprapună pur şi simplu, ceea ce ar fi
vut ca efect privarea pieţei comune de dimensiunile ei
rotecţioniste şi împiedicarea dezvoltării politicilor ei
tructurale. Cei şase au înţeles prea bine acest lucru: în timp
3 britanicii îi acuzau de atitudini discriminatorii, ei răspun-
eau în felul următor: „Comunitatea nu poate accepta să fie
zolvată într-un ansamblu care ar lipsi-o de beneficiul
tegrării economice şi politice întreprinse în prezent" 1, ceea
' era însuşi scopul operaţiunii. Manevra britanică avea me-
«I nesemnificativ de a-i convinge pe europeni de perti-
nţa angajamentelor şi a solidarităţii lor, dar exista temerea
de Gaulle, reîntors la putere, să profite de ocazie pentru a
^ropa CEE. Acest lucru însemna o lipsă de înţelegere a
icenţelor sale europene. Proiectul de zonă de liber schimb
^displăcea încă şi mai mult, ba chiar îi punea în evidenţă
şritele unei pieţe comune structurate. De acord cu
"enauer, de Gaulle a decis să respecte angajamentele luate
Franţa, cu condiţia ca Germania să facă acelaşi lucru şi să
rifice ideea de zonă de liber schimb care îi seducea pe
ducătorii ei liberali. Ca o ironie a sorţii, Marea Britanie
tribuise la consolidarea cuplului franco-german, funda-
ht al edificiului european. Triplul echilibru european
"stase tentaţiei de a consolida polii de liber schimb, politic
terguvernamental, împotriva antipozilor lor.
Alte manevre vor încerca să rupă acest echilibru.
ţa generalului de Gaulle nu a acceptat decît cu resem-
modelul comunitar, iar partenerii ei credeau că era încă
bil, dacă nu să revină asupra angajametelor sale, cel
n să le diminueze impactul. în septembrie 1960, într-o fai-
voluţia Adunării din 27 iunie 1958, citată de P. Gerbet, La
69
'. truction de l 'Europe, op. cit., p. 201.
să şi extrem de densă conferinţă de presă, de Gaulle re-
Europa, statul şi
democraţii
acestuia. „Cu siguraţă, aşteptînd să fie abordată în plin şi în
ansamblul său problema Europei, este adevărat că s-au
instituit anumite organisme mai mult sau mai puţin extra-
naţionale. Aceste organisme îşi au valoarea lor tehnică, dar
nu au şi nu pot avea autoritate şi, în consecinţă, eficacitate
politică [...]. Este foarte natural ca statele Europei să aibă la
dispoziţie organisme specializate în problemele care le sînt
comune, pentru a pregăti şi, la nevoie, a urmări punerea în
aplicare a deciziilor lor, dar aceste decizii le aparţin [...].
Asigurarea cooperării regulate a Europei Occidentale, iată ce
consideră Franţa ca fiind de dorit, ca fiind posibil şi practic,
în domeniul politic, în domeniul economic, în domeniul
cultural şi în cel al apărării. Aceasta comportă un concert
organizat regulat al guvernelor responsabile şi apoi, după
aceasta, lucrul unor organisme specializate în fiecare din do-
meniile comune şi subordonate guvernelor; aceasta com-
portă deliberarea periodică a unei adunări formate din dele-
gaţi ai parlamentelor naţionale şi, după mine, aceasta trebuie
să comporte, cît mai curînd posibil, un referendum european
solemn, care să dea acestui moment fondator al Europei
caracterul de adeziune şi de intervenţie populară care îi este
indispensabil"1.
