Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
COLEGIUL REDACŢIONAL:
Nicolae CÂRLAN
Prof. univ. dr. Mircea A. DIACONU
Prof. univ. dr. Adrian Dinu RACHIERU
Monahia Elena SIMIONOVICI (Preşedinte de onoare al S.S.B.)
Prof. univ. dr. Elena-Brânduşa STEICIUC
Sebastian Reichmann,
REFLU X
Alexandru Ovidiu VINTILĂ
Acceleratorul de încarnări şi alte Biografobii,
Bucureşti, Cartea Românească, 2017
Slavia/ în centrul Cuștii centrifuge de data aceasta/ Jocul cu măști impus de societate îi crează poe-
în spatele geamului transformat în pandant absolut tului o stare de inconfort, iar toată această istorie per-
al absenței/ deghizat în fluviu în coline și în Castel/ sonală a încercării de a clarifica lucrurile îl obosește.
încerc să-mi fabric o reputație de vânător/ să scriu Ca în scriitura lui Beckett de care amintește e vorba în
prezentul/ Tu grădinăreasă și eu vânător/ Doar tu versurile lui Reichmann de o așteptare și o luptă inu-
ai intrat așa în visul meu - / mi-ai spus” (Scena unei tilă, epuizantă: „Așezați unul în fața celuilalt/ la masa
urcări la Castel). Pe de altă parte, titlul poemului ne lui Samuel Beckett/ de la Closerie de s Lilas/ (cu un
amintește de arpentorul din Castelul lui Kafka, condi- singur – t – la sfârșit)/ care fusese și a lui Pierre Louys/
ția existențială a lui Sebastian Reichmannn, în realita- (cu un – i – în loc de – y –)/ pentru a ne corecta re-
te, fiind asemănătoare cu a acestuia. Și unul și celălalt ciproc amintirile […] / am făcu pomană pe drumul
se rup de trecut și încearcă iluzia libertății. Schim- crucii/ Polonezului odinioară evreu și misterios/ exte-
bând macazul, părăsind România comunistă, Sebas- nuat de căutarea sa/ care fusese identică cu a noastră”
tian Reichmann nu a dat chiar peste ce se aștepta, ci a (Scenă cu martori ai acuzării).
ajuns într-o lume marcată de reticență față de străini, Ultimul poem al cărții, Noite em Lisboa, e scris
în tot cazul, cred, a devenit părtaș al unei realități nu cam în aceeași notă a cărții, pe un ton confesiv-me-
așa cum și-a închipuit-o inițial. Angoasa statutului lancolic, trecut prin existențialism: „Lisabona este o
de metec a simțit-o pe propria piele. Odată întrucât noapte târzie cu prelungiri/ și o tăcere neașteptată/ în-
venea dintr-o altă limbă. Apoi pentru că era pur și tr-un mediu elastic/ care separă prin zgomot/ Noap-
simplu diferit de ceilalți, de nativi. Cu siguranță, o tea e vie/ și alunecă printre umbre virtuale/ Trackl și
precaritate de acest tip se observă în poezia lui Sebas- Meyrink încearcă sinuciderea/ necesar ratată/ Entre
tian Reichman. Aflat în mijlocul vieții, poetul devine chien ei loup/ rebelul are nevoie de burghez/ și vice
un Întrebător. Unul care se interoghează pe sine însuși versa/ versiunea cea mai banală a realității/ e accepta-
precum, altădată, Kierkegaard: „Viața mea a atins li- tă:/ noaptea nu e decât un mediu elastic/ iar umbrele
mita extremă; încerc dezgustul pentru existență, căci virtuale se multiplică/ la prelungiri/ în reminiscențele
este fadă, fără sare și fără sens. [...] Aşa cum cineva îşi unor discuții între prieteni/ aici în mijlocul naturii
înfige degetul în pământ ca să recunoască ţara în care urbane/ într-un loc incert/ unde sinuciderea e necesar
este, la fel încerc existența: miroase a nimic. Unde mă ratată” (Noite em Lisboa).
aflu? Ce înseamnă asta: «lumea»? Ce semnifică acest Una peste alta, în acest volum care, fie vorba
cuvânt? Cine mi-a jucat festa să mă arunce într-însa între noi, merita o receptare mai bună, Sebastian Rei-
şi să mă lase acum acolo? Cine sunt? Cum am intrat chmann face figură de interpret avizat al lumii în care
în lume; de ce nu am fost consultat, de ce nu mi s-au trăim, poetica sa înscriindu-se într-un plan existențial
făcut cunoscute datoriile şi obiceiurile, în loc să mă conotativ.
încorporeze în şiruri, de parcă aş fi fost cumpărat de Uns cu toate alifiile poeziei, Sebastian Reich-
un negustor de suflete? În ce calitate sunt interesat în mann este un autor versatil, în sensul bun al cuvân-
această întreprindere care este numită realitate? De ce tului, de substanță, care încă de la primele sale fapte
trebuie să-i fiu părtaş? [...]”. scriitoricești, conform afirmațiilor lui Gellu Naum,
În fine, un alt cuvânt care apare în carte și care ne propunea: „experienţa unică a unui poet care şi-a
L U X
ține strict de existență, dar și de salvarea din criza ge- început opera poetică pe lama de brici a unei poziţii
nerată de angoasa timpului pe care-l trăim, este bucu- dintre cele mai înaintate ale poeziei româneşti, folo-
ria. Într-un poem intitulat Un munte de obiceiuri ni se sind un limbaj totdeauna luxuriant, flexibil, extraor-
spune direct: „Când visezi prima iubire/ bucuria revi- dinar de agresiv şi de generos în acelaşi timp; experi-
ne intactă”. Se simte aici o melancolie care traversează, enţa unică a unui poet care şi-a continuat pe vârful de
de la un capăt la altul, întregul volum. Nu întâmplă- lance al poeziei franceze şi apoi pe câmpiile minunate
F
tor spre finalul tomului lui Sebastian Reichmann sunt ale poeziei americane de ultimă oră – experienţa unică
E
plasate o serie de elegii: Elegie pentru African – cel mai a unui poet unic în continuă schimbare şi totdeauna
bătrân om din lume, Elegie pentru dispariția periferii- acelaşi, pe care-mi place să-l numesc «Contele Sebas-
R
Casa de pe colină
AP EI RO N
Matei VIŞNIEC
(fragmente dintr-un roman în lucru)
- Le zice Prelipcean. Şapte copii. El, Gavril. Ea, Minodora. Cel puţin unul dintre ei, mai tînăr, blond,
Domnica. cu ochii verzi, părea chiar puţin speriat. Poate nu mai
Singurul lucru care i se păru suspect lui Ştefa- participase niciodată la o astfel de acţiune. Sau poate
nache la casa de pe colină era absenţa cîinelui. Oare era şi el fiu de ţăran şi avea pe undeva o casă părinteas-
de ce cîinii din toate celelalte ogrăzi pe lîngă care tre- că precum cea a familiei Prelipcean, casă înconjurată
cuseră lătrau prosteşte, iar la acest om cîinele tăcea? de o prispă, cu pămînt pe jos, cu doar două odăi sepa-
Să nu fi avut cîine? Sau să fi fost vorba de un cîine rate de o tindă, cu o cămară în spate, cu un pod mare
nou, educat deja ca să nu latre cînd se apropie oamenii în care se afla afumătoarea…
partidului? Cum vremea se încălzise în acel început de
Ştefanache deschise poarta şi intră primul în mai, tatăl, Gavril, şi fiul său cel mare, Gheorghe, dor-
curte. O fîntînă cu roată, o căruţă cu oiştea lăsată, o meau în şură, pe nişte pături întinse pe o claie de fîn.
stivă de lemne, o cofă uitată lîngă uşă… Explorarea În odaia de zi, pe jumătate ocupată de soba cu plită,
curţii, la lumina lanternei, îi confirmă lui Ştefanache dormeau, pe un pat lat, mama Domnica, şi două din-
senzaţia avută ceva mai devreme, şi anume că gospo- tre fete, Minodora şi Dochiţa. Mihai, ultimul născut,
dăria aceea nu putea fi a unui exploatator. Dar cine în vîrstă de doi ani, dormea încă în leagănul său, iar
ştie cît pămînt avea familia aceea din satul Horod- Simion, ceva mai măricel, dormea pe cuptor. Lipsea
nic… Hectarele lor nu erau în nici un caz vizibile, şi din casă doar Ileana, plecată de dimineaţă la bunica ei
poate aşa se explica totul. Or fi avut prea mult pămînt ca să o ajute la ceva treabă. Şi mai lipsea Dina, fata cea
şi Partidului nu-i plăceau ţăranii cu prea mult pămînt. mare, dar ea era deja măritată şi la casa ei.
De altfel planul Partidului era să-i îndemne pe ţărani Unul dintre miliţieni începu să-i numere pe
să se unească în colective, ca în Rusia… copii dar ceva nu-i ieşea la socoteală. Îi număra dar
Cum nici un cîine nu-şi făcuse apariţia, cum parcă se poticnea după cifra trei sau patru. Se uita
nimeni din casă sau din curte nu veni în întîmpinarea din nou pe lista sa şi reîncepea număratul. Unu, doi,
echipei sale, plutonierul Ştefanache se îndreptă spre trei… Cum cele două fete măricele precum şi băia-
uşa casei şi bătu de două ori cu pumnul în ea. tul coborît repede de pe cuptor făcură un fel de cerc
- Deschideţi, oameni buni! Se aude? în jurul frăţiorului mai mic din leagăn, miliţianului i
se păru că tot acel grup voia să opună rezistenţă. Co-
2. piii nu scoteau însă nici o vorbă, stăteau nemişcaţi,
Minodora avea 14 ani cînd viaţa sa luă o cotitu- adunaţi instinctiv în jurul leagănului ca şi cum ar fi
ră neaşteptată, ejectînd-o dintr-o cochilie paradisiacă vrut să-l protejeze, şi privind cu ochi speriaţi la grupul
într-o lume nouă în care fu obligată să înveţe să tacă, de bărbaţi în uniformă. Noi patru şi ei tot patru îşi
să îndure şi să se prefacă. Acel moment cînd fu trezită spuse miliţianul fără să-şi dea seama de ce, iar apoi,
din somn împreună cu întreaga sa familie, la miezul tot instinctiv, îşi scoase cascheta ca să pară mai puţin
nopţii, şi deportată cîteva zile mai tîrziu în Dobrogea, agresiv.
îl povesti şi-l repovesti apoi, în sute de ocazii, copiilor Din şură ieşiră repede Gavril şi Gheorghe,
ei şi apoi nepoţilor. Iar după ce se pensionă, la vîrsta acesta din urmă speriat că au venit să-l ia în armată.
N
de 60 de ani, începu să noteze tot ce-şi amintea în- Minodora lăcrima, chiar şi la vîrsta de 85 de
tr-un caiet. ani, cînd îşi amintea de demnitatea cu care Gavril răs-
R O
Momentul intrării miliţienilor în casă fu atît punsese întrebărilor puse de miliţieni. Era obligatoriu
de traumatizant pentru Minodora încît timp de mulţi să plece chiar atunci, cu toţii, la Rădăuţi, în crucea
ani avu coşmaruri. Visa oameni în uniformă apropi- nopţii? Bine, dacă aşa era ordinul, aşa vor face. Taci,
indu-se de patul ei şi aşteptînd apoi în tăcere, cu ţigări femeie, nu vorbi ce nu trebuie, îmbracă-le mai bine
I
aprinse în gură, ca să se trezească, sau aplecîndu-se pe fetele astea! Da, tovarăşe plutonier, şapte copii am,
E
bănuitori peste faţa ei ca să verifice dacă nu cumva era dar una din fete este măritată, nu trăieşte cu noi, e
trează dar simula în continuare somnul. la casa ei, are bărbat care a făcut războiul. Şi mai am
P
Nu toţi cei patru bărbaţi în uniformă, mirosind una care doarme la bunică-sa. Vreţi să trag o fugă să
puternic a tutun, care le-au trecut pragul luminîn- o aduc?
A
du-şi drumul cu lanternele, erau oameni răi, povestea - Nu, e bine aşa.
serie nouă, anul XXXI, nr. 4-5-6(350-351-352), aprilie/mai/iunie 2020
6 BUCOVINA LITERARĂ
publicație întemeiată la Cernăuți, în 1942
Plutonierul Ştefanache voia să-i vadă cît mai domolească în avîntul cu care înţelegea tînărul Ale-
repede pe acel ţăran impozant prin statura sa şi pe xandru Moroşan să-şi exercite autoritatea. Securiştii
N
femeia sa mărunţică îmbarcaţi în camion împreună formau o specie aparte, şi mereu îşi dădeau aere de
cu cîrdul lor de copii. Ce conta un copil în plus sau în superioritate. Cînd trebuiau formate echipe de inter-
I R O
minus? Nimeni nu urma să-l tragă la răspundere că nu venţie compuse din primari, miliţieni, militari şi se-
a adus toată familia Prelipcean din comuna Horodnic. curişti, întotdeauna securistul din grup se considera
Atîta a găsit, atîta a adus. Şi oricum, zeci de familii superior. «Nu este în interesul meu să-l educ» îşi mai
urmau să fie colectate în noaptea aceea din satele din spuse plutonierul privind cerul.
raionul Rădăuţi. Partidul voia să dea un exemplu, să De pe colina unde se afla casa familiei Prelip-
E
arate că nu le va permite ţăranilor înstăriţi să ridice cean parcă se vedeau şi mai multe stele decît de pe
capul. Din tot ce i se explicase la şedinţele de instruc- drum. Ştefanache scrută cerul şi fu traversat de un
P
taj politic, Ştefanache reţinea în special frazele simple oftat. Oare cînd vor merge în sfîrşit lucrurile bine pe
şi clare. Partidul nu mai admitea nicăieri, pe întinsul Pămînt? Poate că după ce comuniştii vor cuceri tot
A
ţării, exploatarea omului de către om. Ori, chiabu- pămîntul şi toţi duşmanii de clasă vor fi puşi cu bo-
rii ridicau capul. Şi trebuiau reeducaţi prin muncă. tul pe labe. Şi chiar atunci, va trebui aplicată ştiinţa
Numai că din cînd în cînd plutonierul Ştefanache se marxistă ca nu cumva să înceapă vreo luptă internă
vedea obligat să trimită la reeducare prin muncă nişte între comuniştii victorioşi. Auzise el destul de multe
oameni deja uzaţi de muncă. Aici se lovea ceva cap în poveşti despre cum, după revoluţia bolşevică din Ru-
cap, aici i se părea plutonierului că nu se potriveau sia, Stalin a trimis un agent secret tocmai în Mexic ca
lucrurile. În mod normal partidul n-ar fi trebuit să să-l omoare cu toporul pe Troţki, fost comandant al
comită erori, şi nici greşeli, întrucît toată politica sa se Armatei Roşii… De ce s-o fi certat Stalin cu Troţki?
baza pe ştiinţa marxistă. Ori, unde este ştiinţă nu în- Că doar amîndoi se luptaseră pentru viitorul luminos
cape eroare. De exemplu, cele trei familii pe care urma al omenirii…
să le îmbarce şi să le ducă la Rădăuţi în acea noapte: Unul dintre miliţienii care se precipitase prin-
fără îndoială că ele fuseseră alese în mod ştiinţific. În tre primii în casă, poate mai mult din curiozitate, ieşi
mod normal, lui Ştefanache n-ar fi trebuit să-i fie milă în fugă şi se duse să vomite în spatele fîntînii.
de familia Prelipcean aşteptînd împietrită în faţa lui, Ce-o fi avînd şi ăsta? se întrebă Ştefanache. I
tremurînd, cu ochii holbaţi, cu gurile căscate, cu ochii s-o fi făcut rău din cauza mirosurilor din odaia plină
înlăcrimaţi. Dar cum să le spui: mă, voi aţi fost puşi cu copii? E drept că mirosea cam tare acolo a scutece,
în mod ştiinţific pe lista chiaburilor, nu încercaţi să ne a lapte fiert, a cojoc şi a mămăligă. Toate acele miro-
treziţi vreun sentiment de compasiune că nu merge, suri contopite, plus căldura de la sobă, parcă îi izbiseră
ştiinţa marxistă spune că faţă de duşmanul de clasă nu pe toţi ca o măciucă.
trebuie să dai dovadă de slăbiciune. Tînărul miliţian se şterse la gură, examină
Domnica începu să plîngă înăbuşit şi nu ştiu roata de la fîntînă, o eliberă din chinga unui cîrlig,
ce să facă mai întîi: să-şi încalţe opincile şi să-şi pună o răsuci cu mişcări pricepute de vreo treizeci de ori
un cojoc pe ea, să strîngă cîteva lucruri într-o boccea, întîi într-un sens, apoi tot de atîtea ori în celălalt, şi
să pregătească un coş cu de-ale gurii, să alerge pînă la după cîteva minute scoase la lumina lunii o găleată
vecinul Iustin şi să-l roage să aibă grijă a doua zi de cu apă proaspătă. Se stropi cu apă, respiră adînc, apoi
animalele lor… se apropie de plutonier şi-l privi ca un cîine bătut, cu
- Luaţi numai ce puteţi pune pe voi şi duce cu nişte ochi albaştri de copil naiv.
mîinile voastre, ordonă plutonierul. - Hai, ia o ţigară, îi spuse plutonierul Ştefa-
- Şi repede, că nu avem timp să stăm la discuţii, nache. Cum te cheamă?
strigă omul cu haină din piele. - Voicu, mulţumesc frumos, răspunse miliţia-
Ştefanache fu cît pe ce să-l întrebe «dar unde nul trăgînd cu nesaţ din ţigara primită. Vreţi puţină
vezi tu că stau ăştia la discuţii?» dar preferă să iasă şi apă?
să-şi aprindă o nouă ţigară. - Nu, nu vreau nimic.
Lui Ştefanache nu-i prea plăcea de acel tînăr - E bună… Nici n-am mai văzut fîntînă aşa de
securist cam prea zelos. Dar nici nu îndrăznea să-l mai adîncă.
serie nouă, anul XXXI, nr. 4-5-6(350-351-352), aprilie/mai/iunie 2020
BUCOVINA LITERARĂ 7
publicație întemeiată la Cernăuți, în 1942
lul şi calul trebuie luat în acelaşi timp cu pămîntul. ţăran, simbolul însuşi al proprietăţii, după cum se
S-ar putea ca uneori ţăranul să spună «luaţi-mi vede şi din zicale, precum şi din cîntecele popula-
R O
pămîntul dar lăsaţi-mi calul». În nici un caz Partidul re. Ce mi-e drag pe lumea asta, calul, puşca şi nevasta.
nu trebuie să accepte aşa ceva. Dacă suntem senti- Este suficient să analizăm ordinea enumerării în acest
mentali, nu vom reuşi să construim nici omul nou cîntec şi avem foarte clară imaginea ataşamentului
şi nici o societate fără exploatarea omului de către resimţit de ţăran faţă de cal. Pe vremuri mai exista şi
I
om. Consider chiar că ar fi mai important să-i luăm această zicală: Calul, puşca şi nevasta nu se împrumu-
E
ţăranului întîi calul şi apoi pămîntul. Dacă e să fim tă. După cum vedeţi, calul este mereu pe locul întîi
logici, aşa trebuie procedat, în această ordine. Întîi să în ierarhia de valori a ţăranului. Acum, că posesia ar-
P
fie interzis calul, iar apoi cu pămîntul ne va fi mult melor de foc este interzisă, puşca iese din joc. Mai
mai uşor. Consider că Partidul trebuie să pregătească trebuie scos şi calul. Nevasta i-o lăsăm.
A
o lege pentru deposedarea totală a ţăranului de cal. În Trăiască noua societate comunistă!
serie nouă, anul XXXI, nr. 4-5-6(350-351-352), aprilie/mai/iunie 2020
8 BUCOVINA LITERARĂ
publicație întemeiată la Cernăuți, în 1942
JURNAL COMENTAT
Liviu Ioan STOICIU
ta valoare”, nerăbdători). Trec anii și poeții douămiiști Cristea-Enache; poeți ce își văd de scris cu onestitate;
„postumaniști” (vai!), în loc să fie în avangardă, sunt inclusiv basarabeni). Douămiiștii n-au reviste (au avut
rămași în urma poeților șaizeciști (strălucitori și la 80 una, Fracturi, a dispărut; au azi Poesis Internațional, cu
de ani, scot și azi cărți originale de anvergură; lista Pre- apariții rare, o revistă devenită în ultimii ani „ideolo-
miului Național de Poezie „Mihai Eminescu” pentru gizată”, exclusivistă, necredibilă moral). Au edituri de
Opera Omnia stă mărturie), șaptezeciști, optzeciști, no- nișă, dedicate numai lor (nu-i pun la socoteală pe cei
uăzeciști. Între douămiiști sunt și poeți nealiniați (în re- de la editurile Tracus Arte și Charmides, redactori-șefi
dacții sau colaboratori permanenți la Bucovina literară, funcționari). Au spirit de turmă, mai ales. Un caz aparte
la Mozaicul, la Tomisul cultural, la Neuma, Ramuri, Va- e „douămiistul” Vasile George Dâncu cu Editura Școa-
tra, Steaua, Familia, Caiete Silvane, Arca, Zona Literară; la Ardeleană, care nu-i promovează.
care nu se luptă cu... poeții din Uniunea Scriitorilor
și nici cu criticii din interiorul ei, de prim rang, tineri 20 aprilie 2020. BV
precum Gabriela Gheorghișor, Răzvan Voncu, Daniel
T A T
N
E
C O M
A L
N
R
U
J
Exerciţii...
HY P O STAS I S
Constantin ABĂLUŢĂ
EU ȘI SALCIA
Zilele trec fără să observ
tăcerea rămâne în fața ferestrei
mereu inexactă
poate că salcia
ce-mi umbrește balconul
știe mai mult
despre toate acestea
și uneori
pe vreme de furtună
încearcă să mi-o spună
*
* *
O vreme fluieram *
lângă un zid
era seară sau dimineață O vreme fără umbră
începe de lângă picioarele mele
umbrele copacilor
măsurau pașii mei mici se pare că aduc nenoroc
și neliniștiți străduței periferice pe care
m-am mutat de curând
nu mă urmări salcie
confidențele s-au terminat fără să mă gândesc
oglindă spartă că platfussului meu congenital
nu-i place decât bulevardul
* care duce la mare
S
*
ce-ar fi
I S
M-ar putea lovi și pe mine să mă predau cu totul
tăcerea asta tăcerii
ar găsi ținta ideală
S
i-aș spune salciei că
nu m-aș putea opune la o adică
O S T A
nu pot fi apostol și fără cuvinte
fiindcă prea stau mult la fereastră ca tata
P
stăpânește
Y
și-i mare tevatură
printre arborii
H
mării
Nu am destul glas
pentru tăcere
se pare că mierla
din vârful salciei
a zburat
E nimerit
să nu spui nimic
doar apariția mării ajunge
bravo, salcie
ai de toate ca să mori
și să te-nmormânteze vântul
* mă compătimește
cu oul ei de mierlă
Potrivit vechii zicale
tăcerea nu face doi bani și poate că nu e
timp de pierdut
eu să spun drept să-mi pierd în mare
nu sunt aici sandalele tinere ca tălpile de copil
habotnicii
S
ajunge! singură
la miezul nopții luna în mijlocul câmpiei
pricepe instantaneu
*
O
*
Biet străin
P
salcia nu merită
atâta străduință *
I S
nu blestema nici Acum că m-am angajat
chioara lumină în acest dialog
a lunii cu aerul
S
* număr fără încetare
O S T A
norii care apar
Secunda asta curcubeele care clipesc
chiar secunda asta la orizont
creată de mine acum
și-mi pare
liniștea asta circulară că trăiesc toate rătăcirile
pusă pe masă sfios mării
lângă două tălpi de copil
P
*
Y
Vom merge multă vreme împreună
H
vom colinda mările umbrite de sălcii
întemeia-vom tăcerea
cu 9000 de focare
Poate că da
poate că nu
străin în vârful luminii
Cineva ca mine
se scaldă în tăcere
și fuge pe o plajă
necunoscută
Nu huli
spune mierla
și face un ou
de struț
o după-amiază
în care nu fac nimic
stau ca o muscă pe perete
sunt fericit totuși
că nici o muscă
de pe nici un perete al lumii
nu-și poate închipui că este eu
S
*
I
S
un nasture mic
găsit în lift
S T A
MIRCEA MARTIN – 80
P RO FI L
Adrian Dinu RACHIERU
UN MEDIATOR
de Teorie literară şi literatură comparată a Universităţii ţiunea ideilor (1981), văzută ca „manifest” (doar de Ca-
bucureştene, el şi-a activat principiile „criticii cărtu- ius Dobrescu), deşi n-a trezit polemici, era, de fapt, o
răreşti” (cf. Marian Popa). O retragere din critica „la replică la „rostirea” noiciană, văzând limba ca podoabă.
zi” era, însă, previzibilă. Scrupulos, temeinic, râvnind Mircea Martin, însuşindu-şi lecţia vianescă, empati-
exactitatea, o elaborare calmă, sub semnul definitivu- zând cu opera, şi-a dorit a accede la demnitate stilistică.
lui, cuprinzând „totalitatea”, el şi-a găsit armura de teo- Evident, n-avea temperament de foiletonist şi a deve-
retician, de autoritate metacritică, palpând profundita- nit, într-un context care nu dovedea sensibilitate teo-
tea şi găsind coerenţa semnificativă a operei. Intervine în retică, cel mai important teoretician al criticii literare.
discuţie şi educa- Cronistica rămâne
ţia reşiţeană, ex- doar „o aventură
plică bănăţeanul de tinereţe”, zicea
Mircea Martin. Al. Cistelecan.
Acolo, în fosta Dar şi atunci, te-
„cetate de foc”, rorizat de respon-
competenţa abso- sabilitatea criticii
lută era condiţia; profesioniste, acu-
o meserie „bine zând o încetineală
stăpânită” trebuia „proverbială”, era
să dovedească şi preocupat de felul
criticul, trecut, în în care sunt trăite
vremea studenţiei, ideile. Îngrijorat
printr-o exmatri- de „palpitul” lor,
culare (1958) în livrându-le cu so-
urma unor reve- brietate, asumate,
rificări de dosare, armate, exprimate
reprimit după şase adecvat, gestio-
luni şi bucurân- nând „spectacolul
du-se, pe derivaţie coerenţei finale”.
folcloristică, de Până la urmă, nici
mentoratul lui Mihai Pop, cel care, se pare, i-a trezit nu e vorba de o ruptură stricto sensu; confruntat, inevi-
interesul pentru istoria culturală. Evident, decisiv a tabil, cu vanitatea literaţilor, cu asperităţile mediului,
fost contactul cu şcoala de la Geneva. Dacă pentru el se repliază, vădind consecvenţă din unghiul meto-
Jean Starobinski intensitatea unei întâlniri, cu simpa- dei. Reformulând şi nuanţând, tenacele Mircea Martin
tie penetrantă, este legată, respectuos, de o „ireductibi- dezvoltă recurent, de la Critică şi profunzime (1974) la
lă” distanţă (reflexivă), critica rămâne o artă a trezirii. Singura critică, cam aceleaşi teme (migratoare). Prodi-
Or, „trezirea” lui Mircea Martin a fost provocată de gioasă, reflecţia critică riscă să eclipseze reuşitele sale,
o bursă ProHelvetia, mijlocită instituţional de Marcel în epoca posdecembristă, pe plan managerial (reviste,
Raymond, contactul fiind prilejuit de o traducere so- edituri, conferinţe publice). Încât, surprinzător, într-o
licitată de Vladimir Streinu, pe atunci director la Uni- lume tulbure, agitată, polarizată, Mircea Martin face fi-
L
vers, convins că tânărul critic ştia „să ţină un condei în gură de ctitor cultural (cf. Livius Ciocîrlie). Într-adevăr,
mână”. Şi, mai mult, urmând linia Vianu, ţintind ri- păstorind cenaclul Universitas (1983-1988), punând
I
goarea impersonală, mixată cu o participare identifica- pe picioare Atelierele Tudor Vianu (un cerc de studii
F
toare („infinit repetată”, după sfatul lui Starobinski), tâ- interdisciplinare), coordonând Dicţionarul general de
nărul critic va pacifica rigoarea geometrică, impunând terminologie literară şi culturală, veghind ediţia Fundo-
R O
și împăcând distanţa (acea „à distance de loge”) cu spi- ianu-Fondane, „confiscat” apoi de felurite programe
ritul de fineţe, nerefuzând intimizarea, vibraţia afectivă. editoriale (la Univers, Paralela 45, Art), îngrijind caie-
Mircea Martin a înţeles că doar o critică „supusă” la tele Euresis şi restaurând ideea de conferinţă publică (la
obiect, asumându-l, locuind o altă conştiinţă, satisface, Cuvântul, până la ieşirea „din peisaj”, în 2006), Mircea
P
prin „răspicare”, o adecvare continuă, tensionată. Dic- Martin s-a cheltuit într-un teribil efort instituţional. A
fost, negreşit, un constructor. Plus doctele prefeţe (veri- Barbu, explică Mircea Martin, transformă miza; ideea
tabile studii), gardând multe traduceri. Dacă seria de protocronismului românesc, lansată de Edgar Papu,
autor Fundoianu, o fixaţie cu învolburări, urma unor devine o trăsătură „pionieristică”, definitorie (exacer-
preocupări mai vechi, un volum (din 1984) aducându-l bând precedentele româneşti), căpătând o miză me-
în scenă pe „necunoscutul” autor, preocupările mana- taculturală; mai mult, ideea devine ideologie, constată
geriale dezvăluiau calităţi ascunse, oricum nebănuite. prob Mircea Martin, consfinţind, prin valul discredi-
După îndelungi ezitări, a preluat, sub presiunile lui tărilor, lichidând nuanţele, „eşecul unui dialog”, cum
A. Pleşu, editura Univers, începându-şi astfel aventura scria, într-o solidă monografie, Lionel Decebal Roşca
editorială; continuată la Piteşti, alături de Călin Vlasie (v. La umbra timpului în floare, Casa Cărţii de Ştiinţă,
(după ce editura Univers a fost vândută, iresponsabil, Cluj-Napoca, 2012), eşec care a prelungit – sub eti-
prin FPS) şi, din 2006, la Art. chete stigmatizante, falsificând premisele – un război
Să amintim şi rolul profesoral, modelând cu exi- nebulos.
genţă generaţii de studenţi sau întâlniri de cenaclu, la Om de dialog, protocolar, bun ascultător,
Schitu Măgureanu, acolo unde s-au croit „cărţi şi des- Mircea Martin (n. 12 aprilie 1940) nu se împacă, ni-
tine” (cf. Ioan Es.Pop). Deşi mefient, străin de jocurile cidecum, cu o documentare frugală. Şi încearcă, exa-
de putere, generos, însă, chiar dacă rezervat, Profeso- minând profilul unei epoci convulsive, o reconstrucţie
rul a exercitat o influenţă catalitică; iar nouăzecismul istorică, atent la conjuncturi, replieri, strategii, alianţe
a înmugurit sub veghea sa, în pofida „condiţiilor ne- etc. Serialul din revista 22, cercetând ideologia cultura-
prielnice”, fixând în memoria publică un lung şir de lă postbelică, punea în discuţie Cultura română între co-
autori respectabili, configurând Lista lui Martin (cf. munism şi naţionalism, dezvoltând aplicat-neutral teme
Petruţ Pârvulescu). Volumul Universitas. A fost odată extrem-sensibile: patriotismul, rezistenţa prin cultură,
un cenaclu probează aceste ştiute (dar nerecunoscute) dosarul protocronismului. Sau chestiunea estetismului
adevăruri. socialist (România literară, nr. 23/2004), observând că,
Cantonat în critica „pură”, detaşat, s-ar fi zis, de în pofida imixtiunilor şi a presiunilor paznicilor ideo-
convulsiile epocii, Mircea Martin ne face, paradoxal, logici, validarea se consfinţea în interiorul breslei. Dacă
părtaşi şi la competente şi echilibrate incursiuni în sfera „rezistenţa prin cultură” (tot în 22, nr. 33/2001) se do-
socio-politică. Va nota, astfel că „redescoperirea” iden- vedea „o formulă de disculpare colectivă”, definind am-
tităţii naţionale (borna va fi fost Declaraţia PMR, din biguu nonconformismul ideologic, în privinţa proto-
1964) cunoaşte, în etapa „liberală”, o decolorare ideo- cronismului Mircea Martin angajează o discuţie onestă,
logică, încurajând, pe de o parte, fie şi timid, propen- notând că acel concept buclucaş, lansat de Edgar Papu,
siunea europenizantă şi, pe de altă parte, fortificând desemna, iniţial, o atitudine culturală în cadru compa-
curentul naţional-autohtonist, potenţat prin emergen- ratist.
ţa grupului protocronist. Pe bună dreptate, vorbeşte S-a spus, totuşi, că un volum de impact precum
despre „un anumit tip de ideologie naţională”, cu mari G. Călinescu şi „complexele” literaturii române (1981)
şi imprevizibile fluctuaţii, instrumentalizat politic, ca s-ar fi vrut „o polemică subiacentă” la adresa proto-
triumfalism ceauşist, derapând, uneori, în naţionalism cronismului. Critic-artist, cu ideaţie febricitantă, iu-
extremist. Aducând, prin zel propagandistic, odată cu bind spectacolul, dezvoltând o viziune organicistă pe
celebrele Teze din iulie 1971, „alt val de ger ideologic”, suportul vechimii, disociind între cultural şi estetic,
după micul dezgheţ, favorizând, totuşi, restaurarea es- Călinescu este, de fapt, pretextul acelei cărţi, un perso- L
tetică. Pare ciudat că Mircea Martin, savurând olimpi- naj-simbol. Dacă în cazul Vianu, menţionat obsesiv ca
an „frumuseţea criticii teoretice”, coboară în învolbu- model, deşi – parează Mircea Martin – apropierea nici
I
ratul peisaj socio-politic, cercetând (acribios, neapărat) n-a existat, atacând tema fantastului Călinescu, criti-
F
contextele literaturii române postbelice. Dar excursul cul are îndreptăţirea să invoce un cumul de complexe
său, faţă de erupţiile atâtor analişti superficiali, jude- „constitutive”, de specificare, definind o patologie cultu-
R O
când partizan-pasional fenomenul cultural autohton în rală (întârziere, înclinaţia imitativă, izolare, statut peri-
regim totalitar, curge calm, cu observaţii punctuale, de feric, lipsa de audienţă). Cu amendamentul preţios al
reţinut. Astfel, tabăra „naţionalistă” s-a coagulat prin complexelor de integrare, abia contactul cu spiritul eu-
convergenţă ideologică, dar şi prin aversiuni comune ropean fiind revelator. Vestind, astfel, oarecum, moda
P
faţă de grupul rival; „joncţiunea” cu echipa lui Eugen deconstructivistă, scuturarea de iluzii, fără a subscrie
adânc şi de vital e împletită critica în evoluţia unei li- mereu elegant, pentru o „acţiunea combinată” şi rămâ-
teraturi”. În numele pluralismului critic, el a sperat, în ne, cum bine l-a definit Gheorghe Grigurcu, „un critic
anii postdecembrişti, pe fundalul deculturaţiei freatice, al principiilor”, terorizat doar de pericolul inadecvării.
într-o agregare intelectuală, trezind, se ştie, rezervele Volumul din urmă, veritabilă profesiune de cre-
P
vehemente ale confraţilor. Pledând pentru coeziune in- dinţă, vine să confirme că avem în redutabilul critic
telectuală, ca solidaritate de tip deontic, nicidecum un un „expert al nuanţării”, cum observa, cu justeţe, Paul
„efort pacificator”, evacuând elanul polemic dintr-un Cernat. Radicalitatea sa (neconcesivă) e „fortificată de
imposibil Olimp literar, a fost taxat drept utopic, vehi- nuanţe” iar rezervele, mereu prezente într-un demers
culând, chipurile, un „vis coşmaresc” (cf. Ioan Budu- conjugat, desluşitor, calm-analitic, refuzând obedienţa
ca). Altcineva amintea tradiţia dezbinării, multimilena- sunt grijuliu nuanţate, cu vervă ideatică, deschizân-
ră, lucrând ca „fatalitate anticoagulantă” (cf. Dan C. du-se culturalului / existenţialului, într-o demonstraţie
Mihăilescu), aruncând în derizoriu astfel de proiecte, riguroasă, vertebrată conceptual. Aproape radical când
într-o cultură incapabilă de dialog, care s-a dezis de face elogiul nuanţei, de rafinată acurateţe conceptua-
„instituţia respectului”; impunând, de fapt, instituţi- lă şi indiscutabilă autoritate, Mircea Martin – observa
onalizarea subiectivităţii, cu trena unor ştiute efecte: Alex Goldiş – se dovedeşte un diagnostician al culturii
confuzie, indiferenţă, vulgaritate etc. Şi, bineînţeles, române, tematizând, cu inteligență și decență, „umbra”
„dezordine deontologică”. complexelor: deliberând, reformulând, nuanțând.
