GLOBALIZAREA

Autor: Conf. univ. dr. Ionuţ Anastasiu

9.1. Conceptele fundamentale ale globalizării

În analizele de factură sociologică din a doua jumătate (în special, începând cu

anii 70-80) a secolului trecut termenul de globalizare ocupă un loc tot mai privilegiat, el
acoperind domenii foarte diverse, precum cel economic, social, politic, comunicaţional,
socio-cultural etc. Acesta este unul dintre motivele pentru care noţiunea de globalizare
a primit o multitudine de definiţii, orice tentativă de a le unifica într-o formulă
sistematică/general cuprinzătoare dovedindu-se sortită eşecului. Aşa cum sugerează
autorii Enciclopediei Filosofice Stanford, pentru înţelegerea comună, globalizarea
reprezintă un ansamblu de fenomene precum: existenţa unei „pieţe a mărfurilor liberă”,
liberalizare economică, o lume dominată de valorile culturii occidentale sau nord
americane, proliferarea noilor tehnologii informaţionale (revoluţia produsă de apariţia
şi dezvoltarea internetului), „precum şi ideea că omenirea se află pe pragul de a realiza
o singură comunitate unită, în care sursele majore de conflict social au dispărut
(integrare globală)” (cf. Stanford Encyclopedia of Philosophy). Însă, sensurile multiple
ale globalizării nu pot fi reduse la aceste percepţii comune ale oamenilor.
Globalizarea aduce cu sine schimbări sociale profunde de natură spaţio-
temporală; spaţiul geografic s-a comprimat într-o asemenea măsură încât el afectează şi
modalitatea de percepere a timpului. În acest mod, fenomenul globalizării influenţează
în mod direct activităţile curente ale oamenilor, modul lor de a se se raporta la lumea în
care trăiesc şi la ei înşişi. Prin urmare, deşi aspectul economic al globalizării nu poate fi
neglijat, propagarea capitalismului şi a pieţelor libere de desfacere a mărfurilor şi
serviciilor fiind fenomene incontestabil legate de globalizare, totuşi implicaţiile acesteia
vizează toate aspectele vieţii private sau a celei instituţionalizate. Aşa cum lesne se
poate observa, acest fenomen atinge paliere foarte diverse ale vieţii: de la pasiunea
investită în sport şi preferinţa pentru anumite tipuri de produse până la modul de
organizare al muncii şi chiar al timpului liber.
O primă definiţie a globalizării a cărei sferă de referinţă este suficient de largă
astfel încât să cuprindă o mare varietate de paliere sociale a fost formulată de sociologii
James Fulcher şi John Scott. Conform analizelor acestora, globalizarea „se referă la un
complex de procese interdependente, care au în comun ideea că relaţiile şi organizaţiile
s-au răspândit în întreaga lume, generând creşterea gradului de conştientizare a lumii
ca întreg” (Fulcher & Scott 2007). Componentele majore ale acestui concept sunt
următoarele:
 abolirea distanţei fizice prin intermediul unor conexiuni comunicaţionale
foarte diverse (dezvoltarea fără precedent a mijloacelor de transport, în special cel
aerian, dar şi apariţia unor mijloace de comunicare complet inedite, precum internetul
sau telefonul mobil etc.)
 întinderea relaţiilor socio-economice dincolo de graniţele naţionale şi apariţia
unor structuri multinaţionale/multistatale, de tipul Uniunii Europene, în cadrul cărora
accentul se pune nu numai pe apartenenţa la valori comune, ci şi pe specificul fiecăreia
în parte;
 creşterea gradului de conştientizare a lumii ca întreg este un fenomen din ce
în ce mai vizibil, fapt dovedit, în mod aparent paradoxal, de criza economică globală ce
a debutat în S.U.A în 2007 şi a provocat dezechilibre majore în aproape toate economiile
naţionale;
 creşterea interdependeţei dintre zonele diferite ale lumii.
