Referat

Microbiologie, virusologie, parazitologie

Alcatuirea unui virus si multiplicarea virusurilor

1
Generalitati
Virusurile reprezintă una dintre cele mai frecvente cauze ale infecţiilor la gazda umană, fiind
responsabile de un spectru larg de afecţiuni, de la guturaiul simplu, până la infecţiile fatale produse de
virusul HIV cu compromiterea imunităţii şi distrugerea limfocitelor T4 (CD4+).
Virusologia a evoluat rapid de la tehnicile de microscopie electronică utilizate în scopul
caracterizării morfologiei virale, la metodele evoluate de cultivare pe culturi celulare şi până la tehnici
sofisticate de biologie moleculară pentru identificarea virusurilor şi măsurarea cantitativă a răspunsului
la terapie. Se estimează că există peste 400 de virusuri distincte care infectează omul, iar spectrul
manifestărilor clinice, epidemiologice şi patogenice care rezultă în urma infecţiilor virale este foarte
vast. Virusurile sunt unice în cadrul agenţilor infecţioşi.
Caracteristicile majore care le diferenţiază de celelalte microorganisme sunt:
 dimensiunea redusă (20-300 nm) care le permite să traverseze filtrele bacteriologice
păstrându-şi infecţiozitatea
 genomul viral posedă un singur tip de acid nucleic, fie ADN (dezoxiribovirusuri), fie ARN
(ribovirusuri)
 sunt total dependente de celula vie, fie eucariotă, fie procariotă, pentru replicare şi existenţă
 nu posedă ribozomi sau aparat propriu de sinteză a proteinelor, mitocondrii sau sursă proprie
de energie, deci sunt metabolic inerte în afara celulei gazdă
 deşi unele virusuri posedă enzime proprii ca, de pildă, ARN- sau ADN-polimeraza, ele nu pot
amplifica şi reproduce informaţia în propriul genom în absenţa celulei gazdă. Virionul (corpusculul
elementar sau viral) reprezintă unitatea virală infecţioasă intactă, inertă în afara celulei gazdă.
Virusurile pot parazita celule umane, vegetale, bacteriene, fungice, parazitare şi ale insectelor.

Structura virusurilor

Structura de bază, obligatorie, a virionului o

reprezintă nucleocapsida constituită dintr-un miez («
core ») conținând acidul nucleic = genomul viral,
protejat (înconjurat) de un înveliş proteic numit capsidă.
Virusurile formate numai din nucleocapsidă se
numesc virusuri neînvelite sau neanvelopate (nude).

Virusurile
care prezintă pe lângă
nucleocapsidă şi un
înveliş extern
lipoproteic (peplos
sau anvelopă),
derivat din membrana
citoplasmatică a
celulei gazdă, se
numesc virusuri
învelite (anvelopate).