În acest context, înţelegem cu atât mai mult ra-
ritatea prezenţelor lui Mircea Martin. Şi retractilitatea *
lui. Nu vechiul reproş al comodităţii stă în picioare; După începuturi cronicăreşti, întâmpinând ple-
repudiind „concepţia festivistă”, criticul, râvnind preg- dant-admirativ, în decada a şaptea, noul val şi „foamea”
nanţa, înţelege scrisul ca eveniment. Şi rămâne credin- sa de poezie, Mircea Martin se va retrage pe „platourile
cios acestui îndemn. Nemulţumit de sine, om al ideilor, înalte ale teoriei critice”, cum s-a observat, concreti-
el desfăşoară în câmpul agitat, turbionar al actualităţii zând, astfel, un program hermeneutic. Spirit fin, sobru
o calmă meditaţie asupra criticii. Subiect reluat cu obs- şi delicat, criticul s-ar fi reprofilat / disciplinat din mers
tinaţie, mărunţit, infinit nuanţat. Tinzând spre „o zare şi din raţiuni conjuncturale, spuneau unele voci cârco-
mereu proximă”. Elaborat, elegant, exigent, de o sobri- taşe. În realitate, Mircea Martin, prin această retragere
etate aulică, va respinge capriciile subiectivităţii. Vrea (deplânsă de mulţi) săvârşea un act de voinţă, pliat pe
lecturi „de identificare”. Cultivă o etică a comprehen- un dat temperamental, adecvându-se cu sine.
siunii şi „un ecumenism transgeneraţionist” (cf. Paul Un model vianesc, veghind „demnitatea stilisti-
Cernat). În critica noastră prea umorală, „balcanizată”, că” şi gravitatea muzicală, îndelung elaborată, şlefuită
Mircea Martin rămâne, pasăre rară, „un helvet”, cin- răbduriu, pare vizibil, în filigran, în scrisul său. Indis-
stind şi exprimând coerenţa om / operă. cutabil, un studios, iubind claustrul, criticul-ascet co-
Nu e de mirare că în Radicalitate şi nuanţă (Tra- boară rar în arena „care pătează”; refugiile sale în teoria
cus Arte, 2015), „spărgând” o prelungită tăcere edito- criticii, dezvăluie, mai degrabă, un temperament con-
rială, recuperând mai vechi articole, eseuri, evocări, templativ, politicos, bântuit de un scepticism intratabil.
interviuri etc., Mircea Martin afirma răspicat (aproape Categoric, Mircea Martin nu are fibră de combatant.
radical!) că nu crede în radicalitatea fără nuanţe. Scrisul Refuzând stilul „tehnic”, el gustă, totuşi, voluptatea
său, dintotdeauna, a vădit grija nuanţării, o nevoie care, imaginii critice, convins că acel cum scrii propulsează
scuturându-se de ambiţia definitivului, deschidea calea un critic. Indiferent de pretextele ei, critica e una sin-
dialogului, refuzând discursul autoritar, impetuos, mo- gură, va repeta, imperturbabil, Mircea Martin; nu su-
nologic. Gustul nuanţei presupune o gândire flexibilă, perioritatea temelor sau a metodelor, nu absolutizarea
unui tip, depreciind, în numele falselor incompatibili- raturii noastre), descoperind în opera „divinului critic”,
tăţi, celelalte forme de critică, nu pierderea criteriului sub faldurile exuberanței, îndemnuri stabile şi accente
moral în numele talentului care „scuză” orice, puri- obsesive. Sau specializarea în pastel, autoflagelarea, „de-
ficând o existenţă. Pentru Mircea Martin, estetica as- cepţia cosmică” la B. Fundoianu, şi ele dezvoltate ul-
cunde o etică. O mare întâlnire (precum cea cu Marcel terior. Sunt intuiţii sărbătoreşti care au rodit editorial,
Raymond) fixează, într-un orizont expurgat de mizeri- propunând cărţi de referinţă.
ile vieţii literare, profesionalitatea şi moralitatea. Criti- Iubind condiţia spectatorului, Mircea Martin
cul are „prejudecata” competenţei; mereu nemulţumit trăieşte cu obsesia adecvării. Vrea o critică „pliabilă la
de sine, scrie rar, cu dificultate, dar temeinic. Eforturile obiect”, condusă de „simpatie penetrantă”. Locuind
de întâmpinare sau de situare se resorb în profunzimi. conştiinţa altcuiva, criticul trebuie să dovedească „pute-
Coexistenţa punctelor de vedere, a tuturor felurilor de re de supunere la obiect”, nu doar „privire de deasupra”.
critică nu înseamnă, însă, egalizarea lor. Ce valoare her- Opţiunea metodologică e condusă – deontologic – de
meneutică ar putea avea critica jurnalistică, se întreabă grija adecvării. Între hermeneutica totalităţii şi opacita-
Mircea Martin, dispreţuind spectacolul personalist (pe te, încercările de identificare, „infinit repetate”, trezesc
care spaţiul cronicii îl îngăduie), manipulând şi defor- această obsesie: adecvarea asigură coerenţa. Contem-
mând ierarhiile „de azi pe mâine”. plativismul, eufonia, caligrafia ideilor (estompând, în
Fireşte, în timp, critica lui Mircea Martin a su- arabescul frazei, fermitatea judecăţilor de valoare) nu
portat reformulări, nuanţări din unghiul metodei. Din înseamnă şi neparticipare; dimpotrivă. Identificarea pe
start, însă, exegetul a îmbrăţişat critica de identificare, care o râvneşte Mircea Martin asigură, însă, o partici-
conducând, treptat, la autoclarificări. Spirit ponderat, pare simpatetică; adică, asumare, implicare, exultanţă
detaşat, Mircea Martin s-a ţinut departe de orice fel ideatică chiar. Întâlnind conştiinţa unei opere, refacem
de excese. A cunoscut şi temperatura foiletonului (dar – observa criticul – o „coerenţă de concepţie”; suntem
Generaţie şi creaţie nu era o culegere încropită), şi-a gă- în pragul unei „fidelităţi fundamentale”. A te identi-
sit, apoi, o albie, străin de gustul reconvertirilor. Încât fica, topit în fibra textului, a exista împreună (cum ar
o serie de reeditări-test, suportând proba timpului, se spune Jean-Pierre Richard) şi a te detaşa, necesarmente,
dispensează de revizuiri, chiar dacă „transportă” texte apoi, înseamnă a naveta între intimitate şi totalitate. A
ivite într-un context istoric opresiv, de „politizare com- naviga, probabil, între două frumoase iluzii. Eseul lui
pactă”. Georges Poulet, Une critique d’identification (1968), ar
Chiar fără veleităţi sistematizatoare, Generaţie fi un reper fundamental, jalonând alianţele intelectuale
şi creaţie marca începutul unui destin literar viguros. ale lui Mircea Martin. Identificarea înseamnă oare „re-
Mircea Martin manevra criteriul generaţiei de creaţie ca scrierea obiectului”? Desluşim în eforturile lui Mircea
o „ficţiune necesară”. Se despărţea de zarva literară, de Martin o „frumuseţe subordonată”, nu un răsfăţ calofil.
lupta pentru putere şi administrarea gloriei; înţelegea E o umilinţă învingătoare în atitudinea criticului, şti-
principiul performativ în cultură, dar nu şi polemicile ind prea bine că orice cunoaştere presupune o asumare
de uzură, alianţele conjuncturale, gratulaţiunile abun- a obiectului (devenind subiect); că însăşi asumarea li-
dente, citatele strategice; sau faldurile frazelor binevo- teraturii înseamnă a elibera tocmai puterea de evocare,
itoare, barochizante, ascunzând gestul secret al mini- criticul oficiind în slujba operei.
malizării. Dar pentru Mircea Martin, „singura critică ac-
Descoperim la Mircea Martin o superbă con- ceptabilă e cea care nu se consideră pe sine singura”. L
secvenţă în concretizarea proiectelor. Volumul Iden- Convergenţa constructivă înlătură exclusivismul, orgo-
tificări (1977), reeditat în 2013, anunţa, prin câteva liul intelectualist. Mircea Martin nu este un războinic şi
I
nuclee problematice, viitoarele cărţi. Cum ar fi „mitul nici un intolerant; admitem deci, împreună cu criticul,
F
vechimii” la G. Călinescu (Mircea Martin topind stu- că există mai multe posibilităţi de lectură, că foiletonul
dii anterioare privitoare la vârsta literaturii române) sau critic nu este, neapărat, incapabil de performanţe meta-
R O
„lirismul inaderenţei” la B. Fundoianu / Fondane. Acea fizice, lumina critică (în acea metaforă a încăperii obscu-
generoasă identificare călinesciană cu o tradiţie consti- re, adăpostind un vraf de foi înnegrite) fiind „o lectură
tuită, proiectată compensativ, acea solidarizare cu des- favorabilă”. Să (mai) admitem că i-ar lipsi promptitu-
tinul unei literaturi vor asigura substanţa unei cărţi de dinea, prezenţa imediată, frisonantă, în „prim-plan”,
P
preferă mediatul, analiza răbdurie, temeinică, fineţea „şcoli”, redusă la acelaşi numitor (cum demonstra în-
disocierilor, coborând în adâncimile operei. Departe de suşi Mircea Martin) era un predecesor al identificării şi
F I L jetul reflectoarelor inundând scena actualităţii, scrisul al investigării barocului francez, al profunzimilor sensi-
său conţine, totuşi, accentele unei pledoarii. Comen- tive explorând straturile primare ale conştiinţei. Puţin
tariile lui Mircea Martin se citesc cu profit intelectual, înclinat să-şi teoretizeze demersurile, Marcel Raymond
vădind o lectură atentă, paginarea şi vertebrarea ideilor; a proteguit o şcoală a personalităţilor. Nimic ostenta-
adică dicţiunea ideilor, deşi nu spectacolul verbal îl inte- tiv, o viaţă retrasă, nicidecum disocieri violente, rupturi
R O
resează. Autorii se regăsesc în astfel de intervenţii (cazul „programatice”; doar efortul de integrare, cuprinderea
lui Adrian Marino, recunoscând „exactitatea” profilului totalităţii, străine, însă, de militantismul unui G. Po-
tras într-o serie de articole, reunite în Singura critică). ulet. E drept, influenţa catalitică a profesorului gene-
Sau, mai încoace, lansând o concluzie care punea sub vez nu putea trece neobservată şi J. H. Miller a vor-
P
semnul întrebării toate demonstraţiile critice consacra- bit primul despre The Geneve School. Să fie şi Mircea
te lui C. Ţoiu, respingând „modelul aşa-zicând fana- Martin „un fost discipol”? Spiritele afine se întâlnesc,
tic”, inadecvat în cazul Vătăşescu. Lesne de observat, apropierea şi adecvarea lor ni se pare a fi – înainte de
obsesia adecvării nu dispare, Mircea Martin îndreptând orice – temperamentală. Mircea Martin nu se poate
atenţia cititorului spre semnificaţia laică a titlului, a „despărţi” de M. Raymond, deşi „ucenicia” s-a ispră-
reasumării umanităţii. Identificarea, „învecinarea cu vit de mult. Dar în numele adecvării (criticul adecvân-
textul” (cum ar spune Jean-Pierre Richard) nu exclude du-se cu sine), Mircea Martin absoarbe tot ceea ce i se
distanţarea lui Starobinski; criticul reşiţean coboară în potriveşte. Din politematismul deschis spre experienţa
text şi ia, apoi, distanţă, adoptând – şi el – libera miş- senzorială (cum definea Eugen Simion demersul lui
care a privirii între „infinitatea” Operei şi „totalitatea” Jean Pierre Richard), Mircea Martin, interesat de „con-
ei contextuală. ştiinţa difuzată”, de acel Je care gândeşte, coboară spre
Repudiind ortodoxia metodologică, deme- profunzimi, descifrând unitatea experienţei creatoare,
rsul raymondian se instala într-un centru. Marcel acea unitate totalitară, îmbrăţişând relaţiile signifiante
Raymond, un maestru fără producţia de serie a unei (interne), dar şi scriitura, apropiindu-se de operă, deo-
potrivă, cu rigoare şi cu simpatie, operând clivarea, dar sul înglobant, făcând dificilă disocierea între poezie şi
şi reasamblarea. Adică, „o repunere în continuitate”, non-poezie. „Manifestele” noii promoţii, în care un N.
critica – o literatură de gradul al II-lea – fiind „une sur- Băciuţ vedea „coada de cometă a optzeciştilor”, probau
prise de conscience”, un fel de dute-vino între obiect şi o conştiinţă artistică „mai acută”: radicalizare, un nou
cercetător. Dacă analiza structuralistă făcea să dispară pact cu realul, antimodernism, schimbarea paradigme-
din text „activitatea gânditoare”, dacă Barthes alunga lor, deci. Mircea Martin rămâne, în orice împrejurare,
subiectivitatea, Mircea Martin nu-şi refuză vibraţia. ponderat. Noua literatură, scria criticul, nu este încă
Pentru el, orice operă este „o subiectivitate care se oferă realizată ca fapt artistic. Despre cenaclul Universitas (pe
ca obiect”, imposibil de a fi epuizată de o lectură. Dacă care îl conducea din aprilie 1983) criticul a făcut destăi-
la pensée lectrice reface aventura unui spirit („metoda” nuiri în repetate ocazii (v. Vatra: O şcoală de poezie, nr.
identificării presupunând întâlnirea a două conştiinţe 9/1988). Lecţia lui Raymond e vizibilă: „pedagogia” lui
independente: conscience de soi şi conscience d’autrui), Mircea Martin încurajează experimentul, dar e discretă.
verosimilitatea se bazează pe fecunditatea pluralismu- O şcoală de poezie e posibilă (poeţii se pot forma, nu-
lui. „Invazia” unui spirit în alt spirit conţine şi riscul anţează criticul), dar incubatorul universitar pregăteşte
alienării de sine. Din nou: să fie valabilă doar o singură terenul pentru afirmarea tuturor tendinţelor viabile.
cale de acces? Acea „identificare în diferenţă”, profesată El, ca mentor, se vrea un stimulator al descoperirii de
de G. Poulet, era grijulie, numind pericolul pierderii sine, nicidecum un susţinător al unei anumite direcţii
identităţii, planând ca o ameninţare perpetuă, urmând literare, în numele păgubosului exclusivism. Protejând,
ca o umbră, măcinând trufia şi siguranţa drumului. astfel, un spaţiu fertil dezbaterilor, stimulând poleni-
Iată că senzualismul lui Jean-Pierre Richard coabitează zarea culturală. Sau, mai încoace, conducând Asociația
cu idealismul lui G. Poulet, argonaut pornit în căutarea de literatură generală și comparată (ALGC), preocupat
centrului nervos al textului. Poulet, critic tematist de de Cultural Studies (un conglomerat disciplinar), clari-
nuanţă spiritualistă (cum „l-a văzut” Eugen Simion), ficând prob o situație nebuloasă: ca proiect epistemolo-
identifică punctul de plecare în tensiunile unei viziuni, gic, cu vizibilă miză politică, evidențiind dimensiunea
desfăşurând vitalitatea gândirii. Subiectivitatea creatoa- militantă în dauna relevanței esteticului, cum se întâm-
re e „ascunsă” în faldurile operei; ajungem la acel cogi- plă. Ori revizitând, în contextul globalizării galopan-
to (centrul vital), reuşind identificarea („o coincidenţă te, sub unghiul implicațiilor actuale, cosmopolitismul,
între două conştiinţe”) printr-un voiaj filosofic. Să fie concept „fără consistență sociologică”. Țintind spre
identificarea mereu posibilă? Acuplarea, spuneam, re- rigoarea impersonală, fascinantă a lui T. Vianu, un ma-
uşeşte spiritelor afine, având punctul de plecare într-o estru recunoscut, vădind în actul scriptic devotament și
identificare iniţială, fulgerul intuiţiei deschizând calea responsabilitate, critica lui Mircea Martin crește, cum-
de acces, „prinzând” gândirea globală. Dificultăţile pănită, din disocieri de finețe; i-am putea recunoaște
drumului, riscul neidentificării (şi el prezent) nu pot un anume eroism cultural într-un climat bântuit de re-
descuraja conştiinţa critică, pregătind marea întâlnire, lativisme, de teoretizări lejere, fără griji conceptuale și
himerica posesie a „celuilalt”. „cumetrialități” profitabile.
S-a spus deseori că Mircea Martin nu riscă; el Indiscutabil, Mircea Martin e conştient de pro-
nu impune, ci consolidează. Asta, evident, n-ar fi deloc pria-i valoare. Dar modestia, bunul simţ etc., cenzu-
puţin (dacă ar fi doar atât). „Dezerţiunea” din armata rează exploziile emfatice. Am zice chiar, pe urmele lui
foiletoniştilor era tot o soluţie temperamentală. Spirit Cornel Ungureanu, că Mircea Martin contrazice spiri- L
dialogic, plin de politeţe şi sobrietate, Mircea Martin îşi tul locului, condiţia de bănăţean atins de „gasconism”.
păstrează dreptul de a formula obiecţii; nu crede în zeii Desigur, îşi „propune enorm”, fără infatuare, însă, le-
I
nepătaţi, nu acceptă iubirile ne-critice şi „încremenirea pădându-se de povara orgoliilor inflamate, dilatate,
F
extatică”, nu duce „campanii”. Şi totuşi... exhibate, otrăvind existenţa. Obsesia adecvării, grija
Atunci când o nouă promoţie tropăia nerăbdă- identificării pledează pentru o con-vieţuire frumoasă,
R O
toare la porţile literaturii, Mircea Martin s-a dovedit, vorbind despre bucuria şi nobleţea „subordonării”. Pu-
incredibil, chiar vestitorul ei (v. Spre o nouă paradig- ţini critici, iubind temperanța, fără a-și întemeia pre-
mă literară, în Echinox, nr. 2-3/1988). Vorbea, previ- stigiul pe violența negației, trăiesc la această altitudine.
zibil, despre acea „prezenţă compactă”, cu rezervele Pentru Mircea Martin, într-adevăr, „estetica scrisului
P
de rigoare: cazul unor poeţi „făcuţi”, prizând demer- poartă în sine o etică”.
Ă
lul Sud, este un excelent eseu. Cum eseuri vom
regăsi în drumul spre adevăratul Pol Sud într-o
R
carte de peste aproape zece ani, Atena, Atena
(1994).
A
La sfârşitul romanului Frigul verii
(1985), Alexandru Vlad pune o notă unde îşi
R
explică textul şi deconspiră sursele de informa-
ţie, atâtea câte vor fi fost, privitoare la o pe-
E
rioadă de care tânăra generaţie de scriitori nu
T
se putea apropia, atunci, decât folosindu-se de
diverşi intermediari: „Cartea de faţă este în în-
L I
tregime o operă de ficţiune, s-ar putea spune
satului şi „obsedantului deceniu“, unde s-a scris gloria
chiar un exerciţiu de ficţiune. Autorul, din fericire, nu a
generaţiei ’60: cu o carte precum Aripa grifonului, pro-
cunoscut experienţa războiului şi nu descrie evenimen-
za generaţiei ’80 reînnoadă firul cu tradiţia literaturii
tele retroversiv, a încercat mai degrabă să sugereze criza
noastre interbelice, „tema oraşului“ fiind încă o dovadă
în care diacronismul faptelor aruncase oamenii. L-au
A
a acestei continuităţi.
interesat în special degradarea umană şi mutaţiile care
Aranjate în ordine cronologică, prozele din cel
au loc într-o astfel de experienţă, să-i spunem – exis-
de-al doilea volum al lui Alexandru Vlad, Drumul spre
tenţială. Perspectiva asupra evenimentelor poartă astfel C
Polul Sud (1985), scrise între 1975 şi 1983, continuă
marca scopului său şi este tributară, firesc, surselor de
experimentul epic din Aripa grifonului şi susţinut, între
I
informaţie şi bibliografiei. Dacă acestea din urmă ar fi
timp, prin intervenţii critice, să le spun teoretice, de
fost altele decât s-au întâmplat să fie, amănuntele ar fi
R O N
tânărul ofiţer întâlneşte un medic maior neamţ, Sedler, „privilegiul analitic“ pe care i-l oferă acuitatea privirii,
care îl vindecă, făcându-i o a doua operaţie şi cu care boala, claustrarea şi apropierea maiorului Sedler, lucid
R Ă poartă lungi discuţii referitoare la evenimentele la zi sau şi sceptic, care îi furnizează informaţiile necesare pentru
la cele premergătoare celui de-al doilea război mondial. reconstituirea cauzelor războiului. Cu ajutorul medicu-
Se mai întâmplă, în sfârşit, câteva fapte – uciderea unui lui, profesorul de istorie cunoaşte Germania lui Hitler,
soldat nazist, clemenţa unui Herr Kapitan, datorată se implică în mecanismul istoric depăşind limita inte-
R A
schimbării cursului războiului şi actului de la 23 Au- lectualului: pentru Avram, momentul-cheie este cel în
gust, încercarea de a arunca un pod în aer, opoziţia lui care războiul încetează să fie numai o tragică experienţă
Avram şi moartea sa aproape glorioasă (o glorie cam în personală. Îl ajută, însă, nu doar scepticul Sedler, ci şi
felul aceleia pe care o dobândise tânărul Beethoven din „amănuntele“: execuţia „de bâlci“ a bătrânului Zaharie,
E
nuvela Mări sub pustiuri a lui Dumitru Radu Popescu) participarea la întrunirea celor din rezistenţa româneas-
T
–, care susţin nucleul problematic al romanului, exerci- că, câteva cuvinte cu miez ale unui fost coleg de şcoală,
ţiul de ficţiune al lui Alexandru Vlad finalizându-se în Simu („Interesul tău nu poate fi altul decât al comuni-
I
analiza crizei unui intelectual aflat nu atât în conflict tăţii în care trăieşti“) şi conştientizarea graniţei dure-
cu semenii, cât cu propria sa perspectivă asupra exis- roase impuse de Diktat-ul care a făcut ca la marginea
L
tenţei şi a epocii pe care o traversează. Sigur că epica, satului său din inima Transilvaniei să apară pichetele de
adică „amănuntele“ au cerut o documentare serioasă în grăniceri români şi horthyşti. Între cele două lumi – a
presa vremii şi o consultare, fie şi întâmplătoare, a unor frontului cu pericolele sale umilitoare şi a satului, în-
A
cărţi de sinteză asupra războiului, a altora care privesc cremenit într-o tensionată aşteptare – şi între două mo-
subiecte mai restrânse (ca, de pildă, Administraţia ro- duri de a privi lumea – cel sceptic, ilustrat de Sedler şi
C
mânească în judeţul Cluj) sau a unor articole precum cel sentimental, propriu fiinţei sale –, Avram descoperă
Rezistenţa populară antifascistă pe Valea Drăganului; experienţa sa existenţială cuprinsă fără putinţă de în-
I
Alexandru Vlad a topit toate aceste informaţii, con- toarcere în fluxul destinului colectivităţii din care face
struind o „intrigă“ fără de care ideea textului nu ar fi parte; ajuns aici, actul său de opoziţie, ca şi moartea
N
rezistat asaltului său analitic; cu aerul că povesteşte fap- aproape glorioasă şi aproape stupidă, par lucrurile cele
tele „pentru curiozitate“, autorul reconstituie veridic o mai fireşti: cum firesc este şi deznodământul dialogului
R O
atmosferă, profilul unei colectivităţi şi cadrul general al dintre Sedler şi Avram, a cărui concluzie este formulată
contextului politic. în aceşti termeni de profesorul de istorie: „Între modul
Dar Avram B., înainte de a fi ofiţer, este profesor cum vezi dumneata lucrurile, cum reacţionezi la ele, şi
de istorie, un personaj gândind „literar“ şi trăind din venirea lui Hitler la putere există o anume legătură (…)
C
amintiri care, trecute printr-un rafinat filtru cultural, Cred că aţi fost un teren fertil şi vulnerabil pentru un
pierd din prospeţime, se desprind de fragmentul de via- lider ca Hitler, natural înzestrat pentru a depista opa-
ţă care le-a produs, îmbrăcând o haină livrescă: tot ceea citatea ce există totdeauna în condiţia inteligenţei. Şi
ce a trăit sau trăieşte Avram B. pare să fie citit ori creat instrucţiei“: între structura individului şi configuraţia
printr-un efort imaginativ. Amintirile ca şi senzaţiile momentului politic există o relaţie de geneză reciprocă
imediate „transpar“ în text, sunt ecranate de zgomo- – acesta este adevărul, esenţial pentru profesiunea sa, pe
tul îndepărtat al loviturilor de tun, pe care Avram le care îl descoperă Avram B.
poartă cu sine ca pe un semn distinctiv, tot aşa cum nu Subiectele acestui roman sunt degradarea uma-
poate ieşi pe uliţa satului decât în uniforma militară: nă şi mutaţiile din psihologia oamenilor, care au loc în
chiar dacă satul este departe de linia frontului, Avram momentele de criză a societăţii, iar decorul epic este cel
ştie că, undeva, istoria se derulează cu repeziciune, în deal doilea război mondial. Conceput ca o confruntare
ritmul înaintării maşinilor de război şi chiar dacă ofi- intelectuală, care o repetă, în fapt, pe aceea a armelor,
ţerul se află în concediu medical, printre ai săi, el nu textul se dezvoltă pe o componentă eseistică, proprie,
poate îmbrăca hainele civile pentru că oamenii ştiu că cum s-a văzut, tuturor cărţilor lui Alexandru Vlad, de
profesorul de istorie nu le aparţine. Între Avram şi satul la debutul cu Aripa grifonului până la Atena, Atena. Fri-
său este distanţa care, într-o altă ordine, separă cultura gul verii este un eseu scris impecabil despre câteva fapte
de natură; cu certitudinea acestei îndepărtări (prezenţa şi despre alterarea, prin ele, a condiţiei umane. Dintre
Toiei, sora sa handicapată, îi certifică mereu acest lu- prozatorii generaţiei ’80, Alexandru Vlad este cel mai
cru), Avram parcurge criza sa morală, folosindu-se de aproape de Alexandru Ivasiuc.
Ă
de factură exclusiv erotică în poezia Pleiadei (la origine, nominalizată, originară din județul Bacău, fostă ab-
teză dedoctorat), include între trăsăturile definitorii ale solventă a Universității ieșene (Filosofie și Drept), și-a
R
acestuia valoarea sa pur literară: „În obiectul de studiu însoțit cartea sa de debut, din 2015, Călătoria, roman
pe măsură ce îl concepem, există, de fapt, preeminența de un mare și meritat succces, nu doar în țară, dar și
A
textului asupra corporalului. Acesta este un punct de în Spania ori peste ocean, în America, de o dedicație
vedere adoptat de mulți critici interesați de legăturile edificatoare: „Peste 10.000 de femei au decedat şi alte
R
corpului cu literatura. Scopul nu este de a căuta în carte câteva sute de mii au fost mutilate fizic sau psihic în
un corp preexistent, ci de a dezvălui fizionomia unui urma avorturilor ilegale în perioada 1966 – 1989. Lor
E
corp care există doar în cuvinte” (Le corps érotique dans le dedic această carte!”.
la poésie française du XVIe siècle, Presses de l’Université Cartea doamnei Emanuela Ilie se referă cu pre-
T
de Montréal, 2008). cădere la scriitura directă și explicită a afirmării de sine.
L I
Ei bine, substratul polemic al demersului doam- Ea ne invită pe un teren („accidentat”, recunoaște dom-
nei Emanuela Ilie este tocmai refuzul acestei deturnări nia-sa) cu totul insolit pentru mulți dintre noi, comod
de semn prin literaturizarea excesivă a corpului femi- străini de textele de tip confesiv aduse în discuție, ca să
nin, dizolvat în metaforă, și umplerea lui la loc cu carne nu mai vorbim de discursul teoretic de gen, deosebit
vie care suferă, geme și sângerează. Din acest punct de de bogat, în plan național și universal, pus în eviden-
A
vedere, să o spunem de la bun început, cartea dom- ță prin numeroasele trimiteri din notele de subsol și
niei-sale, părăsind, împreună cu autoarele analizate, bibliografia finală ale volumului. Aflăm cu acest prilej
unele, scriitoare de raftul întâi (Gabriela Melinescu, că, în cadrul studiilor de gen care „analizează, proble- C
Constanța Buzea, Nina Cassian, Vera Călin...), dome- matizează, teoretizează şi, uneori, supralicitează corpul
I
niul familiar al ficțiunii artistice, în favoarea textului feminin, înţeles, în general, drept topos al diferenţelor
declarativ direct, prin mijlocirea memorialisticii și a radicale, dar şi instrument de manipulare”, își fac loc
R O N
diaristicii, e un Manifest. Al unui discret feminism mi- noi discipline academice (una din ele ar fi sociologia cor-
litant, matur, profund, fără ostentații, parti-pris-uri și pului), „în care reflecţia asupra corpului, şi în special a
patetisme inutile, dar cu atât mai convingător. El iese, celui feminin, îşi caută – şi uneori îşi şi găseşte – cadrul
cel puțin în intenție, de sub incidența criticii literare conceptual propice”. Nu scapă bisturiului analitic al
„clasice” și ține, în egală măsură, de istorie, sociologie, doamnei Emanuela Ilie, pericolul confuziilor, excese-
medicină, psihologie/psihanaliză, antropologie, etno- lor, inadvertențelor, contradicțiilor minând discursul
C
logie, culturologie, politologie, nu în ultimul rând, de- despre corp din imediata noastră contemporaneitate,
în special din societățile occidentale hiperconsumiste: particulară, a statutului femeii în cel mai câinos dintre
„astăzi, discursul despre corp este supralicitat, chiar ab- regimurile comuniste din Europa de Est, cel ceaușist,
R Ă solut inflaţionist, ca reflex al unor realităţi socio-politi- cu imaginea corpului controlat/ supravegheat, redus
ce și economice evident orientate înspre câştigarea de prin decret de stat la o singură funcție, obligatoriu
beneficii de pe urma oricărei forme de reprezentare...”. patriotică, a reproducerii (asocierea cu nazismul s-ar
În termenii unei specialiste a problemei, preluați de au- cere neapărat făcută): „Obligat să îşi asume o funcţie
R A
toare, paradoxul revenirii la „decorporalizarea” corpu- unică, abrutizat/ privat de posibilitatea eliberării de o
lui feminin, o formă fără fond, tocmai în era exhibării realitate biologică nedorită/ de exercitarea dreptului la
lui revendicative: „corpul biologic trebuie deghizat tot alegere, el tinde să devină o sursă de suferinţă şi chiar
mai mult în unul acceptabil social, ajungând la parado- o cauză a ceea ce unii sociologi au numit alienarea de
E
xul de a comunica mai mult prin intermediul mesajelor propriul corp”. Un paroxism al neputinței și al abando-
T
culturale supra–puse corpului (vestimentaţie, bijuterii, nului: un regim brutal aberant a dat naștere celui mai
machiaje etc.) decât prin abilităţile noastre « naturale », aberant dintre sentimentele umane: ura față de sine.
I
senzoriale sau psihice (empatie, telepatie etc.). Ceea ce Un text al Adrianei Băban, cu declarația cutremură-
contează este doar forma, ceea ce prezentăm celorlalţi, toare a unei femei simple, muncitoare, de 39 de ani,
L
fenomen generat şi stimulat de funcţionarea societăţii căsătorită, devine emblematic în acest sens: „îmi urăsc
de consum” (Petruța Teampău, Corpul în prezent, pre- ovarele, uterul, tot corpul meu care adăposteşte în fie-
zentul în corp, în volumul Introducere în sociologia cor- care lună un pericol potenţial”. Orice comentariu este
A
pului. Teme, perspective şi experienţe întrupate, coordo- aici de prisos. De altfel, și în capitolul intitulat Corpul
nat de Laura Grünberg, Iaşi, Editura Polirom, 2010). feminin, fericirile şi şocurile (pre)maternităţii, autoarea
C
lasă textele (fragmente poetice, de proză artistică sau de din raţiuni biologice ori învins prematur de contexte
jurnal) ingenios selectate să vorbească liber, de la sine, biografice nefericite sau tragice, nu se bucură de prea
R Ă
ele dictându-i parcă structura și parcursul demersului multă atenţie”. La o lectură mai atentă însă, detectăm
demonstrativ. Astfel, ca să dăm un exemplu, secvențele în carte semnele particulare ale unor trăiri și soluții de
capitolului dedicat maternității, Nașterea, I-V (Corpul viață pe care numai semenele noastre, femeile, ni le pot
celuilalt ca miracol întrupat; „Feminitatea îngenunchea- oferi. Una din ele, ieșirea din bolgiile dantești ale sufe-
R A
tă” şi abrutizarea corpului; Dincolo de „răcnetele neome- rinței, la lumină, prin iubire. O „tragedie optimistă”,
neşti”, christomorfoza; „Corpul despărţit” printr-un pa- ca să recurg la o sintagmă care a făcut carieră în vremea
ravan poetic; Procesul verbal al traumei corporale) sunt studenției mele, s-ar putea descifra în titlul oximoro-
susținute exclusiv de texte semnate de Cornelia Păs- nic Cancerul, dragostea mea. „Superba carte a Mioarei
E
călie, Ziua zilelor mele, Laura Grünberg, 46 de bucăţi Grigore, scrie Emanuela Ilie în finalul analizei ce i-o
T
de gresie gri cu inserţii albe, Constanța Buzea, Creștetul consacră, jalonează un destin cu totul excepţional şi
ghețarului. Jurnal (1969-1971, Ştefania Mihalache, Pa- pecetluieşte un crez de o puritate (aproape) diaman-
I
ravan, Elena Vlădăreanu, Non Stress Test. Reproducem tină. Acela care vede în dragoste singurul antidot cu
un fragment „poetic” edificator din aceasta din urmă: adevărat eficace împotriva putreziciunii trupului şi a
L
„bagajul/ soţul/ taximetristul/ spitalul/ pixul/ scaunul/ mortificării spiritului”.
rândul/ personalul medical/ furtunul/ anusul/ săpunul/ Nu este chiar ușor de scris o carte precum
aparatul de ras/ salonul/ anestezistul/ obstreticianul/ aceasta de față, a cărei elaborare te scoate din rutina
A
ginecologul/ mamoşul/ NST-ul/ perfuzorul/ patul/ profesiei critice, remodelându-ți imperios existența,
cearșaful/ tamponul/ pansamentul/ tifonul/ perineul/ cum recunoaște cu franchețe autoarea, la impactul cu
C
degetul/ lichidul/ sângele/ oxytonul/ calciul/ monito- volumul, mixaj de limbaje artistice (cuvânt și imagi-
rul/ asistentul/ infirmierul/ cotul/ colacul/ forcepsul/ ne), unde talentata regizoare și scriitoare Chris Simi-
I
vacuumul/ anestezicul/ acul/ firul/ halatul/ buzunarul/ on-Mercurian își tematizează lupta cu cancerul: „Un
bacșișul”. asemenea text sfâşietor de viu şi de autentic, după a
N
De analize ample, în schimb, au parte capito- cărui lectură nu te mai poţi, într-adevăr, reîntoarce
lul rezervat bolii (cu o nominalizare, chiar din titlul în propria-ţi viaţă decât cel mult pentru a o valoriza,
R O
acestuia „Cancerul, dragostea mea”. Variaţii pe tema este ascuns între copertele excepţionalului album Care
corpului mutilat) și cel, nu mai puțin atroce, bătrîne- dintre noi. Which one of us (Editura TREI, Bucureşti,
ții, așezate, dincolo de orice discriminare de gen, sub 2018), de Chris Simion-Mercurian, în tandem cum
semnul precarei condiții umane în general (un frag- nu se putea mai potrivit cu fotografa Cătălina Flămîn-
C
ment desprins dintr-o scrisoare a lui Kafka din 1920 zeanu”. Acorduri de tragedie wagneriană răsună, mai
este grăitor în acest sens). Ultimul capitol care dă de discret sau mai plenar, în multe din textele aduse în
altfel și titlul întregului volum, Corpuri învinse, exi- atenția noastră de Emanuela Ilie. Nu este tocmai co-
luri, terapii, are un evident caracter revendicativ și e mod de citit cartea domniei-sale, pe care am parcurs-o,
de ajuns, spre convingere, să reproducem, din sumar, mărturisesc, cu o senzație difuză de apăsare, de neli-
titlurile subcapitolelor (autoarea e o mare expertă în niște și, parcă, de culpabilitate. Ca să apelez și eu la
titluri semnificative, cu apel la sintagme desprinse din ajutorul unui vechi „tovarăș de drum” în experiența
textele comentate): Corpul bătrân, marele „învins”?; lecturii, am retrăit, iată, la fel de intens, sentimentul cu
„În această ţară numită bătrâneţe…” Memoria corpului care Dan C. Mihăilescu a însoțit cu câțiva ani în urmă,
învins; Dubla „aclimatizare” și îmbătrânirea culturală; la apariție, cartea deja citată, a tragicei profesoare de
„Această groaznică îngropare de vii a bătrânilor”...; „Așa religie din Tărtășeștii dâmbovițeni, Mioara Grigore,
ne ștergem și noi, totul se estompează, se uită, dispare!”. Cancerul, dragostea mea: „Este o carte absolut specială,
Autoarea își atribuie de altfel dreptul de a protesta în singulară în toată viaţa mea”; „În aceşti 14 ani am pre-
numele nostru, al tuturor: „Orice survolare a peisaje- zentat aproape 3500-4000 de cărţi, niciodată nu am
lor – cum altfel decât accidentate ?! – ale reprezentării avut o asemenea carte. (…) O astfel de carte care te
corpului în actualitatea noastră mediatică, virtuală, îngenunche m-a făcut praf, pur şi simplu m-a umilit
dar şi socială ne relevă o realitate absolut întristătoa- în cel mai înalt grad”. Dincolo de aceasta, ce s-ar mai
re: aceea că, spre deosebire de alte forme ale existenţei putea spune? (Din prefața la volumul Emanuelei Ilie,
noastre carnale, corpul bătrân, fie el îmbătrânit firesc Corpuri, exiluri, terapii, Cartea Românească, 2020)
am străbătut-o mai apoi trecând frontierele, munții și Pesimismul fără tăgadă al acestei viziuni este rezumat
oceanele” (p. 7), o lume locuită de „cireșul de suflet” astfel spre finalul volumului: „Încotro merge lumea
R
și alți pomi din grădina părintească, cu podul și beciul noastră (Franța, România, Europa, Occidentul)? Spre o
pline de mistere, unele rămase pe veci nelămurite. Deși dictatură care doar își schimbă părul.” (p. 154). Și Virgil
A
își amintește cu afecțiune de unii profesori, educația Tănase revine la ideea sa, subliniată, că anul 1989 a fost
primită în școală a rămas pentru Virgil Tănase ceea ce un an de „restaurație”.
R
„vine să ne convingă că lumea este făcută întru profi- Așa stând lucrurile, firește, arta zgomotos moder-
tul ticăloșilor, al învârtiților, al șmecherilor, al ‚băieților nă, plină de „năstrușnicii”, „care-și mută gândirea de la
E
simpatici’, al celor care se dau după cum bate vântul” (p. substanță la cerneală” (p. 90), și susținută de lozinci
9). Și apare astfel prima notă de revoltă din carte (sunt pretins „anti-sistem” (de fapt, create pentru a atrage mai
T
multe!) – revolta împotriva imperativului adaptării: „mi aprig clientul), nu-l impresionează pe scriitor, care se
I
se pare că nu există o mai cumplită abdicare de la con- arată la fel de critic și atunci când vine vorba de știință,
diția de om decât „adaptarea” – calitatea de căpetenie a devenită azi, după Virgil Tănase, „o formă de cancer”,
L
speciilor animale” (p. 9), scrie Virgil Tănase. Neadapta- „independentă de restul organismului social” (p. 90).
rea este înțeleasă în mod original de scriitorul nostru ca De aceea, scriitorul ne îndeamnă să căutăm lu-
supremă dovadă a umanității, a libertății de creație și, mina din noi „fără să îngăduim lumii să o strice, fără să
A
mai general, de mișcare. orbecăim prin istorie, fără să luăm orice ciob de sticlă
Tema adaptării/neadaptării fiind una specifică de sifon drept steaua care sus răsare (taină mare, nu-i
C
zonelor și etapelor de trecere, discuția celor doi ajunge așa?)” (p. 15), să fim atenți la creația autentică, nu la
rapid și fatal la exil – cuvânt pe nedrept demonizat de „giumbușlucurile verbale” (p. 45), nesusținute meta-
I
Virgil Tănase („un ‘termen’ de care (...) m-am ferit ca fizic. Și tonul răspunsurilor lui Virgil Tănase redevine
de ucigă-l toaca”, p. 11), pentru simplul motiv că al- blând melancolic, discuția ajungând și la... melancolie,
N
ții l-au demonetizat, cuvânt și realitate pe care de altfel dor și durere care, inevitabile, trebuie asumate, întrucât-
scriitorul nu le poate evita, cuvânt și realitate care l-au va chiar cultivate, crede autorul nostru.
R O
însoțit din fragedă pruncie. Pentru că exilul a început Volumul are și meritul de a-i permite lui Virgil
pentru Virgil Tănase din momentul plecării din centrul Tănase să revină cu unele lămuriri asupra chestiunii
lumii sale, adică de la Galați (așa cum pentru Cioran a onirismului (p. 16-20, 35-37, 51 et passim), curent unic
și de profunzime, „singurul adevărat curent literar din
C
1
Așa a fost să fie..., Simona Modreanu în dialog cu Virgil a doua jumătate a secolului trecut” (p. 35), în care s-a
Tănase, Iași, Junimea, col. „Dialog XXI”, 2019.
serie nouă, anul XXXI, nr. 4-5-6(350-351-352), aprilie/mai/iunie 2020
30 BUCOVINA LITERARĂ
publicație întemeiată la Cernăuți, în 1942
Ă
port cu cititorul său) este aceea de „a stârni lumina din
duhul” (p. 42) acestuia, recte creativitatea sa.