Pe de altă parte, unii autori pun în evidenţă faptul că globalizarea este o
consecinţă a declinului statelor-naţiune. Acest fapt are mai multe consecinţe. Pe de o
parte, rezultă o creştere semnificativă a rolului legislaţiei internaţionale în dauna celor
naţionale sau locale. În plus, economia globală reuşeşte să submineze controlul naţional
asupra propriei economii al fiecărui stat. În fine, poate că aspectul cel mai negativ este
reprezentat de fragmentarea unităţii naţionale şi chiar teritoriale, diversitatea de natură
etnică sau religioasă propusă de fenomenul globalizării fiind un imbold indirect la
căutarea unei autonomii locale şi refuzul autorităţii centrale, cea exercitată de stat.
Pe de altă parte, o definiţie exhaustivă a globalizării a fost formulată de către
sociologii George Ritzer şi Zeynep Atalay (2010), ce argumentează faptul că
globalizarea este "un proces trans-planetar sau un set de procese ce presupun creşterea
lichidităţii şi a fluxurilor multidirecţionale de oameni, obiecte, informaţii etc., precum şi
a structurilor pe care acestea le întâlnesc şi le creează şi care pot fi bariere în calea
acestor fluxuri, sau, dimpotrivă, le pot accelera". Globalizarea, prin urmare, este
sinonimă cu o tendinţă proeminentă de creştere a interconectării la nivelul întregii lumi.
Iar, în acest sens, sociologul Jan Nederveen Pieterse argumentează că există trei direcţii
teoretice principale: diferentialismul, hibridizarea şi convergenţa (Nederveen Pieterse
2009). La nivelul percepţiei sociale, se poate afirma că fiecare dintre aceste trei
paradigme rezonează cu anumite sensibilităţi de nivel particular şi proiecţii ale sinelui
sau privitoare la grupul de apartenenţă.
Diferenţialismul se referă la faptul că, în ciuda gradului foarte ridicat de
uniformizare ce caracterizează fenomenul globalizării, statele-naţiune continuă să se
diferenţieze unul în raport cu celelalte. Este, prin urmare, cât se poate de firesc ca
această direcţie de analiză să fie preocupată cu precădere asupra barierelor care intervin
în cale fluxurilor menţionate în definiţia de mai sus şi care ar putea avea rolul de a
apropia culturile, de a le face cât mai asemănătoare. Din acest punct de vedere,
principala tendinţă a culturilor este aceea de a-şi conserva identitatea proprie, precum şi
de a exacerba acele elemente specifice prin intermediul cărora o cultură se diferenţiază
de celelalte.
În cadrul paradigmei convergenţei, accentul este pus pe faptul că, drept urmare a
intervenţiei nemijlocite a globalizării, statele-naţiune manifestă tendinţa de a fi din ce în
ce mai asemănătoare. Astfel, deşi nu se ajunge la negarea existenţei unei multitudini de
bariere ce au rolul de a bloca fluxurile multidirecţionale specifice globalizării, totuşi este
serios pusă sub semnul întrebării eficacitatea şi puterea acestora de a rezista în faţa
presiunii enorme exercitate de respectivele fluxuri. Principala consecinţă a acestei stări
de fapt este aceea că marea majoritate a culturilor sunt supuse fluxurilor globalizării,
prin urmare culturile tind să devină din ce în ce mai asemănătoare. Tendinţa extremă a
acestei paradigme este aceea conform căreia există un foarte mare grad de probabilitate
ca acele culturi ce sunt privite drept periferice să fie copleşite, fie de culturile mai
puternic dezvoltate, fie de către cultura globală, a cărei caracteristică dominantă este
omogenitatea. Mai jos, vom analiza conceptul mcdonaldizării, ce reprezintă punctul
nodal al acestei paradigme ce ia în discuţie consecinţele extreme ale omogenizării
mondiale.
 Cea de-a treia direcţie de analiză a fenomenului globalizării este hibridizarea. În
cadrul acesteia, accentul se pune pe interacţiunea fluxurilor externe cu cele din
interiorul unei culturi, ceea ce are drept efect apariţia unui hibrid cultural unic, ce
combină trăsăturile celor două culturi. Din acest punct de vedere, nu este negată
existenţa anumitor bariere, dar acestea previn copleşirea unei culturi de către cultura
globală şi nici nu sunt suficient de puternice astfel încât să permită unei anumite culturi
să fie fixată într-o perfectă stare de conservare, rămânând impasibilă la influenţele
exterioare. Hibridizarea deschide noi direcţii de interpretare a fenomenului globalizării,
manifestând o puternică opoziţie la adresa doctrinelor naţionaliste, rasiste, sau a celor
care afirmă autenticitatea şi puritatea de nezdruncinat a culturilor. Se poate observa că
hibridizarea este strâns legată de sensibilitatea postmodernă, ce afirmă existenţa unei
localizări globale, dublată de o globalizare locală.