Este denunţată mai întîi calea minoră, pentru aspectele
ei sectoriale şi lipsa ei de substanţă politică. Apoi de Gaulle
interpretează într-o manieră foarte personală tratatele, reducînd
Comisia (evocată întotdeauna la plural în formula „organisme
specializate", pentru a-i nega unitatea) la funcţii tehnice şi
subordonate, restabilind supremaţia politicului asupra tehnocra-
ticului şi incidental cea a naţionalului asupra supranaţionalului
(pe care îl numeşte, cu ingeniozitate, extranaţional). Europa
trebuie să fie politică: interguvernamentală, pe de o parte, parla-
mentară şi referendară, de cealaltă. De Gaulle nu face atît
1
C. de Gaulle, „Conference de presse du 5 septembre 1960", î n
Memoires d'espoir, allocutions et messages, Pion, Paris, 1970,
pp. 697-698.
70
PAUL MAGNETTE
Reechilibrarea politică pe care o dorea de Gaulle nu întrunea
chizitoriul „supranaţionalităţii", cît pe cel al turnurii funcţio-
liste, „politicide", pe care a luat-o aceasta.
Strategia pe care el a ales-o pentru a sparge echi-rul
comunitar preia trăsăturile căii majore: este vorba de a act
de limitele inerente ale CEE şi de depăşirea acestora in
organizarea cooperării guvernelor în materie de politică
ternă. Unii, ca Jean Monnet, văd în asta o relansare care ar
mpleta, fără să repună în cauză, construcţia iniţiată cu E;
alţii, ca guvernele din Benelux, se tem în schimb că de ulle
utilizează acest subterfugiu pentru a dizolva Comu-tatea
într-o Europă a statelor, clasic diplomatică, numai * e
decorată cu o Adunare deliberativă. Ei vor discuta cu îrjire
planul elaborat de Comisia Fouchet, pentru a obţine la
Franţa garanţii referitoare Ia integritatea CEE. Mai lt, ei
vor merge mai departe încercînd să importe în astă
Comunitate politică echilibrele comunitare: vor cere
deciziile în Consiliu să fie luate prin majoritate, un secretat
independent şi responsabil în faţa Adunării să preia ina
conceperii şi a supravegherii implementării politi-"r, iar
Adunarea să fie aleasă prin vot direct1. Ei vor cere, ius, o
coordonare între Comunitate şi NATO şi o deschi-' a
Comunităţii faţă de Marea Britanie. Era prea mult ru de
Gaulle. El a solicitat redactarea unei noi versiuni a ului
Fouchet, din care dispăreau garanţiile cu privire la > şi ale
cărui structuri se apropiau, în ciuda compro-rilor atinse
între cei şase în jurul unui model aproape unitar, de
modelul interguvernamental clasic. Ruptura inevitabilă şi
ea a intervenit, după cîteva convulsii, în avara lui 1962.
Factorii externi, relaţiile europenilor cu le Unite şi Marea
Britanie, au fost determinanţi. Dar ui scoate în evidenţă,
din interior, şi imposibilitatea de păşi, în acest moment,
triplul echilibru comunitar.
siunile succesive ale planurilor Fouchet, ca şi versiunile
ente ale Franţei şi ale celor cinci, figurează în P. Gerbet, F.
Serre şi G. Nafilyan (coord.), L 'Union politique de VEurope:
et textes, La Docummentation francaise, Paris, 1998.
71
unanimitatea, deoarece Belgia şi Olanda o înţelegeau ca pe o
pierdere de supranaţionalitate şi de independenţă a organului
tehnic, temîndu-se, în consecinţă, de o hegemonie franceză 1.
Dintr-un punct de vedere simetric, generalizarea şi aprofun-
Europa, statul si democraţia
darea modelului comunitar nu putea să capete acordul
Franţei, prea reticentă sub bagheta lui de Gaulle faţă de cen- taxele lor vamale, nici la puterile lor faţă de instanţele comu-
tralitatea organului tehnocratic „apatrid". A contrario, echili- nitare. Franţa gaullistă a ales încă o dată să fie fermă. Ea şi-a
brul comunitar, a cărui forţă structurantă se manifesta şi în rechemat reprezentanţii de la Bruxelles şi a încetat să parti-
faptul că toate proiectele noi erau concepute după modelul
său, apărea ca singurul acceptabil pentru toţi.
