Dinamica Vieii Intelectuale in Bizanul PDF

DINAMICA VIEŢII INTELECTUALE
ÎN BIZANŢUL PALEOLOGILOR (1261-1453)

SUB INFLUENŢA POLEMICII
DINAMICA VIEŢII INTELECTUALE
ÎN BIZANŢUL PALEOLOGILOR (1261-1453)
SUB INFLUENŢA POLEMICII
Volum coordonat de:

Vasile-Adrian CARABĂ
Ionuţ-Alexandru TUDORIE
Această cercetare a fost susținută printr-un grant al Autorității Naţionale pentru Cercetare
Științifică din România, CNCS – UEFISCDI, proiect nr. PN-II-RU-TE-2011-3-0255.
Corectori: Valeria Georgiana Carabă; Georgeta-Anca Ionescu

Tehnoredactor: Marieta Ilie
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Dinamica vieţii intelectuale în Bizanţul Paleologilor (1261-1453) sub
influenţa polemicii / Vasile-Adrian Carabă, Ionuţ-Alexandru Tudorie
(ed.). - Bucureşti : Editura Universităţii din Bucureşti, 2014
Bibliogr.
ISBN 978-606-16-0513-2
I. Carabă, Vasile-Adrian (ed.)

II. Tudorie, Ionuţ-Alexandru (ed.)
94(495.02)
Prefaţă
PREFAŢĂ
Un studiu detaliat al disputelor teologice şi filosofice din Bizanţul

Paleologilor (1261-1453) reprezintă întotdeauna un deziderat, având în vedere
nu doar amploarea acestora în perioada istorică menţionată, ci mai ales ecourile lor
în epoca postbizantină, atât în Răsărit, cât şi în Apus. Nu poţi pretinde că înţelegi
deplin dinamica vieţii intelectuale şi spirituale europene din a doua jumătate a
secolului al XV-lea şi din prima parte a secolului al XVI-lea, fără o introspecţie şi
în această perioadă. Este epoca din istoria Bizanţului care recapitulează nu neapărat
la nivel tematic, ci, mai degrabă, la nivel de intensitate şi pasiune toate polemicile
secolelor anterioare, culminând ca într-o sinteză cu cea mai extinsă şi mai relevantă
din punct de vedere teologic, cea pe care unii o numesc disputa isihastă, alţii
varlaamită sau, în mediile occidentale, palamită. Şi cum școala românească s-a
aplecat mai mult asupra acesteia, ca cea din urmă dispută doctrinară internă a
Bizanţului – o temă bine cunoscută mediului intelectual românesc mai ales prin
studiile părintelui Dumitru Stăniloae –, o cercetare atentă a celorlalte polemici
intelectuale ale epocii, atât filosofice, cât şi teologice, unele hrănite de ea, iar altele
iradiind în şi prin ea, se impunea de la sine într-un viitor oarecare. Toate aceste
dispute teologice şi filosofice din perioada bizantină a Paleologilor mai puţin
cunoscute astăzi, indiferent că au fost provocate la presiunile papalităţii şi ale
împăraţilor bizantini de a uni Biserica Răsăritului cu cea a Apusului, mai bine zis
de a o supune pe cea dintâi celei din urmă, după cum realităţile istorice pot fi uşor
de decriptat, ori de prezenţa tot mai primejdioasă a islamului în proximitatea lumii
bizantine, sau chiar de mai vechi răfuieli filosofice neîncheiate, toate, aşadar, au
reprezentat resurse esenţiale ale vieţii spiritual-intelectuale a Răsăritului Ortodox
în perioada de nedorită „ascultare” faţă de Imperiul Otoman.
Pentru fiecare dintre autorii capitolelor de faţă temele alese reprezentau
pasiuni mai vechi, nu de puţine ori împărtăşite celorlalţi în discuţii individuale
sau cu ocazia unor întâlniri academice, încât singurul lucru care mai lipsea pentru
a încerca materializarea dezideratului mai-sus menţionat era constituirea lor într-o
echipă de cercetare. Graţie Unităţii Executive pentru Finanţarea Învăţământului
Superior, a Cercetării, Dezvoltării şi Inovării (UEFISCDI), din cadrul Ministerului
Educaţiei Naţionale şi Cercetării Ştiinţifice, această temă de cercetare a devenit
Proiectul de Cercetare PN-II-RU-TE-2011-3-0255 (septembrie 2011 – august
2014), al cărui titlu l-am păstrat pentru cartea de faţă, rezultatul muncii noastre.
Acest volum cuprinde patru capitole care acoperă tot atâtea mari dispute,
iar ordinea lor în cartea de faţă nu reprezintă nicidecum o ierarhie valorică şi
nici nu postulează ideea unei relaţii stricte de cauzalitate între ele, ceea ce, fireşte,
nu înseamnă că ele ar fi putut „coexista separat”. Nu disputa legată de Platon şi
5
Prefaţă
Aristotel conduce la disputa cu latinii sau la încercările de unire a Bisericilor, cum

nici acestea nu sunt cauza controversei isihaste, care, nici ea, nu provoacă polemica
mai puţin publică, dar nu mai puţin intensă, împotriva islamului. Cu toate acestea,
teme şi idei comune sau atitudini similare traversează asemenea unui fir roşu toate
disputele intelectuale ale timpului, căci un filosof bizantin este şi adeptul unei
direcţii teologice, aşa cum un teolog are afinităţi evidente pentru unul dintre
cei doi mari filosofi ai Greciei, cu ajutorul căruia îşi construieşte polemica atât
împotriva latinilor, cât şi împotriva islamului. În cazul unei afinităţi prea mari faţă
de Stagirit, teologul chiar se lasă sedus de Aristotelul latinilor şi de teologia lui
Toma din Aquino, ajungând de cele mai multe ori el însuşi adversar al teologiei
propriei Biserici, dar şi un convertit la catolicism, etichetat de cei rămaşi fideli
propriei tradiţii ca latinofron. Un lucru însă îi leagă pe toţi, iar acesta este sincera
credinţă creştină, exprimată polemic-apologetic faţă de pericolul major pe care
credinţa sultanului o reprezenta. Teama de noii năvălitori din Răsărit, teama de
islam stau, în definitiv, la baza încercărilor de unire şi, paradoxal, a multora dintre
disputele teologice dintre bizantini şi latini.
Titlul primului capitol, O filosofie bipolară. Platon şi Aristotel în disputele
filosofice din Bizanţul Paleologilor (1261-1453), reprezintă o temă aproape ignorată
în mediul academic românesc, dar care, altminteri, nu a găsit mult timp un loc
pe măsura importanţei sale nici în marile sinteze de istorie a filosofiei scrise în
Occident. Astăzi, interesul pentru filosofia bizantină, în general, şi pentru
ultimele polemici filosofice din epoca Paleologilor, în special, nu se regăseşte
cu precădere în lumea istoricilor filosofiei, aşa cum, poate, ne-am fi aşteptat, ci
în cea a bizantinologilor, a teologilor şi a savanţilor preocupaţi de fenomenul
numit Renaştere, semn că filosofiei bizantine îi este încă negat dreptul de a se
considera etapa medievală a filosofiei greceşti. Bipolaritatea filosofiei bizantine
este puternic reliefată în prezentarea celor două dispute majore ale perioadei
dinastiei Paleologilor, cea dintre Nichifor Choumnos şi Teodor Metochites, pe
de o parte, şi cea dintre Gheorghe Gemistos Plethon şi Gheorghe Scholarios, pe
de alta. Un stadiu intermediar îl reprezintă apariţia în Bizanţ a unui nou Aristotel,
latin, mediat de teologia lui Toma din Aquino, fără de care cea de-a doua polemică
iscată în timpul Conciliului unionist de la Ferrara-Florenţa (1438-1439) ar fi de
neconceput. Chiar dacă bipolaritatea filosofică s-a manifestat în decursul istoriei
şi ca o încercare de armonizare a gândirii lui Aristotel cu cea a lui Platon, marca
acestui concept este, de fapt, incompatibilitatea fundamentală între cei doi, ca
urmare a trădării filosofiei lui Platon de către Stagirit. Trădarea a fost laitmotivul
platonicienilor dintotdeauna, dar parcă nicăieri în istoria gândirii greceşti nu a fost
atât de radical afirmată şi argumentată ruptura dintre Platon şi Aristotel ca în epoca
Paleologilor. Dincolo de criticile dure la adresa lui Aristotel din partea adepţilor
lui Platon, critici care colportează invective destul de îndrăzneţe, tradiţionale,
altminteri, dar uneori la limita vulgarităţii, disputele integrează şi preocupări
specifice lumii bizantine pentru retorică sau astronomie, ca în cazul primei
polemici dintre Choumnos şi Metochites, sau pentru compatibilitatea gândirii
unuia dintre filosofii Greciei cu învăţătura Bisericii. Disputa pentru Platon şi
6
Prefaţă
Aristotel reprezintă şi o pagină importantă din gândirea greacă, având reverberaţii

puternice în lumea occidentală a Renaşterii, căci fără polemica dintre Plethon
şi Scholarios nu ar fi existat mai târziu, în Italia secolului al XV-lea, în mediul
imigraţiei bizantine, o polemică similară care să fi dus la intensificarea studiului lui
Platon în Apus, studiu care, la rândul său, a cunoscut în Franţa secolului următor
o polemică filosofică pe măsura şi oarecum în tradiţia celor bizantine menţionate.
Fără îndoială, studiul filosofiei în perioada Renaşterii, începând cu sfârşitul
secolului al XIV-lea, nu poate fi înţeles fără a cunoaşte dragostea bizantinilor
pentru cei doi corifei ai grecilor, exprimată atât de pasional în ultima etapă de
existenţă a „Imperiului noului Centru” (H. Hunger) fondat pe Bosfor de Marele
Constantin.
Tema celui de-al doilea capitol al acestui volum, dialogul teologic dintre
cele două mari centre ale creștinătății, Roma cea veche și Roma cea nouă
(Constantinopolul), în timpul dinastiei împăraților Paleologi, constituie un
tablou sintetic al evoluției relațiilor dintre bizantini și latini în chestiunea unirii
Bisericilor. Comparativ cu perioada anterioară (secolele XI-XIII), ca o consecință
directă a ocupării de către latini și, respectiv, a recuceririi de către bizantini a
Constantinopolului, unirea celor două Biserici trebuia să obțină avizul unei
întâlniri sinodale. Astfel, perioada analizată a cunoscut două borne care au marcat
limitele temporale ale dinastiei Paleologilor: Lyon (1274) și Ferrara-Florența
(1438-1439). Intensitatea dialogului teologic a crescut exponențial în aceste două
secole (1259-1453), căci fiecare eșec consemnat în urma unei acțiuni imperiale
sau pontificale nu a făcut decât să întărească percepția alienării totale instalate
între cele două Biserici. Acest sentiment a fost reprezentat și de numeroasele
lucrări polemice îndreptate împotriva celeilalte partide creștine, precum și de
numeroasele liste ale erorilor predicate și practicate de adversari. Odată demascată
duplicitatea discursului împăratului Mihail al VIII-lea Paleologul, care a condus
la respingerea unirii semnate la Lyon (1274), intențiile pontifilor romani din
secolele XIV-XV au vizat subordonarea totală (reductio completa) a Bisericii
Răsăritene. Politizarea excesivă a dialogului teologic în vederea unirii religioase și
presiunea suplimentară exercitată asupra bizantinilor de către latini pe marginea
unui subiect atât de sensibil, deși au condus spre câteva succese misionare la nivel
personal (Ioan al V-lea Paleologul, Ioan Laskaris Kalopheros, Simon Atumanos,
frații Andrei și Teodor Chrysoberges etc.), în realitate au sporit resentimentele
răsăritenilor față de frații lor din Apus. În ciuda minimizării diferențelor doctrinare
și cultice la existența purgatoriului, împărtășirea cu azimă, primatul papal și
purcederea Duhului Sfânt și de la Fiul (Filioque), eșecul ultimei încercări de unire
(Ferrara-Florența) a fost unul previzibil.
Capitolul următor, intitulat Controversa varlaamită, propune o reconstrucție
istorico-teologică a controversei varlaamite, numită în mod nu întru totul justificat
și disputa isihastă. După 1261, în timpul dinastiei Paleologilor, Imperiul Bizantin
a dat doar puține semne de vitalitate în plan istorico-politic. Pe lângă perpetua
amenințare din partea turcilor în Asia Mică, puterea bizantină era slăbită de
armatele lui Ștefan Dușan sau de războaiele civile interne, cum a fost cazul celui
7
Prefaţă
din anii 1341-1347. Pe acest fundal de instabilitate politică, Constatinopolul

a cunoscut una dintre cele mai mari sinteze teologice și spirituale, articulate
progresiv între 1336-1351: ciocnirea dintre Varlaam și Sfântul Grigorie Palama –
prelungită în dispute ulterioare cu Akindynos și apoi cu Nichifor Gregoras – va
duce la formularea teologică și filosofică, normativă până astăzi, a unor adevăruri
de credință referitoare la cunoașterea lui Dumnezeu, la rugăciunea lui Iisus și
contemplarea luminii dumnezeiești necreate, la simplitatea lui Dumnezeu și
distincția reală dintre ființa dumnezeiască și energiile/lucrările divine necreate.
Prin aceasta s-au adus la lumină bazele învățăturii ortodoxe despre participarea
creaturilor la Dumnezeu și îndumnezeirea creației, idei exprimate deja de alți
teologi „bizantini”, precum Sfântul Maxim Mărturisitorul sau Sfântul Simeon
Noul Teolog. Controversa varlaamită a fost descrisă de diferiți istorici fie ca un
antagonism între teologia latină de influență tomistă și teologia bizantină, fie ca un
conflict intern în Constantinopol între intelectualii umaniști și monahii atoniți, fie
ca o înfruntare între principiile filosofice ale lui Aristotel și cele ale lui Platon, fie ca
o divergență de interpretare a teologiei Sfântului Dionisie Areopagitul și a tradiției
teologice inspirate de acesta, fie, în sfârșit, ca o simplă luptă politică disimulată în
plan teologic. Încă de la primele contacte epistolare, începute în primăvara-vara
anului 1336, dintre cei doi protagoniști, Varlaam și Sfântul Grigorie Palama,
diferendul este de natură teologică, privind cunoașterea lui Dumnezeu, și doar
ulterior evoluează într-un atac la adresa călugărilor isihaști și a teologiei distincției
în nedespărțire dintre ființa dumnezeiască și energiile/lucrările necreate, teologie
care stă la baza spiritualității isihaste. În completarea celor trei studii anterioare
de referință (pr. Dumitru Stăniloae 1938; pr. John Meyendorff 1959; Robert
Sinkewicz 1982), prezenta reconstrucție a structurii teologice a controversei
varlaamite trasează formularea progresivă, în context, a teologiei lui Grigorie
Palama ca răspuns la argumentele exegetice, filosofice și teologice ale lui Varlaam,
de la Epistola întâi către Akindynos până la summa teologiei energiilor/lucrărilor
divine din Triade. În spatele fascinantelor manifestări de erudiție patristică și
al detaliilor filosofice, logice și istorice, care condimentează această dispută, se
conturează un lung și extenuant travaliu al minții omenești de a înțelege și articula
simplitatea divină și puterea lui Dumnezeu de a crea, de a acționa direct în planul
imanent al creației și de a o îndumnezei, făcând-o părtașă la viața Sa necreată.
Dată fiind importanța acestor teme pentru mântuire, acest travaliu nu a putut
rămâne în spațiul restrâns al unei dezbateri private, ci a devenit cauza constituirii
și tema de lucru a marelui Sinod constantinopolitan din mai-iulie 1351, care a
receptat pozitiv și a dezvoltat teologia palamită, definind cu autoritate distincția
reală, nedespărțită, dintre ființă și energii/lucrări în Dumnezeu, care devine astfel
o dogmă în tezaurul teologiei creștin-ortodoxe. Această receptare sinodală a avut o
influență decisivă asupra asimilării ulterioare a teologiei Sfântului Grigorie Palama
în lumea bizantină și în Biserica Ortodoxă până astăzi, Sinodul din 1351 fiind
considerat de mulți teologi ortodocși drept al IX-lea Sinod Ecumenic.
Ultimul capitol este o încercare de sondare a mentalităţii bizantine privitoare
la islam şi musulmani în epoca dinastiei Paleologilor, care, neîndoielnic, a fost o
8
Prefaţă
perioadă de „lentă agonie”, de criză, frământări şi dezbinare. Una dintre întrebările

care frământau spiritele, mai cu seamă ale intelectualilor, era aceasta: cine
reprezenta cea mai mare ameninţare pentru Bizanţ, Occidentul şi Papalitatea sau
islamul şi turcii otomani? Convingerea dominantă a fost că latinii erau chiar mai
periculoşi decât turcii înşişi. Între robia spirituală a Occidentului şi cea trupească
provocată de cucerirea turcă, cei mai mulţi dintre bizantini au considerat că era
preferabil „să domnească la Constantinopol turbanul turcilor decât mitra latinilor”.
Recenta controversă isihastă demonstrase, o dată în plus, înstrăinarea dintre
cele două Biserici. Totuşi, această preferinţă pentru o dominaţie musulmană –
considerată un „rău mai mic” decât unirea Bisericilor – nu a atenuat percepţia
bizantinilor atât faţă de islam şi „profetul” întemeietor, cât şi faţă de musulmanii cu
care au venit în contact în secolele XIII-XV, care a rămas precumpănitor negativă
şi ostilă. Stau mărturie lucrări din repertoriul istoriografiei bizantine, aparţinând
genului epistolar sau bogatei literaturi teologice. În mod firesc, genul literar al
apologeticii și polemicii anti-islamice, care avea în Bizanţ o îndelungată tradiţie,
s-a îmbogăţit în ultimele secole ale istoriei bizantine cu scrieri originale, deosebit
de interesante şi numeroase, epoca Paleologilor fiind, din acest punct de vedere,
mai prolifică decât secolele precedente şi decât perioada post-bizantină. Desigur,
cea mai importantă menire a acestei literaturi era aceea de a sublinia prăpastia
între cele două credinţe, absoluta lor incompatibilitate, spre a se limita astfel
fenomenul convertirilor la islam. În mod surprinzător, nemijlocit sau mijlocit,
cea mai importantă sursă de documentare pentru polemiştii antimusulmani ai
epocii a fost o lucrare occidentală: scrierea dominicanului Riccoldo da Monte di
Croce intitulată Contra religiei saracinilor; de asemenea, câţiva dintre aceşti teologi
bizantini antimusulmani erau aristotelicieni pe filieră tomistă. O menţiune aparte
merită scrierile care reflectă o dispută care a avut loc realmente între exponenţii
celor două credinţe. Aceste lucrări, dintre cele mai originale, sunt în bună măsură
„polemici cordiale” care înlesnesc o mai profundă cunoaştere a religiei „celuilalt”,
însă finalitatea urmărită este aceea de a demonstra superioritatea creştinismului în
raport cu islamul. Totodată, autorii sunt preocupaţi să întreţină o vagă speranţă
în tolerarea creştinilor de către noii cuceritori şi să exprime credinţa fermă în
posibilitatea dobândirii mântuirii chiar în condiţiile unei istorii potrivnice.
Între dificultățile întâmpinate pe parcursul redactării acestui volum amintim

o chestiune recurentă: redarea antroponimelor grecești în limba română. În
continuare, aşa cum am procedat și în cazul unui alt proiect editorial comun
(traducerea în limba română a Istoriei Imperiului bizantin a lui A.A. Vasiliev,
apărută la Editura Polirom în anul 2010), soluția adoptată a fost aceea de a acorda
prioritate formelor consacrate (în special în cazul prenumelor) și de a translitera
celelalte nume utilizate mai rar în limba română. În ceea ce privește bibliografia
de la finalul volumului, opțiunea autorilor a fost aceea de a prezenta cititorilor o
9
Prefaţă
selecție relevantă, urmând ca cei interesaţi să descopere bibliografia extinsă asupra

unor subiecte particulare în aparatul critic al fiecărui capitol.
Deși fiecare dintre cei patru autori oferă o analiză neutră, acoperind atât
sursele istorice editate, cât și literatura secundară, este evident că această temă
amplă lasă încă multiple posibilități cercetătorilor. Ca atare, demersul întreprins
prin proiectul de faţă (prezentarea şi interpretarea contextuală a celor patru
polemici majore teologice şi filosofice din perioada dinastiei Paleologilor) nu va
fi nicidecum anulat de o viitoare aprofundare a subiectelor abordate sau chiar
de o revizuire a anumitor teze, ci, dimpotrivă, abia atunci îşi va face cu adevărat
cunoscute roadele.
V.-A.C. şi I.-A.T.
10
Prefaţă
CUPRINS
Prefață...................................................................................................................................5
Abrevieri........................................................................................................................... 15
VASILE-ADRIAN CARABĂ
O filosofie bipolară. Platon şi Aristotel în disputele filosofice din
Bizanţul Paleologilor (1261-1453) .......................................................................... 27
Introducere.................................................................................................................. 27
I. Bipolaritatea filosofiei bizantine – o vocaţie istorică? ........................... 33
II. O polemică filosofică a orgoliilor politice:
Nichifor Choumnos vs. Teodor Metochites ........................................... 64
1. Profil de filosof .......................................................................................... 67
2. Premisele politice ale disputei filosofice................................................ 78
3. Cearta pentru stil ...................................................................................... 85
4. De la stil la astronomie ............................................................................ 93
5. Nichifor Choumnos, critic al filosofiei ..............................................101
6. Teodor Metochites, critic al lui Aristotel ...........................................108
III. Aristoteles Latinus. Traducerea operei lui
Toma din Aquino în Bizanţ ......................................................................115
IV. O polemică asupra autorităţii filosofice:
Gheorghe Gemistos Plethon vs. Gheorghe Scholarios .......................134
1. Plethon: Un (neo)păgân în Bizanţul târziu? ....................................139
2. Plethon în Italia: conciliarist şi vestitor al lui Platon.......................144
Excurs: Premisele apusene ale apariţiei
opusculului De differentiis ...................................................................162
3. Diferenţele şi diferendele dintre Platon şi Aristotel ........................169
3. 1. Scurtă cronologie a disputei dintre Plethon şi Scholarios ....169
3. 2. Sursele lucrării De differentiis .....................................................175
3. 3. Deficienţe etice şi intelectuale ale lui Aristotel .......................179
3. 4. Teze şi antiteze ...............................................................................185
A. Dumnezeu, creator sau mişcător? .......................................186
B. Mişcarea ....................................................................................191
C. Creaţia, o necesitate? .............................................................192
D. Al cincilea element – o erezie cosmologică .......................196
E. După chipul şi asemănarea ideilor........................................200
11
Cuprins
IONUȚ-ALEXANDRU TUDORIE
Reductio Graecorum ad obedientiam sacrosanctae Romanae Ecclesiae:
dialogul teologic dintre Roma și Constantinopol (secolele XIII-XV)........213
I. Mihail al VIII-lea Paleologul și Papalitatea (1261-1282)...................220
II. Proiecte de unire bisericească între Concilii (1324-1425)..................295
III. Ioan al VIII-lea și Papalitatea (1425-1448)............................................354
Concluzii....................................................................................................................409
MARIUS PORTARU
Controversa varlaamită..............................................................................................417
Introducere................................................................................................................417
I. Etapa schimbului epistolar a controversei varlaamite propriu-zise.......... 424
1. Varlaam, Tratatul al V-lea împotriva latinilor...............................426
2. Palama, Epistola întâi către Akindynos.........................................429
3. Varlaam, Epistola întâi către Palama..............................................435
4. Palama, Epistola întâi către Varlaam..............................................439
5. Varlaam, Epistola a doua către Palama...........................................445
6. Palama, Epistola a doua către Varlaam...........................................455
II. A doua etapă a controversei varlaamite propriu-zise............................462
1. Triada întâi..........................................................................................464
2. Triada a doua.......................................................................................466
3. Tomosul aghioritic.............................................................................476
4. Triada a treia........................................................................................484
III. Controversa varlaamită în definițiile dogmatice
ale Sinoadelor constantinopolitane (1341-1351).................................498
1. Palama, Epistola a treia către Akindynos.......................................498
2. Teologia Tomosului sinodal al Sinodului
constantinopolitan din iunie-august 1341.......................................507
constantinopolitan din februarie 1347..............................................509
constantinopolitan din mai-iulie 1351..............................................511
Concluzii....................................................................................................................522
SEBASTIAN NAZÂRU
Bizanț și islam în Evul Mediu târziu: între vuietul armelor
și sfada teologilor.........................................................................................................527
I. Islamul şi musulmanii priviţi prin ochii bizantinilor
în epoca Paleologilor...................................................................................548
1. Mitul „bunului sălbatic”...................................................................601
2. Colaboraţionism, „turcofilie” şi apostazie....................................607
12
Cuprins
II. Scurtă privire asupra polemicii şi apologeticii bizantine

contra islamului din secolele VIII-XIII...................................................613
III. Scurtă privire asupra polemicii teologice
anti-islamice din epoca Paleologilor........................................................650
1. Sfântul Grigorie Palama şi islamul: o viziune
tradiţională într-un veşmânt nou........................................................686
2. Monahul Ioasaf Cantacuzino și islamul –
un fost împărat și mustrările sale de conștiință................................716
Concluzii....................................................................................................................751
Bibliografie selectivă ..................................................................................................755

Indice antroponimic...................................................................................................765
13
Abrevieri
ABREVIERI
AA – Archives de l’Athos
AAL.R – Atti della Accademia Nazionale dei Lincei. Classe di Scienze morali,
storiche e filologiche. Rendiconti
AARMSI – Analele Academiei Române. Memoriile Secțiunii Istorice
AB – Analecta Bollandiana
ABar – Ἀπόστολος Βαρνάβας
ABF – Acta Byzantina Fennica
ABla – Ἀναλέκτα Βλαταδῶν
ADSV – Античная древность и средние века
AEKD – Ἀρχεῖον Ἐκκλησιαστικοῦ καὶ Κανονικοῦ Δικαίου
Aev. – Aevum
AFH – Archivum Franciscanum Historicum
AFP – Archivum Fratrum Praedicatorum
AfU – Arkiv für Urkundenforschung
AHC – Annuarium Historiae Conciliorum
AHDL – Archives d’histoire doctrinale et littéraire du moyen âge
AHH – Acta Historica Academiae Scientiarum Hungaricae
AHKBAW – Abhandlungen der Historischen Klasse der Königlich Bayerischen
Akademie der Wissenschaften
AHP – Archivum Historiae Pontificiae
AILEHS – Archbishop Iakovos Library of Ecclesiastical and Historical Sources
AIPh – Annuaire de l’Institut de philologie et d’histoire orientale et slave
AIRCRU – Annuario dell’Istituto Romeno di Cultura e Ricerca Umanistica
AKG – Arbeiten zur Kirchengeschichte
AKÖGQ – Archiv für Kunde österreichischer Geschichts-Quellen
ALA – Archivio del Litorale Adriatico
Al-Masaq – Al-Masaq: Islam and the Medieval Mediterranean
AnIsis – Analecta Isisiana
AOC – Archives de l’Orient chrétien
AOSBM – Analecta Ordinis S. Basilii Magni
ArOtt – Archivum Ottomanicum
ArPo – Ἀρχεῖον Πόντου
ASAW – Abhandlungen der sächsischen Akademie der Wissenschaften
ASI – Archivio Storico Italiano
ASNSP.L – Annali della (r.) scuola normale superiore di Pisa. Lettere, storia e filosofia
Asp. – Asprenas
ASPN – Archivio storico per le province napoletane
ASSic – Archivio Storico per la Sicilia
Ath. – Ἀθήνα
AuA – Antike und Abendland
15
Abrevieri
AWK – Altertumswissenschaftliches Kolloquium

BAB – Académie royale de Belgique, Bulletin de la Classes des Lettres et des
Sciences Morales et Politiques
BAD – Βιβλιοθήκη Ἀποστολικῆς Διακονίας
BAGB – Bulletin de l’Association Guillaume Budé
BAGB.SLH – Bulletin de l’Association Guillaume Budé, Supplément: Lettres d’humanité
BalS – Balkan Studies
BAPhE – Βιβλιοθήκη τῆς ἐν Ἀθήναις Φιλεκπαιδευτικῆς Ἑταιρείας
BBA – Berliner byzantinistische Arbeiten
BBBTS – Biblioteca bio-bibliografica della Terra Santa e dell’Oriente francescano
BBGG – Bollettino della Badia Greca di Grottaferrata
BBKL – Biographisch-Bibliographisches Kirchenlexikon
BBOS – Birmingham Byzantine and Ottoman Studies
BByzÉ – Bibliothèque byzantine. Études
BDHIR – Bibliothek des Deutschen Historischen Instituts in Rom
BECh – Bibliothèque de l’École des Chartes
BEFAR – Bibliothèque des Écoles Françaises d’Athènes et de Rome
Bess. – Bessarione
BETL – Bibliotheca Ephemeridum theologicarum Lovaniensium
BGrL – Bibliothek der griechischen Literatur
BGS – Byzantinische Geschichtsschreiber
BHAW – Blackwell History of the Ancient World
BHF – Bonner Historische Forschungen
BHP – Bulletin Historique et Philologique du Comité des Travaux historiques
et scientifiques
BibEur – Biblioteca europea
Bibl(L) – Bibliotheca (Leuven)
BiblH&R – Bibliotheque d’Humanisme et Renaissance
BiIHBR – Bibliothèque. Institut Historique Belge de Rome
BiL – Birkbeck Lectures
Biz. – Bizantinistica. Rivista di Studi Bizantini e Slavi
BKM – Βυζαντινὰ Κείμενα καὶ Μελέται
BLE – Bulletin de Littérature Ecclésiastique
BLVS – Bibliothek des Literarischen Vereins in Stuttgart
BMGS – Byzantine and Modern Greek Studies
BMSa – Bibliothèque de la Maison de Savoie
BMus – Bibliothèque du Muséon
BNGJ – Byzantinisch-Neugriechische Jahrbucher
BollS – Bollingen series
BOR – Biserica Ortodoxă Română
BPH – Bulletin Philologique et Historique (jusqu’à 1610) du Comité des Travaux
Historiques et Scientifiques
BPHIR – Bibliothek des Preussischen historischen Instituts in Rom
BPhL – Bibliothèque philosophique de Louvain
BQ – Bessarione. Quaderno
BR – Biblioteca Riccardiana
BRA – Bonner Romanistische Arbeiten
BRAH – Boletín de la Academia de la Historia
BRIIFS – Bulletin of the Royal Institute for Inter-Faith Studies
16
Abrevieri
BSGRT – Biblioteca scriptorum graecorum et romanorum Teubneriana

BSHT – Breslauer Studien zur historischen Theologie
BSI – Biblioteca storica italiana
BSOAS – Bulletin of the School of Oriental and African Studies
BSPr – Biblioteca Storica Principato
BST – Biblioteca Storica Toscana
BStFr – Biblioteca di Studi Francescani
BTAVO – Beihefte zum Tübingen Atlas des Vorderen Orients. Reihe B,
Geisteswissenschaften
BTT – Byzantine Texts in Translation
BV – Византийская Библиотека
ByA – Byzantinisches Archiv
ByS(P) – Byzantine Studies / Études Byzantines (Pittsburgh)
BySl – Byzantinoslavica
Byz(T) – Βυζαντινά (Θεσσαλονίκη)
Byz. – Byzantion
Byz. – Byzantivm (Bucureşti, Ed. Nemira)
Byza(T) – Βυζαντιακά
ByzAus – Byzantina Australiensia
ByzF – Byzantinische Forschungen
ByzSor – Byzantina Sorbonensia
BZ – Byzantinische Zeitschrift
BZGAK – Basler Zeitschrift für Geschichte und Altertumskunde
C – Convegni
C.IESBPV – Convegni. Istituto Ellenico di Studi Bizantini e Postbizantini di Venezia
CAG – Commentaria in Aristotelem Graeca
CAV – Collectanea Archivi Vaticani
CB – Cahiers du Bosphore
CBHB.S – Corpus Bruxellense Historiae Byzantinae. Subsidia
CCCM – Corpus Christianorum. Continuatio Mediaevalis
CCCS – Corpus Christianorum. Claves Subsidia
CChr – Corpus Christianorum
CCM – Cahiers de civilisation médiévale
CCS – Cambridge Classical Studies
CCSG – Corpus Christianorum. Series Graeca
CČt – Христианское Чтение
CEFR – Collection de l’École Française de Rome
CFHB – Corpus fontium historiae byzantinae
CFl – Concilium Florentinum. Documenta et Scriptores
CFr – Collectanea franciscana
CGT – Contemporary Greek Theologians
CGU – Corpus der griechischen Urkunden des Mittelalters und der neueren Zeit
CH – Church History
CICO.F – Codex Iuris Canonici Orientalis. Fontes, Pontificia Commissio ad Redigendum
CIFA – Collection de l’Institut Français d’Athènes
CIHSSVS – Church in History, St Vladimir’s Seminary Press
CIMAGL – Cahiers de l’Institut du Moyen-Âge Grec et Latin
CisC – Corpus Islamo-Christianum
CisC.G – Corpus Islamo-Christianum. Series Graeca
17
Abrevieri
Čit. – Читалиште
CJH – Canadian Journal of History
ClByM – Classical and Byzantine Monographs
ClH.E – Les classiques de l’humanisme. Études
ClPh – Classical Philology. A Journal Devoted to Research in Classical Antiquity
CMR – Christian Muslim Relations: a Bibliographical History, David Thomas
et al. (eds.), (Leiden/Boston, Brill)
CoIrén – Collection Irénikon
CollA – Collection Archives
CollU.SH – Collection U. Série Histoire
Cont. – Contacts. Revue française de l’Orthodoxie
CoTh – Collectanea Theologica
CPhMA – Corpus Philosophorum Medii Aevi
CPHST – Changing Paradigms in Historical and Systematic Theology
CQ – The Classical Quarterly
CRAI – Comptes-Rendus des séances de l’Académie des Inscriptions et Belles-Lettres
CRHCB.Mon – Centre de recherche d’histoire et civilisation de Byzance [Collège de
France]. Monographies
CSCT – Columbia Studies in the Classical Tradition
CSHB – Corpus Scriptores Historiae Byzantinae
CStS – Collected Studies Series
CTh – Cahiers théologiques
CTT – Crusade Texts in Translation
DA – Deutsches Archiv für Erforschung des Mittelalters
DASP.ST – Deputazione Abruzzese di Storia Patria. Studi e Testi
DBy – Dossiers Byzantins
Der Islam – Der Islam, Zeitschrift für Geschichte und Kultur des islamischen Orients
DHGE – Dictionnaire d’histoire et de géographie ecclésiastiques
DHOP – Dissertationes Historicae. Institutum Historicum FF Praedicatorum
Romae ad S. Sabinae
Diach. – Διαχρονία
DIEE – Δελτίον τῆς ἱστορικῆς καὶ ἐθνολογικῆς ἑταιρείας [Buletinul Societății istorice și
etnologice din Grecia]
DKMS – Δελτίο Κέντρου Μικρασιαστικῶν Σπουδῶν
DÖAW – Denkschriften. Österreichische Akademie der Wissenschaften.
Philosophisch-Historische Klasse
DOML – Dumbarton Oaks Medieval Library
DOP – Dumbarton Oaks Papers
DOS – Dumbarton Oaks Studies
DOT – Dumbarton Oaks Texts
DREPB – Documents et recherches sur l’économie des pays byzantins, islamiques
et slaves et leurs relations commerciales au Moyen-Âge
DRTR.DS – Da Roma alla Terza Roma. Documenti e Studi
DRTR.S – Da Roma alla Terza Roma. Studi
DSp – Dictionnaire de spiritualité ascétique et mystique, t. 1-17, Paris, Éditions
Beauchesne, 1932-1995
DT – Divus Thomas
DThC – Dictionnaire de théologie catholique, t. 1-15, Paris, Letouzey et Ané, 1899-1950
DVI – Les documents de la vie intellectuelle
18
Abrevieri
EBE – Ἑταιρεία Βυζαντινών Ερευνών

EBMM.DP – Ἑταιρεία Βυζαντινῶν καὶ Μεταβυζαντινῶν Μελετῶν, Διπτύχων Παραφύλλα
EBPB – Études Byzantines et Post-Byzantines
ECQ – Eastern Churches Quarterly
ECR – Eastern Churches Review
EE – Ἑταιρεία ὁ Ἑλληνισμός
EEBS – Ἐπετηρὶς Ἑταιρείας Βυζαντινῶν Σπουδῶν
EEThS – Ἐπιστημονικὴ Ἐπετηρὶς τῆς Θεολογικῆς Σχολῆς. Πανεπιστημίον Θεσσαλονίκης
EHRel – Études sur l’histoire des religions
EI2 – Encyclopaedia of Islam, 2nd ed., C.E. Bosworth, E. van Donzel, W.P.
Heinrichs et al. (eds.), vol. 1-12, Leiden, E.J. Brill, 1960-2005
EkklPh – Ἐκκλησιαστικὸς Φάρος
EMi – Ecclesia Militans
EMPh – Encyclopedia of Medieval Philosophy
EMS.EB – Εταιρεία Μακεδονικών Σπουδών. Εθνική Βιβλιοθήκη
EOr – Échos d’Orient
EP. SFkT – Ἐπιστημονικαί Πραγματεῖαι, Σειρά φιλολογική και θεολογική – Εταιρεία
Μακεδονικών Σπουδών
EQ – Encyclopaedia of the Qur'ān, Jane Dammen McAuliffe (ed.), vol. 1-5,
Leiden, Brill, 2001-2006
EtByz – Études byzantines (Bucureşti)
FBMG – Freiburger Beiträge zur Mittelalterlichen Geschichte
Fil. – Filocalica (Sibiu, Ed. Deisis)
FMAG – Forschungen zur mittelalterlichen Geschichte
FrFr – La France Franciscaine
FSI – Fonti per la Storia d’Italia. Istituto Storico Italiano (Roma)
FT – Fontes Traditionis (Iaşi, Ed. Universităţii Alexandru Ioan Cuza)
GB – Glasul Bisericii
GEEB – Géographie ecclésiastique de l’Empire byzantin
GMC – Garland Medieval Casebooks
GOTR – Greek Orthodox Theological Review
Gr. – Gregorianum
GRBS – Greek, Roman and Byzantine Studies
GregPal – Γρηγόριος ὁ Παλαμᾶς
GSLI – Giornale Storico della Letteratura Italiana
HAW – Handbuch der Altertumswissenschaft
HC – L’Hellénisme contemporain
HCO – Histoire des Conciles Œcuméniques
Hell. – Ἑλληνικά
HeyJ – The Heythrop Journal
HHS – Harvard Historical Studies
Hist. – Historia (Iaşi, Ed. Polirom)
HJ – Historisches Jahrbuch
HoTh – Ho Theológos. Rivista della Facoltà Teologica di Sicilia
HS – Historische Studien
HTR – Harvard Theological Review
HUS – Harvard Ukrainian Studies
HW – History of Warfare
I Tatti – I Tatti Studies in the Italian Renaissance
19
Abrevieri
IBAI – Izvestija na Balgarskija Archeologičeskija Institut / Bulletin de l’Institut

Archéologique Bulgare
ICMR – Islam and Christian–Muslim Relations
IHC.ST – Islamic History and Civilization. Studies and Texts
IJMES – International Journal of Middle East Studies
IJTS – International Journal of Turkish Studies
IMChAi – Ἵδρυμα Μελετῶν Χερσονήσου τοῦ Αἵμου
IMR – International Medieval Research (Series)
Irén. – Irénikon
IRTS – International Review of Turkish Studies
IS – Italia Sacra: studi e documenti di storia ecclesiastica
IslChr – Islamochristiana
Ist. – Istina
IstB – Историческо Бъдеще
IstPr – Исторически Преглед
Italoell. – Ἰταλοελληνικά: Rivista di cultura greco-moderna
ItFr – L’Italia francescana
ItQ – Italian Quarterly
ÎşC – Înțelepciune și credință (Bucureşti, Ed. Humanitas)
JA – Journal Asiatique
JAH – Journal of Asian History
JAOS – Journal of the American Oriental Society
Je sais – Je sais – Je crois. Encyclopédie du catholique au XXe siècle
JEH – The Journal of Ecclesiastical History
JHS – Journal of Hellenic Studies
JModH – Journal of Modern History
JMT – Journal of Music Theory
JOAS – Journal of Oriental and African Studies
JÖB – Jahrbuch der Österreichischen Byzantinistik
JÖBG – Jahrbuch der Österreichischen Byzantinischen Gesellschaft
JOUHS – The Journal of the Oxford University History Society
JTS – The Journal of Theological Studies
JWCI – Journal of the Warburg and Courtauld Institutes
Kan – Kanon
KBI – Κείμενα βυζαντινῆς ἱστορίας
KCh – Κρητικὰ Χρονικά
KCsA – Kőrösi Csoma-Archivum
KGr – Κλασικά Γράμματα
KGSt – Kirchengeschichtliche Studien
KHAb – Kölner historische Abhandlungen
Kl. – Κληρονομία
Kli. – Klio
Kyr. – Kyrios
Lat. – Lateranum
LBOS – Late Byzantine and Ottoman Studies
LCE – Library of the Christian East
LetIFO – Летопись Историко-Филологическаго Общества [Новороссийском
Университете]
Ll – Luminătorii lumii (București, Ed. Anastasia)
20
Abrevieri
LThK – Lexikon für Theologie und Kirche