Un alt concept des utilizat în analizele de factură sociologică asupra fenomenului

globalizării este acela de glocalizare. Sociologul George Ritzer (2010) defineşte
glocalizarea ca fiind o „întrepătrundere a globalului şi localului, cu rezultate unice în
arii geografice diferite”. Teoreticienii glocalizării accentuează ideea conform căreia unul
dintre efectele fundamentale ale globalizării este pluralismul cultural. Astfel,
combinarea globalului cu localul nu provoacă o unformitate culturală, nu reduce lumea
la modul de viaţă specific american, ci, dimpotrivă, promovează diversitatea culturală,
dând naştere unor noi tipuri culturale „hibride”. Pluralismul cultural potenţat de
perspectiva glocalizării are la bază ideea că „indivizii şi grupurile sun agenţi creatori
importanţi”. Avem de-a face în acest caz cu un melanj alcătuit dintr-o multitudine de
elemente aparţinând unor culturi diferite. „Turiştii ugandezi care călătoresc la
Amsterdam ca să asiste la un meci de box thailandez disputat între două sportive din
Maroc, argentinienii care ascultă rap asiatic interpretat de o trupă sud-americană într-
un club londonez al cărui patron e din Arabia Saudită sau experienţele atât de comune
ale americanilor care mănâncă taco chinezeşti, croisanţi irlandezi pizza kosher etc. sunt
exemple de hibridare (şi glocalizare). Contrarul acestor experienţe ar fi, desigur, să
mănânci hamburgeri în America, sushi în Japonia sau quiche în Franţa” (Ibid.).
Glocalizarea descrie o atitudine de opoziţie în raport cu omogenizarea modului de viaţă
specific globalizării. Oamenii nu preiau întocmai mesajul globalizării, prin care se
propune o lume uniformizată, ci îl adaptează culturii lor specifice, transformându-l în
funcţie de tradiţiile şi valorile specifice societăţii în care trăiesc.
În fine, o perspectivă diferită asupra fenomenelor socio-economice contemporane
este aceea a regionalizării. Regionalizarea se opune presupusei axiome lansată de unii
dintre adepţii globalizării, conform căreia tendinţa de omogenitate este dominantă în
lumea actuală, propunând, în schimb, o lume divizată între mai multe zone, ce îşi
dispută întâietatea. Această dispută nu are un caracter violent, ci se referă cu precădere
la componentele economice, politice şi culturale. Dominaţia Americii şi, mai ales, a
modului de viaţă american, asupra întregii lumi este supradimensionată, prin urmare,
ea nu exprimă realitatea; unii analişti susţin că există trei centre majore de putere
(Brym, Lie 2007) – un bloc asiatic dominat de Japonia, unul Nord-American, dominat de
S.U.A. şi unul european dominat de Germania. Fiecare dintre aceste trei blocuri se află
pe poziţie concurenţială cu celelalte, pentru a reuşi să-şi lărgească sfera de influenţă.

9.3. Paradigma critică asupra globalizării

Lucrarea sociologului american George Ritzer, McDonaldizarea societăţii, publicată

în anul 1993 a stârnit încă din anul apariţiei sale atât o largă apreciere, dar şi
nenumărate polemici. Sintagma care a furnizat, de altfel, însăşi titlul cărţii a reuşit în
scurt timp să devină un sinonim de natură simbolică pentru fenomenul globalizării.