2
 a) Genomul viral este constituit dintr-un singur tip de acid nucleic, fie ADN fie ARN
(niciodata ambii acizi nucleici!) care conţine întreaga informaţie genetică necesară replicării virusului
şi care reprezintă suportul infecţiozităţii virusului. Molecula acidului nucleic (indiferent dacă este
ADN sau ARN) poate fi simplu spiralată (ss) sau dublu spiralată (ds), liniară sau circulară, continuă
sau segmentată. Acidul nucleic al tuturor virusurilor ADN, cu excepţia parvovirusurilor, este «ds»
(hepadnavirusurile au ADN parţial « ds » când nu sunt în timpul replicării). Acidul nucleic al tuturor
virusurilor ARN, cu excepţia reovirusurilor, este «ss». În cazul virusurilor ARNss, genomul conţine
acid nucleic care poate fi cu polaritate pozitivă (+), caz în care
poate acţiona direct ca ARNm (mesager) în interiorul celulei
infectate, sau poate fi cu polaritate (-), caz în care trebuie
transcris de o enzimă asociată virusului, ARNtranscriptaza, într-
un ARN cu polaritate (+) = “imaginea în oglindă”.
Mărimea genomului viral se corelează cu mărimea capsidei sau
anvelopei. Astfel:
 virusurile mari au un genom de dimensiuni mari care conţine
câteva sute de gene şi codifică un număr relativ mare de proteine
(poxvirusurile, herpesvirusurile, etc)
 virusurile mici au un genom de dimensiuni reduse care conţine
doar 3 sau 4 gene şi codifică un număr mic de proteine.
b) Capsida virală este un înveliş format din numeroase unităţi
proteice numite capsomere. Aceste capsomere sunt, de obicei,
proteine de dimensiuni mici care se autoasamblează în structuri
capsomerice mari iar in final se asamblează sub forma capsidei
virale. Capsomerele individuale pot fi puse în evidenţă prin
microscopie electronică. Fiecare capsomer trebuie să posede o
anumită structură chimică ce îi permite să se asambleze cu capsomere asemănătoare pentru a forma o
structură complexă cum este capsida.
Cea mai simplă structură care poate fi construită în această manieră este simetrică şi include 2
tipuri de simetrie a capsidelor:
 helicoidală (helicală) - aspect tubular
 icosaedrică - aspect sferic. Tipurile nesimetrice de capside sunt reprezentate de:
 capside cu simetrie binară (icosaedrică-helicală)
 virusurile cu organizare complexă
1. Capsidele cu simetrie icosaedrică au 20 de feţe triunghiulare, 30 de muchii şi 12 vârfuri, de
unde aspectul aparent de “sferă”.
Fiecare din capsomerele situate în cele 12 vârfuri se învecinează cu câte 5 capsomere şi se
numesc pentone. Celelalte capsomere situate pe cele 20 de feţe sau pe cele 30 de muchii se
învecinează fiecare cu câte 6 capsomere şi se numesc hexone. Mărimea capsidei icosaedrice este dată
de numărul hexonelor inserate de-a lungul muchiilor şi feţelor dintre pentone.
Exemple:
o virusuri ARN: capsida parvovirusurilor, herpesvirusurilor, adenovirusurilor
o virusuri ADN: capsida calicivirusurilor, reovirusurilor (care prezintă o capsidă dublă, formată din 2
structuri icosaedrice).

3
 2. Capsidele cu simetrie
helicoidală - capsomerele se aranjează
în jurul spiralei de acid nucleic,
formând o suprafaţă cilindrică
flexibilă sau rigidă. Majoritatea
virusurilor cu simetrie helicoidală
posedă o anvelopă externă, aspectul
extern al virionului fiind de:
 sferă (v. gripale,v.
paragripale)
 cartuş sau glonţ (v. rabic)
 filament (v. Marburg).
Anvelopa lipoproteică externă
derivă din membrana celulei gazdă în
timpul etapei de înmugurire a ciclului
de replicare virală (vezi mai jos:
Replicarea virală).
3. Capsidele cu simetrie
binară (icosaedrică-helicoidală) sunt
prezente la bacteriofagii cu coadă
contractilă (virusurile bacteriilor) la
care capul cuprinde nucleocapsida cu
simetrie icosaedrică iar coada are
simetrie helicală.
4. Virusuri cu organizare complexă.
Arhitectura complexă este specifică virusurilor cu genom mare (poxvirusuri). Virionul conţine
“nucleoidul” format din ADN înconjurat de o membrană internă omogenă şi flancat de două mase
ovoide numite “corpi laterali”. Nucleoidul împreună cu corpii laterali sunt înconjuraţi de o membrană
externă formată din tubuli dispuşi aleator.
Funcţiile capsidei:
1. asigură forma caracteristică virionului
2. protejează acidul nucleic viral
3. la virusurile neînvelite, fixeaza virionul de receptorii specifici de pe celula gazdă.

Peplosul sau anvelopa reprezintă o membrană cu structură similară membranei citoplasmatice

a celulei gazdă. Această membrană conţine lipide, proteine şi lipoproteine.
Pe suprafaţa acestei membrane se găsesc formaţiuni specifice virale, codificate de virus:
1. spiculi (“peplomere”) de natură glicoproteică. Au funcţia de adsorbţie şi penetrare în celula
gazdă.
Exemple:
 hemaglutinina (HA) = rol în ataşarea virusurilor la celula gazdă; conferă virusurilor
proprietatea de a aglutina hematiile diverselor specii animale
 neuraminidaza (N) = facilitează pătrunderea virusurilor în celulă
2. factori de fuziune. Se găsesc sub formă inactivă (F0) iar sub acţiunea proteazelor celulei
gazdă se scindează generând forme active (F1, F2). Au funcţia de iniţiere a infecţiei.