MA(R) – Medioevo, collana di studi edita dal Pontificio Istituto Antonianum, Roma
MAAD – Monografie. Accademia delle arti e del disegno
MAH – Mélanges d’archéologie et d’histoire [École Française de Rome]
MaîtSp – Maîtres spirituels
Mak. – Μακεδονικά
MakBib – Μακεδονική βιβλιοθήκη
MAPS – Memoirs of the American Philosophical Society
MAS – Middle Ages Series
MByM – Miscellanea Byzantina Monacensia
MDom – Memorie Domenicane. Rivista di religione, storia, arte (Firenze)
MDSSHA – Mémoires et Documents publiés par la Société Savoisienne d’Histoire et
d’Archéologie
ME – Medieval Encounters
Méd – Méditerranées. Revue de l’Association Méditerranées, publiée avec le
concours de l’Université de Paris X-Nanterre
MEFRM – Mélanges de l’École Française de Rome. Moyen Âge – Temps modernes
MEG – Medioevo Greco
MeH – Medievalia et Humanistica. Studies in Medieval & Renaissance Culture.
New Series
MemDom – Mémoire dominicaine
MEPR – Messager de l’exarchat du patriarche russe en Europe Occidentale / Вестник
русского западно-европейского патриаршего экзархата
MeU – Medioevo e Umanesimo
MF – Miscellanea Francescana
MGMA – Monographien zur Geschichte des Mittelalters
MHP.C – Miscellanea Historiae Pontificiae. Collectionis
MI – Magazin istoric
MI.C – Mentis itinerarium. Caleidoscopio
MIC.C – Monumenta Iuris Canonici, Series C
MIOG – Mittheilungen des Instituts für Oesterreichische Geschichtsforschung
MistSFil – Mistica. Seria Filocalica (Sibiu, Ed. Deisis)
MitrArd – Mitropolia Ardealului
MM – Miscellanea Mediaevalia
MM(V) – Miscellanea Marciana
MM.AC – Millennio medievale. Atti di convegni
MMSSBS – Il Mondo medievale. Sezione di storia bizantina e slava
MO – Mitropolia Olteniei
MOE – Media et Orientalis Europa
MPr – Мир Православия (Сборник научных статей)
MR.TS – Medieval & Renaissance Texts & Studies
MRAT – Medieval and Renaissance Authors and Texts
MRS – Mediaeval and Renaissance Studies
MS – Mediaeval Studies
MSHA.IEC – Memòries de la Secció Històrico-Arqueològic. Institut d’Estudis Catalans
MT – Material Texts
MVB – Mainzer Veröffentlichungen zur Byzantinistik
MW – Muslim World
NDE – Note e discussioni erudite
21
Abrevieri
NE – Νέος Έλληνομνήμων
NEMBN – Notices et Extraits des Manuscrits de la Bibliothèque Nationale et autres
bibliothèques
NHMS – Nag Hammadi and Manichaean Studies
Nic. – Nicolaus
NKZ – Neue kirchliche Zeitschrift
NME – Nuovo Medioevo
NR.BGLAP – Nueva Roma. Bibliotheca Graeca et Latina Aevi Posterioris
NSS – Istituto storico italiano per il Medio Evo. Nuovi studi storici
OC – Orientalia Christiana
ÖC – Das östliche Christentum
OCA – Orientalia Christiana Analecta
OCP – Orientalia Christiana Periodica
OCUC – L’Oriente Cristiano e l’unità della Chiesa
ODB – The Oxford Dictionary of Byzantium, A. Kazhdan et al. (eds.), 3 vols.
(New York/Oxford, 1991)
OECS – Oxford Early Christian Studies
OMT – Oxford Medieval Texts
OR – Ortodoxia Românească
Ort. – Ortodoxia
OrVen – Orientalia Veneziana
OS – Ostkirchliche Studien
OSB – Oxford Studies in Byzantium
P&P/PaP – Past and Present
PAA – Πρακτικὰ τῆς Ἀκαδημίας Ἀθηνῶν
PaOrth – Patrimoines. Orthodoxie
PAPS – Proceedings of the American Philosophical Society
ParOr – Parole de l’Orient
PatS – Patristica. Studii
PatSor – Patristica Sorbonensia
PBR – Patristic and Byzantine Review
PCA – Pubblicazioni del Centro Aletti
PCMRS – Publications of the Center for Medieval and Renaissance Studies
PdC – Percorsi dei classici
PerSpi – Периодическо списание на Българското Книжовно Дружество
PFLM.His – Publications de la Faculté des Lettres de la Manouba. Histoire
PFLM.Hom – Publications de la Faculté des Lettres de la Manouba. Hommages
PG – Patrologiae cursus completus, Series graeca, ed. J.-P. Migne (Paris, 1857-1866)
PhSt – Philhellenische Studien
PhThB – Φιλοσοφική και θεολογική βιβλιοθήκη
PI.VI – Посебна Издања [Византолошки Институт / Српске Академиjе
Наука и Уметности]
PIA – Proceedings of the Royal Irish Academy
PiMS – Papers in Mediaeval Studies
PIO – Pubblicazioni dell’Istituto per l’Oriente
PL – Patrologiae cursus completus, Series latina, ed. J.-P. Migne (Paris, 1844-1880)
PLP – Erich Trapp et al., Prosopographisches Lexikon der Palaiologenzeit,
1-12 Bände / Addenda (2 Bände) / Gesamtregister, (VKB I/1-12), Wien,
Verlag der Österreichischen Akademie der Wissenschaften, 1976-1996.
22
Abrevieri
PO – Patrologia Orientalis
POC – Proche-Orient chrétien
PP – La Parola del Passato
PPP – Past and Present Publications
PrOb – Православное Обозрение
PSB – Părinți și Scriitori Bisericești (Bucureşti, Ed. Institutului Biblic și de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Românes)
PSEI – Publication de la Société des études italiennes
PSPBS – Publications of the Society for the Promotion of Byzantine Studies
PȘI – Paideia Științe, Seria Istorie
PTHi – The Popes Through History
PTS – Patristische Texte und Studien
PuA – Pluralisierung und Autorität
QCSCM – Quaderni Catanesi di Studi Classici e Medievali
QdC – Quaderni di Clio
QFG – Quellen und Forschungen aus dem Gebiete der Geschichte
QFGD – Quellen und Forschungen zur Geschichte des Dominikanerordens
QHoTh – Quaderni di Ho Theológos
QNR – Quaderni di Nea Rome
R.USJ-B. ILO – Recherches. Université Saint-Joseph – Beirut, Lebanon, Institut de
lettres orientales
RB – Revue biblique
RByS – Rutgers Byzantine Series
RC – Revista Catolică
RČSAV.RSV – Rozpravy Československé Akademie Věd. Řada společenských věd
RdI – Revista de istorie
RdSI – Rivista di Storia Italiana
RE – Paulys Realencyclopädie der classischen Altertumswissenschaft
REB – Revue des études byzantines
REG – Revue des études grecques
REI – Revue des études islamiques
RenQ – Renaissance Quarterly
ReO – Roma e l’Oriente
RESEE – Revue des Études Sud-Est Européennes
RESl – Revue des études slaves
RevSR – Revue des sciences religieuses
RH – Le regard de l’histoire
RH.TNW – Rozprawy historyczne Towarzystwa Naukowego Warszawskiego / Travaux
historiques de la Société des Sciences et des Lettres de Varsovie
RHCr.HG – Recueil des historiens des croisades, Historiens grecs
RHE – Revue d’histoire ecclésiastique
RHPR – Revue d’histoire et de philosophie religieuses
RHR – Revue de l’histoire des religions
RHSEE – Revue Historique du Sud-Est Européen
RI – Revista Istorică
Rinasc. – Rinascimento
RITh – Revue Internationale de Théologie
RLE – Routledge Library Editions
RMP – Rheinisches Museum für Philologie
23
Abrevieri
RoC – Records of Civilization. Sources and Studies

ROC – Revue de l’Orient chrétien
RöHM – Römische Historische Mitteilungen
ROMM – Revue de l’Occident musulman et de la Méditerranée
RPhA – Revue de philosophie ancienne
RPhilos – Revue Philosophique de la France et de l’Étranger
RQ – Römische Quartalschrift für christliche Altertumskunde und für Kirchengeschichte
RRI.S – Roma nel Rinascimento Inedita. Saggi
RS – Renaissance Studies
RSBN – Rivista di studi bizantini e neoellenici
RSHIT – Routledge Studies in the History of Iran and Turkey
RSPhTh – Revue des Sciences Philosophiques et Théologiques
RSQ – Routledge Studies in the Qur'ān
RSR – Revue des Sciences Religieuses
RSS – Routledge Sufi Series
RTeol – Revista Teologică
RThom – Revue thomiste
RTPhM.B – Recherches de théologie et philosophie médiévales, Bibliotheca
RTS – Renaissance Texts Series
RWAW – Rheinisch-Westfälische Akademie der Wissenschaften
RWS – Religionswissenschaftliche Studien
Saec. – Saeculum
Salm. – Salmanticensis
SBAW.PPH – Sitzungsberichte der Bayerischen Akademie der Wissenschaften.
Philosophisch-philologische und historische Klasse
SBNE – Studi bizantini / Studi bizantini e neoellenici
SC – Sources Chrétiennes
SCH – Studies in Church History
Scr – Scrinium. Revue de patrologie, d’hagiographie critique et d’histoire ecclésiastique
ScrByz – Scriptores byzantini (Bucureşti, Ed. Academiei Române)
ScrinTheol – Scrinium Theologicum
Script. – Scriptorium: revue internationale des études relatives aux manuscrits
SDM – Σειρὰ διατριβῶν καὶ μελετημάτων
SEER – The Slavonic and East European Review
SeL – Storia e Letteratura: Raccolta di Studi e Testi
SGGöE – Schriften zur Geistesgeschichte des östlichen Europa
SGL – Scrittori greci e latini
SHCT – Studies in the History of Christian Thought
SLAEL – Studies in Late Antiquity and Early Islam
SlSo – Славяне и их соседи
SM – Studi Maceratesi
Sob. – Sobornorst. Fellowship of St. Alban and St. Sergius
SOF – Südost-Forschungen
SP – Studia Politica
SPAA – Spicilegium Pontificii Athenaei Antoniani
SPB – Studia Patristica et Byzantina
Spec. – Speculum
SpO – Spiritualità orientale
SR – Studi religiosi
24
Abrevieri
SRen – Studies in the Renaissance

SRev – Slavic Review
SROC – Studi e ricerche sull'Oriente cristiano
SSAV – Seminarium Kondakovianum / Sbornik statej po archeologīi i vizantinověděniju
/ Recueil d’études archeologie, histoire de l’art, études byzantines
SSL – Spicilegium Sacrum Lovaniense. Études et documents
ST – Studi e testi
StArIslPISAI – Studi arabo-islamici del Pontificio Istituto di studi arabi e d’islamistica
StCr – Storia del Cristianesimo
STeol – Seria Teologică (Sibiu, Tipografia Arhidiecezană)
STF – Studi e Testi Francescani
StGra – Studia Gratiana
StIsl – Studia Islamica
Stoud. – Stoudion
StPatr – Studia Patristica
STPIMS – Studies and Texts (Pontifical Institute of Mediaeval Studies, Toronto)
StStor – Studi Storici
StTeol – Studii Teologice
StTom – Studi tomistici
StVen – Studi Veneziani
SupplByz – Supplementa Byzantina
SVThQ – St. Vladimir’s Theological Quarterly
Symm. – Σύμμεικτα
TBNGP – Texte und Forschungen zur byzantinisch-neugriechischen Philologie
TCESSHRS – Bibliothèque des centres d’études supérieures spécialisés. Travaux du Centre
d’études supérieures spécialisé d’histoire des religions de Strasbourg
TDSN – Testi e documenti di storia napoletana pubblicati dall’Accademia Pontaniana
TdW – Texte der Weltliteratur
ThB – Théologie Byzantine
ThBS – Θεσσαλονικεῖς Βυζαντινοὶ Συγγραφεῖς
Theol(A) – Θεολογία (Ἀθῆναι)
Thes. – Θησαυρίσματα
ThH – Théologie Historique
ThPh – Theologie und Philosophie
ThStKr – Theologische Studien und Kritiken
TMCB – Travaux et mémoires. Centre de Recherche d’histoire et civilisation byzantines
TMIS – Testi e Monumenti
TP – Turning Points
Tr. – Traditio
TRE – Theologische Realenzyklopädie, Berlin, Gerhard Krause, Gerhard Müller
(eds.), vol. 1-36, Berlin, De Gruyter, 1976-2004
TRI – Tradition, Reform, Innovation
TRSR – Testi e ricerche di scienze religiose
TSHC – Textus et Studia Historica Carmelitana
TV – Teologie şi Viaţă
UBHJ – University of Birmingham Historical Journal
UnEg – L’Union des Églises
VBF – Veröffentlichungen zur Byzanzforschung
VCStS – Variorum Collected Studies Series
25
Abrevieri
VesPr – Вестник Православного [Свято-Тихоновского Гуманитарного

Университета]
VigChr – Vigiliae Christianae
VIIMF.MS – Veröffentlichungen des Internationalen Instituts für
missionswissenschaftliche Forschungen. Missionswissenschaftliche Studien
VizOt – Византийское Отделение
VizVrem – Византийский временник
VKAMAG – Vorträge und Forschungen. Konstanzer Arbeitskreis für Mittelalterliche
Geschichte
VTurc – Varia Turcica
WBS – Wiener byzantinische Studien
WBTh – Wiener Beiträge zur Theologie
WdF – Wege der Forschung
WEC – Worlds of Eastern Christianity, 300-1500
WFMR.R – Würzburger Forschungen zur Missions- und Religionswissenschaft.,
Religionswissenschaftliche Studien
WI – Die Welt des Islams
WiWei – Wissenschaft und Weisheit
WMS – Wolfenbütteler Mittelalter-Studien
ZBy – Zetemata Byzantina
ZDMG – Zeitschrift für Deutschen Morgenländischen Gesellschaft
ZFF – Зборник Филозофског Факултета
ZKG – Zeitschrift für Kirchengeschichte
ZRVI – Зборник радова Византолошког института
26
Reductio Graecorum ad obedientiam sacrosanctae Romanae Ecclesiae
Ionuț-Alexandru Tudorie
REDUCTIO GRAECORUM AD
OBEDIENTIAM SACROSANCTAE
ROMANAE ECCLESIAE:
dialogul teologic dintre Roma
și Constantinopol (secolele XIII-XV)*
În contextul tratativelor pentru impunerea în jurisdicția Patriarhiei de

Constantinopol a unirii bisericești proclamate solemn la Lyon (iulie 1274)
a fost consemnată o expresie care definește în mod elocvent resentimentele
și alienarea totală a Răsăritului bizantin față de Apusul latin în a doua
jumătate a secolului al XIII-lea. Astfel, locuitorii capitalei bizantine
l-au apostrofat pe arhidiaconul Marii Biserici, Gheorghe Metochites
(PLP 17979), unul dintre delegații imperiali la papii Grigorie al X-lea
(1271-1276; PLP 4585), Inocențiu al V-lea (1276) și Nicolae al III-lea
(1277-1280; PLP 20513), care a susținut politica unionistă a lui Mihail
al VIII-lea Paleologul (1258-1282; PLP 21528), acuzându-l de trădarea
credinței prin cuvintele: „Te-ai făcut frânc!” (Φρᾶγγος καθέστηκας)1.
*
Deși au fost publicate numeroase studii de specialitate în limba română în care a fost
abordată tema unirii Bisericilor în perioada dinastiei Paleologilor, puținele referințe la
această bibliografie în cadrul capitolului se explică pe de o parte prin interesul exclusiv
al unor autori pentru subiecte marginale (spre ex. participarea delegației din Moldova
la Conciliul de la Ferrara-Florența), iar pe de altă parte prin lipsa unor contribuții
proprii în raport cu stadiul cercetării de la momentul respectiv. Astfel, o recomandare
de lectură în limba română, care are însă unele lacune bibliografice și numeroase note
subiective în analiza și interpretarea evenimentelor, este o cercetare doctorală încă
inedită: Ilie Boitan, Încercări de unire bisericească între greci și latini între 1054-1453,
teză de doctorat, Universitatea din București, 2007.
1
Expresia a fost citată de Gheorghe Metochites, în cartea a V-a a tratatului dogmatic
intitulat Σύγγραμμα διαλαμβάνον ἃ μὲν οἱ πρὸς τὴν ἐκκλησιαστικὴν ἀντικείμενοι φασὶν
εἰρήνην ἐπὶ τῆς τοῦ Ἁγίου Πνεύματος ἐκπορεύσει καὶ λοιπαῖς πατρικαῖς φωναῖς, αἵπερ ἐκ
Πατρὸς καὶ Υἱοῦ τοῦτο φωνοῦσιν, ἃ δὲ πατέρες οἱ θεοφόροι διευλυτοῦντες διδάσκουσιν (Scriere
a diaconului Gheorghe Metochites care examinează pe de o parte ceea ce afirmă cei care
213
Ionuţ-Alexandru Tudorie
Acest proces de înstrăinare reciprocă a fost unul treptat, fiind cauzat

pe de o parte de interpretările diferite ale unor expresii dogmatice, iar
pe de altă parte de mutațiile socio-politice survenite în urma invadării
teritoriului Imperiului de popoarele barbare2. Astfel, dacă între secolele
V-VI diferențele doctrinare și cultice evidente nu și au constituit o barieră
insurmontabilă, iar unitatea Bisericii a putut fi păstrată, destabilizarea
acestui fragil echilibru s-a produs în urma invadării Italiei de către lombarzi
și, respectiv, a Peninsulei Balcanice de către slavi (a doua jumătate a
secolului al VI-lea – începutul secolului al VII-lea). Stabilirea puterii
lombarde în Italia a impus episcopului Romei asumarea poziției de lider
politic, suplinind astfel lipsa implicării împăratului din Constantinopol.
De cealaltă parte, infiltrarea și stabilirea slavilor în Thracia, Illyricum și
Pelopones au consemnat atât scurtcircuitarea căilor de comunicație pe
uscat între provinciile răsăritene și cele apusene ale Imperiului, cât și, în
mod indirect, impunerea predominanței limbii grecești în raport cu limba
latină în spațiul oriental. În noul context politic din secolul al VIII-lea,
divergențele vizibile dintre interesele imediate ale împăratului bizantin
și, respectiv, ale papei au accentuat diferențele dogmatice și cultice dintre
Roma și Constantinopol.
Succesiv, consecințele promovării agresive a iconoclasmului de către
împărații isaurieni și decizia papei Ștefan al II-lea (752-757) de a-i adresa
regelui Pepin cel Scurt (752-768) rugămintea de a elibera teritoriul ocupat
de lombarzi au contribuit în mod considerabil la escaladarea divergențelor
se opun păcii bisericești în chestiunea purcederii Sfântului Duh și a celorlalte expresii

patristice care spun că Acesta [purcede] din Tatăl și din Fiul, iar pe de altă parte ceea ce
învață Părinții de Dumnezeu purtători, desfăcându-se [de asemenea acuzații]), lucrare
inedită, păstrată în manuscrisul Vaticanus gr. 1716, ff. 1r-77v. Totuși, câteva fragmente
din cărțile IV-V au fost publicate în: PG 141, 1405-1420. Acest pasaj a fost redat în: Ciro
Giannelli, „Le récit d’une mission diplomatique de Georges le Métochite (1275-1276)
et le Vat. Gr. 1716”, în: M.-H. Laurent, Le bienheureux Innocent V (Pierre de Tarentaise)
et son temps, Appendices de C. Giannelli et de L.-B. Gillon, (ST, 129), Città del
Vaticano, Biblioteca Apostolica Vaticana, 1947, 424-425, n. 23 [retipărit în: SBNE,
10 (1963) (= Scripta minora di Ciro Giannelli), 91-111]. De asemenea, a se vedea:
Deno John Geanakoplos, Emperor Michael Palaeologus and the West, 1258-1282:
A Study in Byzantine-Latin Relations, Cambridge MA, Harvard University Press,
1959, 271; D.M. Nicol, „Popular Religious Roots of the Byzantine Reaction to the
Second Council of Lyons”, în: Christopher Ryan (ed.), The Religious Roles of the Papacy:
Ideals and Realities, 1150-1300, (PiMS, 8), Toronto, Pontifical Institute of Mediaeval
Studies, 1989, 337.
2
Una dintre cele mai pertinente expuneri sintetice ale cauzelor alienării dintre Răsăritul
și Apusul creștin poate fi consultată în: Harry J. Magoulias, Byzantine Christianity:
Emperor, Church and the West, Chicago, Rand McNally & Company, 1970, 87-173.
214
teologice în timpul patriarhului Fotie (858-867, 877-886) și al papei

Nicolae I (858-867). Învățătura despre dubla purcedere a Sfântului Duh și
introducerea adaosului Filioque în textul Simbolului de credință, urmate de
ingerința Papalității în procesul de creștinare a bulgarilor au fost cauzele care
au determinat pronunțarea excomunicărilor reciproce între reprezentanții
celor două centre ecleziastice3. Ulterior, la mijlocul secolului al XI-lea,
afurisirile care i-au avut drept protagoniști pe cardinalul Humbertus de Silva
Candida și, respectiv, pe patriarhul Mihail Cerularie (1043-1059) au fost
cauzate atât de contextul politic din Italia de Sud, cât și de controversa cu
privire la folosirea pâinii nedospite (ἄζυμα) ca element euharistic4.
3
Acest important episod al dialogului teologic dintre Roma și Constantinopol a
fost detaliat în: Martin Jugie, Le schisme byzantin. Aperçu historique et doctrinal,
Paris, P. Lethielleux, 1941, 102-155; Francis Dvornik, The Photian Schism. History
and Legend, Cambridge, University Press, 1948; Richard Haugh, Photius and the
Carolingians. The Trinitarian Controversy, Belmont MA, Nordland Publishing
Company, 1975; Liliana Simeonova, Diplomacy of the Letter and the Cross. Photios,
Bulgaria and the Papacy, 860s-880s, (ClByM, 41), Amsterdam, A.M. Hakkert, 1998,
112-156; Peter Gemeinhardt, Die Filioque-Kontroverse zwischen Ost- und Westkirche
im Frühmittelalter, (AKG, 82), Berlin/New York, Walter de Gruyter, 2002, 76-298;
Henry Chadwick, East and West: The Making of a Rift in the Church. From Apostolic
Times until the Council of Florence, Oxford, Oxford University Press, 2003, 77-181;
Tia M. Kolbaba, Inventing Latin Heretics. Byzantines and the Filioque in the Ninth
Century, Kalamazoo MI, Medieval Institute Publications – Western Michigan
University, 2008; Ionuț-Alexandru Tudorie, „De la elogii la invective și retur: itinerarul
biografic al patriarhului Fotie”, în: Fotie al Constantinopolului, Mistagogia Duhului
Sfânt. Exegeze la Evanghelii, (TC, 15), ediție bilingvă, traducere de Oana Coman,
studiu introductiv și tabel cronologic de Ionuț-Alexandru Tudorie, note explicative de
Oana Coman, Ionuț-Alexandru Tudorie și Adrian Muraru, ediție îngrijită de Adrian
Muraru, Iași, Polirom, 2013, 19-81.
4
Pentru detalii cu privire la circumstanțele excomunicărilor de la mijlocul secolului al
XI-lea a se vedea: Cornelius Will, Acta et scripta quae de controversiis Ecclesiae Graecae
et Latinae saeculo undecimo composita extant, Lipsiae/Marpurgi, s.n., 1861 [retipărire
anastatică: Frankfurt am Main, Minerva, 1963]; Louis Bréhier, Le schisme oriental
du XIe siècle, Paris, Ernest Leroux, 1899; Anton Michel, Humbert und Kerullarios.
Quellen und Studien zum Schisma des XI. Jahrhunderts, 1-2 Teilen, (QFG, 21 & 23),
Paderborn, Verlag Ferdinand Schöningh, 1924-1930; M. Jugie, Le schisme byzantin...,
187-246; Anton Michel, „Schisma und Kaiserhof im Jahre 1054: Michael Psellos”, în:
1054-1954. L’Église et les Églises: neuf siècles de douloureuse séparation entre l’Orient et
l’Occident. Études et travaux sur l’Unité chrétienne offerts à Dom Lambert Beauduin,
(CoIrén, 1), [Chevetogne], Éditions de Chevetogne, 1954, 351-440; John H. Erickson,
„Leavened and Unleavened: Some Theological Implications of the Schism of 1054”,
SVThQ, 14 (1970), 155-176 [republicat în: John H. Erickson, The Challenge of Our
Past: Studies in Orthodox Canon Law and Church History, Crestwood NY, St Vladimir's
Seminary Press, 1991, 133-155]; Mahlon H. Smith III, And Taking Bread… Cerularius
and the Azyme Controversy of 1054, (ThH, 47), Paris, Éditions Beauchesne, 1978;
215
În perioada anilor 1054-1204 au fost înregistrate câteva încercări

timide pentru refacerea unității Bisericii, însă nici acțiunile convergente
din timpul primelor cruciade și nici corespondența oficială sau prezența
în Constantinopol a unor teologi latini nu au avut succes5. Mai mult decât
P. Gemeinhardt, Die Filioque-Kontroverse..., 322-398; Tia M. Kolbaba, „The Legacy of

Humbert and Cerularius: the Tradition of the Schism of 1054 in the Byzantine Texts
and Manuscripts of the Twelfth and Thirteenth Centuries”, în: Charalambos Dendrinos
et al. (eds.), Porphyrogenita. Essays on the History and Literature of Byzantium and the
Latin East in Honour of Julian Chrysostomides, Aldershot/Burlington VT, Ashgate,
2003, 47-61; Ioan I. Ică jr., „950 de ani de la Marea Schismă. Interpretări și documente”
(I-II), RTeol, 14/86 (2004), 3, 8-41; 4, 79-113; Tia Kolbaba, „On the Closing of the
Churches and the Rebaptism of Latins: Greek Perfidy or Latin Slander?”, BMGS, 29
(2005), 39-51; J.R. Ryder, „Changing Perspectives on 1054”, BMGS, 35 (2011), 20-37;
Tia Kolbaba, „1054 Revisited: Response to Ryder”, BMGS, 35 (2011), 38-44.
5
Informații detaliate cu privire la contactele dintre latini și bizantini pe tema unirii
Bisericilor în perioada anilor 1054-1204 au fost prezentate în: Walter Norden,
Das Papsttum und Byzanz. Die Trennung der beiden Mächte und das Problem ihrer
Wiedervereinigung bis zum Untergange des byzantinischen Reichs (1453), Berlin,
B. Behr’s Verlag, 1903, 38-57, 91-102, 133-143; Louis Petit, „Documents inédits sur
le concile de 1166 et ses derniers adversaires”, VizVrem, 11 (1904), 465-493; Walther
Holtzmann, „Die Unionsverhandlungen zwischen Kaiser Alexios I. und Papst Urban
II. im Jahre 1089”, BZ, 28 (1928), 38-67; V. Grumel, „Autour du voyage de Pierre
Grossolanus, archêveque de Milan, à Constantinople, en 1112”, EOr, 32 (1933), 22-33;
Teodor M. Popescu, „La o sută de ani de la schismă. I. O iniţiativă papală de unire a
Bisericilor. II. Epistola lui Adrian IV către Vasile Ahridanul şi răspunsul acestuia (1155).
III. Consideraţiuni asupra scrisorilor schimbate între papa Adrian IV şi Vasile Ahridanul”,
StTeol, 7 (1938-1939), 46-89; 8 (1940), 77-104; V. Laurent, „Rome et Byzance sous
le pontificat de Célestin III (1191-1198)”, EOr, 39 (1940), 26-58; Georg Schreiber,
„Anselm von Havelberg und die Ostkirche. Begegnung mit der byzantinischen Welt.
Morgenländisches und abendländisches Zönobium”, ZKG, 60 (1941), 354-411;
Georg Hofmann, „Papst und Patriarch unter kaiser Manuel I. Komnenos. Ein
Briefwechsel”, EEBS, 23 (1953), 74-82; P. Classen, „Das Konzil von Konstantinopel
(1166) und die Lateiner”, BZ, 48 (1955), 339-368; Antoine Dondaine, „Hugues
Ethérien et le concile de Constantinople de 1166”, HJ, 77 (1958), 473-483;
J. Darrouzès, „Le mémoire de Constantin Stilbès contre les Latins”, REB, 21 (1963),
50-100; J. Darrouzès, „Les documents byzantins du XIIe siècle sur la primauté romaine”,
REB, 23 (1965), 42-88; J.-M. Garrigues, „Dialogue entre Anselme de Havelberg et
Néchites de Nicomédie sur la procession du Saint Esprit” (traduction P. Harang),
Ist., 17 (1972), 375-424; Theodore Norman Russell, „Anselm of Havelberg and
the Union of the Churches”, Kl., 10 (1978), 85-120; Norman Russell, „Anselm of
Havelberg and the Union of the Churches”, Sob., 1 (1979), 2, 19-41; 2 (1980), 1, 29-41;
Jannis Spiteris, La critica bizantina del Primato Romano nel secolo XII, (OCA, 208),
Roma, Pontificium Institutum Orientalium Studiorum, 1979; J.M. Hussey, The
Orthodox Church in the Byzantine Empire, Oxford, Clarendon Press, 1986, 167-183;
Gregory Thetford, „The Christological Councils of 1166 and 1170 in Constantinople”,
SVThQ, 31 (1987), 143-161.
216
atât, ca o consecință a sentințelor de excomunicare pronunțate în vara

anului 1054, s-a dezvoltat o literatură polemică anti-latină și, respectiv, anti-
bizantină, care a făcut să apară în mod constant noi diferențe dogmatice și
cultice între cele două Biserici. Astfel, dacă în Enciclica adresată patriarhilor
orientali (867) patriarhul Fotie identificase cinci învățături și practici
diferite, la începutul secolului al XIII-lea au fost formulate 75 de erori
imputabile creștinilor aflați sub jurisdicția episcopului Romei6.
Această dihotomie, fundamentată dogmatic și liturgic în mod explicit,
a fost amplificată în urma cuceririi Constantinopolului de către cruciații
latini în primăvara anului 1204. Astfel, finalul neașteptat al cruciadei a IV-a
a adăugat acestei înstrăinări reciproce o accentuată motivație etnică, care
a ruinat orice tentativă de revizuire obiectivă a situației schismatice în care
se regăsea Biserica lui Hristos, fie din partea autorităților bizantine, fie din
partea Papalității.
După șocul inițial al pierderii controlului asupra capitalei și în ciuda
resentimentelor manifestate de orientali față de cuceritorii lor occidentali,
dialogul diplomatic și cel teologic dintre cele două centre politice și
bisericești, atât la nivel oficial, cât și neoficial, a fost reluat în perioada
exilului de la Niceea (1204-1261). Pe de o parte, Papalitatea a încercat să
impună primatul episcopului Romei cel puțin în fostele teritorii bizantine
ocupate de latini, dar și să revitalizeze ideea unei cruciade pentru eliberarea
Locurilor Sfinte. De cealaltă parte, bizantinii niceeni au fost dispuși să
deschidă dosarul unirii religioase, cu toate posibilele riscuri generate
de această decizie, în schimbul retragerii latinilor din Constantinopol7.
6
Pentru mai multe informații despre listele erorilor latinilor (în secolele IX-XIII) a
se vedea: Asterios Argyriou, „Remarques sur quelques listes grecques énumérant les
hérésies latines”, ByzF, 4 (1972), 9-30; Tia M. Kolbaba, The Byzantine Lists: Errors
of the Latins, Urbana/Chicago, University of Illinois Press, 2000; Tia M. Kolbaba,
„Byzantine Perceptions of Latin Religious Errors: Themes and Changes from 850 to
1350”, în: Angeliki E. Laiou, Roy Parviz Mottahedeh (eds.), The Crusades from the
Perspective of Byzantium and the Muslim World, Washington DC, Dumbarton Oaks
Research Library and Collection, 2001, 117-143 [retipărit în: Averil Cameron, Robert
Hoyland (eds.), Doctrine and Debate in the East Christian World (300-1500), (WEC,
12), Farnham/Burlington VT, Ashgate, 2011, 293-319].
7
Tabloul general al relațiilor dintre latini și bizantini în perioada anilor 1204-1261
a fost prezentat în: W. Norden, Das Papsttum und Byzanz..., 341-383; Kenneth
M. Setton, The Papacy and the Levant (1204-1571), vol. I (The Thirteenth and the
Fourteenth Centuries), Philadelphia, The American Philosophical Society, 1976, 1-84;
Joseph Gill, Byzantium and the Papacy (1198-1400), New Brunswick NJ, Rutgers
University Press, 1979, 48-96; Hans-Georg Beck, Geschichte der orthodoxen Kirche im
byzantinischen Reich, Göttingen, Vandenhoeck & Ruprecht, 1980, 183-192 [ediția
în limba română: Hans-Georg Beck, Istoria Bisericii Ortodoxe în Imperiul Bizantin,
traducere din limba germană și studiu introductiv: Vasile Adrian Carabă, Bucureşti,
217
Astfel, după reluarea contactelor în timpul pontificatului lui Inocențiu

al III-lea (1198-1216) 8, au urmat instalarea în Constantinopol și
activitatea intensă desfășurată în special de călugării franciscani, dar și de
Editura Nemira, 2012, 371-388]; J.M. Hussey, The Orthodox Church..., 184-219;
J.L. van Dieten, „Das lateinische Kaiserreich von Konstantinopel und die Verhandlungen
über kirchliche Wiedervereinigung”, în: V.D. van Aalst, K.N. Ciggaar (eds.), The
Latin Empire. Some Contributions, Hernen, A.A. Bredius Foundation, 1990, 93-103,
112-123 (note de subsol); Evelyne Patlagean, „La chrétienté grecque: l’éclatement de
l’Empire et la domination latine (1204-1274). Constantinople et Rome, 1204-1274”,
în: Jean-Marie Mayeur et al. (eds.), Histoire du Christianisme des origines à nos jours,
tome V (Apogée de la papauté et expansion de la chrétienté, 1054-1274), Paris, Desclée,
1993, 692-697; Michael Angold, Church and Society in Byzantium under the Comneni,
1081-1261, Cambridge, Cambridge University Press, 1995, 505-563; Archbishop
Chrysostomos [of Etna], Orthodox and Roman Catholic Relations from the Fourth
Crusade to the Hesychastic Controversy, Etna CA, Center for Traditionalist Orthodox
Studies, 2001, 93-141 [ediția în limba română: Arhiep. Chrysostomos, Relaţiile dintre
ortodocşi şi romano-catolici de la cruciada a IV-a până la controversa isihastă, traducere
de Raluca Popescu şi Mihaela Precup, Bucureşti, Editura Vremea, 2001, 91-138].
8
Pentru detalii cu privire la discuțiile teologice și corespondența diplomatică dintre
latini și bizantini între anii 1204 și 1216 a se vedea: August Heisenberg, Neue Quellen
zur Geschichte des lateinischen Kaisertums und der Kirchenunion (I. Der Epitaphios des
Nikolaos Mesarites auf seinen Bruder Johannes), (SBAW.PPH, 5. Abhandlung), München,
Verlag der Bayerischen Akademie der Wissenschaften, 1922; August Heisenberg,
Neue Quellen zur Geschichte des lateinischen Kaisertums und der Kirchenunion (II. Die
Unionsverhandlungen vom 30. August 1206 Patriarchenwahl und Kaiserkrönung
in Nikaia 1208), (SBAW.PPH, 2. Abhandlung), München, Verlag der Bayerischen
Akademie der Wissenschaften, 1923; August Heisenberg, Neue Quellen zur Geschichte
des lateinischen Kaisertums und der Kirchenunion (III. Der Bericht des Nikolaos
Mesarites über die politischen und kirchlichen Ereignisse des Jahres 1214), (SBAW.PPH,
3. Abhandlung), München, Verlag der Bayerischen Akademie der Wissenschaften,
1923 [toate cele trei texte au fost retipărite în: August Heisenberg, Quellen und
Studien zur spätbyzantinischen Geschichte, Gesammelte Arbeiten ausgewählt von
Hans-Georg Beck, London, Variorum Reprints, 1973]; R. Janin, „Au lendemain
de la conquête de Constantinople. Les tentatives d’union des Églises (1204-1208)”,
EOr, 32 (1933), 5-21; P. L’Huillier, „La nature des relations ecclésiastiques gréco-latines
après la prise de Constantinople par les Croisés”, în: Franz Dölger, Hans-Georg Beck
(eds.), Akten des XI. internationalen Byzantinistenkongresses, München 1958, München,
C.H. Beck’sche Verlagsbuchhandlung, 1960, 314-320; Johannes M. Hoeck, Raimund
J. Loenertz, Nikolaos-Nektarios von Otranto, abt von Casole: Beiträge zur Geschichte der
Ost-Westlichen Beziehungen unter Innozenz III. und Friedrich II., (SPB, 11), Ettal,
Buch-Kunstverlag, 1965, 30-62; Wilhelm de Vries SJ, „Innozenz III. (1198-1216)
und der christliche Osten”, AHP, 3 (1965), 87-126; A. Papadakis, Alice Mary Talbot,
„John X Camaterus confronts Innocent III: An Unpublished Correspondence”, BySl,
33 (1972), 26-41; Joseph Gill, „Innocent III and the Greeks: Aggressor or Apostle?”,
în: Derek Baker (ed.), Relations between East and West in the Middle Ages, Edinburgh,
Edinburgh University Press, 1973, 95-108 [retipărit în: Joseph Gill, Church Union:
Rome and Byzantium (1204-1453), London, Variorum Reprints, 1979].
218
cei dominicani9, dezbaterile teologice cu caracter personal și întâlnirile

sinodale de la Niceea și Nymphaion (3 ianuarie și, respectiv, 4 mai 1234)10
9
Informații detaliate cu privire la misiunile fraților minoriți și dominicani în Orientul
bizantin în prima jumătate a secolului al XIII-lea au fost prezentate în: Berthold
Altaner, Die Dominikanermissionen des 13. Jahrhunderts. Forschungen zur Geschichte
der kirchlichen Unionen und der Mohammedaner- und Heidenmission des Mittelalters,
(BSHT, 3), Habelschwerdt (Schles.): Frankes Buchhandlung, 1924, 9-19; Odulphus
van der Vat OFM, Die Anfänge der Franziskanermissionen und ihre Weiterentwicklung
im nahen Orient und in den mohammedanischen Ländern während des 13. Jahrhunderts,
(VIIMF.MS, NS, 6), Werl in Westf., Franziskus-Druckerei, 1934, 161-176; Robert
Lee Wolff, „The Latin Empire of Constantinople and the Franciscans”, Tr. 2 (1944),
213-237 [retipărit în: Robert Lee Wolff, Studies in the Latin Empire of Constantinople,
London, Variorum Reprints, 1976]; Martiniano Roncaglia, Les Frères Mineurs et
l’Église Grecque Orthodoxe au XIIIe siècle (1231-1274), (BBBTS, Seria Quarta: Studi 2),
Le Caire, Centre d’Études Orientales, 1954, 1-120; Gualberto Matteucci OFM,
La Missione Francescana di Costantinopoli, I (La sua antica origine e primi secoli di storia,
1217-1585), (BStFr, 9), Firenze, Edizioni Studi Francescani, 1971, 63-108; Tommaso
M. Violante OP, La provincia domenicana di Grecia, (DHOP, 25), Roma, Istituto
Storico Domenicano, 1999, 113-116, 193-251.
10
Detaliile discuțiilor teologice oficiale și neoficiale dintre latini și bizantini în timpul
pontificatului papei Grigorie al IX-lea (1227-1241) au fost prezentate în: Girolamo
Golubovich OFM, Biblioteca bio-bibliografica della Terra Santa e dell’Oriente francescano,
tomo I (1215-1300), Quaracchi/Firenze, Tipografia del Collegio di S. Bonaventura,
1906, 163-169, 170-175; Hieronymus Golubovich OFM, „Disputatio latinorum
et graecorum seu Relatio Apocrisariorum Gregorii IX de gestis Nicaeae in Bithynia
et Nymphaeae in Lydia (1234)”, AFH, 12 (1919), 418-470; V. Grumel, „Nicéphore
Blemmyde et la Procession du Saint-Esprit”, RSPhTh, 18 (1929), 636-656; V. Grumel,
„Un problème littéraire: l’authenticité de la lettre de Jean Vatatzès, empereur de Nicée,
au Pape Grégoire IX”, EOr, 33 (1930), 450-458; Ciro Giannelli, „Un documento
sconosciuto della polemica tra Greci e Latini intorno alla formula battesimale”, OCP,
10 (1944), 150-167 [retipărit în: SBNE, 10 (1963) (= Scripta minora di Ciro Giannelli),
33-46]; P. Martiniano Roncaglia OFM, Georges Bardanès, Métropolite de Corfou et
Barthélemy de l’Ordre Franciscain, (STF, 4), Rome, s.n., 1953, 41-75; M. Roncaglia,
Les Frères Mineurs..., 23-84; P. Canart, „Nicéphore Blemmyde et le mémoire adressé
aux envoyés de Grégoire IX (Nicée, 1234)”, OCP, 25 (1959), 310-325; J.M. Hoeck,
R.J. Loenertz, Nikolaos-Nektarios von Otranto..., 63-67; J. Gill, „An Unpublished Letter
of Germanus, Patriarch of Constantinople (1222-1240)”, Byz., 44 (1974), 138-151;
G. Dagron, „La perception d’une différence: les débuts de la querelle du purgatoire”,
în: Actes du XVe Congrès International d’Études Byzantines, Athènes – Septembre 1976,
IV (Histoire. Communications), Athènes, s.n., 1980, 84-92; Robert Ombres OP,
„Latins and Greeks in Debate over Purgatory, 1230-1439”, JEH, 35 (1984), 1-14;
Joseph A. Munitiz, „A Reappraisal of Blemmydes’ First Discussion with the
Latins”, BySl, 51 (1990), 20-26; John S. Langdon, „Byzantium in Anatolian Exile:
Imperial Viceregency Reaffirmed during Byzantino-Papal Discussions at Nicaea and
Nymphaion, 1234”, ByzF, 20 (1994), 197-233; Χρῆστος Ἁραμπατζής, „Ὁ πατριάρχης
Γερμανός Β΄ καί ἡ Λατινική Ἐκκλησία”, Byza(T), 20 (2000), 243-264; H. Chadwick,
219
și corespondența diplomatică și ecleziastică din timpul pontificatelor