Tema cărţii lui Ritzer nu este, aşa cum s-ar putea crede la o primă privire,
descrierea unui restaurat de tip fast-food şi nici al tipurilor de produse/servicii pe care
acesta îl oferă clienţilor săi, ci este doar un pretext pentru o analiză critică asupra
globalizării. Aşa cum se intitulează unul dintre subcapitolele cărţii, McDonald`s ca simbol
planetar, această marcă nu a fost întâmplător aleasă, ci la baza alegerii sale a stat
impactul simbolic covârşitor pe care acest nume îl produce la nivelul mental al omului
contemporan. Toată lumea, cu foarte puţine excepţii, cunoaşte acest nume, asociindu-l
unui şir întreg de practici şi mai ales unui mod de viaţă tipic globalizării.
Mcdonaldizarea este utilizată de sociologul american ca o paradigmă pentru
un întreg fenomen social, fiind definită drept „procesul prin care principiile
restaurantului fast-food încep să domine din ce în ce mai multe sectoare în societatea
americană, precum şi în restul lumii”. Altfel spus, „mcdonaldizarea afectează nu numai
restaurantele, dar şi învăţământul, munca, serviciile de sănătate, călătoriile, timpul liber,
regimul alimentar, politica, familia, adică toate aspectele societăţii”. Pornind deci de la
ceea ce este constitutiv restaurantului în cauză, Ritzer va întreprinde o analiză a vieţii
sociale actuale, încercînd să proiecteze o lumină complet nouă asupra procesului
globalizării, atât la nivel macro-social, dar şi în ceea ce priveşte viaţa cotidiană a
oamenilor.

Elementele mcdonaldizării.
Mai întâi, trebuie spus că succesul restaurantului/afacerii McDonald`s se
măsoară în cifre. Iar acestea sunt, fără doar şi poate, impresionante: există asemenea
fast-food-uri (sunt mai mult de 31.000 în întrega lume) în 119 ţări/regiuni, în care iau
masa în fiecare zi cca. 58 de milioane de clienţi, personalul angajat depăşind un milion
şi jumătate de persoane. Timp de 25 de ani consecutiv, dividendele cuvenite acţionarilor
au crescut, ceea ce înseamnă în mod evident un profit care continuă să crească de la an
la an (conform datelor furnizate de wikipedia.com). În plus, pentru a întări
recunoaşterea internaţională a acestui brand, revista The Economist a introdus aşa-
numitul Big Mac Index, respectiv compararea preţului acestui sandviş în diverse ţări ale
lumii pentru a măsura puterea de cumpărare a diverselor monede din lume (şi pentru a
arăta dacă nivelul de trai este ridicat sau nu). Astfel, supremaţia este deţinută de ţările
scandinave, pe primul loc situându-se Norvegia, unde Big Mac are preţul cel mai mare,
iar cel mai ieftin este cel din Malaezia.
Viziunea critică a lui Ritzer nu uită să trecă în revistă şi cele mai semnificative
avantaje ale mcdonaldizării, precum:
„- O gamă variată de bunuri şi servicii se află la dispoziţia unui număr mare de
oameni.
- Procurarea de bunuri şi servicii depinde mult mai puţin decât înainte de timp
sau de localizarea geografică; oamenii pot face lucruri care înainte nu erau posibile, cum
ar fi să obţină bani sau un extras de cont la miezul nopţii.
- Oamenii pot obţine ce doresc sau ce au nevoie aproape instantaneu şi mult mai
comod.
- Bunurile şi serviciile sunt mult mai uniforme calitativ; cel puţin unii oameni
obţin bunuri şi servicii mai bune decât înaintea mcdonaldizării.
 - Alternative mult mai economice la bunuri şi servicii la comandă, scumpe, deci
oamenii îşi pot permite lucruri care înainte le erau inaccesibile.
- Bunuri şi servicii rapide şi eficiente sunt accesibile unei populaţii care munceşte
mai mult şi are mai puţin timp de irosit.
- Într-o lume aflată în transformare rapidă, nefamiliară, aparent ostilă, sistemul
mcdonaldizat este prin comparaţie un mediu stabil, familiar şi sigur, care oferă confort.
- Datorită cuantificării, clienţii pot cumpăra mai uşor produsele pieţei.
- Anumite acţiuni (de ex., o anumită dietă) sunt mai sigure într-un sistem atent
reglat şi controlat.