4
 3. proteina M (matrix) căptuşeşte faţa internă a anvelopei (frecvent la virusurile ARN cu
polaritate negativă). La unele virusuri, facilitează asamblarea, iar la altele, asigură menţinerea formei
(exemplu: rhabdovirusuri)
Funcţiile învelişului sunt:
a) de ataşare - asigură ataşarea virusurilor anvelopate (învelite) la celula gazdă
b) de protecţie - rolul protector al învelişului viral este anihilat de tratamentul cu solvenţi
lipidici (eter, cloroform, săruri biliare), rezultând inactivarea particulei virale. Pe baza acestui
fenomen, virusurile sunt clasificate în: - eter-sensibile = virusurile învelite - eter-rezistente = virusurile
neînvelite
Proteine funcţionale - enzime
Numărul de gene care compun genomul viral este redus, de aceea sinteza proteinelor enzime
codificate de virus este limitată. Sinteza lor este importantă pentru replicarea genomului viral.
Exemple:
1. replicaze sau transcriptaze virale = ARN-polimeraze ARN-dependente prezente la virusurile
ARN cu polaritate negativă (-).
2. reverstranscriptaza (ADN-polimeraza ADN-dependentă) sau integraza, prezentă la
retrovirusuri.

Multiplicarea virusurilor
  
Virusurile reprezinta o categorie aparte de agenti infectiosi, a caror multiplicare se face
exclusiv in celule vii-gazda, care furnizeaza nu numai materialul de constructie dar si intregul
“dispozitiv” celular necesar pt reproducerea particulelor virale.

Virusul invadant introduce in celula-gazda informatia specifica a propriului sau genom, care
deviaza metabolismul celular in asa fel incat, in loc sa se mai formeze constituenti celulari, se face
sinteza unor enzime speciale necesare pentru fabricarea de produsi virali.
Multiplicarea virusului reprezinta deci o consecinta a introducerii in celula a unui acid nucleic
strain, cu proprietati biologice specifice. Procesul decurge intr-o serie de etape succesive:
1). absorbtia si fixarea virusului pe celula-gazda;
2). patrunderea virionilor in celula;
3). replicarea genomului viral in celula-gazda;
4) sinteza proteinelor virale si morfogeneza virionului;
5). liberarea din celula a particulelor virale progene.

Absorbtia si fixarea virusurilor pe celula. Pentru a patrunde eficient in celula, virusul trebuie
sa dispuna de un mecanism care sa-i asigure fixarea pe celula-gazda pana in momentul cand este
inglobat in ea. Acest mecanism variaza nu numai dupa morfologia virusului, dar si in functie de
celula-gazda. Una dintre particularitatile virusurilor ( specificitatea lor pentru anumite gazde ) este in
primul rand o specificitate de fixare.
Intr-adevar, daca in locul unui virus se utilizeaza experimental pentru infectare numai acidul
lui nucleic pur, debarasat de capsida, pentru a se evita fixarea, gama celulelor receptive la acel virus
creste.
Structura cea mai adecvata pentru fixare este aceea a bacteriofagului, care de aceea si are un
inalt grad de specificitate fata de celula-gazda.

   Virusurile plantelor nu au specificitate de fixare deoarece nu pot adera la peretele celulozic al

celulelor vegetale si nu-l pot strabate decat daca integritatea lui a fost afectata prin leziuni mecanice.