lui Inocențiu al IV-lea (1243-1254) și Alexandru al IV-lea (1254-1261;
PLP 583)11.
Deși contextul politic a impus dialogului teologic dintre bizantini și
latini cu totul alte premise, politica lascaridă în favoarea unirii religioase a
fost continuată de împărații dinastiei Paleologilor. Însă societatea bizantină,
dominată de o profundă ostilitate față de Roma papală, nu a rezonat cu
intențiile reprezentanților puterii temporale de a salvgarda structura politică
în orice condiții. Pentru numeroșii opozanți ai unirii Bisericilor, culpa
spirituală a apostaziei de la dreapta credință prin acceptarea condițiilor
impuse de Papalitate a fost accentuată de sentimentul trădării identității
naționale. Astfel, acțiunea prin care ar fi trebuit să fie restabilită securitatea
în Imperiu a produs mai degrabă discordie, căci „toți oamenii neamului
nostru, deopotrivă bărbați, femei, bătrâni, tineri, fete, femei vârstnice, au
socotit pacea [drept] luptă, iar nu pace, [drept] dezbinare, iar nu unire”12.
I. Mihail al VIII-lea Paleologul și Papalitatea (1261-1282)
După recucerirea Constantinopolului și reinstalarea în capitală a

administrației bizantine (iulie-august 1261), Mihail al VIII-lea Paleologul
East and West…, 238-181; Χρῆστος Ἀθ. Ἁραμπατζής, „Ἀνέκδοτη ἐπιστολὴ τοῦ πατριάρχη
Κωνσταντινουπόλεως Γερμανοῦ Β΄ πρὸς τοὺς Καρδιναλίους τῆς Ρώμης”, EEBS, 52 (2004-
2006), 363-378; Dragoş-Gabriel Mîrşanu, „Dawning Awareness of the Theology of
Purgatory in the East: A Review of the Thirteenth Century”, StTeol, SN, 4 (2008),
179-193; T.M. Violante, La provincia domenicana..., 193-228.
11
Succesiunea contactelor din această perioadă (1243-1261) dintre Papalitate și, respectiv,
curtea imperială și patriarhii rezidenți la Niceea poate fi urmărită în: Fritz Schillmann, „Zur
byzantinischen Politik Alexanders IV.”, RQ, 22 (1908), 108-131; V. Laurent, „Le pape
Alexandre IV (1254-1261) et l’empire de Nicée”, EOr, 34 (1935), 26-55; Georg Hofmann
SJ, „Patriarch von Nikaia Manuel II. an Papst Innozenz IV.”, OCP, 19 (1953), 59-70;
M. Roncaglia, Les Frères Mineurs..., 100-116; G. Matteucci, La Missione Francescana...,
99-108; Antonino Franchi, La svolta politico-ecclesiastica tra Roma e Bisanzio (1249-1254).
La legazione di Giovanni da Parma. Il ruolo di Federico II, (SPAA, 21), Romae, Pontificium
Athenaeum Antonianum, 1981; Luca Pieralli, „Una lettera del patriarca Arsenios Autorianos
a papa Alessandro IV sull’unione delle chiese”, JÖB, 48 (1998), 171-188; Michel Stavrou,
„Le premier traité sur la procession du Saint-Esprit de Nicéphore Blemmydès: présentation,
édition critique et traduction annotée”, OCP, 67 (2001), 39-141.
12
Ἰωάννης ὁ Βέκκος, πατριάρχης Κωνσταντινουπόλεως, Περὶ ἀδικίας, ἧς ὑπέστη, τοῦ οἰκείου
θρόνου ἀπελαθείς 2, în: PG 141, 952D-953A: […] ξύμπαντες ὁμοῦ τῆς ἡμῶν γενεᾶς ἄνθρωποι
ἄνδρες, γυναῖκες, γέροντες, νέοι, κόραι, πρεσβύτιδες μάχην, καὶ οὐκ εἰρήνην, διάστασιν, καὶ οὐ
σύνδεσμον, τὴν εἰρήνην ἡγήσαντο.
220
a fost cel care a avut inițiativa reluării dialogului cu latinii. Astfel, în toamna
anului 1261, după aflarea veștilor despre alegerea papei Urban al IV-lea
(august 1261), a trimis spre Roma o ambasadă formată din Nikephoritzes
(PLP 20300) și Aloubardes (PLP 689), doi foști secretari ai împăratului
latin de Constantinopol, Balduin al II-lea (1228-1261; PLP 2070)13.
O primă scrisoare imperială (astăzi pierdută) era destinată noului papă,
care era rugat să își trimită legații în capitala Imperiului pentru a fi luată
în discuție unirea celor două Biserici. Cea de-a doua epistolă (pierdută, de
asemenea) îi era adresată episcopului latin Nicolae de Cotrone (Croton /
Durazzo, PLP 20413), care era invitat la curtea bizantină pentru o abordare
simbolică a dogmelor Bisericii în fața împăratului Mihail al VIII-lea. Însă
traversând regatul Neapolelui, cei doi delegați imperiali au fost capturați
de apropiați ai fostului împărat latin de Constantinopol, care i-a acuzat
de trădare în favoarea bizantinilor. Nikephoritzes a fost jupuit de viu, dar
Aloubardes a reușit să evadeze și a ajuns să îi predea scrisoarea papei Urban
al IV-lea (1261-1264; PLP 21172)14.
13
Pentru cadrele generale ale corespondenței dintre împăratul Mihail al VIII-lea și
papa Urban al IV-lea a se vedea: W. Norden, Das Papsttum und Byzanz..., 399-433;
G. Golubovich, Biblioteca bio-bibliografica..., tomo I, 254-259; M. Roncaglia, Les Frères
Mineurs..., 121-131; Paolo Sambin, Il vescovo cotronese Niccolò da Durazzo e un inventario
di suoi codici latini e greci (1276), (NDE, 3), Roma, Edizioni di Storia e Letteratura, 1954,
9-11; D.J. Geanakoplos, Emperor Michael Palaeologus..., 175-180; Burkhard Roberg,
Die Union zwischen der griechischen und der lateinischen Kirche auf dem II. Konzil
von Lyon (1274), (BHF, 24), Bonn, Ludwig Röhrscheid Verlag, 1964, 29-52; Daniel
Stiernon, „Le problème de l’union gréco-latine vu de Byzance: de Germain II à Joseph
1er (1232-1273)”, în: 1274: Année Charnière. Mutations et continuités, Paris, Éditions
du Centre National de la Recherche Scientifique, 1977, 153-156; J. Gill, Byzantium
and the Papacy..., 106-112; Ernest Marcos Hierro, Die byzantinisch-katalanischen
Beziehungen im 12. und 13. Jahrhundert unter besonderer Berücksichtigung der Chronik
Jakobs I. von Katalonien-Aragon, (MByM, 37), München, Institut für Byzantinistik,
Neugriechische Philologie und Byzantinische Kunstgeschichte der Universität, 1996,
277-278; Βασίλειος Μήλιος, „Ενωτικές διαπραγματεύσεις μεταξύ Παλαιάς και Νέας Ρώμης
αμέσως μετά την απελευθέρωση της Κωνσταντινούπολης από τους Λατίνους. Μιχαήλ Η΄
Παλαιολόγος και Ουρβανός Δ΄ (1261-1264)”, Byza(T), 23 (2003), 229-248; Alexander
Alexakis, „Official and Unofficial Contacts between Rome and Constantinople before
the Second Council of Lyons (1274)”, AHC, 39 (2007), 109-111.
14
Informații cu privire la această primă ambasadă bizantină la papa Urban al IV-lea s-au
păstrat în: Γεώργιος Παχυμέρης, Συγγραφικαὶ Ἱστορίαι II.36, în: Georges Pachymérès,
Relations Historiques (Livres I-III), Édition, Introduction et Notes par Albert Failler,
Traduction française par Vitalien Laurent, (CFHB, 24/1), Paris, Société d’Édition
Les Belles Lettres, 1984, 22711-25; Acta Urbani IV 6, în: Acta Urbani IV, Clementis IV,
Gregorii X (1261-1276) e Regestis Vaticanis aliisque Fontibus, collegit Aloysius L. Tăutu,
(CICO.F, series III, 5/1), [Romae], Typis Polyglottis Vaticanis, 1953, 15 (§34), 25
(n. 3). De asemenea, a se vedea: R.-J. Loenertz OP, „Notes d’histoire et de chronologie
221
Reacția din partea episcopului Romei a întârziat, astfel că o a doua

ambasadă bizantină, formată din călugărul Maxim Alouphardes (probabil
același Aloubardes din prima misiune diplomatică), Andronic Mouzalon
și Mihail Abalantes, a plecat spre Italia în mai-iunie 1262. În scrisoarea
imperială (astăzi pierdută) era reafirmată disponibilitatea basileului în
privința refacerii unității Bisericii, motiv pentru care papa trebuia să își
trimită cât mai curând legați pontificali la Constantinopol. De asemenea,
Mihail al VIII-lea a amintit și despre excomunicarea papală pronunțată la
adresa Genovei pentru acordul semnat cu Imperiul bizantin15.
Aflându-se în căutarea unui aliat împotriva regelui Siciliei, Manfred de
Hohenstaufen (1258-1266; PLP 16779), papa Urban al IV-lea a răspuns
pozitiv apelului lansat de basileul bizantin. Cu o întârziere de aproape un
an, în data de 18 iulie 1263, el a semnat o scrisoare adresată lui Mihail
al VIII-lea în care a detaliat doctrina romană cu privire la primatul papal
și la unitatea Bisericii. În plus, în deplin acord cu dorința exprimată de
împăratul bizantin, a selectat patru călugări franciscani (Simon de Avernia,
Petru de Moras, Petru de Crest și Bonifacius de Yporia / Iporegia), pe care
i-a împuternicit ca apocrisiari papali la Constantinopol pentru a discuta
posibilitatea unirii religioase cu bizantinii. Condiția specială indicată de
papa Urban al IV-lea pentru continuarea politicii de apropiere a constat
în impunerea încetării imediate a atacurilor bizantine asupra posesiunilor
latine din Achaia16. Cu puțin timp înainte de a finaliza textul scrisorii din
byzantines”, REB, 20 (1962), 171-175 [retipărit în: Raymond-Joseph Loenertz,
Byzantina et Franco-Graeca: articles parus de 1935 à 1966 réédités avec la collaboration
de Peter Schreiner, (SeL, 118), Roma, Edizioni di Storia e Letteratura, 1970, 432-439];
Franz Dölger, Regesten der Kaiserurkunden des Oströmischen Reichs von 565-1453, 3.
Teil (Regesten von 1204-1282), zweite, erweiterte und verbesserte Αuflage bearbeitet
von Peter Wirth, München, Verlag C.H. Beck, 1977, n. 1889b, 1901a.
15
Acta Urbani IV 6, în: Acta Urbani IV..., 15-16 (§34-38). De asemenea, a se vedea:
F. Dölger, Regesten der Kaiserurkunden..., 3. Teil, n. 1911. O posibilă aluzie la această
ambasadă imperială (sau la ambele) a fost inclusă într-o scrisoare inedită a papei Urban
al IV-lea adresată lui Mihail al VIII-lea Paleologul (posibil un bruion rămas neexpediat),
păstrată în colecția de documente de cancelarie intitulată De summa Trinitate et fide
catholica, care a circulat sub numele vice-cancelarului papal de la mijlocul secolului
al XIII-lea, Marinus de Eboli. Astfel, textul acestei scurte epistole dintr-unul dintre cele
nouă manuscrise care s-au păstrat (Arles, Médiathèque, ms. 60, f. 6v) poate fi consultat
online: http://www.mgh.de/datenbanken/marinus/ (09/06/2014). A se vedea și: Fritz
Schillmann, Die Formularsammlung des Marinus von Eboli, Band I (Entstehung und
Inhalt), (BPHIR, 16), Rom, W. Regenberg, 1929, 81 (n. 16) [retipărire anastatică:
Torino, Bottega d’Erasmo, 1971].
16
Ambele scrisori, atât cea adresată împăratului Mihail al VIII-lea (datată 18 iul. 1263),
cât și cea de acreditare a celor patru delegați apostolici (datată 28 iul. 1263), au fost
publicate în: Acta Urbani IV 6-7, în: Acta Urbani IV..., 14-26, 26-28.
222
iulie 1263, papa Urban al IV-lea a primit un rescriptum imperial, trimis

din Constantinopol la începutul anului 1263, în care Mihail al VIII-lea a
propus ca pontiful roman și, respectiv, Biserica latină să fie acceptați drept
arbitri incontestabili în cazul eventualelor conflicte ce ar fi apărut între
Imperiul bizantin și principatele latine17.
Între timp, în ziua de 24 decembrie 1262, episcopul latin Nicolae
de Cotrone (Croton / Durazzo; 1254-1276; PLP 20413) a ajuns la
Constantinopol și s-a angajat în discuții teologice cu împăratul Mihail
al VIII-lea, pe care l-a convins de faptul că Părinții greci și cei latini se află
în deplin acord unii cu alții în privința tuturor învățăturilor de credință
percepute anterior ca diferențe semnificative, în special în problema
adaosului Filioque la Simbolul de credință18. Prin urmare, în primăvara/
vara anului 1263, încredințat de congruența teologică dintre Roma și
Constantinopol, împăratul Mihail al VIII-lea i-a trimis papei Urban al IV-lea
o nouă scrisoare prin intermediul episcopului Nicolae de Cotrone. În
această epistolă, păstrată în varianta latină, basileul a subliniat că eșecul
tratativelor anterioare în vederea unirii s-a datorat incompetenței celor
implicați, căci în realitate cele două Biserici mărturisesc aceeași credință,
după cum i-a demonstrat aceasta eruditul episcop latin de Cotrone,
folosindu-se de exemple extrase din lucrările Părinților latini (de la papa
Silvestru I până la Fulgentius de Ruspe) și greci (de la Athanasius până
17
Informație inclusă în scrisoarea papală ulterioară: Acta Urbani IV 6, în: Acta Urbani
IV..., 25 (§65). De asemenea, a se vedea: F. Dölger, Regesten der Kaiserurkunden...,
3. Teil, n. 1918a.
18
Este posibil ca argumentele extrase din Părinții greci și latini pe care le-a utilizat
episcopul Nicolae în timpul discuțiilor cu împăratul Mihail al VIII-lea Paleologul să
fi fost păstrate parțial în manuscrisul Parisinus gr. 1115: Alexander Alexakis, Codex
Parisinus Graecus 1115 and Its Archetype, (DOS, 34), Washington DC, Dumbarton
Oaks Research Library and Collection, 1996, 237-239, 247-249. Pentru o altă ipoteză
în privința paternității acestui florilegium a se vedea: Karl-Heinz Uthemann, „Ein
Beitrag zur Geschichte der Union des Konzils von Lyon (1274): Bemerkungen zum
Codex Parisinus gr. 1115 (Med. Reg. 2951)”, AHC, 13 (1981), 37-42. De asemenea,
influența libellus-ului lui Nicolae de Cotrone (Liber de Fide Trinitatis) asupra tratatului
Contra errores graecorum al lui Toma din Aquino (PLP 7795) a fost discutată în: Antoine
Dondaine OP, „Nicolas de Cotrone et les sources du Contra errores Graecorum de Saint
Thomas”, DT, 28 (1950), 313-340; P. Glorieux, „Autour du Contra errores graecorum.
Suggestions chronologiques”, în: Autour d’Aristote. Recueil d’études de philosophie
ancienne et médiévale offert à Monseigneur A. Mansion, (BPhL, 16), Louvain, Publications
universitaires de Louvain, 1955, 497-512; S. Thomas d’Aquin, Contra errores graecorum,
texte présenté et édité avec notes, références et documents connexes par P. Glorieux,
Tournai/Paris/Rome/New York, Desclée, 1957, 5-8; Mark D. Jordan, „Theological
Exegesis and Aquinas’s Treatise Against the Greeks”, CH, 56 (1987), 445-456.
223
la Cyrillus, celebrii patriarhi ai Alexandriei). De asemenea, Mihail al VIII-lea

și-a exprimat disponibilitatea de a recunoaște primatul papal și de a se
supune Bisericii latine pentru refacerea unității Bisericii19.
La această nouă dovadă de fidelitate din partea împăratului bizantin
papa Urban al IV-lea a răspuns printr-o scrisoare, semnată în ziua de 23 mai
1264, pe care a trimis-o spre Constantinopol prin același episcop Nicolae
de Cotrone. Fără a adăuga o nouă cerință față de precedentul mesaj,
pontiful roman a găsit de cuviință totuși să trimită la Constantinopol alți
doi frați minoriți, Gerardus de Prato și Raynerius de Siena, care urmau să
intensifice eforturile diplomatice în vederea realizării unirii religioase20.
Acești apocrisiari ai papei Urban al IV-lea nu au reușit să își împlinească
obiectivele, ci au obținut din partea împăratului o mărturisire de credință
exprimată în termeni evazivi, care includea, printre altele, și problema
primatului papal și posibilitatea convocării unui Sinod pentru discuții
asupra unirii bisericești. Acest document urma să fie supus aprobării
Sfântului Scaun21. Capitolul corespondenței dintre Mihail al VIII-lea și
Urban al IV-lea s-a încheiat odată cu moartea papei (2 octombrie 1264).
De asemenea, în anul următor (1265), episcopul Nicolae de Cotrone, cel
care îl convinsese pe împărat de compatibilitatea dogmatică dintre Părinții
greci și cei latini, a fost acuzat că i-a trădat pe bizantini și a fost exilat în
Heracleea Pontului22.
Patriarhul Arsenie Autoreianos (1254-1260, 1261-1265; PLP 1694)
a ignorat complet încercările succesive ale împăratului Mihail al VIII-lea
de a se apropia de Roma papală. De altfel, excomunicarea pronunțată
la adresa basileului încă din ianuarie 1262 a contribuit decisiv la răcirea
atât a relațiilor personale, cât și a celor instituționale dintre Biserică și
Stat. De asemenea, lipsa oricărei opoziții din partea Bisericii bizantine în
19
Ultima ediție critică a textului acestei scrisori a fost publicată în: Luca Pieralli, La
corrispondenza diplomatica dell’imperatore bizantino con le potenze estere nel tredicesimo
secolo (1204-1282). Edizione critica e studio storico-diplomatistico, (CAV, 54), Città
del Vaticano, Archivio Segreto Vaticano, 2006, 159-165. De asemenea, a se vedea:
F. Dölger, Regesten der Kaiserurkunden..., 3. Teil, n. 1918b.
20
Scrisoarea papală de răspuns a fost publicată în: Acta Urbani IV 10, în: Acta Urbani
IV..., 31-37.
21
În lipsa unui raport al legaților papali, informații despre rezultatele acestei misiuni
diplomatice au fost incluse în răspunsul papei Clement al IV-lea adresat împăratului
Mihail al VIII-lea în data de 4 mart. 1267: Acta Urbani IV 23, în: Acta Urbani IV...,
63-67 (§149-153, 155, 163).
22
Γεώργιος Παχυμέρης, Συγγραφικαὶ Ἱστορίαι V.8, în: Georges Pachymérès, Relations
Historiques (Livres IV-VI), Édition, Introduction et Notes par Albert Failler, Traduction
française par Vitalien Laurent, (CFHB 24/2), Paris, Société d’Édition Les Belles Lettres,
1984, 46310-19.
224
această etapă (1261-1264) poate fi explicată prin experiența tentativelor

anterioare: nici chiar după momentele în care reprezentanți ai celor două
Biserici au discutat într-un cadru formal (Niceea și Nymphaion, 1234),
unirea nu s-a realizat. Cu atât mai puține șanse ar fi avut demersul exclusiv
politic al împăratului Mihail al VIII-lea. Prin urmare, în primii ani după
instaurarea dinastiei Paleologilor niciun înalt prelat ortodox nu concepea
că unirea bisericească ar putea fi obținută în urma dialogului politic inițiat
de basileul bizantin.
Pe de altă parte, deși întârziate, răspunsurile favorabile din partea
Romei la propunerile împăratului din Constantinopol pot fi explicate atât prin
dorința de expansiune a jurisdicției ecleziastice și de recunoaștere a primației
romane în Biserică, cât și prin situația politică din Sudul Italiei, care îl obliga pe
papa Urban al IV-lea să caute o alianță politico-militară cu Imperiul bizantin.
Ulterior, după ce pericolul reprezentat de Manfred de Hohenstaufen a dispărut
prin înfrângerea acestuia la Benevento în februarie 1266 și instalarea ca rege al
Siciliei a lui Carol I de Anjou (PLP 11232), discursul Papalității cu privire la
negotium Graecorum s-a modificat substanțial.
Dacă în discursul oficial împăratul Mihail al VIII-lea a încercat în
mod conștient să minimalizeze diferențele doctrinare, adoptând un ton
binevoitor și concentrându-se mai degrabă pe reconcilierea politică, ce ar
fi fost ulterior dublată de unirea bisericească, dialogul neoficial purtat de
episcopul Nicolae de Cotrone cu unii călugări bizantini în aceeași perioadă
(anii 1261-1265, cel mai probabil înainte de exilul impus ierarhului latin)
nu a ocolit nicidecum aceste teme sensibile23.
După un hiatus de aproape trei ani (ultima scrisoare adresată de
papa Urban al IV-lea a fost semnată în ziua de 23 mai 1264), în perioada
septembrie 1266 – ianuarie 1267 împăratul Mihail al VIII-lea a decis să
reia corespondența cu noul papă, Clement al IV-lea (1265-1268; PLP
11830)24. Contextul politic în care s-a desfășurat această a doua etapă a
23
Pentru mai multe detalii despre aceste discuții neoficiale a se vedea: Gabriel Patacsi,
„Le hiéromoine Hiérothée, théologien du Saint-Esprit”, Kl., 13 (1981), 302-304;
Νικόλαος Χ. Ἰωαννίδης, Ὁ Ἱερομόναχος Ἱερόθεος (ΙΓ΄ αἰ.) καί τό ἀνέκδοτο συγγραφικό ἔργο
του. Κριτική ἔκδοση, Ἀθήνα, Εκδοτικός Οργανισμός Π. Κυριακίδη, 2007, 26-27.
24
După aflarea veștii despre alegerea papei Clement al IV-lea (febr. 1265), în primăvara
anului 1265, la cererea împăratului Mihail al VIII-lea, retorul Manuel Holobolos a
alcătuit o scrisoare adresată noului pontif, care însă nu a mai fost expediată spre Orvieto,
ca urmare a actului de trădare al episcopului Nicolae de Cotrone. Ultima ediție critică a
textului acestei scrisori a fost publicată în: L. Pieralli, La corrispondenza diplomatica...,
167-183. Pentru cadrele generale ale corespondenței dintre împăratul Mihail al VIII-lea
și papa Clement al IV-lea a se vedea: W. Norden, Das Papsttum und Byzanz..., 434-
457; M. Roncaglia, Les Frères Mineurs..., 132-138; D.J. Geanakoplos, Emperor Michael
225
dialogului dintre Papalitate și Imperiul bizantin a fost radical schimbat

în raport cu pontificatul lui Urban al IV-lea. După instalarea lui Carol I
de Anjou în Sudul Italiei și pregătirea planului de restaurare a Imperiului
latin de Constantinopol, împăratul Mihail al VIII-lea a fost forțat să
încerce o alianță cu papa Clement al IV-lea, singura persoană capabilă
să oprească acțiunile angevine anti-bizantine. Însă planurile de revenire
a latinilor în Constantinopol au fost interpretate de Clement al IV-lea ca
fiind absolut legitime, prin aceasta urmând să fie reparat prestigiul politic
al Romei și întărită autoritatea spirituală a instituției papale. Conștient de
această situație, între septembrie 1266 și ianuarie 1267 Mihail al VIII-lea
a expediat25 spre reședința papei Clement al IV-lea o scrisoare (astăzi
pierdută) prin care i-a propus unirea celor două Biserici și care ar fi putut fi
aprobată în cadrul formal al unui Sinod ce urma să se desfășoare în Orient.
De asemenea, și-a exprimat disponibilitatea de a acorda un ajutor efectiv
în proiectul unei cruciade pentru eliberarea Locurilor Sfinte. În schimb,
papa Clement al IV-lea ar fi trebuit să îi garanteze blocarea acțiunilor
anti-bizantine pregătite de Carol I de Anjou26. Sosiți în februarie 1267 la
Viterbo, delegații imperiali au refuzat să se angajeze în discuții dogmatice
cu papa Clement al IV-lea și, respectiv, cu o comisie restrânsă formată din
câțiva cardinali, declinându-și competențele. Aceștia au solicitat ratificarea
mărturisirii de credință semnate de împăratul Mihail al VIII-lea și predate
apocrisiarilor trimiși de papa Urban al IV-lea la Constantinopol în anii
1263-1264.
În răspunsul său, semnat în ziua de 4 martie 1267, papa Clement
al IV-lea i-a transmis basileului bizantin că nu este nevoie de convocarea
unui Sinod, căci Biserica Romei este în măsură să decidă singură ce anume
Palaeologus..., 192-206; B. Roberg, Die Union..., 53-64; J. Gill, Byzantium and the
Papacy..., 113-119; E. Marcos Hierro, Die byzantinisch-katalanischen..., 331-342;
A. Alexakis, „Official and Unofficial...”, 113-116.
25
Cronicarul Pachymeres a amintit despre încercări succesive ale împăratului Mihail al
VIII-lea de a transmite mesaje pontifului roman prin intermediul unor frați (φρερίοι),
călugări predicatori (dominicani) și minoriți (franciscani), de origine franceză, rezidenți
în Constantinopol. Aceștia și-ar fi putut îndeplini misiunea mai ușor decât o delegație
imperială oficială, căci ar fi putut înșela vigilența oamenilor lui Carol I de Anjou și ar
fi ajuns la destinație cu mesajul împăratului bizantin. Din nefericire, elementele de
cronologie furnizate de cronicar în capitolul respectiv ridică unele semne de întrebare,
însă cel mai probabil perioada acestor încercări trebuie circumscrisă anilor 1266-1267.
A se vedea: Γεώργιος Παχυμέρης, Συγγραφικαὶ Ἱστορίαι V.8, în: Georges Pachymérès,
Relations Historiques (Livres IV-VI)..., 46119-46310.
26
Informațiile cu privire la conținutul scrisorii imperiale au fost integrate în răspunsul
papei Clement al IV-lea: Acta Urbani IV 23, în: Acta Urbani IV..., 61 (§145).
De asemenea, a se vedea: F. Dölger, Regesten der Kaiserurkunden..., 3. Teil, n. 1939a.
226
este corect în materie de credință, iar o astfel de reuniune sinodală nu ar face

decât să ridice unele îndoieli asupra veridicității dogmelor propovăduite de
Biserica latină. De asemenea, formula evazivă trimisă anterior de împăratul
Mihail al VIII-lea a fost înlocuită cu o expunere de credință, devenită
ulterior normativă, care trebuia acceptată nu numai de basileu, ci și de clerul
și poporul dreptcredincios. Această veritabilă formula fidei includea adaosul
Filioque, doctrina purgatoriului, enumerarea celor șapte Taine ale Bisericii
(Confirmarea / Mirungerea fiind săvârșită exclusiv de episcop) și primatul
episcopului Romei. Legații pe care papa Clement al IV-lea promitea să îi
trimită la Constantinopol urmau să ofere lămuriri suplimentare, dacă ar fi
fost necesar, în privința textului mărturisirii de credință27.
În fața acestui discurs tranșant, Mihail al VIII-lea a evitat un răspuns
negativ, care ar fi închis orice posibilitate de colaborare în viitor. Prin
urmare, în aprilie 1267 el i-a transmis papei Clement al IV-lea o nouă
propunere de organizare a unei cruciade. În schimbul acestei disponibilități
dinspre partea bizantină îi cerea să garanteze protecția tuturor posesiunilor
bizantine în fața eventualelor atacuri din partea latinilor28.
La rândul său, papa i-a transmis printr-o scrisoare semnată în ziua de
17 mai 1267 că nu are de ce să se teamă de atacurile latinilor dacă acceptă
condițiile unirii religioase. În schimb, dacă nu s-ar supune ar urma să fie
învinuit de trădare și, foarte probabil, o cruciadă occidentală va fi pornită
împotriva Imperiului bizantin29. Decizia papei Clement al IV-lea de a
susține coaliția occidentală anti-bizantină condusă de Carol I de Anjou
probabil că fusese deja luată, căci numai câteva zile mai târziu (27 mai
1267), cu binecuvântarea pontifului, a fost semnat tratatul de la Viterbo,
care prevedea restaurarea Imperiului latin de Constantinopol30. Planurile
27
Textul integral al scrisorii pontificale a fost publicat în: Acta Urbani IV 23, în: Acta
Urbani IV..., 61-69.
28
Informațiile cu privire la conținutul acestei scrisori (astăzi pierdută) au fost integrate
în răspunsul ulterior al papei Clement al IV-lea: Acta Urbani IV 25, în: Acta Urbani
IV..., 71 (§173). De asemenea, a se vedea: F. Dölger, Regesten der Kaiserurkunden...,
3. Teil, n. 1947.
29
Textul integral al acestui scurt răspuns pontifical a fost publicat în: Acta Urbani IV 25,
în: Acta Urbani IV..., 71-72.
30
Nemulțumirea papei Clement al IV-lea cu privire la tratativele de unire purtate cu
bizantinii prin intermediul călugărilor minoriți, care se dovediseră mult prea flexibili,
a fost exprimată deschis într-o scrisoare din data de 9 iun. 1267, adresată superiorului
general al ordinului dominican, Giovanni de Vercelli (1264-1283). Prin epistola
amintită, îi cerea acestuia să aleagă trei frați predicatori dintre cei mai pregătiți, pe care
să îi trimită fără întârziere la Viterbo pentru a continua și finaliza negocierile cu grecii.
Textul integral al acestei scrisori pontificale a fost publicat în: Acta Urbani IV 26, în:
Acta Urbani IV..., 72-73.
227
militare ale regelui angevin al Siciliei nu au putut fi puse în aplicare în

perioada imediat următoare, căci, în toamna anului 1267, Conradin
de Hohenstaufen (1254-1268) a invadat teritoriul italian. Întârzierea
provocată de acest eveniment a durat până în vara anului următor, când
Carol I a reușit să își înfrângă adversarul în lupta directă de la Tagliacozzo
(23 august 1268). După ce a eliminat și acest obstacol, în noiembrie 1268
a murit papa Clement al IV-lea, susținătorul planurilor expansioniste în
Orient ale regelui Siciliei, eveniment care a suspendat pentru o perioadă
intențiile războinice ale lui Carol I de Anjou față de bizantini.
În paralel cu schimbul epistolar dintre împăratul Mihail al VIII-lea
și papa Clement al IV-lea, pontiful a purtat o corespondență și cu
patriarhul Iosif I (1266-1275, 1282-1283; PLP 9072). Astfel, chiar la
începutul primei sale perioade de patriarhat (ianuarie 1267), Iosif I s-a
alăturat eforturilor basileului de a-l convinge pe papa Clement al IV-lea
de dorința arzătoare a bizantinilor de a reface unitatea Bisericii31. Deși
ulterior patriarhul Iosif I a fost liderul opozanților politicii religioase
a primului împărat Paleolog, inițierea dialogului cu papa Clement al
IV-lea la începutul anului 1267 nu includea opțiunea unei renunțări la
învățăturile de credință ale Bisericii bizantine nici din partea patriarhului și
nici a împăratului. În răspunsul său, semnat în aceeași zi cu prima scrisoare
adresată împăratului (4 martie 1267), episcopul Romei l-a anunțat pe
patriarhul bizantin de mărturisirea de credință transmisă prin intermediul
epistolei către basileu, pe care trebuia să o accepte, și îl ruga să depună
eforturi pentru realizarea acestui proiect32.
Atitudinea papei Clement al IV-lea față de propunerea împăratului
Mihail al VIII-lea trebuie interpretată exclusiv prin prisma contextului
politic favorabil în care s-a aflat instituția pontificală în anii 1266-1268.
Presiunea exercitată constant în deceniul anterior de Manfred de
Hohenstaufen fusese înlocuită de relația excelentă cu tânărul rege angevin
al Siciliei, Carol I de Anjou, care era interesat să își extindă influența în
Balcani prin restaurarea Imperiului latin de Constantinopol și, implicit, să
întărească autoritatea spirituală a Romei. Prin urmare, discursul tranșant
al papei Clement al IV-lea și condițiile inacceptabile propuse basileului
pentru unirea celor două Biserici sunt o dovadă a încrederii pe care pontiful
o avea în reușita planurilor lui Carol I de Anjou. Astfel, scopul urmărit de
31
Cele două epistole s-au pierdut. A se vedea: V. Laurent, Les regestes des actes du
Patriarcat de Constantinople, vol. I (Les actes des patriarches), fasc. IV (Les regestes de
1208 à 1309), Paris, Institut Français d’Études Byzantines, 1971, n. 1384-1385.
32
Textul răspunsului pontifical a fost publicat în: Acta Urbani IV 24, în: Acta Urbani IV…,
69-70.
228
Clement al IV-lea, anume extinderea autorității și jurisdicției bisericești

asupra Orientului, putea fi îndeplinit atât pe cale pașnică, dacă împăratul
bizantin, clerul și credincioșii ar fi acceptat termenii stipulați în scrisoarea
din 4 martie 1267 și ar fi semnat mărturisirea de credință, cât și prin forță,
căci dacă răspunsul imperial ar fi întârziat sau ar fi fost unul negativ papa ar
fi sprijinit acțiunea militară pentru care era deja pregătit Carol I de Anjou.
Pe de altă parte, faptul că întreaga corespondență cu privire la condițiile
unirii dintre cele două Biserici a fost purtată între papa Clement al IV-lea și
împăratul Mihail al VIII-lea, deși a existat un contact și cu patriarhul Iosif I,
vădește percepția complet eronată a pontifilor romani cu privire la
responsabilitățile basileului în raport cu Biserica bizantină. Este mai mult
decât evident că papa Clement al IV-lea a considerat că Mihail al VIII-lea ar
avea dreptul și ar putea să impună instituției ecleziastice o decizie proprie,
inclusiv în probleme care priveau credința sau cultul Bisericii. De facto,
împăratul nu era decât un simplu membru al Bisericii, cu câteva prerogative
speciale (avea dreptul de a intra în Sfântul Altar printre ușile împărătești
pentru aducerea ofrandelor, de a tămâia Sfântul Altar, vasele liturgice și
ofrandele înainte de Vohodul Mare sau ieșirea cu Cinstitele Daruri, de
a-i binecuvânta pe credincioși cu dicherul sau tricherul, de a se împărtăși
direct din Sfântul Potir și de a-i catehiza pe credincioși)33. Dincolo de aceste
33
Pentru o amplă discuție asupra drepturilor împăratului bizantin în relație cu Biserica
și, respectiv, asupra raportului dintre Statul bizantin (reprezentat de împărat) și Biserică
(reprezentată de patriarh) a se vedea: Louis Bréhier, „Ἱερεὺς καὶ βασιλεύς”, în: Mémorial
Louis Petit. Mélanges d’Histoire et d’Archéologie byzantines, (AOC, 1), Bucarest, Institut
Français d’Études Byzantines, 1948, 41-45 [republicat în traducere în limba germană
în: Herbert Hunger (ed.), Das Byzantinische Herrscherbild, (WdF, 341), Darmstadt,
Wissenschaftliche Buchgesellschaft, 1975, 86-93]; S. Troitzky, „Théocratie ou
césaropapisme”, MEPR, 5 (1954), 165-177; V. Laurent, „Les droits de l’empereur en
matière ecclésiastique. L’accord de 1380/82”, REB, 13 (1955), 5-20; Deno J. Geanakoplos,
„Church and State in the Byzantine Empire: A Reconsideration of the Problem of
Caesaropapism”, CH, 34 (1965), 381-403; Spyros Troianos, „Kirche und Staat. Die
Berührungspunkte der beiden Rechtsordnungen in Byzanz”, OS, 37 (1988), 291-296
[retipărit în: Spyros N. Troianos, Historia et Ius, Band I. (1969-1988), Athens, Ant.
N. Sakkoulas Publishers, 2004, 495-502]; Gilbert Dagron, „Le caractère sacerdotal
de la royauté d’après les commentaires canoniques du XIIe siècle”, în: Το Βυζάντιο κατά
τον 12ο αιώνα. Κανονικό Δίκαιο, κράτος και κοινωνία / Byzantium in the 12th Century.
Canon Law, State and Society, εκδότης: Ν. Οἰκονομίδης, (EBMM.DP, 3), Ἀθῆναι, s.n.,
1991, 165-178; Constantin G. Pitsakis, „La συναλληλία, principe fondamental des
rapports entre l’Église et l’État (Idéologie et pratique byzantines et transformations
contemporaines)”, Kan, 10 (1991), 17-35; Spyridon N. Troianos, „Nomos und Kanon
in Byzanz”, Kan, 10 (1991), 37-51 [retipărit în: Spyros N. Troianos, Historia et Ius, Band
II. (1989-2004), Athens, Ant. N. Sakkoulas Publishers, 2004, 199-222]; Constantinos
G. Pitsakis, „Empire et Église (le modèle de la Nouvelle Rome): la question des ordres
229
nuanțe ideologice, este cu totul surprinzătoare agenda teologică impusă