R
Refuzând să scrie o literatură „inteligibilă” (inte-
ligibilitatea, amintește scriitorul, este o trăsătură proprie
A
textelor didactice, științifice, documentelor diverse de
arhivă), Virgil Tănase vizează mult mai departe și mai
R
integrat și continuă să creeze Virgil Tănase, curent ce a sus, văzând în demersul onirist nici mai mult nici mai
ambiționat să atace pozitivismul de la temelie, într-un puțin decât „literatura unei lumi care se naște, care va
E
context în care „raționalismul care a pus într-o ecua- oferi oamenilor, dacă aceștia vor reuși să supraviețuias-
ție univocă, reducționistă, de-o simplitate pur logică și
T
că dezastrului modernității, un alt echilibru social și o
practic absurdă, istoria și relațiile sociale, a atins apogeul mentalitate care se va recunoaște în acest tip de literatu-
L I
instaurând o dictatură intelectuală dublată, în Europa ră care, prea dintr-un timp care nu există încă, rămâne
de est, de o dictatură politică” (p. 17). Radicalitatea de- ciudată pentru oamenii timpului de ieri.” (p. 20).
mersului onirist ar veni din aceea că nu se mulțumește Spune chiar Virgil Tănase: „o carte trebuie citită
cu critici punctuale ale contextului în care se inserează, tocmai pentru ce nu se înțelege” (p. 42), întrucât scrii-
ci că pornește de la premisa că „neștiutul”, acel ceva care torul (de literatură) nu „comunică” (p. 133). Și mărturi-
A
scapă rațiunii, se află la baza condiției și existenței uma- sește că romanul pe care-l are acum în lucru, Mersul tre-
ne. Visul, „narațiune” pornind de la datele realului „îm- nurilor, are ca motto: „Dacă ați înțeles ceva din această
binate aiurea” (p. 19), este o dovadă a existenței acelui carte înseamnă că m-am străduit de pomană.” (p. 63). C
neștiut și, ca atare, model prin excelență pentru litera- Nu e de mirare că această aspirație către neinteligibil
I
tura onirică. Sarcina cititorilor acestui tip de opere este întâlnește granițele tăcerii, Virgil Tănase temându-se că
una delicată, ei trebuind nu să caute sensuri, nici măcar Mersul trenurilor la care scrie de ceva vreme, direct în
R O N
să interpreteze vise, ci să „trăiască” această literatură. Ce limba română, riscă să rămână neterminat, chiar neîn-
facem însă cu acel cititor aparte care este criticul (exe- chegat, pentru că scriitorul nu dorește de această dată
getul, istoricul literar) care trebuie (și) să „producă” un să aplice niciuna din tehnicile narative deja utilizate.
discurs critic (deci rațional, științific) despre aceeași li- Având în spate experiența mai multor decenii de scris,
teratură onirică? Virgil Tănase nu-și propune să ofere dar acum liber de orice termen exterior de livrare a tex-
vreun rețetar în acest sens (considerând că scriitorul nu tului, își oferă răgazul de a căuta „esența romanului”,
C
trebuie să se transforme în criticul propriilor texte). Se despre care spune: „e altceva, ceva ce nu poate fi gândit,
un ceva care a înfierbântat deja fiertura celorlalte cărți și-a lui.” (p. 61).
ale mele, dar care, acum, când vreau să-l dau pe față Volumul Așa a fost să fie... se resimte și de ceea
R Ă dispare.” (p. 40). ce ar putea fi numit – dacă termenul nu ar fi atât de
Despre adoptarea precoce a limbii franceze ca uzat – patriotism. Ce altceva să înțelegem din fraze pre-
limbă pentru propriile scrieri, Virgil Tănase afirmă că cum acestea: „Obârșia mea țărănească mă îndeamnă să
principalul motiv a fost acela că nu întrevedea în anii cred că lucrurile, pe lumea asta, sunt cumpănite și că
R A
șaptezeci prăbușirea blocului estic și credea că își va „trăi dacă pronia îmi oferise anume daruri, acestea trebuiau
traiul și (...) mânca mălaiul în Franța” (p. 53). Dar toc- plătite. Felul meu de a o face era de a mă simți dator să
mai devenind scriitor de limba franceză a conștientizat dau o parte din străduința mea celor din mijlocul cărora
mai bine frumusețea și potențialul creator al limbii ro- veneam și care mă înzestraseră cu o limbă, o noimă și
E
mâne. De altminteri, Virgil Tănase exprimă foarte direct un fel de a simți care erau numai ale lor.” (p. 52). Sau:
T
în această carte iubirea lui admirativă pentru limba ro- „după părerea mea, o carte se scrie pentru o colectivitate
mână - limbă care ar păstra în ea „nedesăvârșirea lumii” (un popor, o națiune, nu știu cum să spun…, pentru cei
I
(p. 44) și care, astfel, i-ar lăsa fiecăruia posibilitatea de- strânși laolaltă printr-o aceeași limbă) și că rostul ei e să
săvârșirii acesteia, crede scriitorul. „Mult mai înțeleaptă funcționeze înlăuntrul acestei colectivități” (p. 67). Vir-
L
decât noi, limba română face ca, povestit, faptul real cel gil Tănase insistă de aceea pe relativitatea și caracterul
mai neînsemnat să devină cosmic, frântura unei con- întâmplător al oricărei receptări universale, care ține de
stelații.” (p. 134). De unde revolta sa împotriva tuturor factori exteriori, străini de multe ori de valoarea intrin-
A
celor care denaturează limba română – cu „a aplica” (în secă a operei, și denunță obsesia sincronizării cu Occi-
loc de „a candida”), „a implementa” și cu alte „mitocă- dentul a scriitorilor și artiștilor români, care tocmai de
C
nii lingvistice și culturale” (p. 69) –, despre care Virgil aceea rămân cu un pas în urmă. Cel care scrie (creează)
Tănase crede că „ar trebui judecați pentru trădare și puși nici nu trebuie să se gândească la receptarea sa, ci să-și
I
să copieze de câte o sută de ori Nicoară Potcoavă și tot vadă nestingherit de misiunea pe care și-a luat-o.
de o sută de ori o sută de versuri din Arghezi care să-i La vastul capitol al criticilor din această carte, se
N
lăiască de mâzga unei vorbiri croite din noroi atlantic numără și cea a capitalismului globalizat, a americanis-
amestecat cu balegă de filfizon.” (p. 69). mului, a Europei unite („o structură a băcanilor întru
R O
În același sens și nu doar în această carte, Virgil propășirea băcanilor (care vând ‚cărbune și oțel’)”, p.
Tănase descrie româna ca fiind o „limbă de păstori și de 67), venind ca ecou la critica timpului prezent formula-
călugări”, „limbă de uleiuri grele, o pastă cărnoasă care tă tot aici, așa cum am văzut. Într-adevăr, Virgil Tănase
se întinde pe pânză producând nuanțele unei lumi taini- face o lectură deosebit de neliniștită a semnelor timpu-
C
ce” (p. 54). La polul opus, limba franceză e resimțită, ca lui: „România înhămată la caleașca europeană, nu mă
și de către Cioran și alți scriitori români ce au adoptat-o sfiesc s-o spun, este cu mult mai vomitivă decât cea din
ca limbă de creație, ca fiind „limbă construită adminis- timpul dictaturii comuniste pentru denunțarea și dărâ-
trativ”, „limbă ca un brici, un instrument de precizie, marea căreia mi-am cam riscat viața.” (p. 159).
geniul ei este de a șlefui cuvintele eliminând impurități- Pe acest fundal profund pesimist, Virgil Tănase
le care nasc ambiguitatea” (p. 54). afirmă lucid că datoria intelectualilor de pretutindeni ar
Se degajează din acest volum și o microteorie trebui să fie aceea de a apăra dreptul de „a spune liber
asupra traducerii după Virgil Tănase (pe care partenera ce gândești, de a contesta gândirea unică, dictatura celor
sa de dialog o consideră „eretică, dar pasionantă”, p. 63). care socotesc că nu există decât un singur adevăr, pe care
Pornind de la ideea intraductibilității limbii române, re- ei îl dețin, politrucii unei false democrații. Fiarele unui
simțită direct de Virgil Tănase mai ales când a tradus din sistem politic care n-are altă lege decât a lupului care
scriitori români, dar și când se autotraduce, Virgil Tă- sfâșie mieii în numele legilor obiective ale pieței.” (p.
nase nu devine adeptul literalismului (fidelitatea față de 152). Cu referire directă la intelectualii români, scrii-
text, văzută de regulă ca modul cel mai accesibil și sigur torul critică falsele misiuni ale acestora: denunțarea co-
de a prezerva unicitatea și potențialul operei originale), rupției („un fel de bătătură la degetul mic de la picior”),
ci traduce după un „mecanism teatral: intru în pielea și mai larg vorbind „anticomunismul primar, grobian”
autorului despre care presupun că știe și simte limba la al acestora, extins la nivelul întregii opinii publice ro-
fel de bine ca mine, și rescriu duhul lui cu cuvintele unei mânești (p. 70). Ce-l exasperează însă cel mai mult pe
limbi care-i era străină și care, datorită mie, devine acum scriitor este lașitatea acestor intelectuali români „subțiri”,
manifestată prin propensiunea lor în a demonstra că Țepeneag și susținută logistic, în calitatea sa de director al
„excelența noastră este de a maimuțări alte culturi în FCR Paris, moral și intelectual de Virgil Tănase, pentru
lipsa uneia care să fie a noastră și să ne dea dreptul să a face cunoscută prin limba franceză literatura țărilor
existăm ca popor” (p. 130-131). Europei de Est, în special cea românească, în context
Simona Modreanu îi oferă de altfel ocazia lui mai larg artistic și gândită ca un „instrument politic pe
Virgil Tănase să-și expună pe larg părerile despre figu- scena internațională”, p. 137), sau la evenimente pre-
ra intelectualului de astăzi în cetate, ceea ce-i permite cum cel rezumat de Simona Modreanu sub sintagma
scriitorului să se dezlănțuie pe un ton de ocară savuros: „episodul Haiducu” (p. 162 et seq.).
împotriva lui Bernard-Henri Lévy, „personaj odios”, Cartea conține și un fel de lecție de viață, pe care
„fante de mahala cu coafura lui unsă și cămașa desche- scriitorul ne-o dispensează cochet-rușinat: o lecție despre
iată ștrengărește, gata mereu să-și plimbe eul fără operă cum această viață trebuie trăită „în adevărul ei, fără să
(...)” și a altor figuri mediatice din Franța, dar și împo- ne dăm aere, fără s-o sterilizăm cu iluziile noastre (...)”,
triva lui Mihai Șora, „odios” prin evoluția convingerilor ghidându-ne doar după „legea conștiinței” (p. 104), adi-
sale „după cum bate vântul” (p. 145), și a diverșilor „in- că prin „extragerea din haită” (p. 109) și prin afirmarea
telectuali români fără autoritate”, a căror conștiință s-a umanității noastre în lupta inegală cu legile „care țin în
trezit când „s-a dat voie de la poliție” (p. 147). Remarc cumpănă imensitatea lumii zămislite” (p. 104).
cu această ocazie că Virgil Tănase urmărește cu destulă Provocat de Simona Modreanu, Virgil Tănase ne
atenție actualitatea, deși declara cândva, undeva, că, în oferă aici și niște pagini frumoase despre condițiile ex-
urma a ceva ce azi s-ar numi în limbajul „atlantic” „fa- terioare și pornirile interioare necesare atunci când scrie
ke-news”, a încetat să mai citească presa. (p. 109-114 et passim), din care reiese o ușoară și asu-
Ă
Desigur, tonul virulent până la sublim este uti- mată insatisfacție creatoare: „consider azi că opera mea
lizat de Virgil Tănase și când acesta scrie în cunoștință rămâne nescrisă (ceea ce e mai profitabil, poate, pentru
R
de cauză despre emigrația română de la Paris de după reputația mea). N-am făcut decât să scriu, e adevărat,
1947, pe care o califică drept masă de „veleitari me- dar mai rar literatură, și să fac teatru, o scriitură cu ființe
A
diocri” (p. 71), cu trimitere directă la acel exil literar vii în care textul celui care le însuflețește se pierde, aco-
duhnind de intransigență ideologică („capitalizanți ai perit de cel al autorului folosit ca iască.” (p. 60).
R
exilului”, „realiști socialiști de tendință imperialistă-libe- Răspunsurile lui Virgil Tănase vin de multe ori
rală”, p. 85). Tonul exasperat este adoptat de scriitor și în cascadă și uneori în răspăr, cu repetiții programatice.
E
când vine vorba de tineretul atoateștiutor și de „cultul Frazele curg în flux continuu, redeschizându-se când
T
juneții” (p. 31), pretutindeni revendicat astăzi. te-ai aștepta să se închidă (un exemplu printre altele,
Este menționată în volum și munca de autor de fragmentul despre ce este romanul, p. 31-34) – cum
L I
biografii a lui Virgil Tănase, biografii ale unor persona- scrie și Simona Modreanu, sunt fraze „cu amplificare
lități admirate și unite, în viziunea scriitorului nostru, simfonică” (p. 34) –, scrise cu jubilație, utilizând cuvinte
de dorința acelora „de autenticitate, refuzul de a minți” învechite, rare, uitate, inventate.
(p. 118): Camus, Saint-Exupéry, Dostoievski, sfântul În fine, deși nici în acest volum Virgil Tănase nu a
Francisc. Este convins Virgil Tănase că „singurul lucru tranșat între cele două identități de scriitor (românească
A
care contează în artă este omul”, „mai bine spus destinul sau franceză) – și nu are de ce să o facă, fiind un scriitor
său, miracolul prin care o seamă de întâmplări banale, deplin bilingv –, mi se pare că, în bună măsură, acest
stupide, vulgare, etc. ajung să constituie un destin” (p. volum se constituie într-un soi de elogiu și declarație C
120). De aici, dar mai ales din lectura acelor biografii de iubire adresate limbii române, înaintașilor, civilizației
I
remarcabile, vezi cum, căutându-i pe acei protagoniști, noastre. Și face Virgil Tănase acest lucru înfățișându-ni-se
dai și peste Virgil Tănase. aici mai mult ca scriitor român decât francez. Dovadă și
R O N
Dialogul cu Simona Modreanu ajunge la multe informațiile distilate despre acest (aproape) debut matur
și diverse alte aspecte ale vieții scriitorului, printre care: în limba maternă, pe care Virgil Tănase îl pregătește în
teatrul (domeniu esențial, despre care nu am scris aici), prezent, prin întoarcerea la limba română nu sub for-
activitatea de director al Institutului Cultural Român de ma autotraducerii, ci a scrierii directe în această limbă a
la Paris din anii nouăzeci și din primul deceniu al acestui misteriosului Mersul trenurilor: „sunt curios să aflu (poa-
secol (atunci Fundația Culturală Română), revista Seine te) ce fel de scriitor aș fi fost dacă rămâneam în limba
C
et Danube (creată la inițiativa și cu efortul lui Dumitru română.” (p. 83). Și noi...
*
S
de a muri
serie nouă, anul XXXI, nr. 4-5-6(350-351-352), aprilie/mai/iunie 2020
BUCOVINA LITERARĂ 35
publicație întemeiată la Cernăuți, în 1942
Christina
P O ES I S
Liviu OFILEANU
the green
la început era totul ca la început,
totul era de un verde fain ca o poveste,
un verde-verde ca baticu’ mamei.
se zicea că va veni lumina – lumina venise,
se știa c-a venit, și eram bucuroși
și-atât de triști fără să știm cum e lumina. și uite-așa visând, pe negândite,
fiindcă era pe atunci un întuneric orb, ne-am dat seama că lumina-i suferința;
atât de întuneric era pe atunci și tot nu am plecat de aici –
că nici lumina nu se vedea venind. verdele ăsta negru e rădăcina tălpilor noastre.
visez că dorm și-amicii se uită ca la urs; trag aer și expectorez piese de șah,
parcă bârfesc o starletă, cărți de poker, ghiduri de conversație.
hoțul naiv cu șmenu’ ratat: marchez alt teritoriu
să ginești imaginea unei femei îngenuncheate dacă vechile semne s-au șters,
cu fața acoperită de lapți, rup cu dinții pânza de păianjen
un dos de muiere și negru’ ăsta trece ca supărarea
ca pe o sculptură de michelangelo; pe distanța dintre ochi și mână.
atingi totul și nu iei nimic.
arată-mi unde-i caterincă aici,
mă dezbrac de piele, vanitatea coastelor de canoe
inventariez scheletu’ și-l fixez în cuie. prea ostenite să țină de urât nimănui
un firicel de iarbă urcă din cutia asta mică și craniul deasupra.
și zilele gem într-un săculeț am drinkuit non-stop să rămân lucid,
cu rămășițele zgârciului pe os. nu zic nimănui, niciodată, nicicând
o vorbă netrăită
când și a da înseamnă a cere.
scrie beckett.
dorm cu ochii deschiși,
I
să nu m-arunc pe damigeană.
dar trebuie să mai fie pe undeva încă o viață;
O
Și nu-i umilință
După cum nici vanitate
Nu este.
(Viermele-n măr se răsfață,
Mă rog, El ce desprinde înghite,
Împrejur e o vraiște, Eu stivuiesc împrejur, tacticos
O învălmășeală de triluri, Și începe să-mi placă).
De zumzete și țîrîiri
Laolaltă Deasupra
Înmănunchiate-n lumină Impetuos se deschide
Și nici nu mai știu Un fel de fereastră, o pîlnie
Care parte a sinelui meu e-n genunchi Vag constrictoare
Și care se zbenguie Prin care
Pe coclaurii epici – Privesc către steaua mea
Represivă.
O rugăciune concisă
Încearcă să fie Ostatic în sine
Întreg trupul meu despuiat de cuvinte Presimt că-ntr-o zi
Voi uita să mai ies în lumină
Dar simt că Tu poți auzi și suspinul Din groapa care atît de erotic
Unui greier captiv Mă strînge în brațe.
Sub canopa de piatră.
O groapă încă mai suplă, în care Norii prin sită de i-aș strecura
Mă mișc tot mai greu. Oare-n lumină m-ar îngropa?
P
Mă răsfață în ceruri,
Cît de adînc ar trebui să cobor Îmi sapă în nori
E
Acestei duminici
Care se tot repetă
P
***
Din nou despre ochi sau
despre lipsa lor
despre vidul orbitei din care crește o
certitudine
înainte să putrezească e bine să ne păstrăm ochii
în buzunare sau
în pumni sau
să privim cu ei îndelung
țărâna. ***
Ochii fosilizați
ținuți ca să nu vadă
și ochii vinovați și
vii
*** deschiși cu tină.
Desprindeam solzii de pe pleoape
unul câte unul
lumina pătrundea timid
uneori se stingea (inexplicabil, spuneam noi) ***
ne loveam în beznă Ochiul franctirorului (captiv în luneta puștii)
de obiecte ciudate imens
ne durea ciclopic
întotdeauna o nevăzută mână primitiv
ne ridica rece ca un porțelan
apoi se crăpa o ușă prin care intra lipit de inima fratelui care
dimineața ca un pumnal rece într-o singură secundă
orbeam iar va sângera
fără ca ochii să se mai vatăme. o detunătură și
pentru o clipă ochiul ucigaș întâlnește
irisul celui ucis în care stă gravată
mirarea dinaintea S
morții.
***
I
I S
S
E
O
P Arthur SUCIU Poeme
bonsai ***
de când mi-a murit în marginea fiecărui copac
câinele e o gaură
m-am atașat de un bonsai prin care se vede
îl uitasem pe balcon realitatea
era aproape uscat și în marginea vidului
cu trunchiul lui de copil bătrân a vidului care te face să nu mai simți
l-am adus în casă și l-am udat nimic
i-am cumpărat un ghiveci mai mare e o linie ciudată
acum îi cresc frunze în toate părțile care zbârnâie
de bucurie de disperare o coardă de chitară
frunzele sunt de un verde închis ieșirea pe muchia poetică
în fiecare zi mă apropii de el și-l privesc în marginea vidului
atent acolo se află simțirea poezia
sper să trăiască poezia care este realitatea
astăzi am citit pe un site că bonsaii trăiesc 800 de ani fii poet
acolo vrei să ajungi
în timpul vieții
cuvintele sunt întâmplătoare
toate poeziile pe care le-ai scris aruncat
puteau fi alte poezii
la rândul lor din întuneric
aceste poezii puteau fi altele nu se poate ieși
și așa mai departe
toate poeziile pe care le-ai scris să te scufunzi
puteau fi scrise mai demult doar se poate
mult mai demult tot mai adânc
dintotdeauna mai nefiresc
sau poate că le vei scrie de acum înainte în Marea Promiscuitate
cine știe
n-ar trebui să-ți pierzi speranța tot mai adânc
și mai straniu
poet nenorocit până la moarte
unde e poezia ta? până dincolo de moarte
serie nouă, anul XXXI, nr. 4-5-6(350-351-352), aprilie/mai/iunie 2020
42 BUCOVINA LITERARĂ
publicație întemeiată la Cernăuți, în 1942
poem final
sunt pur ca Jim Morrison
nimic din ce mi se-ntâmplă nu m-atinge
puteți să credeți ce vreți
this is the end
and it is my only friend
the end
nemânierea
neținerea de minte a răului
renunțarea la viciul clevetirii
A scrie
M ERI DI AN
Gheorghe GRIGURCU
Portret II
Privire
Părea o intrusă un document sfidător
un apocrif uman Ce cauți aici privind acest copac
în care prînzește norul
cu părul în dezordine în mici puhoaie ostenite
și mîinile oarecum sfioase de parc-ar atinge mestecă frunze și fructe
inteligența vocabularul umbra pîntecului său prăbușită-n șanț
Nori
Stau fragezi norii tremurători
omizi pe grumazul cerului
N
așteaptă ne-așteaptă
A
deocamdată-i ronțăie
I
Celestă
R
AVANGARDE
Isabel VINTILĂ
avangardă („o ordonanță interzice suzeta și entuzias- satelitul secretar crește pentru prezbiopici felinar
mul / degerătură aperitiv accident în favoarea luminii discurs al viorii pe scara sertarelor
boraxului”). Tzara vorbește în aceste versuri despre o
transformare socială ca vindecare, despre literatură ca
bolnavilor vindecați-vă
mijloc de cunoaştere cu funcţie eliberatoare, o „poe-
zie-cunoaştere”, aşa cum o numea Henri Béhard. vindecați-vă bolnavilor
Domnul Aa face semne stenografice Domnului
Tzara și nu doar atât, ci transmite mesajul regăsit și chioșc de farmacie pe mare și albul argilei
în manifestele mișcării: denunțarea oricărui sistem, vedem vedem oamenii preciși laici și economi
elogiul contradicției permanente, neîncrederea în
comunitate, libertatea absolută a artei și a literatu- tombola preferințelor
rii, elogierea spontaneității, bucuriei și independen-
între ce și ce este sigur
ței fiecărui individ. Poezia-libertate, Poemul DADA
va reuși să transmită toate aceste deziderate, dar și
alte direcții avangardiste revoluționare. Cu siguranță, întârzierea binele frigul prețul
acest poem este un mesaj foarte actual transmis fiecă- patriotismul roșul explicația umiditatea
rei clase politice care a încercat vreodată să guverneze decid măsura minerală a arsurii
lumea și să o supună. Mesajul poate fi acela că arta picioarelor degetelor
este liberă și eliberează în egală măsură indiferent de
căilor respiratorii
ierarhiile sociale și politice, de timp, de spațiu sau
de avere. Tristan Tzara spune că „îngerul boxer înoa-
tă în cerneală” pentru că, de fapt, lupta se duce pe canalele vizuale ale creierului
hârtie, sub penița poetului care descompune și di- gradul de plictiseală atacând prin alianță
zolvă lumea reală, imperfectă, propunând o alta, fără
restricții, unde guvernează imaginația și libertatea, o ordonanță interzice suzeta și entuziasmul
lumea-DADA. degerătură aperitiv accident în favoarea luminii
boraxului
și canulă pentru mina zenitului
Epiderma nopții creștere ceruiesc tristețile noastre de unde extragem mierea
E
eram cu voi iar ochii noștri veneau cu noi lumina și confortul se cultivă la nord cu barba
ca de zăpadă
să ajungem acolo membru după membru și organ cecul de 8 ori și buna dispoziție
după organ vreți să câștigați îngerul boxer înoată în cerneală
A V A N
cu mănușile myosotis
Lichidare estetică șerpii poartă acum mănuși
pasiunea javaneză într-un Rolls-Royce
crimă prin corespondență porțelan galben al oului joacă șah cu un personal de prim ordin
frontul sunet al unui pas greu savuros și cameleon ca un dada de prim ordin
COORDONATE BUCOVINENE
Mircea A. DIACONU
Constantin Morariu, se pare că, după 1816, „nici un tocmai boala o face mai ardentă.
naționalist (adică localnic român, n.n.) nu se primea Acum, e beat de dragoste (deși nu numai),
de învățător, dacă nu jura mai întâi că se leapădă de nonconformist și rebel, spărgând eticheta și savurân-
credința părintească”. Revenit la Șipote după doi ani, du-și – cel puțin când consemnează faptele – cu o se-
Iraclie ajunge finalmente, când Ciprian are 12 ani, la cretă satisfacție insolența, în tot cazul, ironic, poznaș,
Stupca, în vecinătatea Ilișeștilor, locul de care copilul hâtru, în badinaj continuu, suportând cu greu singu-
în pragul adolescenței se va îndrăgosti. rătatea și de aceea înconjurat mereu de convivi. Pri-
Se va îndrăgosti nu doar de locul acesta, ci și de eteni care-l însoțesc în casa pastorului, cu care joacă
Bertha, fiica pastorului. Trăiește cu obsesia ei dureroa- popice sau șah, cu care hălăduiește prin munți sau bea
să – dar trăiește. Jurnalul pe care îl scrie (eventual la rachiu, bere, cafea... Măcinat de câteva obsesii, din-
patru mâini: la Cernăuți scrie în el și prietenul cu care tre care unele aproape că nici nu se văd. Ce-i drept,
ocupa aceeași cameră) în fugă, cu dezinteres pentru e venit acasă, la Stupca, de la Cernăuți, în vacanță:
gramatică, ortografie etc. (pe post de jurnal va fi gân- Cernăuții studentului a cărui existență e o continuă
dit ulterior scrisorile, unele ample, pe care le trimite rătăcire în căutare: de prieteni, de localuri în care să
mai ales surorii sale, dar și tatălui), martorul acesta în mănânce sau să bea ceva, mereu flămând, de multe
care notează totul nu vorbește aproape deloc despre alte lucruri nesemnificative; și o mereu reluabilă ago-
lucrul care contează cu adevărat pentru el: muzica sa. nizare: un morb lucrează în el și, furat de freamătul
Nu e un jurnal de creație. Nu e nici măcar unul al vieții, o bună bucată de vreme îl ignoră. În plus, cât
formării. Nu e nici un jurnal politic. Dacă ne-am lua timp e la Stupca, corpul îi pare sănătos, prea sănă-
B U C O V I N E N E
după el, ne-ar fi greu să vedem în Ciprian Porumbes- tos. Cel care suferă e numai sufletul. Poate și spiritul.
cu pe „martirul” Arboroasei, pe cel care simte atât de Din Stupca, de-acum bătrâior (instrumentele acestea
bine spiritul poporului din care se inspiră (nu apar se studiază la vârste mai fragede), va fi trimis, să stu-
deloc țărani în jurnalul său de la Stupca). Ciprian nu dieze vioara, la Viena, s-o uite pe frumoasa pastorului
e un închipuit îndrăgostit de sine, un narcisist; cu de care era îndrăgostit (nu-i chiar un exil, cum s-a
atât mai puțin un snob. Creația lui nu avea nevoie spus; de Viena e fascinat: umblă sub braț cu draga
de vreun martor, ori de vreo mărturie: exista pur și despre care știe că nu-l va părăsi). Va reveni la Stupca
simplu. Singurul lucru cu adevărat important pentru nu după multă vreme – doar câțiva ani –, pentru a-și
el despre care scrie totuși în jurnal este Bertha. Putem trăi ultimele luni de viață. Căci, decât să revină în Bu-
reconstitui câte ceva din povestea aceasta de dragoste, covina, de care e, de multe ori, dezamăgit (lucrurile ar
care avea de la început ceva fatal în ea. Din dosarul trebui, totuși, spuse apăsat), preferă să meargă unde-
acestei iubiri, de reținut, finalmente, inclusiv o scri- va aproape de creierul munților, la Brașov, unde va fi
soare a Adaminei Gorgon („Iubite Ciprian, Doamne apreciat, iubit, adorat, unde admiratorii plătesc pleca-
Dumnezeule, de ce mai vine și asta peste noi, ca să tre- rea lui la Geneva, în Italia, la sanatorii de unde speră
C O O R D O N A T E
buim să-ți producem durere, d-tale pe care-l stimăm să se întoarcă însănătoșit. N-a fost să fie. Nu l-a ajutat
și iubim – dar nu se poate altfel. (...) Nimic contra aerul primăvăratec din lunile de iarnă de pe țărmul
persoanei d-tale, ci numai abisul care – ceea ce vei Mediteranei. Singurul avantaj, dincolo de amânarea
recunoaște și d-ta – ne desparte și nu vedem nici o sfârșitului? Două estonience – Emily von Poppen și
punte peste care am putea trece”). Altfel, jurnalul e, Hedwig Gernet – îndrăgostite de el (prezențe distin-
cu adevărat, al „năzbâtiilor”, „năzdrăvăniilor” (cât de se, de o eleganță aristocratică – îi vor scrie peste ani
puțin e cunoscută fața aceasta ludică a lui) – când nu tatălui rănit, rugându-l să le accepte ca fiice) și câțiva
devine, ca mai târziu, al bolii și al sanatoriului. Ceva pacienți, ca și el, din toate colțurile Imperiului și nu
din spiritul lui Blecher transpare aici, deși ești tentat numai, ascultându-i Doina.
să te gândești mai degrabă la Muntele vrăjit sau la Pă- Cât despre Brașov, cu munții lui reci, cu ier-
durea cu mesteceni, a polonezului Wajda. Sau mai ales nile care le repetă, poate mai accentuat, pe cele din
la Pădurea cu mesteceni. Căci e vorba în jurnalul lui Cernăuți (măcar n-or fi fost ploile de la Stupca, din
Ciprian înainte de toate despre viață. O viață pe care timpul vacanței, peste care totuși trece cu ușurință),
n-au făcut decât să declanșeze explozia finală a bolii. al Vienei, atât de îndepărtat încât nici nu se vedea, se
I-a fost dat, în fond, ca părțile luminoase din viața cântă muzică înaltă nu doar la Stupca și Ilișești – în
lui să aibă rădăcinile înfipte în tenebre. Poate că cea casa unui preot ortodox sau în aceea a unui pastor
mai elocventă e călătoria făcută de la Brașov în Ba- evanghelic, puțin importă –, se va cânta peste ani și
nat, la Chizătou. Descoperă acolo o lume care putea în Pătrăuții lui Constantin Morariu; se cântă până și
să-l revigoreze moral: trăiau în Chizătău cu adevărat în închisoare. Ce ciudat, în fond. Între Constantin
oameni. Avea nostalgia unor naturi care trăiesc ple- Morariu și Iraclie Porumbescu, asemănări uluitoare.
nar ideea de neam (deși paginile lui de jurnal spun, Așa încât, Ciprian pare nu doar fiul lui Iraclie
până la urmă atât de puțin în acest sens; spun totul, Porumbescu, ci și fiul colegului său de temniță. Iar
însă, compozițiile sale și câteva gesturi – care pun în motivul nu e dat doar de efectul de perspectivă: mu-
balanță dăruirea de care era în stare și dezamăgirile rind la 30 de ani, Ciprian Porumbescu va fi mereu tâ-
ulterioare), așadar, descoperă la Chizătău lumea care năr, în vreme ce Constantin Morariu, stins în 1926, la
putea să-l întremeze; drumul e, însă, epuizant și, oda- 73 de ani, își vede existența ca pe o misiune împlinită,
tă întors, căderea e ireversibilă. ca pe o adeverire e crezurilor în care s-a angajat. E la
O privire de sus, relevantă și pentru el, dar și mijloc, de fapt, o diferență mai relevantă: de opțiuni,
pentru lumea în care trăia, arată un spirit liber. Atât de structură; parcă de timp istoric. De fapt, unul era
de liber încât nu devine nici măcar robul propriilor artist – celălalt, militant; e diferența dintre un ironist
convingeri; nu e un fanatic. Le scrie tatălui, fratelui, și-un metafizician, de la Rorty citire. Nu-i vorbă, fi-
surorii, în germană, își scrie jurnalul în germană, vor- nalmente, și artistul milita, dar în alt fel: cu ajutorul
B U C O V I N E N E
bea poloneza (poate în amintirea strămoșilor pe linie viorii. Dar cu vioara e o altă poveste – pe care nu știu
paternă, ori poate de dragul mamei sale – sau poa- cine ar putea-o spune. În tot cazul, în vreme ce Cipri-
te pur și simplu pentru că trăia în Bucovina), rupea an moare visând doar la unirea Bucovinei (și cine știe
cel puțin ucraineana (din care nu ezită să folosească dacă, în 1878, 1879 și-n anii ce vor mai urma, cu ade-
ici-acolo sintagme), pe lângă franceza și latina (o va vărat putea să viseze la așa ceva), Constantin Morariu
vorbi în munții Bucovinei cu un bătrân țipțer; de data o va vedea împlinită. Nu va trăi, însă, asemenea fiilor
aceasta chiar bătrân din moment ce era bunicul celei săi, Leca, mai ales, să vadă și atrocitățile din anii `40,
cu care voia să se căsătorească fratele său) etc. În pa- ori frângerea Bucovinei. Istoria, evident, se joacă cu
ranteză fie zis, privise cu dispreț spre familia fetei de oamenii aceștia. Ai intra în capcanele ei dacă ai încer-
care era îndrăgostit Ștefan, dar despre dispreț se poate ca să vezi lucrurile în termeni antagonici: învingători
vorbi mult aici. Îi disprețuiește și pe evrei; la rândul sau învinși. Pentru a înțelege ceva, ar trebui să te de-
lor, românii sunt disprețuiți de unii, de alții. Dispre- situezi și să apelezi la logica fuzzy. Cât despre Ciprian
țul intră în logica lucrurilor, așa cum intră, finalmen- Porumbescu, el pare unul dintre acei învinși care în-
te, și conviețuirea. Nu e un spațiu ideal Bucovina, dar ving. Și înving tocmai prin ceea ce le-a adus sfârșitul.
C O O R D O N A T E
nici unul al conflictelor deschide. Sau viceversa. Doar că povestea nu e tocmai așa. Nu muzica l-a scos
Martir al „Arboroasei”, Ciprian e impresionat din hainele preoțești, pe care le-a obținut, ca să zic așa,
de Viena și aici, de figura împăratului (merge chiar terminând studiile teologice și care puteau să-i asigure
la o ședință a Parlamentului – în care, de-a lungul un confort oarecare, mai ales dacă ar fi fost, ca pre-
vremii, votaseră și țărani români), așa cum, în sens ot, asemenea multor altora. Nici Constantin Morariu
invers, dezaprobă muzica religioasă ortodoxă, ori in- n-avea să fie ca mulți alții. Iar boala, oricât de mult
tră în conflict cu canoanele ritului ortodox. E, evi- am vrea s-o puneam în seama temniței cernăuțene, îi
dent, din altă generație decât tatăl său; pare însă, din precedă. Să fi fost boala aceasta semnul familiei? Dar
cu totul altă generație decât aceea din care face parte tatăl, Iraclie, e o figură solidă, trup sănătos, un lup-
Constantin Morariu, cu care (unul la flaut, celălalt la tător. Să fi apărut acest „semn” în urma copilăriei de
vioară) cânta în temnița din Cernăuți și căruia i se la Șipotele Sucevei? Un loc de vis, în munți, Munții
datorează în mare măsură perpetuarea numelui său. Bucovinei, din care nu puteai pleca decât bolnav?! Așa
Glumind, am spune: în Bucovina, satelit îndepărtat s-a construit sigiliul lui Ciprian Porumbescu.
mentar, alte aspecte ale naturii umane (minciuna marto- un autoportret existențial a lui J9.
rilor aflați sub jurământ, aprecierea eronată, zbuciumul J9 va combate și asupra furiei nejustificată a lui J3
interior al unora, dorința de a epata, etc.). J9 este decanul față de propriul copil, potențială cauză pentru eșecul în
de vârstă al celor 12 și ne vom raporta la el pentru că va relaționarea socială a tatălui, și va scoate în evidență care
deveni exponențial în câteva momente ce aveau să răs- este pericolul resentimentelor și cum pot acestea induce
toarne o întreagă judecată colectivă și mai mult decât atât o furie față de toți cei care se aseamănă fiului.
el este cel care, alături de J8, va rezolva exercițiul efectelor Intervenția finală pare să clarifice și lucrurile cu
dăunătoare al ideilor fixe. privire la ultimele urme de îndoială asupra cazului – ace-
Mai întâi se remarcă prin faptul că, deși toată lu- lea că femeia de 45 de ani care se chinuia să arate de 35,
mea se împotrivea dezbateriilor pe seama cazului, a fost fardată și rujată, vopsită, îmbrăcată tinerește, purtătoare
primul care a invocat motivul așteptării, al moderației, de ochelari, și totuși, în timpul procesului fără ei, era în
cu toate că poate vârsta și atributele acesteia puteau fi in- imposibilitatea de a recunoaște pe cineva fără anexa pen-
amic pentru el. Mai apoi, a doua replică decizivă pe care tru văz, așa cum declarase la tribună. Marea calitate a lui
o dă lui J10 e accea că doar un ignorant ar putea crede J9 e fără discuție acest curaj de a fi primul dintre cei afili-
că un om se poate naște mincinos. (Crezi că te-ai născut ați presiunii de grup care răstoarnă judecata inițială, jus-
deținătorul adevărului absolut?) Prin urmare, relativizarea tificându-și acțiunile de fiecare dată, și cel care prin două
C I N E M A T O G R A F I C E
unui adevăr într-un cadru în care însuși adevărul este ho- dintre intervențiile sale reușește să modifice raporturile
tărâtor, dă startul dezbaterii unor teme căror nici filosofia de forță și să îi determine pe ceilalți să-și pună întrebări.
de-a lungul vremii nu le-a găsit răspuns. Bunăoară, știm că de cele mai multe ori compor-
Momentul în care McCardle hotărâște să recu- tamentul uman este guverant de principiul conformității
noască că el și-a schimbat votul motivând că a fost mișcat sau cel al consensului social, principii care fără discuție îi
de faptul că J8 i-a înfruntat de unul singur pe toți ceilalți, influențează și pe ceilalți. De cele mai multe ori ne dorim
nesusținând niciodată că tânărul acuzat este nevinovat, ci să avem un lucru pentru că și alții îl au, căutăm unele
doar faptul că nu e convins că este vinovat. Prin urmare, experiențe despre care am auzit că sunt plăcute, prin ur-
el este primul care alături de J8 îi mai oferă acuzatului, mare principiul imitație se aplică de cele mai multe ori.
pînă la capăt, prezumția de nevinovăție, în lipsa oricărei Suntem de acord cu ceilalți din frica de a fi respinși, din
probe reale, analizând toate aspectele legate de acțiunile dorința de a nu fi considerați inadaptați social. Modul
care stau la baza acuzării (declarații, gesturi, supoziții, toa- în care noi ne comportăm este condiționat de ceea ce
te fiind erori construite în vitutea lui ignorancio elenchi). observăm și ceea ce credem că fac ceilalți din jurul nostru
Următoarea scenă în care McCardle se remarcă, e și astfel se declanșează un întreg proces de adaptare la o
cea în care se discută despre ce ar fi putut câștiga bătrânul presiune pe care un grup anume o institue.
martor prin faptul că a mințit, răspunzând scurt: Atenție, În tradiția clasică, prudența a fost tot timpul pre-
poate! Cred că îl cunosc mai bine decât oricine de aici! E un cursoarea celorlalte virtuți. Ea ne poate ajuta să avem o
bătrân retras, insignifiant și înspăimântat, care toata viața privire corectă, să manervăm rațiunea și conștiința în ra-
nu a valorat nimic. După 75 de ani nimeni nu-ți mai cere port cu realitatea imediată, cu natura reală a lucrurilor,
sfatul. Domnilor, e un lucru trist să fii un neica-nimeni. reușind astfel să fim virtuoși. Însăși prejudecățile rasiale
Un astfel de individ vrea să fie ascultat, să se facă remarcat, și-ar putea avea esența în eșecul de a putea observa lu-
măcar o dată în viață, e foarte important pentru el. Prin
urmare, ce face J9 nu este decât un proces al conștiin-
crurile așa cum sunt cu adevărat de fapt – dreptul de a
fi egal în demnitate este încălcat chiar de J10, membru C O N J U G Ă R I
ței proprii, oglindirea în bătrânul lipsit de atenție, însă, și el al unei comunități minoritare care se dovedește a fi
ținând cont că jurații în Statele Unite sunt aleși prin tra- un ignorant în momentul în care judecă un inculpat ca
gere la sorți și anunțați prin plic că urmează să facă parte fiind vinovat a priori, în funcție de apartenența la o astfel
dintr-un corp de jurați, putem avansa ipoteza conform de minoritate mai degrabă decât ținând seama de faptele
căreia, toate gesturile lui J9 se pot traduce prin faptul că din speță.
el, un bătrân trecut de 75 de ani, căruia nu i se mai cere În concluzie, „12 Angry Men” clarifică problema
părerea, poate fi în sfârșit auzit, părerea lui poate conta constituirii conștiinței, vorbește obiectiv despre educarea
într-atât de mult, poate însemna viața sau moartea unui emoțiilor virtuoase, despre simțul proporției între satis-
suspect, prin urmare acel îl cunosc mai bine decât oricine facție și credință și despre un efort în direcția ordinii na-
de aici, urmat de o descriere minuțioasă, poate creiona turale a lucrurilor.