5
 De aceea infectarea plantelor necesita cantitati mari de virus; in schimb, o data produsa ea este
insotita de o multiplicare virala foarte abundenta in celulele infectate.
   Virusurile animale se fixeaza mult mai putin specific si mai putin eficient decat fagii. Dupa o
serie de ciocniri intamplatoare ale virusului cu celula respective, rezultate din miscarea browniana, si
dupa o faza de absorbtie nespecifica reversibila, urmeaza faza de de absorbtie specifica ireversibila.
Stabilitatea absorbtiei specifice de pe suprafata virusului si de pe aceea a celulei cu care el a
venit in contact. In conditiile favorabile de complementaritate geometrica si electrostatica, virusul si
celula se leaga prin legaturi ionice van der Waals sau prin legaturi de H sufficient de puternice pentru
a contracara fortele de dispersie. Dupa Allison Valentine, gruparile amino ale capsidei virale ar
interactiona cu gruparile fosfat puternic acide ale suprafetei celulei-gazda.
Rata fixarii(eficienta coliziunilor) observata frecvent este de 3-5x109 datorita faptului ca o
particula virala trebuie probabil sa se loveasca de mai multe ori de o celula inainte de a se fixa specific
pe ea.

   In sfarsit, unele virusuri (virusul gripal) se fixeaza pe receptori celulari specifici de natura
glicoproteica, al caror grup prostetic reprezinta substratul de actiune al unei enzime virale
(neuraminidaza) “ distrugatoare de receptori”, care favorizeaza infectia.Intrucat atat virusul cat si
suprafata celulei sunt electronegative, este necesara prezenta cationilor care sa scada repulsia lor
electrostatica.

Patrunderea virionilor in celula.

Dupa fixare, virusurile animale patrund intact in interiorul celulei-gazda printr-un proces activ
de ingestie, denumit viropexie, care este analog celui de pinocitoza(procesul prin care celulele
capteaza si inglobeaza picaturi de lichid prin invaginarea membranei celulare).
Dupa ce contactul intim s-a realizat, membrane celulara “ aluneca” pe suprafta virionului si
formeaza o mica invaginare care se adanceste progresiv, iar apoi se stranguleaza ca un mugure.
Virusul inchis in vacuola astfel rezultata este introdus pe aceasta cale in celula, in timp ce
marginile opuse ramase libere ale membranei celulare invaginate fuzioneaza pentru a restabili
integritatea suprafeti celulare.
Virusul ramane inclus intr-o vezicula citoplasmica ai carei pereti se dezintegreaza eliberand
virionul in celula.

   Biochimia si cinetica replicarii virusurilor.

Acidul nucleic viral actioneaza in celula ca un material genetic strain, care contine toata
informatia necesara pentru a dirija sinteza mai multori tipuri de componenti macromoleculari,
asigurand in felul acesta propria sa replicare, formarea proteinelor structurale de capsida, a
inhibitorilor biosintezelor celulare normale, a unor proteine care regleazactivitatile metabolice ale
celulei infectate etc.In aceasta faza virusul se gaseste in celula sub forma de virusul vegetativ. 

   Dezvoltarea virusului in celula comporta 3 faze:

a) replicarea informatiei genetice virale
b) traducerea acestei informatii in sinteza de proteine virale
c) morfogeneza virusului.

   Replicarea genomului viral in celula gazda. Pentru a-si exercita functia, genomul viral trebuie sa
fie mai intai debarasat de invelisurile sale. La unele virusuri , acest process are loc simultan cu
dezintegrarea membrane vacuolare, care izoleaza virusul de citoplasma. La altele, capsida este
degradata chiar in vacuola, sub actiunea enzimelor proteolitice ale celulei, iar acidul nucleic viaral
paraseste vacuola fara a-i rupe peretele, fiind gasit la aproximativ o ora de la infectie in matricea
citoplasmica din vecinateatea nucleului. Soarta capsomelelor nu este cunoscuta, dar se crede ca,
6
devenite nefunctionale, ele intra in metabolismul general al celulei. 

Perioada in care acidul nucleic este liber, “nud”, a fost descrisa ca o faza de disparitie a
virusului infectios (faza de eclipsa). In realitate, este insa vorba numai de o schimbare de stare a
virusului care il face mai greu de evidentiat. In aceasta faza virusul are o infectiozitate mica, deoarece
acidul nucleic izolat are mai putine posibilitati de a initia infectia, in comparative cu virusul complet
matur.

   Urmeaza o perioada de aproximativ o ora in cursul careia AN”nud” ajunge la locul unde se vor
replica enzimele implicate in sinteza AN si a proteinelor virale precum si la locul in care se
acumuleaza energia necesara proceselor de replicare si sinteza.

