Chiasmul

O figura de stil mult folosita în titlurile jurnalistice si în sloganurile

publicitare e cea cunoscuta în tratatele de retorica sub numele de antimetabola
sau reversiune; tiparul sau s-a transformat în cliseu. Fiind un tip de simetrie
încrucisata (chiasm: AB/BA), figura consta în repetarea unei sintagme cu
inversarea relatiei dintre cuvinte; cel mai adesea un grup nominal (format
dintr-un substantiv-centru si dintr-un substantiv în genitiv cu rol de
determinant) reapare cu pozitiile si functiile componentelor sale schimbate
între ele: „Politica democratizarii, democratizarea politicii “ (Adevarul 50,
1990, 1); „Politica patronilor sau patronii politicii “ (titlu, în RL 481, 1991, 2);
„la SNCFR se aplica dreptul fortei, nu forta dreptului “ (RL 670, 1992, 3) etc. În
dictionarul sau de procedee literare, Dupriez 1980 observa ca antimetabola a
fost la moda printre existentialisti, producând formulari filosofice
spectaculoase. Figura are caracter de joc de cuvinte, cu forma imediat
perceptibila si usor de reprodus. Prea usor, din pacate: tocmai pentru ca
mecanismul e simplu, creste riscul de a fi folosit formal, în cazuri în care
relatia e fortata si aproape lipsita de sens.
O reversiune bine construita este cea în care inversarea gramaticala si
simetria formala stabilesc un raport neasteptat între cele doua parti ale
formulei. Abilitatea retorica consta în acest caz în a spune lucruri cât mai multe
si cât mai diferite, cu aceleasi cuvinte. Sloganul publicitar „Campionul imaginii
ofera imaginea campioanei“ (Philips) capata motivatie printr-o relatie clara:
„campionul imaginii“ (firma în cauza) e mai întâi o entitate bine delimitata,
diferita de „imaginea campioanei “ (imaginea unei gimnaste celebre); prin
paralelism se stabileste si echivalenta între doua performante (cea tehnologica
si cea sportiva). Nu cu aceeasi claritate apare relatia între cuvintele-cheie în
multe titluri din presa, în care cele doua parti ale constructiei (legate doar
printr-o conjunctie – si, sau – ori pur si simplu juxtapuse) nu se
individualizeaza. În titlurile „Onoarea justitiei sau justitia onoarei “ (RL 1270,
1994, 16) sau „Motiunea revolutiei si revolutia motiunii “ (RL 1442, 1994, 3),
nici sensul fiecarui al doilea element – „justitia onoarei “, „revolutia motiunii“,
nici relatia dintre cele doua parti nu se impun cu claritate la lectura. Figura
devine un simplu mijloc de punere în valoare a primei sintagme, introducând
însa – prin inversare – o doza de confuzie inutila. În titlul „Puterea Opozitiei si
opozitia Puterii“ (EM 11, 1993, 4), figura e oricum mai interesanta, mizând atât
pe antiteza politica Putere/Opozitie, cât si pe polisemia celor doua substantive;
fiecare dintre sintagmele în oglinda constituie, în sine, un joc de cuvinte. Cele
doua idei (opozitia are o anumita putere; puterea se opune) sunt însa destul de
generale si nu pot capata interes decât prin legarea de o situatie data (ce fel de
putere?; opozitie – fata de ce?); sensul fiecarui termen e clar delimitat, dar
relatia dintre ele ramâne formala.
Figura apare si într-o varianta gramaticala mai inventiva si mai greu de
construit: în locul termenilor identici, se foloseste un cuplu substantiv–adjectiv,
din aceeasi familie lexicala: „Coruptia generala si generalul coruptiei “
(Tinerama 128, 1993, 8); „a fi în centrul Europei nu e totuna cu a fi în Europa
Centrala“ (RL 1198, 1994, 2). În cele doua ultime exemple surpriza unei
simetrii imperfecte e motivata semantic si figura mi se pare destul de reusita.
Oricât ar fi de ingenioase reversiunile, utilizarea excesiva a tiparului lor
sintactic produce însa pâna la urma un efect de monotonie.
Rimele
Un adevarat abuz de rime a fost facut în ultimii ani în titlurile de articole
care urmaresc sa atraga atentia prin jocuri de cuvinte, parafraze glumete, figuri
de constructie. Titlurile rimate sunt de obicei banale: „Fara ura, despre
nomenclatura“ (RL 838, 1993, 2); „Bani cu târâita / Lipsuri cu nemiluita “ (RL
989, 1993, 5); „Caldura mare în... galantare “ (RL 31.07. 1993, 14); „Privatul,
mai tare ca statul“ (RL 1117, 1993, 1); „Contor de decor “ (Libertatea, 1834,
1996, 4); „Doi la doi pentru noi “ (Cuvântul 44, 1991, 11). E posibil ca unele sa
fie chiar involuntare, rezultat al unei neglijente stilistice, deoarece rima apare
în ele fara nici un rost – „Lupta foarte dura în proces de uzura “ (RL 646, 1992,
3); „Invitatie la licitatie “ (RL 664, 1992, 8) – , chiar contrastând cu seriozitatea
temei tratate: „A fost adoptat / Bugetul de Stat “ (Libertatea 1834, 1996, 5).