- Există o mai mare probabilitate ca oamenii să fie trataţi egal, indiferent de rasă,
sex sau clasă socială.
- Inovaţiile tehnologice şi organizaţionale sunt mult mai rapid şi mai uşor
difuzate prin reţele de operatori identici.
- Produsele unei culturi sunt mult mai uşor difuzate către alte culturi”. (Ritzer
2003).
McDonald`s este un simbol al culturii americane, indiferent de
locul/ţara/regiunea în care se deschide un nou restaurant, acesta va fi similar, ce puţin
la nivel imaginar, cu o părticică din America şi din stilul de viaţa al acesteia. De aici
putem deduce că, redusă la esenţă, globalizarea însăşi este percepută ca fiind de
provenienţă americană; ea are la bază modelul american, ce este recunoscut de toată
lumea.

Cele patru dimensiuni ale mcdonaldizării sunt:

1. Eficienţa – definită, în sens larg, drept alegerea mijloacelor optime pentru a
atinge sopul/scopurile urmărit(-e). „Pentru consumatori, aceasta înseamnă că
restaurantul McDonald`s oferă cel mai confortabil mod de a trece de la starea de a-ţi fi
foame la aceea de a fi sătul”. Dar eficienţa nu se reduce doar la faptul că starea de foame
este alungată, ci ea presupune un şir întreg de modificări structurale ale relaţiei cu
clienţii. Este nevoie, în primul rând, de o bandă de asamblare necesară pentru a prepara
mâncarea cu rapiditate (ceea ce presupune că fiecare angajat efectuează o anumită
operaţie specializată); meniul este limitat, ceea ce face alegerea uşoară, precum şi
aducerea comenzii şi efectuarea plăţii. De asemenea, nimeni nu zăboveşte la masă,
mâncatul este rapid, iar clienţii îşi duc singuri la pubela de gunoi ambalajele de carton
sau plastic. Această tendinţă spre eficientizare a cuprins aproape toate domeniile vieţii
economice şi chiar sociale, un alt factor care a încurajat enorm această tendinţă fiind, în
mod evident, internetul.
Un aspect relativ bizar al acestei înclinaţii profunde spre eficientizare este
constituit de apariţia unui mecanism a cărui origine se identifică cu însăşi esenţa
mcdonaldizării: punerea clienţilor la treabă. Restaurantul de tip clasic are ca axiomă
prestarea unor servicii complete pentru client; spre deosebire de acesta, cel de tip fast-
food deleagă clienţilor săi o parte din activităţi (evident, fără ca aceştia să fie plătiţi în
schimb); mai exact, oamenii stau la coadă, îşi duc singuri mâncarea la masă (în anumite
situaţii, ei se servesc singuri, fără să fie asistaţi de un angajat), după care aruncă
resturile rămase la gunoi şi aranjează tăvile în locurile special indicate. În cazul
supermarket-urilor, situaţia este similară: cumpărătorii se autoservesc cu produsele pe
care le doresc, după care şi le pun singuri în pungi pentru a le putea transporta.
Benzinăriile procedează în acelaşi mod: clienţii sunt aceia care se ocupă cu umplerea
rezervorului, iar apariţia bancomatului transformă toţi clienţii unei bănci în anagajaţi
neplătiţi. Companiile de telefonie au reuşit să perfecţioneze sistemul atât de bine, încât
reuşesc să-i transforme pe oameni în operatori. În ceea ce priveşte reacţiile pe care
publicul consumator le are faţă de creşterea eficientizării urmărită de companii, acestea
se pot împărţi în două mari grupe: de acceptare (uneori entuziastă) sau de refuz
(câteodată îndârjit, însă fără mari speranţe de reuşită). „Un client, susţinător al
mcdonaldizării, spunea despre acest sistem: e rapid, accesibil şi eficient. Intri şi ieşi imediat.