   In acest proces, la care virusul contribuie numai cu informatia sa genetica , celula gazda
furnizeaza tot materialul general sintezelor codificate de genomul viral (aminoacizi , nucleotide),
enzimele, ARNt si propriile sale sedii de sinteza(ribosomic), rpecum si energia necesara acestor
sinteze; dependenta virusului fata de activitatea vitala a celulei sale gazda este, prin urmare totala, de
unde parazitismul sau absolut.

   Biosinteza proteinelor induse de virus.

Sub influenta genomului viral celula-gazda se formeaza doua categorii de proteine: precoce si
tardive.
Proteinele precoce, esentiale pentru initierea replicarii genomului viral, sunt sintetizate in cea
mai mare parte sub controlul genomului viral parental introdus prin infectie.In plus, functiile acestor
proteine care actioneaza ca enzime sunt: a)inhibarea replicarii ADN,ARN, si a proteinelor specifice
celulei gazda si b) cataliza sintezei unor proteine care constituie “matricea virala”, adica spatial in care
au loc replicarea, asamblarea si morfogeneza virusului’
   Aceste enzime noi pot cataliza reactii foarte diferite de cele care au loc in celula-gazda, sau
pot fi de tipul celor deja existente deja in celula neinfectata care difera de acestea prin anumite
proprietati fizico-chimice.

   Proteinele tardive apar in special sub influenta genomurilor virale progene, produs al replicarii virale
in celula-gazda.Ele sunt proteine de structura(capsidele) si proteine de reglare care intrerup formarea
enzimelor induse de virus si care asigura desfasurarea reactiilor legate de maturarea si eliberarea
virusului din celula.

   Replicarea genomului viral se face sub actiunea polimerazelor specifice virusului respectiv,
fapt pus in evidenta de studiul cineticii acestiu procesVirusurile care contin un ARN monocatenar au o
perioada de latenta mai scurta decat cele cu ARN sau ADN dublu catenare.De asemenea, timpul de
dublare al numarului virionilor este mai scurt la virusurile cu ARN monocatenar.Aceasta se datoreaza
in primul rand faptului ca genomul constand din ADN trebuie sa serveasca succesiv ca matrita pentru
propria sa replicare si pentru formarea de ARN, specific viral, necasra pentru codificarea sintezei
proteinelor,in timp ce genomul alcatuit din ARN poate exercita concomotent cele doua functii de
matrite legate una de propria lui replicare si cealalta de sinteza proteinelor virale.In plus, replicarea
unui genom mai complex cum este acela constituit din ADN dublu catenar,necesita o perioada mai
lunga de timp.
   Morfogeneza virionului.
La sfarsitul fazei de biosinteza, in care in celula-gazda se acumuleaza cantitati mari de acid
nucleic si proteine virale, urmeaza faza de asamblare, de grupare a acestor componente pentru a forma
structura organizata a particulei virale mature.

7
   La virusurile mici, directiile de aranjare a materialului capsidei sunt determinate de insasi
conformatia constituentilor lui, care se leaga intre ei spontan si formeaza o structura organizata printr-
un process de autoasamblare. Pentrucele mai multe virusuri, maturarea nu implica participara unor
enzime, deoarece intre AN si capsida se formeaza de obicei numai legaturi secundare slabe.

   La virusurile mai complexe, procesul de asamblare este mai complicat si implica participarea
unor gene morfogenetice printr-un proces care nu este cunoscut in detaliu. Virusurile cu invelis extern
capata aceasta structura care se formeaza printr-o portiune a membranei celulare sau nucleare, in faza
terminala a maturarii.

   Sediul sintezei si maturarii virusurilor.Replicarea si morfogeneza virusurilor sunt procese

intracelulare care au loc fie in nucleu fie in matricea citoplasmatica.Ribovirusurile se multiplica in
citoplasma, cu cateva exceptii, cum ar fi, de exemplu, virusul gripal, la care nucleocapsida se formeaza
in nucleu iar hamaglutininele in citoplasma. 

   Virusurile cu ADN se replica in nucleul celulei, cu exceptia poxvirusului care se formeaza in

citoplasma.La virusurile cu peplos, indiferent de natura acidului nucleic, formarea virusului se
desavarseste catre periferia celulei, unde nucleoproteina virala este imbracata de un invelis lipoproteic
derivate din membrana celulara.