basileului de Clement al IV-lea, fapt care dovedește fie o calitate precară a
informațiilor acestuia cu privire la diferențele dogmatice dintre cele două
Biserici, evidențiate în discuțiile oficiale și neoficiale din prima jumătate a
secolului al XIII-lea, fie o încredere exagerată în reușita planurilor girate
de Carol I de Anjou.
În perioada lungii vacanțe pontificale (noiembrie 1268 – septembrie
1271), pentru a zădărnici acțiunile regelui Siciliei, împăratul Mihail
al VIII-lea s-a îndreptat spre fratele acestuia, regele Ludovic al IX-lea al
Franței (1226-1270), liderul creștinismului latin în lipsa unui papă ales34.
Astfel, dacă regele Carol I și-a întărit relațiile cu majoritatea adversarilor
Imperiului bizantin (Despotatul Epirului și Serbia), în prima parte a
anului 1269 basileul Paleolog a trimis delegații atât la Viterbo, cât și spre
Paris, pentru a negocia cu membrii Curiei romane și, respectiv, cu regele
juridiques”, în: Maria Pia Baccari (ed.), Diritto e religione da Roma a Costantinopoli a
Mosca [= Rendiconti dell’ XI Seminario, Campidoglio, 21 Aprile 1991], (DRTR.DS),
Roma, Herder Editrice e Libreria, 1994, 107-123; Gilbert Dagron, Empereur et Prêtre:
étude sur le «césaropapisme» byzantin, [Paris], Éditions Gallimard, 1996, 141-322,
369-413 (note de subsol); Constantin G. Pitsakis, „Quelques réflexions au sujet
d’Individu et Pouvoir dans l’Empire romain d’Orient: idéologie politique et pensée
canonique”, Méd., 16 (1998), 139-166; Konstantinos G. Pitsakis, „Sainteté et empire.
À propos de la sainteté impériale: formes de sainteté d’office et de sainteté collective dans
l’Empire d’Orient?”, Biz., 3 (2001), 155-227; Constantinos G. Pitsakis, „La révolution
dans le droit de l’Eglise d’Orient. Doctrine et pratique canonique de la Nouvelle
Rome: une brèche dans le concept de symphonie?”, în: Pierangelo Catalano, Giovanni
Lobrano (eds.), Antichità e rivoluzioni da Roma a Costantinopoli a Mosca. Rendiconti
del XIII Seminario, Campidoglio, 21 Aprile 1993, (DRTR.DS), Roma, Herder Editrice
e Libreria, 2002, 235-260; Constantinos G. Pitsakis, „Un laïc: l’empereur romain
d’Orient”, în: Pierangelo Catalano, Paolo Siniscalco (eds.), Laicità tra diritto e religione
da Roma a Costantinopoli a Mosca, (DRTR.S, 7), Roma, L’Erma di Bretschneider,
2009, 123-141 [publicat într-o variantă ușor modificată și în: Konstantinos G. Pitsakis,
„L’empereur romain d’Orient: un laïc”, Kan, 15 (1999), 196-221].
34
Pentru cadrele generale ale ambasadelor schimbate între împăratul bizantin și regele
Franței a se vedea: W. Norden, Das Papsttum und Byzanz..., 457-469; Louis Bréhier,
„Une ambassade byzantine au camp de Saint-Louis devant Tunis (Août 1270)”,
în: Mélanges offerts a M. Nicolas Iorga par ses amis de France et des pays de langue
française, Paris, Librairie Universitaire J. Gamber, 1933, 139-146; Silvano Borsari,
„La politica bizantina di Carlo I d’Angiò dal 1266 al 1271”, ASPN, 35 (1956), 319-349;
D.J. Geanakoplos, Emperor Michael Palaeologus…, 213-228; B. Roberg, Die Union...,
65-77; Paul Lemerle, „Saint Louis et Byzance”, JA, 257 (1970), 13-24; J. Gill, Byzantium
and the Papacy..., 120-123; Małgorzata Dąbrowska, „L’attitude pro-byzantine de Saint
Louis. Les opinions des sources françaises concernant cette question”, BySl, 50 (1989),
11-23; E. Marcos Hierro, Die byzantinisch-katalanischen…, 353-376, 435-438.
230
Franței35. Nu se cunosc rezultatele acestui prim demers din perioada

vacanței pontificale, însă faptul că ulterior mesajele împăratului bizantin
au fost direcționate exclusiv spre regele Ludovic al IX-lea demonstrează
insuccesul discuțiilor cu membrii Curiei. De altfel, în decembrie 1269,
emisarii regelui Franței au trecut prin teritoriile aflate sub jurisdicția lui
Carol I de Anjou, care, la rugămintea fratelui său, le-a înlesnit acestora
deplasarea spre Constantinopol. Ulterior, în ianuarie-februarie 1270,
Mihail al VIII-lea l-a însărcinat pe călugărul minorit Ioan Parastron (PLP
21910)36 cu transmiterea unui nou mesaj către Ludovic al IX-lea. Pe de o
parte, basileul își exprima disponibilitatea pentru unirea dintre cele două
Biserici, subiect care nu putea fi discutat cu membrii Curiei, iar regele era
rugat să arbitreze acest demers37. În semn de prețuire, Mihail al VIII-lea
35
O scurtă notiță cu privire la această dublă ambasadă bizantină s-a păstrat în: Nicolaus
Guercius, Guillielmus de Murtedo, Enricus Drocus, Bonivasallus Usumaris, Annales
Ianuenses. Ann. MCCLXVII-MCCLXIX, în: Cesare Imperiale di Sant’ Angelo (ed.),
Annali Genovesi di Caffaro e de’ suoi continuatori dal MCCLI al MCCLXXIX, Nuova
Edizione, vol. 4, (FSI, 14), Roma, Tipografia del Senato, 1926, 1156-11. De asemenea, a
se vedea: F. Dölger, Regesten der Kaiserurkunden..., 3. Teil, n. 1967-1968.
36
Pentru detalii cu privire la activitatea acestui călugăr franciscan și a ordinului minorit
în Orient în contextul Conciliului de la Lyon a se vedea: G. Golubovich, „Cenni storici
su Fra Giovanni Parastron, minorita greco di Constantinopoli, legato dell’imperatore
greco al papa, interprete al Concilio di Lione ecc. (1272-1275†)”, Bess., 10 (1906),
295-304; G. Golubovich, Biblioteca bio-bibliografica..., tomo I, 283-290; Girolamo
Golubovich OFM, Biblioteca bio-bibliografica della Terra Santa e dell’Oriente francescano,
tomo II (Addenda al sec. XIII, e fonti pel sec. XIV), Quaracchi/Firenze, Collegio
di S. Bonaventura, 1913, 415-423; M. Roncaglia, Les Frères Mineurs..., 139-174;
G. Matteucci OFM, La Missione Francescana..., 108-135; Deno J. Geanakoplos,
„Bonaventura, the two Mendicant Orders, and the Greeks at the Council of Lyons
(1274)”, în: Derek Baker (ed.), The Orthodox Churches and the West. Papers read at the
Fourteenth Summer Meeting and the Fifteenth Winter Meeting of the Ecclesiastical History
Society, (SCH, 13), Oxford, Basil Blackwell, 1976, 183-211 [retipărit în: Deno John
Geanakoplos, Constantinople and the West. Essays on the Later Byzantine (Palaeologan)
and Italian Renaissances and the Byzantine and Roman Churches, Madison WI,
The University of Wisconsin Press, 1989, 195-223]; Walter Berschin, „Bettelorden,
abendländische Mission und der Sprachenkanon des Konzils von Vienne”, în: Walter
Berschin, Griechisch-lateinisches Mittelalter: von Hieronymus zu Nikolaus von Kues,
Bern/München, Francke Verlag, 1980, 299-306 [ediția în limba engleză: Walter
Berschin, „The Mendicant Orders, the Western Mission, and the Linguistic Canon of
the Council of Vienne”, în: Walter Berschin, Greek Letters and the Latin Middle Ages:
from Jerome to Nicholas of Cusa, Revised and Expanded Edition Translated by Jerold
C. Frankes, Washington DC, The Catholic University of America Press, 1988, 255-263].
37
Textul scrisorii imperiale nu s-a păstrat, însă informațiile cu privire la mesajul lui
Mihail al VIII-lea către Ludovic al IX-lea pot fi deduse din epistola cardinalilor latini
din mai 1271: Apostolica Sede Vacante 29, în: Acta Urbani IV..., 78-84. De asemenea, a
se vedea: F. Dölger, Regesten der Kaiserurkunden..., 3. Teil, n. 1971.
231
i-a trimis suveranului Franței și un manuscris cu textul Noului Testament,

bogat ornat cu miniaturi38.
În cele din urmă, mesajul basileului a fost supus dezbaterii membrilor
Curiei romane, căci Ludovic al IX-lea a considerat că această problemă
îi depășește competențele și a ales să se adreseze colegiului cardinalilor,
propunându-le ca cel care ar urma să se ocupe îndeaproape de această
chestiune să fie legatul papal în Franța, arhiepiscopul Rodolphus
Grosparmi de Albano (PLP 24084). La scurt timp, în ziua de 13 mai
1270, cardinalii au adresat două scrisori: prima l-a avut ca destinatar pe
arhiepiscopul de Albano, care a fost împuternicit să urmărească punerea
în aplicare a condițiilor unirii cu Biserica bizantină; cea de-a doua scrisoare
a fost trimisă regelui Ludovic al IX-lea, care era prevenit de dificultățile
unui astfel de demers cu bizantinii, căci aceștia erau nestatornici. Termenii
indicați de cardinali în lunga epistolă adresată lui Rodolphus Grosparmi
depășeau cerințele anterioare stabilite în timpul papei Clement al IV-lea,
căci, pe lângă mărturisirea de credință, împăratul, dimpreună cu clerul și
credincioșii trebuiau să facă un jurământ și să declare că niciodată nu vor
îndrăzni să încalce cele asumate cu ocazia unirii. Agenți papali urmau să fie
trimiși în cele mai importante centre ecleziastice din Orient ca să conducă
sesiunile de jurăminte și să colecteze declarațiile, întărite cu peceți 39.
Punerea în aplicare a schemei trasate de cardinalii latini a fost întârziată
din cauza planurilor de cruciadă ale lui Ludovic al IX-lea, care s-a îmbarcat
38
Între informațiile cuprinse în dedicația acestui manuscris a fost amintită și convertirea
recentă a hanului mongol Abaka (Abaqa / Abaga; PLP 1141), căsătorit cu Maria (PLP
21395), una dintre fiicele împăratului, în anul 1265. Ulterior, acest obscur han mongol
și-a trimis delegați și la Conciliul de la Lyon (4 iul. 1274). Intenția basileului a fost aceea
de a-i demonstra lui Ludovic al IX-lea capacitățile misionare ale Constantinopolului
într-un spațiu geografic inaccesibil Romei papale. Textul acestei dedicații a fost
reconstituit și analizat în: [ Jules] Berger de Xivrey, „Notice d’un manuscript grec du
XIIIe siècle conservé à la Bibliothèque Impériale et renfermant le Nouveau Testament”,
BECh, 24 (1863), 97-118.
39
Ambele scrisori ale Curiei au fost publicate în: Apostolica Sede Vacante 29-29a, în:
Acta Urbani IV..., 78-85. Pentru alte detalii cu privire la discuțiile din interiorul Curiei
romane pe marginea tratativelor de unire cu Biserica bizantină a se vedea: Odo de Castro
Radulphi, Responsio facta nuntiis Paleologi imperatoris Grecorum. LXV / Responsio ad
idem. LXVI, în: Fortunato Iozzelli, Odo da Châteauroux: politica e religione nei sermoni
inediti, (DASP.ST, 14), Padova, Bottega d’Erasmo, 1994, 137-148 (comentarii), 229-235,
236-237; Jacques Guy Bougerol, „La Papauté dans les sermons médiévaux français
et italiens”, în: Christopher Ryan (ed.), The Religious Roles of the Papacy: Ideals and
Realities, 1150-1300, (PiMS, 8), Toronto, Pontifical Institute of Mediaeval Studies,
1989, 264-266; Andreas Fischer, Kardinäle im Konklave. Die lange Sedisvakanz der
Jahre 1268 bis 1271, (BDHIR, 118), Tübingen, Max Niemeyer Verlag, 2008, 376-383.
232
la începutul lunii iulie 1270 având ca destinație Cartagina. Arhiepiscopul

Rodolphus de Albano l-a însoțit pe regele angevin în această ultimă
călătorie, în care ambii au murit în urma epidemiei de ciumă/dizenterie
(august 1270).
Pentru a contrabalansa activitatea diplomatică a lui Carol I de Anjou,
care își pregătea asiduu debarcarea în Moreea, în iunie 1270, împăratul
Mihail al VIII-lea a trimis o nouă ambasadă către regele Ludovic al IX-lea.
Mesajul basileului, comunicat prin intermediul chartophylax-ului Ioan
Bekkos (PLP 2548) și al arhidiaconului Marii Biserici din Constantinopol,
Constantin Meliteniotes (PLP 17856), viza să-l determine pe Ludovic
al IX-lea să îi adreseze o scrisoare fratelui său, Carol I, și să îi impună
blocarea acțiunilor militare ale acestuia îndreptate împotriva Imperiului
bizantin. Cei doi ambasadori ai lui Mihail al VIII-lea au avut ocazia să
îi predea personal scrisorile imperiale regelui Franței, chiar cu câteva
zile înainte de moartea acestuia. El promisese delegaților bizantini că le
va da tot concursul în restabilirea păcii între cei doi lideri politici40. În
lipsa lui Ludovic al IX-lea, care și-ar fi putut tempera fratele în privința
manevrelor militare anti-bizantine, Carol I de Anjou ar fi putut declanșa
ofensiva împotriva teritoriilor Imperiului chiar în vara anului 1270, însă
flota acestuia a fost distrusă complet de o furtună violentă pe drumul de
întoarcere din Africa de Nord spre Sicilia, iar toate preparativele au fost
amânate până la refacerea forței navale.
În septembrie 1271, alegerea papei Grigorie al X-lea (1271-1276) a
consemnat sfârșitul celei mai lungi vacanțe pontificale din istoria instituției
romane41. Noul papă a cunoscut îndeaproape dificultățile întâmpinate
40
O amplă prezentare a acestei ultime ambasade bizantine la regele Ludovic al IX-lea a
fost inclusă în: Γεώργιος Παχυμέρης, Συγγραφικαὶ Ἱστορίαι V.9, în: Georges Pachymérès,
Relations Historiques (Livres IV-VI)..., 46327-46730. De asemenea, a se vedea: F. Dölger,
Regesten der Kaiserurkunden..., 3. Teil, n. 1974.
41
papa Grigorie al X-lea a se vedea: W. Norden, Das Papsttum und Byzanz..., 470-562;
G. Golubovich, Biblioteca bio-bibliografica..., tomo I, 283-290; G. Golubovich, „Cenni
storici...”, 295-304; J. Müller, „Die Legationen unter Papst Gregor X (1271-1276)”,
RQ, 37 (1929), 57-135; Augustin Fliche, „Le problème oriental au second Concile
œcuménique de Lyon (1274)”, OCP, 13 (1947), 475-485; M. Roncaglia, Les Frères
Mineurs..., 139-174; D.J. Geanakoplos, Emperor Michael Palaeologus..., 237-245,
258-276; Ottaviano da Rieden, „I Francescani e l’unione della Chiesa nel secondo
Concilio di Lione”, ItFr, 37 (1962), 12-19, 100-107; Octavianus a Rieden OFM,
„De sodalium franciscalium in Concilio Oecumenico Lugdunensi Secundo parando
et celebrando promeritis”, CFr, 32 (1962), 122-147; B. Roberg, Die Union..., 78-170;
Antonino Franchi, Il Concilio II di Lione (1274) secondo la Ordinatio Concilii Generalis
Lugdunensis (edizione del testo e note), (STF, 33), Roma, Edizioni Francescane, 1965;
233
de comunitățile creștine din Orientul Apropiat în răstimpul petrecut

la Locurile Sfinte, motiv pentru care și-a asumat proiectul unei noi
cruciade. Însă Grigorie al X-lea a înțeles și faptul că una dintre condițiile
indispensabile pentru succesul unui astfel de demers era sprijinul total din
partea Imperiului bizantin, care ar fi fost obținut numai prin proclamarea
unirii dintre cele două Biserici. Fără a mai aștepta să ajungă la Roma pentru
a fi întronizat, în septembrie-decembrie 1271, pe când se afla pe drumul
de întoarcere de la Saint-Jean d’Acre (Acra, antica cetate Ptolemaïs) la
Brindisi, noul papă ales i-a adresat o scrisoare împăratului Mihail al VIII-lea
Paleologul, în care l-a anunțat despre alegerea sa în scaunul pontifical și
i-a împărtășit dorința sa ca unirea Bisericilor să se realizeze și planul unei
cruciade împotriva dușmanilor Crucii (τοὺς ἐχθροὺς τοῦ Σταυροῦ)42.
Agenda papei Grigorie al X-lea a fost anunțată în mod oficial la scurt
timp după întronizarea sa, în ziua de 31 martie 1272, prin epistola de
convocare a Conciliului de la Lyon, care urma să fie deschis oficial în data
de 1 mai 1274. Cele trei puncte de pe ordinea de zi a Conciliului erau
Henri Holstein, „Lyon II”, în: Hans Wolter, Henri Holstein, Lyon I et Lyon II, (HCO 7),
Paris, Éditions de l’Orante, 1966, 144-214; Joseph Gill SJ, „The Church Union of the
Council of Lyons (1274) Portrayed in Greek Documents”, OCP, 40 (1974), 5-45 [retipărit
în: J. Gill, Church Union...]; Antonino Franchi, „Il problema orientale al Concilio
di Lione II (1274) e le interferenze del Regno di Sicilia”, HoTh, 2 (1975), 5, 15-110;
V. Laurent, J. Darrouzès, Dossier grec de l’union de Lyon (1273-1277), (AOC, 16), Paris,
Institut Français d’Études Byzantines, 1976; K.M. Setton, The Papacy..., vol. I, 107-
122; D.J. Geanakoplos, „Bonaventura, the Two Mendicant...”, 183-211; Jean Darrouzès,
„Les documents grecs concernant le Concile de Lyon”, în: 1274: Année Charnière...,
167-178; J. Gill, Byzantium and the Papacy..., 123-160; H.-G. Beck, Geschichte
der orthodoxen Kirche..., 192-202; J.M. Hussey, The Orthodox Church..., 225-237;
Burkhard Roberg, Das Zweite Konzil von Lyon (1274), Paderborn/München/Wien/
Zürich, Ferdinand Schöning, 1990; Antonino Franchi, Nicolaus Papa IV, 1288-1292
(Girolamo d’Ascoli), Testo curato da Franca Maroni Capretti, Ascoli Piceno/Assisi,
Edizioni Porziuncola, 1990, 33-48; Χρῆστος Ἀθ. Ἁραμπατζής, Ἡ Ὀρθόδοξη ἀντιρρητικὴ
γραμματεία τὸν 13ο αἰῶνα, τόμος Β΄ (Ἡ γραμματεία καὶ τὰ γεγονότα τῆς Συνόδου τῆς Λυών,
1274), (PhThB, 57), Θεσσαλονίκη, Ἐκδόσεις Π. Πουρνάρα, 2005, 127-255; Ludovico
Gatto, Il pontificato di Gregorio X (1271-1276), edizione riveduta e ampliata, (QdC, 9),
Napoli, Edizioni Scientifiche Italiane, 22007, 273-354; Pietro Silanos, „Adhereat lingua
mea faucibus meis si non praeposuero Ierusalem in capite laetitiae meae. Gerolamo d’Ascoli,
l’impresa d’Oltremare e la legazione ad Graecos (1272)”, în: Maria Pia Alberzoni,
Pascal Montaubin (eds.), Legati, delegati e l’impresa Oltremare (secoli XII-XIII) /
Papal Legates, Delegates and the Crusades (12th-13th Century). Atti del Convegno
Internazionale di Studi. Milano, Università Cattolica del Sacro Cuore, 9-11 marzo 2011,
(EMi, 3), Turnhout, Brepols, 2014, 384-399.
42
Acest prim demers al papei Grigorie al X-lea a fost descris în: Γεώργιος Παχυμέρης,
Συγγραφικαὶ Ἱστορίαι V.11, în: Georges Pachymérès, Relations Historiques (Livres IV-VI)...,
47327-47517.
234
următoarele: reinstaurarea unei conduceri creștine în teritoriile Locurilor

Sfinte (subsidium Terrae Sanctae), unirea celor două Biserici (negotium
Graecorum) și reformarea morală a Bisericii latine (reformatio morum)43.
În vara anului 1272, Mihail al VIII-lea i-a răspuns papei Grigorie
al X-lea printr-o scrisoare (astăzi pierdută) trimisă în Italia prin călugărul
franciscan de origine greacă Ioan Parastron. Pe lângă exprimarea regretului
pentru faptul că papa nu a trecut prin Constantinopol în drumul său de
întoarcere spre Europa, basileul a subliniat dorința sa sinceră ca unirea
Bisericilor să se realizeze, dar și disponibilitatea de a participa la cruciadă44.
Deși intenția papei Grigorie al X-lea a fost aceea de a-l invita pe
împăratul bizantin la Conciliul lyonez imediat după oficializarea anunțului,
la sfatul membrilor Curiei el a decis să aștepte răspunsul lui Mihail
al VIII-lea la epistola trimisă în septembrie-decembrie 1271. Astfel, abia în
zilele de 24-25 octombrie 1272, după sosirea lui Ioan Parastron în Italia,
pontiful roman a redactat trei scrisori pe tema unirii celor două Biserici.
Prima dintre acestea a fost adresată împăratului Mihail al VIII-lea, pe care
l-a invitat oficial să participe la Conciliu sau să își trimită delegați oficiali.
În problema unirii ecleziastice, papa Grigorie al X-lea a amintit despre
precedentele negocieri purtate de basileu cu regele Ludovic al IX-lea,
a subliniat imperativitatea împlinirii acestui obiectiv pentru a evita o
posibilă agresiune militară din partea regelui Siciliei și a reafirmat condițiile
impuse de papa Clement al IV-lea prin scrisoarea din martie 1267.
Împăratul trebuia să semneze acea formula fidei clementină în prezența
celor patru călugări franciscani (Hieronymus de Ascoli, Raymundus
Berengarius, Bonagrazia de San Giovanni in Persiceto și Bonaventura
de Mugello), care urmau să îl însoțească la Constantinopol pe delegatul
basileului, și să accepte primația romană. După ce și clerul și credincioșii
43
Textul epistolei de convocare a fost publicat în: Epistola Gregorii Papae X, Qua
convocat ad Concilium post duos annos celebrandum, în: Ioannes Dominicus Mansi
(ed.), Sacrorum Conciliorum. Nova et Amplissima Collectio, tomus XXIV, Venetiis,
Antonium Zatta, 1780, 39-42 (adresată patriarhului Ierusalimului); Jean Guiraud,
E. Cadier, Les registres de Grégoire X (1272-1276) et de Jean XXI (1276-1277). Recueil
des bulles de ces papes, publiées ou analysées d’après les manuscrits originaux des
Archives du Vatican, (BEFAR, 2e Série, 12.3 – Tables), Paris, Éditions E. de Boccard,
1960, 53-55 (adresată arhiepiscopului de Sens, Petru de Charny, și întregului cler din
dioceza respectivă). Alegerea locului de desfășurare a Conciliului a fost anunțată prin
bula papală In litteris quas, semnată în data de 13 apr. 1273: J. Guiraud, E. Cadier,
Les registres de Grégoire X…, 118.
44
Textul epistolei imperiale nu s-a păstrat, însă informațiile cu privire la mesajul lui
Mihail al VIII-lea către Grigorie al X-lea pot fi deduse din răspunsul papei din oct. 1272:
Acta Gregorii X 32, în: Acta Urbani IV..., 93 (§211). De asemenea, a se vedea: F. Dölger,
235
ar fi urmat exemplul împăratului, unirea ar fi putut fi proclamată cu ocazia

Conciliului programat în primăvara anului 1274. Cea de-a doua scrisoare
a fost adresată celor patru apocrisiari. Aceștia, în funcție de situația cu
care urmau să se confrunte în Constantinopol, au primit libertatea de a
înlocui formula din mărturisirea de credință impusă împăratului, clerului
și credincioșilor: originalul recognoscimus (recunoaștem) putea fi înlocuit
fie cu convenimus (suntem de acord), fie cu desideramus … agnoscere (dorim
să cunoaștem). Ultima epistolă pontificală a fost adresată patriarhului de
Constantinopol, care era îndemnat să coopereze în vederea realizării unirii
Bisericilor. De asemenea, după ce acest plan s-ar fi împlinit, patriarhul și alți
înalți prelați orientali erau invitați la Conciliul care tocmai fusese anunțat45.
Înainte de plecarea delegației mixte papalo-bizantine spre Constantinopol,
Grigorie al X-lea a încredințat celor patru călugări franciscani alte două
epistole. Astfel, prin intermediul primei scrisori le cerea tuturor persoanelor
cărora le va fi prezentat acel înscris să susțină cu generozitate călătoria
apocrisiarilor pontificali (29 octombrie 1272), iar a doua epistolă a
constituit permisul de liberă trecere atât spre Lyon, cât și (ulterior)
spre Constantinopol pentru viitorii membri ai delegației imperiale la
Conciliu (5 noiembrie 1272)46. Acest amplu dosar epistolar pregătit de
cancelaria pontificală a fost completat cu alte două scrisori, adresate lui
Carol I de Anjou. În prima dintre acestea, datată cu puțin timp înainte de
26 octombrie 1272, îi transmitea să ia în considerare un armistițiu cu
puterea bizantină, invitându-l să participe activ la negocierea politică și
să-și trimită delegați deghizați (sub colore alio) la Constantinopol pentru
rezolvarea acestei chestiuni. De asemenea, îl ruga să dispună transferul
maritim al delegaților pontificali de la Brindisi spre Dyrrachium / Durazzo.
În cea de-a doua epistolă, care a fost semnată în ziua de 7 noiembrie 1272, îi
cerea aceluiași rege angevin să asigure permis de liberă trecere, atât înainte,
cât și în timpul lucrărilor Conciliului lyonez, pentru ambasadorii imperiali
bizantini47.
45
Cele trei scrisori papale au fost publicate în: Acta Gregorii X 32-34, în: Acta Urbani
IV..., 91-104.
46
Ambele scrisori sunt inedite, fiind disponibile în colecția Archivio Segreto Vaticano,
Reg. Vat. 37, ff. 62v (n. 42 – 29 oct. 1272), 62r (n. 40 – 5 nov. 1272). De asemenea, a
se vedea: A. Franchi, Nicolaus Papa IV..., 38; P. Silanos, „Adhereat lingua mea...”, 390-
391; J. Guiraud, E. Cadier, Les registres de Grégoire X..., 75 (n. 199 – 29 oct. 1272), 74
(n. 197 – 5 nov. 1272).
47
În ordine cronologică, cele două epistole adresate regelui Carol I au fost publicate
în: Epistola VIII. Gregorii Papae X. regi Siciliae illustri, în: Edmond Martène, Ursinus
Durand, Veterum scriptorum et monumentorum historicorum, dogmaticorum, moralium,
amplissima collectio, tomus VII (Complectens varia Concilia, episcoporum statuta
236
Pentru prima dată de la deschiderea corespondenței cu Papalitatea

pe tema unirii dintre cele două Biserici (1261), în momentul sosirii
lui Ioan Parastron în Constantinopol, însoțit de cei patru apocrisiari
pontificali (decembrie 1272 – ianuarie 1273), împăratul Mihail al VIII-lea
a fost obligat să abordeze direct acest subiect cu reprezentanții Bisericii
bizantine. Nu doar faptul că papa Grigorie al X-lea îi adresase o scrisoare
patriarhului Iosif I, ci mai ales iminența unei agresiuni din partea lui Carol I
de Anjou l-au determinat pe basileu să încerce finalizarea negocierilor
și acceptarea unirii cu Roma papală. Astfel, pentru a fi sigur de succesul
demersului său, în întâlnirea sinodală convocată în primele luni ale anului
1273, la care au participat împăratul, patriarhul și o parte a înaltului
cler, Mihail al VIII-lea a decis să adopte un discurs diferit față de cel
pe care l-a avut în raport cu Papalitatea. În primul rând, și-a prezentat
proiectul ca fiind o continuare firească a politicii religioase a lui Ioan
al III-lea Doukas Vatatzes (1221-1254), asociindu-se astfel cu demersul
predecesorului său. De asemenea, a subliniat faptul că cele trei condiții ale
pontifului roman (recunoașterea primatului papal – πρωτεῖον –, dreptul
papei de a fi apelat ca ultim judecător – ἔκκλητον – și, respectiv, reînscrierea
numelui acestuia în diptice – μνημόσυνον) nu ar modifica nici dogma și
nici practica Bisericii bizantine. În mod evident, în fața reprezentanților
propriei Biserici basileul a interpretat defectuos agenda teologică impusă de
Roma, asumându-și conștient un dublu discurs. În al treilea rând, a explicat
auditoriului că, având în vedere contextul politic presant, se impunea
urgent o decizie, pentru supraviețuirea Imperiului însuși. Spre surprinderea
totală a împăratului și a susținătorilor fervenți ai politicii sale în raport
cu Biserica Romei (Constantin Meliteniotes, Gheorghe din Cipru [PLP
4590] și Manuel Holobolos [PLP 21047]), participanții la această discuție
au exprimat o serie de rețineri. Mai mult decât atât, la cererea patriarhului
Iosif I, chartophylax-ul Ioan Bekkos i-a demascat pe latini drept eretici48.
În prima parte a anului 1273, reacția din partea basileului a inclus
pe de o parte, acuzarea, judecarea și condamnarea la închisoare a lui Ioan
Bekkos, pentru neîmplinirea misiunii sale ca delegat imperial pe lângă regele
synodalia, actaque plurima quae Concilium Pisanum praecesserunt, ac subsecuta sunt),

Parisiis, Montalant, 1733, 229-230. De asemenea, a se vedea: A. Franchi, Nicolaus
Papa IV..., 38-39; P. Silanos, „Adhereat lingua mea...”, 391-393; J. Guiraud, E. Cadier,
Les registres de Grégoire X..., 75 (n. 198 – 7 nov. 1272).
48
Detaliile acestei prime întâlniri între împărat și reprezentanții Bisericii bizantine au
fost incluse în: Γεώργιος Παχυμέρης, Συγγραφικαὶ Ἱστορίαι V.12, în: Georges Pachymérès,
Relations Historiques (Livres IV-VI)..., 47913-4835. De asemenea, a se vedea: V. Laurent,
Les regestes des actes..., fasc. IV, n. 1399.
237
Ludovic al IX-lea (iulie-august 1270)49, iar pe de altă parte însărcinarea

teologilor unioniști (în primul rând, Constantin Meliteniotes și Gheorghe
din Cipru) cu alcătuirea unui Tomos istorico-dogmatic în favoarea unirii,
cu citate din scrierile Părinților Bisericii50. Linia argumentativă a acestui
document (pierdut astăzi) nu s-a deosebit fundamental de discursul
anterior al împăratului în fața reprezentanților Bisericii: pacea cu latinii
s-ar înscrie în conduita impusă de Hristos comunităților creștine în
general, iar cele trei solicitări venite de la Roma nu aduc atingere tradiției
ecleziastice bizantine. Ulterior, la dorința împăratului, acest document a
fost trimis călugărilor de la Muntele Athos, cărora le-a prezentat politica sa
de apropiere față de Roma papală și le-a solicitat susținerea51. De asemenea,
basileul a transmis Tomos-ul imperial și patriarhului Iosif I, cerându-i să
formuleze un răspuns, pe cât posibil cu argumente extrase din Sfânta
Scriptură. Prin urmare, în cadrul unei adunări ecleziastice convocate de
patriarh, la care au participat nu numai reprezentanții clerului înalt, ci și
călugări și laici, precum și unii arseniți care nu se aflau în cele mai bune
raporturi cu Iosif I, dar care au acceptat să participe pentru binele Bisericii,
documentul imperial a fost citit cu voce tare și au fost exprimate diverse
puncte de vedere. Ulterior, ieromonahul Iov (Melias) Iasites (PLP 7959),
împreună cu alți colaboratori, printre care și Gheorghe Pachymeres (PLP
22186), au compus un Răspuns extins la documentul imperial, care a fost
din nou discutat, emendat și aprobat într-o nouă întâlnire convocată de
patriarh și trimis apoi împăratului Mihail al VIII-lea52. Pe lângă această
respingere a argumentelor imperiale, în iunie 1273 Iosif I a depus un
49
Detaliile condamnării lui Bekkos au fost prezentate în: Γεώργιος Παχυμέρης,
4837-48513. De asemenea, a se vedea: V. Laurent, Les regestes des actes..., fasc. IV, n. 1398;
F. Dölger, Regesten der Kaiserurkunden..., 3. Teil, n. 1998a.
50
Argumentele invocate de autorii acestui Tomos pot fi descifrate în textul Răspunsului
semnat de ieromonahul Iov Iasites (1273), precum și în cele două scrisori ale monahilor
athoniți (1275): V. Laurent, J. Darrouzès, Dossier grec..., 134-301, 376-423.
51
F. Dölger, Regesten der Kaiserurkunden..., 3. Teil, n. 1999.
52
Ediția critică a acestui Răspuns, însoțită de o traducere în limba franceză și bogate
comentarii, a fost publicată în: V. Laurent, J. Darrouzès, Dossier grec..., 1-15, 134-301.
Pentru alte informații despre autorul principal și despre acest Răspuns a se vedea:
S. Pétridès, „Le moine Job”, EOr, 15 (1912), 40-48; Josaphat Skruteń, „Apologia des
Mönchspriesters Job gegen die Argumente zugunsten der Lateiner”, IBAI, 9 (1935)
[= Bogdan D. Filov (ed.), Actes du IVe Congrès International des Études Byzantines,
Sofia, Septembre 1934, vol. 1, Sofia, Imprimerie de la Cour, 1935], 326-330; V. Laurent,
238
jurământ prin care s-a angajat să nu accepte niciodată unirea cu Roma

papală în condițiile impuse de împărat53.
În paralel cu acest schimb de replici dintre susținătorii unirii și
gruparea din jurul patriarhului Iosif I, chartophylax-ul Ioan Bekkos, închis
din ordinul împăratului încă de la începutul anului 1273 în turnul Anemas,
situat în apropierea palatului Blachernai, a primit un florilegium cu citate
din Sfinții Părinți, atât greci, dar mai ales latini, cu privire la purcederea
Duhului Sfânt54. De altfel, Bekkos îi acuzase pe latini de erezie tocmai
pentru adaosul Filioque la Simbolul de credință. După studierea cu atenție
a tuturor citatelor patristice, dar în special a pasajelor extrase din lucrările
marilor patriarhi alexandrini din secolele IV-V și din scrisoarea lui Maxim
Mărturisitorul adresată preotului Marinus din Cipru, fie din oportunism,
fie pe deplin convins, Bekkos a susținut în fața împăratului că nu există
o diferență substanțială între expresiile de la Fiul (ἐκ τοῦ Υἱοῦ) și prin
Fiul (διὰ τοῦ Υἱοῦ) și, prin urmare, nu există nicio piedică din punct de
53
Ediția critică a acestui text, însoțită de o traducere în limba franceză, a fost publicată
în: V. Laurent, J. Darrouzès, Dossier grec..., 15-17, 302-305. Contextul depunerii
acestui jurământ de fidelitate față de credința ortodoxă a fost prezentat și în: Γεώργιος
Παχυμέρης, Συγγραφικαὶ Ἱστορίαι V.16, în: Georges Pachymérès, Relations Historiques
(Livres IV-VI)..., 48914-31. De asemenea, a se vedea: V. Laurent, „Le serment antilatin
du patriarche Joseph Ier”, EOr, 26 (1927), 396-407; V. Laurent, Les regestes des actes...,
fasc. IV, n. 1401. Prin acest document a fost modificat conceptul tradițional bizantin de
Sinod Ecumenic, care până în secolul al XIII-lea avea următoarele principii: era convocat
de împărat; autoritatea hotărârilor era garantată prin receptarea de către Biserică;
păstra o linie conservatoare, caracterizată prin apelul consistent la Sfânta Scriptură,
Sfinții Părinți și la Tradiția Bisericii; în principiu, aproba un consens stabilit anterior.
În contextul negocierilor pentru refacerea unității Bisericii premergătoare Conciliului
lyonez (1274), această viziune tradițională a fost adaptată la noile realități. Astfel,
criteriile care ar fi trebuit să guverneze un Sinod Ecumenic în perioada bizantină târzie
erau următoarele: discuțiile trebuiau să fie libere; inovațiile latinilor urmau să fie supuse
dezbaterii; obiectivul era unirea celor două Biserici; împăratul trebuia să faciliteze
discuțiile despre unire, și nicidecum să fie un jucător, implicat direct în dezbaterile
teologice. Pentru o paralelă a celor două perspective asupra caracteristicilor unui Sinod
Ecumenic a se vedea: J. Boojamra, „The Byzantine Notion of the Ecumenical Council in
the Fourteenth Century”, BZ, 80 (1987), 59-65.
54
Este foarte probabil ca florilegium-ul la care a avut acces Bekkos să fi fost alcătuit
din citatele utilizate de Nichifor Blemmydes în tratatul său dedicat purcederii Sfântului
Duh, preluate fie direct din această lucrare, fie din sursele la care a avut acces însuși
Blemmydes. De asemenea, există și ipoteza conform căreia aceste extrase patristice erau
chiar cele folosite de episcopul Nicolae de Cotrone în discuția lui cu împăratul Mihail
al VIII-lea de la începutul anului 1263, corpus documentar care s-ar regăsi în manuscrisul
Parisinus gr. 1115. Pentru cea de-a doua ipoteză a se vedea: A. Alexakis, Codex Parisinus
Graecus 1115..., 248-249; A. Alexakis, „Official and Unofficial...”, 120.
239
vedere teologic pentru acceptarea unirii celor două Biserici55. După ce a

fost eliberat din recluziunea impusă de Mihail al VIII-lea în iunie 1273,
Ioan Bekkos a devenit liderul incontestabil al partidei unioniștilor din
Constantinopol.
În acest context tensionat, înainte de sfârșitul toamnei anului 1273,
Mihail al VIII-lea a decis să nu mai amâne expedierea unui răspuns către
papa Grigorie al X-lea. Astfel, a trimis către curtea pontificală o ambasadă
formată din doi dintre apocrisiarii papali aflați deja în Constantinopol
(Raymundus Berengarius și Bonaventura de Mugello), însoțiți de alți doi
mesageri imperiali (μέγας κοντοσταῦλος Teodor și translatorul Goffridus /
Goffredus, probabil un latin). Împăratul a subliniat în mesajul său atât
dificultățile pe care le-a întâmpinat în promovarea ideilor despre unirea
bisericească, cât și implicarea sa fermă pentru finalizarea cu succes a acestui
proiect. În finalul epistolei l-a asigurat pe Grigorie al X-lea că delegații
săi pentru Conciliul lyonez vor părăsi Constantinopolul în perioada
următoare și l-a rugat să le garanteze acestora securitatea în teritoriile aflate
sub jurisdicția lui Carol I de Anjou56.
Aflat deja la Lyon pentru a pregăti Conciliul, papa a reacționat la
scurt timp după ce a primit ambasada imperială. Mai întâi, în ziua de
20 noiembrie 1273, i-a adresat o scurtă epistolă regelui Siciliei prin care
îi aducea la cunoștință iminenta sosire a delegaților bizantini pentru a
participa la Conciliul din anul următor (1274) și îi cerea să îi preia pe
aceștia sub protecția sa și să le asigure cele necesare tranzitării teritoriilor
sale. După doar câteva zile (25 noiembrie 1273) a trimis o epistolă și
abatelui Bernardus Ayglier de Monte Cassino, pe care l-a însărcinat să
întâmpine ambasada bizantină în portul italian în care urma să sosească
și, de asemenea, să se îngrijească de rezolvarea tuturor dificultăților care ar
fi putut să apară57. În ziua de 21 noiembrie 1273, papa Grigorie al X-lea
a semnat o scrisoare adresată împăratului Mihail al VIII-lea în care i-a
împărtășit numeroasele atenționări pe care le-a primit din partea celor
din jurul lui cu privire la lipsa de sinceritate a bizantinilor în chestiunea
55
Convertirea lui Bekkos în timpul detenției a fost prezentată în: Γεώργιος Παχυμέρης,
Συγγραφικαὶ Ἱστορίαι V.15-16, în: Georges Pachymérès, Relations Historiques (Livres
IV-VI)..., 48725-48911, 4905-24. De asemenea, a se vedea: Jean Gouillard, „Michel VIII et
Jean Beccos devant l’union”, în: 1274: Année Charnière…, 179-190.
56
Ambele scrisori (cea în care îi recomanda pe cei doi delegați imperiali și cea în care a
descris situația din Constantinopol) au fost păstrate în limba latină și editate critic în:
L. Pieralli, La corrispondenza diplomatica..., 207-218. De asemenea, a se vedea: F. Dölger,
Regesten der Kaiserurkunden..., 3. Teil, n. 2002-2002a.
57
Textele celor două epistole au fost publicate în: Acta Gregorii X 37, 39, în: Acta
Urbani IV..., 111-112, 114.
240
unirii. Prin urmare, îi cerea să persevereze în acțiunile sale și să își intensifice

eforturile pentru a trimite la Lyon toate documentele indicate în epistola
papală anterioară (octombrie 1272)58.
Informațiile papei Grigorie al X-lea cu privire la contextul discuțiilor
pe marginea semnării unirii ecleziastice din Constantinopol nu erau doar
cele furnizate de împăratul Mihail al VIII-lea pe cale oficială ori realitățile
descrise de cei doi apocrisiari reveniți în Occident, după mai multe luni
petrecute pe malul Bosforului. La solicitarea papei, între martie 1272 și
octombrie 1273 călugărul dominican Humbertus Romanus (Humbertus
de Romanis) a alcătuit un tratat intitulat Opusculum tripartitum, în care a
abordat toate cele trei teme ce aveau să fie dezbătute în cadrul Conciliului
anunțat să se desfășoare la Lyon (1274). Prin urmare, partea a doua a acestui
tratat era dedicată unirii celor două Biserici, Humbertus analizând cauzele
pentru care se ajunsese la înstrăinarea uneia de cealaltă. Deși îi cataloga
pe bizantini ca schismatici fiindcă nu îl recunoșteau pe papă drept cap
al Bisericii, totuși și latinii erau vinovați pentru îndepărtarea Romei de
Constantinopol: discursurile agresive anti-bizantine, cunoașterea limitată a
limbii grecești, dezinteresul față de aprofundarea teologiei bizantine și lipsa
traducerilor operelor Părinților greci în limba latină au adâncit despărțirea
dintre cele două Biserici. Humbertus a intuit faptul că unirea ecleziastică nu
s-ar putea realiza prin impunerea unei uniformități dogmatice, canonice și
liturgice, sfătuindu-l pe papă să acorde Bisericii bizantine libertate totală în
privința păstrării propriului cult și să limiteze primatul papal la confirmarea
alegerii patriarhului de Constantinopol59.
58
Acest răspuns al papei Grigorie al X-lea a fost publicat în: Acta Gregorii X 38, în: Acta
Urbani IV..., 112-113.
59
Pentru detalii cu privire la persoana lui Humbertus Romanus și tratatul Opusculum
tripartitum a se vedea: Karl Michel, Das Opus Tripartitum des Humbertus de Romanis
O.P. Ein beitrag zur Geschischte der Kreuzzugsidee und der kirchlichen Unionsbewegungen,
II. Umgearbeitete Auflage, Graz, Verlagsbuchhandlung Styria, 1926, 1-37, 50-69;
H.-J. Omez, „À propos de l’unité chrétienne de l’Orient et de l’Occident. Un opuscule du
Bx. Humbert de Romans (1273)”, DVI, 1 (1929), 196-211; Venance Grumel, „Ouvriers
de l’Union. Un théoricien de l’Union des Églises au XIIIe siècle: le vénérable Humbert
de Romans”, UnEg, 8 (1929), 103-110; Fritz Heintke, Humbert von Romans, der fünfte
Ordensmeister der Dominikaner, (HS, 222), Berlin, Dr. Emil Ebering, 1933, 117-144;
José Sánchez Vaquero, „Causas y remedios del cisma griego según los latinos, antes
de la Unión de Lyon (1274)”, Salm., 2 (1955), 350-401; Claude Carozzi, „Humbert
de Romans et l’union avec les Grecs” / Claude Carozzi, „Humbert de Romans et
l’Histoire”, în: 1274: Année Charnière…, 491-494, 849-862; Edward Tracy Brett,
Humbert of Romans: His Life and Views of Thirteenth-Century Society, (STPIMS, 67),
Toronto, Pontifical Institute of Mediaeval Studies, 1984, 3-102, 176-194; T.M. Violante,
La provincia domenicana..., 260-265.
241
Inițiate chiar la începutul anului 1273 prin condamnarea chartophylax-ului