În jur sînt intersecții, pînă la clădiri e distanță, s-or fi se holbează la mine fără jenă, de parcă aș fi un obiect
aprins coșurile de gunoi, vreun piroman dus cu pluta. expus într-o vitrină.
Pricep, dintr-odată, că nu e fum ci...ceață! Mă lovește - Dacă întreabă careva de mine, nu exist, zice
uluiala. Ceață, în mijlocul orașului? Alunecă pe trep- pe un ton poruncitor, voit iritant. Sună aiurea replica
tele toaletei publice, ca un monstru umed, transpa- ei și mă face să pufnesc în rîs.
rent, într-o tăcere misterioasă. Se insinuează pînă și - Rîzi ca prostul, mai zice și dispare în sectorul
în pătratul cabinei mele! Ciulesc urechile. Păi, dacă rezervat femeilor, tîrînd resturile de ceață după ea.
brusc s-a lăsat ceața, afară va începe haosul. Ciocniri Aici, la primul meu loc de muncă, am parte de
în lanț, mașini strivite, înjurături, țipete, fluierele stri- tot soiul de replici venite de la cele mai diverse catego-
dente ale agenților de circulație, plînsete, urletele co- rii de oameni, unele afurisit de tembele, provocatoare,
piilor speriați, vitrine sparte, trecători transformați în chiar jignitoare, dar un viitor detectiv trebuie să știe să
hoți, femei gravide care nasc pe trotuare...Ei, asta-i se stăpînească. Să nu-l ia valul...
cam aiurea, o ia razna imaginația. În urmă cu o săptămînă am redescoperit toaleta
Ciulesc urechile. Nimic. Deasupra se derulea- publică din centrul orașului nostru aflată la demisol,
ză zgomotele firești ale unei zile lucrătoare de vară. E aproape de catedrală, sub o parcare. Acolo, de fapt, se
puțin trecut de ora doisprezece. Atunci, în mod firesc, află de cînd lumea, dar acum s-a privatizat, s-a extins,
înseamnă că afară nu e ceață. Aici s-a răsucit într-un arată a-ntîia, ca o farmacie. Mai borăște cîte unul, mai
fuior și pipăie toate ungherele cu adevărată imperti- uită să tragă apa ori se urcă pe colac cu picioarele,
nență, ba chiar nesimțire aș zice. mai scapă jeturi pe jos ori scuipă, mă rog, în funcție
Silueta se desprinde din trupul șerpos al ceții de...personalitatea fiecăruia. Ori a fiecăreia. Dar două
tot mai disipată. Într-o mișcare lentă, dar hotărîtă, își femei, ca niște furnicuțe, curăță zilnic așezămîntul, îi
lipește nasul de geamul cabinei, îi turtește vîrful și-l întreține aspectul elegant, mirosul parfumat, străluci-
transformă într-un nas de clovn. rea gresiei și a faianței colorate. Iar asta impune, pînă
- Ai cumva și hîrtie igienică pentru cururi fine? la urmă, un comportament mult mai civilizat. „Anga-
- Bineînțeles că am, răspund prompt și zîmbesc jăm tînăr pentru treburi pe aici!” Așa scria pe o bucată
galeș, chiar parfumată. Prețul e același. de hîrtie lipită de geamul cabinei. Ceva mai potrivit
Am rostit ultimele cuvinte cu oarecare mîndrie. nici că se putea, mi-am zis fără ezitări.
Fusese ideea mea să avem și o hîrtie fină, parfumată Patronul se holba la mine ca la un extraterestru.
A
și colorată, în special pentru femei, la același preț. Ne - Ai aproape douăzeci de ani, ai terminat un
facem reclamă, crește faima așezămîntului. Se înmul- liceu de marcă, arăți bine, aer sportiv, ai o privire in-
A G N
țește clientela, am zis, iar patronul fu încîntat. M-a teligentă, la ce-ți trebuie locul ăsta? Mi se pare...chiar
bătut pe umăr, bravo, băiete, eu tot nu pricep ce ca- ciudat. Ar trebui să te înscrii la o facultate, să te apuci
uți tu aici. Un compliment sub formă de întrebare de o afacere. Ce-or zice bătrînii, vor exploda de feri-
pe care mi-l mai făcuse și la care eu nu i-am răspuns. cire?
Doar i-am zîmbit ambiguu și l-am lăsat, cum se zice, Un individ logoreic, varsă cuvintele ca dintr-o
cu ochii-n ceață... căldare. E simpatic, e sociabil, îi plac chefurile, băutu-
Nasul se dezlipește de sticlă. E subțirel, cu nări rile fine, își face repede prieteni și are simțul umorului
fine, străvezii, corect din punct de vedere anatomic.
- E ceață afară? întreb, în timp ce-i întind sulul
dar și al afacerilor. Toaletele publice și cimitirele nu
vor falimenta niciodată. M
de hîrtie. - Da, am zis pe un ton al naibii de calm.
- Doar...în jurul catedralei, zice cu voce umedă. - Da... ce?
A
A apărut din senin, ca un brîu, ca un șal unduitor - Sînt stăpîn pe intențiile mele...precum un io-
și...s-a luat după mine, să mă apere... ghin pe trupul și simțurile sale.
C
Rîde scurt de cîteva ori, dinții de sus îi sînt - Îmi plac glumeții!
puțin ieșiți în afară, buza superioară nu-i acoperă în - Doresc postul, dacă-l pot numi așa, iar la fa-
I
întregime. Are o mutră de veveriță ușor drogată, iar cultate voi merge anul viitor. Mama nu a explodat ni-
P
în jurul gîtului subțire poartă un șir de scoici mari, ciodată de fericire, dar va fi de acord. Pe tata nu l-am
sidefii, de forma unor lacrimi cu reflexii albastre și cunoscut, el a explodat de fericire cînd m-am născut
E
verzui. În timp ce își rupe bucăți din sulul parfumat, și a plecat în lumea largă...
- Te droghezi? Ești dealer ? Aici, în subteran, tul ăsta, îl întinzi ca pe-o gumă de mestecat!
printre pîrțuri și goliri de vezică, ar fi locul ideal... - Asta am și vrut, să te enervez, chicotește ea.
A - Am mutra unuia care se droghează? Ori de Ăsta-i scopul vieții mele, să scot oamenii din sărite!
traficant? Ce vă spune intuiția? Rîde în cascade scurte, mici perle rostogolite
N
- Că...ești simpatic. Haios. Oricum, la prima pe gresie. Se întoarce, dă să plece dar se răzgîndește.
neregulă pe care o voi observa... - Pe mine mă cheama Maraia.
M A G
- Măcar nu mă plictisesc, am zis și i-am zîmbit viitor detectiv îmi șoptește că mai răsucește, din cînd
atît de candit încît, sînt convins, dacă aș fi fost un în cînd, cîte o foiță cu iarbă.
C
copilaș pe loc m-ar fi înfiat! Programul meu de lucru este de la zece la șapte
Ceața a dispărut. S-a adunat în cabina veve- seara. Cu o oră de pauză pentru prînz. Nu merită să
I
riței. În clipa următoare, mutrișoara acompaniată de deschidem mai repede, zice patronul, pînă la zece nu-
șiragul scoicilor, răsare, din nou, în fața geamului. mai bine se umple vezica...Mai rămîn și după șapte,
P
Flutură o cărticică în mînă. cînd încep femeile să facă curățenie. Le dau o mînă
- Ai luat ceața cu tine și ai lăsat-o în cabină. de ajutor, le asigur toate cele, ca un adevărat coleg,
E
- Ce dracul insinuezi?! se răstește, brusc, la un prieten de serviciu. Îmi place să le aud sporovăind.
mine și îi descopăr ochii cu irizări gălbui, ochi de le- Povestesc despre familiile lor, comentează, bîrfesc.
oaică. Îmi pictează o lume cu personaje colorate. Le și pro-
- Eu? Păi, nimic, doar... voc, desigur, ca într-un subtil interogatoriu. Știu că
- M-ai urmărit ca un pervers. Numai un per- le place, au o sinceritate brută dar și un nativ simț al
vers se angajează la o budă publică. Ai văzut cum se prefăcătoriei. Umorul nu le lipsește, mai ales cînd e
înalță din cabină oarece ceață și ți-ai zis că poate fu- vorba despre locul nostru de muncă. „Unii și-o scutură
mez... iarbă? ca turbați, de parca ar vrea să scape de ea, își împrăștie
- Ai fumat? ultimii picuri nu doar pe gresie, dar și pe faianță. Se
- Nu-i treaba ta! Poate vrei și tu? Te poți hol- iau la întrecere care reușește să ajungă la tavan!” „Tu, al
ba și la brațele mele pînă ți se umflă ochii. Uite, nici meu acasă nu ar ridica capacul cînd se pișă nici mort!
o urmă de înțepătură așa că termină cu aluziile tale Tot timpul îl stropește! Îmi vine să-l scufund cu capul în
idioate. scoică...haha!” „Al meu la fel, nu-ți face griji.” „Aici, ăia
Poartă o bulză înflorată, fără mîneci, i se văd mai bătoci, umflați cu alcool, de abia se mai țin pe pi-
brațele subțiri cu pielea albă și sidefie, în ton cu su- cioare, dau mai mult pe de lături, își udă zdravăn încăl-
prafața scoicilor. țările și pantalonii, lasă bălți în urma lor, da...fără pești.
- În ordine. N-are balta pește aici...haha.” „Alții se urcă cu picioarele
- Ordinea mă-sii. Te holbezi la pupilele mele, pe colac, naiba știe de ce, pot și aluneca în propriul lor
ai? rahat!.” „Cîte o bucățică din hîrtia cu care se șterg la cur
- Ai ochi de-o culoare...deosebită, zău. Mari, de le rămîne lipită de rezervorul cu apă. Ptiu!” Rîd cu ele,
chihlimbar, de tigroaică... formăm un trio și interpretăm teme cu variațiuni. „Le
- Cu pupilele mărite, zici?! este frică de microbi, de aia se urcă pe colac. Să nu se
- Ochi de...veveriță, dacă-ți place mai mult. procopsească cu vreo ciupercă, cu vreo eczemă.”
- De veveriță drogată, insinuezi ?! La sectorul femei, asemenea incidente sînt rare,
O privesc lovit de perplexitate. Fara asta citește unele lipsesc cu desăvîrșire. Mai descoperim cuvinte
gîndurile? Ca să-mi revin, atac. scrise cu ruj pe oglindă: să mi-o tragi, lăbarule! Un
- Acum chiar mă enervezi! La naiba cu subiec- mesaj lipsit de sens, din moment ce respectivii lăbari
A
prostată! Boală bărbătească, serioasă!
Dar poți eradica răul din timp. Sim-
A G N
au rezervat alt sector. Poate e un semn de refulare. plu! Înghiți, zilnic, vreme de două luni
Cum cobori, în dreapta, e sectorul pentru fe- pe an, o singură tabletă de Prostatină!!
mei iar în stînga pentru bărbați. Cabina mea se află Scoate din buzunar o cutiuță dretunghiulară,
la mijloc. Văd cîteva trepte și holul bine luminate de verde ca și cravata, și o lipește de geam. Mă luminez.
neoane lunguiețe. Patronul a lipit un afiș pe care e Vînzător ambulant, reminiscență din Evul Mediu.
tipărită o seringă uriașă iar peste ea un X gros, roșu. Acum se numesc antreprenori.
Asta înseamnă interzis, mă băiatule? Adică? E interzis - Scuzați, momentan eu nu...
M
să se facă aici injecții? Te pomenești că aveți și un cabinet - Vreau să vorbesc cu șeful, cu patronul. Aici e
medical cu o asistentă sexi pe care nu am voie să o înțep? cel mai potrivit loc să plasăm cîteva mici și drăgălașe
Se nasc întrebări tembele, eu doar zîmbesc, dau din foițe cu noul nostru produs, sută la sută natural!
cap ca o jucărie mecanică. Nu are rost să răspund. Și așa au apărut fluturașii deasupra fiecărui pi-
A
Consider afișul ineficient, cine vrea s-o facă, o face, cu șoar. Se descriau, cu roșu sîngeriu, simptomele teribi-
ori fără afișe de avertizare. lei boli: usturimi, jeturi subțiri, ultimii stropi în chi-
C
În prima mea zi de slujbă, adică în urmă cu o loți, dese urinări nocturne, erecții slabe. Apoi urma,
săptămînă, coboară un tip îmbrăcat într-un costum cu litere de-o culoare verde, viguroasă: dacă folosiți
I
negru, cămașă albă și cravată verde pal, de primăvară, pastile și supozitoare Prostatină dispar simptomele defi-
chiar dacă afară bîntuie vara și-i cald cît încape. Se
P
oasă, și mă privește țintă în ochi. Ăsta vrea să mă con- ghiți o pastilă, îți bagi un supozitor în cur și scapi de
pericol, ba îți mai crește și virilitatea. Toți mă întrebau departe Puiu Pașca.
de unde pot procura cutia fermecată iar eu aveam răs- - În toate locurile publice, particulare ori ba,
A punsul pregătit. În numai cîteva zile, vînzările crescu- fumatul este interzis prin lege! Veți avea probleme!
ră considerabil, chiar patronul mi-a spus. Primește un - Poate tu cu mă-ta!
N
procent din afacere. Altă voce, groasă și hîrîită. Un tip uriaș, ras în
- Gata cafeaua? cap, cu o cruce care-i atîrnă de lobul urechii drepte și
M A G
ții. „Niciodată nu mi-a trecut prin cap să plec de acasă, cineva nu mă lasă! Îi stîlcesc mutra!, continuă uriașul.
ce-s prost? Să dorm prin boscheți ori în gară? Pînă mai - Mă ameninți? Am martori...
C
trăiesc ai mei, totul e în ordine.” Are o relație cu pă- - Doar te avertizez. Cu martori. Îți fac și-o
rinții de toată uimirea, nici în basme nu întîlnești așa poză. Ca să știu cui trebuie să-i stîlcesc mutra, dacă se
I
ceva. E singurul lor copil și-l acceptă așa cum este. E va interzice aici fumatul! Gata cu vorbăria, mă duc să
o minte brici. „Băiatul ăsta va putea ajunge departe, mă cac și să fumez!
P
ziceau la școală, numai puțină silință de și-ar da.” „Eu De prin cabine se aud frînturi de replici apro-
nu vreau să ajung departe, zicea Puiu Pașca, îmi place să batoare, are dreptate, asta-i problema orașului, fuma-
E
stau pe loc!” Tatăl său e contrabasist în orchestra ope- tul în buda publică ?
rei. Mama e manichiuristă și pedicuristă, are un mic Individul de la primărie se înroșește ca stro-
cabinet particular și o clientelă selectă, mai ales artiști pit, brusc, cu bulion, dar își înghite cuvintele. Fuge
de operă. „Ce voi face după ce mor ai mei? Zău, nu are la o scoică și se ușurează. Fixează, încruntat, reclama
rost să-mi bat capul acum cu chestia asta.” Puiu Pașca e pentru Prostatină. Ne trezim, din nou, cu el în fața
o figură cunoscută în oraș. Zace ore în șir în centru, la geamului. Șuieră, e congestionat, are ochi de viezure.
intersecția trotuarelor, sprijinit de-un perete. Privește - Aveți aprobare pentru a lipi aici reclame ?
forfota din jur și fumează țigară după țigară. Bea rar - Asta e treaba patronului.
alcool, cîteva pahare cu vin roșu sec, în schimb toarnă - Așa, așa...
cafele în el ca-ntr-o găleată fără fund. De curînd, me- - Fii atent, intervine Pașca și-i face semn cu de-
dicul l-a avertizat că va fi nevoit să-i amputeze degetul getul să se apropie, băiatul acela ras în cap, plin de
mare de la piciorul drept. Apoi restul, dacă nu se lasă! mușchi și cu cerceluș, e nepotul patronului. Eu numai
- Și tot așa mă vor tranșa, pe bucăți, pînă nu va îți zic...
mai rămîne din mine decît...capul. Atunci o să te rog Tipul de la primărie clatină, ambiguu, din cap.
pe tine să-mi bagi țigara între buze, doar n-o să mă Se retrage de-a-ndărătălea, ca un rac scăpat din oala cu
lași să sufăr, zîmbește Puiu printre rotocoale de fum. apă clocotită. Se cațără, repede, pe trepte și dispare în
Sorbim din cafele. Fumul de țigară a invadat vîltoarea orașului.
cușca în care ne aflăm. Fîșii se tîrăsc, leneș, prin ga- - Marti, aici ești ca într-un far de observație a
ura din sticlă și se împrăștie, cu indecență, prin toate lumii. Dacă mi-aș fi dorit să devin detectiv, aș fi înce-
cabinele. put tot în acest loc!
- Aici nu este interzis fumatul?! Nu pot face distincție clară între ironie și serio-
Întrebarea sună strident, nervos, pițigăiat. In- zitate în replica lui Puiu Pașca. Dar emană sinceritate.
dividul se răstește la mine, e clar! Ne cunoaștem încă de pe vremea liceului.
- Nu, răspunde Pașca în locul meu, cu cel mai Cînd m-am angajat, m-a felicitat. „Trupul nos-
mieros ton din lume. tru nu este ceva ce merită să-l prețuim în exces și nici să
- E inadmisibil! ne atașăm de el, mi-a spus. Corpul, în sine, nu este curat,
- Asta e o toaletă particulară, gîngurește mai produce fecale și urină și transpirație puturoasă, toxică.
Scopul lui principal este să consume mîncare, să bea și într-o tonalitate domoală.
apoi să producă deșeuri umane. Indiferent cît de frumos - Ce simpatic! Mă enervează tonul tău protec-
este corpul, substanțele sale nu sînt pure. Pielea, carnea și tor. Am venit după carte.
așa mai departe. Nimeni nu consideră că toaleta e pură. - Care carte?
Curată cu adevărat. De fapt, încheie Puiu Pașca cu o - Elogiul nebuniei...sau al prostiei. Erasmus.
expresie de drăcușor pus pe farse, corpul nostru este o toa- - Păi...ziceai că ai găsit-o în cabină.
letă!” Am rîs amîndoi, eu încîntat de comparație. - Păcăleală. Fac pariu că nici nu ai deschis-o.
Bea ultima gură de cafea și trage ultimele fu- - Cîștigi pariul. Am și uitat de ea. De ce mi-ai
muri. Dă din mînă în semn de salut și dispare, fără lăsat-o?
grabă. Are la dispoziție tot timpul din lume! Lasă ușa - Pretext ca să mă întorc.
deschisă. Iese fumul mai repede, urcă la suprafață și se E atît de directă, încît mă încearcă pe mine în-
împrăștie deasupra orașului. ceputul unui sentiment de inferioritate.
- Păi... uite, e pe măsuță... aș dori, totuși...
- Am revenit! - ... să o răsfoiești puțintel, m-am prins. Bun.
E fata de ieri, cu mutrișoară de veveriță droga- O răfoiești, ai timp destul la locul de muncă, dacă ăsta
tă. Cum zicea că o cheamă? poate fi numit așa. Ai grijă de ea. E a tatei, din biblio-
- A...Maia?...Maraia! teca lui personală. Cînd închizi pe aici?
- Chiar eu. Maraia! A azvîrlit cuvintele cu un firesc dezarmant, le-a
Se dă cîțiva pași în spate. Zîmbește larg, un țintit perfect. Înțeleg și răspund prompt.
soi de rînjet simpatic, face o plecăciune de scenă. Eu, - Ne vedem la opt.
unicul spectator. Mă prind, să-mi calc umbra! E o in- - În ordine. Te aștept ... la suprafață!
vitație. S-o văd cum arată, din cap pînă-n picioare. În- Dispare în grabă. Nici urmă de ceață, de data
lemnește în poziția de drepți. Nu se clatină. Are jeansi asta.
rupți în multe locuri, să i se aerisească pielea. Îmi ima- Fata cu mutrișoară de veveriță drogată, trup
ginez picioarele bronzate pe porțiuni, ca-ntr-o pictură subțire, osos, sîni cît rodiile și gură provocatoare, fata
abstractă. Bluză înflorată, fără mîneci. Sandale roșii. asta care zice că o cheamă Maraia, pur și simplu m-a
Nu poartă ciorapi. Degetele mari de la picioare sînt agățat. După ce-o fi tras o etno-botanică în cabină.
date cu lac, unul cu verde altul cu roșu. Se întoarce, Să-mi calc umbra! Sînt mîndru. Și totuși, ceva nu
A
lent, în profil, ca la poliție cînd se fac poze suspecților. mi se pare în regulă. Sînt un băiat cu alură sportivă,
Ies în evidență sînii, respirînd liber sub bluză. Și fesele datorită înnotului care-mi place la nebunie, am păr
A G N
corect cabrate, fremătîmd ușor, încîntate de captivi- șaten, ochi negri, o mutră simpatică, nu-mi miroase
tatea aspră a jeansilor. Nu disting dunga chiloțeilor. gura, nu transpir la subțioară, dar nu am dat niciodată
Poate lipsesc. În rest, arată cam ca nevasta lui Popeye vreo fată pe spate la prima vedere. În general, nu ies
Marinarul. Păr scurt, des, castaniu. Pe gîtul subțire, în evidență de la bun început, asta e bine pentru un
văd un semn, nu e tatuaj. Un semn maro spre negru. detectiv. Cînd eram mic, mereu încercam să-mi calc
Ca un neg plat crescut într-o formă geometrică. umbra. Adesea, era imposibil. Ridicam, încet, picio-
- Gata cu pozatul! Abia te abții să nu pufnești rul, să nu mă simtă, să nu mă vadă apoi, brusc, trîn-
în rîs!
- O, din contră, zîmbesc admirativ.
team laba piciorului de podea ori caldarîm. Afurisita
de umbră sălta în față și nimeream, dureros, alături. M
- Mai bine m-ar fi chemat Olivia, gîndești tu Nimeni pe lumea asta nu-și poate călca propria um-
acum, ca pe nevasta lui Popeye Marinarul, hei? bră, îmi ziceam. Dar cînd lumina cădea de sus, nu
A
Mi-a citit gîndurile? Mișc din cap ca un robo- pieziș, reușeam și eram al naibii de fericit. Săream pe
țel. Rîdem amîndoi. Se proptește cu coatele de per- ea, o călcam în picioare cuprins de-o bucurie tembelă.
C
vaz. Gura îi este ușor întredeschisă. Buza inferioară e Trăim la marginea propriei noastre umbre. Pe
mai groasă și mai umedă decît cea superioară care nu-i mama am auzit-o, odată, rostind aceste vorbe, dar nu
I
acoperă, în întregime, șirul dinților. O provocare, o sînt sigur și nici nu are vreo importanță.
P
- La naiba, Maraia! Ești lovită de complexe? zic, în curs de apariție la editura Polirom)
P A T
plantat așezări urbane de tip occidental, au schimbat
atitudini și mentalități. Cernăuțiul era supercivilizat
la începutul secolului XX, un fel de replică în mini-
atură a Vienei, la nici 100 de km. de regatul român.
Care nici el nu se lăsa mai prejos, cu Iașul universitar,
C O
cu Botoșaniul aristocratic.
Suceava era un târgușor din care gloria de capi-
tală se scursese, cred, încetul cu încetul, între secolele
XVII și XIX. Mai ales după primul război mondial,
N
sucevenii erau pe post de satelit a două mari orașe:
Cernăuțiul și Iașiul. Intelectual, economic, cultural,
politic, eram absorbiți de cele două moduri de gân-
I
dire și acțiune. Aveam ale noastre doar clădirile con-
S
struite din pietrele cărate de la Cetatea de pe deal, a
Mușatinilor și a lui Ștefan...
Cernăuțiul mă atrage într-un mod misterios: A L
atât de aproape de mine, și totuși o altă lume! Oceanul
slav, cu amestec de latinitate (doar suntem la frontie-
ră!) moravuri slave bine ancorate în everyday life.
Ultima oprire înainte de întoarcerea în țară:
N
Bucovina...
și zgârie
pielea-i de pe picior și simt
duritate de os dedesubt.
Îmi dă speranță.
o îmbrâncesc
și ea merge ca beată și se întoarce și se împiedică în tăcerea
I
R
o marionetă
care vorbește cu degetele
La înmormântare
Tanti Galya și păpușăresele ei se ridică să-mi strângă mâna.
Însă vocea pe care n-o aud când vorbesc cu mine e cea mai limpede:
C
chema la viață.
T R A
de nici trei zile ieșit din pântec în brațele mele, în apartamentul nostru
gol, pe podea
Ce sunt zilele
Ca bărbații între două vârste,
zilele lui Mai
merg spre închisori.
Ca tinerii merg spre închisori,
cu paltoane
trase în grabă peste pijamale.
FRAGM ENTARI U M
Simona-Grazia DIMA
Lobsang Chokta, de 34 de ani, vicepreședintele Cen- ejecta, disperați, panicați, afară din cercul calmului real,
trului PEN Tibetan, și Tenzin Choedak, de 45 de ani, singura stare (mai mult: condiție!) autentică.
călugăr la mănăstirea Drepung Gomang. De câte ori Să-mi reamintesc fără preget acest precept, să
îmi spun că instituțiile sunt relative în ordinea eficien- revin mereu la el, la neștirbita convingere despre cât
ței și a credibilității! Ele nu au valoare în sine, ci pre- este de necesar. În această ordine de idei, să manifestăm
țuiesc atâta cât oamenii care le compun. Chiar dacă bunăvoință maximă față de oameni, prudență preve-
demnitarul PEN este cel ce a plătit cu viața pentru nitoare în a-i judeca: niciunul nu ar face răul dacă ar fi
cine știe ce discuție neclară, deci nu el a fost agresorul convins că este nociv, malefic (încredințare pe care ne-o
care să facă de rușine principiile PEN, s-ar fi cuvenit dă și Platon). Nu condamnarea i-ar ajuta, plasată fiind
să nu ajungă în această situație. Despre călugăr, ce să pe același nivel al orbirii, al ignoranței, ci deplasarea
mai vorbim... ușoară, lină, a mentalului lor înspre bine, astfel încât
să-l vadă ei înșiși, nesiliți. Nu prin atenționare brutală,
* așadar, ci prin onorarea propriei putințe de a se convin-
Încredere. Să deschidem ferestrele încrezători în ge singuri, de a vedea cu ochii lor.
fiecare dimineață, privind faptele ce ne așteaptă ca și
cum se vor aranja de la sine, iar până la împlinire să fim *
veseli, degajați, să știm surâde. Cățelușul oportunist. Citesc în volumul colec-
Lucrările timpului – dreptate a sa, am putea tiv intitulat The Friend of All Creation (Sri Ramanas-
spune – își află împlinirea lent și tăcut. Acesta e semnul ramam, Tiruvannanalai, South India, 2013) relatarea
puterii. Noi rezultatul să-l socotim sigur încă dinainte unui straniu fapt psihologic din domeniul canin. La
de a-l vedea, căci etalonul evaluării noastre e conținu- ashram-ul marelui înțelept Sri Ramana Maharishi, de
tul sufletului, conștientizat în sinea noastră fără putin- la poalele muntelui sacru Arunachala, s-a născut un că-
ță de tăgadă. Aceasta este măsurătoarea ce nu dă greș, țeluș rahitic, de care sfântul și discipolii săi, milostivi,
analogă învățăturii rezervate lui Toma Necredinciosul. s-au îngrijit cu multă delicatețe. Apoi, întremat, micu-
M
Odată ce cunoaștem conținutul potirului sufletesc, să și țul a dispărut. Cei de la ashram și-au dat cu presupusul
socotim fapta împlinită (chiar dacă ea va apărea la su- în privința sorții sale, gândind că s-a rătăcit și a fost,
prafața apelor timpului mult mai târziu) și să fim veseli, probabil, ucis. „În niciun caz nu ne-a părăsit, doar i-am
U
împăcați, degajați, cu mintea aerisită, să mâncăm și să arătat atâta grijă”, opina până și înțeleptul Ramana. Cu
dormim bine și să nu oprim cu niciun chip realitatea toate acestea, după un timp, el a reapărut, senin, chiar
I
vizibilă să ni se manifeste în jur. Semnul că ne-am ma- la ashram, alături de un nou stăpân, ba chiar s-a făcut că
R
turizat: orice eveniment se scurge pe ființa noastră ca pe nu-i vede pe foștii lui protectori, cu un tupeu maxim.
un alb penaj de lebădă. Nici măcar sfințenia maestrului Ramana, identificat cu
T A
bele, simple mărunțișuri, nici nu contează, sunt semin- Sfaturi. Nu-ți vor prinde bine la necaz povețele
țe sterpe, lipsite de pământul necesar ca să se prindă. teoretice de tipul „vei izbândi”, „va fi în regulă”. Deși,
M
Binele deformat. De nu aș uita: răul e dorința repetarea unor gânduri abstracte, oarecum birocratice.
perversă de bine. E un bine deformat, văzut de ochi Optim este să domini situația, simțind-o comică. Din-
demenți. Să nu mă supăr deci, să mă înfrânez. Un exer- tr-o dată, te vei elibera. Da, trebuie să treci pe cealaltă
cițiu greu, fiindcă e o luptă permanentă cu tendința de latură a ființei – aceea de a nu te lua prea în serios.
R
a uita, dar absolut necesar și, totodată, în firea lucruri- Simțind latentul comic al situației, vei avea sentimentul
lor. Corect este să ne putem menține o credință aptă că ai sădit un stâlp în inima lumii, iar tu stai în vârf –
F
intrigat de aglomerația de pe stradă, fără să oprească manevră, totul părea acum o procesiune religioasă al
însă, pentru că nu agrea adunările spontane, i se păreau unui cult încă nedefinit.
ostile, a ridicat problema în Senat: Femeia mușca mai departe din măr, bucăți mici,
– Domnilor, se constată o ridicare a nivelului limba apuca picăturile dulci de pe buze și le ducea pe
sexualității în societate pînă la cote alarmante. Chiar cerul gurii. Era un spectacol de arome și miresme.
acum cînd eu vă spun asta, în preajma noastră există Un batalion de soldați, care trecea spre o aplica-
mult potențial erotic care se manifestă dezordonat, ne- ție complicată în niște poligoane din marginea orașului,
controlat. De asta eu propun... opri și se alătură mulțimii. Comandantul, un individ
Un alt senator, din opoziție, i-a strigat în față: gros și crăcănat, încălțat în cizme scurte, cu multe bla-
– Dar sexualitatea este axa pe care evoluează lu- cheuri, dădu comenzi ferme, soldații se împrăștiară în
mea noastră, nu cred că... Cum să vrei să impozitezi așa mulțime. Nu era clar dacă trebuiau să asigure ordinea,
ceva? Rușine! sau intrau și ei în peisajul puternic erotizat din piață.
Alt senator, independent ideologic dar globalist Posibil, și una și alta. Oricum, neliniștea se amplificase.
convins, a intervenit: Profesorul de desen tehnic, Gilberto (și nu mai
– Planetele se rotesc una în jurul alteia fiindcă se știu cum), a ieșit din rînd triumfător cu două casole-
iubesc. A spus asta și Copernic. te de carton, în una erau chiftele de legume cu sos de
Între timp a mai oprit un tren. Cîteva zeci de maioneză și muștar, comandate pentru mine. Le-am
bărbați dar și femei s-au adunat, împingîndu-i pe cei mestecat îndelung, păstrînd un ritm al aerului care in-
din față care opuneau o oarecare rezistență. Au mai tra și ieșea din plămînii noștri, improvizînd în colec-
apărut două care de reportaj care începură să transmită tiv, parcă un Bolero marca Ravel, varianta clasică. În
de la fața locului. Unul dintre care transmitea în direct, minte îmi rămăsese, totuși, varianta dirijată de Sergiu
altul înregistra, pentru a transmite mai tîrziu. Își făcură Celibidache, la Viena. Mișcările vioaie ale dirijorului
apariția cîteva corturi, din ele puteai să îți procuri sand- păreau să fie parte dintr-un spectacol în sine, dincolo
vișuri cu carne de pui, cu carne de vită sau chiftele din de muzică.
legume. S-au creat deja cîteva cozi, lumea saliva. Puteai Femeia alegea cu limba sîmburii de măr, din
S
să cumperi și steaguri, erau o mulțime, semnificația lor jumătatea pe care tocmai se pregătea să o foarfece cu
era incertă. Lumea le cumpăra însă din rațiuni greu de dinții. Sîmburii păreau pe limba ei buburuze negre gata
N
precizat. să își ia zborul. Și chiar își luau zborul, își alegeau partea
Profesorul de desen tehnic Gilbert (și nu mai lor de cer.
E
știu cum) s-a oferit să stea la rînd pentru cîteva sandvi- Un alai al unui circ italian, care tocmai trecea
șuri. Eventual să ia și cîte o bere? Pentru mine nu, am promovîndu-și viitoarele spectacole, a oprit la vederea
S
spus. Și nu voiam sandvișuri, ci chiftele de legume, cu acestei adunări umane impresionante. Neliniștea îi cu-
sos de maioneză și muștar. Cîte? Patru. prinse și pe arlechinii care își făceau numărul pe o plat-
A
În timpul acesta femeia își descheiase un nasture formă mobilă. Unul sări pe trotuar, evaluă situația și se
la bluză și își potrivise cupele sutienului. Nu părea foarte apropie de femeia care mesteca visătoare o nouă muș-
T R
interesată de mulțimea din jur, a scos un măr din care cătură din măr. Aceasta îl observă și în ochi i se aprinse
mușcă fără grabă. Mușcătura se profilă pe mărul roșu ca un zîmbet care i se întinse apoi pe față.
o rană care se bucura de contactul cu lumina soarelui. Deși nu avea nimic pe cap, comediantul costu-
C O N
Căldura adunată în fruct se împrăștia din nou, liberă. mat în arlechin, făcu o reverență și din aer prinse o pă-
Un aparat de radio, dintr-o mașină parcată mai lărie care apăru de niciunde. Alt comediant, costumat
la marginea străzii, anunța că în Paris a fost un aten- tot în arlechin, colorat pe obraz cam la fel, chelios, dar
tat, cîțiva morți. Păcat. Din mai multe piepturi din cu un smoc de păr lipit aiurea pe cap, se apropie de
mulțime se auziră niște oftaturi. Apoi, același aparat de primul și îi spuse: - Cinetto, fără pălărie! I-o smulse
radio anunță faptul că la graniță au fost depistați doi din mînă, făcu un gest ferm și pălăria dispăru. Numai
traficanți de limbi de privighetori, care duceau marfa că arlechinul numit Cinetto nu se astîmpără și în fața
din România undeva în Europa. Nu am înțeles care era femeii făcu o altă plecăciune și din aer culese altă pă-
E
destinația din cauza vocilor dezaprobatoare. lărie, roșie de astă dată. Celălalt nu se lăsă însă și spuse
Între timp au mai sosit cîteva trenuri în gară, iarăși cu reproș: - Cinetto, fără pălărie! Și i-o smulse din
P
mulțimea se aduna, aproape că nu mai exista spațiu de nou și pălăria dispăru. Astfel apărură și dispărură pălării
nenumărate, verzi, roșii, galbene, negre, țuguiate, plate, se mai agite atîta, cel mai bine ar fi să îl amendeze pe
mari, mici, uriașe...! Lumea aplauda după fiecare apari- Dumnezeu și gata.
ție și dispariție a pălăriilor. Femeia nu aplaudă, dar ur- Dacă vrei să te afirmi, pornești de la vîrf.
mărea spectacolul cu un licăr în ochi. Își mișcă pulpele, – Dar unde îl găsesc pe Dumnezeu?, întrebă po-
schimbînd picioarele puse unul peste altul, neliniștea lițistul.
trecu ca un frison din nou prin mulțime. Viața provoca – Oriunde, îi răspunse cel care îl provocase.
viața. Chiar și comediantul Cinetto rămase cu pălăria De asta polițistul se îndreptă spre femeia care își
în aer. așeza fusta strîmtă pe șolduri, presîndu-și partea ușor
Apoi profesorul de desen tehnic, Gilbert și nu bombată de sub burta abia pronunțată.
mai știu cum, își cumpără două stegulețe și începu să le – Știți cumva unde este Dumnezeu?, o întrebă
fluture în aer. Era destul de caraghios, cravata îi ieșise de polițistul pe femeie.
sub vestonul lucios și flutura și ea ca un steag. Albastru. – Nu, îi răspunse aceasta, Dumnezeu este fiecare
Cinetto se enervă pe celălalt arlechin, care îi tot dintre noi, din cîte știu. Părea un răspuns de bigotă.
fura pălăriile, așa că începu să i le îndese pe cap, în timp – A-ha, deci pot să amendez pe oricare de aici, că
ce acesta chirăia și încerca să se apere. Începură să își tot pe El îL amendez ?
care pumni de-adevăratelea. Unuia dintre ei îi curgea – Posibil, spuse femeia. Pare logic.
sînge din ureche, celuilalt, beteală. Și deși s-au urcat pe – În acest caz, te amendez pe tine. Să nu te
platforma mobilă, continuau să își care pumni. Lumea superi pentru asta. Sunt în exercițiul funcțiunii.
aplaudă. – A, nu, spuse femeia, nu mă supăr. Și Dumnezeu
Femeia mușcă din jumătatea de măr eliberată de este în exercițiul funcțiunii. Tot timpul. Pare a fi o solu-
sîmburi. Și asta exact cînd în Irak a fost spulberat cu o ție logică. Numai că trebuie să motivezi acest lucru. O
bombă purtată de o dronă generalul iranian Soleimani. amendă are nevoie de o motivație serioasă.
Vor fi urmări, spuse un șofer de taxi, cu aerul că văzuse Pentru un viol colectiv, de exemplu. Pentru vio-
multe din astea la viața lui. Nu a mai detaliat care vor larea acestor bărbați care nu au nicio putere de apărare.
fi urmările, tocmai era chemat prin stație la un client. Frumusețea e o capcană. Sexualitatea publică e fără ni-
S
Comandantul batalionului, individul gros și cio explicație legală, în codurile noastre nu există nicio
crăcănat, dădu brusc semnalul de adunare și soldații se prevedere care să justifice atacurile susținute ale frumu-
N
aliniară după o logică numai de ei știută. Și începură să seții femeii asupra vulnerabilității masculine. Punct. Și
cînte, îndepărtîndu-se, ca și cum ar fi reluat un cîntec începu să scrie procesul verbal.
E
dar și un marș întrerupte cîndva: „Oh, I comme from Lumea începu să se împrăștie.
Alabama,/ With my banjo on my knee,/ And I’m going Al doilea polițist: Cred că ar trebui să reții și cîți-
S
to Louisiana,/ My Susana for to see...” va martori, pentru justețe. Să semneze procesul verbal.
În timp ce femeia mesteca, cu ochii pierduți Și să treci neapărat faptul că a mîncat un măr, mușcă-
A
în sine, o altă bucățică de măr, incendiile se întindeau tură cu mușcătură, în timp ce vulcanul Popocatepetl a
violent în Australia. Neliniștea globală însoțea încălzirea erupt pentru a treia oară în decurs de o săptămînă.
T R
globală. Al treilea polițist, apărut între timp: Poți să scrii
Cînd își adună cu limba o firimitură de măr de acolo și faptul că arde, în acest timp, depozitul de lînă
pe buze și o împinse spre dinți, un avion al companiei de la marginea orașului. E bine ca lucrurile acestea, deși
aeriene Airlines se prăbuși cu tot cu cele o sută șaptezeci neplăcute, să rămînă consemnate undeva. C O N
și șase de persoane de la bord. Nu a supraviețuit nimeni. Primul polițist: A fost pus de cineva focul sau e
Un oftat se ridică din piepturile celor prezenți în pia- accidental?
ța din fața gării, exact în momentul în care femeia își Al treilea polițist: Deocamdată nu e stabilit.
