Venetia

Veneția (în italiană Venezia [veˈnɛʦːi̯ a], în venețiană Venèxia sau Venèzsia [veˈnɛzi̯ a] sau [ve

ˈnɛzja]) este principalul oraș al regiunii Veneto și al Italiei nord-orientale. Veneția este capitala
provinciei cu același nume și număra 264.534 locuitori (31 decembrie 2013). Întregul oraș (și
întreaga lagună) au fost declarate în 1979 patrimoniu al umanității de către UNESCO.
Republica Veneția, cea mai mare putere navală a Europei timp de 800 de ani, a fost și este
cunoscută și sub următoarele nume: "Republica Sfântului Marcu" (La Repubblica di San Marco),
"Republica Leului" (La Repubblica del Leone), "Prealuminata" (Serenissima) etc. Așezată la granița
culturală cu Imperiul Bizantin, Veneția și-a dezvoltat un puternic spirit de independență care a dus la
formarea unui oraș stat. Conducătorul politic era dogele (din latinescul dux), teoretic ales pe viață,
dar în practică, în special în primele secole de existență a comunității, adesea constrâns să renunțe
la propriul mandat ca urmare a unor rezultate nesatisfăcătoare ale propriului guvern.
Nu există date verificabile asupra originii orașului, însă legenda acreditează ziua de 25 martie a
anului 421 drept moment al întemeierii sale. Se pare că Veneția s-a născut ca urmare a fluxului de
refugiați care au abandonat câmpia padană sub amenințarea mai multor
invazii longobarde și hune din nordul Italiei în decursul secolului al V-lea și de la începutul secolului
al VI-lea. La început, locuitorii și-au ridicat așezămintele pe mlaștinile instabile ale lagunei și au trăit
din comerțul cu sare și din pescuit. O exploatare agricolă a ținutului nu a fost posibilă, dar acest
neajuns era compensat de o poziție care permitea ușor apărarea localității, deoarece puține corăbii
ale acelui timp puteau străbate marea de mică adâncime din jurul Veneției. Situația geografică i-a
predestinat pe venețieni încă de pe atunci de a fi navigatori. De pe vremea ostrogoților există
mărturia istoricului roman Cassiodor despre această îndeletnicire a lor[4]. Odată cu sosirea
patriarhului Paulinus din Aquileia în Grado, în anul 568, se pun bazele unei organizări locale. În 697
se înființează oficiul de doge, probabil de către reprezentantul curții imperiale bizantine
din Ravenna[5]. Populația de pescari din Torcello, Malamocco și Olivolo va reuși, printr-o revoltă
din 726, să impună alegeri libere ale dogilor[5]. Reședința originară a dogilor se afla în Malamocco,
pe Lido. După cucerirea Ravennei de către longobarzi localitatea devine de fapt independentă, deși
de jure s-a mai aflat timp de secole sub stăpânire bizantină. Cu excepția unei scurte perioade în
care Malamocco a fost ocupat de Pepin cel Cocoșat, în 810, Veneția și-a putut păstra independența
față de Sfântul Imperiu Roman. În anul 811 dogele Angelo Partecipazio își mută reședința din
Malamocco pe Rivus Altus, numit ulterior Rialto. Bazele ascensiunii economice a orașului se pun de
către comerțul naval și chiar și de către pirateria practicate de venețieni în această perioadă.
Numele „Venezia” apare pentru prima oară în secolul al X-lea în documente. Cele mai importante
obiecte ale comerțului erau pe atunci articolele de lux din orient și sclavii aduși din Dalmația[5].
Prestigiul localității a crescut foarte mult odată cu aducerea moaștelor evanghelistului
Marcu din Alexandria, în anul 828. Evanghelistul, episcop al Aquileei și patriarh al Alexandriei, era
venerat de către copți drept fondatorul bisericii lor. Cucerirea musulmană a Egiptului a servit
neguțătorilor Rustico da Torcello și Bon da Malamocco drept pretext pentru răpirea osemintelor
sfântului[6]. Conform legendei, relicvele au fost înmânate dogelui Giustiniano Partecipazio (827-29),
sub al cărui patronat s-a clădit prima biserică, de lemn, închinată evanghelistului. Acest lăcaș a fost
distrus într-un incendiu din 976, odată cu palatul dogal. În urma acestor distrugeri se pune piatra de
temelie a unei biserici de piatră în plan centrat, a cărei criptă s-a păstrat azi sub bazilica actuală[7].
Prin relicve puterea dogilor a fost consolidată din punct de vedere teologic; "prezența" primului
episcop din Aquileia în oraș a permis emanciparea față de autoritatea patriarhiei din Grado,
subordonată de franci Aquileei, și de episcopul de pe insula Olivolo. Acest episcop nu și-a părăsit
reședința din Olivolo nici în perioada în care a purtat titlul de patriarh al Veneției, între 1451 și 1807.
În secolul al VIII-lea se pun bazele șantierelor navale din lagună. Astfel, Veneția ajunge treptat o
importantă putere maritimă, concurând cu alte orașe-republică
precum Amalfi, Pisa sau Genova pentru a controla comerțul dintre franci, bizantini și orient. Din anul
992 datează prima reprezentanță comercială a Veneției la Constantinopol, din 1082 primele privilegii
comerciale acordate republicii de către împăratul Alexios I Comnen[8]. Prin cucerirea Dalmației (998-
1001) Veneția devine o supraputere a mării Adriatice[7]. Victoria asupra piraților dalmați va fi
comemorată la Veneția începând cu sărbătoarea înălțării din 1177 drept o "nuntă a dogelui cu
marea" (Sposalizio del Mar)[9].