Bekkos, represaliile împăratului față de anti-unioniști au continuat în
a doua jumătate a aceluiași an. Astfel, după ce îl condamnase pentru
a doua oară la exil, în octombrie 1273 împăratul a dispus readucerea la
Constantinopol a lui Manuel Holobolos, fost retor la curtea imperială
între anii 1265 și 1273. Împreună cu Iov Iasites, autorul Răspunsului
anti-latin, și cu alți opt bărbați și o femeie, Holobolos a avut parte de
una dintre cele mai crude torturi publice: cei doi opozanți recunoscuți
ai politicii lui Mihail al VIII-lea, alături de ceilalți condamnați, au fost
legați de gât unul de celălalt cu o coardă umplută înainte cu intestine
de oaie pline cu excremente și au fost purtați astfel într-o procesiune pe
străzile cetății. În plus, în tot acest timp Holobolos a suportat și supliciul
loviturilor peste față cu ficat de oaie60. Opozanții laici au avut parte de un
alt tratament: uzând de dreptul rezervat cuceritorului, împăratul le-a impus
plata retroactivă a impozitelor pentru proprietățile imobile pentru toți
anii ce trecuseră din momentul în care Constantinopolul fusese recucerit
(1261-1273). Aflați în imposibilitatea de a plăti sumele acumulate, din
dispoziția basileului le-au fost confiscate proprietățile mobile. Mai mult
decât atât, au fost acuzați și de atentat la adresa împăratului, iar unii dintre
ei au fost chiar exilați în insulele Lemnos, Skyros și Chios sau în cetățile
Niceea, Selymbria și Rhaidestos. De asemenea, clericii care au îndrăznit să
se exprime împotriva semnării unirii cu Roma au fost acuzați de atentat la
adresa împăratului61.
În paralel cu aceste măsuri drastice aplicate tuturor celor care nu
se aliniaseră încă la politica religioasă a împăratului, Mihail al VIII-lea
Paleologul a continuat să facă presiuni și asupra membrilor Sinodului
patriarhal, solicitându-le acordul pentru finalizarea negocierilor cu
Papalitatea. Cele trei condiții cerute de papă nu ar urma să schimbe nimic
în materie de credință și de cult:
„Căci când ar veni papa ca să se așeze în fruntea celorlalți? Și când i-ar
veni cuiva [ideea], căutând satisfacție, să treacă o mare așa de întinsă și să
străbată înapoi un noian de ape atât de mare pentru a obține cele pe care
le consideră drepturi ale sale? Cât despre a-l pomeni pe papa, atunci când
patriarhul liturghisește, întâi în biserica noastră [capela imperială] și, în al
60
Acest exemplu sugestiv pentru determinarea cu care împăratul a încercat să se impună
în fața opozanților a fost descris în: Γεώργιος Παχυμέρης, Συγγραφικαὶ Ἱστορίαι V.20,
în: Georges Pachymérès, Relations Historiques (Livres IV-VI)..., 50320-5057.
61
Detaliile cu privire la aceste reacții ale împăratului au fost prezentate în: Γεώργιος
Παχυμέρης, Συγγραφικαὶ Ἱστορίαι V.19-20, în: Georges Pachymérès, Relations Historiques
(Livres IV-VI)..., 49916-5017, 5058-12.
242
doilea rând, în cea Mare a voastră [catedrala Sfânta Sofia], cu ce ar fi [aceasta]

împotriva a ceea ce este drept? De câte ori Părinții nu au folosit iconomia
pentru orice lucru de folos?”62
Totuși, pentru a-i convinge pe episcopi că în afara acestor trei puncte

(recunoașterea primatului papal, dreptul papei de a fi apelat ca ultim
judecător și reînscrierea numelui acestuia în diptice) nu vor fi adăugate
și altele până la încheierea unirii, împăratul a fost de acord și a emis un
chrysobullon în ziua de 24 decembrie 1273, prin care a garantat că nimic
nu va fi modificat în dogma și cultul Bisericii bizantine63. De cealaltă parte,
în ultima decadă a lunii decembrie 1273, după ce au obținut acordul de
principiu64 din partea lui Iosif I pentru a susține poziția împăratului
în privința unirii bisericești și a celor trei puncte amintite anterior,
membrii Sinodului endemic (fără participarea patriarhului) au redactat
un angajament65, prin care au recunoscut validitatea pretențiilor papale.
În sfârșit, pentru reinstaurarea completă a păcii în Biserica bizantină,
între Mihail al VIII-lea și Iosif I a fost încheiat un acord, conform căruia
patriarhul urma să se retragă temporar la o mănăstire, având rezervate
toate prerogativele cuvenite demnității sale ecleziastice până la întoarcerea
delegaților bizantini de la Conciliul lyonez. În cazul în care proiectul
unirii bisericești s-ar împlini, acesta ar fi urmat să părăsească funcția
deținută, iar dacă tratativele ar eșua și-ar relua poziția fără nicio restricție.
62
Historiques (Livres IV-VI)..., 49519-25: Πότε γὰρ καὶ παρουσιάσας ὁ πάπας προκαθίσει
τῶν ἄλλων; Πότε δέ τισι καὶ ἐπέλθοι δίκην ἔχουσι θάλασσαν τοσαύτην ταμέσθαι καὶ τόσον
ἀναμετρῆσαι πέλαγος, ἐφ’ ᾧ τῶν νομιζομένων δικαίων τυχεῖν; Τὸ δ’ ἐπὶ τῇ ἡμετέρᾳ καὶ μόνῃ
ἐκκλησίᾳ καὶ δευτέρᾳ τῇ καθ’ ὑμᾶς καὶ μεγάλῃ τὸν πάπαν μνημονεύεσθαι, τοῦ πατριάρχου
λειτουργοῦντος, τί ἂν τῷ ὀρθῷ προσσταίη; Πόσαις οἰκονομίαις οἱ πατέρες πρὸς ὅ τι γενέσθαι
συμφέρον ἐχρήσαντο;
63
Ediția critică a acestui chrysobullon, însoțită de o traducere în limba franceză, a
fost publicată în: V. Laurent, J. Darrouzès, Dossier grec..., 19-26, 314-319. Contextul
înțelegerii dintre împărat și sinodali a fost prezentat și în: Γεώργιος Παχυμέρης,
50512-24. De asemenea, a se vedea: J. Gill, „The Church Union...”, 12-19; F. Dölger,
Regesten der Kaiserurkunden..., 3. Teil, n. 2002b.
64
Ediția critică a acestei scurte scrisori, însoțită de o traducere în limba franceză și
De asemenea, a se vedea: J. Gill, „The Church Union...”, 20-23; V. Laurent, Les regestes
des actes..., fasc. IV, n. 1409.
65
Ediția critică a acestui text, însoțită de o traducere în limba franceză și comentarii, a
fost publicată în: V. Laurent, J. Darrouzès, Dossier grec..., 24-26, 320-323. De asemenea,
a se vedea: J. Gill, „The Church Union...”, 18-21; V. Laurent, Les regestes des actes..., fasc.
IV, n. 1428 (datat eronat în ziua de 24 dec. 1276).
243
Astfel, în conformitate cu această înțelegere, în ziua de 11 ianuarie 1274

patriarhul Iosif I s-a retras la mănăstirea Maicii Domnului Peribleptos din
Constantinopol66.
Deși acceptul din partea Bisericii în vederea continuării negocierilor
cu Papalitatea a fost obținut cu rezerve explicite (Răspunsul argumentat
dogmatic semnat de Iov Iasites; presiunile exercitate de împărat;
angajament asumat exclusiv de membrii Sinodului endemic, și nicidecum
de cel patriarhal sau de o adunare sinodală la care să participe și ceilalți trei
patriarhi orientali din Alexandria, Antiohia și Ierusalim; lipsa semnăturii
patriarhului pe angajamentul Sinodului endemic), împăratul Mihail
al VIII-lea și-a continuat planul cu tenacitate. Astfel, încă de la sfârșitul
anului 1273 au fost nominalizați delegații care urmau să reprezinte
interesele bizantine la Conciliul de la Lyon: fostul patriarh Gherman
al III-lea (1265-1266; PLP 17091), mitropolitul Teofan al Niceei (1272-
1283; PLP 7606)67, marele logothetos (ὁ μέγας λογοθέτης) Gheorghe
Akropolites (PLP 518), șeful trezoreriei imperiale (ὁ προκαθήμενος τοῦ
βεστιαρίου) Nicolae Panaretos (PLP 21652) și marele interpret (ὁ μέγας
διερμηνευτής) Gheorghe [Tzimiskes] Berrhoiotes (PLP 2673)68. Celor cinci
delegați imperiali li s-au adăugat ceilalți doi apocrisiari papali rămași în
Constantinopol (Hieronymus de Ascoli69 și Bonagrazia de San Giovanni
in Persiceto) și călugărul franciscan Ioan Parastron.
66
Textul acestui document a fost pierdut, însă condițiile acordului au fost prezentate
în: Γεώργιος Παχυμέρης, Συγγραφικαὶ Ἱστορίαι V.17, în: Georges Pachymérès, Relations
Historiques (Livres IV-VI)..., 49313-4953. De asemenea, a se vedea: F. Dölger, Regesten der
Kaiserurkunden..., 3. Teil, n. 2004; V. Laurent, Les regestes des actes..., fasc. IV, n. 1408.
67
Pentru alte detalii prosopografice a se vedea: Johannes Preiser-Kapeller, Der Episkopat
im späten Byzanz. Ein Verzeichnis der Metropoliten und Bischöfe des Patriarchats von
Konstantinopel in der Zeit von 1204 bis 1453, Saarbrücken, Verlag Dr. Müller, 2008, 320.
68
Historiques (Livres IV-VI)..., 49127-49312. Pe lângă cei cinci delegați menționați de
cronicarul Pachymeres, atât Mihail al VIII-lea, cât și cei doi apocrisiari ai papei Grigorie
al X-lea aflați încă pe malul Bosforului au confirmat faptul că inițial ambasada a fost
formată din șase persoane, însă, cu puțin timp înainte de plecarea din Constantinopol
(mart. 1274), mitropolitul de Philippoi s-a îmbolnăvit și a murit. Este posibil ca numele
acestui mitropolit să fi fost Ștefan, căci numele apare asociat cu scaunul mitropolitan
al Niceei (sic!) în scrisoarea împăratului Mihail al VIII-lea adresată cardinalului
Vicedomino Vicedomini de Praeneste. A se vedea: B. Roberg, Die Union..., 226-229
(scrisoarea legaților Hieronymus de Ascoli și Bonagrazia de San Giovanni in Persiceto
adresată papei Grigorie al X-lea); L. Pieralli, La corrispondenza diplomatica..., 251-253
(scrisoarea împăratului Mihail al VIII-lea către cardinalul Vicedomino Vicedomini de
Praeneste).
69
În perioada petrecută la Constantinopol (dec. 1272 / ian. 1273 – mart. 1274),
călugărul minorit Hieronymus de Ascoli a redactat un raport detaliat cu privire la
244
În același timp, împăratul Mihail al VIII-lea s-a îngrijit și de pregătirea

tuturor documentelor cerute de papa Grigorie al X-lea. Astfel, în ordine
cronologică, în februarie 1274, Ioan Bekkos, reinstalat în funcția de
chartophylax al Patriarhiei din Constantinopol, a pregătit și semnat o
copie a scrisorii adresate papei din partea Sinodului, originalul rămânând
în cancelaria imperială. Deși Grigorie al X-lea ceruse o mărturisire de
credință similară cu cea impusă împăratului, semnată de toți membrii
Sinodului patriarhal, această epistolă nu a făcut referire explicită decât
la cele trei puncte discutate cu basileul și asumate prin angajamentul
sinodal din decembrie 127370. De asemenea, în ceea ce privește criteriul
reprezentativității, scrisoarea sinodală a fost semnată de maximum 42 de
înalți ierarhi (20 de mitropoliți împreună cu sufraganii lor, 13 mitropoliți
în nume personal și 9 arhiepiscopi)71.
Dacă sinodalii s-au ferit să semneze mărturisirea de credință cerută
cu insistență de Papalitate pe parcursul negocierilor (inițial impusă de
Clement al IV-lea prin scrisoarea din data de 4 martie 1267, iar ulterior
preluată integral de Grigorie al X-lea în epistola datată 24 octombrie 1272),
împăratul Mihail al VIII-lea nu a avut nicio reținere. Astfel, în martie 1274
a subscris formula fidei, care, în mod evident, a depășit simpla recunoaștere
a primatului papal, a dreptului papei de a fi apelat ca ultim judecător și,
erorile dogmatice și cultice ale orientalilor, rezultat în urma relațiilor deschise pe care
le-a avut în această perioadă cu reprezentanți ai clerului bizantin. Printre diferențele
notabile, legatul pontifical a amintit următoarele: latinii sunt considerați excomunicați
pentru că au modificat textul Simbolului de credință; papa nu are jurisdicție universală
în Biserică; adulterul nu este considerat un păcat foarte grav; Tainele săvârșite de latini
nu au eficacitate sacramentală; bizantinii nu cred în doctrina despre purgatoriu și în
purcederea Duhului Sfânt și de la Fiul; ei îi rebotează pe latinii convertiți; de asemenea,
grecii nu săvârșesc Taina Mirungerii (Confirmarea) și nici extrema unctio (Maslul).
Textul acestei scrisori (păstrat doar parțial) a fost publicat în: B. Roberg, Die Union...,
130-134 (comentarii), 229-231 (text).
70
Două variante în limba latină ale acestui document au fost editate critic, comentate și
publicate în: L. Pieralli, La corrispondenza diplomatica..., 401-413.
71
Între variantele de text care s-au păstrat există diferențe notabile, în ce privește
nu doar numărul (acesta variind între 35 și 44 de scaune episcopale), ci și numele
mitropoliilor/arhiepiscopiilor reprezentate. De asemenea, din totalul de aprox. 144
de mitropolii și arhiepiscopii aflate sub jurisdicția Patriarhiei de Constantinopol în
a doua jumătate a secolului al XIII-lea (unele dintre acestea aflate în teritorii ocupate
de latini sau de turcii selgiucizi și, respectiv, de turcii otomani), numărul semnatarilor
acestui document nu reprezintă nicidecum o majoritate: H. Evert-Kappesowa, „Une
page de l’histoire des relations byzantino-latines: le clergé byzantin et l’Union de Lyon
(1274-1282)”, BySl, 13 (1952-1953), 78-79; B. Roberg, Die Union..., 122-125, 255-263;
D.J. Geanakoplos, „Bonaventura, the Two Mendicant...”, 192, n. 42; L. Pieralli,
La corrispondenza diplomatica..., 403-404.
245
respectiv, reînscrierea numelui episcopului Romei în diptice și pomenirea

lui în cadrul Sfintei Liturghii. Pe lângă aceste trei puncte prin care basileul
bizantin a sintetizat permanent pretențiile Papalității în discuțiile avute
cu reprezentanții propriei Biserici, documentul făcea referire explicită
la recunoașterea adaosului Filioque, a doctrinei purgatoriului, precum
și la existența a șapte Taine (cu o serie de diferențe față de practica
răsăriteană)72. În disonanță totală cu prima parte a documentului, ultimul
paragraf adăugat de basileu reprezenta o timidă intenție de a-și respecta
angajamentul asumat în timpul negocierilor cu membrii Sinodului
endemic, cărora le promisese că, în afara celor trei puncte, nu se va modifica
nimic în dogma și cultul Bisericii:
„Mărturisind acestea şi încuviinţându-le, primindu-le şi făgăduind să le
ţinem, aşa cum s-a spus mai înainte, rugăm pe Înălțimea Voastră ca Biserica
noastră să rostească Sfântul Simbol precum l-a rostit încă înainte de schismă
și până astăzi. Și să rămânem în obiceiurile noastre, pe care le aveam și înainte
de schismă, pentru că aceste obiceiuri nu sunt contrare credinței pe care am
declarat-o mai sus, nici poruncilor dumnezeiești, nici Vechiului și Noului
Testament, nici învățăturii Sfintelor Sinoade Ecumenice și Sfinților Părinți,
aprobată de Sfintele Sinoade care au fost ținute sub conducerea spirituală a
Bisericii Romei. Acest punct este neînsemnat pentru Înaltpreasfinția Voastră
și nici [nu este] împotriva obiceiurilor, dar pentru Noi [este] dificil acum din
cauza mulțimii imense a poporului.”73
72
Textul original în limba greacă, însoțit de versiunea în limba latină, a fost publicat în:
Acta Gregorii X 41, în: Acta Urbani IV..., 116-123. Cele două variante existente în limba
latină au fost publicate în: L. Pieralli, La corrispondenza diplomatica..., 219-237. Pentru
comentarii cu privire la acest important document a se vedea: Ἰωάννης Ν. Καρμίρης,
„Ἡ ἀποδιδόμενη εἰς τὸν Μιχαὴλ Η΄ Παλαιολόγον λατινικὴ ὁμολογία πίστεως τοῦ 1274”,
AEKD, 2 (1947), 127-147; Henri Holstein, „La Profession de foi de Michel Paléologue”,
în: H. Wolter, H. Holstein, Lyon I et Lyon II..., 162-171; Luca Pieralli, „I rapporti
diplomatici tra Roma e Costantinopoli negli anni 1274-1279 attraverso le varianti
introdotte nel testo della professione di fede imperiale”, în: Giuseppe de Gregorio, Otto
Kresten (eds.), Documenti medievali greci e latini: Studi comparativi. Atti del Seminario
di Erice (23-29 ottobre 1995), Spoleto, Centro italiano di studi sull’alto Medioevo,
1998, 381-399; Luca Pieralli, „La definizione del primato romano e la dignità dei
Patriarcati Orientali nella Professione di fede imperiale lionese”, RöHM, 45 (2003),
199-218; F. Dölger, Regesten der Kaiserurkunden..., 3. Teil, n. 2006.
73
Acta Gregorii X 41, în: Acta Urbani IV..., 122: Ὁμολογοῦντες δὲ ταῦτα καὶ στέργοντες καὶ
ἀποδεχόμενοι καὶ ὑπισχνούμενοι παραφυλάξαι, ὡς προείρηται, ἀξιοῦμέν σου τὴν μεγαλειότητα,
ἵνα ἡ ἡμετέρα ἐκκλησία λέγῃ τὸ ἅγιον σύμβολον ὡς ἔλεγε τοῦτο πρὸ τοῦ σχίσματος καὶ μέχρι
τῆς σήμερον· καὶ ἵνα ἐμμένωμεν καὶ τοῖς ἡμετέροις ἐθίμοις, οἷς ἐχρώμεθα καὶ πρὸ τοῦ σχίσματος,
ἅτινα ἔθιμα οὐκ εἰσὶ κατὰ τῆς προγεγραμμένης πίστεως, οὔτε κατὰ τῶν θείων ἐντολῶν, οὔτε κατὰ
τῆς Παλαιᾶς καὶ Νέας Διαθήκης, οὔτε κατὰ τῆς διδαχῆς τῶν ἁγίων καὶ οἰκουμενικῶν συνόδων
καὶ τῶν ἁγίων Πατέρων, τῶν ἀποδεχθέντων παρὰ τῶν ἁγίων συνόδων τῶν συχκροτηθεισῶν τῇ
246
La rândul său, împăratul asociat Andronic (PLP 21436), într-o

scrisoare separată adresată papei Grigorie al X-lea și semnată în martie
1274, înainte de plecarea delegaților, a confirmat și ratificat documentul
pecetluit de împăratul Mihail al VIII-lea, elogiind totodată sârguința și
devotamentul basileului pentru realizarea unirii celor două Biserici74.
Cel mai probabil în luna februarie 1274, împăratul Mihail al VIII-lea
a redactat o scrisoare adresată nepotului papei Grigorie al X-lea, cardinalul
Vicedomino Vicedomini de Praeneste / Palestrina (în apropiere de Roma),
căruia i-i recomanda pe cei șase delegați imperiali care urmau să plece spre
Lyon, locul de desfășurare a Conciliului75. De asemenea, în martie 1274
basileul a redactat o altă scrisoare de recomandare, adresată papei Grigorie
al X-lea, prin care i-i prezenta pe doi dintre delegați (fostul patriarh
Gherman al III-lea și înaltul demnitar Gheorghe Akropolites), care au
primit împuternicire din partea lui de a discuta cu episcopul Romei și
unele afaceri temporale, pe lângă cele spirituale, ce constituiau motivația
principală a acestei ambasade76. De altfel, în martie 1274 basileul a redactat
și o altă scurtă epistolă, prin care îi învestea pe cei cinci delegați imperiali
cu puteri depline pentru a negocia și a confirma unirea dintre cele două
Biserici77.
Ultimul document pe care Mihail al VIII-lea l-a înmânat delegaților
a fost o scrisoare adresată aceluiași papă Grigorie al X-lea, semnată în luna
martie 1274, în care și-a reafirmat dorința de a vedea finalizat proiectul
unirii ecleziastice. Confirmând mărturisirea de credință pe care o semnase
anterior, împăratul a declarat totodată că nu există nicio diferență
dogmatică între cele două Biserici, cu excepția unor cuvinte (verbula).
πνευματικῇ δεσποτείᾳ τῆς Ἐκκλησίας τῆς Ῥώμης· τοῦτο γοὖν ἀβαρές ἐστι τῇ μεγάλῃ ἁγιωσύνῃ
σου καὶ οὐκ ἀσύνηθες καὶ ἡμῖν νῦν δύσκολον διὰ τὸ τοῦ λαοῦ ἄπειρον πλῆθος.
74
Varianta în limba latină a acestei scrisori a fost publicată în: L. Pieralli, La corrispondenza
diplomatica..., 255-257. De asemenea, a se vedea: F. Dölger, Regesten der Kaiserurkunden...,
3. Teil, n. 2072.
75
Momentul redactării acestei scrisori de recomandare (febr. 1274) a fost stabilit ținând
seama de un argument intern: menționarea mitropolitului de Philippoi între delegați.
Acesta a murit cu puțin timp înainte ca ambasada bizantină să părăsească cetatea de pe
malul Bosforului. Varianta în limba latină a acestei scrisori a fost publicată în: L. Pieralli,
La corrispondenza diplomatica..., 251-253. De asemenea, a se vedea: F. Dölger, Regesten
der Kaiserurkunden..., 3. Teil, n. 2009a.
76
Varianta în limba latină a acestei scrisori a fost publicată în: L. Pieralli, La corrispondenza
3. Teil, n. 2009.
77
Varianta în limba latină a acestei scrisori a fost publicată în: Acta Gregorii X 45, în: Acta
Urbani IV..., 131-132. De asemenea, a se vedea: F. Dölger, Regesten der Kaiserurkunden...,
3. Teil, n. 2008.
247
În privința clericilor care încă nu fuseseră determinați să accepte unirea,

printre care se regăsea și patriarhul Iosif I, aceștia urmau să fie convinși
de temeinicia și corectitudinea dogmatică a unirii. În finalul epistolei,
basileul i-a recomandat pe cei cinci delegați, dar în special pe fostul patriarh
Gherman al III-lea, care petrecuse mai mulți ani la Locurile Sfinte, ca și
papa Grigorie al X-lea78.
În Duminica a patra din Postul Mare (11 martie 1274), încărcați
cu numeroase daruri, delegații imperiali și cei ai papei au părăsit portul
din Constantinopol în două corăbii. În Joia Mare (29 martie 1274), în
timpul unei furtuni pe timp de noapte, corabia în care se aflau demnitarii
imperiali Nicolae Panaretos și Gheorghe [Tzimiskes] Berrhoiotes a
naufragiat în apropiere de promontoriul Malea (Μαλέα), în extremitatea
sud-estică a Peloponesului. Astfel, pe lângă cele mai multe dintre darurile
destinate papei, au pierit și toți cei care se aflau în corabie, cu excepția
unui singur supraviețuitor, care a anunțat dezastrul. Cealaltă corabie,
în care se aflau atât cei trei delegați imperiali (fostul patriarh Gherman
al III-lea, mitropolitul Teofan al Niceei și Gheorghe Akropolites), cât și
apocrisiarii papali (Hieronymus de Ascoli și Bonagrazia de San Giovanni
in Persiceto), însoțiți de călugărul minorit Ioan Parastron, a ajuns în
cele din urmă în portul venețian Modon (Methone), situat pe coasta
sud-vestică a Peloponesului, unde au rămas câteva zile, până au avut
certitudinea naufragiului79. Ulterior, pe drumul spre destinație, în ziua de
26 aprilie 1274, corabia delegației bizantine a ajuns în portul Leuca
(provincia italiană Lecce), situat în extremitatea sud-estică a Peninsulei
italiene, în Sudul cetății Brindisi. Din fortăreața Leuca, în ziua de 2 aprilie
1274, cei doi apocrisiari latini i-au expediat papei Grigorie al X-lea o
epistolă, în care i-au detaliat câteva aspecte ale situației din Constantinopol:
în prezența lor, împăratul semnase formula fidei și recunoscuse primatul
episcopului Romei, conform celor indicate în scrisoarea papală din
octombrie 1272; împăratul a adăugat un paragraf la finalul textului
mărturisirii de credință trimise de papă, cu referire la păstrarea nealterată
a textului Simbolului și a tuturor riturilor răsăritene; câteva informații
despre cei șase delegați, dintre care unul a murit înainte de plecare, iar alți
doi, în urma unui naufragiu; conform obiceiurilor bizantine, împăratul nu
poate depune jurământ; patriarhul Iosif I nu va accepta niciodată unirea
78
Varianta în limba latină a acestei scrisori imperiale a fost publicată în: L. Pieralli,
La corrispondenza diplomatica..., 239-246. De asemenea, a se vedea: F. Dölger, Regesten
der Kaiserurkunden..., 3. Teil, n. 2007.
79
Acest naufragiu a fost descris în: Γεώργιος Παχυμέρης, Συγγραφικαὶ Ἱστορίαι V.21, în:
Georges Pachymérès, Relations Historiques (Livres IV-VI)..., 5072-5094.
248
cu Roma papală80. Această scrisoare a ajuns la Lyon la sfârșitul lunii mai

1274, anunțându-i papei Grigorie al X-lea iminenta sosire a delegației
bizantine și, implicit, succesul negocierilor pentru realizarea unirii celor
două Biserici81.
Debarcați într-un final la Brindisi, delegații sosiți de la Constantinopol
au fost întâmpinați de abatele mănăstirii Monte Cassino, Bernardus
Ayglier, care i-a condus prin teritoriile regatului lui Carol I, apoi prin Parma
80
Ultima ediție integrală a acestei epistole a fost publicată în: Burkhard Roberg, „Einige
Quellenstücke zur Geschichte des II. Konzils von Lyon”, AHC, 21 (1989), 125-127. De
asemenea, a se vedea: Gualberto Matteucci, „Una lettera del 7 Aprile 1274 da Leuca
(Lecce) ed un nascosto unionista costantinopolitano Giovanni Parastron OFM”, în:
La Chiesa Greca in Italia dall’VIII al XVI secolo. Atti del convegno storico interecclesiale
(Bari, 30 apr. – 4 magg. 1969), vol. III, (IS, 22), Padova, Editrice Antenore, 1973, 971-
1000. Aparenta neconcordanță dintre data sosirii și cea a expedierii epistolei (5 apr. /
4 apr. 1274) a fost clarificată de B. Roberg (p. 107: IIII die mensis Aprilis / quarta die
exeunte aprili), pe baza unui manuscris păstrat într-o colecție din Durham (Dean and
Chapter Muniments, Loc. I60, m1d). Spre deosebire de cronicarul Pachymeres, cei doi
călugări franciscani au indicat că cea de-a doua corabie bizantină, în care se aflau 214
bărbați, a naufragiat pe stâncile din apropierea insulei Negroponte (Euboia – Εὔβοια),
din Marea Egee, aflată în posesia Republicii Veneția. De asemenea, autorii fac referire
și la o scrisoare adresată papei, aflată într-un plic sigilat, pe care patriarhul Iosif I le-ar
fi încredințat-o, însă le-ar fi comunicat mesajul transmis pe care, la rândul lor, îl vor
raporta destinatarului după ce vor ajunge. Această informație nu poate fi coroborată cu
nicio mențiune într-o altă sursă. Dacă însă scrisoarea și mesajul au existat cu adevărat,
este posibil ca acestea să fi fost aduse la cunoștința lui Grigorie al X-lea în cadrul
întrevederii particulare pe care Hieronymus de Ascoli a avut-o cu papa, după sosirea
delegației la Lyon (24 iun. 1274). O scurtă rememorare a acestei întâlniri a realizat
ulterior Gheorghe Metochites: C. Giannelli, „Le récit d’une mission...”, 4427-4433. De
asemenea, a se vedea: V. Laurent, Les regestes des actes..., fasc. IV, n. 1410.
81
Ordinatio Concilii Generalis Lugdunensis, în: A. Franchi, Il Concilio II..., 75125-77137.
Cu ocazia citirii acestei epistole în fața tuturor sinodalilor prezenți în catedrala Sfântul
Ioan Botezătorul din Lyon, cardinalul-episcop de Albano, Giovanni Bonaventura,
a tâlcuit pasajul scripturistic (Bar 5:5): Ridică-te, Ierusalime, ţine-te la înălţime şi
priveşte spre Răsărit, vezi pe fiii tăi adunaţi de la Apus la Răsărit, prin cuvântul Celui
Sfânt, bucurându-se că Şi-a adus aminte de ei. În acest caz, autorul Ordinatio Concilii
Generalis Lugdunensis amintește despre acele scrisori (quasdam licteras) pe care cei doi
apocrisiari le-ar fi trimis papei, referindu-se probabil la această epistolă cu caracter
informativ, precum și la raportul cu privire la erorile dogmatice și cultice ale bizantinilor
alcătuit de Hieronymus de Ascoli în perioada misiunii în Constantinopol. Deși adresat
Conciliului, cel mai probabil acest al doilea document nu a fost făcut public, căci
interesele papei Grigorie al X-lea se îndreptau spre proclamarea unirii religioase, și
nicidecum spre deschiderea unei polemici teologice cu bizantinii. A se vedea: P. Silanos,
„Adhereat lingua mea...”, 2014, 395-396.
249
și Milano, au trecut Munții Alpi prin pasul Mont Cenis (Moncenisio)82,

ajungând în ziua de 24 iunie 1274 la Lyon, unde papa Grigorie al X-lea
i-a așteptat în picioare (și nu pe tron) în aula palatului arhiepiscopal, i-a
îmbrățișat și le-a acordat sărutarea păcii. Cu această ocazie, ambasadorii
imperiali i-au prezentat papei scrisorile de acreditare și celelalte documente
din partea împăratului Mihail al VIII-lea, a co-imperator-ului Andronic și
a reprezentanților Bisericii bizantine83.
Până la momentul respectiv avuseseră loc trei sesiuni plenare ale
Concilium Lugdunense Secundum: 7 mai (deschiderea oficială), 18 mai
și 4 iunie. Prima manifestare solemnă a unirii bisericești, care urma să fie
proclamată, a avut loc cu ocazia sărbătorii Sfinților Apostoli Petru și Pavel
(29 iunie 1274). Astfel, în catedrala închinată Sfântului Ioan Botezătorul
din Lyon, în prezența ambasadorilor bizantini, papa Grigorie al X-lea a
săvârșit Liturghia, conform ritului apusean. Succesiv, citirile din Apostol și
din Evanghelie au fost rostite atât în limba latină, cât și în limba greacă, iar
predica a fost rostită de cardinalul Giovanni Bonaventura (PLP 19744).
Simbolul de credință a fost cântat mai întâi în limba latină, iar apoi
întreaga delegație de la Constantinopol, împreună cu alți prelați latini care
cunoșteau limba greacă au cântat același text în limba greacă. Sintagma din
Crez care include explicit învățătura despre dubla purcedere a Sfântului
Duh a fost repetată de trei ori84. La finalul acestui moment, cei trei membri
82
Acest itinerar, reconstituit pe baza câtorva surse occidentale, a fost prezentat în:
B. Roberg, Die Union..., 129.
83
Historiques (Livres IV-VI)..., 5094-7; Ordinatio Concilii Generalis Lugdunensis, în:
A. Franchi, Il Concilio II..., 79165-81182.
84
Informația conform căreia mitropolitul Teofan al Niceei ar fi tăcut în momentul
cântării adaosului Filioque este complet falsă. Aceasta a fost pusă în circulație la
sfârșitul secolului al XIX-lea de Alois Knöpfler (în ediția a doua în limba germană
a Conciliengeschichte semnate de Karl Joseph von Hefele) și preluată ulterior de
Augustin Fliche, Steven Runciman și Donald M. Nicol. A se vedea: Carl Joseph von
Hefele, Conciliengeschichte, Sechster Band, Zweite, vermehrte und verbesserte Auflage,
besorgt von Dr. Alois Knöpfler, Freiburg im Breisgau, Herder’sche Verlagshandlung,
1890, 137 [traducerea în limba franceză: Charles-Joseph Hefele, Histoire des Conciles
d’après les documents originaux, Nouvelle traduction française faite sur la deuxième
édition allemande, corrigée et augmentée de notes critiques et bibliographiques par
Dom H. Leclercq, tome 6/1, Paris, Librairie Letouzey et Ané, 1914, 173]; A. Fliche,
„Le problème oriental...”, 481; Steven Runciman, The Sicilian Vespers. A History of the
Mediterranean World in the Later Thirteenth Century, Cambridge, University Press,
1958, 165 [ediția în limba română: Steven Runciman, Vecerniile siciliene, traducere
de Mihai Moroiu, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1993; republicare: București,
Editura Nemira, 2011]; Donald M. Nicol, „The Greeks and the Union of the Churches:
the Preliminaries to the second Council of Lyons, 1261-1274”, în: J.A. Watt,
250
ai delegației, împreună cu ceilalți participanți și-au exprimat bucuria prin

cântări de laudă adresate papei în limba greacă85.
Declararea formală a unirii dintre cele două Biserici s-a consemnat
în sesiunea a patra (6 iulie 1274). În timpul Liturghiei săvârșite în rit
latin, delegații bizantini au fost așezați în dreapta papei, însă în spatele
cardinalilor-diaconi. Punctul culminant a fost imediat după tâlcuirea
Evangheliei. Mai întâi, papa Grigorie al X-lea a prezentat audienței un
sumar al negocierilor purtate cu împăratul bizantin în timpul pontificatului
său. Apoi au fost citite cu voce tare, în traducere în limba latină86, formula
fidei semnată de împăratul Mihail al VIII-lea Paleologul, epistola clerului
bizantin și scrisoarea co-imperator-ului Andronic. Pentru a întări declarațiile
din documente, marele logothetos Gheorghe Akropolites a afirmat că are
împuternicire acordată viva voce de către împărat pentru a jura în numele
lui în fața papei, dacă acest lucru este absolut necesar. Astfel, cei trei delegați
imperiali au semnat o declarație prin care certificau că primiseră prin viu
grai din partea lui Mihail al VIII-lea însărcinarea de a împlini tot ceea ce
va cere papa87. În același timp, Gheorghe Akropolites, singurul delegat laic
al ambasadei bizantine, a citit cu voce tare un scurt text sub forma unui
jurământ, asumat în numele împăratului bizantin, prin care a confirmat
acceptarea sinceră a credinței Bisericii latine și a primatului papal88. Cele
J.B. Morrall, F.X. Martin (eds.), Medieval Studies, presented to Aubrey Gwynn, Dublin,
C.O. Lochlainn, 1961, 477, n. 69 [republicat în: Donald M. Nicol, Byzantium:
its Ecclesiastical History and Relations with the Western World: Collected Studies,
London, Variorum Reprints, 1972].
85
Ordinatio Concilii Generalis Lugdunensis, în: A. Franchi, Il Concilio II..., 82184-83212.
86
Nu se cunoaște cu precizie dacă aceste trei documente au fost traduse în limba latină
de membrii cancelariei imperiale în Constantinopol sau la Lyon de franciscanul Ioan
Parastron sau de altcineva care cunoștea ambele limbi. Totuși, există un indiciu intern în
favoarea primei ipoteze, căci în Ordinatio Concilii Generalis Lugdunensis a fost subliniat
faptul că cele trei documente citite au fost pecetluite cu pecete de aur și traduse în text
latinesc (erant bullate bulla aurea; et translate in lictera latina), ceea ce ar susține teoria
pregătirii variantei latinești în Constantinopol. A se vedea: Ordinatio Concilii Generalis
Lugdunensis, în: A. Franchi, Il Concilio II..., 87-88 (n. 36), 88262-263. De asemenea, a se
vedea: B. Roberg, Die Union..., 261-263.
87
Acta Gregorii X 47, în: Acta Urbani IV..., 133.
88
Textul, alcătuit cel mai probabil direct în limba latină, a fost publicat în: Acta
Gregorii X 48, în: Acta Urbani IV..., 134. Conform indicației apocrisiarilor papali în
scrisoarea trimisă din fortăreața Leuca (26 apr. 1274), cutumele bizantinilor interziceau
împăratului să depună un jurământ, semnătura acestuia având aceeași greutate. Pentru
o analiză a acestui moment unic, în care un funcționar laic al administrației bizantine
a jurat în numele împăratului pentru a întări mărturisirea de credință din scrisoarea
imperială, a se vedea: Burkhard Roberg, „Omne schisma abiuro… Zur Eidesleistung
der byzantinischen Delegation auf dem Lugdunense II. von 1274”, în: Hubert Mordek
251
două scurte documente au fost redactate la Lyon în intervalul scurs de la