Un ultim avatar demonstrează acest lucru, şi anume
„criza instituţională" din 1965. Ştiind că de Gaulle avea mari
aşteptări de la programul de finanţare a politicii agricole,
Comisia prezidată de Walter Hallstein depune în 1965 un
plan global prin care spera că va satisface pe toată lumea şi
va permite să se facă un pas suplimetar în integrarea euro-
peană. Ea propunea ca fondurile adunate din tariful exterior
comun să constituie resursele proprii ale Comunităţii şi ca
Adunarea să controleze acest buget comun, în timp ce
Comisia însăşi s-ar fi erijat în conciliator între Consiliu şi
Adunare în caz de conflict bugetar. Comisia îşi intrase bine
în rolul de factor încurajator. Planul integrat pe care îl
sugera, dacă presupunea o modificare a tratatelor, se înscria
în spiritul comunitar şi ar fi constituit o etapă suplimentară a
acestuia. Se spera, în plus, ca de Gaulle, dorind reglemen-
tarea financiară a politicii agricole, să accepte acest nou pas.
A fost o greşeală. Nici nu se punea problema ca guvernul
său să plătească compensaţii atît de grele pentru obţinerea
unui regulament financiar cerut în unanimitate de către
Consiliu. Mai mult decît atît, el ştia că partenerii săi nu se
grăbeau, contrar a ceea ce credea Hallstein, să renunţe nici Ia

1
Despre viclenia olandezilor, cf. S. Bodenheimer, Political Union:
A Microcosm of European Politics, op. cit., cf. şi R. Bloes, Le plan
Fouchet et le probleme de l 'Europe politique, College d'Europe,
Bruges, 1970.
i
1 de Gaulle, „Conference de presse du 9 septembre 1965", în la
Wfioires d'espoir, allocutions et messages, op. cit., p. 930.
pCument citat integral în C. Zorgbibe, Histoire de la construc-
Weuropeenne, op. cit., pp. 86-88.
activităţile Comunităţii. Apoi a cerut, pentru a pune
politicii scaunului gol, ca rolul Comisiei, această
locraţie în mare parte străină, destinată să impieteze •a
democraţiei franceze"1, să fie redus şi ca trecerea la prin
majoritate în Consiliu, prevăzut în tratat, să fie erată
printr-un protocol interpretativ care să prelun-:ă regula
unanimităţii. A trebuit ca partenerii să accepte promisul",
din moment ce aleseseră să nu rupă legă-cu Franţa 2. De
această dată, poate părea că, a priori, echilibrul *upt în
defavoarea dimensiunilor tehnocratice şi supra-nale ale
ansamblului şi că asistăm la o renaţionalizare şi •olitizare
a Comunităţii. Din punct de vedere formal, ie
necontestat. Dar dacă privim retrospectiv, acest epi-
lemonstrază mai ales că în acel moment Europa nu era
iţită să forţeze demersul comunitar care, dacă proiectele
isiei ar fi fost acceptate, ar fi răsturnat echilibrul în ilt
sens. Ceea ce reprezintă pe termen lung „compro-I de la
Luxemburg" este mai degrabă un stătu quo decît resie.
Ca dovadă stă faptul că, în practică, această criză
împiedicat integrarea europeană să funcţioneze. Pe par-1
acestei perioade au fost implementate politica agricolă nă
şi cooperarea pentru dezvoltare; statele membre ale
mităţii acordă Comisiei un mandat pentru a le repre-în
negocierile din cadrul GATT, ele reuşesc să adopte atât
care consacră formarea unui Consiliu şi a unei sii unice
pentru diferitele Comunităţi; iar la 1 iulie , Uniunea
vamală este realizată. Modelul comunitar ionează. Dar,
contrar a ceea ce presupuneau apărătorii

72 73

I.