îndreptă bustul opozant și căută un coș în care să le- Primul polițist: A-ha!
pede cotorul minuscul de măr. Genunchii ei foșneau Și în timp ce mă îndreptam spre casă mi-am
ca bancnotele noi aduse de la tipar și puse agresiv în amintit brusc că nu i-am plătit profesorului Gilbert
circulație. Cumpărau ceva? cele patru chiftele de legume, cu sos de maioneză și
E
Pentru libertatea Istoriei, ar trebui să nu existe mește „măreția în restriște”. „Nici o lacrimă”, i-a cerut
teme tabu. Cei de dreapta (și drepți) sunt perpetuu Mariei lui. „Retrage-te într-o mănăstire”. Au „retras-o”
demonizați, ca-n timpuri nu de onoare, ci de oroare. în Bărăgan, timp de 9 ani, a făcut acolo 4 infarcturi, au
Oportuniști jalnici încearcă să corecteze trecutul cu ar- adus-o de la Lătești, în 1950, la Spitalul Panduri, din
gumente din perioada stalinistă. Pentru dogma rolleris- București. A murit în 1964 la Colțea, fără lumânare,
tă, războiul din Est, 1941, al reunirii Basarabiei și Bu- singură. Există mărturia lui Paul Goma despre dem-
covinei de Nord, era imperialist și rasist, chiar criminal. nitatea cu care Maria Antonescu a suportat vremile de
Îmi doresc o istorie lipsită de invenții și incrimi- restriște. Dacă o vreți, o auziți.
nări, ca în problema Antonescu, de pildă, și asasinatul De ce insist pe acest subiect? Pentru că, după
cvadruplu din 1 iunie 1946, de la Jilava. Iuliu Maniu a Roosvelt, „în politică nimic nu-i întâmplător”. Data de
deplâns slăbiciunea regelui, supunându-se răzbunători- 23 august poartă ghinion românilor: 23 august, 1939,
lor comuniști. Procesul a fost înscenare josnică. „Huo, pactul Ribbentrop-Molotov și iarăși 23 august, 1944,
huo!”, striga sala de judecată când Maniu i-a strâns când s-a împlinit previziunea lui Antonescu din 6 fe-
mâna Mareșalului. Strigăm și astăzi huo? bruarie 1943: „Să nu uite nimeni că în cazul unei în-
O notă datată 18 mai 1946, din jurnalul lui frângeri vom suferi nu numai dezonoarea, dar ne vom
Mircea Vulcănescu: „ nu numai că îl admir, dar îl și pierde și viața. Rușii învingători ne-ar aduce bolșevis-
iubesc pentru simplitatea adâncă cu care și-a asumat mul în țară, ar nimici pătura conducătoare”. Și câte al-
rolul lui tragic de acoperitor al neamului într-un ceas tele: deportări în masă, slavizare, sovromuri jefuitoare...
rău”. Și poate că Vulcănescu se află și astăzi sub sentința Mai departe: dacă nu înfrângem comunismul și pe ruși
criminal de război din cauza acestei opinii. Gheorghe „nu putem să asigurăm nici viața copiilor noștri, nici
Alexianu, în ciuda unei lungi lupte pentru reabilitare, existența țării noastre.”
dusă de fiul său, istoricul Șerban Alexianu, e sub aceeași Roosevelt a fost speranța lui Iuliu Maniu, dar
sentință: criminal de război. Copilul, atunci elev, a au- Roosevelt i-a deschis lui Stalin calea spre Europa. Au
zit împușcătura care i-a doborât tatăl. fost exterminați și cei care l-au susținut pe Antonescu,
Doar Tudor Arghezi a protestat, în „Adevărul și cei care l-au trădat. Mereu trădarea e recompensată,
vremii” din 9 iunie 1946, în tableta Moarte: „Am de dar vine (mai greu, dar vine) plata și răsplata Istoriei.
cîteva zile, în grădină, un mormânt(...) Mormântul din Nu sunt istoric, îmi pot permite să mă las ten-
grădină mă obsedează. Nu mă pot învăța cu acest mor- tată de jocul cu dacă, nu mă pot opri să văd contrafac-
mânt și cu această moarte.” tual: dacă Mareșalul era lăsat să încheie armistițiul, nu
Mareșalul Petain a fost grațiat; Antonescu nu. să fie băgat în seiful lui Carol II, poate că în noaptea
Preferăm mereu condamnarea la moarte? aceea n-ar fi fost începutul sfârșitului. N-am fi fost con-
Nu poate nimeni să spună că Raoul Șorban, de- damnați la Ialta, la Conferință, prin acordul (secret?)
clarat „Drept între popoare”, ar fi fost antisemit. Totuși, SUA-Anglia-URSS. Acest acord ne-a costat 45 de ani
a depus mărturie pro Mareșal, care a plătit cu moartea de comunism. Dar cine ne-a susținut la Trianon? Fran-
F
partea de eroare. Sigur că nu trebuie să-i trecem cu ve- ța și Italia. După SUA și Anglia, Arad, Timișoara, Ora-
derea erorile. Dar să nu se uite că România era între dea reveneau ungurilor. Și Dobrogea!
S T R O
seceră și ciocan, URSS și Reich. Avea de ales între con- Au fost exterminați și cei care l-au susținut pe
diția de satelit al Germaniei și cea de gubernie sovieti- Antonescu, și cei care l-au trădat. Primul a căzut ge-
că. În interviul cu Lamberto Sorrentini, din decembrie neralul Sănătescu, cel care i-a „preparat” arestarea, îm-
1942, Mareșalul spunea: „Eu lupt cu Rusia care este un preună cu Dămăceanu și cu Emil Bodnăraș. Iar Petre
inamic mortal al țării mele”. Jaful Germaniei se poate Groza a câștigat atunci, nu în 6 martie’45, fotoliul de
suporta, nu și ieșirea la mare a rușilor”. Știa că „ursul prim- ministru (al conspirației). Uitase că Antonescu
rus dintotdeauna” și-a ascuns colții după o zdreanță l-a pus în libertate, când fusese arestat. Prin banca lui
roșie”, așadar, „supremul bine pentru România este ză- de la Deva au trecut bani moscoviți pentru spioni și ile-
O
fost împușcat de gardieni „voluntari”, nu de militari. ar fi înțeles la ce va duce schimbarea de alianță, n-ar fi
Era în civil, cu panglică tricoloră la rever: „Trageți încă organizat lovitura de stat. Când Mihai a intrat în grevă
A
o dată, băieți, trageți.” E ceea ce Mircea Vulcănescu nu- pentru că Groza, instalat în 6 martie ‘45, n-a vrut să de-
Fortul Casimca
O P I NI I
Petru URSACHE
„Vecine, văzduhul ne cheamă vibrînd din vechi ca o gaură neagră, sinistră, ameninţătoare) păreau, la
violoncele. un loc, groapă comună, gata oricînd să-şi primească
Vezi Calea Laptelui, sus peste noi? scheletele; ceea ce s-a şi întîmplat cu mulţi dintre cei 16
E drumul ocnaşilor: uite, i-am întîlnit printre stele, deţinuţi aduşi spre sacrificiu. Nu trebuia să afle nimeni,
din lanţuri sunînd, în convoi.
familie, justiţie, nici măcar cei care ordonaseră oribilul
Vino cu mine. Din rogojină fă-ţi verde trăsură.
masacru în subterană. A fost un scenariu diabolic, fără
Sunt paturi albe sus, şi sunt pîini. seamăn în bibliografia concentraţionară de la noi şi,
Ne-aşteaptă-n luceafăr Iisus, cu lapte cald şi prescură poate, de pretutindeni.
şi-un pahar plin cu lacrimi, în mîini”. Cum o minune a fost coborîrea lui Iisus în ce-
lulă, întru ajutorarea deţinuţilor în suferinţă, la fel şi
(Radu Gyr, Vecinul care-a murit. În vol. Poeţi Casimca s-a transformat, dintr-o „mlaştină a disperării”
după gratii. Mănăstirea Petru Vodă, 2010, p. 46) într-un fort al rezistenţei morale şi anticomuniste; nu
un cerc în cerc de infern, ci un fort în fort, pe drumul
După cum s-a spus de multe ori, Casimca a fost greu al suferinţei, al crucii, al revenirii omului ca fiinţă
un microcelular în interiorul Jilavei, „cerc în cerc”, să creaturată. Nu vorbim în termenii unui bilanţ obişnu-
imite arhitectura Infernului. „Cei aduşi nu vor avea it, la îndemîna oricui şi în progresie previzibilă. Datele
dreptul decît la ceea ce vom spune noi şi cînd vom spu- palpabile sunt mai curînd descurajante. Ne ajutăm de
ne noi”, a declarat Tartorul cel mare, generalul rus care elementele gîndirii apofatice, ca să dibuim o cale de
răspundea de închisorile comuniste din celebra troică înţeles. Nu este posibil vreun dialog între călău, fie şi
bucureşteană Nicolschi-Bondarenko-Zeller. Un loc re- „cu faţa umană” şi victima decisă să nu facă nici un pas
zervat cadavrelor vii, cimitir şi moarte. La asta se aştep- compromiţător. Călăului îi este dat să cîştige bătălia pe
tau deţinuţii politici aruncaţi acolo. O spune Marcel termen scurt şi în laturile accidentale ale existenţei; ziua
Petrişor, în deplină cunoştinţă de cauză: de mîine nu-l mai cunoaşte.
„Trăiau cu toţii într-o mare tensiune, atît din Partea paradoxală, incomodă pentru orice gîndi-
pricina stării în care erau, cît şi din lipsa oricărei alte re comună ori savantă, este că impresia de fort în fort se
perspective. N-aveau decît să moară şi simţeau bine că înfiripează şi se întăreşte pe măsură ce experienţa dură
vor muri, deoarece pentru aceasta fuseseră puşi acolo; a celor din detenţie îşi spune cuvîntul, selectîndu-i la
pentru aceasta le şi fuseseră clădite sicriele de beton, faţa locului pe cei mai vrednici şi cutezători, pînă cînd
în care trebuiau să agonizeze măcinîndu-şi amintirile. capătă întruchiparea vie de adevăr „cu capul spart”. Ei
Le-o spusese şi ofiţerul politic, şi sergenţii de pază; fi- nu-şi mai aparţin în chip nominal, biografic, rămînînd
ecare cum se pricepuse: direct sau pe ocolite, cinic sau ca lumea să înţeleagă ce este de înţeles. Cele patru ce-
mai rafinat. Le dăduseră, cu alte cuvinte, toţi probele lule ale micului fort, cu destinaţie funerară din capul
netemeiniciei oricărei speranţe, a oricărei perspective locului, s-au plasat, în baza unui examen limită, în cea
de scăpare, făcîndu-i să simtă şi biologic că din Casimcă mai autentică raţiune a Dasein-ului, a lui aici şi a lui
nu mai puteau nicidecum ieşi vii. Trebuiau să piară cu acum. Moartea poate fi amînată; nu şi evitată, afirma
orice preţ, şi nu numai să piară, ci, dacă s-ar fi putut, o unul dintre cei vizaţi. Important este cum moare indi-
dată cu ei să dispară şi orice urmă de cunoştinţă a ceea vidul, dacă este capabil să întîmpine propria-i moarte
ce a fost văzut, trăit şi învăţat de fiecare pînă atunci” „împăcat şi tare”. Problema în sine depăşea politicul,
(Marcel Petrişor, Cumplite încercări, Doamne!, Editura starea de moment încercînd să dezvăluie în chip dra-
Christiana, Bucureşti, 2011, p. 79). matic, cu sacrificii şi pierderi mari, aici şi acum, esenţa
Cele cinci celule ale Casimcăi, grupate într-un omului, aşa cum a fost ieri, în deplină libertate şi con-
ascunziş al Jilavei (patru erau ocupate în secvenţa de ştiinţă de sine, şi cum va fi mîine.
timp evocată de Marcel Petrişor; una rămăsese goală Fiecare celulă se arată vădit sensibilizată, într-o
formă sau alta, în raport cu ameninţarea imediată a ografii agitate, de existenţe răvăşite? Într-un prim plan,
morţii, cu reacţii impresionante de la un caz la altul. În reacţia la programul bolşeo-comunist de desfigurare a
Cumplite încercări, Doamne!, celula numărul 4 ocupă omului; iar în altul, de adîncime, dorinţa de autocu-
un loc prioritar, fapt explicabil, poate, pentru că autorul noaştere pînă la capăt, încrederea în bi-unitatea omului
însuşi se afla acolo împreună cu Gheorghe Calciu-Du- umană şi divină. Moartea nu are sens, trece în anoni-
mitreasa, Costache Oprişan şi Iosif V. Iosif, toţi tineri matul statisticilor staliniene dacă omul nu-şi justifică
dar deplin maturizaţi datorită încercărilor de detenţie existenţa printr-un sunt pe care să-l afirme hotărît şi cu
şi, mai ales, la fel de conştienţi de gravitatea situaţiei. răspundere de sine, astfel ca semenii din preajmă să-l
Îşi permiteau discuţii dintre cele mai diverse, în mod audă şi să-l reţină cu folos în memorie. Nu vom cu-
aşezat, academic, reuşind să transfere pe plan secund noaşte niciodată gîndurile lui Iuliu Maniu din vremea
starea de fapt: se aflau în faţa morţii imediate. Costa- detenţiei la Sighet. E tăcere, tocmai în legătură cu el
che Oprişan dădea tonul. Să reţinem însă: era cel mai care avea obiceiul să judece evenimentele clipă de clipă
bolnav dintre ei şi cel mai stăpîn pe sine. Iosif V. Iosif şi să dea sfaturi trebuitoare în momentele cele mai cri-
incita la discuţii. Avea pică pe Hegel pentru că inven- tice. Dar pentru că a ajuns să fie aruncat în groapa co-
tase dialectica, o ştiinţă fără noimă, destinată doar să mună, înseamnă că a rămas străjuit de acel sunt pe care
dea bătaie de cap. O asocia cu reeducarea piteşteană. Şi i-l ştim dintotdeauna şi pe care nu i l-a putut smulge
aceasta pretindea că, aplicată bine, uneori cu repetiţie, nimeni, nici moartea. Nu ne este indiferent, după dece-
duce la transformarea omului. Deşi se bătea într-una nii şi decenii, nouă, celor de astăzi, că un oştean distins
prin celule, nimeni n-a văzut un asemenea „om nou”, ca Aurel Aldea, fost mareşal al Palatului, s-a hotărît să
doar secături şi gorile; chipurile, să ne amintim de cine organizeze lupta de rezistenţă armată împotriva ocupa-
ştie ce „origini”. Paznicii de închisoare erau maeştri, în ţiei sovietice; că generalul Gheorghe Rozin (despre care
frunte cu directorul Maromete, cel mai bun „dialecti- nici n-am auzit pînă la apariţia lucrării lui Cicerone Io-
cian” care a existat vreodată. Îşi făceau bine meseria în niţoiu, Victimele terorii comuniste), după ce a luptat cu
sensul că băteau de zor şi numai „În cap!”, „În cap!”, dăruire pentru salvarea capitalei de primejdia hitleristă,
„În cap!”, cum comanda şeful. Rezultat negativ pes- în contextul capitulării, s-a trezit chemat în instanţă ju-
te tot. Cauza: mecanismul hegelian al contrariilor nu ridică, de către noua conducere, pentru înaltă trădare,
funcţiona în timpi normali. Aceste glumiţe filosofice ca să sfîrşească în penitenciarul de la Văcăreşti, la 16
erau cu adresă la Costache Oprişan, adept al lui Heide- ianuarie 1961; că Aurel State, un ofiţer extraordinar
gger. Vorbitorul, Iosif V. Iosif, încheia provocator: „Şi (noi pe aceştia nu-i cunoaştem), după ani şi ani de pri-
totuşi, cu Heidegger ăsta cum rămîne, Costache? Că zonierat în siberii, pentru că a refuzat, printre altele,
iar ne-am îndepărtat de subiect şi mie tot la el îmi stă actul de trădare de a se înrola în diviziile pregătite de
gîndul ...” (p. 105). Ana Pauker, românaşii noştri (ce fel de români or fi fost
Sunt jocuri libere de idei, în registre diverse, evo- aceia!) l-au pus iarăşi în lanţuri la întoarcerea acasă, în
cări romantice, anecdote, farse, polemici trucate, litera- patrie. Valeriu Gafencu primise doza necesară de strep-
turizări. Fiecare avea de adăugat ceva, din fantezie, din tomicină pentru a se vindeca de ftizie. Era în spitalul
lecturi proprii. Costache Oprişan intervenea, din cînd din Tg. Ocna pentru deţinuţii politici. A dăruit-o alt-
în cînd, de pe patul de suferinţă, să-i potolească: cuiva, care suferea de aceeaşi maladie, contractată tot în
„– Vă dilataţi inform cu povestirea-n povestire – închisoare, anume, evreului Wurmbrand, viitorul pas-
observa Oprişan. Parcă am fi în O mie şi una de nopţi ... tor care avea să facă o frumoasă şi mult apreciată carieră
I
– Dar ce, nu-s hazlii?! se mira Iosif” (Idem, p. misionară şi umanitaristă. Nu se urzeşte adevărul şi nici
280). certitudinea de a exista doar prin exerciţiul minţii şi
I
Cînd se revenea la realitatea imediată, temele al cugetării, cum teoretiza ingenios René Descartes. Se
N
mari ale discuţiilor, de pildă regimurile politice, per- impune imperios asumarea gestului, punerea la încer-
sonalităţile zilei, caracterul obstrucţionist al suprapu- care a propriului eu, curajos şi cu exemplaritate. „unde
I
terilor erau plasate în zodia efemeridelor. Prin ton şi sunt cei ce nu mai sunt?” se întreba poetul, încercatul.
detaşare, nu păreau purtate în celule, ci în orice parte a Simplu şi greu: lîngă noi. Îi vedem şi-i auzim.
P
planetei, pe faţă, sub cerul liber; ca şi cum se vorbea în Deţinuţii din celula 4 (Gheorghe Calciu, Con-
numele omului de mîine. stantin Oprişan, Iosif V. Iosif şi Marcel Petrişor) aduc
O
Ce-i unea, dincolo de convingeri politice, de bi- dovada, după cum se comportă sub presiunea morţii,
că şi generaţia anterioară, „cei ce nu mai sunt”, cel pu- Ideea de fort în accepţiunea convenită aici ar fi
ţin ipotetic vorbind, s-au încumetat să înfrunte orice rămas, evident, mărginită dacă autorul şi-ar fi oprit do-
pericol cu preţul salvării statutului de fiinţă demnă şi cumentarul la primele două secvenţe: Fortul 13. Con-
însufleţită numai şi numai de adevăr. Cu siguranţă, vorbiri din detenţie şi Fortul 13. Secretul fortului. Nici
dispariţia lui Iuliu Maniu sau a generalului Rozin, ca să adevăraţii făpaşi nu s-ar fi descoperit pînă la capăt, nici
citez doar două exemple dintr-o sumedenie, a fost do- încercările lor repetate de a transfera răspunderea de
rită de Putere, dincolo de legile omeneşti. În asemenea la călău la victimă. Este drept că în faza Casimca s-a
cazuri nici nu se mai poate discuta. Alteori, pedeapsa conturat un mic nucleu de neînvinşi, dacă este să ne
putea fi comutată sau chiar suspendată; însă „condi- exprimăm în termeni ai moralei şi ai opţiunii voluntare
ţionat”, invenţie comunistă. Oricum, era un asasinat între viaţă şi moarte; încă din acest spaţiu al lecturii
moral asupra omului. Aici, totuşi, poate fi invocată şi cititorul se simte îndemnat să vadă dincolo de aparenţe.
cota de vinovăţie a împricinatului, cu toate că a fost Intervenţia curajoasă a deţinutului Gheorghe Calciu,
constrîns de împrejurări. Rămîne de văzut dacă mai gă- în instanţă, i-a rămas în minte, cel puţin în fraze ca
seşte resurse interne să se reabiliteze. acestea rememorate de unul dintre cei victimizaţi:
Victimele din microcelularul tăinuit al Casimcăi „Ciudat fusese că şi-n preşedinte se născuse o cu-
reprezintă o generaţie nouă şi distinctă a penitenciare- riozitate amestecată ca o dorinţă de elucidare completă
lor româneşti, cu deosebire marcată de experimentul a unui caz cu care nu-i mai fusese dat să se întîlnească...
Piteşti; o anume situare în timp faţă de generaţia războ- Cu procesul lui Ţurcanu fusese altcumva. Cei intero-
iului, a grupurilor de partizani, a represaliilor cu ocazia gaţi recunoscuseră totul, întocmai ca-n declaraţiile da-
colectivizării forţate, toate la un loc aspecte ale istoriei te-n anchetă. Nu se opusese nimeni versiunii oficiale,
„recente”, mai mult sau mai puţin coincidente ori pa- aceea precum că toţi făcuseră ororile pe care le făcuseră
ralele, purtînd note caracteristice privind motivarea ac- din ordinul comandanţilor legionari de a se autodis-
ţiunilor, componenţa grupurilor, puterea de rezistenţă, truge cu scopul celei mai perfide induceri în eroare a
modalităţile de lichidare executate de Putere. autorităţilor. Iar acum, acest Gheorghe Calciu vine
Prima secvenţă a trilogiei (s-o numim în vari- să nege totul cu noile dezvăluiri ... Poticneală curată”
anta Editurii ALL), anume Fortul 13, poartă subtitlul (Idem, p. 178). La care se adaugă, în altă circumstanţă
Convorbiri din detenţie. Asta vrînd să însemne anu- îngrijorătoare pentru conducere, un pasaj dezvăluitor
me mărturisiri pe care şi le fac victimele, pentru a fi ca următorul:
judecat, pe faţă, gradul de implicare, de vinovăţie a „Însuşi ministrul Teohari Georgescu, adjunctul
unora dintre ei, îndeosebi a celor care au făcut parte său Nicolschi şi toţi subalternii lor implicaţi în acest
din faimoasele echipe de „reeducare”. Cine receptează proces deveniseră, într-un fel, instrumente de care se
literar unele observaţii aparent detaşate ale lui Iosif V. căuta să se scape cît mai repede, mai abil şi, dacă s-ar fi
Iosif rămîne la suprafaţa înţelegerii lucrurilor; Marcel putut, fără urme.
Petrişor, solicitat să-şi înfăţişeze secvenţial experienţa Ţurcanu, Juberian, Reck, Popa, Livinski şi tot
detenţiei, dramatică în fond, dă impresia că rămîne grupul celor patruzeci din primul proces dispăruseră
doar în plan narativ pentru că n-a trecut prin fazele împuşcaţi cine ştie pe unde, cînd şi cum. Mai rămăsese-
reeducării, obligat la compromisuri, la acţiuni barba- ră dintre ei doar Tavi Voinea, Nuti Pătrăşcanu, Aristotel
re, contra firii umane. În schimb, Iosif V. Iosif îl pro- Popescu, Dan Dumitrescu, Popa Tanu şi Caziuc, ca-
voacă insistent pe Gheorghe Calciu (încă nu-şi spu- re-şi aşteptau alături sfîrşitul prin agonie, prin glonţ sau I
nea Dumitreasa şi nu era preot) să treacă la destăinuiri poate ca la abator, cu pistolul în ceafă” (Idem, p. 131).
complete. Cititorul poate bănui intenţii răutăcioase, Sunt semne că Puterea începuse să se neliniş-
I
dat fiind că şi Gheorghe Calciu a făcut parte, o vreme, tească: nu izbutise în acţiunea de reeducare piteşteană,
N
din echipele lui Ţurcanu. Cînd află că însuşi Iosif V. eliminarea incomozilor prin izolarea la Casimca dusese
Iosif a fost un torţionar destul de activ (vezi Cicerone la rezultate nedorite. Venise momentul să se găsească
I
Ioniţoiu, Victimele terorii comuniste...) lucrurile capă- alt tip de „soluţie finală”. Contextul internaţional făcea
tă altă dimensiune: cei doi sunt decişi să mărturisească presiuni. România întîrzia să lichideze penitenciarele
P
şi să se recunoască. Din recunoaştere în recunoaştere, politice, în dezacord cu normele survenite în noile re-
interlocutorii reuşesc să se lepede de satana iar echipa, laţii interstatale.
O
variantă îmbunătăţită, „cu faţă umană”, a programului cum ar fi vrut să-l identifice.
piteştean de reeducare; s-a renunţat la serviciul torţi- – Da, cine-ntreabă? – zise el, dînd cu ochii de
I I onarilor, ca şi la regimul sever de exterminare de care Crăciun ca din întîmplare.
s-a făcut abuz la Casimca. Mica rămăşiţă a deţinuţilor – Colonelul Crăciun, directorul puşcăriei.
(cam jumătate dintre supravieţuitori, unii incapabili să – Eu, în puşcărie?! Domnule ... cum te cheamă?
I N
se ridice din pat) a fost repartizată la Aiud. Se conta pe Eu nu-s în puşcărie. De vreme ce-s în Aiud şi Aiudul e
faptul că schimbarea cadrului ar aduce impresia, fie şi în Ardeal, mă simt aici ca acasă.
vagă, a unei primeniri. Acolo îi aştepta directorul închi- – Acasă?! – se miră Crăciun.
sorii, bine instruit în prealabil de superiori („cu nume – Acasă, acasă! Mă simt onorat că stau aici pen-
P
greu de pronunţat în româneşte”), colonelul Crăciun, tru poporul român. Mare onoare mi-a făcut!
cu prefăcută voie bună şi cu nesperate promisiuni: vizi- Crăciun rămase şi mai surprins.
O
onări de filme, presă curentă, cărţi la dispoziţie în sala – Cu sănătatea cum o duci?
de lectură anume amenajată, corespondenţă. Aproape – Ce-i aia, colonele? Sau ce grad îi fi avînd ... Un
că li se permitea să asculte, la club, „Europa liberă”. militar nu-l întreabă pe altul de aşa ceva.
Conducerea îşi punea speranţa că deţinuţii politici, – Sunteţi militar, domnule Ţuţea?
seduşi de noul program, vor ceda de bună voie; altfel – Sunt simplu soldat în armata naţiunii mele”
spus, îşi vor recunoaşte vina de a se fi opus noii orîn- ( p. 549).
duiri şi se vor angaja s-o sprijine cu toate puterile după Şi titlul ultimei secvenţe , La capăt de drum ( dar,
eliberare. Cuvîntul potrivit este şantaj. mai ales, subtitlul Învinşi sau învingători?) conturează
Mulţi au căzut în cursă, dar nici de data asta imaginea de fort şi de efort moral pe care grupurile de
nu s-au potrivit socotelile. Din contra, grupul de la oşteni minunaţi, din toată reţeaua penitenciarelor, l-au
Casimca a prins puteri. pentru că acolo s-a întîlnit cu depus pentru eternul adevăr şi cu efecte de memorial.
rezistenţi de aceeaşi forţă. Zăceau de multă vreme în Cititorul de bună credinţă poate recunoaşte (sau nu!),
celulele Aiudului fără să cedeze un pas. Erau celebrii la „capătul” lecturii, cine sunt învinşii, cine învingăto-
ofiţeri Nae Cojocaru, pentru care directorul Goiciu de rii. Nu poate să-i scape din vedere starea de spirit care-i
la Gherla a dat ordin „să fie zidit de viu”, şi Aurel State, însoţeşte pe cei mai vrednici dintre oşteni, evocată în-
care „încercase şi imposibilul” (fusese în două rînduri tr-un pasaj final:
condamnat la moarte: de comuniştii ruşi de peste Nis- „Netulburaţi de amintirea nici celei mai mici
tru şi de cominterniştii bucureşteni), ambii cu multe concesii sau slăbiciuni, pe aceeaşi poartă pe care intra-
decoraţii obţinute pe frontul din Răsărit; erau prinţul seră cîndva în Aiud ieşeau acum, cu capul înălţat spre
Ghica, Dumitru Stăniloae, Petre Ţuţea, Stareţul Arse- cer, şi prinţul Ghyka, în hlamida-i verde de mucegaiul
nie Papacioc, Petre Pandrea şi mulţi alţii. izolării în care fusese zvîrlit; şi Aurel State, sprijinit, dar
Copleşit de asemenea personalităţi, la drept nu îndoit, pe cele două cîrje pe care le purta, mărturie
vorbind floarea românismului la data respectivă, şi cu a marelui salt făcut de pe acoperişul Ministerului de In-
răspunderea noilor directive, directorul se străduia să-i terne; şi stareţul Papacioc, nepăsător la tot ce se petre-
abordeze cu intenţia să şi-i apropie. L-a chemat în cabi- cuse în anii de detenţie şi la ceea ce-l aştepta afară... Cu
net pe deţinutul Nae Cojocaru: veşnicul surîs pe buze, cu chipul luminat şi niciodată
„– Ascultă, Nae, … i se adresă Crăciun înainte tulburat de ceea ce se abătuse peste el, se-ndrepta spre
ca acesta să se dezmeticească bine. ieşire, însoţit doar de cineva nevăzut, care nu-şi ridicase
– Ce s-ascult, călăule?! se răţoi Cojocaru la Cră- niciodată degetul de pe el” (p. 587).
ciun. Sentinţa voastră? O ştiu! Executaţi-o odată, dacă Este un final lipsit de perspectivă, ar teoretiza un
aveţi curajul, nu ne omorîţi cu foamea! ...” (Marcel Pe- adept al forţei brute, ţinînd cont doar de cifra nume-
trişor, lucr. cit, p. 558). rică a celor care stăpînesc scena în secvenţa citată; este
Nici cu Petre Ţuţea nu i-a mers: o afirmare triumfală a micului grup, neînfrînt de nici o
„Chemat la biroul lui Crăciun prin plutonierul forţă ce i-a stat în cale, dînd speranţe semenilor întru
Lungu, Ţuţea, care arăta ca un hipopotam jigărit, ochi, normalizarea lucrurilor şi, totodată, constituind un re-
de cum intră, un scaun şi se aşeză pe el, fără să mai ceară per comportamental peste generaţii. Asta da, victorie.
permisiunea. Istoria adevărată a fost trăită şi salvată prin ei şi numai
– Petre Ţuţea? – îl strigă Crăciun pe nume, ca şi prin ei.
The Time is out of joint. formă cam erotică, visând la biletul de voie ce-l ob-
ținusem pentru sâmbăta care avea să vină și la cum
Mai puțin sofisticate decât cele sufletești, dure- aveam să țopăi în discoteca Tomis. Deci n-aveam cum
rile fizice au diferite grade. Pe asta se și bazează torțio- să-i văd pe cei doi, pe maior și pe sergent, iar ceea ce vă
narii când folosesc diferite instrumente pentru a duce povestesc în continuare aveam să aflu câteva zile mai
victima la epuizare totală. Călăul e un fel de agent târziu. Zice maiorul: „Vezi, bă Neagoe, pe astea fără
inițiatic. Cu cât durerea e mai amplificată și mai pre- schije care au pulberea alterată le pui în lada albastră.”
lungită, cu atât dorința de a-i pune capăt e mai mare Un timp. Zice sergentul Neagoe: „Tov maior, care-i
și moartea devine o posibilă portiță de scăpare, ți-o diferența între una defensivă și una ofensivă? Ne-or
dorești ca să-i dai cu tifla suferinței. Dacă mori imediat fi explicat la școala de gradați, dar am uitat...” Zice
după ce-ai fost schingiuit, tortura a fost o inițiere în ac- maiorul: „Bă Neagoe, astea ofensive doar sperie inami-
ceptarea imediată a morții. Dar dacă ieși din camera de cul. Produce panică, bă. Nu e mortale. Un timp. Zice
tortură viu, chinul a fost o etapă de ucenicie nuanțată a Neagoe: „Tov maior, hai că mă luați la mișto... cum să
unei metafizici întru suferință. Nu e un câștig, dar nici nu fie mortale?” Zice maiorul: „Uite, bre, ia s-arunc
o pierdere. E un fel de școală ai cărei profesori nu au eu acum una în șanț ca să-l băgăm în sperieți pe ăla
aripi de înger, ci mai degrabă coarne și coadă. care doarme lângă nuc.” Ăla care dormea lângă nuc
eram eu. Zis și făcut. Scoate cuiul, o aruncă. Grenada,
Totul a plecat de la un accident stupid pe care fiind o noțiune de gen feminin, și văzându-se tratată
soarta mi l-a programat în ciclul doi al armatei. Eram brutal de doi neciopliți fără maniere, lovește supăra-
la Kogălniceanu, radist în cadrul unei unități de lângă tă o piatră din buza șanțului, își schimbă traiectoria.
aeroportul militar. Pe la începutul lui iunie 75, într-o O fracțiune de secundă mai târziu un zgomot surd –
dimineață cu un soare orbitor, ne-au dus pe niște dea- BUAF ! – urmat de un obiect care aterizează pe pieptul
luri, la o tragere. După ce am împușcat pe acolo ținte, celui de sub nuc, adică pieptul meu, șuierând ca un
ciori, țânțari, himere, mă rog, de toate, am aruncat și șarpe cu burta goală, SFÂRRRRRRR, deschid ochii,
grenade care făceau BUM! undeva după un șanț, în- aud țipătul lui V, „GRENADĂ BĂĂĂ!”, apuc obiectul
tr-o groapă imensă. care sfârâia (grenada), sar în picioare, îl arunc (adică o
Apoi am așteptat să vină camioanele să ne ducă arunc), dar prea târziu... BLUANG! Urechile-mi țiuie,
înapoi la unitate. Am băgat la ghiozdan niște sandvi- sunt în picioare, nu înțeleg ce s-a întâmplat, din partea
șuri copioase fabricate savant cu două felii de pâine dreaptă a pieptului țâșnește sânge, mâna dreaptă nu
neagră sufocând o felie de salam slinos, apoi am dat mai are formă anatomică, e doar un ghem din zdrențe
pe gât niște bere adusă de un camarad din Constanța de carne jumătate sângerie-jumătate fumegândă, sunt
cu care mergeam pe la discotecile din Mamaia când înconjurat de camarazi cu ochii holbați, maiorul urlă
aveam bilete de voie, după ture de 12 la sfârșit de săp- ceva de genul „Băga-mi-aș! dumnezeii mă-sii dă viață,
tămână. S-au alăturat la ospăț și la bere doi foști colegi am belit-o!”, apoi haos. Leșin.
de liceu cu care petrecusem ciclul întâi la Ploiești și Mă trezesc chiar la poarta spitalului militar
care fuseseră transferați cu mine la Kogălniceanu, V Constanța, când mă dau jos din camionul kaki doi
și B. Eu am băut o jumătate de sticlă, restul i l-am camarazi. Mâna mi-e înfășurată cu cel puțin douăzeci
cedat lui V. Cum așteptam noi așa moțăind acolo sub de metri de bandaj plin de sânge, sunt fără tunică, fără
niște copaci în căldura amiezii de iunie, maiorul și un cămașă, alți douăzeci de metri de bandaj îmi înfășoa-
sergent tot umblau la niște cutii cu grenade ofensive ră pieptul. Simt o durere soprană în brațul bandajat
(fără schije) cu pulberea alterată. Plictisit și tolănit lân- și una mezzo sub coasta dreaptă. Cei doi soldați mă
gă un nuc, la numai un metru de buza șanțului unde sprijină, apar doi asistenți medicali cu o targă. Mă
fuseseră aruncate grenadele, mă uitam la un nor cu cară imediat în sala de operație. Vine și V cu ei, are cu
el o pungă de plastic. A cules toate oscioarele mâinii la degete, prin palmă, a sucit și răsucit terminații ner-
drepte, împrăștiate pe sub nuc, pe marginea șanțului, voase cu penseta, a desfăcut piele, carne, a tăiat iar,
prin iarbă. Acolo, la spitalul militar Constanța, opera din când în când se mai uita la un desen anatomic
la vremea aceea, un chirurg vestit, unul pe nume Fles- reprezentând sistemul osos al mâinii, compara cu frag-
chin, colonel. Vestit ca-n povești, dom’le, nu glumă. mentele de oscioare salvate de V, mai alegea câte unul,
Înarmat probabil cu câteva miare bune, maiorul gre- îl mai potrivea într-un loc sau în altul, mă rog, treabă
nadir îl implorase pe vestitul colonelul chirurg să vină serioasă, în timp ce eu, alpinist cu ochii ieșiți din or-
de acasă, din concediu, să cârpească așa cum o putea, bite, am urcat acolo, timp de o eternitate, pe Everestul
cu ce-o putea, mâna, ca mahării de la marea unitate durerii. Urletele mele, într-o primă fază, au spart câte-
ce aveau să inspecteze evenimentul a doua zi să poată va timpane, niște geamuri la spital și la două blocuri
concluziona pozitiv în raport „accident, mâna opera- vecine, au îngrozit asistenți, surori, pisici și căței, au
tă, operația reușită, potențial de refacere funcțională”. readus la viață pe un fost pacient care tocmai era cărat
Astfel, impactul dureros asupra respectivului element spre morgă, au smuls troleul de Mamaia de pe șine și
corporal intim al maiorului ar fi fost cumva atenuat. l-au plantat cu roțile-n sârmele electrice, au făcut să
Fleschin cel vestit era în concediu, dar a venit. După explodeze două butelii de gaz la primărie și alte două
două ore. Între timp, m-am jelit la lumea din sala de la cazinou, mă rog, în virtutea teoriei haosului și a
operație că n-aveam să mai fiu niciodată în stare să efectului fluture, vocea torturatului s-a repercutat din
cânt la chitară și toți păreau foarte impresionați. Așa spitalul militar Constanța mai întâi în zonele vecine,
mișcați cum erau, m-au pregătit pentru operație. În a luat drumul Bucureștilor deraind un rapid și două
sensul în care mai întâi m-au legat zdravăn. Tablou trenuri de marfă, a trezit brusc din somn toți tovarășii
gen Francis Bacon: masa de operație în mijlocul să- din sala Marii Adunări Naționale în timpul cuvântă-
lii. Pe masă, legat cu tot felul de curele, un individ rii celui mai iubit dintre tovarăși, a cotit-o Nord-Vest
care seamănă perfect cu mine, cu o gaură-n piept și un spre graniță trecând-o fraudulos pentru a inunda pusta
ghemotoc de carne flendurită, cu ochii ieșiți din orbi- maghiară cu gulaș, a făcut o pauză de o fracțiune de se-
te. La dreapta mesei, cum te uiți la tablou, colonelul cundă la Viena unde a dezacordat toate instrumentele
Fleschin, anestezistul și doi asistenți solizi. La stânga, orchestrei simfonice, l-a trântit pe Gerald Ford când
alți doi asistenți la fel de solizi. Lângă Fleschin, o altă cobora din avion pe aeroportul din Salzburg, a plecat
masă, mai mică, pe care se află tot felul de bisturie și mai departe și a produs 66 de avalanșe în Alpi, apoi,
alte chestii din astea care te duc cu gândul la filmele de declanșând un total de o mie opt sute optzeci și șapte
groază. Și undeva într-un colț al sălii, V cu punga de de ejaculări precoce, a împiedicat nouă sute nouăzeci
I
plastic în brațe. Zice medicul anestezist către V: „Sol- și nouă de orgasme în Italia și opt sute optzeci și opt
dat, ăsta a mâncat azi acolo pe câmp la tragere?” Zice în Franța, a trecut Canalul și a oțelit o doamnă etern
R
V: „Da, să trăiți! Am mâncat toți după tragere, sandvi- coafată recent devenită lidera Partidului Conservator,
șuri bune. Am băut și bere faină, Azuga, să trăiți!” Zice a străbătut Atlanticul cu o flacără la un capăt și o dâră
Ă
medicul anestezist către V: „Bun. Lasă punga cu oase. de fum în urmă descotorosind planeta de un OZN și
Poți pleca.” V lasă punga cu oase, salută și pleacă. Zice prăbușind trei reactoare E4B în zona triunghiulară a
R
medicul anestezist către Fleschin: „Tov colonel, ăsta a Bermudelor, s-a năpustit asupra New Yorkului unde
O
mâncat și a băut bere, nu-i facem anestezie.” Zice co- i-a mutat unui june portocaliu pintenul osos de la căl-
lonelul Fleschin către anestezist: „Bun. Pregătiți-l, să câiul stâng la cel drept și a încurcat toate pistele de în-
spele cineva oasele din pungă, să le am la îndemână, registrare din studioul RCA în momentul în care Lou
M
curățați-i pieptul și brațul, încep imediat.” Reed albumul Metal Machine Music, ca să deruteze
Și a început imediat. Operație pe viu, fără ane- bine lumea criticii muzicale, a ieșit de acolo și l-a su-
E
stezie. Mai întâi la piept. Gaura din regiunea respectivă flat de la fereastra unui bloc pe un lunetist CIA care
s-a dovedit a fi superficială, a expediat-o în doi timpi și tocmai se pregătea să-l asasineze pe Franck Church,
M
trei mișcări. Când a trecut la mână, s-a schimbat situ- s-a îndreptat spre Vest și a măturat I-70 cu șaptezeci
ația. A tăiat, măi nene, ba cu bisturiu, ba cu foarfece, a de bărbi de Hells Angels, a ajuns imediat în Kansas
E
împuns ba cu-n ac, ba cu nu știu ce sulă chirurgicală, unde a provocat un tornado care a supt o biserică bap-
a cusut, a tras de ață, a înnodat-o, a făcut minuni, nu tist-reformistă cu credincioși cu tot, s-a oprit câteva
R
alta. A tras de oscioarele mele care mai rămăseseră pe clipe în zona Baton Rouge ucigând nouă sute nouăzeci
și nouă de mii de țânțari în bayou și dezumflând erecția că numai după ce viața ne îndoapă bine cu pelin, pu-
balonului în formă de penis de trei metri din centrul tem cunoaște adevăratul gust al mierii. Amarul și du-
scenei de la LSU când Rolling Stones tocmai urlau în rerea sunt distorsiuni ale timpului, pe când dragostea,
microfoane „Dance, little sister, dance!”, a luat-o razna fericirea, extazul ne scot din timp. În ultima vacanță de
mai departe, spre California unde i-a aprins ochii lui licean, găsisem undeva pe rafturile unui anticariat din
Sissy Spacek chiar când filma la Hollywood în Carrie Iași, o carte a poetului american, Henry van Dyke, un
scena de groază de la balul absolvenților, a produs un romantic întârziat. Am cumpărat-o. O oră mai târziu,
al doilea cutremur la lacul Galway fisurând segmentul în personalul de Pașcani care aștepta în gara Iași sem-
Mojave, a urcat apoi spre nordul Columbiei Britanice nalul de plecare al impiegatului de serviciu, vegheat
unde a ucis o duzină de urși gigantici la Khutzeyma- de câteva poze alb-negru reprezentând diferite vizite
teen, a ajuns în Alaska unde a dislocat câțiva ghețari de lucru ale celui mai iubit dintre conducători m-am
imenși, a trecut în Siberia unde a dat peste cap un exer- ghemuit pe bancheta compartimentului mizerabil de
cițiu militar al Armatei Roșii făcând noduri la țevile clasa a 2-a perforată cu mici orificii lăsate de chiștoace
de tun, a coborât spre vajnicii cazaci de la Don și le-a de Carpați stinse de navetiști, și, frunzărind cartea, am
tocit potcoavele la cai, s-a abătut peste Orientul Mij- dat peste un poem bizar ca un haiku nelegitim, țintind
lociu unde a suflat dunele de nisip de la Rig Jenn de tocmai la dialectica misterioasă a timpului/durere și
au luat-o la fugă toate spiritele rele din zonă, a învârtit a netimpului/dragoste: „Time is / Too slow for those
o sută de derviși cu o mie de rotații pe minut dar a who wait / Too swift for those who fear / Too long for
lăsat în pace o sută de israeliții prinși în horă deoarece those who grieve /Too short for those who rejoice; /
ei sunt poporul ales, a traversat în viteză Marea Roșie But for those who love,/ Time is not.” Dar pentru cei
care s-a făcut neagră și a învârtit o piramidă în Egipt care suferă, m-am întrebat atunci, în gând, cei ce sufe-
cu aceeași viteză preferată de o mie de rotații pe minut ră de cancer, de răni deschise, de inimă sfărâmată, de
până a transformat-o în trunchi de con, a străbătut schingiuiri, de întrebări fără răspuns? Ce se întâmplă
Marea Neagră care s-a făcut roșie, a produs un pui de cu Timpul lor? Geamul era deschis. În timp ce citeam,
furtună care a rupt catargele deja paradite ale bricului o buburuză rătăcită poposi pe pagină, ateriză chiar pe
Mircea, a stricat toate murăturile și toată brânza feta ultimul vers „Time is not”. Am luat-o cu grijă în palma
din Albania și Bulgaria și, în sfârșit, epuizată de ocolul stângă, și am suflat-o afară pe geam. Își desfăcu instan-
lumii, a reintrat în sala de operație de la spitalul mili- taneu aripile și zbură în direcția triajului. În timp ce
tar Constanța. În illo tempore, Fleschin nu s-a oprit, trenul se punea în mișcare, m-am reîntors la lectura
a tăiat și a spintecat carnea rămasă după explozie, a metaforelor lui van Dyke. Degeaba. Zadarnic m-am
I
tras și a răsucit terminații nervoase, a aranjat meticulos străduit să le înțeleg. Gâza le furase tâlcul, parcă zbu-
fragmente de oscioare, a cusut apoi totul într-un fel de rase cu el ascuns în aripioarele ei cu buline. Am închis
R
boț scârbos, fără formă, ce trebuia să convingă a doua cartea și ochii, jumătate zgâlțâit – jumătate legănat de
zi comisia de anchetă că funcționalitatea mâinii fusese glasul roților de tren.