prezentarea documentelor (24 iunie) până la a patra sesiune conciliară
(6 iulie), după ce papa Grigorie al X-lea și membrii Curiei romane au
descoperit că împăratul bizantin omisese să trimită o formă scrisă de
jurământ. De altfel, aceste înscrisuri sunt singurele dovezi ale unor posibile
tratative, cel puțin cu caracter formal, pe marginea unirii religioase purtate
între latini și bizantini cu ocazia Conciliului de la Lyon89.
După acest moment solemn, care a marcat formal realizarea unirii
dintre cele două Biserici, slujba a fost reluată cu imnul Te Deum laudamus,
cântat de însuși papa Grigorie al X-lea. La momentul intonării Simbolului
de credință, textul a fost cântat mai întâi în limba latină, iar apoi în limba
greacă de membrii delegației bizantine, împreună cu arhiepiscopii și
egumenii de origine greacă din Regatul Siciliei. Fragmentul care de la Tatăl
și de la Fiul purcede (τὸ ἐκ τοῦ Πατρὸς καὶ ἐκ τοῦ Υἱοῦ ἐκπορευόμενον) a fost
repetat de două ori90. După apolisul slujbei, au urmat alte câteva anunțuri
adresate sinodalilor prezenți, după care papa a citit câteva cuvinte ale
vechilor Sinoade (quedam verba antiquorum conciliorum), probabil extrase
din hotărârile dogmatice și canonice ale Sinoadelor Ecumenice, gest menit
să exprime identitatea Bisericii latine cu Tradiția răsăriteană91.
Ultimele două sesiuni ale Conciliului de la Lyon s-au desfășurat
succesiv în zilele de 16-17 iulie, fiind marcate de moartea neașteptată a
(ed.), Aus Archiven und Bibliotheken. Festschrift für Raymund Kottje zum 65. Geburtstag,
(FBMG, 3), Frankfurt am Main/Bern/New York/Paris, Peter Lang, 1992, 373-390.
89
Supralicitând ipoteza unor inevitabile discuții teologice între bizantini și latini în
perioada Conciliului, deși niciun izvor contemporan evenimentelor nu a menționat o
astfel de dezbatere, B. Roberg a ajuns la concluzia că acest Conciliu a avut un caracter
ecumenic: Burkhard Roberg, „Zur Frage des ökumenischen Charakters der beiden
Lyoner Konzilien von 1245 und 1274”, AHC, 40 (2008), 308-321. De cealaltă parte,
D.J. Geanakoplos a apreciat că nici papa Grigorie al X-lea și nici împăratul Mihail
al VIII-lea nu aveau vreun interes în direcția unei dezbateri teologice, ci ambii au
fost interesați de ratificarea oficială a ceea ce fusese deja negociat: D.J. Geanakoplos,
„Bonaventura, the Two Mendicant...”, 206-210.
90
În textul Ordinatio Concilii Generalis Lugdunensis nu a fost menționat momentul
Cuminecării din același Sfânt Potir, care ar fi constituit un nou prilej pentru a exprima
comuniunea dintre cele două Biserici. Însă, cum toți cei trei delegați erau pro-unioniști
declarați, o eventuală invitație la Împărtășirea euharistică nu le-ar fi ridicat nicio
problemă de conștiință, căci deja erau percepuți și se considerau latini: D.J. Geanakoplos,
„Bonaventura, the Two Mendicant...”, 202, n. 80.
91
Descrierea detaliată a celei de-a patra sesiuni conciliare a fost inclusă în: Ordinatio
Concilii Generalis Lugdunensis, în: A. Franchi, Il Concilio II..., 85233-92315.
252
cardinalului Giovanni Bonaventura (†15 iulie 1274)92. Între constituțiile

canonice și dogmatice care au fost citite în ultimele două sesiuni conciliare
lyoneze, cele care trebuie să fi suscitat interesul delegaților bizantini au
fost Ubi periculum93 (decret canonic prezentat în cadrul sesiunii a cincea,
prin care au fost reglementate mecanismele de alegere a unui nou papă)
și Cum sacrosanta (decret citit în ultima sesiune a Conciliului în prezența
ambasadorilor imperiali). Prin această hotărâre dogmatică a fost reafirmată
învățătura latină despre Duhul Sfânt,
„care […] purcede din veșnicie din Tatăl și din Fiul, nu ca din două principii,
ci ca dintr-un singur principiu, nu prin două suflări, ci printr-o unică
suflare […] și îi condamnăm și respingem pe toți cei care s-au grăbit să nege
purcederea din veșnicie a Duhului Sfânt din Tatăl și din Fiul sau să afirme cu
îndrăzneală cutezătoare că Duhul Sfânt purcede din Tatăl și din Fiul ca din
două principii, și nu ca dintr-unul.”94
92
Cu privire la implicarea directă a acestui Doctor Ecclesiae în problema unirii celor două
Biserici au fost exprimate opinii contradictorii. Astfel, având ca argument principal o
scurtă notiță a unui cronicar franciscan din secolul al XIV-lea (Paulinus Venetus) cu
privire la intensele negocieri purtate cu bizantinii pe tema unirii, fapt care ar fi condus
la moartea subită a cardinalului, mai mulți cercetători au considerat aportul acestuia
ca fiind esențial pentru succesul tratativelor: Robert Ménindèz, „Saint Bonaventure,
les Frères-Mineurs et l’Unité de l’Église au Concile de Lyon de 1274”, FrFr, 5 (1935),
363-392; Ludovico de Simone, „San Bonaventura al Concilio di Lione II e l’unione
con i Greci”, Asp., 9 (1962), 418-428; Remigio Ritzler OFM, „I cardinali e i papi
dei frati minori conventuali”, MF, 71 (1971), 10-12; Henri Holstein, „Bonaventura
und die Kircheunion auf dem Zweiten Konzil zu Lyon (1274)”, WiWei, 37 (1974),
122-139. În realitate, tocmai pentru că în timpul Conciliului de la Lyon nu a existat
niciun dialog teologic oficial între delegații bizantini și cei latini, activitatea marelui
teolog apusean în această privință s-a redus la alegerea celor patru călugări franciscani
trimiși la Constantinopol în toamna anului 1272 și la predica ținută la sfârșitul lunii
mai 1274, după citirea scrisorii apocrisiarilor, trimisă din fortăreața Leuca (apr. 1274).
Pentru o opinie mult mai rezervată în această problemă a se vedea: D.J. Geanakoplos,
„Bonaventura, the Two Mendicant...”, 183-211; Jacques-Guy Bougerol OFM, „Le role
de Saint Bonaventure au Concile de Lyon”, în: 1274: Année Charnière..., 425-431.
93
Textul acestei constituții canonice a fost publicat în: A. García y García, P. Gemeinhardt
et al. (eds.), Conciliorum Oecumenicorum Generaliumque Decreta. Editio critica, vol. 2/1
(The General Councils of Latin Christendom. From Constantinople IV to Pavia-Siena,
869-1424), (CChr), Turnhout, Brepols, 2013, 326-334. De asemenea, a se vedea:
Burkhard Roberg, „Der Konziliare Wortlaut des Konklave-Dekrets Ubi Periculum vom
1274”, AHC, 2 (1970), 231-262.
94
Cum sacrosanta, în: A. García y García, P. Gemeinhardt et al. (eds.), Conciliorum
Oecumenicorum Generaliumque Decreta..., vol. 2/1, 357-358: […], quod […] aeternaliter
ex Patre et Filio, non tamquam ex duobus principiis, sed tamquam ex uno principio, non
duabus spirationibus, sed unica spiratione, procedat, […], damnamus et reprobamus omnes,
qui negare praesumpserint aeternaliter Spiritum Sanctum ex Patre et Filio procedere sive
253
În mod cert, autorul/autorii care au formulat acest text doctrinar

au avut în vedere sensibilitatea teologiei bizantine cu privire la singurul
principiu cauzator în interiorul Sfintei Treimi.
Dacă în ceea ce privește discuțiile teologice interesele celor doi
promotori erau mai degrabă în favoarea unei ratificări rapide a unirii
religioase deja agreate în corespondența purtată anterior, fără obiecții
și comentarii suplimentare, chestiunile politico-militare constituiau un
subiect mult mai atractiv. Pe de o parte, împăratul bizantin era interesat să
obțină din partea papei o asigurare în direcția blocării intențiilor regelui
Carol I de Anjou, iar pe de altă parte, papa dorea să primească o garanție
a susținerii proiectului unei cruciade pentru eliberarea Locurilor Sfinte95.
În acest sens, împăratul îi trimisese papei o epistolă în care îi indicase
pe fostul patriarh Gherman al III-lea și pe Gheorghe Akropolites drept
reprezentanții săi în discuțiile asupra chestiunilor temporale. Un indiciu
al faptului că aceste probleme politice stringente pentru ambele părți au
fost dezbătute îl constituie existența unei scurte declarații semnate de cei
trei delegați imperiali, prin care aceștia îi promiteau solemn, în numele
basileului, că Imperiul bizantin va susține militar și financiar un eventual
proiect de cruciadă, sub angajamentul garantării păcii cu vecinii latini96.
Pe lângă această declarație, s-a păstrat și o variantă în limba latină a unui
document în care erau punctate schematic problemele pe care diplomații
imperiali ar fi trebuit să le discute cu papa Grigorie al X-lea. Argumentele
interne indică faptul că acest document a fost inițial redactat în limba
temerario ausu asserere, quod Spiritus Sanctus ex Patre et Filio tamquam ex duobus principiis
et non tamquam ex uno procedat. Între varianta textului Cum sacrosanta citită în ultima
sesiune conciliară și varianta Fideli ac devota, publicată de papa Grigorie al X-lea în ziua
de 1 nov. 1274, există foarte mici diferențe. Pentru o prezentare în paralel a celor două
variante a se vedea: B. Roberg, „Zur Frage des ökumenischen Charakters...”, 322.
95
Acesta a fost cel mai important proiect din agenda pontificatului lui Grigorie al X-lea,
el începând efectiv pregătirea unei cruciade occidentale menite să salveze Orientul
creștin încă din primăvara anului 1272 și apoi continuându-și demersurile în mod
susținut până la Conciliul lyonez și, ulterior, până la moartea sa. Pentru detalii a se
vedea: V. Laurent, „Grégoire X (1271-1276) et le projet d’une ligue antiturque”, EOr,
37 (1938), 257-273; V. Laurent, „La croisade et la question d’Orient sous le pontificat
de Grégoire X (1272-1276)”, RHSEE, 22 (1945), 105-137; Burkhard Roberg, „Das
Orientalische Problem auf dem Lugdunense II”, AHC, 9 (1977), 43-66; Pierre-Vincent
Claverie, „Un aspect méconnu du pontificat de Grégoire X: les débuts de sa politique
orientale (1271-1273)”, Byz., 68 (1998), 281-310; Sylvia Schein, Fidelis Crucis: The
Papacy, the West, and the Recovery of the Holy Land (1274-1314), Oxford, Clarendon
Press, 1991, 15-50.
96
Versiunea latină a acestui document a fost publicată în: Acta Gregorii X 49, în: Acta
Urbani IV..., 134-135.
254
greacă, fie la Constantinopol, în cadrul discuțiilor private ale delegaților cu

împăratul Mihail al VIII-lea, iar apoi augmentat în perioada Conciliului, fie
direct la Lyon. Astfel, între problemele care trebuiau abordate sau care au
fost discutate în cadrul acestor întâlniri cu caracter diplomatic se regăseau
următoarele: abatele Bernardus Ayglier de Monte Cassino să fie trimis ca
apocrisiar la Constantinopol pentru viitoarele tratative; papa să stopeze
orice atitudine beligerantă a prinților și regilor latini față de Imperiul
bizantin, iar împăratul îi va oferi întregul concurs în proiectul cruciadei;
papa are posibilitatea să aranjeze căsătoriile fiilor și fiicelor împăratului
Mihail al VIII-lea, în avantajul atât al Romei, cât și al Constantinopolului;
papa să trimită scrisori atât către Sinod, cât și către Senat, în care să
precizeze faptul că riturile răsăritene vor fi păstrate, precum a fost indicat
în scrisoarea împăratului; papa să nu susțină și, mai mult, să nu permită
niciunui lider politic latin să îi ofere sprijin unui dușman al Imperiului
bizantin; urmașii pe tronul Sfântului Petru să ofere protecție împăraților
bizantini minori; în zonele unde există comunități distincte ale latinilor și,
respectiv, ale bizantinilor (Antiohia, Cipru și Ierusalim) să fie respectată
jurisdicția separată; papa să recunoască dependența jurisdicțională a celor
două Biserici din Balcani, cea bulgară și cea sârbă, de arhiepiscopul grec
al Ohridei97; papa să trimită o scrisoare adresată latinilor care slujesc în
97
În intervalul de timp în care delegația papală condusă de Hieronymus de Ascoli a
fost în Constantinopol (începutul anului 1273 – mart. 1274), patriarhul bulgar de
Târnovo, Ioachim al III-lea (1263-1273, 1284-1300; PLP 8384), s-a declarat supus
al episcopului Romei, în palatul Blachernai, în fața împăratului Mihail al VIII-lea și
a apocrisiarilor pontificali: Acta Nicolai IV 100, în: Acta Romanorum Pontificum ab
Innocentio V ad Benedictum XI (1276-1304) e Regestis Vaticanis aliisque Fontibus,
collegerunt Ferdinandus M. Delorme OFM et Aloysius L. Tăutu, (CICO.F, series III,
5/2), [Romae], Typis Polyglottis Vaticanis, 1954, 171 (§367). Pentru reacțiile celor
două Biserici la schimbarea jurisdicțională impusă de Mihail al VIII-lea, dar și față
de unirea proclamată la Conciliul de la Lyon, a se vedea: М. Дринов, „Въпросъ за
Българската и Сръбската църкви прѣдъ сѫдилищтето на Лионский съборъ въ
1274 год.”, PerSpi, 1 (1873), 7-8, 25-42 [retipărit în: Съчинения на М. С. Дринова,
излава Българската Академия на наукитѣ въ София подъ редакцията на Профес.
В.Н. Златарски, томъ II (1. Трудове по Българска църковна история; 2. Трудове
по езикознание, литературна история, етнография и народни умотворения),
София, Държавна Печатница, 1911, 215-231]; Ivan Dujcev, „Carlo I d’Angiò, gli
slavi meridionali e il Concilio di Lione nel 1274”, în: Studi in memoria di P. Adiuto
Putignani, Cassano, [Società di Storia Patria per la Puglia, Sezione di Taranto],
1975, 111-125; Ἰ. Ταρνανίδης, „Ἡ ἐκκλησιαστικὴ πολιτικὴ τοῦ αὐτοκράτορος Μιχαὴλ
Η΄ Παλαιολόγου ἔναντι τῶν Βουλγάρων καὶ τῶν Σέρβων”, Byz(T), 8 (1976), 47-87;
Nikolaj Šivarov, „Gründe für den widerstand der Bulgarischen Orthodoxen Kirche gegen
die Union von Lyon”, JÖB, 32 (1982) [= XVI. Internationaler Byzantinistenkongress,
Wien, 4.-9. Oktober 1981, Akten, II. Teil, 4. Teilband: 7. Buch und Gesellschaft in Byzanz;
255
armata bizantină, prin care să îi sfătuiască să își respecte jurământul față

de împărat98. Cel puțin una dintre solicitările exprimate de ambasadorii
imperiali în acest document a fost împlinită de papa Grigorie al X-lea.
Astfel, la începutul lunii august 1274, abatele Bernardus Ayglier de Monte
Cassino i-a însoțit spre Constantinopol pe delegații bizantini, fiind
însărcinat cu negocierea unui armistițiu cu valabilitate pentru un an între
Carol I de Anjou, Filip de Courtenay (PLP 29865) și Mihail al VIII-lea
Paleologul. Misiunea diplomatică încredințată a fost încheiată cu succes
în aprilie 1275, conform raportului pe care abatele mănăstirii din Monte
Cassino i l-a trimis papei Grigorie al X-lea99.
Ambasadorii bizantini au primit din partea pontifului roman
un set de trei scrisori, semnate în ziua de 28 iulie 1274. Primele două
erau adresate împăratului Mihail al VIII-lea Paleologul și, respectiv,
co-imperator-ului Andronic, cărora papa le-a transmis un mesaj identic:
și-a exprimat bucuria pentru rezultatul obținut și i-a încurajat să
persevereze în acțiunile lor în favoarea unirii100. Cea de-a treia scrisoare
era pentru clerul bizantin, papa nominalizând 33 de scaune mitropolitane
și 9 tronuri arhiepiscopale, listă continuată cu alte demnități ecleziastice.
Tuturor acestora le-a transmis vestea cea bună a proclamării unirii, însă
i-a și îndemnat să continue să lucreze pentru eradicarea urmelor vechii
schisme101. Ambasada care urma să se întoarcă în Constantinopol a fost
completată cu franciscanul Ioan Parastron, care a primit însărcinarea
specială din partea papei Grigorie al X-lea de a-și continua activitatea în
direcția implementării unirii dintre cele două Biserici102.
La sfârșitul toamnei anului 1274, delegația care reprezentase interesele
împăratului Mihail al VIII-lea Paleologul la Conciliul de la Lyon a revenit
8. Theologie und Philosophie in der Palaiologenzeit; 9. Byzantinische Architektur],

297-306; Иван Билярски, Илия Илиев, „Папа Николай IV и вългарите”, IstPr,
53 (1997), 5-6, 159-187; Ivan Biliarsky, „La Bulgarie, l’Empire et la Papauté au Concile
de Lyon II (problèmes canoniques et politiques)”, Méd., 16 (1998), 69-88.
98
Acest interesant document al delegaților imperiali a fost publicat în: Acta Gregorii X 50,
în: Acta Urbani IV..., 135-137.
99
Corespondența purtată în acest sens de papa Grigorie al X-lea cu împăratul Mihail
al VIII-lea Paleologul, regele Carol I de Anjou și abatele Bernardus Ayglier a fost publicată
în: Regesti Bernardi I Abbatis Casinensis. Fragmenta ex Archivo Casinensis, cura et studio
Anselmo Maria Caplet, Romae, Typographia Vaticana, 1890, CII-CIII, n. 94. De
asemenea, a se vedea: F. Dölger, Regesten der Kaiserurkunden..., 3. Teil, n. 2014.
100
Acta Gregorii X 51-52, în: Acta Urbani IV..., 138-140.
101
Acta Gregorii X 53, în: Acta Urbani IV..., 140-141.
102
Acta Gregorii X 54, în: Acta Urbani IV..., 141-142.
256
în Constantinopol103. Prima acțiune în direcția implementării unirii

bisericești, desfășurată înainte de sfârșitul anului 1274, a fost traducerea
în limba greacă a constituției dogmatice Cum sacrosanta, varianta de lucru
citită în cadrul ultimei sesiuni conciliare, text care ulterior a fost aprobat
în cadrul Sinodului local104. Reacția liderului partidei anti-unioniste din
Constantinopol, patriarhul retras Iosif I, la teologia pnevmatologică
exprimată în sentința Conciliului lyonez și acceptată de membrii Sinodului
endemic s-a concretizat într-o mărturisire de credință, redactată la scurt
timp după punerea în circulație a dispoziției sinodale, dar înainte de luna
ianuarie 1275. Construindu-și poziția teologică pe hotărârile primelor
două Sinoade Ecumenice (Niceea – 325; Constantinopol – 381) și pe
autoritatea incontestabilă a Părinților capadocieni, autorul a respins
formula promulgată la Lyon. Deși parțial textul conciliar se apropia de
formula bizantină prin precizarea purcederii Duhului ca dintr-un singur
principiu, totuși păstrarea sintagmei din Tatăl și din Fiul în relație cu actul
purcederii din veșnicie a Sfântului Duh era împotriva Tradiției răsăritene105.
Replica partidei unioniștilor a venit la începutul lunii ianuarie 1275.
Deși acordul încheiat între Iosif I și Mihail al VIII-lea în ianuarie 1274
stipula clar că în cazul în care negocierile pentru unirea bisericească vor
fi încheiate cu succes patriarhul își va părăsi funcția ecleziastică, acesta a
refuzat să demisioneze. În consecință, o reuniune sinodală, care a avut loc
în ziua de 9 ianuarie 1275, l-a considerat depus din treaptă în mod automat,
în virtutea angajamentului amintit, și a interzis menționarea numelui lui
ca patriarh de Constantinopol. Tot în acea zi, fostul patriarh Iosif I s-a
mutat de la mănăstirea Maicii Domnului Peribleptos la lavra închinată
Sfântului Arhanghel Mihail din cartierul Anaplous (Ἀνάπλους)106. La o
săptămână distanță, în ziua de 16 ianuarie 1275, de sărbătoarea cinstirii
103
Historiques (Livres IV-VI)..., 5098-10.
104
Traducerea în limba greacă a acestei scurte hotărâri dogmatice, însoțită de
des actes..., fasc. IV, n. 1429 (datare eronată în anii 1276-1277, în timpul patriarhatului
lui Ioan al XI-lea Bekkos).
105
Ediția critică a acestui text, însoțită de o traducere în limba franceză și comentarii, a
fost publicată în: V. Laurent, J. Darrouzès, Dossier grec..., 31-33, 326-331. De asemenea,
a se vedea: V. Laurent, Les regestes des actes..., fasc. IV, n. 1404 (antedatare a acestui
document în sept. 1273).
106
Îndepărtarea din scaunul patriarhal a anti-unionistului Iosif I a fost detaliată în:
257
lanțurilor cu care a fost legat Sfântul Apostol Petru din ordinul regelui Irod
Agripa (Faptele Apostolilor 12: 1-11), în palatul Blachernai, în prezența
împăratului și a apocrisiarilor papali107, unirea dintre cele două Biserici a
fost proclamată oficial în Constantinopol. Ca și la Lyon, fără a fi vorba
despre o slujire-împreună a clericilor bizantini cu cei latini, citirile din
Apostol și din Evanghelie au fost rostite în limba greacă și apoi în limba
latină. De asemenea, la momentul Vohodului Mare, diaconul a menționat
numele papei Grigorie al X-lea, cel mai mare arhiereu al Bisericii Apostolice
și papă ecumenic (ἄκρος ἀρχιερεὺς τῆς Ἀποστολικῆς Ἐκκλησίας καὶ οἰκουμενικὸς
πάπας)108. Alegerea și instalarea chartophylax-ului Ioan Bekkos pe scaunul
patriarhal a fost ultimul gest care trebuia să întărească partida unionistă.
Deși procedura de alegere a întâistătătorului Patriarhiei de Constantinopol
prevedea ca membrii Sinodului să voteze și să îi propună împăratului trei
candidați, dintre care basileul avea dreptul să îl aleagă pe cel pe care îl
considera potrivit, de această dată Sinodul a decis să îi înainteze lui Mihail
al VIII-lea un singur nume, pe cel al lui Bekkos. Astfel, chartophylax-ul
Marii Biserici, care din vara anului 1273 a depus toate eforturile, alături de
împărat, în favoarea unirii celor două Biserici, a fost ales în ziua de 26 mai
1275, fiind ulterior hirotonit în treapta de episcop și înscăunat în ziua de
2 iunie 1275109.
În contextul acestor schimbări (îndepărtarea din scaunul patriarhal a
lui Iosif I și alegerea pentru această demnitate ecleziastică a lui Ioan al XI-lea
Bekkos), în primăvara/vara anului 1275 un grup de călugări athoniți,
fără un mandat oficial, au redactat și expediat spre Constantinopol două
epistole: prima a fost adresată împăratului Mihail al VIII-lea, iar cea de-a
doua, către membrii Sinodului patriarhal. Intenția explicită a autorilor
a fost aceea de a formula un răspuns argumentat la Tomos-ul în favoarea
unirii bisericești redactat la ordinul împăratului, în prima jumătate a
anului 1273, de mai mulți teologi unioniști, printre care Constantin
Meliteniotes și Gheorghe din Cipru. De asemenea, autorii epistolelor au
reacționat și la îndepărtarea abuzivă din treaptă a fostului patriarh Iosif I
107
Cronicarul Pachymeres, cel care a descris acest moment, nu a indicat numele
apocrisiarilor latini, însă probabil că au fost de față atât abatele Bernardus Ayglier, venit
în Constantinopol pentru o misiune diplomatică cu caracter eminamente politic, cât și
călugărul minorit Ioan Parastron, unul dintre personajele angajate în proiectul unirii
Bisericilor.
108
Acest moment solemn a fost prezentat în: Γεώργιος Παχυμέρης, Συγγραφικαὶ Ἱστορίαι
V.22, în: Georges Pachymérès, Relations Historiques (Livres IV-VI)..., 5114-13.
109
Detaliile alegerii pentru demnitatea de patriarh au fost înregistrate în: Γεώργιος
(Livres IV-VI)..., 51327-51528.
258
(ianuarie 1275), precum și la alegerea unionistului Bekkos (mai 1275;

exclusiv în scrisoarea adresată sinodalilor). Cu foarte mici variații, cele două
scrisori au combătut următoarele puncte: folosirea azimelor și ajunarea în
zi de sâmbătă (influențe iudaice), adaosul Filioque, încălcarea flagrantă a
canoanelor Bisericii, condamnarea căsătoriei preoților (exclusiv în epistola
adresată sinodalilor), reînscrierea numelui papei în diptice și pomenirea în
cadrul Sfintei Liturghii, recunoașterea primatului și a dreptului episcopului
Romei de a fi apelat ca ultim judecător (ultimele două subiecte analizate
exclusiv în epistola adresată împăratului)110.
De altfel, la scurt timp după semnarea unirii dintre cele două Biserici
(iulie 1274) și până la denunțarea acesteia de către Sinodul patriarhal
(ianuarie 1283), reacțiile anti-unioniste ale societății bizantine au fost
întreținute și amplificate printr-o literatură polemică subversivă, în cele mai
multe cazuri cu autori anonimi sau fictivi. Cu o largă circulație în mediile
ecleziastice reacționare (deși facțiuni rivale, atât arseniții, cât și iosefiții
condamnau politica religioasă a împăratului Mihail al VIII-lea), redactate
fie sub forma unor dialoguri teologice (Διάλεξις κυροῦ Κωνσταντίνου
καὶ μάρτυρος τοῦ παναγιωτάτου μετὰ τοῦ γαρδιναρίου Εὐφροσύνου =
Discuție a lui kyr Constantin și martor al Atotsfântului cu cardinalul
Euphrosynos; Διάλογος ὃν ἐποίησεν ὁ ἁγιώτατος καὶ σοφώτατος πατριάρχης
Κωνσταντινουπόλεως κῦρ Μιχαὴλ ὁ Ἀγχιάλων πρὸς τὸν πορφυρογέννητον
βασιλέα κῦρ Μανουὴλ τὸν Κομνηνὸν περὶ τῆς τῶν Λατίνων ὑποθέσεως = Dialog
pe care l-a purtat preasfântul și preaînțeleptul patriarh al Constantinopolului,
kyr Mihail Anchialos, cu împăratul porfirogenet, kyr Manuel Comnenul,
despre chestiunea latinilor; Διάλεξις ἡμῶν, τοῦ λεγάτου, Κλήμεντός, φημί,
καὶ Νικηφόρου, περὶ τῆς ὀρθοδόξου πίστεως = Discuție a noastră, a legatului
Clement, vreau să spun, și a lui Nichifor, despre credința ortodoxă)111, fie
110
Textele ambelor epistole, însoțite de traduceri în limba franceză și comentarii, au fost
publicate în: V. Laurent, J. Darrouzès, Dossier grec..., 52-59, 376-423. Cei doi editori
au considerat că decizia imperială de impunere a unirii cu Biserica Romei, la care a
reacționat grupul călugărilor prin redactarea celor două scrisori, ar fi fost transmisă către
mănăstirile athonite la începutul anului 1275, după ceremonia solemnă din palatul
Blachernai (16 ian. 1275). Pe de altă parte, în cronologia documentelor imperiale
bizantine, Franz Dölger a indicat ipoteza că Tomos-ul pro-unionist, împreună cu decizia
imperială ar fi fost trimise comunităților athonite încă din vara anului 1273. Ulterior,
pentru că unirea dintre cele două Biserici s-a împlinit (iul. 1274), fiind proclamată și
la Constantinopol, dar și pentru că din punct de vedere oficial mănăstirile athonite nu
oferiseră un răspuns la argumentele invocate de teologii unioniști, acest grup de monahi
opozanți ai unirii a redactat și expediat cele două scrisori (primăvara/vara anului 1275).
A se vedea: F. Dölger, Regesten der Kaiserurkunden..., 3. Teil, n. 1999.
111
Adoptând fie un stil pamfletar, fie o abordare mai elaborată din punct de vedere
teologic, acest tip de confruntare cu argumente între reprezentanți ai celor două
259
sub cea a unor scurte epistole (Κατὰ τοῦ Βέκκου = [Cuvânt] Împotriva
Biserici a contribuit semnificativ la denaturarea imaginii latinilor în ochii bizantinilor.
Destinatarii acestor dialoguri nu au fost nicidecum clericii bizantini, ci poporul
dreptcredincios, care era îndemnat să condamne practicile abominabile ale latinilor
(este evident faptul că multe dintre acuze erau exagerate: călcau în picioare semnul
Crucii desenat pe pământ; preoții latini ar fi obișnuit să întrerupă slujba pentru a-și
satisface nevoile fiziologice, iar apoi reluau slujba fără să se spele pe mâini etc.) și să
îi asocieze cu ereticii condamnați de Sinoadele Ecumenice din primul mileniu. De
asemenea, pentru a evita consecințele punerii în circulație a unor astfel de scrieri, autorii
au preferat să își păstreze anonimatul sau chiar să antedateze momentul redactării (a
se vedea dialogul fictiv purtat între patriarhul Mihail al III-lea și împăratul Manuel I
Comnenul). Pentru detalii cu privire la pamfletul polemic intitulat Panagiotae cum
azymita disputatio / Διάλεξις κυροῦ Κωνσταντίνου καὶ μάρτυρος τοῦ παναγιωτάτου μετὰ τοῦ
γαρδιναρίου Εὐφροσύνου a se vedea edițiile critice ale textului în limba greacă publicate
în: Н.Ф. Красносельцев, „Преніе Панагіота съ Азимитомъ по новымъ греческимъ
спискамъ”, LetIFO, 6 (1896) [= VizOt, 3 (1896)], 311-328 [publicat ulterior și în
extras: Н.Ф. Красносельцев, Преніе Панагіота съ Азимитомъ по новымъ греческимъ
спискамъ, Одесса, Экономическая Типографія, 1896] (varianta integrală); N.F.
Krasnoseltsev, Addenda къ изданію А. Васильева: Anecdota graeco-byzantina (Москва,
1893), Одесса, Экономическая Типографія, 1898, 76-83 (varianta abreviată).
Celelalte două dialoguri au fost editate critic, însoțite de traducere în limba franceză
și comentarii, în: V. Laurent, J. Darrouzès, Dossier grec..., 45-52, 82-88, 346-375,
486-507. De asemenea, unul dintre cei mai aprigi contestatari ai unirii semnate la
Lyon, autor a două dialoguri încă inedite (Διάλεξις μετά τινος περδικατουρίον περὶ τῆς
ἐκπορεύσεως τοῦ Παναγίου Πνεύματος = Discuție cu un anume predicator [dominican]
despre purcederea Atotsfântului Duh; Διάλεξις μετά τινος Βεκκιανοῦ λατινόφρονος περὶ τῆς
ἐκπορεύσεως τοῦ Παναγίου Πνεύματος = Discuție cu un anume latinofron de-al lui Bekkos
despre purcederea Atotsfântului Duh), a fost Gheorghe Moschampar (pseudonim
Ψιλάτης / Ψυλλάτης; PLP 19344). Pentru detalii despre viața și activitatea acestui
polemist a se vedea: V. Laurent, „Un polémiste grec de la fin du XIIIe siècle: la vie et
les œuvres de Georges Moschabar”, EOr, 28 (1929), 129-158; Themistokles Bolides,
„Die Schriften des Georgios Moschampar und der Codex Alexandrinus 285”, IBAI,
9 (1935) [= B.D. Filov (ed.), Actes du IVe Congrès International des Études Byzantines...,
vol. 1], 259-268; V. Laurent, „À propos de Georges Moschampar, polémiste antilatin:
notes et rectifications”, EOr, 35 (1936), 336-347; Χρυσόστομος [Παπαδόπουλος],
„Κριτικὸν καὶ Βιβλιογραφικὸν Δελτίον: Die Schriften des Georgios Moschampar und der
Codex Alexandrinus 285 von Themistokles Bolides (Actes du IVe Congrès international
des études byzantines. Sofia, septembre 1934. Ἐν τῇ σειρᾷ τοῦ Bulletin de l’Institut
archéologique bulgare, tome IX, 1935, σελ. 259-268)”, Theol(A), 14 (1936), 175-184;
Χρυσόστομος Σάββατος, „Γεωργίου Μοσχάμπαρ Ἀπόδειξις ὅτι οὐκ ἔστι τὸ τοιοῦτον
βλάσφημον κεφάλαιον τοῦ μεγάλου πατρὸς Δαμασκηνοῦ Ἰωάννου τὸ ἐπιγεγραμμένο
Περὶ θείων ὀνομάτων ἀκριβέστερον”, Theol(A), 72 (2001), 485-544; Δήμητρα Ἰ. Μονίου,
Γεώργιος Μοσχάμπαρ. Ἕνας ἀνθενοτικός θεολόγος τῆς πρώιμης Παλαιολογείας περιόδου. Βίος
καὶ ἔργο, Ἀθήνα, Εκδοτικός Οργανισμός Π. Κυριακίδη, 2011; Luigi Silvano, „How, Why
and When the Italians Were Separated from the Orthodox Christians: a Mid-Byzantine
Account of the Origins of the Schism and its Reception in the 13th-16th Centuries”,
în: Marie-Hélène Blanchet, Frédéric Gabriel (eds.), Réduire le schisme? Ecclésiologies et
260
lui Bekkos; Ἐπιστολὴ τῶν Περδεκατουρίων = Scrisoare a predicatorilor

[dominicanilor])112, aceste scrieri denunțau cu vehemență unirea de
la Lyon, schimbarea suspectă a viziunii teologice a lui Ioan Bekkos și
atitudinea unionistă a împăratului. Pe toată perioada patriarhatului său,
dar și ulterior, unionistul Bekkos a încercat să răspundă tuturor acestor
atacuri, argumentându-și teologic și istoric poziția în favoarea unirii113. De
cealaltă parte, împăratul Mihail al VIII-lea a încercat să stopeze efectele
produse de acești libelli care circulau în mod clandestin, emițând un decret
în iulie-august 1280, prin care a dispus interzicerea citirii textelor polemice
politiques de l’Union entre Orient et Occident (XIIIe-XVIIIe siècle), (CRHCB.Mon, 39),
Paris, ACHCByz, 2013, 117-150.
112
Ambele texte au fost editate critic, însoțite de traducere în limba franceză și
comentarii, în: V. Laurent, J. Darrouzès, Dossier grec..., 33-41, 71-73, 332-337, 458-461.
A se vedea și ediția critică a libellus-ului polemic Κατὰ τοῦ Βέκκου, cu traducere în
limba italiană, în: Salvatore Lilla, „Un opuscolo polemico anonimo contro il patriarca
Becco di Costantinopoli (1275-1282)”, Byz., 40 (1970), 75-89. Deși a circulat anonim,
autorul celui de-al doilea text este posibil să fi fost același Gheorghe Moschampar,
căci termenul prin care au fost indicați autorii fictivi (Περδεκατουρίων – predicatori /
călugări dominicani) s-a regăsit și în titlul unuia dintre dialogurile încă inedite ale lui
Moschampar.
113
Între anii 1275 și 1282, patriarhul Ioan al XI-lea Bekkos a redactat 8 tratate
cu caracter apologetic: Περὶ τῆς ἐνώσεως καὶ εἰρήνης τῶν τῆς Παλαιᾶς καὶ Νέας Ῥώμης
Ἐκκλησιῶν = Despre unirea și pacea Bisericilor Vechii și Noii Rome (PG 141, 16A-157A);
Ἀπολογία = Apologie (PG 141, 1009D-1020B); Περὶ τῆς αὐτῆς ἐκκλησιαστικῆς εἰρήνης,
τὸ τοῦ σκανδάλου ἀλόγιστον, καὶ ἐκ μόνης ἱστορίας ἀποδεικνύντος = Despre aceeași pace
bisericească, demonstrându-se iraționalitatea scandalului și prin argumente pur istorice
(PG 141, 925B-941C); Ἀντιῤῥητικὰ τοῦ λόγου ὃν ὁ Φώτιος κατὰ Λατίνων πρός τινα
φιλόσοφον Εὐσέβιον ἔγραψε, οὗ ἡ ἐπιγραφή· Περὶ τῆς τοῦ Ἁγίου Πνεύματος μυσταγωγίας =
Refutațiile tratatului pe care Fotie l-a scris împotriva latinilor, adresat unui anume filosof
Eusebiu și intitulat: Despre mistagogia Sfântului Duh (PG 141, 728A-864B); Πρὸς
τὸν Σουγδαίας Θεόδωρον ἀποκρίσεων δογματικῶν βιβλία τρία = Trei cărți de răspunsuri
dogmatice către Teodor de Sugdeea [Sudak] (PG 141, 289B-337B); Ἀντιῤῥητικὰ τῶν
ἐπὶ ταῖς περὶ τοῦ Ἁγίου Πνεύματος γραφικαῖς χρήσεσιν ἐπιστασιῶν κυρίου Ἀνδρονίκου τοῦ
Καματηροῦ Δρουγγαρίου τῆς Βίγλας = Refutațiile lui kyr Andronic Kamateros, comandant
al străjerilor, contra atacurilor la adresa spuselor din Scriptură despre Sfântul Duh
(PG 141, 396B-613A); Ἐπιγραφαὶ εἰς τὰ παρ’ αὐτοῦ συνειλεγμένα ἐκ τῶν Ἁγίων Ῥητὰ περὶ
τῆς ἐκπορεύσεως τοῦ Ἁγίου Πνεύματος = Însemnări pe cugetările culese de el din Sfinții
Părinți despre purcederea Sfântului Duh (PG 141, 613B-724B); Περὶ τῆς ἐκπορεύσεως
τοῦ Ἁγίου Πνεύματος = Despre purcederea Sfântului Duh (PG 141, 157B-276A). Dintre
acestea, un singur tratat (Περὶ τῆς αὐτῆς ἐκκλησιαστικῆς εἰρήνης / De pace) a fost editat
critic, însoțit de o traducere în limba franceză și comentarii, în: V. Laurent, J. Darrouzès,
Dossier grec..., 59-70, 424-449. Pentru un profil teologic complet al lui Ioan Bekkos a se
vedea: Alexandra Riebe, Rom in Gemeinschaft mit Konstantinopel: Patriarch Johannes
XI. Bekkos als Verteidiger der Kircheunion von Lyon (1274), (MVF, 8), Wiesbaden,
Harrasowitz Verlag, 2005.
261
anti-latine, distrugerea imediată a acestora și aplicarea pedepsei capitale în

cazul celor care ar fi fost dovediți ca autori114.
În a doua jumătate a anului 1275, două ambasade imperiale au plecat
din Constantinopol atât pentru a-i transmite papei Grigorie al X-lea vestea
despre celebrarea solemnă a unirii bisericești și alegerea unui nou patriarh,
cât și pentru a discuta cu acesta detaliile viitoarei cruciade. Prima delegație,
formată din Gheorghe Metochites, arhidiacon al catedralei Sfânta Sofia, și
Teodor, μέγας διοικητὴς τῆς αὐλῆς (magnus curiae dispensator), a plecat din
capitala bizantină în vara anului 1275. Papa Grigorie al X-lea aflase despre
intențiile împăratului de a trimite o ambasadă spre curtea pontificală din
scrisoarea abatelui Bernardus Ayglier (mai 1275) cu privire la încheierea
negocierilor pentru armistițiul dintre Carol I de Anjou, Filip de Courtenay
și Mihail al VIII-lea Paleologul. Prin urmare, i-a solicitat numaidecât regelui
Siciliei să asigure respectivei ambasade tranzitul prin teritoriile sale115.
Cei doi diplomați s-au întâlnit cu papa Grigorie al X-lea în Sudul Franței,
acesta fiind implicat în negocieri politice pentru susținerea cruciadei cu
Alfonso al X-lea de Castilia (1252-1284; PLP 91142). Gândul transmis
de basileu prin intermediul acestei ambasade a fost acela ca viitoarea
cruciadă să fie condusă pe uscat, prin Asia Mică, iar în drumul armatei
cruciate spre Palestina să fie eliberate toate cetățile importante pentru
istoria creștinismului din primul mileniu, precum Cezareea Capadociei
sau Iconion. Papa Grigorie al X-lea s-a bucurat foarte mult pentru planurile
împăratului bizantin, asigurându-i pe ambasadori că fie înainte, fie după
ce Locurile Sfinte vor fi recuperate din mâinile necredincioșilor cetățile
creștine din Asia Mică vor fi la rându-le recucerite.
După ce l-au însoțit până la Lausanne (octombrie 1275), unde papa a
continuat tratativele cu Rudolf I, regele Germaniei (1273-1291), Grigorie
al X-lea le-a cerut să plece înaintea lui spre Roma și să îl aștepte acolo pentru
a pregăti detaliile mesajului adresat împăratului bizantin. Îi anunțase deja
pe delegații imperiali că urma să desemneze un cardinal care să îi însoțească
la Constantinopol, iar în primăvara anului următor (1276), fie la Brindisi
(în Italia), fie la Avlona (în Epir), ar fi dorit să se întâlnească personal cu
Mihail al VIII-lea pentru a discuta detaliile cruciadei. Însă papa Grigorie
114
Menționarea acestei reacții imperiale a fost indicată în: Γεώργιος Παχυμέρης,
Συγγραφικαὶ Ἱστορίαι VI.24, în: Georges Pachymérès, Relations Historiques (Livres
IV-VI)..., 6212-5. De asemenea, a se vedea: F. Dölger, Regesten der Kaiserurkunden...,
3. Teil, n. 2047.
115
Scrisoarea respectivă a fost publicată în: Regesti Bernardi I Abbatis Casinensis..., CIII
(n. 94).
262
al X-lea a murit la Arezzo, pe drumul de întoarcere spre Roma, în ianuarie