Dar un reprezentant al sindicatului angajaţilor din supermarketuri arăta: A susţine că
acest sistem este mai convenabil pentru client înseamnă a inversa lucrurile. În general, a-i pune
pe clienţi la treabă nu înseamnă a le oferi servicii” (Ibid.). Aspectul paradoxal al acestor două
perspective opuse stă în faptul că, în timp ce clientul nu pare deloc deranjat de faptul că
este pus la muncă de către companie, deşi nu primeşte nimic în schimbul acesteia,
reprezentantul sindicatului se poziţionează aparent în locul acestuia, susţinând
inechitatea acestui sistem (în fapt, este de presupus că reprezentantul sindicatului nu
face altceva decât să-şi urmărească propriul interes, deoarece respectiva muncă prestată
de client în mod voluntar nu înseamnă altceva decât bani pe care compania îi
economiseşte prin neangajarea unor persoane care să o efectueze).
2. Calculabilitatea – respectiv accentul pus pe calculare, numărare, cuantificare şi,
cel mai important, reducerea calităţii la cantitate. Principala consecinţă pozitivă a acesteia
este faptul că ea se finalizează prin producerea rapidă a unei cantităţi mari de produse
(ceea ce sporeşte, desigur, profitul). Această rapiditate şi aplecare spre latura strict
cantitativă dă naştere însă unui foarte scăzut grad de satisfacţie: mâncarea este multă,
însă mediocră, iar masa luată în fugă este, cel mai adesea, o experienţă lipsită de mari
satisfacţii. Chiar şi angajaţii, susţine Ritzer, au motive de nemulţumire, munca lor fiind
într-o mare măsură lipsită de sens. Însă, mai mult decât orice, calculabilitatea generează
iraţionalitate, întrucât ea „poate influenţa negativ calitatea”. Unul dintre argumentele
aduse în favoarea acestei idei, ce reprezintă unul dintre pilonii cărţii sociologului
american, este faptul că McDonald`s a pus întotdeauna accentul pe mărime, respectiv
principiul conform căruia mai mare înseamnă mai bun. Ignorarea aproape totală a calităţii
produselor oferite spre consum este o trăsătură comună unor domenii foarte diverse, nu
numai restaurantele fast-food, dar şi învăţământul (profesorii sunt apreciaţi în funcţie
de anumite criterii strict cantitative), serviciile medicale (pacienţii cântăriţi în dolari),
televiziunile (ratingul înainte de orice) şi chiar turismul (unde prevalează cantitatea de
locuri vizitate, nu şi calitatea lor; superficialitatea tinde să devină regula de căpătâi a
turistului contemporan, în goana sa de a vedea cât mai multe locuri). Toate aceste
domenii şi multe altele sunt afectate de sindromul calculabilităţii, ele neoferind însă
altceva decât iluzia calităţii.
3. Previzibilitatea este legată în mod direct de dorinţa oamenilor de siguranţă,
de confortul de a găsi întotdeauna ceea ce te aştepţi că vei găsi. În general, oamenii nu
sunt receptivi la schimbări profunde în viaţa lor, ei preferă stabilitatea/liniştea, nu
agreează surprizele. Iar mcdonaldizarea propune o lume în care schimbările sunt
minime; ordinea, rutina, repetiţia, disciplina sunt unele dintre cuvintele sale cheie. La
mall nu plouă niciodată este titlul extrem de sugestiv al acestui capitol, restaurantul fast-
food oferă întotdeauna produsele cunoscute, pot exista variaţii, însă ele sunt minime.
Standardizarea este generalizată, angajaţii unui fast-food au un comportament
circumscris în mod ferm unor reguli formulate în mod explicit. „De exemplu, există şase
etape ale servirii: salutaţi clientul – primiţi comanda – pregătiţi comanda – prezentaţi
comanda – încasaţi plata – mulţumiţi clientului, apoi o luaţi de la capăt”. Precum se
poate vedea, sistemul este pus la punct până la cele mai mici detalii. Singura problemă
care poate să apară, dar asta nu se întâmplă decât arareori, este faptul că o muncă
încărcată într-o asemenea măsură de rutină să nu ducă la epuizare (de natură mentală)
sau la plictiseală. Însă, acesta nu poate fi un obstacol real în calea mcdonaldizării.