Ă
salvată. Timp de trei ore, avea să-mi spună mai târziu *
o asistentă medicală. Dar ce sunt trei ore pentru cel După operație, m-au dus într-un salon, am
R
torturat? Trei ani? Trei secole? Trei ore dislocate, ieșite adormit cu greu. Când m-am trezit, a doua zi, în locul
din țâțâni, time out of joint... În suferință, Timpul ni se
dilată într-un plan, pulverizat în haos ca după explozia
brațului drept aveam un cilindru din bandaj, impresi-
onant, cu pete de sânge distribuite artistic și care ar fi O
unei grenade de proporții cosmice, apoi se chircește în putut fi expus cu succes la Documenta Kassel. Au venit
M
altul, redus la un proton ticălos, fără nicio polarizare, desigur cei doi ofițeri de la marea unitate de la Ploiești
gata de a se converti în boson blestemat pentru a-ți lua să ancheteze, au stat de vorbă cu mine, dar nu am știut
E
trupul și a-ți întinde durerea pe roată, la nesfârșit. Joc ce să le spun. Știam doar despre durere. Le-am povestit
secund, impur. despre tot periplul urletului meu, dar am avut impresia
M
În ce pământ neștiut sunt înfipte rădăcinile du- să. E unul din păcatele mele fundamentale, să vorbesc
rerii? Care sunt oare tainicele motive pentru care omul în simboluri, n-am reușit să mă schimb niciodată și
R
trebuie s-o învețe? La ce ne folosește ucenicia ei? Se pare din cauza asta am avut poate atâtea pierderi în viață.
La câteva zile după operație, a venit și tata, m-a văzut, mi-a adus într-o zi un sac de haine de vară faine, la
n-a zis nimic, s-a uitat la brațul bandajat, dar n-a fost modă, noi și pe măsură, și astfel am mai ieșit, din când
R I de acord cu ideea mea cu Documenta (tata nu prea în când, din spital, plimbându-mă pe plajele din Ma-
le-a avut cu arta în general) și mi-a împărtășit c-avea maia. Se goliseră, timpul vacanței era terminat pentru
să se întâlnească apoi la restaurantul hotelului Perla cu anul acela. Îmi plăcea să fiu uneori, spre seară, aproape
R Ă
i-a luat mulțumit, a terminat ciorba de burtă, friptura deva la Valea-Seacă, trăia cu o văduvă care avea să-i
și cartofii prăjiți, maiorul a plătit consumația și s-a dus ofere, până la moarte, dramul de afecțiune refuzat de
M
liniștit la toaletă să facă pipi, tata a numărat încă odată Nela. Cu mai bine de un an înainte, după plecarea
cele douăzeci de bancnote capitaliste, l-a așteptat pe mea în armată, mama se retrăsese în casa mică de pe
nebelit să revină de la wc, l-a salutat militărește, apoi deal, la Conțești. De multă vreme, scăpase de patima
M E
a luat troleul în direcție opusă pe bulevardul Mamaia, beției, nu s-a mai reîntors niciodată la Socola, dar se
către spital, să-mi spună cum a fost și să mă încurajeze. afundase într-un fel de misticism ciudat, care o ajuta
Am petrecut, acolo la spitalul militar Constan- să reziste. În seara când am ajuns acasă, după drumul
ța, aproape patru luni. Tata a mai revenit o singură extrem de lung de la Constanța la Iași cu un accelerat
E
dată, schimbase câteva sute de dolari la un milițian pă- ticsit în care fiecare compartiment puțea fie a căciuli
șcănean mutat la Năvodari, mi-a lăsat o mie de lei, să transpirate, fie a brânză și ceapă, fie a piele jegoasă
R
am de buzunar și pentru biletul de întoarcere. Am stat transpirată, apoi de la Iași la Pașcani cu un personal
până s-a prins bine tot ce operase Fleschin. Când mi- plin de navetiști care jucau aproape toți șeptica, furioși,
au scos prima dată bandajele, m-am îngrozit de ceea gata de încăierare, apoi cu un autobuz ticsit și el de
ce rămăsese în locul mâinii: degetul mare rămăsese navetiști din Valea-Seacă și Conțești care nu m-au re-
aproape intact, dar celelalte patru erau strânse, cusute cunoscut și care mi se părea că se uitau ciudat la mâna
împreună, într-un fel de gheară de găină mitologică, mea, în seara aceea am coborât din autobuz, în deal la
sau așa ceva. Un doctor destul de avansat în vârstă, bodegă la Pârpâleanu, am coborât trist pe șoseaua care
colonelul A, care m-a avut în grijă în vara aceea petre- duce spre Heci și Lespezi, am trecut podul de lemn
cută în spitalul militar Constanța, mai stătea de vorbă peste Conțasca, am luat-o la dreapta pe drumul cu
cu mine, îmi tot dădea curaj, zicea că la București era hârtoape ce se desparte de șosea la locul botezat „fân-
un specialist în chirurgie estetică, profesorul Agrippa tâna babei Mărioara”, am traversat cele câteva sute de
Ionescu, și că la timpul cuvenit, aș avea șanse suficiente metri care separă fântâna de casa noastră, pășind în-
de a vedea degetele desfăcute ca să pot folosi mâna cât cet, fără nicio lumină în jur sau în mine, am trecut
de cât. „Șmechere – zicea colonelul – o să-ți jupoaie de pâlcul de corcoduși, am ajuns la ușă, am bătut, și
Agrippa pielea de la buci ca să te cârpească-n palmă, iar Nela a ieșit țipând, uitându-se cu spaimă la mâna mea
când o să te mănânce-n cur în public, nicio problemă, bandajată. Era doar lumina lămpii cu gaz, la locul ei
o să te scarpini în palmă și n-o să-și dea nimeni seama etern într-un ungher de pe vatra sobei. Am intrat în
că de fapt te scarpini în altă zonă. E un mare avantaj casă, obosit, Nela plângea neîntrerupt, era o îngâna-
în viață.” „Dumneavoastră glumiți, – i-am zis într-o re ciudată în glasul ei. Voia să știe ce era sub bandaj.
zi – dar eu ce mă fac acum? N-o să mai pot munci „Vorbim mâine, mămănel, lasă, gata, nu mai plânge,
cum trebuie, sunt beteag până la moarte, n-am intrat vorbim mâine...”, i-am zis, apoi am trecut prin holul
la facultate, cum mai găsesc o slujbă?” „Lasă, Costeluș, mic, am deschis a doua ușă, și mi-am regăsit, cehovian,
nu-i tragedia chiar așa de mare, Manuela merge și cu odaia copilăriei. Nu mâncasem nimic de aproape do-
stânga. Ce vrei? Vrei slujba mea? Na, ți-o dau, e bine uăzeci de ore. Mi-era foame, dar am adormit imediat.
plătită, dar numai la troc, facem un schimb echitabil, A doua zi, cum ziceam, m-am deșteptat în mijlocul ce-
eu îți dau slujba mea cu bătrânețe cu tot, iar tu îmi dai lei mai adânci depresii care m-a încercat în viață. Zile
sula și anii tăi. Ei, facem schimbul?” – Evident, n-am întregi, stăteam pe pragul ușii, privind, de dimineață
făcut schimbul, și-ar fi fost, oricum, mult prea com- până seara târziu, malurile înalte ale pârâului pline de
plicat. Cred că-i eram simpatic, într-un fel, deoarece cuiburi de lăstuni, ori zgâindu-mă la câmpul de din-
colo de apă, spre casele din marginea satului. Acolo cat bandajul de la mână, era nepătat. M-am îmbrăcat,
erau suflete cu speranțe, poate, fiecare pregătindu-se am înfulecat ștrudelul, am ieșit în strada încă pustie
pentru o nouă zi de muncă sau pentru o altă noapte și-n trei minute am intrat în Gara de Nord. O casieră
de dragoste, pregătindu-se pentru un botez, pentru o care spărgea în dinți, plictisită, niște semințe de floa-
nuntă, sau pentru o moarte. Pentru ceva. Eu? Nimic în rea soarelui, mi-a aruncat o privire reprobatoare când
față. Alături, după ce înțelesese că gheara mea dreaptă am bătut la geamul ghișeului, dar, generoasă, tăcută,
n-avea cum să mai arate vreodată a mână, Nela bocea mi-a ascultat dorința și mi-a vândut un bilet de clasa a
ritmic, de trei ori pe zi, ca și cum ar fi luat nu știu ce II-a până la Pașcani. Rapidul de Suceava era deja tras
medicament, cu religiozitate. Doamne-Dumnezeule, la peronul cinci. M-am urcat în vagonul cu numărul
când mă gândesc acum câte lacrimi a vărsat femeia 7, mi-am găsit ușor compartimentul înghețat bocnă și
asta în viața ei, mă întreb cu mirare de unde oare o fi m-am așezat cuminte pe locul meu, între un domn și
scos atâta lichid pe ochii ei frumoși? Odată, chiar am o doamnă, încojociți serios, care m-au flancat ca niște
întrebat-o: „De unde ai, bre, gălețile astea de lacrimi?” gărzi de corp credincioase și mute. Imediat după ce
„Din fântână de la baba Mărioara”, mi-a replicat ea trenul s-a pus în mișcare, am scos „Secolul 20” și am
printre sughițuri. căutat ceva interesant de citit. Am fost norocos, cineva
tradusese fragmente din romanul lui Alejo Carpentier
Cu iarna, veni și o infecție scârboasă, cu puroi Los Pasos Perdidos. La Ploiești, caloriferele din vagon
urât mirositor, la degetul arătător. Pe la mijlocul lui s-au dezmorțit. Gărzile mele de corp au coborât, la fel
februarie 76, am plecat la București, la spitalul Elias, de tăcute, iar eu m-am întins pe banchetă, învelit de
ca să-mi curețe infecția. De data asta, fiind vorba de căldura care pătrundea din ce în ce mai generoasă în
capitală și de un spital militar crème de la crème, tortura compartiment. Până la Bacău, nu m-a mai deranjat ni-
a fost mai civilizată: mi-au făcut o anestezie locală care meni. Am mai citit, am mai ațipit, am mai ieșit pe hol,
s-a cărăbănit la două minute după ce s-au apucat de m-am mai chiorât pe geam la câmpurile acoperite de
scrijelit osul infectat. Procesul artistic al scrierii palim- zăpadă murdară și la peroanele triste, cenușii, de prin
psestelor pe falangă a durat cam o jumătate de ceas. cele câteva gări la care a mai oprit rapidul, și uite-așa,
Am fost, pe loc, deosebit de recunoscător lui Fleschin: am ajuns la Pașcani înainte de vremea prânzului. Am
mă călise cu vârf și îndesat. prins autobuzul de Lespezi la timp și-am revenit acasă
Scrijelit, cusut și bandajat frumos, mi-au dat foarte optimist, cu infecția de la deget eliminată.
drumul din spital în aceeași zi. Am tras la hotelul „Du- Primăvara și vara aveau să treacă mai ușor.
nărea” din fața Gării de Nord, am luat o cameră mai Cu mai puțină depresie. Nela nu mai plângea chiar
I
ieftină în care mocheta puțea a mucegai și picioare în fiecare zi. În schimb plângeau de bucurie strunele
nespălate. Deși era frig afară, am deschis larg fereas- chitarei pe care o scosesem pe la mijlocul lui mai din
R
tra care dădea spre Calea Griviței. Spre seară, am ieșit dulapul verde unde zăcuse destul în uitare.
din cameră, mi-am cumpărat trei japoneze, o sută de
Ă
grame de pastramă și o sticlă de coniac „Zarea” de la În toamna aceluiași an, înarmat cu dolarii obți-
autoservire, m-am uitat zece minute la tot felul de țoa- nuți de la maiorul grenadir, dar și cu un cartuș de Kent,
R
le din vitrina magazinului de încălțăminte „Sora”, am și o sticlă de Johnnie Walker, tata a bătut la ușa profeso-
tras o tură prin holul gării verificând mersul trenuri-
lor, am cumpărat un ștrudel cu brânză și stafide de la
rului Agrippa Ionescu. Se pare că maiorul avusese drep-
tate cu banii care „vorbește” deoarece, foarte recunoscă- O
un chioșc și, de la altul, un număr din „Secolul 20” tor pentru pachetul de bancnote verzi, profesorul m-a
M
publicat cu câteva săptămâni înainte, apoi am revenit programat la operație. Urmând cuminte indicațiile pre-
la hotel. Am încercat să mănânc, făcându-mi curaj cu țioase, într-o zi de octombrie, am luat un tren de noap-
E
licoarea puturoasă, dezgustătoare. Am băut mai bine te spre București, am ajuns fără întârziere la spitalul din
de jumătate de sticlă. M-am ghemuit, beat, sub pătu- strada Ion Mincu. Aici, inițierea mea în ale durerii a
M
ra rece, și-am adormit greu pe salteaua cu arcuri care luat o întorsătură neașteptată. Când m-am prezentat
scârțâiau melodramatic la cea mai mică mișcare a tru- la triaj, o jună cu buzele rujate excesiv a examinat iute
E
pului. Când m-am trezit, era aproape cinci dimineața foaia de internare de la Constanța, unde scria „plagă/
și un frig cumplit în cameră. De afară se auzeau pri- arsură cauzată de explozie” și m-a expediat la secția de
R
mele tramvaie. Uitasem fereastra deschisă. Am verifi- pacienți arși. Profesorul tocmai plecase la Chicago, la
o conferință aprobată de tovarăși. Trebuia să-l aștept. au scos-o din foc. Mama și tatăl fugiseră în Occident,
Prin acest joc al sorții, am dormit și m-am trezit, timp ea rămăsese la bunici, visând că poate într-o zi o să-și
R I de zece zile, într-o secție care n-avea nicio legătură cu regăsească părinții, o să devină actriță. Nu mai simțea
motivul real al internării la spitalul Agrippa, mai pre- durerea. Ne jucam de-a teatrul. I-am spus, în câteva
cis eliminarea ghearei de găină fabuloasă prin operație seri, imitând actoricește personajele, unele din poveștile
R Ă
estetică a palmei și a degetelor. Eram printre arși. Oa- lui Andersen pe care le citisem și recitisem de zeci de
meni arși din cap până-n picioare. Când ești chiar tu ori în singurătatea copilăriei de la Conțești. Îi plăcea
pacient, vreau să zic pacient ars din cap până-n picioare Crăiasa zăpezii, șmecheră, mă punea mereu să i-o repo-
printre alți pacienți arși din cap până-n picioare, e o vestesc. Râdea cristalin când imitam vrăjitoarea, vocea
O
chestie, cum să spun, suferi, suferi atât de tare încât n-ai nu-i fusese atinsă de foc... Am fost, pe timpul celor zece
timp să te uiți la ceilalți care suferă și ei, deci nu ai cum zile, ucenic la școala suferinței altora.
M
să-ți dai seama de adâncimea metafizică a durerii. Pe Profesorul s-a întors, m-a mutat de la secția ar-
scurt, am devenit un fel de ajutor de asistente medicale suri. Banii vorbește /M-a operat omenește. Cu ane-
la etajul cu arși. Toată lumea și-a dat seama că nu eram stezie totală de data asta. Transplantul a reușit. Nu
M E
ars, și că, de vreme ce aterizasem acolo din greșeala tri- mi-a reparat morfologia mâinii sută la sută, dar mi-a
ajului, nu era chiar rău dacă, în așteptarea profesorului, separat degetele, mi-a făcut-o funcțională. Am mai stat
ofeream o mână de ajutor. Și uite așa, timp de zece zile, internat trei săptămâni. Când mi-au scos bandajul, am
i-am îmbrăcat și dezbrăcat, le-am dat de mâncare, i-am văzut cum mijlociul era înțepenit la nouăzeci de gra-
E
dat cu un fel de spray pentru arsuri, i-am dus la baie, și de, arătătorul era curbat, înțepenit și el, doar inelarul,
bărbați, și femei, și copii, toți arși, de la păr la tălpi, care degetul mic și degetul mare puteau fi flexate. Puteam
R
electrocutați, care opăriți, care prinși de flăcări, cu fețele apuca din nou cu mâna, ceea ce era cel mai impor-
arse, cu mâinile arse, cu picioarele arse, arși peste tot. Îi tant. Podul palmei fusese cârpit cu piele din zona
ajutam să urineze. Îi duceam la baie, îi spălam, îi con- coapsei drepte, se vede treaba că profesorul Agrippa
duceam înapoi la paturile în care se văitau nereușind nu a urmat cu precizie prorocirea colonelului meu din
să doarmă. Ritmicitate temporală aproape mitică. De Constanța. Două linii importante, cea a inimii și cea a
altfel, ce importanță mai avea pentru ei întrebările „Cât minții, fuseseră întrerupte de segmentul intrus. Mi-am
e ora?” sau „Ce zi e mâine?” Cu cât durerea e mai mare, adus aminte imediat de mama unui prieten din anii
cu atât mai dislocate sunt orele, zilele, anii... școlii generale de la Ruginoasa, tanti Sofica, într-o zi,
Cei mai mulți aveau arsuri avansate de gradul prin clasa a opta, mi-a ghicit în cafea și mi-a ieșit că
doi sau chiar de gradul trei. Le-am spus povești, ban- viața avea să-mi fie tulburată de pasiuni otrăvitoare.
curi, sute de bancuri, cu Bulă, cu Ceaușescu, de tot fe-
lul, numai să-i simt măcar un fragment minuscul de În dimineața externării, am urcat la secția ar-
timp liniștiți, cu iluzia durerii care a luat pauză. I-am șilor să-mi iau rămas bun de la cei pe care-i cunos-
spălat dinții unei foste balerine cu trupul distrus de un cusem, pe care-i ajutasem. Ioana nu mai era. Murise
foc accidental într-o noapte de Crăciun. Mi-a arătat un cu doar trei zile înainte, după nu știu ce complicație
album de fotografii, într-una din ele, era pe plaja de la pe care asistenta din salon s-a chinuit degeaba să mi-o
Eforie, în costum de baie, mândră de trupul ei perfect. explice. La capătul patului ei, cineva aprinsese o lumâ-
Acum avea ambii sâni arși. Și picioarele. Și mâinile... nare. Era pe cale să se stingă. Am vrut să-ntreb cine-i
Am ajutat la schimbat de câteva zeci de ori cearșafurile luase trupușorul să-l îngroape, dacă au găsit pe cineva,
pline de fecale din patul unui asistent universitar ars în o rudă mai apropiată sau mai îndepărtată, dar nu am
urma unei explozii într-un laborator. De durere, nu su- avut putere. Amare, cuvintele mi s-au oprit în cerul
porta niciun fel de protecție pe piele și se scăpa mereu, gurii. Mi-am recuperat geanta cu haine de la triaj și
deoarece nu-și mai simțea sfincterele. „Mi-aș hali părul, am semnat externarea. Era aproape de amiază când am
ca urșii iarna, să-mi fac un dop la intestinul gros, dar ieșit din spital și m-am îndreptat spre stația lui 282 din
din păcate am chelit...”, îmi zise într-o seară, făcând haz zona parcului Kiseleff, ca să ajung la Gara de Nord.
de necaz. Dintre toți, nu pot s-o uit pe Ioana, țigăncu- Trotuarul zăcea, murdar, sub frunze ruginii. Sirena
șa. Avea doar șapte ani. Arsuri de gradul trei în urma unei Dacii 1300 a miliției se auzi în distanță, probabil
unei explozii de butelie în apartamentul bunicilor, un- deschizând vreun convoi oficial pe Aviatorilor. Cerul
deva în Ferentari, bătrânii muriseră în incendiu, pe ea era acoperit de nori. Începu să picure.
lină /Ca-n visul meu ceresc d-odinioară; /O maică sfân- să convingere, că dacă în urma unui cataclism neamul
tă, pururea fecioară...” nostru ar dispărea, atât timp cât în lume ar mai fi un
T
Moștenire din viața dedicată profesoratului, volum semnat de Mihai Eminescu, despre români se
glasul monahiei Elena Simionovici sună puternic, în va vorbi”.
N
ciuda aparenței sale plăpânde, pierdută în rasa neagră: Cu bătaia inimii accelerată, ca odinioară la ser-
„Comemorarea în acest an a zilei când sufletul Poetului bările școlare, poeta populară Ana Pintescu se împarte
N I M E
s-a mutat la ceruri se potrivește cu timpul când poporul între bustul Poetului și fila cu versurile sale: „Un om
nostru își cinstește sfinții, eroii și drepții. Nădăjduind de frunte și un brand al țării / E și poetul Eminescu /
că pentru slujirea cuvântului până la jerfelnicie, Bunul Fiindcă și peste ani lumea tot va citi / Frumoasele lui
Dumnezeu l-a rânduit în ceata drepților mărturisitori, poezii”.
ne-am îndreptat gândurile de aleasă prețuire și prin Puiu Mândru de la televiziunea locală filmează,
prezența noastră, în aceste nesigure vremi, aici, la Sf. sper și eu să reușesc să aleg câteva dintre imaginile sur-
Mănăstire Putna. Florile și luminile sfinte, glasurile pli- prinse cu ochiul înrourat de aparatul foto.
ne de emoție ale copiilor rostitori, dangătul clopotelor Și din nou un glas puternic, cel al lui Alexan-
E
unite cu cuvintele de veșnică pomenire au marcat, încă dru Ovidiu Vintilă: „Cu ocazia comemărării «omului
o dată, rolul pe care Poetul l-a avut și-l va avea în a deplin al culturii românești», vreau să subliniez că tre-
V
ne reprezenta în fața lumii. Tot ce se putea spune, pe buie să adoptăm întotdeauna un punct de vedere echi-
drept, despre neamul românesc – istorie, înțelepciune, librat, să nu cădem în «capacana» nici a detractorilor,
E
credință, iubire, frumusețea limbii, le-a rostit în cuvin- dar nici a zelatorilor. Și pentru că am amintit sintagma
te de o armonie desăvârșită și s-au dus spre adeverire în lui Constantin Noica, una foarte inspirată cînd vine
lumea largă. Adaug la simplele mele cuvinte pe cele ale vorba de miracolul Eminescu, țin să adaug faptul că
lui Mircea Eliade, care spunea, cu o adâncă și valoroa- filosoful ne-a lăsat de grijă să îl privim pe marele poet
în integralitatea sa, adică să avem în vedere nu doar un
Eminescu din antume, apolinic, ci și pe cel din postu-
me, dionisiac. De asemenea, vreau să atrag atenția că
anul acesta, în septembrie, unul dintre cei mai impor-
tanți eminescologi devine centenar, din păcate postum.
Este vorba despre bucovineanul Dimitrie Vatamaniuc.
Și care, de altfel, a lucrat cu Noica pe manuscrisele emi-
nesciene, spun acest lucru întrucât l-am pomenit pe
filosoful sentimentului românesc al ființei. Parafrazân-
du-l tot pe Noica, dacă pe pământ românesc s-a născut
un scriitor de talia lui Eminescu, atunci suntem obli-
gați să dăm socoteală de el. Asta deoarce Eminescu ne-a
demonstrat ce înseamnă «a fi întru ceva», ne-a conso-
lidat conștiința, apartenența la ființă, la fibra esențială
a neamului românesc. Ne-a arătat limpede că și în noi
este loc pentru vibrație și devenire. Să nu uităm în acest
context că Eminescu ne-a dăruit limba modernă româ-
nă în care se scrie și astăzi. Cezar Ivănescu a afirmat, și
pe bună dreptate, că trăim în eonul Eminescu. Autorul
memorabilului vers «Nu credeam să-nvăț a muri vreo-
dată» a experimentat tot ce se putea: de la versul clasic
la versul alb. Acesta a fost Eminescu și este clar că nu
avem voie să îl uităm. Iar aici, la Putna, în acest spațiu
sacru, Eminescu este acasă!”
Cu lacrimile ploii curgând pe chipul poetului
de pe coperta cărții „Argus și slugile sale. Cei care au
făcut să moară Mihai Eminescu” de Vadim Bacinschi,
cumva și mai aproape la acel ceas vesperal al chemării placheta „Cuvinte de suflet”, cu citatele sale favorite
din memorie, decât mi-a fost și le-a fost celorlalți, toți din „Mihai Eminescu, trăitor și mărturisitor al credin-
cititori ai cărților sale, acolo, între begoniile albe și ro- ței ortodoxe”, pentru ca nici cinci luni mai târziu, la
șii, străluciri delicate ale țărânei din chenarul de piatră înmormântarea Maicii Benedicta, chiar în cimitirul cu
al mormântului. Semn al puterii suverane a amintirii brazi până la cer și begonii ca o respirație ușoară a țărâ-
personale din această lume în datul vieții vieții de după nii cu memorie, să primesc o alta, tipărită tot prin grija
moarte. Lumini și rugăciuni și pentru ceilalți, pe care sa, despre „Eminescu, între credință și cunoaștere” de
i-am cunoscut, cărora le știm numele, personalitatea, Zoe Dumitrescu-Bușulenga. Un monah cu ochi surâ-
monahiile Gabriela și Elena, cu o scurtă evocare a ar- zători, Ioanichie, ne îndeamnă să mergem și la biserică,
him. Teodor Pavlo, Carmen Cornelia Balan, la episco- însă deocamdată suntem lângă monahiile Gabriela și
pul Victorin Ursache și cu o fotografie pe care să o tri- Elena, cu dulci amintiri despre părintele Proclu Nicău,
mită şi celorlalte rude, eu întârziind mai ales la fostul la mormântul său. Trecem pragul paraclisului care-i
stareț, Iachint Unciuleac, cu sprijinul căruia am realizat plăcea lui Pimen, Ovidiu Vintilă nu se satură să-și um-
un prim reportaj din locuri înainte interzise ziariștilor, ple plămânii cu mireasma lemnului său. Când ieșim, o
în februarie 1990, dar și la Monahul Teodot – Teofil surprind pe stareța Sf. Mănăstiri Voroneț atingându-i
Lianu Dumbrăveanu, promițându-mi să-i recitesc ver- toaca, mângâind-o mai mult în aer decât pe suprafața
surile. sa, cu un gest de celebru violonist peste arcuirea unui
Ajungem apoi într-un luminiș al raiului, la Mă- Stradivarius.
năstirea Sihăstria Putnei, unde se odihnește de puțin În ploaia de-acum dezlănțuită, nu ne îndurăm
timp cel care a fost Înaltpresfințitul Pimen, arhiepiscop să ne despărțim de un pui de brad argintiu, plantat la
al Sucevei și Rădăuților, pentru care, la 40 de zile, pe înmormântarea Înaltului. Monahia Elena Simionovici
27 iunie 2020, Suceava, pe care a îmbogățit-o cu o ne- ne atrage atenția asupra mugurilor fragezi, semn că s-a
asemuită catedrală și douăzeci de biserici, își va pune prins. Privirea rămâne pierdută la cel din creștetul său,
însemnele cernite ale zilei de doliu. Și care, pentru noi, deschis de-acum în floare de mătase, căreia lacrimile
în acest periplu Eminescu, rămâne mai ales ca ales citi- ploii îi întineresc culorile, roșu-galben și albastru. Până
tor și iubitor de Eminescu. Da, țin minte și acum acel ce soarele interior care a început să ne pulseze în inimă
ianuarie 2006, când mi-a pus în palmă, ca pe o floare țese din ele un prelung și înalt curcubeu. Până la turnul
de ocrotit în gerul iernilor cu căldura sângelui nostru, și la bustul lui Eminescu. La răsăritul său fără apus.
E N T
M
N I
E
V
E
E
impusă în chip necesar, în funcţie de sine, un mod propriu de evaziune
traiectoria confesiunii stretoscopice pe itinerariul des-prinderii de raţi-
C
şi clivajul dublei limitări, a lumii şi a une dar şi al unei distanţe ironice
sinelui: „Oraşul ăsta e foarte bolnav. faţă de afectivitatea defulantă: „Îmi
I
Oraşul ăsta e dintele/ meu de minte. treci cu degetul pe şira spinării/ în-
În sfârşit simt o fericire tăioasă/ tă- colo şi-ncoace stângaci/ ca acul de
T
ioasă, toate lucrurile mele s-au apro- gramofon pe o placă zgâriată/ şi to-
I
piat,/ mi-am adus aminte de mama. tuşi ce mătăsoasă mă simt/ în gân-
Tata umblă/ după ea, cu un cui în durile tale ucigaşe/ sub acest clar de
R
cap, încă. Pe un monitor,/ În stradă, lună nesăbuit” (Dulcele meu asasin).
se-arată toată viaţa lor, cu subtitrare Presupunând posibila exor-
C
în/ toate limbile pe care le-am cu- cizare a amintirii, inserţia experi-
noscut bine” (Memoria hienei). enţelor în memoria pasivă a eului,
Această continuă şi imprevi- in-conştienţa magmatică devine un
zibilă derivă a memoriei sub semnul catalizator al interiorizării, la nivelul
T E
fatalităţii ne duce cu gândul la po- iluziei paradigmatice.
vestea visului lui Lao Tse, înţeleptul pus în faţa dilemei Neîncetata alternare de perspective provoacă o
celui care visa un fluture şi în vis, fluturele îl visa pe cel structurare luminoasă a dorinţei de evadare din haos,
E
adormit. De aici, reacţia de spaimă în faţa perspectivei din dezordinea invadentă conferindu-i strălucirile tă-
rătăcirii în vis şi a pericolului de a mai distinge realita- ioase ale unei ghilotine lăsate în urmă dar nu aban-
N
tea. Care realitate, s-a mirat filozoful, cea a fluturelui, donate: „Ne place să credem că cineva ne păzeşte/ ne
sau cea a persoanei care doarme? bucurăm/ că intră soarele în căsuţe./ eu mă iubesc/ mă
R
Raţiunea de a scrie contra biografiei, dincolo de iubesc cel mai mult pe mine, e o dragoste toxică/ pen-
evidenţe, ghemuirea în sine şi cabrarea eului izolat în tru oglinzi, care micşorează imaginea/ până la punct,/
A
faţa tăcerii spaţiilor infinite conduc la perceperea unei şi-atunci de ce fug,/ fug ca o pisică sălbatică în inima
oboseli stranii, când „Toată lumea care te iubeşte/ şi îţi ta,/ şi punctul mi se pare/ o strachină de lapte călduţ,/
C
umblă la creier/ fredonează încetişor cântecul crimei” ne e aşa de bine/ aşa de bine,/ că nu am observat ochiul
care/ ne ţintuieşte./ Ne place să credem că cineva ne şi revenire, a fascinaţiei pentru trecere şi efemer. Silvia
păzeşte/ şi că acţionează ca o contraotravă.” (Cineva ne Goteanschii are calitatea artistică şi afectivă de a smul-
E pândeşte). Autoreflectarea în propriile dileme succede ge cuvântul din adâncurile angoasante şi de a sugera
reflexelor corpului şi crochiurilor sale argotice. Dra- cu toată candoarea, nevoia de patimă şi de eliberare.
I C
mele cărnii provoacă redempţiunea dar nu o apropie. Dintr-un fel de culise, de dincolo de adevărurile crude,
Este vorba despre ceea ce Karl Jaspers numea sinteza dorinţa contrariată rezistă tentaţiei abolirii de sine prin-
antinomică, trăirea concomitentă a opoziţiilor de la o tr-un sistem de vase comunicante între cerebral şi trup,
R I T
înălţime ameţitoare, acolo unde realităţile pot deveni ca o traversare a realităţii prin care se întrezăresc fos-
revelatoare: „peste pământ va da o ploaie incredibilă în- forescenţele descompunerii şi inflorescenţele devenirii.
tr-o zi,/ când toate se vor topi şi mă vei revedea/ la fel „Memoria hienei” este un admirabil manual al arheolo-
de frumoasă,/ ştii tu, frumuseţea mea violentă, de care giei supravieţuirii şi vulnerabilităţii, o meditaţie asupra
mi-e jenă/ cu jenă mi-i de grija maternă pe care o simt/ capacităţii de absorbţie a spiritului într-un spaţiu onto-
C
pentru toţi nenorociţii pe care / i-am iubit,/ mă vei pri- logic al instinctului devorator, candorii şi transformării
vi ca pe o himeră cu un trandafir alb/ înfipt în laringe,/ de sine: „ştii, tu când apuci cu dinţii muşchii mortului/
vei vedea în jurul meu cum se întind/ râuri de lapte fi mai duios, aş putea fi şi eu acolo”.
gras,/ cerul va fi ca o pastă fine-
T E
publică.” (Bronhospasm).
Există poate o premisă
R
E
este doar o imagine abstractă dintr-o lume de cine știe riilor un roman sau două. Dar asta rămâne la latitudi-
unde, de Dincolo sau de Dincoace, și lumina ei înghe- nea peniței și a sufletului ei.
C
țată și necruțătoare s-a așezat pe chipul cuiva drag, pe
care îl porți cu tine, mângâindu-l în gând, pentru că
I
nu-ți mai este îngăduit altfel, penița ta se face altceva,
mai fragil și mai dureros, și nici măcar curajul nu-ți mai
T
este de ajuns, ci trebuie să cotrobăi după ceva mai mult:
I
puterea de a te frânge și a te lăsa doborât la pământ și
șubrezit de durere, de plâns și de dor, pentru ca să te
R
mai poți ridica apoi și să poți povesti, ca un supraviețu-
itor al propriei dureri.
C
„Chipul Marianei este o icoană pe care o șterg
de praf de câteva ori pe zi, aici, înlăuntrul meu.”, scrie
Nicoleta, și parcă tot ce urmează apoi are gustul ru-
găciunii. Ea rămâne, cu penița în mână, la marginea
T E
unui mormânt, împrumutând nu doar condeiul, ci pe
ea însăși, și trup și gânduri și suflet și tot, celei care nu
mai este, ca s-o facă, astfel, să trăiasca în continuare o „a
E
doua viață” în care să încapă tot ce nu i-a încăput în pri-
ma, pentru c-a fost prea din scurt și n-a mai avut timp.
N
E
I C Leonard POP Poezia lui Adrian Lesenciuc
P oezia lui Adrian Lesenciuc îți atrage atenția, cel al lui Borges ( pe fiecare pagină, în dreapta sus, sunt
R I T
din capul locului, prin meșteșugul de orfe- așezate texte ale lui Borges culese cu litere italice), ci
vru - versurile lui nu par să izbucnească deasupra albu- el propune, la vedere, un text de rezistență, în care e
lui hârtiei, gata rotunjite, precum pietrele de trovanți, „adaos” - cu sens de pioșenie, precum sunt adnotările
ci le lasă șlefuite de ape: „... O nevăzută mână/întoarce Sfântului Augustin (Confesiunile) pe marginea textului
valul și mă aruncă mai departe, cu o pagină” (pag. 11). biblic - dar și neliniște, tremurul creator. Iată, un astfel
Volumul din 2016, Cartea de apă (Ed. C. Românească) de text: „Risipesc asfințituri să le culeg din cărți/deja
C
va avea acest „fir” al apei, care par-vine nu pe filiera ordonate, despre asfințituri. // Mi-e teamă că argin-
eminesciană - a „râului-timp”, a „istoriei pe apă” -, ci se ții/ascunși în pământ/au ruginit/lângă cărțile toate...”
revendică de la imaginea borgesiană a „râului cu un sin- (pag. 18).