   Durata ciclului de desfasurare este mai mare la virusuri decat la bacterii si variaza intre 12 si 90
de minute pentru fagi, 4 ore pentru virusul gripal si 6 ore pentru virusul herpetic.

   Liberarea din celula a particulelor virale progene.

Acest proces evolueaza deseori cu particularitati proprii diferitelor virusuri.

   In timp ce virusurile ADN (cu exceptia virusului herpesului) tind sa fie retinute in celule chiar
si dupa aparitia efctului citopatic si sunt de aceea eliberate cu frecventa mica sau moderata, virusurile
cu ARN sunt liberate masiv.

   Liberarea virusurilor se poate face rapid si explosive prin ruperi mecanice(in modul cel mai
brutal la bacteriile infectate cu fagi, care practice explodeaza) sunt lent si controlat prin strabaterea
membranei celulare a carei permeabilitate este marita in urma alterarilor produse de virus.
In unele cazuri, virusul trece direct de la o celula la alta adiacenta; alteori, infectia unor cellule
noi este conditionata de trecerea prealabila a virusurilor in afara celulei-gazda in care au produse.
Mecanismul liberarii este de asemenea diferit.
Poliovirusurile se acumuleaza in cantitati mari in citoplasma celulei-gazda care le elibereaza
prin moartea ei brusca.
Virusurile cu invelisuri lipoproteice asamblate catre suprafata celulei sunt liberate printr-un
proces similar celui de “inmugurire”.
Herpevirusul si vaccina sunt inchise intr-o vezicula(cisterna ) derivate din reticulul
endoplasmatic si transportate astfel spre suprafata celulei unde vin in contact cu membrana celulei.
Printr-o deschizatura aparte in membrane celulara, virusul iese din celula invelit in membrana interna a
cisternei. Ca urmare, dupa aproximativ 6 ore de la infectie incepe o liberare continua de virus care
dureaza pana la degenerarea celulei infecatate(circa 10 ore).

BiosintezaVMT

8
    Dupa infectarea celulei-gazda, ARN viral se elibereaza din invelisul sau proteic, probabil in
nucleul acesteia, sub forma unei molecule unice monocatenare.
Dupa replicarea si acumularea lui in cantitati mari el trece din nucleu in citoplasma, unde are
loc sinteza proteinelor virale sub forma unor molecule aproximativ elipsoidale, care tind sa se
alipeasca si sa se agrege atunci cand se lovesc unele de altele.
In prezenta ARN viral se realizeaza un process de asamblare care decurge ca o cocristalizare
sau coagregare a doua specii moleculare compatibile, pentru a da nastere unor particule care devin
progresiv mai stabile pe masura ce cresc, deoarece fiecare proteina se leaga de alte 6 molecule proteice
vecine si de lantul de ARN din interiorul structurii in curs de constituire.
Aceasta explica stabilitatea sporita a particulei astfel formate, in raport cu proteinele si ARN
isolate. 
Asamblarea subunitatiilor proteice se face automat si in vitro, de unde reiese ca forma
virionului este dicatata integral de forma si afinitatiile de grupare ale proteinelor sale, morfogeneza
fiind rezultatul unui process de aditie a unor subunitati identice asezate in pozitii identice.
Dovada este faptul ca exista “virus exclusiv proteic” (fara ARN), care insa este nefunctional,
adica neinfectios. Prezenta ARN asigura infectiozitatea, capacitatea de reproducere si in plus,
determina marimea particulei virale. 