 4. Controlul se referă la înlocuirea omului cu tehnologia nonumană. Termenul de
tehnologie este definit de Ritzer nu doar prin raportare la maşini/roboţi/unelte etc., ci el
include toate elementele majore pe care se sprijină un sistem raţionalizat: reguli,
regulamente, proceduri, tehnici, cunoştinţe etc. În concluzie, „o tehnologie umană (o
şurubelniţă, de exemplu) este controlată de oameni; o tehnologie nonumană (ghişeul
pentru comanda din maşină, de exemplu) controlează oamenii”. Scopurile esenţiale ale
robotizării sunt deţinerea controlului, creşterea productivităţii şi a calităţii şi reducerea
costurilor. Însă aspectul cu adevărat nociv este cel referitor la controlul, atât al
angajaţilor, cât şi al clienţilor, precum şi cel referitor la procesele de producţie şi la
produsele finale. În ceea ce îi priveşte pe angajaţi, sociologul american este cât se poate
de tranşant – obiectivul unui restaurant fast-food este acela de a-i transforma în roboţi umani –,
o tendinţă relevantă în acest sens este aceea de a creşte numărul roboţilor care pregătesc
mâncare, ce prezintă două avantaje majore: costurile sunt reduse, iar eficienţa este
sporită. Dar controlul se extinde şi asupra oamenilor ce nu sunt angajaţi ai acestor
companii structurate pe principiile mcdonadizării. „Unul dintre scopurile controlului în
restaurantul fast-food este acela de a-i face pe clienţi să-şi cheltuiască banii şi să plece
rapid. Restaurantele au nevoie ca mesele să se elibereze repede pentru ca alţi clienţi să
aibă unde să mănânce”.
Elementul esenţial, de natură globală, al procesului mcdonaldizării este
iraţionalitatea raţionalităţii, o sintagmă aparent paradoxală, dar care doreşte să
ilustreze cât mai elocvent dezavantajele/costurile extrem de mari/pericolele care
ameninţă lumea actuală şi care au o cauză comună: dominaţia raţionalităţii asupra
oamenilor reprezentată de mcdonaldizare. Consecinţele negative ale mcdonaldizării
sunt, printre altele, cozile lungi de la restaurant, traficul aglomerat, costul mare al unor
produse mediocre, munca neplătită efectuată de clienţi, concentrarea obsesivă pe
distracţie şi punerea ei în relaţie cu shopping-ul, falsa prietenie (reprezentată, printre
altele, de scrisorile trimise clienţilor de către managerii companiilor sau de către
oamenii politici cetăţenilor), omogenizarea – pretutindeni găseşti aceleaşi produse – şi,
cu precădere, dezumanizarea – angajaţilor din industria fast-food, cei care prestează o
aşa-numită McSlujbă, nu li se solicită nici un fel de competenţe sau să fie creativi. Aşa
cum arăta un fost angajat de la Burger King, „orice idiot poate învăţa munca asta, atât
este de uşoară; orice maimuţă dresată ar putea s-o facă...Din punctul de vedere al
angajaţilor, McSlujbele sunt iraţionale pentru că nu oferă nici prea multă satisfacţie şi
nici stabilitate. Numai arareori li se permite angajaţilor să-şi folosească calificarea şi nu
au voie să fie creativi. Aceasta duce la acumularea de resentimente, insatisfacţii
profesionale, absenteism şi demisie. De fapt, în comparaţie cu orice altă industrie din
Statele Unite, industria fast-food are cea mai mare fluctuaţie de angajaţi – o rată de
aproximativ 300% pe an. Aceasta înseamnă că perioada medie de angajare a unei
persoane în industria fast-food este de patru luni, forţa de muncă a industriei fast-food
schimbându-se în întregime de aproape de trei ori pe an”.