T E
gur mal” - adică râul-cu-tot-ce-este-pe-mal (pag. 22). Sau: „Cuvintele amenință. Cuibarele lor/
Subtitlul cărții, „Cu Borges, privind râul”, îi sun pântece de fecioare-n care doarme vântul...” (pag.
facilitează poetului brașovean posibilități de deschi- 32).
deri fecunde spre multiplele sensuri ale imaginarului Devenim, prin această juxtapunere de tex-
E
borgesian: oglinda, „dublul” (celălalt „din amonte”, te, pe fiecare pagină, nu numai cititori ai textelor lui
„fără nume” - pag. 33), istoria societăților succedân- Borges, ci și părtași la încrustările propriilor versuri,
N
du-se în valuri (”Istoria se-nchide în mersul ei / rotund o „ramă în ramă”. Gândul borgesian este o fulgerare,
și lupt cu valul care-nghite/râu și prund”... -pag. 29), care s-ar pierde în frumusețea unui amurg, dacă poetul
R
lumea-bibliotecă și cuvântul care bate-n piroane „și brașovean nu l-ar extrage din ardere. „Rama” îl ține,
cititor, și scriitor”: „Cuvântul e doar unealtă cu care/ pentru noi, într-un interval nou, scos din timp. E ca și
A
bați scadat apa râului/spre-a nu deveni deolaltă cu ea...” cum am crede că pâlpâirea unei lumânări ar putea ține
(pag. 41). loc de lumina zilei, când, de fapt, lumânarea transfigu-
C
Adrian Lesenciuc surprinde lectorul, prin provo- rează lumină într-o liturghie a trecerii, transpune clipa
carea motivelor borgesiene, prin „exerciții” de smulgere în „categoria divinului”, cum ne spune Claudel.
din bulboanele de gândire ale lui J. L. Borges, încer- Iată un „gând” borgesian pus într-o „rama” sub
când, pe cont propriu motivul heraclitian, dacă „apele Tâmpa: „... tigrul lui Borges pășește în grosimea/ foii de
răului în care mă scald” sunt „deodată cu apele râului în hârtie/pe sub versul meu/privește cum tresaltă scrisul/
care intrat-am” (pag. 11). Am putea numi acest „exer- sunt dungile tigrului camuflate în pagină/închide repe-
cițiu” al ieșirii la mal - „de înot în priviri”: „Când înot de cartea!...” (Tigrul lui Borges). Cum se poate vedea,
între pagini, râul se-ntoarce/dar nicidecum cu atâta pu- din „ramele”/”gratii ale poemulu”(pag. 17), Adrian Le-
tere/ca atunci când privirea mea se pleacă/întâlnind-o senciuc, scriptorul, poate ... “ieși” să ne avertizeze: „în-
pe a ta...” (pag. 29). Ne-am putea întreba cât este de chide repede cartea”, sau: „Privește, cititorule, în trea-
... borgesian textul lui Adrian Lesenciuc, sau cât este... căt, / cum trupul literei tresaltă...” (pag. 38), poate trece
anti- borgesian? După ce ne familiarizăm cu textul său de la livrescul borgesian la grundul zilei contemporane:
vom concede că ne aflăm într-un text gravid de sensuri „... Mă trage-adânc abisul/... /... Mă înalț, /m-afund.
- poetul nu stă pe malul apei ca să fie încântat de sine / Un chip/rotund/mijește/și inund/cuvânt/fecund/în
însuși, precum Narcis, ci îl aduce o...”sete” (eminesci- joc/secund. / Urgrund. / Ungrund. /Abgrund...” (pp.
ană, totuși) de răsfrângeri, de noi întruchipări, care au 29-30). Prin acest „joc secund” suntem chiar în... visul
acordul pentru bricolaj venit direct din Borges: „toți borgesian: „... mi-ar plăcea ca un vers al meu, o poveste
scriem aceeași carte și toți gândim aceleași lucruri”. a mea, rescrisă și îmbogățită de altcineva, să supraviețu-
Poetul Adrian Lesenciuc nu își așează „laolaltă” iască...”. Poetul brașovean se întreabă dacă „corespun-
(termen al lui Nortrop Free pentru strategia critică de de” acestui vis (pag. 30), noi credem că da...
re-citi textului Bibliei), din orgoliu, textul său stă sub Cu apariția mai recentă, poemele din gEnei-
da (Ed. Școala Ardeleană, 2019), Adrian Lesenciuc motivul „genelor lungi”, dar ritmul este alert pentru că
trece într-un alt registru poetic – al unei „cântări a cân- poetul lucrează pictural - ba cu tușe bine trasate, ba cu
tărilor”. „gEneida” este, în intenția sa, o ...”eneidă” des- laviuri calde: „... lumina se decupează neclar/ca și cum
pre „genele lungi” ale iubitei, o poetică a ornamentului aș închide ochii printre gene/lumina prelingându-se în
feminin: „... câmpul privirii noastre s-a apropiat/genele ace și arce/sala devine peșteră - abia acum îmi dau sea-
tale lungi s-au încolăcit peste ale mele/pagină cu pagină ma -/deschid ochii, lumina se încheagă... / ... totul e
noua carte s-a scris...” (pag. 18). clar ca și cum apa rugăciunii/mi-ar fi curățat fața” (pag.
Iubirea este pentru el „un câmp de luptă” - cu 52). Textul, la fel, trece dintr-o cadență a unei cronici
toate cunoscutele semnificații: o „cetate Troia” care de bătălie („...îmi vine să urlu, dar ceața/sângerie a lup-
trebuie cucerită (pag. 20), pentru că în spatele atâtor tei noastre/absoarbe și sunetele...”(pag. 19) într-o so-
evenimente istorice stă, mereu, nu-i așa, o femeie: „is- noritate cu rezonanță psalmică: „... lumină, cere cineva,
toria toată se rescrie/ pe genele tale lungi” (pag. 23). nu văd cine, și două mâini/ mari iau rugăciunea în pal-
Sau cu familiara „supă” (pag. 38, pag. 46), în farfurie me și spală privirea” (pag. 50).
„de Talassa” (pag. 35), în jurul căreia se țes evenimen- Cele mai rezistente imagini ale frescei (textul
te adamice sau „istorice” în care nici „noaptea troiană” este fragmentat, fără titluri, lăsând impresia de scene și
nu e mai „sângeroasă” (pag. 47). Imaginarul poetic este unghiuri diverse), se supun unui procedeu, numit de
fecund - dacă însemnele faptelor de vitejie ale oștenilor poet al „multiplilor Homeri” (pag. 24), unde textul e
erau ilustrate pe scuturi, în „eneida” lui Adrian Lesen- o „colonie” a ideilor - „o colonie de multiple lecturi”
ciuc sunt înscrisuri tipologice pe... farfurii: „bătălia se - în care istoria se scrie și rescrie, mereu, „prin Homer
dă pe fundul rotund al unei farfurii de Thalassa” (pag. cu/identitățile-i multiple/o identitate a sa fiind/și prin
35), sau: „... m-am îndrăgostit de privirea ta/din zori/ toți heteronimii lui Pessoa” (pag. 25). Fără îndoială,
privirea ta de faianță/privirea de ceramică Thetis cu or- Adrian Lesenciuc este un poet al lucidității, al texte-
E
namente sarmate/în cochilii...” (pag. 13). lor cu tangență filosofică la „conștiință” - cuvânt care-l
Nu apar în votivele încrustate în poeme și alte însoțește în digresiunile sale („orizontul/după conturul
C
trăsături ale chipului feminin, totul pare estompat de propriei conștiințe”-pag. 32, „conștiința e falsa oglindă
a celor care te locuiesc”-pag. 33, „con-
I
știința/ peste care nu coboară în nicio
T
dimineață/zorii sângerii ai privirii ta-
le...”-pag. 38), și care prozaic, acoperă
I
lirismul de alte epure ale ispitelor zilni-
ce.
R
Pentru că Adrian Lesenciuc este
un poet al energiilor pe care le secretă
C
limbajul, al ieșirilor „secrete” din pa-
rabolă în lirism, din mirajul cărților
în realitate care multiplică lumea cu
T E
propria sa energie, și care ne singula-
rizează neliniștile. Trebuie să-l privim
pe poet ca pe un eponim în magistratu-
ra unui șir de devoți ai motivului „căr-
E
ții infinite” (în textele sale e prezent
Saramango, Borges, Homer, Pessoa,
N
Mereu se face plinul printr-o gură care fusese convocată de directorul clinicii ca să-i ex-
Ce cască pentru cea din urmă oară. plice de ce nu avea încă drepturi egale cu ceilalţi colegi.
Mereu se varsă-n cer o picătură Ridicolul explicaţiilor pe care i le dăduse pedantul di-
De suflet, picătura necesară. rector: Je suppose que vous comprenez, chère Anne, que
les diplômes roumaines sont valables seulement à partir
Şi tu te plimbi în lume ca un vas de 2007 quand la Roumanie a été reçue en Europe. Or
Ce tremură-ntr-o mână de copil vous êtes chez nous depuis... depuis 2004 il me semble...
Şi știi: de stropul care-a mai rămas Il vous faut encore un peu de patience... Simţise că nu îşi
Atârnă echilibrul ei fragil... mai poată zăgăzui lacrimile şi nu reuşise să dea replica
potrivită: Anul 2007 nu reprezenta o garanţie a calităţii
O, doamne ! Din această fugă-a mea profesionale şi-apoi... graniţele geografice situau dintot-
Şi-acestă piedică ce-o pune clipa, deauna România în Europa.
Să se aprind-atunci când voi cădea, Gelozia colegelor celibatare când începuse să îl
Un mic izvor de adăpat aripa1 intereseze pe André, tocmai dânsa care rula r-ul şi avea
un ciudat accent din ţările de Est... Oare când devenise
T E
ne Ana, simțind că povara din sufletul ei trage și mai desăvârșit, este magnificat de inscripția susținută de
greu. Dialogul cu acest copil prematur, cu această fărâ- îngeri care strălucește deasupra lui: Iesus est natus. Ve-
mă de viață care prin privire reușește să pătrundă până nite adoremus. Pe ultima poartă, pe care par a trăi toate
în adâncul sufletului, este întrerupt de o voce șoptită: animalele pământului și a înflori toate plantele domi- E
Elle est fragile dans son corps, mais très forte dans sa tête. nate de un cipré, copac care întruchipează puritatea
Ana recunoaște în umbra care veghează în spatele ei înălțimii, descoperă ca emblemă inscripția: Sanctus.
R T R
femeia a cărei viață o salvase în noaptea de gardă. Este Sanctus. Sanctus. În fața omului sensibil și umil, Poarta
plăpândă dar fericită. Este mamă ! își deschide ca prin farmec înțelesurile pentru a se găsi
în faţa ultimei inscripții: Salvanos.
*
Ana şi Andre parcurg în tăcere Barcelona: renu- Pe o terasă însorită Ana şi André îşi continuă
O
mitul bulevard Rambla, parcul Gaël... Fiecare cu gân- gândurile în faţa unor cafele care, neatinse, s-au răcit
durile lui... Veniseră aici, la clinica Eugin renumită în de mult.
P
toată Europa în tehnicile de combatere a infertilităţii. Gândurile Anei sunt străbătute fără încetare de
mesajul cu care grupul Nativității a inoculat-o: Iesus dragi, chipul Anei se înnegurează. După o urmărire
est natus. Venite adoremus. Fiecare prunc, a cărei venire atentă şi câteva întrebări scurte îi comunică sacadat lui
T E pe lume o veghează și ajută, îi umple ființa cu melodia André tristele noutăţi transmise de prietena ei:
imnului glorios Venite adoremus așa cum îl cântă An- - Mâine Teodora şi Sylvain nu vor fi aici şi...
gela Gheorghiu şi care vibrează în interiorul ei atunci probabil vom fi noi acolo... la Întorsura Buzăului...
O R T R E
- Nu bunica, nu te teme, spune fetița cu curaj - Da, știu, mi-a spus domnu’Francez că eu sunt
după care iese în întâmpinarea celor doi cărora li se doi în unu. Doi în unu, doi în unu!
adresează: Cea mică sloboade din strânsură mâna Bunei și
- Bună ziua. Eu sunt Ana-Maria și o păzesc pe începe să țopăie, să cânte și să râdă, un râs cristalin care
Buna. Voi cine sunteți ? zboară peste livadă pentru a întâlni murmurul izvoru-
Este ciudat cât de dezghețat este copilul care lui. Doi în unu, doi în unu ! Doi în unu, doi în unu !
nu pare să fi depășit patru ani și pe care cei doi îl isco- Ana și André au rămas ca țintuiți privind cu
desc cu blândețe: încântare copila care este ca o luminiță, un prichindel
- Noi suntem Ana și Andrei, prietenii mătușii care știe a învinge gravitatea pentru a face avântate
tale Teodora care ne-a trimis aici să avem grijă de voi. salturi spre soare. Vocea ei a răgușit puțin și totuși cât
Bunicul e acasă ? de fermecător, de suav și plin de viață este cântecul !
- Bunu e la Buzău cu domnu’ Francez, la un Piruetele și salturile pe care le face îi prefac în nimb de
tratament care ... am uitat cum se cheamă... Oare di- aur buclele aurii.
liză ? răspunde cea mică după care pune o întrebare, o Nici unul dintre ei nu observă că prietenul lor,
întrebare arzătoare care îi pune desigur în încurcătură domnu’Francez, îl ajută pe Bătrân să coboare dintr-un
pe Ana și André: antic automobil roșu cu care a reușit să se strecoare pe
- Sunteți prieteni și cu mama ? Când vine aleea dintre copaci.
mama ? - Soyez bien venus, les amis, vous tombez bien,
- Da... Sigur... Va veni şi mămica ta numai că car nous avons besoin de force et de sagesse !
trebuie răbdare, murmură Ana pe când minciuna îi Ana nu întârzie să îl tachineze:
înroşeşte obrajii. - Nu ai învățat încă limba locului, bătrâne ?
Însoțiți de cea mică dau fuga până la mașină oare toți cei de față cunosc limba lui Molière ?
ca să își recupereze puținele bagaje și cumpărăturile - Eu nu mă descurc rău în limba română dar
făcute în grabă pentru Bătrâni și copii. Nu știu dacă nu știu dacă André înțelege ceva, răspunde mucalit
ei au aflat ceva despre dispariția mamei lor și moartea Marele Blond, cum îl numesc pe Sylvain, în şagă, pri-
tatălui, se vor lămuri numai când vor sta de vorbă cu etenii. Văd că sunteți captivați de spectacol și nu ne
Bătrânul. băgați în seamă.
Până atunci se lasă cuceriți de Ana-Maria care Marele Blond vrea să pară mucalit dar sub apa-
îi inițiază în tainele casei, ținând-o protector pe Buna renta lui nepăsare se descopără pe dată că grija îl îm-
de mână. presoară.
- Aicea este bucătăria, aici cas’cea mare une - Nea Vasile, se adresează Ana bătrânului bu-
doarme acum singur domnu’ Francez că tanti Teo a nic al minunii aurii care s-a oprit din dansul înaripat,
plecat după nişte documenturi. sunt medic şi prietena Theodorei, spuneți-mi cum vă
- Şi îți place aici, la bunici? o iscodește Ana, simțiți după dializa de azi ?
surprinzând privirea albastră a fetiței care o cercetează - Bine... Nu doresc binele ăsta nici dușmanilor
T E
cu multă curiozitate. mei da nici n-am pre mulți dușmani... Da, să lăsam
- Da, e bine, avem mere și lapte și Bunul știe să necazul ăsta că ne-o bătut Dumnezău cu alte nenoro-
facă mămăligă. Dar mai bine era cu mama! Mama ne ciri... Aveți poate vreo veste bună despre Măria?
făcea și clătite! Şi mă legăna până adormeam... Numai - Nu, din câte ştim cercetările nu au prea avan- E
că acum mama nu știe că am crescut și am grijă de sat...
Buna... Da, oare când vine mama? - Ce vreți doamnă ? Măria e româncă și dacă
R T R
- Trebuie să ai răbdare, o să vină și ea... urmele vreunei ticăloșii duc spre un italian din partea
- Tu ești Ana, mai puțin ca mine care sunt locului, cu bună seamă că poliția lor n-o să-i dea în
Ana-Maria ! cap... Draga de Măria, cât era ea de harnică, cinstită și
- Da, draga mea, ai dreptate, tu ai un nume bună, nu putea să aibă decât prieteni, da străinu’ e tot
compus, format din două alte nume. Iată, Ana este străin... Mie mi-a trezit bănuială nepotul doamnei pe
O
numele meu (Ce coincidență tulburătoare! își spune ea) care Măria o grijea, era gelos că bătrâna spusese că îi
și Maria este numele mamei tale. lasă Măriei ceva moștenire. Ați auzit ceva despre asta ?
P
- S-o lămuri ori nu, asta-i treaba poliției, pe noi tristețea celorlați comeseni și se întreabă: Până când
ne doare doar că Măria o dispărut. Dacă era în viață oare îmi vor tăinui oamenii mari cele întâmplate ?
dădea ea un semn și nu ne lăsa pe noi, pe bărbat-su și Şi oare când îi vor spune și cum îi vor spune ?
mai ales pe copile să ne frământăm și... săracu Nicu să Cum va înțelege și primi ea oare trista veste că
plece dintre noi atât de năpraznic ! este orfană ? Este greu de presupus reacțiile copiilor,
- Ce știu copilele despre toate astea ? întreabă dar desigur suferința sufletelor lor plăpânde și sensibi-
Ana. le este nemăsurată.
- Nina, care merge pe 13 ani, și Eliza, care mer-
ge pe 10, știu că a dispărut măicuța lor dar că sunt *
speranțe să o găsească, nu știu însă despre nenorocirea Cele trei copile ale Mariei și ale lui Nicu, dis-
P
care l-a pierdut pe tătuțul lor... Cea mică, Ana-Maria, păruți din această lume, sunt cu Teodora şi Sylvain
nu știe nimic și n-am avut tăria să-i zicem ceva cu în casa lor de la munte, din apropierea Oraşului din
toate că ea ne întreabă mereu de ce suntem triști şi Alpi. Formalitățile prin care cele trei minore le-au fost
mai ales despre când vine mămică-sa. Ce-o să devină încredințate au părut fără sfârșit iar cele de înscriere a
ăști trei copii orfani că noi, bunicii, nu mai suntem în celor mari la școli din oraş nu au fost nici ele ușoare.
stare să ne îndeletnicim cum se cuvine de ei ? Ce-o să Vacanța de Crăciun a început și fetele nu s-au
devină sărăcuțele de ele ? lăsat prea mult rugate pentru a încăleca săniuța. Ză-
- Cred că despre asta nu trebuie să vă faceți gri- pada pufoasă și imaculată le va ajuta cu bună seamă
ji pentru Teodora şi Sylvain, prietenul nostru cu care la despovărarea inimilor lor de copii atât de încercaţi.
v-aţi împrietenit, şi noi, André soţul meu şi cu mine Imbujoraţi de ger, copiii au intrat în casă şi dau semne
care le suntem prieteni, vom aranja toate cum se va de nerăbdare când Ana și André intră de afară odată
putea mai bine. Trebuie să vă îngrijiți în primul rând cu un val de aer rece care îi înviorează pe toți.
de sănătatea dumneavoastră și a mamei bătrâne. Ana-Maria dă fuga să îi întâmpine, răspun-
- Eu mi-am cam terminat viața, așa cum se cu- zând cu mult entuziasm îmbrățișărilor celor doi.
vine la anii mei, am înțeles astăzi de la domnu doctor Cu o nesfârșită tandrețe Ana o strânge la piept
care spunea ceva despre insuficiență de gradul cinci pe cea mică și o întreabă:
și despre trebuința unui rinichi străin, că nu pot nă- - Ana-Maria ți-ar place să vii să locuiești cu noi,
dăjdui să mai am multe zile. Biata Domnica, nevas- cu mine, cu Andrei și cu doi bunici pe care nu îi cu-
tă-mea, care era cea mai ageră dintre femeile locului, noști încă ? Să fii fetița noastră... Iar surorile să îți fie
ea săraca are mintea atâta de încețoșată de boala aiasta aproape. Ce zici ?
de-i zice Alt-Haimer care nu are întoarcere, încât nu Privirea albastră a fetiței o înfruntă pe cea la fel
înțelege nimic din ce se întâmplă. de albastră a Anei în timp ce o voce subțirică dar gravă
- Da, am văzut că mă confundă pe mine cu și convingătoare răspunde:
Maria, de altfel auziți-o, mă strigă. - Da, te iubesc, știi să mă îmbrățișezi la fel ca
Vocea tremurată a Bătrânei se aude într-adevăr: mama și numele tău -Ana- este la fel cu primul meu
- Mărie, Mărie, vină să mă ajuți să punem ceva nume... Al doilea, știi - Maria- este numele mamei
pe masă că avem oaspeți și copilele îs și ele flămânde. mele care a plecat departe... Doi în unu ! Doi în
Masa de sub merii rotați este pusă la voia în- unu ! începe Ana-Maria să cânte și să țopăie ca acolo,
tâmplării de Bătrâna care confundă tot ce îi cade în în livada din Zărnești.
mână și de Ana care nu cunoaște rosturile casei. Fi- André, trage cu urechea și îngână și el un cân-
ecare ia pe apucate din merindele, cumpărate și ele tecel care începe și se termină cu:
la voia întâmplării de Ana și André. Degeaba Marele
Blond, ale cărui strădanii de menținere a moralului Avem și noi un mic izvor de adăpat aripa...
dau uneori rezultate, îi tot îndeamnă să ia câte o îm-
selfie
L I RI CE
Carmen SECERE
/butelia de oxigen//
îmi amintesc
de cea mai lungă vacanță
când închiriam biciclete low cost
în tirana
viața e la mine
îmi spune
plânsul delfinilor
celebrez indiferența
viața pe gheață cu o limonadă
se aprind rugăciunile
în memoria incisivilor zvâcnesc în casa muribunzilor
remușcările din calcutta
păstrez echilibrul anulând
presiunea printr-o stranie simetrie
aștept o veste bună
momentul forței are aceeași valoare de seară
sunt paralelă cu mine însămi
antidot
important e să încălzim inimile
sub pătura rererecusută
în casa noastră de turtă dulce
un măturător de străzi
pentru fiecare suflet
o atenție nevinovată și lași să curgă prin tine tăcerea
la buzunarul de la piept împreună cu mine
cum mamele disperate
bani la stima doctorilor e chiar minunat că nu pleci
pentru nepăsarea închegată
în amprenta lor de pe pământ
break-up
un corporatist motivat un poem mediocru al unei
acțiuni favorabile îndrăgostite de ficțiune despre
în mături și dezinfectant cât însemni tu pe bune
care au furat importanța ăsta nu e mai mult
împachetărilor cu ciocolată câte s-au scris despre cum
pentru domnii și doamnele respectabile se iubește și despre cum
fiecare drag e mai drag
decât oricare altul
în unele dimineți mai plin de viață decât briza
nu știi ce să faci cu mine când plâng mării mai liniștitor
decât o după-amiază
și e chiar ok petrecută în parc la 7 ani
mai mult decât starea
nu ți-am dat ghidul de instrucțiuni de după gripa asta
și oricum cine l-a folosit vreodată amandine gin schweppes
că mai bine dai direct cu capul și tu știi cel mai bine
cât îmi plac
nu știi ce să faci cu mine când strâng uneori mai covârșitor
E
din buze și îmi întorc privirea decât surorile lui cehov
și mai magic decât b.b. king
C
și e chiar ok
poveștile bunicii
I
doctorul fericit
mărțișorul special de 1 martie
L
ai luat-o înainte
o pisică se gudura la picioarele mele
am împins-o ușor la o parte și m-am grăbit să te ajung din urmă
ca o vacă care dă lapte gros după ce a născut un vițel mort
Personaje semidivine
ES EU
Niadi-Corina CERNICA
în mitologia platoniciană
scufundate.
dintr-un „acvariu” al postumilor. Atrăgându-ne atenția cadavrului printr-o injecție de marmoficare neagră,
asupra corpurilor postumane, Orașele scufundate este o nu mai au nevoie de somn, ci prin intermediul unei
E
sursă literară neprețuită care speculează situația noas- „băi de lumină, care împrospătează nervii”2, se simt
tră postumană. Aderca nu oferă doar un avertisment revigorați. Totuși metamorfozarea nu este numaidecât
S
1
Felix Aderca, Orașele scufundate, Editura Tineretului, Bu-
curești, 1966, pp. 11, 12. 2
Ibidem, p. 75.
serie nouă, anul XXXI, nr. 4-5-6(350-351-352), aprilie/mai/iunie 2020
BUCOVINA LITERARĂ 107
publicație întemeiată la Cernăuți, în 1942
a scăzut, aceștia suferând de o involuție, vârsta medie este decât „un chin”, „o orbire”, „o rușine”, „o com-
scăzând revoltătător: „O! Ce secături, conducătorii la- promitere”: „iubirea, Ri, deși în Orașele Submarine nu
U boartoarelor de biologie!...Nu sunt în stare să mențină folosește la nimic, n-a putut fi, precum am văzut, stâr-
egală un ceas măcar presiunea atmosferică a Orașelor pită cu desăvârșire. Ea a rămas o foarte veche prejude-
E
Submarine!...Iar chirurgii, buni de spânzurătoare: să nu cată: a mers cu oamenii în fundul Oceanului și va muri
găsească ei un mijloc de a simplifica pompa aspiratoa- probabil odată cu ei”5. Acest regulament atât de strict,
S
re-respingătoare a inimii!... În ultimul secol, viața s-a care privește condițiile de procreare, le este impus doar
micșorat cu zece ani. Nimeni nu mai depășește vârsta bărbaților și femeilor din Hawaii, Cap-Verde și Ceylan.
E
de 40.”3 Mai mult de atât, oamenii se diafanizează prin În Orașul de Foc, orașul marianilor, nu există reguli cu
tehnică, corpul lor devenind un fel de tehno-corp. Evo- privire la reproducere însă, din cauza condițiilor grele,
luția umană primește însă o „mână de ajutor” atunci „cumplitei munci și a împrejurărilor fizice penibile”,
când Xavier descoperă formula lămpii Pi (oxigenul locuitorii orașului „nu se bucură de secunda împreună-
pur), însă acesta, împreună cu fiica fostului președinte, rii voluptoase pe care toate ființele superioare o doresc
Olivia, zboară spre o altă planetă cu un avion-rachetă. și care dă în celelalte Orașe, femeilor și bărbaților, acel
Înaintarea spre centrul pământului rămâne scopul lui aer de agresivitate biruitoare și voiciune fericită. Maria-
Whitt și al secretarei Lucia. Astfel, perpetuarea speței nii și marianele nu cunosc decât arareori împerecherea,
umane este asigurată în două medii de viață diferite. și atunci dușmănoasă, prelungă și amară, ca o crimă.”6
Uitându-ne printr-o lentilă trans-corporală ob- Familia existentă în lumea postumană nu mai este un
servăm că imaginea noului corp al omului imaginat de „acasă”, vizibilitatea familiei este distrusă ca imaginar
Felix Aderca este deformat de adaptabilitatea la mediul ideologic. „Comisia” operează în imaginarul și iden-
acvatic. Pentru a discuta despre transformarea prin care titatea locuitorilor și astfel apare eșecul familial unde
trece corpul uman, mai întâi vom aduce în discuție sitcomul freudian nu își mai găsește locul.
care este rolul familiei în care acesta ia naștere. Familia Pe când Aristotel descrie corpul uman prin-
postumană prezentată de Felix Aderca nu mai este nici tr-o hendiadà (un singur concept prin două cuvinte),
pe departe o familie. Familia postumană a lui și a ei ca fiind „un animal biped”7, Felix Aderca descrie noul
se învârte în jurul valorilor unei unități imaginate cu corpul uman metamorfozat ca fiind „golaș”, fără păr,
rezultate catastrofale. Foucault, în „Istoria sexualității” asemenea lui Iona care, înghițit de balenă, renaște chel
a găsit nașterea culturii umane în cunoașterea heterose- „ca un sugar”8. Afirmăm că, în spiritul filosofiei vodevi-
xuală, actul sexual care produce copii, unde reproduce- le, termenul de umanitate și corp uman, dat de Aderca,
rea umană înseamnă unirea dintre un spermatozoid și ține de catachresis – termenul este folosit pentru a de-
un ovul și astfel iau naștere „micile creaturi de iubire”, scrie folosirea unui cuvânt într-un mod greșit – unde
așa cum este o melodie a trupei Talking Heads. Repro- închiderea imaginară a categoriei umane are funcții
ducerea în lumea acvatică imaginată de Felix Aderca reale. Spre deosebire de omul „ca subiect”9, care își
este posibilă numai dacă „comisia eugenică” își va da vede propria imagine în oglindă și își fixează identita-
acordul ca un bărbat și o femeie să aibă un copil con- tea discretă și superioară de gen într-un mod care îl va
form fișelor „Laboratorului biologic”. Dacă „Laborato-
rul biologic”, care are rolul de a transmite informațiile 5
Ibidem, p. 19.
necesare noului tip de om către „Comisia de procrea- 6
Ibidem, p. 38
re”, greșește fișa viitorului (ne)umanoid, rezultatul este 7
Aristotel, Metafizica, traducere și comentariu, note de
catastofal. Astfel copilul rezultat devine „un monstru Andrei Cornea, Ediția a II-a, revăzută și adăugată, Editura
sau un idiot. Dar el este numaidecât sterilizat și trimis Humanitas, București, 2007, p. 40.
după întâile cursuri școlare la serviciile de salubritate”4. 8
Carl Gustav Jung, Opere Complete, volumul 12, Psihologie
Copiii rezultați în urma acțiunilor „Laboratorului bio- și alchimie, Simboluri onirice ale procesului de individuație,
logic” nu vor mai aparține familiilor. Dacă se întâmplă reprezentări ale mântuirii în alchimie, Traducere de Carmen
ca unui cuplu să i se ofere șansa să aibă un copil, se va Oniți și Maria Magdalena Anghelescu, Editura Universitas,
întâmpla rareori ca acel copil să fie conceput din iubire, 1972, p. 302.
pentru că iubirea pentru postumanitatea prezentată nu
9
Lacan Jacques, Écrits: a selection, cap. The Mirror Stage as
Formative of the Function of the I as Revealed in Psychoan-
3
Ibidem, p. 23. alytic Experience, Editura W.W. Norton&Company, New
4
Ibidem, p. 20. York, 2000, p. 25.
serie nouă, anul XXXI, nr. 4-5-6(350-351-352), aprilie/mai/iunie 2020
108 BUCOVINA LITERARĂ
publicație întemeiată la Cernăuți, în 1942
exclude pentru totdeauna, corpul postuman identificat Dacă pe pâmânt sângele submarinilor era roșu, în fun-
de Aderca devine subiect dincolo de și între „montarea” dul apelor acesta devine alb „ca puroiul”. Singurii care
colectivităților semi-autonome, ce știu că nu poate fi nu se metamorfozează în totalitate sunt locuitorii ora-
niciodată coexistent sau cu totul separat de ele. Vechiul șului Mariana. Forma corpului acvatic este aceeași ca
corp al oamenilor tereștii este „canibalizat” de către și cea a corpului terestru, de aceea „Comisia biologică”
noul corp al locuitorilor mediului acvatic și astfel iau a încercat perfecționarea anatomică și biologică a ma-
naștere alienii. Înfățișarea trupească a noilor oameni, rianilor prin reproducerea lor cu oamenii mijlocii din
așa cum am mai precizat, a suferit mari metamorfo- Cap-Verde, Ceylan și chiar cu delicvenții din Hawaii.
ze, iar expresivitatea chipului pământean s-a pierdut în Rezultatul a fost pe măsura așteptărilor: „corcitura se
mediul acvatic. Toți submarinii sunt „neînchipuibil de arăta, ca trup și mentalitate, mai aprope de Hawaii”16,
frumoși, de inteligenți, de simțitori”, lepădându-și din dar total nepotriviți pentru munca grea pe care o făceau
sângele lor „beteșugurile, strâmbăturile, nepotrivirile, zilnic oamenii din orașul „nucleu”, al focului.
urâțeniile, nebuniile. Copacul neamului omenesc și-a Mâncatul, modul de a se hrăni a marianilor,
scuturat în timp și a avut destul timp!- toate gunoa- marcă a registrului uman, dă bătăi de cap Comisiei
iele.”10 Forma minusculă și degenerată a viețuitoarelor biologice. Aceștia sunt incapabili să digere prepara-
marine „se schimonosește”. Alimentarea acestora este tele gazoase ale Ceylanului, iar la limita cu foametea
sintetică, redusă la „forma perfecționistă a parfumuri- muncitorii capătă un comportament animal cu instinct
lor” a cărui viciu oamenii îl dobândiseră fără prea mult reacționar „îndopându-se cu pământ, lavă pulverizată
efort, ca o beție: „mulți bărbați și femei le preferau și și cenușă”17, această acțiune irațională a marianilor du-
le gustau voluptatea îndelung, ca altădată cocaina și când la deces. Pentru a împiedica mortalitatea brațului
heroina.”11 Utilizarea acestor „complexe” a redus apara- de muncă și pentru „menținerea unei rase de salohari,
tul locomotor și muscular la un „rudiment schematic”. cu mușchi și instincte grosolane”18, comisia biologică
Organele interne și-au pierdut rolul în mediul acvatic, a încercat să găsească o soluție de evoluție normală în
„glandele nu mai secretă decât un soi de miresme, ase- fundul mării a anatomiei și fiziologiei omenești al ma-
menea glandei craniene care a luat, prin dezvoltarea rianilor, aceasta, fiind descoperirea unui „lichid foarte
gândirii, proporții fantastice, în paguma trupului deve- vaporos sau un eter ușor lichefiabil”, adică o combina-
nit nefolositor, purtat ca o vechitură și ca un apendice ție între alimentarea cu o coeziune slabă între molecule
inform, leneș și infect.12” Mâinile oamenilor noi par și cea solidă cerută de organismul marianilor. „Pentru
a fi niște aripioare sau solzi, respirația devine „lungă, a nu jigni conștiința marianilor, cărora li se recunoaște
prea lungă”13, iar asemănarea lor cu peștișorii din ac- o putere de muncă dusă până la jertfa spre folosul ce-
varii este violentă: „Peștișorii din colivii sunt o dovadă: lorlalți oameni”19 s-a instituit și tradiția ca Președintele
ai băgat de seamă că au ceva din înfățișarea și sufletul să ia în căsătorie, pentru un an, o mariană. Rezultatul
omului submarin?”14. Ochii noilor oameni și-au pier- acestei „tradiții” este Olivia, fiica Președintelui Pi, care
dut pleoapa și au căpătat dimensiuni mari; de vreme ce are atât trăsături terestre, cât și trăsături ale oamenilor
în Orașele submarine nu există culori, reducerea unui acvatici. Pielea are o culoarea bine pigmentată, pe care
watt cu scopul economiei este privit cu tristețe de către celelalte femei o „prăjeau” în zadar la razele ultraviolete
locuitori. Cu timpul, baza celulei vii, protoplasma intră ale lămpilor de cuarț. Din cauza corpului ei „oacheș”
în descompunere, brațele li se usucă, picioarele li se ră- cu pleoape, sprâncene și un păr bogat și negru o făcea
sucesc ca un șarpe, iar ochiul le „curge din cap, cap un să fie considerată de către ceilalți locuitori ai Orașelor
melc.”15 Temperatura sângelui omenesc a scăzut de la scufundate ca fiind „barbară”.
36 de grade la 25 și continuă să scadă de la o generație Prin acest roman, care aparține literaturii Scien-
la alta, de la an la an. Neștiind cauza tuturor bolilor, ce Fiction, autorul zidește pe datele realului o pistă de
U
cele ale oamenilor submarini, nu mai pot fi vindecate. decolare pentru zborul fanteziei. „... fantezia mea din
Orașele scufundate are și ea...realismul ei – ca de altfel
E
10
Ibidem, p. 20.
11
Ibidem, p. 122.
S
12
Ibidem, p. 61. 16
Ibidem, p. 37.
13
Ibidem, p. 162. 17
Ibidem, p. 38.
E
14
Ibidem, p. 60. 18
Idem.
15
Ibidem, p. 61. 19
Ibidem, p. 40.
serie nouă, anul XXXI, nr. 4-5-6(350-351-352), aprilie/mai/iunie 2020
BUCOVINA LITERARĂ 109
publicație întemeiată la Cernăuți, în 1942
U
E
S
E
toate celelalte fantezii din cărțile anterioare”20, spunea note de Andrei Cornea, Ediția a II-a, revăzută și adău-
Aderca într-un interviu consemnat de Dan Petrașincu. gată, Editura Humanitas, București, 2007.
Iar prin descrierea organismele aflate în procesul de • Chifor, Valentin, Felix Aderca sau vocația expe-
indeterminarea amnioticului și nemulțumirea de tipul rimentului, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1996.
lor prematur, ne vorbește despre corpurile postumane • Felix Aderca, Orașele scufundate, Editura Tine-
ce se dezvoltă în deformările totemului și taxonomiei. retului, București, 1966.
Astfel, Felix Aderca ne descrie anticipativ, sub umbra • Foucault, Michel, Plăcerile sexualității, Volu-
unei nostalgii persistente, un postmodernist uman, mul II, Editura Univers, București, 2004.
normal și în același timp și ciudat. Acesta devine eco- • Jacques, Lacan, Écrits: a selection, cap. The
ul unei bătălii discursive și a tainicului futurism și care Mirror Stage as Formative of the Function of the I as Re-
răspunde unei astfel de nostalgii cu ecoul unui ecou. vealed in Psychoanalytic Experience, Editura W.W. Nor-
Orașele scufundate rămâne până astăzi unul dintre cele ton&Company, New York, 2000.
mai bune romane S.F. din literatura română, iar Felix • Jung, Carl Gustav, Opere Complete, volumul
Aderca un precursor de marcă. 12, Psihologie și alchimie, Simboluri onirice ale procesu-
lui de individuație, reprezentări ale mântuirii în alchi-
Bibliografie mie, Traducere de Carmen Oniți și Maria Magdalena
• Aristotel, Metafizica, traducere și comentariu, Anghelescu, Editura Universitas, 1972.
20
Valentin Chifor, Felix Aderca sau vocația experimentului,
Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1996, p. 81.
serie nouă, anul XXXI, nr. 4-5-6(350-351-352), aprilie/mai/iunie 2020
110 BUCOVINA LITERARĂ
publicație întemeiată la Cernăuți, în 1942
Ana Blandiana:
E VO C ARE
Monahia Elena SIMIONOVICI
Jumătate de veac de Poezie
că-a toamnei,/ Lumea îmi pare perfectă,/ Numai eu sunt Poezia nu e un joc gratuit, ci-i izvorâtă din lacrimă şi
vinovată,/ Numai eu voi plăti – luni” (Duminică, p.209). zbucium; ajunge ea la sufletul cititorului? Şi dacă ajunge
Un joc alert de cuvinte sugerează ideea că oame- cum e primită ? „Acest poem durează doar atâta/ Cât îl
nii sunt liberi şi „îşi dau drumul la gură” doar „în somnul citeşti:/ Data viitoare când îl vei citi/ Va fi altul/ Pentru că
din somn” (În somn, p.214). tu vei fi altul/ Şi, bineînţeles, va fi complet diferit/ Atunci
Cu volumul Ochiul de greier (1981), poezia Anei când îl va citi altcineva” (Acest poem, p.589). Vine acum
Blandiana îmbracă un strai meditativ mult mai adânc. rândul receptorului. L-ar dori sensibil, deschis sufleteşte
Tristeţea copiilor care, luaţi de valurile vieţii, ajung prea şi detaşat de greutăţile vieţii pentru că poezia este patria
târziu şi nu mai aud glasul părinţilor ce-i aşteaptă, este neliniştii, este metaforă şi taină.
tulburătoare: „Dar în ţara părinţilor/ Se ajunge întot- Şi, totuşi, aprofundând ideea, în poezia Alb pe alb
deauna târziu,/ Numai când totu-i care deschide volumul Orologiul fără
pustiu,/ Şi doar în lumina de lună/ ore (2016), poeta rămâne credincioa-
Se mai strâng împreună” (p.236). să metaforei, chiar dacă nu toţi o vor
Obosită de viaţă, de idei, po- putea descifra: „Scriu cu alb pe alb /
eta ar dori să fie o frunză şi de la ea Deşi ştiu că nimeni/ Nu va putea să
să înveţe... „Să tremur, să cresc/ Şi de citească / Nici chiar eu,/ După ce voi
durere să mă fac strălucitoare,/ Apoi fi uitat ce-am scris” (p.663).
să mă desprind de pe ram/ Cu un În 2018, Ana Blandiana pu-
cuvânt pe buze,/ În felul acela copi- blică volumul Variaţiuni pe o temă
lăresc/ În care/ Se moare/ La frunze” dată, un elogiu al iubirii desăvârşite
(Am obosit, p.238). angajând calde jocuri cu cuvinte:
Hotărâtă să iasă din glasul cre- „Ţin minte că m-am întrebat odată/
aţiei „ca dintr-o biserică părăsită”, se Dacă noi avem doi îngeri păzitori./
întreabă dacă gestul ei de a fi un om Pentru că, fiind mereu împreună/ Ar
al cetăţii ar fi auzit şi înţeles şi de cei fi fost o risipă,/ Unul singur ne-ar fi
din jur: „Şi dacă, în noaptea din jur,/ fost de ajuns” (p.722).