1276, iar delegația bizantină a fost forțată să aștepte alegerea unui nou papă
și mesajul acestuia pentru împărat116.
La sfârșitul anului 1275, a plecat spre Roma și cea de-a doua ambasadă,
formată din patru membri: L[eon?], mitropolitul de Serres (Σέρραι),
Teodor Monomachos, Calada și Ioan Paganus. În principal, misiunea
acestora a fost aceea de a discuta cu papa Grigorie al X-lea toate detaliile
viitoarei cruciade, de a obține pronunțarea unei excomunicări solemne a
apostaților (principii bizantini autonomi din Tesalia și Epir) pentru că nu
acceptaseră unirea bisericească și de a primi asigurări în privința securității
descendenței dinastiei Paleologilor pe tronul Imperiului117.
În relațiile dintre cele două Biserici, cei patru ani de pontificat ai papei
Grigorie al X-lea au consemnat momentul solemn al proclamării unirii
ecleziastice. Deși analiza corespondenței oficiale cu împăratul Mihail
al VIII-lea ar indica respectarea schemei impuse de Clement al IV-lea,
116
Este foarte probabil ca această primă ambasadă să îi fi transmis papei și o scrisoare
din partea noului patriarh de Constantinopol, însoțită de mărturisirea de credință,
conform cutumelor din primul mileniu. Atât această epistolă, cât și cea din partea
împăratului (dacă au existat) s-au pierdut, însă Gheorghe Metochites a redactat un scurt
rezumat al acestei misiuni diplomatice în cartea a V-a a tratatului despre purcederea
Sfântului Duh (Γεωργίου διακόνου, τοῦ Μετοχίτου σύγγραμμα διαλαμβάνον ἃ μὲν, οἱ πρὸς
τὴν ἐκκλησιαστικὴν ἀντικείμενοι φασὶν εἰρήνην ἐπὶ τῇ τοῦ Ἁγίου Πνεῦματος ἐκπορεύσει καὶ
λοιπαῖς πατρικαῖς φωναῖς, αἵπερ ἐκ Πατρὸς καὶ υἱοῦ τοῦτο φωνοῦσιν, ἃ δὲ Πατέρες οἱ θεοφόροι
διευλυτοῦντες διδάσκουσιν). Fragmentul respectiv a fost editat critic și publicat în:
V. Laurent, „Le rapport de Georges le Métochite, apocrisiaire de Michel VIII Paléologue
auprès du pape Grégoire X (1275/76)”, RHSEE, 23 (1946), 233-247; C. Giannelli,
„Le récit d’une mission...”, 419-443. De asemenea, a se vedea: Marie-Hyacinthe
Laurent OP, „Georges le Métochite, ambassadeur de Michel VIII Paléologue auprès du
B. Innocent V”, în: Miscellanea Giovanni Mercati, vol. III (Letteratura e storia bizantina),
(ST, 123), Città del Vaticano, Biblioteca Apostolica Vaticana, 1946, 136-156;
R.-J. Loenertz, „Notes d’histoire...”, 177-178; F. Dölger, Regesten der Kaiserurkunden...,
3. Teil, n. 2015a; V. Laurent, Les regestes des actes..., fasc. IV, n. 1425.
117
Scrisorile pe care acești delegați imperiali le-au predat papei Inocențiu al V-lea,
succesorul lui Grigorie al X-lea, s-au pierdut. Numele membrilor ambasadei, în
varianta latină, s-au păstrat într-o scrisoare pontificală din data de 19 mai 1276, prin
care papa Inocențiu al V-lea îi cerea lui Carol I de Anjou să le asigure protecția celor
șase diplomați bizantini (cei doi membri ai primei misiuni și cei din a doua delegație
au plecat împreună spre Constantinopol la sfârșitul lunii mai 1276): „Appendice
III: Documents de la chancellerie de Charles Ier”, în: M.-H. Laurent, Le bienheureux
Innocent V..., 411. Informații despre mesajele celor două ambasade imperiale au putut fi
deduse din scrisoarea de răspuns semnată de papa Inocențiu al V-lea în ziua de 23 mai
1276: Acta Innocentii V 2, în: Acta Romanorum Pontificum ab Innocentio V..., 2 (§2-3).
De asemenea, a se vedea: F. Dölger, Regesten der Kaiserurkunden..., 3. Teil, n. 2023.
263
mesajul complementar încredințat legaților a relaxat vizibil, cel puțin

în prima sa fază, condițiile necesare pentru obținerea unirii. Astfel,
posibilitatea acomodării termenilor-cheie în funcție de situație a înlesnit
în mod considerabil misiunea grupării minoritare pro-unioniste din
Constantinopol. De altfel, pentru Grigorie al X-lea unirea cu Biserica
bizantină nu constituia în mod fundamental o expresie a primației
papale, cât mai degrabă era o necesitate pentru succesul planurilor sale de
cruciadă. De asemenea, este foarte probabil ca papa Grigorie al X-lea să
se fi gândit că, după acomodarea bizantinilor cu noua situație, impunerea
uniformității doctrinare, dacă nu chiar și a celei cultice, ar fi fost mult mai
ușor de obținut. O posibilă mărturie în acest sens este lipsa oricărei reacții
pe marginea paragrafului ultim din formula fidei semnată de basileu. În
continuare, ca și în cazul predecesorilor săi, negocierile exclusive cu
împăratul Mihail al VIII-lea dovedesc o ignoranță profundă a funcționării
binomului Stat-Biserică în contextul Imperiului bizantin.
De cealaltă parte, împăratul Mihail al VIII-lea a fost obligat în cele
din urmă să deschidă subiectul unirii ecleziastice în fața reprezentanților
Bisericii bizantine. Deși în discuțiile anterioare îl asigurase pe papă de
rezolvarea situației cu respectarea tuturor clauzelor impuse, în contextul
social din Constantinopol basileul a adoptat un discurs reducționist,
denaturând în mod voit consecințele acceptării unirii cu Biserica Romei.
Argumentele sale politice cu privire la necesitatea unei alianțe pentru
salvarea Imperiului nu au fost luate în considerare, căci clericii nu puteau
evalua gravitatea pericolului reprezentat de puterea angevină din Sicilia
și Sudul Italiei. Rând pe rând, unii dintre cei pe care i-a considerat fideli
politicii sale religioase (patriarhul Iosif I, chartophylax-ul Ioan Bekkos și
retorul Manuel Holobolos) au respins opțiunea unirii bisericești. Reacția
lui Mihail al VIII-lea a fost imediată: închisoarea, flagelările publice,
impunerea unor impozite discriminatorii și confiscarea unor proprietăți.
În urma acestor presiuni exercitate asupra unor personaje importante din
Biserică, împăratul a reușit să obțină un document sinodal de acceptare a
unirii, însă nicidecum în condițiile discutate la nivel oficial cu Papalitatea,
ci conform celor trei puncte prin care el însuși sintetizase pretențiile
latinilor. De altfel, discursul dublu pe care l-a avut Mihail al VIII-lea s-a
reflectat foarte limpede în mărturisirea de credință trimisă Conciliului de la
Lyon: pe de o parte a acceptat toate diferențele dogmatice dintre cele două
Biserici, iar pe de altă parte a solicitat înțelegere din partea papei pentru a
nu se modifica textul Simbolului de credință și, de asemenea, pentru a nu se
schimba nimic în cultul Bisericii. În această fază a negocierilor, atitudinea
264
de respingere a proiectului imperial de către clericii bizantini s-a rezumat

la o acțiune sinodală exprimată în Răspunsul întocmit de ieromonahul
Iov Iasites și la câteva persoane care și-au susținut poziția dezaprobatoare.
În mod surprinzător, sinodalii care participaseră la discuțiile în plen asupra
argumentelor Tomos-ului imperial, iar ulterior emendaseră demonstrația
propusă de Iov Iasites au cedat în fața presiunilor exercitate de basileu.
Un ultim aspect interesant privește componența delegației bizantine
la Lyon: deși aceasta a fost selectată de împărat și a reprezentat exclusiv
interesele Imperiului, alegerea a trei clerici între cei șase delegați desemnați
inițial a indus atât papei, cât și sinodalilor occidentali ideea unei prezențe
convingătoare a Bisericii bizantine în această decizie, mai ales că liderul
ambasadei imperiale era un fost patriarh de Constantinopol.
După moartea lui Grigorie al X-lea (ianuarie 1276), atât membrii
primei ambasade bizantine (Gheorghe Metochites și Teodor) aflați deja la
Roma, cât și cei patru delegați care formau a doua misiune diplomatică au
prezentat mesajele împăratului Mihail al VIII-lea noului papă, Inocențiu
al V-lea (ianuarie-iunie 1276)118. Acesta a reacționat însă abia după câteva
luni119. Astfel, în ziua de 23 mai 1276 papa Inocențiu al V-lea a semnat
o primă epistolă adresată împăratului Mihail al VIII-lea, încredințată
celor doi membri ai primei misiuni (Gheorghe Metochites și Teodor).
Conținutul acestei scrisori era exclusiv politic: basileul bizantin era anunțat
despre succesul negocierilor cu regii Germaniei, Franței și Portugaliei,
care, împreună cu mulți alți nobili și cavaleri occidentali, erau pregătiți de
cruciadă; la rândul său, Mihail al VIII-lea trebuia să susțină acest demers,
118
Pentru cadrele generale ale negocierilor din timpul pontificatului lui Inocențiu
al V-lea a se vedea: Léopold Delisle, „Notices sur cinq manuscrits de la Bibliothèque
Nationale et sur un manuscrit de la Bibliothèque de Bordeaux, contenant des recueils
épistolaires de Bérard de Naples”, NEMBN, 27 (1879), 2, 134-138; W. Norden,
Das Papsttum und Byzanz..., 563-572; G. Golubovich, Biblioteca bio-bibliografica...,
tomo I, 292-296; G. Golubovich, Biblioteca bio-bibliografica..., tomo II, 423-425;
Émile-A. van Moé, „L’envoi de nonces à Constantinople par les papes Innocent V et
Jean XXI (1276)”, MAH 47 (1930), 39-48; M.-H. Laurent, „Georges le Métochite...”,
136-156; M.-H. Laurent, „Innocent V et Michel VIII Paléologue”, în: M.-H. Laurent,
Le bienheureux Innocent V..., 256-286; D.J. Geanakoplos, Emperor Michael Palaeologus...,
290-294; B. Roberg, Die Union..., 171-181; A. Franchi, Nicolaus Papa IV..., 61-67.
119
Pe parcursul discuțiilor cu papa Inocențiu al V-lea a apărut la curtea pontificală și
regele Siciliei, Carol I de Anjou. Reacția de furie a acestuia la aflarea veștilor despre
proclamarea unirii bisericești și presiunile prin care a încercat să obțină autorizarea
atacului asupra Constantinopolului din partea papei au fost descrise în: Γεώργιος
(Livres IV-VI)..., 52312-25.
265
motiv pentru care papa l-a dezlegat de obligațiile alianței cu sultanul

mameluc Baybars I120; de asemenea, îi aducea la cunoștință și decizia de
120
Este probabil ca relațiile dintre cele două puteri, Sultanatul mameluc și Imperiul
bizantin, să fi debutat încă din perioada niceeană a domniei lui Mihail al VIII-lea
Paleologul. Ulterior, între nov. 1261 și nov. 1262 a fost semnat un prim tratat între
sultanul mameluc al Egiptului și Siriei, Baybars I (1260-1277; PLP 2036), și basileul
bizantin, care prevedea libera trecere a ambasadorilor și comercianților mameluci prin
strâmtorile controlate de bizantini. În anii următori, relațiile dintre cele două curți s-au
dezvoltat și au fost semnate succesiv mai multe tratate de alianță. Ultimul document
asumat de împăratul Mihail al VIII-lea a fost tratatul din anul 1281 cu sultanul
Qalāwūn (1279-1290). Pentru detalii a se vedea: H. Lammens SJ, „Correspondances
diplomatiques entre les sultans mamlouks d’Égypte et les puissances chrétiennes”, ROC,
9 (1904), 151-187 (în special 171-175); Г.В. Вернадский, „Золотая орда, Египеть
и Византия вь ихь взаимоотношенияхь вь царствование Михаила Палеолога”,
SSAV, 1 (1927), 73-84; Marius Canard, „Le traité de 1281 entre Michel Paléologue et
le sultan Qalâ’un”, Byz., 10 (1935), 669-680 [retipărit în: Marius Canard, L’expansion
arabo-islamique et ses répercussions, London, Variorum Reprints, 1974]; M. Canard,
„Un traité entre Byzance et l’Égypte au XIIIe siècle et les relations diplomatiques de
Michel VIII Paléologue avec les sultans mamlûks Baibars et Qalâ’ûn”, în: Mélanges
offerts à Gaudefroy-Demombynes par ses amis et anciens élèves, Le Caire, Impr. de
l’Institut français d’archéologie orientale, 1937, 197-224 [retipărit în: Marius Canard,
Byzance et les musulmans du Proche Orient, London, Variorum Reprints, 1973];
Franz Dölger, „Der vertrag des sultans Qalā’ūn von Ägypten mit dem Kaiser Michael
VIII. Palaiologos (1281)”, în: Hans Joachim Kissling, Alois Schmaus (eds.), Serta
Monacensia: Franz Babinger zum 15. Januar 1951 als Festgruss Dargebracht, Leiden,
E.J. Brill, 1952, 60-79 [retipărit în: Franz Dölger, Byzantinische Diplomatik. 20 Aufsätze
zum Urkundenwesen der Byzantiner, Ettal, Buch-Kunstverlag, 1956, 225-244]; Abdul-
Aziz Khowaiter, Baibars the First: His Endeavours and Achievements, London, The
Green Mountain Press, 1978, 127-133; Bruce G. Lippard, The Mongols and Byzantium
(1243-1341), PhD dissertation, Indiana University, 1983, 188-207, 224-229 (note de
subsol); P.M. Holt, The Age of the Crusades: the Near East from the Eleventh Century
to 1517, London/New York, Longman, 1986, 159-163; Peter Thorau, Sultan Baibars
I. von Ägypten: Ein Beitrag zur Geschichte des Vorderen Orients im 13. Jahrhundert,
(BTAVO.B, 63), Wiesbaden, Dr. Ludwig Reichert Verlag, 1987, 143-160, 195-199,
232-238 [traducerea în limba engleză: Peter Thorau, The Lyon of Egypt. Sultan Baybars
I and the Near East in the Thirteenth Century, translation by P.M. Holt, London/New
York, Longman, 1992, 120-133, 162-165, 193-197]; Mohamed Tahar Mansouri, „La
Mosquée de Constantinople à l’époque byzantine d’après un manuscrit arabe (BN de
Paris)”, Byza(T), 11 (1991), 117-127 [retipărit în: Mohamed Tahar Mansouri, Études
médiévales, I (De Byzance et de l’Islam), Manouba, Publications de la Faculté des Lettres,
des Arts et des Humanités, 2009, 188-194]; Mohamed Tahar Mansouri, „Byzantins,
Mamluks et Mongols aux alentours de 1265. La politique étrangère de Michel VIII
Paléologue au début de son règne”, Byza(T), 12 (1992), 315-324 [retipărit în: M. Tahar
Mansouri, Études médiévales..., I, 124-130]; Mohamed Tahar Mansouri, Recherche sur les
relations entre Byzance et l’Égypte (1259-1453) (d’après les sources arabes), (PFLM.His,
1), Manouba, Publications de la Faculté des Lettres, 1992, 126-131, 234-235, 238-239,
266
a nu răspunde pozitiv cererii de excomunicare a adversarilor politici ai

împăratului bizantin, căci primise petiții contrare din partea principilor
latini, iar rolul papei trebuia să fie unul neutru și conciliant121.
Un set cu alte nouă scrisori, semnate de papă între 23 și 25 mai 1276,
a fost încredințat celor patru legați pontificali din ordinul călugărilor
franciscani (Hieronymus de Ascoli, Guidoni de Roma, Angelus de Perugia
și Gentilus de Bettona) care urmau să îi însoțească pe ambasadorii bizantini.
În prima scrisoare adresată împăratului, Inocențiu al V-lea a descris succint
contextul politic în care se afla Imperiul bizantin. Deși unirea dintre
cele două Biserici fusese realizată, în continuare Filip de Courtenay și
Carol I de Anjou făceau presiuni pentru drepturile lor legitime asupra
Constantinopolului. Dacă împăratul nu ar accepta acordul pe care legații
papali i-l vor propune, papa nu va mai putea împiedica declanșarea unui
război. De altfel, mesajul întregii scrisori a fost unul destul de explicit pentru
basileu: nu mai era acceptată niciun fel de amânare, iar Mihail al VIII-lea
trebuia să accepte condițiile impuse de principii latini122. În următoarele
trei epistole papa a abordat problema unirii dintre cele două Biserici,
acestea fiind adresate împăratului Mihail al VIII-lea, co-imperator-ului
Andronic și, respectiv, clerului bizantin (patriarh, arhiepiscopi, episcopi
și stareți). Inocențiu al V-lea i-a anunțat că unirea trebuie consolidată
și tocmai pentru aceasta i-a trimis pe cei patru legați pontificali, cărora
le-a dat directive explicite cu privire la acțiunile pe care trebuiau să le
253-256; „The Treaty between al-Mansūr Qalāwūn and Michael VIII Palaeologus:
680/1281”, în: P.M. Holt, Early Mamluk Diplomacy (1260-1290). Treaties of Baybars
and Qalāwūn with Christian Rulers, (IHC.ST, 12), Leiden/New York/Köln, E.J. Brill,
1995, 118-128; Reuven Amitai-Preiss, Mongols and Mamluks: The Mamluk-Īlkhānid
War (1260-1281), Cambridge, Cambridge University Press, 1995, 91-94; M. Tahar
Mansouri, „Rôle et place de Byzance dans le commerce mamlouk (XIIIe-XVe siècles)”, în:
Mélanges offerts à Mohamed Talbi à l’occasion de son 70e anniversaire, (PFLM.Hom, 2),
Manouba, Publications de la Faculté des Lettres, 1993, 183-196 [retipărit în: Ihor
Ševčenko, Gennady G. Litavrin (eds.), Acts XVIIIth International Congress of Byzantine
Studies. Selected Papers: Main and Communications. Moscow, 1991, vol. I (History),
[ByS(P)S, 1], Shepherdstown WV, Byzantine Studies Press, 1996, 381-393; M. Tahar
Mansouri, Études médiévales..., I, 131-144]; E. Marcos Hierro, Die byzantinisch-
katalanischen..., 279-296; Reuven Amitai, „Diplomacy and the Slave Trade in the
Eastern Mediterranean: A Re-examination of the Mamluk-Byzantine-Genoese
Triangle in the Late Thirteenth Century in Light of the Existing Early Correspondence”,
OM, 88 (2008) [= Denise Aigle, Pascal Buresi (eds.), Les relations diplomatiques entre le
monde musulman et l’Occident latin (XIIe-XVIe siècle), Roma, Istituto per l’Oriente C.A.
Nallino, 2008], 349-368 (în special 357-367).
121
Acta Innocentii V 2, în: Acta Romanorum Pontificum ab Innocentio V..., 2-4.
122
Acta Innocentii V 3, în: Acta Romanorum Pontificum ab Innocentio V..., 4-7.
267
organizeze în acest sens123. Ultimele cinci scrisori au fost adresate direct

celor patru legați și cuprindeau o agendă clară cu toate acțiunile pe care
aceștia trebuiau să le împlinească în Constantinopol. În primul rând, cei doi
împărați (Mihail al VIII-lea și Andronic al II-lea) trebuiau să semneze noile
copii ale mărturisirilor de credință, să depună un jurământ și să denunțe
în mod public schisma. De asemenea, împăratul trebuia să îi constrângă
pe episcopii care respinseseră unirea dintre cele două Biserici până când
aceștia aveau să o accepte. În ceea ce privește păstrarea riturilor răsăritene,
precum solicitase împăratul în documentul trimis Conciliului de la Lyon,
acestea puteau rămâne neschimbate în măsura în care nu aduceau atingere
adevărului de credință. Clericii bizantini, în mod individual, urmau să
mărturisească și să recunoască primatul episcopului Romei, conform
unei formula fidei similare celei transmise de Curia romană în mai 1270.
În plus, adaosul Filioque trebuia inserat în textul Simbolului de credință.
La rândul lor, cei patru legați trebuiau să se deplaseze în cele mai importante
cetăți de sub jurisdicția Imperiului și să obțină mărturisiri scrise din partea
clericilor, acestea urmând să fie întărite cu peceți și depuse atât în arhiva
locală, cât și la Roma, în arhiva Sfântului Scaun. Totuși, în situația în care
legații ar fi întâmpinat rezistență cu privire la împlinirea acestor dispoziții,
aceștia trebuiau să obțină cât mai mult posibil din această agendă de lucru.
Astfel, dacă împăratul nu ar dori să denunțe în mod public schisma, acest
moment ar putea să se desfășoare și într-un cadru mai restrâns, dar în fața
unor oficiali de rang înalt. De asemenea, dacă nu ar dori să depună un
jurământ, atunci să repete textul pe care Gheorghe Akropolites l-a citit cu
voce tare în sesiunea a patra a Conciliului lyonez. În sfârșit, dacă membrii
clerului ar refuza să depună jurământul de ascultare și supunere față de
Roma, legații să încerce să obțină cât mai multe mărturisiri scrise din partea
acestora124.
Dosarul epistolar pregătit de Inocențiu al V-lea a fost completat cu
alte două scrisori din partea regelui angevin Carol I, care se deplasase
personal la curtea pontificală pentru a încerca să influențeze decizia noului
papă în relația cu Imperiul bizantin. Astfel, în ziua de 19 mai 1276, la
rugămintea lui Inocențiu al V-lea, Carol I de Anjou a semnat un permis
de liberă trecere prin teritoriile de sub jurisdicția sa, valabil pentru două
luni, pentru cei șase ambasadori imperiali, care urmau să se îndrepte spre
123
Acta Innocentii V 4-6, în: Acta Romanorum Pontificum ab Innocentio V..., 7-11.
124
Acta Innocentii V 7-11, în: Acta Romanorum Pontificum ab Innocentio V..., 11-18 (în
special scrisorile nr. 8-9, 13-17, §32-48).
268
Constantinopol125. Prin cea de-a doua epistolă, datată 28 mai 1276, regele
angevin a dublat mandatul diplomatic al papei adresat lui Hieronymus
de Ascoli, însărcinându-l să negocieze un armistițiu politico-militar cu
Imperiul bizantin126.
În cele din urmă, la sfârșitul lunii mai 1276, cei șase ambasadori
bizantini și cei patru apocrisiari papali au părăsit Roma, având ca primă
destinație Ancona. La sfârșitul lunii iunie 1276, când au ajuns în portul
de la Marea Adriatică, delegația mixtă a aflat despre moartea neașteptată a
papei Inocențiu al V-lea, iar dacă Gheorghe Metochites și ceilalți bizantini
și-au continuat drumul spre Constantinopol, legații papali au decis să se
întoarcă la Roma127.
Schimbările petrecute la Roma în prima jumătate a anului 1276
i-au fost comunicate împăratului Mihail al VIII-lea cel târziu în toamna
aceluiași an, când membrii delegațiilor bizantine din anul 1275 s-au reîntors
în Imperiu. Mai mult decât mesajul din scrisoarea defunctului papă, ceea ce
probabil l-a îngrijorat pe basileu trebuie să fi fost informațiile comunicate
verbal de Gheorghe Metochites. După cum el însuși a mărturisit în
rememorările cu privire la această misiune diplomatică, ambasadorul
bizantin a avut discuții îndelungate cu minoritul Hieronymus de Ascoli,
care i-a vorbit despre diferențele de atitudine în privința unirii bisericești
125
Textul acestei scrisori a fost publicat în: M.-H. Laurent, „Documents de la
chancellerie de Charles Ier”, în: M.-H. Laurent, Le bienheureux Innocent V..., 411; LXX.
Registrum extravagantium IV indictionis 325, în: I Registri della Cancelleria Angioina,
riconstruiti da Riccardo Filangieri con la collaborazione degli archivisti napoletani,
vol. 13 (1275-1277), (TDSN,13), Napoli, Presso l’Accademia, 1959, 117. De asemenea,
a se vedea: A. Franchi, Nicolaus Papa IV..., 66; C. Minieri-Riccio, „Il regno di Carlo I.o
d’Angiò dal 2 Gennaio 1273 al 31 Dicembre 1283 (Anno 1276. Indizione IV)”, ASI,
25 (1877), 37 (Maggio 19).
126
Textul acestei epistole a regelui Carol I s-a pierdut: LXX. Registrum extravagantium IV
indictionis 493, în: I Registri della Cancelleria Angioina..., vol. 13, 171; C. Minieri-Riccio,
„Il regno di Carlo I.o...”, 38 (Maggio 28). De asemenea, a se vedea: Giuseppe del Giudice, „La
famiglia di re Manfredi (VII)”, ASPN, 5 (1880), 286, n. 2; A. Franchi, Nicolaus Papa IV..., 66.
127
Această informație provine dintr-o notiță marginală, adăugată de notarul pontifical
Berardus Caracciolus de Neapolis la textul uneia dintre epistolele adresate împăratului
bizantin, păstrată într-un manuscris din colecția Archivio Segreto Vaticano (Reg. Vat. 29A,
f. 199r), în care sunt explicate circumstanțele în care aceste scrisori (cu excepția celei
încredințate delegaților primei misiuni bizantine din anul 1275, Gheorghe Metochites
și Teodor) nu au ajuns la destinație. Astfel, cei patru legați papali, auzind despre moartea
domnului Inocențiu, pe când încă erau la Ancona, s-au întors la Curie (audito domini
Innocentii obitu, cum essent adhuc Anchonae, redierunt ad Curiam): Acta Innocentii V 3,
în: Acta Romanorum Pontificum ab Innocentio V..., 7, n. 1. De asemenea, a se vedea:
F. Kaltenbrunner, „Römische Studien: III. Die Briefsammlung des Berardus de Neapoli”,
MIOG, 7 (1886), 36-39; A. Franchi, Nicolaus Papa IV..., 66-67.
269
dintre papii Grigorie al X-lea și Inocențiu al V-lea, indicându-i, cel mai

probabil, și exigențele pe care era obligat să le impună la Constantinopol128.
În privința raporturilor cu Imperiul bizantin, noul papă, Ioan al XXI-lea
(septembrie 1276 – mai 1277)129, a decis să trimită o nouă delegație către
curtea imperială, înlocuindu-i pe legații lui Inocențiu al V-lea cu patru
dominicani: episcopii Jacobus de Ferentino și Gaufridus de Torino, însoțiți
de priorul Raynonus din Viterbo și lectorul Salvo din Lucca. Însă, în ceea
ce privește conținutul mesajului, Ioan al XXI-lea a decis să trimită același
set de scrisori pregătit de predecesorul său, înlocuind adresantul și numele
și pozițiile legaților. La acestea a mai adăugat alte patru epistole, semnate
între 17 și 30 noiembrie 1276. În ordine cronologică, prima scrisoare a fost
adresată celor doi împărați și clerului bizantin (17 noiembrie), cărora le
aducea la cunoștință faptul că toate problemele stringente, atât cele politice,
cât și cele bisericești, urmau să fie reglementate prin dispozițiile cuprinse în
celelalte epistole. O altă scrisoare a fost destinată exclusiv clerului bizantin
(20 noiembrie), fiind o calchiere a textului lui Inocențiu al V-lea, dar
înlocuind formula de prezentare din incipit și data de la final. Ultimele
două epistole au fost adresate noilor legați pontificali (30 noiembrie),
autorizându-i pentru respectiva misiune diplomatică și permițându-le să
își angajeze interpreții necesari sau orice alte ajutoare de care ar considera
că au nevoie pentru succesul ambasadei130.
Plecată din Roma la începutul lunii decembrie 1276, această legație
pontificală a ajuns în cetatea de pe malul Bosforului în februarie 1277131.
Însă începând din toamna anului 1276, concomitent cu revenirea
ambasadei bizantine de la papii Grigorie al X-lea și Inocențiu al V-lea, a
izbucnit conflictul dintre partida unioniștilor și cei care se împotriveau
unirii ecleziastice. Pe de o parte, mesajele cu privire la o iminentă acțiune
128
C. Giannelli, „Le récit d’une mission...”, 44110-4433.
129
După moartea papei Inocențiu al V-lea a fost ales Adrian al V-lea, care însă a avut
un pontificat foarte scurt (iul.-aug. 1276). Pentru cadrele generale ale corespondenței
dintre împăratul Mihail al VIII-lea și papa Ioan al XXI-lea a se vedea: W. Norden,
Das Papsttum und Byzanz..., 572-580; V. Grumel, „Les ambassades pontificales à
Byzance après le IIe Concile de Lyon (1274-1280)”, EOr, 23 (1924), 437-447; É.-A. van
Moé, „L’envoi de nonces...”, 48-62; D.J. Geanakoplos, Emperor Michael Palaeologus...,
305-309; B. Roberg, Die Union..., 181-189; J. Gill, Byzantium and the Papacy..., 164-171.
130
Toate cele patru scrisori au fost publicate în: É.-A. van Moé, „L’envoi de nonces...”, 58-62.
131
În scrisoarea pe care papa Ioan al XXI-lea i-a trimis-o regelui Carol I de Anjou în ziua
de 28 nov. 1276 pentru a-l anunța despre trecerea celor patru legați pontificali, au fost
amintiți alături de aceștia și alți patru delegați imperiali: Andronic Masgidas, Gheorghe
Aulenos (PLP 1674) și alți doi bizantini care purtau același nume, Ioan. Nu se cunosc
detaliile misiunii lor diplomatice. A se vedea: B. Roberg, Die Union..., 181-189; J. Gill,
Byzantium and the Papacy..., 183, n. 18.
270
dictată de Roma în vederea supunerii totale a Bisericii bizantine, iar pe de

altă parte, literatura subversivă anti-unionistă au contribuit substanțial la
escaladarea conflictelor pe această temă. O primă încercare de întărire a
unirii proclamate la Lyon a avut loc în ziua de 24 decembrie 1276 în cadrul
unei reuniuni episcopale, unde s-a emis o hotărâre sinodală prin care cele
trei prerogative ale pontifului roman au fost reafirmate132. Constrângerile
impuse de Ioan al XI-lea Bekkos au continuat, astfel că în ziua de
19 februarie 1277 a fost emisă o nouă declarație din partea Sinodului
patriarhal desfășurat în biserica palatului Blachernai. De această dată, pe
lângă reîntărirea primației universale a papei au fost stabilite și pedepsele
ecleziastice care li se impuneau tuturor adversarilor păcii (τῆς εἰρήνης
ἀντίθετοι): dacă erau clerici, indiferent de treapta sacramentală în care se
aflau, urmau să fie depuși și excomunicați, iar dacă erau simpli laici trebuiau
excomunicați, toți având însă posibilitatea reintegrării în Biserică133. În
relație cu această decizie sinodală, au fost impuse angajamente scrise, atât
din partea arhonților Bisericii, cât și din partea demnitarilor palatului
imperial134. De asemenea, în perioada februarie-martie 1277, concomitent
cu sosirea legaților pontificali în Constantinopol, patriarhul Ioan al XI-lea
Bekkos a redactat o primă scrisoare adresată papei Ioan al XXI-lea, căruia
i-a descris succint ultimele hotărâri sinodale și pedepsele instituite față de
cei care nu acceptau unirea. În finalul epistolei a adăugat și o mărturisire de
credință trinitară în care a recunoscut explicit purcederea Sfântului Duh de
la Tatăl și de la Fiul (ἐκ τοῦ Πατρὸς διὰ τοῦ Υἱοῦ ἐκπορευόμενον)135.
132
Textul hotărârii sinodale s-a pierdut, însă informația despre aceasta provine dintr-un
document emis în febr. 1277 de același Sinod patriarhal: V. Laurent, J. Darrouzès,
Dossier grec..., 46314-4653. De asemenea, a se vedea: V. Laurent, Les regestes des actes...,
fasc. IV, n. 1428.
133
Textul acestei decizii sinodale a fost editat critic, însoțit de o traducere în limba
franceză și comentarii, în: V. Laurent, J. Darrouzès, Dossier grec..., 73-82, 462-467.
134
Ambele documente au fost editate critic, însoțite de traducere în limba franceză și
comentarii, în: V. Laurent, J. Darrouzès, Dossier grec..., 73-82, 468-477. De asemenea, a
se vedea: J. Gill, „The Church Union...”, 28-35.
135
Textul acestei scrisori patriarhale (febr.-mart. 1277) a fost editat critic, însoțit de o
traducere în limba franceză și comentarii, în: V. Laurent, J. Darrouzès, Dossier grec...,
73-82, 478-485. De asemenea, a se vedea: V. Laurent, „Lettre inédite de Jean XI
Beccos, patriarche de Constantinople (1275-1282) au Pape Grégoire X (1271-1276)”,
UnEg, 12 (1934), 266-270 (datare eronată); J. Gill, „The Church Union...”, 34-41;
Χρῆστος Ἁραμπατζής, „Ἐκκλησιαστικό-πολιτικὲς καὶ θεολογικὲς διεργασίες στὴν
Κωνσταντινούπολη στὸν ἀπόηχο τῆς συνόδου τῆς Λύων (1274-1280)”, Byza(T),
19 (1999), 216-222; V. Laurent, Les regestes des actes..., fasc. IV, n. 1432.
271
Exigențele impuse clerului bizantin de patriarh și de împărat anterior

apariției legaților papei Ioan al XXI-lea în Constantinopol au vizat, în mod
repetat, exclusiv cele trei puncte prin care era definit primatul episcopului
Romei. Situația s-a schimbat radical după recepționarea pretențiilor papale.
Prin urmare, conform dispozițiilor trimise de la Roma, în aprilie 1277, la
finalul unei adunări sinodale convocate de patriarhul Ioan al XI-lea Bekkos,
în cadrul unei ceremonii care a avut loc în capela palatului imperial, în
fața a numeroși clerici bizantini și a apocrisiarilor papali, împăratul Mihail
al VIII-lea și fiul lui, co-imperator-ul Andronic, au reafirmat primatul
episcopului Romei și au citit textul jurământului solemn pronunțat de
Gheorghe Akropolites la Lyon. De asemenea, fiecare dintre cei doi suverani
a semnat mai multe exemplare ale formula fidei, care se regăsesc în prezent
în Arhiva Secretă a Vaticanului (Archivum Secretum Vaticanum)136.
Urmare a solicitărilor papei transmise prin cei patru călugări
dominicani cu privire la reafirmarea unirii, la finalul ședinței sinodale din
aprilie 1277 patriarhul Ioan al XI-lea Bekkos a redactat o mărturisire de
credință, atât în nume propriu, cât și în numele clerului bizantin, pe care i-a
adresat-o lui Ioan al XXI-lea137. Ca și în precedenta epistolă (februarie-martie
1277), patriarhul a subliniat sinceritatea acceptării unirii bisericești din partea
bizantinilor și a continuat apoi cu o expunere pe larg a credinței sale. Încă din
debutul acestei a doua părți a epistolei, Ioan Bekkos s-a exprimat în favoarea
adoptării adaosului Filioque în textul Simbolului de credință, împlinind
astfel una dintre pretențiile papei. Concepută ca o parafrazare a formula
fidei transmise inițial bizantinilor de papa Clement al IV-lea în martie 1267,
patriarhul bizantin a adăugat acestei mărturisiri unele argumente menite să
demonstreze că ceea ce se predica și se învăța în Biserica Răsăriteană era în
deplin acord cu doctrina Bisericii Romane. Prin urmare, s-a exprimat explicit
în favoarea purgatoriului și a celor 7 Taine (Confirmarea / Mirungerea
poate fi săvârșită și de un preot, nu exclusiv de un episcop; Euharistia poate
fi săvârșită atât cu azimă, cât și cu pâine dospită; dacă nu există impedimente
136
Cele două mărturisiri de credință au fost editate critic, însoțite de bogate comentarii,
în: L. Pieralli, La corrispondenza diplomatica..., 303-348. De asemenea, a se vedea:
F. Dölger, Regesten der Kaiserurkunden..., 3. Teil, n. 2028, 2073. În Arhiva Vaticanului
se păstrează încă patru exemplare în limba latină ale formula fidei a lui Mihail al VIII-lea
Paleologul, cu semnătura olografă în limba greacă, precum și alte trei exemplare (două
în limba latină și unul în latină și greacă) cu semnătura olografă în limba greacă a lui
Andronic al II-lea Paleologul.
137
Atât originalul grecesc, cât și traducerea în limba latină au fost editate critic, comentate
și publicate în: L. Pieralli, La corrispondenza diplomatica..., 415-431. De asemenea, a se
vedea: Χ. Ἁραμπατζής, „Ἐκκλησιαστικό-πολιτικὲς καὶ θεολογικὲς διεργασίες...”, 226-236;
V. Laurent, Les regestes des actes..., fasc. IV, n. 1433.
272
canonice poate fi binecuvântată nu numai a treia Cununie, ci și următoarele;

conform practicii răsăritene, Maslul este săvârșit de către șapte preoți –
heptapapandum). Cu toate acestea,
„chiar dacă sus-numita Sfântă Biserică a Romei așa vestește și predică toate
acestea, credem și spunem că Sfânta Biserică a Romei învață și predică acestea
cu adevăr, dreaptă credință și cucernicie, doar că, și așa, suntem datori să
rămânem statornici în obiceiurile ținute de la început în Biserica noastră.”138
În iulie 1277, atât împăratul Mihail al VIII-lea, cât și fiul său,

co-imperator-ul Andronic, au redactat alte două scrisori destinate viitorului
papă (între timp ajunsese la Constantinopol informația cu privire la
moartea papei Ioan al XXI-lea în mai 1277), care urmau să fie duse la
Roma de cinci ambasadori bizantini: mitropolitul Teodor Skoutariotes
al Cyzicului (1277-1283; PLP 26204), chartophylax-ul Constantin
Meliteniotes, arhidiaconul Gheorghe Metochites, de secretis familiaribus
Ioan Angelos și de secretis camerae Andronic Masgidas. În scrisoarea
semnată de basileul bizantin, acesta a anunțat că a împlinit pretențiile
papale, semnând atât el, cât și fiul lui o mărturisire de credință în mai
multe exemplare. De asemenea, patriarhul și alți înalți prelați au semnat
un document similar. La rândul său, Andronic al II-lea a subliniat eforturile
depuse de tatăl său pentru împlinirea tuturor cerințelor papei, precum și
strădaniile pe care el însuși le-a depus pentru ca unirea bisericească să fie din
ce în ce mai vizibilă139. În cele din urmă, printr-o scrisoare semnată de ambii
împărați bizantini în data de 24 iulie 1277, această impozantă delegație
bizantină, care trebuia să îi însoțească pe drumul de întoarcere pe cei patru
legați pontificali, a fost învestită cu puteri depline pentru a negocia și a
semna un acord de pace cu Filip de Courtenay și Carol I de Anjou140.
138
Τῶ ἁγιωτάτω, μακαριωτάτω, ἄκρω ἀρχιερεῖ τοῦ ἀποστολικοῦ θρόνου τ‹ῆς› πρεσβυτέρ‹ας›
Ῥώμ‹ης› ‹καὶ› οἰκουμενικῶ πάπα, κυρ‹ῶ› Ἰω‹άνν›η, Ἰω‹άνν›‹ης›, ἐλέω Θ‹εο›ῦ π‹ατ›ρι
άρχ‹ης› Κωνσταντινουπ‹ό›λε‹ως› νέ‹ας› Ῥώμ‹ης› μετὰ πάσ‹ης› τ‹ῆς› περὶ ἐμὲ ἱερᾶς
καὶ ἁγί‹ας› συνόδου τὴν ὀφειλομένην προσαγορεί‹αν› τῆ ἡμετέρα ὑπακοῆ, προσκύνησ‹ίν›
τε ‹καὶ› εὐχῶν αἴτησιν, în: L. Pieralli, La corrispondenza diplomatica..., 425: ἐπεὶ ταῦτα
πάντα οὕτω πρεσβεύει τε καὶ κηρύττει ἡ ῥηθεῖσα ἁγία Ἐκκλησία τῆς Ῥώμ(ης), πιστεύομ(εν)
καὶ λέγομ(εν), ὅτι εὐσεβ(ῶς) καὶ ὀρθοδόξως καὶ ἀληθῶς διδάσκει καὶ κηρύττει ταῦτα ἡ ἁγία
Ἐκκλησία τῆς Ῥώμ(ης), πλὴν (καὶ) οὕτως ὀφείλομ(εν) ἐμμένειν ἡμεῖς ἀπαραλλάκτως ἐπὶ τοῖς
ἀρχῆθεν κρατήσασι παρὰ τῆ ἡμετέρα Ἐκκλησία ἐθίμοις.
139
Ambele scrisori imperiale au fost editate critic, însoțite de bogate comentarii, în:
L. Pieralli, La corrispondenza diplomatica..., 349-363. De asemenea, a se vedea: F. Dölger,
Regesten der Kaiserurkunden..., 3. Teil, n. 2029, 2074 (datări eronate).
140
Versiunea în limba latină a acestei epistole a fost publicată în: Acta Ioannis XXI 20,
în: Acta Romanorum Pontificum ab Innocentio V..., 44-45.
273
În paralel cu aceste noi acțiuni pro-unioniste în Constantinopol,