Procesul mcdonaldizării nu atinge însă numai industria/domeniul activităţii
fast-food sau pe cel de retail ori telefonia mobilă; după ce a reuşit să se instaleze în tot
ceea ce înseamnă viaţa cotidiană a oamenilor, mcdonaldizarea s-a extins şi în domenii
care, aparent, nu puteau fi încorporate, reuşind să rămână autonome, precum naşterea
sau moartea. Se poate vorbi în acest sens de o adevărată ofensivă pe care
mcdonaldizarea o duce împotriva legilor naturii, cu scopul de a pune în locul acestora
un regim complet raţionalizat, o lume eficientă, calculabilă, previzibilă şi
controlabilă din toate punctele de vedere. De exemplu, mcdonaldizarea a intervenit în
mod direct în problemele legate de concepţie, prin dezvoltarea unui număr imens de
clinici care se ocupă de rezolvarea impotenţei masculine, de infertilitatea feminină –
inseminare artificială, fertilizarea in vitro, mamele surogat etc. Nici vârsta înaintată a
mamei nu mai reprezintă un obstacol major: şi bunica poate rămâne gravidă. În ceea ce
priveşte sexul copilului, tendinţa este de a înlătura orice element imprevizibil: la Londra
sau Hong Kong există clinici în care se alege sexul copilului (şansa de a se naşte băiat
este de 75%, iar de a fi fată 70%). Clonarea fiinţelor este un alt moment important în
acest proces de mcdonaldizare a geneticii. Pe de altă parte, posibilitatea de a examina
fătul permite ca atunci când acesta are anumite defecte genetice majore să se poată
recurge la avort. În privinţa morţii, şi aici se constată o intervenţie accelerată a
mcdonaldizării; larga răspândire a tehnologiilor nonumane care îi ţin pe oameni în
viaţă, dar şi numărul mare de oameni care mor în spital/azil/ospicii şi nu acasă.
„Medicii au câştigat un grad înalt de control asupra morţii, aşa cum au câştigat şi
asupra naşterii”. Acest control dă naştere unui alt fenomen şi anume dezumanizarea
procesului morţii, oamenii născându-se sau murind printre străini. Moartea
dezumanizată, raţionalizată, printre aparate şi străini a generat o reacţie inversă, de
creştere masivă a interesului pentru eutanasie şi pentru activitatea lui Jack Kevorkian,
„Doctorul Moarte”, al cărui scop este să redea oamenilor controlul asupra propriei lor morţi.
Dar chiar şi acesta este caracterizat de mcdonaldizare, întrucât apelează la o tehnologie
nonumană, o maşină şi susţine o politică raţională de planificare a morţii. Înmormântarea
este, de asemenea, mcdonaldizată; tendinţa este aceea de a se renunţa la aspectul
dezolant/trist al acesteia, de a lăsa deoparte sentimentul de tristeţe pentru a-l înlocui cu
opusul său, cu distracţia. „Japonezii...plănuiesc un parc funerar de distracţii conceput
după modelul unui element-cheie al societăţii mcdonaldizate, Disney World”. Sunt
preferate incinerările în dauna înmormântării tradiţionale, mai ales datorită eficienţei
lor. Ele reduc ritualul la minimum şi au aspectul unor înmormântări pe bandă rulantă.
În afara celor patru elemente-cheie ale mcdonaldizării – eficienţă, calculabilitate,
previzibilitate şi control – mai există alţi trei factori care contribuie la răspândirea
acestui fenomen şi care nu trebuie neglijaţi: interesele materiale de natură economică;
cultura S.U.A., care valorizează mcdonaldizarea ca scop în sine; adaptarea mcdonaldizării la
schimbările importante din societate. În spatele raţionalizării şi controlului mcdonaldizării
stau interese economice; de altfel, întregul proces are la origine factori economici. Cu
atât mai mult cu cât se consideră parte a tradiţiei americane şi a modului de viaţă
american, deşi unii critici susţin exact contrariul şi anume că reprezintă o puternică
ameninţare la adresa acestuia. Iar de aici rezultă că loialitatea faţă de McDonald`s are la
bază, în ciuda caracterului său strict raţional, la bază motive emoţionale, oamenii au
ajuns să se simtă ataşaţi de el, să-l perceapă ca o parte din viaţa lor. În fine, fenomenul
fast-food este puternic ancorat în acest univers dominat de globalizare, s-a adaptat
excelent la o lume ce, în mare măsură, pune accentul pe mobilitate şi în care unei părţi
semnificative a populaţiei i-a crescut nivelul de trai. Iar McDonald`s le permite chiar şi
celor săraci să ia uneori masa în oraş, ceea ce reprezintă una dintre cheile succesului
său.