Daca titlurile care parafrazeaza proverbe si sloganuri trec neobservate si sunt
mai lesne acceptabile („Vorba dulce nu ne duce “, TL 741, 1992, 1), se
dovedesc neinspirate cele la care se simte elaborarea, efortul de a construi rima
– „Nu-i a buna! Justitia se razbuna“ (Cuvântul 44, 1991, 4) –, mai ales daca
recurg la devieri nemotivate: „Ministrul Duvaz: pe Rapid nu-l vaz! “ (Baricada
15, 1991, 10). Aceste titluri sunt mai frecvente în anii 1991-1992, apoi, din
fericire, par sa se rareasca. Performanta fonetica poate deveni totusi interesanta
în sine, în încercarea de a gasi o rima rara, bogata, ca în formula: „Mare / alai
cu / Crin / Halaicu“ (Cotidianul 57, 1992, 1).
Variatia sinonimica
Printre putinele recomandari de redactare („stil “ sau „compozitie“) pe
care scoala le transmite elevilor chiar din primele clase, una dintre cele mai
frecvente este aceea a variatiei sinonimice: „Limba româna are multe sinonime.
Prin folosirea lor, comunicam mai clar, mai nuantat ideile, gândurile,
sentimentele si ne ferim de repetitii suparatoare. Când scriitorii doresc sa nu
repete acelasi cuvânt, folosesc sinonimele acestuia (...). Folosirea sinonimelor
pentru evitarea repetitiei nu este caracteristica numai scriitorilor. În lucrarile
voastre scrise, ca si în exprimarea orala, e bine sa folositi un vocabular bogat “.
Din recomandarile de acest tip lipseste însa orice referire la riscurile reluarii
sinonimice; ca mijloc de a asigura coerenta unui text, aceasta poate crea
confuzii când e folosita impropriu: fie pentru ca echivalenta sinonimelor nu e
perfecta sau evidenta, fie pentru ca ea apare acolo unde textul impune reluarea
informatiei printr-un pronume. Cautând sa evite cu orice chip repetitia unui
termen, vorbitorul poate crea ambiguitati indezirabile. De altfel, alaturi de
recomandarea de a apela la sinonime, ar trebui sa fie amintite si alte mijloace
de a evita repetitia: între ele, cel mai putin rigid e reformularea frazei.
În titlul „Constantin Munteanu si-a desfigurat nevasta si a facut amor cu
fosta lui sotie“ (EZ 460, 1993, 8), coprezenta sinonimelor nevasta si sotie în
aceeasi fraza e probabil intentionata. Cele doua cuvinte sunt perfect echivalente
ca sens (cel putin în contextul dat), diferentiindu-le doar registrul stilistic.
Faptul de a le folosi pentru a desemna doua persoane diferite, la mica distanta
în text, si fara nici o justificare pentru trecerea dintr-un registru stilistic în altul
pare sa introduca, fara rost, o distinctie între doua notiuni.
Si mai ciudata este folosirea sinonimelor în titlul „Satula de euforia
alcoolica a sotului, / Dorina Irina si-a omorât barbatul iar apoi s-a predat
politiei“ (EZ 677, 1994, 12). Sotul si barbatul – sinonime aflate în exact aceeasi
relatie de echivalenta semantica si de diferenta de registru ca perechea citata
mai sus – desemneaza aici o singura persoana. Fiind vorba de o unica fraza, ar
fi fost normala doar substituirea printr-un pronume: „l-a omorât“. Probabil ca
structura artificiala a fost produsa în acest caz de strategia jurnalistica a
construirii titlului si a supratitlului, gândite ca texte partial autonome, destinate
unei lecturi fragmentare si aleatorii. Dorinta de a avea un titlu cu informatie cât
mai completa (de retinut de la prima vedere) si dogma variatiei sinonimice
explica partial substitutia sot – barbat. În aceasta situatie, efectul substitutiei
prin sinonim mi se pare însa si mai nefericit decât în primul exemplu:
nerespectarea normelor de conectare si substitutie poate produce impresia ca
cei doi termeni desemneaza doua persoane diferite.
Pentru ca nu sunt numite si înregistrate ca atare, asemenea defecte de
constructie trec de multe ori neobservate si ajung sa se repete. Mult mai
raspândita ramâne ideea ca variatia sinonimica reprezinta, în sine, indiferent de
context, o calitate a stilului.