Replicarea ribovirusurilor animale (cu ARN)

   Replicarea virusurilor cu ARN constituie o problema unica in biologie, deoarece ofera
singurul exemplu in care informatia genetica este codificata originar nu in ADN – depozitarul
universal de informatie genetica – ci tot intr-o molecula de ARN inzestrata, ca si cea de ADN, cu
capacitate de replicare.
In cursul infectiei unei celule gazda, ARN viral indeplineste o dubla functie:
a). actioneaza direct in procesul de biosinteza a proteinelor ca transportor al mesajului genetic
furnizand informatia necesara pentru sinteza proteinelor structurale ale capsidei si a enzimei ARN –
polimeraza;
b). actioneaza ca model pentru sinteza a noi molecule de ARN sub actiunea acestei polimeraze.
Studiile in aceasta problema s-au facut pe virusul polio virusul encefalomiocarditei etc. Dupa
infectara celulei gazda si dezvelirea genomului din virion, ARN viral ramane liber in citoplasma.
Titrul infectios al virusului(apreciat prin capacitatea celulelor infectate de a determina
infectarea altor celule) scade foarte mult datorita acestei stari particulare in care se gaseste virusul
(faza de eclipsa). In procesul de replicare, ARN viral actioneaza atat ca model pentru propria sa
reproducere cat si ca ARNm pentru sinteza proteinelor specifice virale.
Intr-o prima faza acest ARN “ dezgolit” dirijeaza sinteza unor proteine cu actiune inhibitoare
fata de metabolismul celular, precum si sinteza unei ARN – polimeraze corespunzatoare lui. Urmeaza
sinteza ARN viral, care incepe dupa 30-45 minute de la infectie si continua exponential 3 ore, apoi,
liniar, inca 2-3 ore. Sub influneta genomului poliovirusului (circa 6000 de nucleotide) in celula-gazda
apar aproximativ 14 tipuri noi de proteine.
Dintre acestea, 4 au rol structural, participand la formarea capsidei, iar celelalte, proteinele
virus-specifice necapsidale – indeplinesc diferite functii ca:
a). alterarea metabolismului normal al celulei gazda prin blocarea sintezei propriului ei ARN;
b). blocarea sintezei proteinelor celulare normale;
c). cataliza formarii unor cantitati mari de ARN viral.
Proteina capsidala este sintetizata cu putin inainte de formarea virusului matur. In acest timp se
acumuleaza in celula o cantitate mare de proteine virale, constand din aggregate polimerice de
subunitati proteice(capsomere), care vor fi utilizate pentru formarea de virus matur sau se vor acumula
simplu, ca atare, in celula. Sinteza acestor proteine are loc in citoplasma, la nivelul unor agregate de
ribosomi(polisomi), care in celula infectata sunt mai mari decat in celula normala si sunt asociati de
obicei cu structuri membranoase lipidice, avand rol de a separa sediul procesului infectious de restul
9
citoplasmei.
   Maturarea sau morfogeneza virusului ar fi un process spontan, care nu necesita energie,
evoluand sub actiunea fortelor reprezentate de afinitatea chimica existenta intre proteinele capsidale si,
in mai mica masura, intre acestea si ARN viral. El incepe dupa 2-3 ore de la infectie si continua apoi
in ritm foarte rapid: sinteza unei molecule de ARN dureaza aproximativ 1 minut, iar dupa alte 2-3
minute el este incorporate in capsida. De altfel, numai 20-60% din ARN viral nou sintetizat este
incorporate in particule de virus matur, in timp ce restul ramane in celula fie pentru a fi folosit ca
model sau ca mesager, fie pentru ca pur si simplu nu poate fi incorporate. Dupa 6 ore de la infectie,
incepe liberarea progresiva a virusului progen din celula-gazda ca rezultat al modificarilor ei
patologice induse de virus. 

 Replicarea virusurilor cu ADN 

   Cinetica replicarii intracitoplasmice a virusului vaccinal. Dupa patrunderea virusului in celula