Mi-aş da cu un gest cunoscut / Foc în Aş fi putut să umplu aceste
piaţa cea mare,/ S-ar trezi cineva din pagini cu toate titlurile, premiile,
somn / De prea multă lumină / Sau elogiile cu care Ana Blandiana a fost
ar întreba cineva / De unde mirosul copleşită în cei peste 50 de ani de cre-
de fum?” (Dacă, p.284). aţie poetică. Aş fi putut enumera limbile în care i s-au
Iar poezia Cât aş fi vrut este un strigăt dureros, o tradus poeziile, ţările în care a fost invitată pentru a vorbi
poftire spre o viaţă trăită frumos, fără minciună, fără ură, despre poezie... Dar în locul acestor valoroase aprecieri,
cu oameni buni, curaţi sufleteşte: „Cât aş fi vrut / Să nu am preferat să aleg, ca simplu cititor, din versurile care
ştim lupta niciodată,/ Să trecem prin lume/ Străini de mi-au fost cele mai dragi pentru mintea şi sufletul meu.
minciună,/ De durere miraţi, fericiţi de a ajunge-mpreu- Am luat aminte că cele mai mari ale acestei lumi: viaţa
E
O meditaţie gravă asupra ideii de nemurire este poezia minciuna, tinereţea şi senectutea, cele trecătoare şi cele
Ceea ce nu înţeleg: „Tot ceea ce nu înţeleg mă ucide,/ Este durabile au fost adunate în pagini de adevărată Poezie.
A
o moartă cea care continuă să ceară lămuriri/ Să ceară Cred că cea mai clară şi convingătoare apreciere a
lămuriri,/ Şi să nu le primească, şi să insiste/ Pentru că actului creator al poetei Ana Blandiana, o face singură pe
V O C
nici în lumea cealaltă/ Nu se poate trăi fără să înţelegi” coperta a II-a a volumului: „N-am fost în stare să scriu
(p.528). altfel decât ieşind din viaţa mea obişnuită, decupând
Rostul poetei în lume este lămurit prin asemăna- timpul poeziei din timpul vieţii... plecam la scris cum
rea cu fântânile a căror apă izvorăşte mai mult dacă li se plecau sfinţii în pustie, ca să-l întâlnească pe Dumnezeu,
cere: „Asemenea fântânilor/ Care-şi dau drumul/ Cu cât iar ceea ce urma, avea uneori într-adevăr trăsăturile mi-
le ceri mai multă apă/ Şi cu cât dau au mai mult de dat,/ racolului”. Acest fapt cred că l-a dorit împlinit şi de noi
E
Am vrut să fiu,/ Am crezut că sunt” (Întrebarea, p.583). cititorii. Întâlnirea cu Poezia este o ieşire din timp.
P ROZĂ
Codruţa PERŞA
(fragment de roman)
frumoasă! Maică-sa fusese o frumuseţe! Bărbaţii roiau Robert se cuplase cu Arabela! A creat, cu mine, un alt
în jurul ei. Dar ea l-a plăcut pe Robert, poate pentru cuplu, prin care să-i pună tatălui ei oglinda în faţă.
că semăna cu Roger, poate pentru că era distins... sau Totuşi, noaptea petrecută cu ea a fost neaşteptat de
cine ştie de ce, e o taină de ce unei femei îi place un bogată. N-o văzuse, în mintea sa, pe Natalia, în pos-
anume bărbat şi nu altul, că doar vor fi existând destui tura de amantă şi ea se dovedise a fi una uimitoare,
mai buni decât alesul ei. Natalia nu reuşise s-o educe, sălbatică aproape... Dar, în fond, contează de unde
deşi i-a spus de multe ori: „Mamă, e de ajuns să suni o începi o relaţie? Nicidecum. Contează doar unde
dată şi-o să te sun eu înapoi de cum pot”. Dar mai va! ajungi! Însă la întrebarea: unde veţi ajunge, Rudi Ba-
Nu se putea înţelege nimeni cu ea! Făcea doar cum îi raba n-ar fi putut răspunde!
era placul! Aşa că Natalia nu avea ce face, era maică-sa
şi era nevoită s-o supor-
te. Îşi ceru scuze de la
Rudi şi-o sună. Le-a pie-
rit la amândoi pofta de
mâncare, dacă vor fi fost
flămânzi, când au aflat
vestea. Nu degeaba se
dădea doamna Genove-
va de ceasul morţii! Ro-
bert fugise cu Arabela!
Unde? Nimeni nu ştia.
În lumea largă! Au fugit
definitiv şi nu se vor mai
întoarce? Sau e doar o
escapadă de câteva zile?
Hm, gândi Rudi,
dacă am fi aflat asta cu o
zi mai devreme, m-aş fi
gândit acum că Natalia
a vrut să rămână la mine
doar pentru un fel de
răzbunare pe soartă! Ta-
tăl ei cu Arabela şi atunci
ea, Natalia, de ce n-ar fi
cu mine? S-ar răzbuna
pe tatăl ei. Două cupluri
cam de acelaşi fel. Doi
bărbaţi de cincizeci de
ani cu două tinere femei!
Ă
zătoare. Şi ca versurile
unui şlagăr. Fără noimă,
dar seducătoare! Însă
Natalia venise la el... nu,
nu, stai, gândi el! A venit
P
DIN SENS O P U S
Leo BUTNARU
trist, reluă copilul, din punctul de vedere al cerului, să nu intrăm în adânci dispute, îngere... Hai, spune
bătrânul – din cel al pământului, fraza de deschidere exemplul, folosind cartea...
a prezentului discurs, frază care, într-adevăr, devenise Dat fiind că îngerul nu era dispus să insiste
contrapunctul bătrâneții (copilăriei) sale. în polemică, dânsul chiar apelă la carte, ca material
– Copile, nu te încăpățâna și ascultă firul înțe- didactic, cum se zice până și în clasele primare, pe
lepciunii până la capăt... care, din nefericire, nu le-a frecventat acest copil, din
– Înțelepciunea nu are capăt, îndrăznesc să ob- punctul de vedere al cerului, sau bătrân – în viziunea
serv, spuse copilul despre care îngerul susținuse că este noastră pământeană.
inteligent, chiar dacă – neștiutor de carte. – Bine, ascultă. Să modificăm din nou și să zi-
– Știu: și în moarte, ai vrea să zici, însă nu do- cem că acea carte niciodată nu te-ar dezamăgi, plă-
rești să mă întristezi. Pentru că și așa e vai de capul cându-ți mereu, nicicând ajungând o simplă carte,
meu cu atâta tristețe... una oarecare... Astfel că tu, copile, ai o carte mereu
– Mai curând ar fi potrivit să se spună nu vai de plăcută. Minune!... Chiar dacă, admitem, tu ai citit-o
capul, ci vai de sufletul meu... o dată, de o sută de ori, dar, totuși, ți-ai zis să citești și
– Posibil... În starea în care mă aflu... Sunt o altă carte, însă fără amânare ai înțeles că aceasta e cu
foarte trist, îngere... mult mai puțin interesantă și din nou iei de la capăt
– Dar lasă-mă, copile, să-mi duc firul gândului lectura primei și unicei tale cărți. (De aici încolo, fără
la capăt... Să vezi, că e și una și cealaltă, și bucuria și să-și dea seama, îngerul prinse a trece pe tărâmul înțe-
tristețea... legerii omenești, abandonând, cum ar veni, preceptele
– Iertare... Ascult, sunt numai ochi și urechi. cerești, continuând astfel:) Iar în una din zile, copile,
– Din mers și din cauza mofturilor tale, mă văd tu vei ajunge la maturitate, vei crește mult peste învă-
nevoit să modific din nou subiectul pildei, ceea ce nu țătura cărții tale dragi... Mai iei o carte, o citești și pe
înseamnă că și esența ei... Să-ți fac hatârul și să admi- ea. Iei o a treia carte, nouă...
tem contrariul că, da, de la un timp, te-ai cam sătu- – Exact. Asta voiam să spun și eu, îl întrerup-
rat de predici și imnuri, că ele nu te mai bucură, nu se bătrânul, în viziunea noastră, pe înger, în viziunea
S
te mai încântă, și-au pierdut din vrajă și mister... De căruia era un copil. Deci, iese că în biata viață de om
U
parcă acestea nici nu ar fi existat vreodată... Cum s-ar nu poate exista numai un fel de fericire, ci diferite? Ca
zice, iată, aici, bucuria, fericirea și, brusc, tot aici, ele și tristețile... Că doar îți spuneam, îngere, sunt foarte
sunt înlocuite, brutal, de dezamăgire, deznădejde...
P
– Adică, nu prea ajunge la înțelegerea ta?... Noroc că, chiar în acea clipă, bătrânul își dădu
– Nu prea... duhul și ultimul cuvânt rămăsese cel al îngerului; cu-
– Îmi pare rău... Probabil, dacă ai fi fost știutor vânt pe care, în chip biblic, l-am putea parafraza cu
de carte, îmi era mai ușor să dau exemplu oarecare cu un real optimism subtextual: Dacă tristețe nu e, nimic
E
– Dacă Dumnezeu nu ne-a dat nimic în loc, vlăguită, răsuflând nu atât ușor, eliberator, cât – con-
D
nu ne-a învățat cum să ne descurcăm fără bani... Dar damnat, parcă. Fiindcă trebuia să urc în alt – tramvai,
S
la cearta dintre vatman și șofer, pe care încerca s-o simțindu-mă inconfortabil, și în exterior și în suflet,
U
aplaneze medicul ce însoțea ambulanța, am urcat în încât mai că am somat șoferul să stopeze, oriunde s-ar
vehiculul care oprise pe cealaltă linie. Iar al treilea – ce fi aflat, între stații: caz de urgență!
o fi fost, troleibuz, tramvai, autobuz? – pur și sim-
P
Da, eram aproape de ultima stație – chiar aceas-
plu era cu numărul stropit de noroi și am urcat fără ta, la care am ajuns pe jos, prin ploaie, udă, cu fardul
O
a mă interesa de elementara matematică de circulație deteriorat iremediabil, cu țigara tremurându-mi între
a transportului în comun. Aproape din fugă sărind în degetele rebegite... Pentru că e toamnă, ploaie, sta-
cel de-al patrulea, mi-am zis că de data aceasta sigur ție terminus, aici, în afara orașului, unde nu mai poți
ajung unde am nevoie, fără a-mi pune tranșant pro- schimba tramvaiul, troleibuzul, autobuzul, ci urci în
N S
blema unde țin totuși să ajung. Însă trebuia ca exact primul care vine... Sau, precum zice poetul: „...Iată,
mie să mi se întâmple ghinionul de-a auzi că șofe- un alt tramvai trece, / Atât de urât și atât de zece”.
rul anunță, oarecum... grav-injurios, că vehiculul o ia Poate că nu, nu, la poetul ăla nu ar fi fost epitetul
spre parcul său de destinație. „urât”, acesta aparținându-mi și reflectând dispoziția E
După ceva vreme, în fața mea opri un tramvai în care mă aflu... Dar încolo – e cam adevărat, din
ca scos din cutie, dacă ne putem imagina că acea cutie câte m-am convins și astăzi, cu cele câteva tramvaie
S
ar fi chiar de dimensiunea unui depou, dar aspectul (sau, poate, troleibuze, autobuze – oricum, transport
exterior nu concorda nici pe departe cu interiorul ma- în comun), cu care așa și nu am reușit să ajung unde
șinii – murdare, cu pereții zgâriați, cu pielea artificială mi-aș fi dorit. Poate că toate erau tramvaiul numit do-
N
a băncilor peticită sau tăiată cu lama, briceagul, pe rință, dar o dorință care se îndeplinește numai dacă
la încheieturi – floarea ruginie a șuruburilor, iar pe mergi pe jos, fără a te pripi...
la curbe trăncănea din fiare ca un tren Chișinău–Bu- Domnule Tennessee Williams, nu e așa că nu-i
I
curești, nu altceva, pe podul de peste Prut. De atâta decât o aberație ceea ce ați numit A Streetcar Named
D
zdruncinat, bătut-zbătut, în sufletul meu, ca într-un Desire? Cel puțin la noi, în cazul „meu”...
fan cel Mare» din Iaşi, şeful promoţiei mele, medi- responsabilitate şi aplicaţie, dar despre acest aspect
cul farmacolog Victor Voicu, de a cărui revedere de sper să ne întreţinem altădată…”
aproape, după 63 de ani, m-a bucurat. Un premiu Profesorul Constantin Călin nu poate să nu
înseamnă o situare în ierarhia valorică a grupului din aibă parte de o recunoaștere unanimă, oricine intră
I
R
Ă
care ai făcut ori faci parte. În ceea ce mă priveşte, în contact fie cu Dosarul Bacovia, fie cu scrierile sale
nici între cei de la Revista ATENEU, nu sunt pri- care nu au legătură cu marele poet băcăuan, își dă
S
mul. L-au luat, înaintea mea, George Bălăiţă şi Radu seama că au sub ochi cărțile unui autor cât de poate
Cârneci (în perioada lor bucureşteană). În anii ‘90, de serios, un condei matur, exersat, cu grijă în ceea R
un premiu al Academiei i-a revenit profesorului de ce privește frazarea și nu numai. Este limpede că is-
filosofie Ştefan Munteanu. În fine, ca semn de mo- toricul literar Constantin Călin este un intelectual
V E
destie, merită să adaug şi că eu sunt abia al treilea care benedictin, marcat de acribie, un cercetător, dacă mi
primeşte un astfel de premiu chiar şi dintre intelec- se permite, cu nimb aristocratic.
tualii din satul natal, Udeşti – Suceava, predecesorii Una peste alta, acum când anul acesta, scriito-
N I
mei numindu-se Eusebiu Camilar şi Haralambie Mi- rul Constantin Călin împlinește o frumoasă vârstă,
hăescu, autorul – pe lângă o serie de studii capitale 80 de ani, comunitatea scriitoricească din Bucovina
– unei vaste opere de traduceri din latină şi greacă. îi urează mulți ani luminoși, cu sănătate și liniște su-
Odată ce-l primeşti, un premiu obligă la şi mai multă fletească!
A
JURNAL DE CĂL ĂTO RI E Marius CHELARU Din Kyoto, spre inima Japoniei (XII)
(note şi gânduri de drum)
nume înrădăcinat în cultura niponilor, care fuseseră
printre compilatorii primei cărţi despre trecutul Japo-
ALTE TEMPLE, ALTE LOCURI, niei, Nihonshoki/ Nihongi), Sei „Shōnagon”.
ALTE PERSONAJE
Japonezii au un stil al lor de a ordona lucrurile,
Murasaki Shikibu, Strălucitorul Genji şi lumea lor de a codifica/ clasifica, fapt care se vede şi în ceea ce
Ritualuri străvechi, lumea prin lecturi, priveşte operele literare. Astfel, Însemnările de căpătâi
cărți nemuritoare, teatru e socotită primul zuihitsu (de la două caractere kanji
(continuare) care ar putea fi traduse a urma, a urmări pensula2) al
literaturii japoneze – un tip aparte de eseu, în care
A poi, ieşind de acolo, au apărut şi oamenii, fragmentele eseistice sunt întreţesute cu tot felul de
a revenit şi zgomotul, iar gândul m-a dus, idei, însemnări care aduceau a jurnal3, gânduri, frag-
în timp ce păşeam către Kamo-gawa, Râul Kamo, la mente de poem ş.a., care adesea nu au o ordine anu-
Murasaki Shikibu şi la Sei Shōnagon... me. Ea a fost prima autoare, dar genul a „prins” la
În opinia mea, mentalitatea oamenilor într-un japonezi, devenind tot mai popular, astfel încât în pe-
loc sau altul de pe planetă, felul în care discută, cum rioada Edo se putea vorbi, în rândurile negustorilor şi
relaționează femeile cu bărbații, chiar şi felul în care a orăşenilor de „stilul zuihitsu”, practicat şi de autori
este înțeleasă o conversație sau dragostea, relațiile in- faimoşi, de pildă Motoori Norinaga
terumane, cum vorbesc bărbații cu bărbații, poveştile Însemnări de căpătâi cuprind peste 300 de no-
de viață ale oamenilor, istoria, aspectele care țin de taţii fără o ordine temporală sau tematică, cum se în-
oralitate, toate acestea te fac să înțelegi mai bine lu- tâmplă adesea în Arhipelag şi în diversele tipuri de
mea, un loc anume. Pentru a mă apropia şi mai bine jurnale/ nikki, fie ele de călătorie sau de alt gen, mul-
de ce înseamnă Japonia şi mentalitatea japoneză am te legate în tradiţia niponă de poezie4. Deşi Matuso
căutat să înțeleg şi mai mult din istoria literaturii lor, Bashō este mai cunoscut în Ocident, existau şi înainte
prin marile capodopere sau alte cărți care au avut un
rol notabil într-un fel sau altul. De cîte ori a avut
2
Reamintim, japonezii scriau cu pensula muiată în tuş.
3
Totuşi nu prea (nu întrutotul) apropiate de teoria lite-
ocazia mi-a plăcut să văd manuscrise vechi, tipărituri
rară occidentală, în care există o tipologie a scrierilor dia-
vechi şi niciodată nu mi-a părut rău. Sunt atîtea lu-
ristice, de la jurnalul intim la cel de călătorie, cu un palier
cruri frumoase şi uitate sau despre care nu mai vrem larg de discuţii; printre trăsăturile esenţiale ale jurnalului
să ştim, sub presiunea „noului”. Astfel, am făcut tot numărându-se: principiul jurnalităţii (sau calendarităţii,
posibilul să văd şi vechi tipărituri şi, într-una din zi- „legea Blanchot”, după numele lui Maurice Blanchot,
lele următoare am ţinut în mână, într-o încăpere din cum mai e cunoscută), al simultaneităţii evenimentului cu
Kyoto, nu departe de impresionantul, prin simbolis- scriitura, al sincerităţii/ autenticităţii celor scrise, la care se
tica sa, Muzeu al Canalului Biwa, mai multe mărturii adaugă, last but not least, al confidenţialităţiii, dacă vobim
ale vremurilor în care au trăit cele două doamne. O de un jurnal intim (având în vedere intimitatea şi secretul
ediţie mai „apropiată” de noi (anul 1212), Hōjōki1, personal).
a călugărului budist de pe Muntele Hino, Kamo no 4
Interview With Professor Peipei Qiu, The Author of Bashô
Chōmei, dar şi una mai veche, Makura no sōshi (ad and the Dao, an interview by Robert D. Wilson, în Simply
litteram – Caiete de pernă), Însemnări de căpătâi ale Haiku: A Quarterly Journal of Japanese Short Form Poetry,
fiicei lui Kiyowara no Motosuke (dintr-o familie cu Winter 2005, vol 3 no 4. „Japanese literary travel journal
(kikôbun) has been closely related to poetry. It character-
1
Tradusă în engleză cu titluri ca: An Account of My Hut sau istically weaves poems and the introductory narratives in
The Ten Foot Square Hut (de la cabana de 10 metri pătraţi a sequential order. The travel journals that existed before
în care a locuit în ultima perioadă a vieţii). Bashô”.
serie nouă, anul XXXI, nr. 4-5-6(350-351-352), aprilie/mai/iunie 2020
120 BUCOVINA LITERARĂ
publicație întemeiată la Cernăuți, în 1942
de el jurnale de călătorie haikai („haikai travel jour- sei Teishi, între 990-1000, în perioada Heian – ş.a.
nal”, cum scrie Peipei Qiu5) – haikai kiōbun. Ori am putea discuta despre Fujiwara no Teika
Spuneam mai devreme de Kamo no Chōmei şi jurnalul Meigetsuki, tradus în Occident fie The Re-
şi „însemnările sale” – Hōjōki; în terminologia budis- cord of the Clear Moon, fie Diary of the Clear Moon, ori
tă japoneză se vorbea de „tonsei suru”, care ar putea Chronicle of the Bright Moon, ţinut de acesta din anul
însemna „a pleca/ a te retrage din lumea cotidiană”, 1180, când avea aproximativ 18 ani (deşi se-a spus şi
iar o persoană care ia o asemenea decizie şi o duce că informaţiile de început ar fi putut fi adăugiri de la
la îndeplinire, se numeşte „tonseisha”; multe astfel de bătrâneţe), până la moartea sa, în 1241.
persoane călătoreau, parte scriau. Să amintim doar Sunt scrieri despre care poți afla multe detalii
numele lui Kūkai (774-835), legat de secta Shingon, despre modul în care evolua societatea japoneză, parte
care a călătorit şi în China, şi a lăsat mai multe scrieri, dintre ele explicînd, dacă priveşti atent, cîte ceva ceea
ori de Enin (794-864), legat de secta Tendai, de eso- ce încă vezi astăzi acolo, fără însă a căuta neapărat ast-
terismul Tendai (Taimitsu) mai precis ş.a., chiar dacă fel de explicații pentru Japonia de azi, de pildă din
nu avem în vedere neapărat „jurnale de călătorie” în zona Tokyo, dar şi fără a face abstracție cu totul.
cel mai strict sens al cuvântului.
Sau am putea vorbi despre jurnalul lui Ki no Dar, între cărțile acelea vechi despre care vor-
Tsurayuki (872 ?-945), Tosa nikki6, în care descria o beam erau şi cele trei opere atribuite doamnei Mura-
călătorie din anul 935, când s-a întors din provincia saki Shikibu (cum este cunoscută, după acest pseu-
Tosa, unde fusese guvernator, la Kyoto. donim9 al său): Povestea lui Genji, Jurnalul doamnei
Earl Miner (în Japanese Poetic Diaries) vorbea Murasaki şi Amintiri poetice (128 de poeme, preţuite
despre jurnale de tip uta nikki (în japoneză – am putea şi, unele, antologate şi de Fujiwara no Teika10). Au
spune şi „jurnal cântat”), lansând atunci un termen în fost şi copii mai vechi, unele ale lui Fujiwara no Teika,
engleză, „Poetic diary”, cu privire la „Japanese poetic dar şi gōkan (ad litteram „cărţi combinate/ plachete
diary”. Tot Miner7, în colaborare cu Hiroko Odagiri combinate” cu desen) din perioade mai apropiate de
şi Robert E. Morrell în The Princeton companion to noi, dar care, din păcate, în timp, în siajul „democra-
classical Japanese literature, 1985, face distincţia între, tizării” tipăriturilor, au dispărut.
C Ă L Ă T O R I E
de pildă, nikki bungaku8 – jurnalul ca literatură, alte Într-o convorbire cu Mariko Sumikura (despre
tipuri/ genuri de „înregistrări”, de la jurnalele scrise de care voi mai aminti), am vorbit despre familia sa, Su-
bărbaţi cu caractere chineze, la altele, chiar financiare minokura, cu negustori şi filantropi care au încurajat
– kiroku, „scrierile de călătorie” – kikō sau de ,Maku- şi finanţat arta contemporană lor, literatura şi soci-
ra no Sōshi – în care, arată autorii, sunt scrise o serie etăţile culturale, avînd un rol şi în tiparul de carte.
de detalii, observaţii anecdote, diverse aspecte, dar şi Am discutat şi cu ea, şi alte persoane şi despre ma-
poeme din perioada în care a fost la curtea Împărăte- nuscrise şi tipărituri Genji. Peste tot pe unde am fost
încă am mai văzut anticariate în care poți găsi şi cărți
5
În Bashō and the Dao: The Zhuangzi and the Transforma-
mai vechi, dar parcă, încet, încet, odată cu schimba-
tion of Haikai, Hawai Univ. Press, 2005, discută despre
legătura dintre culturile chineză şi japoneză şi implicaţiile rea preferințelor mai tinerelor generații, şi acestea dis-
în cazul în speţă, jurnalele de călătorie, Bashō – “By adapt- par. Și în Iaşi, oraş în care mai este lume interesată de
ing the Zhuangzi to the context of haikai travel journals, carte, e la fel. Cărțile vechi care, în felul lor, sunt o
ilustrare aparte a modului în care au evoluat oamenii, D E
Bashô successfully recreated the landscape defined by waka
and renga poetry and opened a new horizon for the world
of haikai.” 9
Numele vine de la o funcţie a tatălui ei (Shikibu – biroul
6
A fost tradus în engleză de William N. Porter, The Tosa pentru ceremonial), iar Murasaki – numele unei plante.
J U R N A L
mentalitatea şi preocupările lor, se „ascund” tot mai mergând prin curtea vechiului Palatul Imperial (Kyō-
mult în muzee şi biblioteci care le pot păstra pentru to Gosho, numit acum „Vechiul Palat Imperial), care
C Ă L Ă T O R I E tot mai rarii interesați. Azi cărțile arată tot mai puțin mai este azi – pentru că cel vechi arsese11, să îmi ima-
ca nişte obiecte de artă, din păcate argumentul uti- ginez, pe cât se putea, lumea în care scrisese Murasaki
litar, economic este cel care primează. De multe ori Shikibu şi, astfel, să înțeleg de ce este astăzi Japonia
cînd mă simt apăsat de acest tip de utilitarism reflectat aşa astăzi, pe cît voi putea.
şi în modul în care se fac azi tipăriturile (sigur, colora- De multe ori plimbându-mă prin Kyoto, mai
te, în ton cu ce se consideră în zilele noastre de către ales, în care mireasma vremurilor de altădată are o
editori a fi „civilizaţia vizualului”, uneori, condiţio- densitate aparte, cu spatele la oraş, la maşini, cu car-
naţi şi ei de diverşi alţi factori ş.a.) întind mâna şi iau tea în mână „desenam” vreo scenă sau alta cu ochii
fie versiunea din Marco Polo tipărit la un teasc vechi, minţii.
cu secole în urmă, care ajuns printr-o întâmplare fru- Am răsfoit ceva ediţii ale acestei cărţi, Genji
moasă la mine, sau ediția superbă din Khayyam, toată monogatari, unele mai vechi, altele mai noi, în diverse
făcută numai din plante, cu vopsele din flori, tipărită limbi, încercînd să călătoresc pe multele alei (şi ale
D E
la Esfahan. Sau privesc câteva clipe vreuna din cali- semnificațiilor) ale poveştii. Ne vom opri la două mo-
grafiile japoneze sau chineze, ori îmi amintesc vreo duri de a privi această scriere. O să pornesc acum pe
întâmplare cu cărți vechi şi apoi trec din nou la ale două astfel de „alei”, una mai descriptivă, şi o alta pe
timpului nostru. un subiect de interes în Japonia şi azi, supranaturalul.
J U R N A L
În fine, am văzut mai multe oraşe din Japonia, Astfel, pentru a fi mai aproape de cititorul ro-
dar, parcă, în Kyoto m-am simțit cel mai aproape de mân, ne oprim la întîi o ediție frumos realizată, în
Japonia „clasică” aşa cum mi-o închipui eu. De multe versiunea română realizată cu suflet de Angela Hon-
ori am avut acea senzație de atemporalitate în cur- dru (de altfel, în nota traducătorului, scrie despre un
tea vreunui templu, în sala vreunui castel sau într-un Genji „al meu”), la editura ieşeană Polirom12. Am re-
parc, într-o grădină îngrijită aproape de prefecțiune. marcat felul în care a fost alcătuită ediţia română, cu
De multe ori am constatat că Genji monogatari nu studiul introductiv atât de necesar pentru ca cititorul
este deloc un subiect desuet în Japonia. Şi poate fi dis- să fie mai aproape de înţelegerea cărţii pe care o are
cutat în fel şi chip. De pildă, multe doamne mi-au dat în faţă, nota traducătorului, cele 43 de ilustraţii (ne-
în diverse conversații, fie şi pe alt tip de teme, exem- accesibile publicului larg, puse la dispoziţie, citim, de
ple din cartea aceasta care face subiectul atîtor piese Institutul Naţional de Literatură Japoneză), evantaie
de teatru, filme, este adânc înrădăcinată în mentalul rotunde, datând din a doua parte a secolului al XVII-
colectiv, într-o măsură sau alta. lea, ţinând de Şcoala Tosa13. Şi, nu în ultimul rând,
Într-o zi, nu departe de Gion, mă uitam la vi- eforturile de a găsi o cale pentru a păstra versiunea
trinele în care erau kimonouri sau diverse alte obiecte română, deşi prescurtată, cât mai aproape de ediţia
tradiționale, vechi, tipic japoneze, aşezate perfect. În- originală, ca terminologie dar şi putere de sugestie.
tr-una dintre ele erau două femei lucrînd cu cu miş-
cări clare, precise, dar cu mare atenţie, delicat, fără
grabă, ca după un „ritual” numai de ele ştiut, pe cînd
aşezau astfel kimonourile. Între atîtea alte vitrine par- 11
În 1855. La fel, celălalt palat din parc (considerat
că erau mai multe „lumi” mai vechi şi mai noi aşezate secundar), Palatul Imperial Sento sau Sentō Gosho (con-
una lîngă alta într-o succesiune aparte. Nu departe ti- struit în 1630 pentru împăratul al 108-lea, Go-Mizunō,
nerii cu telefoane ultramoderne trecea prin faţa unui care abdicase în 22 decembrie, în 1629) arsese în 1854.
templu care, dacă făceau abstracţie de firele pentru 12
Murasaki Shikibu, Povestea lui Genji, traducere din limba
electricitate, părea că era încremenit cumva în timp. japoneză, note, glosar şi legendele ilustraţiilor de Angela
Japonia înseamnă şi o împletire cu totul aparte a ştiin- Hondru, Editura Polirom, Iaşi, 2017, 900 p.
țelor viitorului cu istoria. Şi japonezii chiar au grijă de 13
Fondată în perioada Muromachi (sec. XIV-XV). Unii pi-
istoria lor. Poţi vedea asta în piese de teatru, în ziare, ctori ai şcolii au pictat scene din Genji monogatari. Cea mai
emisiuni de televiziune, la magazine şi în felul în care veche înregistrare a unui artist care a folosit acest nume,
sunt aşezate vitrinele. Tosa, e de la începutul secolului XV, anume Fujiwara
Și, tot discutând despre asta am căutat apoi, Yukihiro (1406–1434) cunoscut ca Tosa Shōgen, datorită
funcţiei de guvernator al provinciei Tosa.
serie nouă, anul XXXI, nr. 4-5-6(350-351-352), aprilie/mai/iunie 2020
122 BUCOVINA LITERARĂ
publicație întemeiată la Cernăuți, în 1942
Odihnă binemeritată,
IN M E MO RI AM
Alexandru Ovidiu VINTILĂ
dragă Domnule Eugen Dimitriu!
traversaseră, parțial, amândoi și în ultimii ani să adune tei ceremonii creștine i-a aparținut mereu în totalitate.
pe birou piese ale unor proiecte gravitând în jurul ideii Membru al Societății Scriitorilor Bucovineni, a
de Bucovina (Bucovina și Augsburgul, de pildă), care făcut parte permanent din juriul Premiilor Fundației
A
însă nu înaintau ușor: zilnic ziarul îl punea în fața unor Culturale a Bucovinei și a rostit, la înmânarea lor, îndă-
probleme care nu puteau fi amânate, de administrare tinata laudatio pentru mulți autori, în special ai cărți-
I
și de conținut. Însă legătura sa cu literatura a fost o lor de proză distinse. Aceste veritabile portrete, pentru
R
constantă și s-a manifestat benefic în acest nord de țară. documentarea și scrierea cărora a cheltuit de asemenea
Continuând o tradiție lungă cât istoria ziarului mult timp, nu au fost niciodată tipărite, dar meticulos
O
nostru, paginile săptămânale de Literatură și Artă pe cum îl știu, nu ar fi exclus să fie păstrate în pagini de
care le realizez din anul 1997 s-au bucurat de spriji- manuscris, să poată alcătui cândva parte a unui volum
M
nul său necondiționat, în sensul înțelegerii acestora postum. Oricum, ele rămân întipărite în inima scriito-
ca aducătoare de valoare ziarului, a cărei culturalitate rilor omagiați.
pregnantă imprimată de Platon Pardău, Ion Paranici Om neocolit de suferință, în continuă adânci-
E
și Ion Nedelea a continuat-o îmbogățitor, ca expresie re în anii din urmă, cu energia de care mai dispunea
a idealului reunificării Bucovinei literar-artistice și în consacrată îndeosebi familiei și redacției, evita ieșirile în
M
sensul libertății depline pe care mi-a acordat-o în con- lume, cu excepția onorării invitațiilor din parte slujito-
ceperea lor. Fapt care m-a și determinat ca din anul rilor Bisericii. După câte știu, ultima sa apariție în pu-
2009 să le accept realizarea în regim de voluntariat, fără blic la microfon a fost la sărbătorirea numărului 8000
N
nicio minimă retribuire măcar a colaboratorilor, păs- al ziarului „Crai nou”, iar cea din urmă ca ziarist venit
trați, aduși în spațiul „Crai nou” Literatură și Artă doar să consemneze în ziar evenimentul, la lansarea uneia
de prietenie, de dragostea pentru Bucovina: începuseră din cărțile mele de povești de călătorie, lansare marcând
I
și aniversarea unei vârste, pe care el o aștepta în această ra cernăuțeană a familiei sale. Sau una de la ediția din
vară și pe care, din păcate, nu a mai apucat-o. decembrie 2009 a manifestării „Scriitorul citește”, de-
M
Din toate întâmplările petrecute împreună în dicată lui Nicolae Labiș și lui Nicolae Cârlan, cu Mitică
anii de devotament pentru ziarul Bucovinei întregi, între Ion Paranici și Emanoil Rei, în care mai apar, în-
R I A
un titlu de noblețe la care „Crai nou” Suceava nu are tre alții, Tiberiu Cosovan, Maria Olar, L.D. Clement,
contracandidați, ezit în alegerea unei imagini finale. Ovidiu Vintilă, Monahia Elena Simionovici și Matei
Ar putea fi a participării noastre la o întâlnire cu scri- Vișniec. Am să mă opresc totuși la aceea din aprilie
itorii cernăuțeni, moderată de Ilie Tudor Zegrea și de 2016 a unui moment de oboseală fizică și de cufundare
mine, în mai 2008, la care Mitică a pledat pentru mai în gânduri a lui Mitică pe o banchetă la Sfânta Mă-
buna cunoaștere a literaților germani din Bucovina și năstire Voroneț, gânduri din care l-a smuls întrebarea
O
care îi reunește în fața Primăriei Cernăuți pe Corneliu mea dacă pot să-i fac o fotografie. Nu m-a văzut, orbit
Dumbrăveanu, Maria Toacă, Liviu Popescu, Dumitru de soarele crud al primăverii. Între lumină și întuneric,
M
Teodorescu, Monahia Elena Simionovici, Mircea A. între un copil pe alee la primii săi pași și un pâlc de creș-
Diaconu, Anghelina Dumbrăveanu, Ion Cozmei, Doi- tini aprinzând lumânări de sufletul celor plecați, Mitică
M E
na Cernica, Mihaela Buculei, Isabel Vintilă, Viorica s-a aflat o clipă între viață și moarte. Apoi acel aprilie,
Petrovici, Alis Niculică, Emil Ianuș, Carmen Steiciuc, Biserica lui Ștefan cel Mare, iarba mătăsoasă smălțuită
Romeo Săndulescu, Lucia Olaru Nenati, fotografie în cu păpădii și nu-mă-uita, Maria Toacă, Alis Niculică și
care Mitică nu se vede însă prea bine, intrat în ultima cu mine au prins contur și Dumitru Teodorescu, viață.
secundă în cadru, dar numai bucurie: întârziase întâl- Dar numai până pe zece aprilie al acestui an 2020, ne-
nindu-se pe neașteptate, pe stradă, cu o rudă din ramu- îndurător cu noi toți și mai ales cu el.
N
I
a imprimat-o cu litere de neșters prin osârdia bravilor culturale proaspete, scrise sau vorbite în spirit îndrep-
Hurmuzăchești, supranumiți de scriitorul bucovinean tățit românesc, rămâne o stare de spirit generală mereu
M
Iraclie Porumbescu atât de sugestiv „Grahii Bucovi- îndurerată, atenuată, sau (poate că, mai precis spus)
nei”. accentuată doar de moștenirea sa cărturărească în mă-
Dintr-una din cărțile lui Ilie Luceac, vorbește, sură să-i perpetueze memoria luminoasă, de care avem
N
iată, venerabilul Eudoxiu Hurmuzachi. Și nu vorbește incontestabil nevoie pentru a supraviețui între atâtea
oricum, ci, adaptându-și discursul la condițiile geopo- vaviloane ale lumii în care ne este dat să ne continuăm
litice ale momentului, vorbește curat românește, sau existența.
I
M
„Meritul Cultural”, categoria F – „Promovarea culturii” din Bucovina în cea de a doua jumătate a secolului al XIXlea),
(2014). Editura Alexandru cel Bun–Cernăuţi, Editura Augus-
A avut un doctorat în istorie, teza sa fiind susținu- ta–Timişoara, 2000, 364 p. [Premiul „Eudoxiu Hurmu-
A
tă în iulie 2000, la Universitatea din Bucureşti cu tema: zaki” al Academiei Române]; 2. Discursurile lui Eudoxiu
Cultura în Bucovina în cea de a doua jumătate a secolului al Hurmuzaki în Dieta Bucovinei – Din viaţa parlamentară
I
XIX-lea. O analiză de caz: Familia Hurmuzaki. a Bucovinei în cea de a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
Ilie Luceac a fost membru al Uniunii Scriitorilor Ediţie bilingvă, cu stabilire de text, prefaţă, note şi comen-
R
din Moldova şi al Societății Scriitorilor Bucovineni, mem- tarii de Ilie Luceac. Traducerea textului german de Catrinel
bru al Societăţii Scriitorilor Români din Cernăuți având o Pleşu, Institutul Cultural Român, Bucureşti, 2007, 367 p.;
O
contribuție însemnată în aria de cercetare istorică a Bucovi- 3. Eudoxiu (Doxaki) Hurmuzaki (1812-1874), Cernăuţi,
nei. De asemenea, Ilie Luceac a fost redactor-șef adjunct la Editura Alexandru cel Bun, Editura DrukArt, 2015, 120 p
revista trimestrială de istorie şi cultură „Glasul Bucovinei”, Într-o perioadă în care toate planurile valorice au
M
Cernăuţi–Bucureşti, care apare din 1994 sub egida Funda- fost răsturnate din cauza cumplitei pandemii care a răpit
E
ţiei Culturale Române (astăzi Institutul Cultural Român). atât de multe vieți, se cuvine să ne amintim și de aceia care
De-a lungul timpului, Ilie Luceac și-a desfășurat ac- nu mai sunt printre noi, dar care și-au făcut datoria și au
M
tivitatea și ca profesor la Colegiul Pedagogic din Cernăuți contribuit la dezvoltarea culturii din spațiul bucovinean,
și la Institutul Teologic Ortodox din Cernăuți, la Catedra așa cum a făcut-o Ilie Luceac. Vă doresc tuturor multă să-
de Jurnalism și Traducere. Preocupările sale academice s-au nătate, speranță, credință și iubire. Mulțumirile mele se
reflectat și în calitatea sa de membru fondator al Editurii îndreaptă spre aceia care l-au susținut pe tatăl meu, Ilie
„Alexandru cel Bun” din Cernăuți și în aceea de membru Luceac, care l-au înțeles și care l-au ajutat în munca sa.
N
activ al Institutului Român de Genealogie şi Heraldică „Se- Mulțumesc mai ales redacției revistei „Bucovina literară”,
ver Zotta” din Iaşi. Cercetător ştiinţific asociat la Centrul unde a colaborat și care i-a fost aproape tatălui meu pe
I
itera ră
vi n a L
Buco