PAUL Europa, statul şi
MAGNETTE democraţia
săi cei mai ambiţioşi, el nu produce nici un efect de douăzeci de ani, de la iniţiativele din 1948 pînă la „relan-
„angrenare" şi rămîne cantonat, pentru moment, la litera sarea" din 1969. A fost o perioadă de invenţie empirică, de
tratatului. tatonări, de lovituri de forţă şi de eşecuri care creionează, atît
Momentul fondator al Comunităţii a durat aproape pozitiv, cît şi negativ, un „model". Acesta nu a ieşit gata
înarmat din gîndurile unui Lycurg european, dar nu este nici
în totalitate fructul unui hazard. El este o sinteză a marilor
alternative, economice şi politice, care structurau reprezen-
tările conducătorilor epocii, fără îndoială, singura posibilă la
vremea aceea, cum pare să o indice eşecul celorlalte planuri.
Această lungă perioadă constitutivă nu a consacrat nici pro-
iectul federaţiei europene, nici pe cel al concertului statelor.
Şi nici o coincidenţă a acestor extreme, ci un model unic care
realizează această „viclenie a suveranităţii" pe care Rousseau
şi Kant încercaseră să o creeze, ca idee, în proiectele lor de
republică europeană. Căci statele sînt cele care au făcut
Europa, fiecare punînd în ea preferinţele lui politice. Dar în
acest context suveranitatea lor şi-a schimbat sensul. Din
exclusivă şi agresivă cum fusese, ea a devenit mai
conciliantă. Statele şi-au impus ele însele limite care le
constrîngeau să civilizeze utilizarea puterilor lor suverane.
La rîndul lor, aceste renunţări anunţă, în filigran, compro-
misuri care dau corp „spiritului european".
Mai întîi dreptul. Statele europene au renunţat, în
cadrul Consiliului Europei, la o putere legislativă absolută,
aşa cum au făcut, în acelaşi timp, în ordinile lor interne. La
început nu este decît o limită, un act negativ. Dar limita este
în acelaşi timp un început, cel al unui drept comun care se
schiţează lent trasînd contururile principiilor împărtăşite ale
unei culturi politice comune. Importanţa dată dreptului în
construcţia europeană atît în cadrul CEE cît şi în cel al
Consiliului Europei, formalismul care iradiază toate poli-
ticile comunitare şi locul central al instanţelor judiciare î' 1
74
Cvadratura sa instituţională vor da acestui vector de apro-
liere o forţă din ce în ce mai mare.
Apoi comerţul. Din nou, la început nu este vorba ecît
de o renunţare: între ele, statele ridică instrumentele
rotecţionismului care le-au alimentat pentru atît de multă
reme rivalităţile şi destramă structurile războiului comercial
mbrionar. De aici va decurge, lent, o apropiere. Datorită
irculaţiei, bunurile, serviciile, capitalurile şi oamenii îşi vor
ierde progresiv rădăcinile naţionale. Aceasta va trasa
ntururile unei pieţe comune care este infrastructura unei 1
cietăţi civile europene.
In sfîrşit, cooperarea politică. Cadrul instituţional nu
te, la început, decît locul unei renunţări a statelor la exer-
tarea exclusivă a anumitor puteri, prin încredinţarea lor
ui organ comun. Apoi el devine mai subtil, o ţesătură
mplexă care incită, fără a constrînge, la cooperare mai
rabă decît la concurenţă. O dată cu trecerea timpului,
st cadru pătrunde în spirite, structurează strategiile şi
idinile. Şantajele, subterfugiile şi loviturile de forţă devin
itime între „parteneri", fără să fie nevoie de un sentiment
comunitate puternic, pur şi simplu din obişnuinţă şi spirit
ii. La rîndul lor, aceste renunţări anunţă apropieri,
unităţi de puncte de vedere şi de obiective care decurg
oape natural din cadrul cooperativ.
75