prin viropexie, invelisul sau extern fosfolipidoproteic este rapid degradat, probabil sub actiunea unor
factori preexistenti in celula infectata.
   Replicarea ADN, care incepe dupa 30 de minute pana la 2 ore de la infectie, atinge un nivel
maxim la aproximativ 90 de minute si se termina dupa 5 ore, are loc in zone sau incluzii
citoplasmatice mari, adevarate "fabrici" de virus. Dupa incheierea procesului de replicare, genomurile
rezultate se asociaza ci proteina strucurala, astfel incat 6-6½ ore incep sa apara primele particule de
virus matur.
   Proteinele nou formate in celula infectata sunt elaborate in doua etape succesive sub actiunea
unui ARNm specific viral. Mai intai se formeaza un ARNm "precoce" , a carui sinteza se face dupa
modelul oferit de genomulparental(ADN “dezgolit" al virusurilor patrunse in celula prin infectie).
Acest ARNm "precoce" actioneaza in prima etapa de formare a proteinelor virale, si anume
dirijeaza, intre altele, sinteza unei ADN-polimeraze, enzima implicata in replicarea ADN viral, deci in
formarea unui numar mare de genomuri progene. La randul lor, genomurile virale progene servesc sa
model pentru formarea unui ARNm "tardiv". Acesta codifica in primul rand formarea unei enzime
care inactiveaza ARNm "precoce" (la 3-4 ore de la infectie) si apoi declanseaza de-a doua etapa in
sinteza proteinelor virale, aceea in care sunt elaborate subunitatile structurale, care vor alcatui capsida.
   Maturarea virusului dureaza pana la 16-20 de ore de la infectie, cand 1/3-1/2 din moleculele
progene de ADN sun inchise in particule mature de virus, iar celula contine circa 10 000 virioni
dispersati in diferite regiuni ale citoplasmei.

   Cinetica replicarii intranucleare a virusului herpesului. Timpul necesar pentru replicarea unei
molecule ADN viral este de aceasta data de maximum 40 de minute. Dupa cum s-a dovedit
experimental, ADN viral se acumuleaza intr-un interva de 4-14 ore de la infectie, in vecinatatea unor
agregate granulare, a caror periferie se observa corpusculi de aproximativ 100 A, care ar putea
corespunde capsomerelor.
   Primele particule de virus apar la 4 ore dupa infectie si ar fi "nude", daica lipsite de peplos si
neinfectioase sau slab infectioase. Dupa Falke, ele ar trece apoi din nucleu in citoplasma, antrenand
cate o portiune din membrana nucleara care ar deveni astfel invelisul (peplosul) virionului matur
infectios.
   Dupa Epstein particulele de virus imatur "nud", fara invelis, dispuse in nucleu sub forma de
mase mari cristaline sau ca entitati individuale diseminate dezordonat, ar trece in citoplasma si s-ar
acumula acolo in jurul unor vacuole citoplasmice care apartin probabil aparatului Golgic.
Impingand membrana vacuolara, particula virala ar determina invaginarea "in deget de
manusa" a acesteia catre lumenul vacuolei, acoperindu-se astfel in intregime cu portiunea invaginata,
dupa care s-ar detasa impreuna cu aceasta, cazand in cavitatea vacuolei sub forma de virus matur
"invelit". Particulele virale care la iesire din nucleu au ajuns spre periferia celulei si-ar constitui

10
peplosul pe seama membranei citoplasmatice. Cum membrana nucleara, membrana sistemului
vacuolar alcatuind aparatul Golgi si membrana citoplasmatica apartin aceluias sistem anatomo-
functional, este de presupus ca virusul sa poata folosi pe oricare dintre ele pentru formarea invelisului
sau extern. 

Bibliografie

1.Elvira Sînziana Ciufescu. Virusologie medicală. Editura Medicală Naţională. 2003

2.Costin Cernescu. Virusologie medicală. Editura Medicală. 2012
3.Aurel Ivan. Tratat de epidemiologie a bolilor transmisibile. Polirom 2002
4.Ion Enescu, Microbii, Editura Ceres, 1988.
5. BUIUC D,NEGUŢ M.- Tratat de microbiologie clinică, Editura Medicală Bucureşti 2008
6. LICKER M., MOLDOVAN R, DRAGOMIRESCU L., CIOFLEC D. B. - Curs de microbiologie
specială. Vol.2 Micologie, virosolgie, Ed. Eurostampa, Timișoara, 2013
7. LICKER M, HOGEA E, CRĂCIUNESCU M, HORHAT F., BERCEANU-VĂDUVA D.,
DUGĂEȘESCU D., STÂNGĂ L, POPA M, MUNTEANU D., RĂDULESCU M., PILUȚ C., BAGIU
I., RUS M., Cioflec D. B. – Microbiologie generală -Indreptar de lucrări practice, Editura „Victor
Babeş”, Timișoara, 2019

11