împăratul Mihail al VIII-lea a încercat să exercite presiuni și asupra celor
doi lideri bizantini autonomi, cu care se afla deja în conflict: Ioan I Doukas,
sebastokrator-ul Tesaliei (1268-1289; PLP 208), și Nichifor I Komnenos
Doukas, despot-ul Epirului (1267-1296; PLP 91042). Nu numai că aceștia
refuzaseră compromisul dogmatic, preferând să păstreze puritatea credinței
Bisericii Răsăritene, dar teritoriile de sub jurisdicția lor deveniseră zone
de refugiu pentru cei care se împotriveau politicii religioase promovate
de împăratul și patriarhul din Constantinopol. Mai mult decât atât, la
sfârșitul anului 1276 un Sinod endemic convocat de sebastokrator-ul Ioan
I Doukas în Neopatras i-a considerat eretici și i-a excomunicat atât pe
papă (cel mai probabil sentința îi era adresată lui Grigorie al X-lea, deși la
momentul respectiv pe Scaunul Apostolic se afla Ioan al XXI-lea), cât și
pe patriarhul Ioan al XI-lea Bekkos și pe împăratul Mihail al VIII-lea. De
asemenea, Sinodul a dispus pedeapsa cu închisoarea în cazul episcopului
unionist Ioan din Trikkala (PLP 8455), care a îndrăznit să se opună acestei
decizii141. Ca reacție la această condamnare spirituală, în primăvara anului
1277 basileul din Constantinopol a trimis, atât către Ioan I Doukas, cât
și către Nichifor I Komnenos Doukas, una dintre hotărârile Sinodului
patriarhal în care erau reafirmate prerogativele pontifului roman (fie decizia
din data de 24 decembrie 1276, fie cea în care era indicată și pedeapsa
excomunicării față de cei care se opuneau unirii din data de 19 februarie
1277)142. Ulterior, în ziua de 16 iulie 1277, patriarhul Ioan al XI-lea
Bekkos (1275-1282) a adresat o scrisoare-enciclică înalților demnitari, atât
celor din administrația civilă, cât și celor din administrația bisericească,
în care a reîntărit decizia sinodală de excomunicare a tuturor celor care
nu au recunoscut unirea cu Biserica Romană, nominalizându-i explicit pe
principii bizantini din Tesalia și Epir143. În ciuda tuturor presiunilor venite
dinspre Constantinopol, Ioan I Doukas și-a continuat imperturbabil politica
anti-unionistă, în decembrie 1277 acesta impunând pedepsirea episcopului
141
Littere misse ex parte Ogerii prothonotarii M. Paleologi imperatoris Grecorum nuntiis
eiusdem imperatoris 15-17, în: R.-J. Loenertz OP, „Mémoire d’Ogier, protonotaire,
pour Marco et Marchetto nonces de Michel VIII Paléologue auprès du pape Nicolas
III. 1278, printemps-été”, OCP, 31 (1965), 392-393 [retipărit în: R.-J. Loenertz,
Byzantina et Franco-Graeca..., 537-572].
142
Littere misse ex parte Ogerii prothonotarii M. Paleologi imperatoris Grecorum nuntiis
eiusdem imperatoris 7, în: R.-J. Loenertz, „Mémoire d’Ogier, protonotaire...”, 390.
De asemenea, a se vedea: F. Dölger, Regesten der Kaiserurkunden..., 3. Teil, n. 2026a.
143
Versiunea în limba latină a acestui text a fost publicată în: Acta Ioannis XXI 19,
în: Acta Romanorum Pontificum ab Innocentio V..., 43-44. De asemenea, a se vedea:
V. Laurent, Les regestes des actes..., fasc. IV, n. 1435.
274
bizantin din Kitros, sufragan al mitropolitului din Tesalonic, alături de

care participase la adunările sinodale din Constantinopol (decembrie
1276 și aprilie 1277). Pentru că nu a condamnat unirea dintre cele două
Biserici, episcopul unionist a fost dezbrăcat și lăsat să înghețe în frig, sub
cerul liber144. De asemenea, ca o nouă dovadă a protecției pe care cei doi
lideri din Tesalia și Epir au oferit-o tuturor celor ce se opuneau politicii
imperiale a lui Mihail al VIII-lea, în martie 1278, în Neopatras, a avut loc
un Sinod al partidei arseniților, care i-a condamnat pe cei trei patriarhi de
Constantinopol (Nichifor al II-lea [PLP 21596], Gherman al III-lea și
Iosif I) ce ocupaseră această demnitate bisericească în timpul vieții fostului
patriarh Arsenie Autoreianos145.
Pe măsură ce acțiunile de impunere cu forța a unirii s-au intensificat
au fost consemnate și primele persecuții de după Concilium Lugdunense
Secundum asupra celor care au îndrăznit să conteste orthodoxia proiectului
imperial. Astfel, încă din vara anului 1275, Meletie Mărturisitorul (PLP
17753) a fost exilat în insula Skyros, trimis la Roma pentru a fi judecat
de papă (toamna anului 1279), apoi închis din nou în insula Skyros și la
Constantinopol, de unde a fost eliberat abia după moartea primului basileu
Paleolog (decembrie 1282). Pe lângă toate aceste privațiuni, pentru a fi
determinat să înceteze propaganda anti-unionistă a fost pedepsit și cu tăierea
limbii146. În aceeași perioadă (anul 1275), unul dintre favoriții împărătesei,
144
Acest episod a fost descris în: Littere misse ex parte Ogerii prothonotarii M. Paleologi
imperatoris Grecorum nuntiis eiusdem imperatoris 17, în: R.-J. Loenertz, „Mémoire
d’Ogier, protonotaire...”, 393.
145
Ἔγγραφον συνόδου πιθανῶς ἐν Θεσσαλίᾳ ἢ ἐν Ἠπείρῳ ἀθροισθείσης διὰ Ἰωάννου Α΄ τοῦ νόθου,
σεβαστοκράτορος Θεσσαλίας καὶ δουκὸς Νεοπατρῶν, ἢ διὰ Νικηφόρου Α΄ τοῦ δεσπότου Ἠπείρου,
în: Ἀνάλεκτα Ἱεροσολυμιτικῆς σταχυολογίας ἢ συλλογὴ ἀνεκδότων καὶ σπανίων ἑλληνικῶν
συγγραφῶν περὶ τῶν κατὰ τὴν Ἑῴαν ὀρθοδόξων ἐκκλησιῶν καὶ μάλιστα τῆς τῶν Παλαιστινῶν,
συλλεγέντα δὲ καὶ ἐκδιδόμενα ὑπὸ Ἀ. Παπαδόπουλος-Κεραμέως, τόμος Α΄, Πετρουπόλεως,
Τυπογραφεία Β. Κιρσβάουμ., 1891, 471-474 [retipărire anastatică: Bruxelles, Culture et
Civilisation, 1963]. De asemenea, a se vedea: V. Grumel, „En Orient après le IIe Concile
de Lyon: brèves notes d’histoire et de chronologie”, EOr, 24 (1925), 324-325.
146
Pentru detalii cu privire la viața lui Meletie Mărturisitorul a se vedea: Γεώργιος
Παχυμέρης, Συγγραφικαὶ Ἱστορίαι VI.18, VI.24, în: Georges Pachymérès, Relations
Historiques (Livres IV-VI)..., 58514-20, 61716-22; Γεώργιος Παχυμέρης, Συγγραφικαὶ
Ἱστορίαι VII.3, în: Georges Pachymérès, Relations Historiques (Livres VII-IX), Édition,
Traduction française et Notes par Albert Failler, (CFHB, 24/3), Paris, Institut Français
d’Études Byzantines, 1999, 251- 2718; Θεόδωρος Ἀγαλλιανός, Διάλογος μετά τινος μοναχοῦ
κατὰ Λατίνων, în: Théodore Agallianos, Dialogue avec un moine contre les Latins (1442),
Édition critique, traduction française et commentaire par Marie-Hélène Blanchet,
(ByzSor, 27), Paris, Publications de la Sorbonne/Centre de Recherches d’Histoire et de
Civilisation Byzantines, 2013, 53345-65518, 131-143; Σπυρ. Λαυριώτης, „Βίος καὶ πολιτεία
καὶ μερικὴ θαυμάτων διήγησις τοῦ ὁσ. πατρὸς ἡμῶν Μελετίου τοῦ Ὁμολογητοῦ”, GregPal,
275
călugărul Ioan (ulterior mitropolit al Heracleei Pontului, 1295-1328; PLP

8609), a fost îndepărtat de la curtea imperială pentru poziția sa împotriva
unirii147. De asemenea, opozanții politicii religioase a lui Mihail al VIII-lea
nu s-au îndreptat numai spre Tesalia și Epir, ci unii dintre ei au ajuns în
cursul anului 1277 la Trapezunt, la curtea lui Gheorghe Comnenul (1266-
1280; PLP 12094), pe care l-au convins să se proclame autocrator și să
preia însemnele imperiale. Motivația cu care l-au convins să își asume un
astfel de gest a constat tocmai în apostazia împăratului Mihail al VIII-lea
de la dreapta credință prin acceptarea unirii cu Biserica Romei148. În sfârșit,
un paragraf din debutul Dialogului polemic purtat între un legat latin
și călugărul athonit Nichifor, în Saint-Jean d’Acre (Acra), se referea la o
descindere a armatei imperiale la Muntele Athos în primăvara anului 1276.
Motivul intervenției violente dictate de împăratul Mihail al VIII-lea ar
fi fost suprimarea menționării numelui său din formulările rugăciunilor
pentru conducătorii lumești149. În același timp, o narațiune (διήγησις)150
tardivă (cel mai vechi manuscris care include acest text datează din secolul
5 (1921), 582-582, 609-624; Ὁ Ἄθως, 8-9 (1928), 9-11; Θεόφιλος Ν. Σιμόπουλος,
Μελέτιος ὁ Γαλησιώτης (1230-1307). Ὁ Ἄγνωστος, Θεολόγος, Ὅσιος, Ὁμολογητής, Λόγιος,
Συγγραφεύς. Βιογραφία, Ἀνέκδοτα αὐτοῦ συγγράμματα, Ἀσματικὴ Ἀκολουθία. Συμβολὴ εἰς
τὴν Ἱερὰν Ἐπιστήμην τῆς Θεολογίας (Κλάδον Πατρολογίας), Ἀθήνα, s.n., 1978, 11-92;
Albert Failler, „Mélèce le Confesseur et le monastère Saint-Lazare de Constantinople”,
REB, 56 (1998), 231-238. De asemenea, poemul său anti-latin a fost editat critic, cu
traduceri în limba franceză și, respectiv, engleză, în: V. Laurent, J. Darrouzès, Dossier
grec..., 104-112, 554-563; Tia Kolbaba, „Meletios Homologetes On the Customs of the
Italians”, REB, 55 (1997), 137-168.
147
Βίος καὶ πολιτεία τοῦ ἐν ἁγίοις πατρὸς ἡμῶν Ἰωάννου, ἀρχιεράρχου Ποντοηρακλείας,
συγγραφεὶς παρὰ τοῦ σοφωτάτου κὺρ Νικηφόρου τοῦ Γρηγορᾶ τοῦ καὶ ἀνεψιοῦ αὐτοῦ, în:
V. Laurent, „La Vie de Jean, Métropolite d’Héraclée du Pont”, ArPo, 6 (1934), 4224-469.
Pentru alte detalii despre acest personaj a se vedea: V. Laurent, „La personnalité de Jean
d’Héraclée (1250-1328), oncle et précepteur de Nicéphore Grégoras”, Hell., 3 (1930),
297-315; J. Preiser-Kapeller, Der Episkopat im späten Byzanz..., 149, 224, 326.
148
Această informație a fost prezentată în: Littere misse ex parte Ogerii prothonotarii
M. Paleologi imperatoris Grecorum nuntiis eiusdem imperatoris 12, în: R.-J. Loenertz,
„Mémoire d’Ogier, protonotaire...”, 391. Informația furnizată de Ogerius a fost
relaționată cu presiunile ulterioare ale împăratului Mihail al VIII-lea asupra lui Ioan
al II-lea Comnenul (1280-1297; PLP 12106) pentru a renunța la acest titlu: Γεώργιος
Παχυμέρης, Συγγραφικαὶ Ἱστορίαι VI.34, în: Georges Pachymérès, Relations Historiques
(Livres IV-VI)..., 65314-6597.
149
Ediția critică a acestui interesant text polemic a fost publicată în: V. Laurent,
J. Darrouzès, Dossier grec..., 82-88 (comentarii), 486-507 (text).
150
O primă ediție a acestui text, preluat dintr-un manuscris athonit târziu (secolele
XVIII-XIX), a fost publicată în: Σπυρίδων Π. Λάμπρος, „Τὰ Πάτρια τοῦ Ἁγίου Ὄρους”,
NE, 9 (1912), 157-161. Ulterior, o nouă ediție, conform unui manuscris din secolul al
XVII-lea păstrat în Biblioteca Marciana (Marcianus cl. VIII 41, ff. 227v-230r), a fost
276
al XVI-lea) a descris o vizită la Muntele Athos a împăratului Mihail

al VIII-lea, însoțit de patriarhul unionist Ioan al XI-lea Bekkos, pentru
a impune cu forța unirea dintre cele două Biserici, ca reacție la scrisorile
monahilor athoniți (primăvara anului 1275). Conform acestui text,
periplul imperial ar fi pornit de la mănăstirea Marea Lavră și ar fi continuat
ulterior cu vizite succesive la mănăstirile Iviron, Vatopediou, Zographou,
Protaton (Karyes) și Xeropotamou. Dintre acestea, comunitățile de la
Marea Lavră și Xeropotamou ar fi acceptat politica unionistă a împăratului
și ar fi slujit conform ritului latin, pe când celelalte mănăstiri au rezistat
presiunii exercitate de basileu. Deși ulterior analiza internă a acestui
text a demonstrat că evenimentele descrise sunt în relație cu perioada
anterioară semnării unirii de la Ferrara-Florența (1438-1439), totuși
legenda descinderii primului împărat Paleolog la Muntele Athos, păstrată
în formă orală timp de secole și însoțită de unele mărturii palpabile
în tradiția athonită, a fost acceptată ca autentică de unii cercetători151.
Pe de altă parte, această concluzie nu infirmă persecuția ordonată de Mihail
al VIII-lea asupra monahilor anti-unioniști de la Muntele Athos.
publicată în: Johannes Koder, „Patres athonenses a latinophilis occisi sub Michaele VIII.
Mit zwei Textabbildungen”, JÖB, 18 (1969), 79-88.
151
Inițial, mai mulți autori au considerat informațiile din acest text ca fiind absolut
autentice: Ἀνδρόνικος Κ. Δημητρακόπουλος, Ἱστορία τοῦ σχίσματος τῆς Λατινικῆς
Ἐκκλησίας ἀπὸ τῆς Ὀρθοδόξου Ἐλληνικῆς / Historia schismatis quod intercedit inter
Ecclesiam Occidentalem et Orientalem, Lipsiae, List & Francke, 1867, 69-74; Conrad
Chapman, Michel Paléologue, restaurateur de l’Empire Byzantin (1261-1282), Paris,
Éditeur Eugène Figuière, 1926, 121. Primii autori care au ridicat unele semne de
întrebare cu privire la cronologia evenimentelor descrise în acest text au fost: Ph. Meyer,
Die Haupturkunden für die Geschichte der Athosklöster, Leipzig, J.C. Hinrichs’sche
Buchhandlung, 1894, 53-54; R.M. Dawkins, The Monks of Athos, London, George
Allen & Unwin Ltd, 1936, 297-307. Demonstrația cu privire la eroarea de datare a fost
publicată în: Stéphane Binon, Les origines légendaires et l’histoire de Xéropotamou et
de Saint-Paul de l’Athos. Étude diplomatique et critique, (BMus, 13), Louvain, Bureaux
du Muséon, 1942, 110-113. De asemenea, pentru alte comentarii a se vedea: Ἰωάννης
Ἀναστασίου, „Ὁ τρυλούμενος διωγμὸς τῶν ἁγιορειτῶν ὑπὸ τοῦ Μιχαὴλ Η΄ Παλαιολόγου
καὶ τοῦ Ἰωάννου Βέκκου”, în: Ἀθωνικὴ πολιτεία: ἐπὶ τῆ χιλιετήριδι τοῦ Ἁγίου Ὄρους,
Θεσσαλονίκη, Ἀριστοτελεῖον Πανεπιστήμιον Θεσσαλονίκης, 1963, 207-257; Ἰωάννης Π.
Μαμαλάκης, Τὸ Ἅγιον Ὄρος (Ἄθως) διὰ μέσου τῶν αἰώνων, (MakBib, 33), Θεσσαλονίκη,
Ἑταιρεία Μακεδονικῶν Σπουδῶν, 1971, 100-105; J. Koder, „Patres athonenses...”, 79-88;
М. Живојиновић, „Света Гора и Лионска Унија”, ZRVI, 18 (1978), 141-154; Antonio
Rigo, „La Διήγησις sui monaci athoniti martirizzati dai latinofroni (BHG 2333) e le
tradizioni athonite successive: alcune osservazioni”, StVen, NS, 15 (1988), 71-106;
Hiroyuki Hashikawa, Byzantine Monks and the Union of Lyons, MPhil thesis, The
University of Birmingham, 2004, 55-66; Renaud Rochette, Le Ciel et le sang. Le pouvoir
impérial à Byzance à l’époque des Paléologues (1261-1453), thèse de doctorat, tome I,
Université Paris 1 – Panthéon Sorbonne, 2009, 534-535.
277
Schimbarea de atitudine a papilor Inocențiu al V-lea și Ioan al XXI-lea

cu privire la noile condiții pe care bizantinii trebuiau să le împlinească a
fost radicală. Dacă papa Grigorie al X-lea procedase cu maximă precauție
și flexibilitate, înțelegând dificultățile unui astfel de demers în societatea
bizantină și limitându-se la un accept formal din partea împăratului și a
unei părți a clerului (negotio graecorum), succesorii săi în scaunul pontifical
au insistat pentru o capitulare totală, exprimată prin uniformizarea
doctrinei și a cultului (reductio graecorum). În relația cu Imperiul bizantin,
până la sfârșitul pontificatului lui Grigorie al X-lea, diplomația papală
fusese dominată de călugării franciscani, comportând o notă de echilibru
și flexibilitate. Începând cu papa Inocențiu al V-lea, primul pontif ales
dintre frații predicatori, a fost adoptată o poziție inflexibilă și intransigentă,
fapt care a îngreunat și mai mult situația împăratului și a patriarhului
din Constantinopol. Alternativa bizantinilor în cazul unui refuz era
un conflict armat indezirabil cu regele Siciliei și Italiei de Sud, așadar,
implicit, eșecul întregii politici a lui Mihail al VIII-lea pentru salvgardarea
Imperiului. Negocierile inițiate cu Papalitatea încă de la începutul
domniei nu avuseseră alt scop decât să împiedice proiectele occidentale
anti-bizantine, iar după toate riscurile asumate prin acceptarea unirii
bisericești discursul pontifical făcea apel tocmai la ceea ce basileul bizantin
încercase să preîntâmpine. Agenda transmisă prin legații pontificali a
impus nu doar un jurământ formal din partea puterii politice, ci și dovezi
palpabile din partea reprezentanților Bisericii, introducerea adaosului
Filioque în textul Simbolului de credință și chiar revizuirea riturilor
răsăritene în conformitate cu învățătura Bisericii latine. Aceste ultime
două exigențe papale, care au însemnat totodată și un răspuns negativ la
rugămintea lui Mihail al VIII-lea exprimată în ultimul paragraf al formula
fidei din martie 1274, au dinamitat fragilul consens din Constantinopol
și au impus împăratului o politică agresivă față de opozanții unirii. Pe de
altă parte, atât basileul, cât și patriarhul au încercat să împlinească cerințele
pontificale, asumându-și personal acest demers, în numele instituțiilor pe
care le reprezentau.
Delegația mixtă pontificalo-imperială, plecată din Constantinopol
la sfârșitul lunii iulie 1277152, a ajuns la Roma în toamna aceluiași an.
152
În perioada petrecută la Constantinopol, ambasada pontificală a primit mai multe
documente care trebuiau să ajungă la Roma: declarația sinodală (19 febr. 1277), prima
scrisoare a patriarhului (febr.-mart. 1277), mai multe copii ale mărturisirilor de credință
semnate de cei doi împărați și a doua scrisoare a patriarhului (apr. 1277). De cealaltă
parte, delegația bizantină a fost însărcinată să predea Curiei sau noului papă (dacă ar
fi fost ales un alt pontif între timp) patru epistole: cele două scrisori ale împăraților
278
Scaunul papal, vacant din nou după moartea lui Ioan al XXI-lea (mai
1277), a fost ocupat abia după câteva luni prin alegerea lui Nicolae al III-lea
(noiembrie 1277 – august 1280)153. La scurt timp după momentul alegerii,
probabil concomitent cu celelalte scrisori expediate principilor europeni,
Nicolae al III-lea a trimis la Constantinopol, prin intermediul a doi
curieri, Marchus (Marco) și Marchetus (Marchetto), o scrisoare prin care
a anunțat schimbarea survenită pe scaunul pontifical154. Aceștia au ajuns
pe malul Bosforului în martie 1278 și au participat, în perioada martie-
iunie 1278, la una sau mai multe întâlniri cu împăratul Mihail al VIII-lea,
care le-a încredințat un mesaj oral adresat papei Nicolae al III-lea. Ogerius,
protonotarius în cancelaria imperială, unde activa încă din anul 1272, a
avut rolul de interpret în timpul discuțiilor purtate între împărat și cei doi
curieri, transformați în diplomați imperiali. Deși mesajul a fost confidențial,
transmis viva voce, totuși, pentru ca Marchus și Marchetus să nu omită
vreo informație esențială, Ogerius a redactat un document în limba latină
în care a sintetizat ideile principale din cadrul acelor întâlniri. Conform
datelor consemnate de secretarul imperial, în contextul dificultăților pe
care le-a întâmpinat în Imperiu ca urmare a proclamării unirii bisericești,
împăratul a prezentat pe larg relația conflictuală pe care o avea cu cei doi
despoți bizantini din Tesalia și Epir, susținerea pe care aceștia o primeau
din partea unor lideri latini, dar și actul de uzurpare a însemnelor imperiale
din Trapezunt. Mulți dintre opozanții politicii sale religioase erau membri
(iul. 1277), o decizie sinodală de excomunicare a celor care se opuneau unirii, cu

menționarea explicită a principilor bizantini din Tesalia și Epir (16 iul. 1277), și
scrisoarea de recomandare din partea celor doi împărați (24 iul. 1277).
153
papa Nicolae al III-lea a se vedea: W. Norden, Das Papsttum und Byzanz..., 580-606;
Augustin Demski, Papst Nikolaus III. Eine Monographie, (KGSt, 6/1-2), Münster, Verlag
von Heinrich Schöningh, 1903, 212-226; G. Golubovich, Biblioteca bio-bibliografica...,
tomo I, 299-300; G. Golubovich, Biblioteca bio-bibliografica..., tomo II, 425;
V. Grumel, „Les ambassades pontificales...”, 437-447; D.J. Geanakoplos, Emperor Michael
Palaeologus..., 309-325; B. Roberg, Die Union..., 196-213; J. Gill, Byzantium and the
Papacy..., 171-177; Antonino Franchi, I Vespri Siciliani e le relazioni tra Roma e Bisanzio:
studio critico sulle fonti, (QHoTh, 1), Palermo, Facoltà Teologica di Sicilia, 1984, 27-42
[retipărire anastatică, cu un Indice nominativo adăugat: Assisi, Edizioni Porziuncola,
1997]; Χ. Ἁραμπατζής, „Ἐκκλησιαστικό-πολιτικὲς καὶ θεολογικὲς διεργασίες...”, 242-247.
154
Scrisoarea papei Nicolae al III-lea adresată împăratului Mihail al VIII-lea Paleologul
nu s-a păstrat, însă mesajul acesteia trebuie să fi fost similar celui transmis regelui
Franței, Filip al III-lea (1270-1285), în data de 15 ian. 1278: Jules Gay, Les registres de
Nicolas III (1277-1280). Recueil des bulles de ce pape, publiées ou analysées d’après
les manuscrits originaux des Archives du Vatican, (BEFAR, 2e Série, 14.1), Paris,
A. Fontemoing, 1898, 3.
279
ai propriei familii. Prin toate aceste detalii, Mihail al VIII-lea a încercat

să îl convingă pe papa Nicolae al III-lea de necesitatea pronunțării unei
excomunicări la adresa celor doi adversari ai săi din Balcani, Ioan I Doukas
și Nichifor I Komnenos Doukas155.
Pe lângă mesajul transmis pe cale orală și consemnat de Ogerius, în
perioada martie-iunie 1278 împăratul i-a adresat papei Nicolae al III-lea
și o scrisoare, felicitându-l pentru demnitatea în care fusese chemat să
slujească156. De asemenea, într-o epistolă separată, patriarhul Ioan al XI-lea
Bekkos i-a transmis noului papă bucuria pentru promovarea în demnitatea
ecleziastică și l-a asigurat că numele lui Nicolae al III-lea va fi pomenit în
rugăciunile sale157. Cei doi curieri pontificali, deveniți mesageri imperiali,
au părăsit Constantinopolul cel târziu în luna iunie 1278 și au ajuns la
Roma înaintea redactării noilor mesaje pontificale adresate curții imperiale
bizantine (octombrie 1278)158.
155
Ediția critică a acestui memoriu în limba latină, însoțită de comentarii, a fost
publicată în: R.-J. Loenertz, „Mémoire d’Ogier, protonotaire...”, 374-408. De asemenea,
a se vedea: V. Grumel, „En Orient après le IIe Concile...”, 321-324; R.-J. Loenertz,
„Notes d’histoire…”, 178-180; Donald M. Nicol, „The Greeks and the Union of the
Churches. The Report of Ogerius, Protonotarius of Michael VIII Palaiologos, in 1280”,
PIA, Section C (Archaeology, linguistic and literature), 63 (1962), 1-16 [retipărit în:
D.M. Nicol, Byzantium...]; F. Dölger, Regesten der Kaiserurkunden..., 3. Teil, n. 2038a.
156
Textul acestei scrisori a fost editat critic și publicat în: L. Pieralli, La corrispondenza
3. Teil, n. 2038.
157
Acta Nicolai III 22, în: Acta Romanorum Pontificum ab Innocentio V..., 47-49. De
asemenea, a se vedea: V. Laurent, Les regestes des actes..., fasc. IV, n. 1439.
158
Cu privire la interdependența dintre mesajul oral transmis de împăratul Mihail
al VIII-lea prin legații Marchus și Marchetus și răspunsul ulterior al papei Nicolae
al III-lea adresat basileului (7 oct. 1278), J. Gill a ajuns la concluzia că, din moment
ce în mesajele pontificale din oct. 1278 nu există nicio referință directă sau indirectă
la scrisorile trimise de la Constantinopol sau la rugămintea împăratului, întoarcerea
celor doi curieri papali trebuie să se fi petrecut posterior lunii oct. 1278 sau chiar după
plecarea respectivei delegații (ian. 1279). A se vedea: J. Gill, Byzantium and the Papacy...,
292-293, n. 55. Totuși, la finalul primei scrisori adresate basileului (7 oct. 1279), papa
Nicolae al III-lea s-a referit la cererile cu privire la excomunicarea despoților bizantini
pe care Mihail al VIII-lea le adresase predecesorilor, Grigorie al X-lea și Inocențiu
al V-lea și care de curând au fost repetate în prezența Noastră: Acta Nicolai III 29, în: Acta
Romanorum Pontificum ab Innocentio V..., 63: […] novissime in nostra […] praesentia
repetitas […]. De asemenea, faptul că documentele venite de la Constantinopol au fost
așezate în registrele actelor papei Nicolae al III-lea pe primele trei locuri constituie un
argument solid în favoarea ipotezei sosirii neîntârziate la Roma a celor doi ambasadori
(sept. 1278). Lipsa unei influențe vizibile a mesajului imperial asupra gândirii papei
Nicolae al III-lea nu poate fi un argument în favoarea ipotezei amânării momentului
descinderii în Roma a lui Marchus și Marchetus. Din întreaga demonstrație a lui
280
Singura legație papală din timpul lui Nicolae al III-lea trimisă în

misiune pe malul Bosforului a primit scrisorile de acreditare la începutul
lunii octombrie 1278. Noul papă a revenit la serviciile fraților minoriți
(franciscani), spre deosebire de papa Ioan al XXI-lea, singurul pontif
care apelase la călugări dominicani pentru relația cu Imperiul și Biserica
bizantine. Această nouă misiune diplomatică a fost condusă de episcopul
Bartolomeu de Grosseto, însoțit de Bartolomeu de Senis (provincial
franciscan în Siria) și lectorii Philippus Perusinus (Perugia) și Angelus
Urbevetanus (Orvieto). În ordine cronologică și a importanței adresanților,
primele două scrisori înmânate legaților, semnate de papă în ziua de
7 octombrie 1278, au fost cele către împăratul Mihail al VIII-lea. Acesta
a fost lăudat pentru toate eforturile pe care le-a făcut în favoarea unirii
celor două Biserici și i-au fost transmise mulțumiri pentru copiile semnate
olograf ale mărturisirilor de credință (aprilie 1277). Cu toate acestea, cei
patru reprezentanți ai papei au primit misiunea de a împlini toate cele
necesare pentru o unire deplină. În ceea ce privește solicitarea basileului
pentru ca pontiful să pronunțe o excomunicare la adresa adversarilor săi
politici, răspunsul a fost negativ. De asemenea, era imperios necesară
soluționarea diferendelor cu Filip de Courtenay și Carol I de Anjou,
iar împăratul era somat să-și trimită în maximum cinci luni ambasadori
plenipotențiari în Occident care să semneze un tratat de pace159. În epistola
adresată co-imperator-ului Andronic, semnată în aceeași zi (7 octombrie
1278), papa Nicolae al III-lea i-a mulțumit pentru tot ceea ce făcuse până
în acel moment, dar l-a și anunțat că legații au primit directive speciale
pentru a întări unirea160. În scrisoarea adresată patriarhului și membrilor
clerului bizantin, semnată în ziua de 8 octombrie 1278, papa a făcut
referire la mărturisirile de credință pe care fiecare dintre aceștia urma să
și le asume prin semnătură, după modelul împăraților (aprilie 1277).
Detaliile trebuiau controlate de cei patru legați pontificali161. O primă
scrisoare adresată propriilor apocrisiari, cuprinzând cele mai importante
J. Gill, singurul argument coerent este legat de lipsa unei menționări, conform uzanțelor
diplomatice, a receptării celor două scrisori din partea împăratului și a patriarhului
trimise drept răspuns la vestea alegerii noului pontif suprem.
159
Acta Nicolai III 29-30, în: Acta Romanorum Pontificum ab Innocentio V..., 61-65.
Referința papei Nicolae al III-lea cu privire la ambasadorii imperiali care să aibă dreptul
de a negocia și semna un tratat de pace cu cei doi principi latini este surprinzătoare, din
moment ce ambasadorii bizantini trimiși de basileu în iul. 1277 erau încă la Roma, iar
ei fuseseră învestiți cu acest drept conform scrisorii semnate de ambii împărați în data de
24 iul. 1277. A se vedea: J. Gill, Byzantium and the Papacy..., 172, 292 (n. 49).
160
Acta Nicolai III 31, în: Acta Romanorum Pontificum ab Innocentio V..., 66-67.
161
Acta Nicolai III 34, în: Acta Romanorum Pontificum ab Innocentio V..., 68-70.
281
directive papale, a fost semnată în ziua de 9 octombrie 1278. Pe lângă

obligația de a obține cât mai multe mărturisiri cu jurământ solemn și
semnătură (textul fiind identic cu cel propus de Curia romană în mai
1270) din partea clerului bizantin, atât din Constantinopol, cât și din
alte cetăți importante, cei patru ambasadori au fost îndrumați să impună
uniformizarea textului Simbolului de credință. Astfel, a fost specificată
exigența ca toți clericii bizantini să rostească Simbolul cu adaosul Filioque,
ca o mărturie a adeziunii lor la unirea Bisericilor. De asemenea, ca și în
scrisoarea papei Inocențiu al V-lea, trimisă ulterior de papa Ioan al XXI-lea,
se menționa că păstrarea riturilor bizantine putea fi împlinită numai dacă
acestea nu contraveneau doctrinei Bisericii Romei. Pentru întărirea unirii
era absolut necesară semnarea unui tratat de pace cu cei doi principi latini
(Filip de Courtenay și Carol I de Anjou). Pe lângă accentuarea introducerii
adaosului Filioque în textul Simbolului de credință, mesajul papei Nicolae
al III-lea a introdus alte două pretenții absolut inacceptabile pentru
bizantini: obligația ulterioară a tuturor clericilor bizantini de a obține o
confirmare specială din partea Bisericii latine în treptele ierarhice pe care
le ocupau, căci situația schismatică în care s-au aflat anterior ar fi avut
ca efect direct necanonicitatea; legații ar trebui să îi inducă împăratului
ideea formulării unei cereri speciale adresate papei pentru a trimite un
cardinal-legat apostolic care să rămână permanent în Constantinopol,
după modelul din perioada Imperiului latin162. Alte cinci epistole adresate
ambasadorilor papali au fost semnate în zilele de 7, 9 și 11 octombrie
1278, prin care pontiful i-a îndemnat să procedeze cu multă precauție și
i-a autorizat să reducă din fermitatea cerințelor în cazul în care vor observa
o reticență fățișă din partea clericilor bizantini, să se adreseze Sfântului
Scaun în situațiile în care nu ar fi împlinite toate exigențele papale, să
impună cenzura ecleziastică sau să acorde dispensă în cazurile în care ar
considera că este necesar și să își angajeze interpreții necesari pentru a-și
împlini misiunea163. În sfârșit, după ce în ziua de 7 octombrie 1278 papa
Nicolae al III-lea a semnat o scrisoare de recomandare atât a propriilor
legați, cât și a ambasadorilor bizantini (probabil că au fost avuți în vedere
cei cinci membri ai ultimei misiuni diplomatice), adresată tuturor clericilor
și nobililor din teritoriile pe care aceștia urmau să le tranziteze, în luna
octombrie 1278 pontiful roman i-a expediat trei epistole lui Carol I de
162
Acta Nicolai III 35, în: Acta Romanorum Pontificum ab Innocentio V..., 70-77. De
asemenea, a se vedea: Deno J. Geanakoplos, „On the Schism of the Greek and Roman
Churches: a Confidential Papal Directive for the Implementation of Union (1278)”,
GOTR, 1 (1954), 16-24.
163
Acta Nicolai III 33, 36-38, în: Acta Romanorum Pontificum ab Innocentio V..., 68, 77-80.
282
Anjou, în care îi cerea să garanteze securitatea celor două delegații164. Din

motive necunoscute, plecarea ambasadorilor spre Constantinopol a fost
amânată pentru câteva luni, astfel că abia în ziua de 7 ianuarie 1279 regele
Siciliei a semnat permisul de liberă trecere pentru acești delegați165.
În primăvara anului 1279, pe când se apropiau de Constantinopol, cei
patru legați franciscani ai papei Nicolae al III-lea s-au întâlnit cu împăratul
Mihail al VIII-lea Paleologul la Adrianopol166. La momentul respectiv, în
urma unor diferende cu basileul, patriarhul Ioan al XI-lea Bekkos era retras
temporar din funcție și viețuia la mănăstirea închinată Maicii Domnului
Panachrantos, situată în Constantinopol, în apropiere de catedrala Sfânta
Sofia167. Conștient de dificultatea de a răspunde de unul singur tuturor
solicitărilor noilor legați pontificali, împăratul l-a rugat pe patriarhul retras
să accepte o întâlnire cu reprezentanții papei Nicolae al III-lea la mănăstirea
închinată Sfântului Gheorghe din cartierul Mangana (Μάγγανα)168. De
asemenea, aflând detaliile misiunii conduse de episcopul Bartolomeu de
Grosseto, care viza în mod special dovezi palpabile obținute din partea
clerului, Mihail al VIII-lea a înțeles că tema adaosului Filioque nu va putea
fi evitată și a preferat să îi anunțe în prealabil despre aceasta pe membrii
înaltului cler. În același timp, basileul a întărit în fața lor hotărârea sa de a
nu accepta modificarea textului Simbolului de credință, precum promisese
încă din decembrie 1273. În schimb, le-a cerut episcopilor să adopte o
atitudine pașnică în cadrul întâlnirii cu legații papali și să îi asculte pe
aceștia fără să riposteze la eventualele cerințe exagerate, el urmând să le
rezolve toate pretențiile169. După ce întâlnirea dintre clerul bizantin și
delegații pontificali a avut loc fără incidente, împăratul l-a însărcinat pe
164
Acta Nicolai III 32-33, 40-42, în: Acta Romanorum Pontificum ab Innocentio V..., 67-68,
81-83.
165
Scurta notificare a regelui angevin a fost publicată în: G. Golubovich, Biblioteca
bio-bibliografica..., tomo I, 299.
166
Γεώργιος Παχυμέρης, Συγγραφικαὶ Ἱστορίαι VI.14, în: Georges Pachymérès, Relations
167
Pentru detalii cu privire la acuzele aduse patriarhului Ioan al XI-lea Bekkos,
chrysobullon-ul imperial pentru restrângerea drepturilor Patriarhiei asupra stavropighiilor
și retragerea din scaun de la începutul lunii martie 1279 (la mijlocul Postului Mare) a
se vedea: Γεώργιος Παχυμέρης, Συγγραφικαὶ Ἱστορίαι VI.10-13, în: Georges Pachymérès,
Relations Historiques (Livres IV-VI)..., 56923-5775. De asemenea, a se vedea: V. Laurent,
168
169
Discursul basileului și dilema cu care s-a confruntat au fost prezentate pe larg în:
Γεώργιος Παχυμέρης, Συγγραφικαὶ Ἱστορίαι VI.14-15, în: Georges Pachymérès, Relations
283
noul său părinte duhovnicesc, mitropolitul Isaac al Efesului (1278-1283;

PLP 8253), să îi conducă pe cei patru franciscani la închisoarea unde erau
deținuți mai mulți opozanți ai unirii bisericești, pentru a le oferi o mărturie
concretă a eforturilor pe care autoritățile le-au depus în favoarea unirii.
După cum îi transmisese papei Nicolae al III-lea prin intermediul legaților
Marchus și Marchetus, mulți dintre cei privați de libertate erau membri
ai familiei imperiale170. Astfel, ambasadorii pontificali au avut ocazia să îi
vadă pe protostrator (πρωτοστράτωρ) Andronic Paleologul (PLP 21432),
pinkernes (πιγκέρνης) Manuel Komnenos Raoul (PLP 24132), Isaac
Komnenos Raoul (PLP 24120), fratele acestuia, și Ioan Cantacuzino (PLP
10975), vărul lui Andronic Paleologul. Aceștia erau ținuți cu lanțuri în
jurul gâtului, fiecare ocupând câte un colț al aceleiași încăperi171.
După revenirea lui Ioan al XI-lea Bekkos în scaunul patriarhal cu
ocazia sărbătorii Schimbării la Față a Domnului (6 august 1279)172,
împăratul Mihail al VIII-lea a considerat că este momentul potrivit pentru
a răspunde tuturor solicitărilor legaților papali. Astfel, conform agendei
stabilite de papa Nicolae al III-lea, în septembrie 1279, în cadrul unei
ceremonii solemne desfășurate în capela palatului imperial Blachernai,
basileul și fiul acestuia au depus din nou jurăminte solemne, au semnat
mărturisiri de credință și le-au pecetluit cu sigilii imperiale. Întreaga
scenă a fost similară cu cea din aprilie 1277, cu diferența că erau alți legați
papali, iar formula fidei era adresată unui alt papă173. Fără a respecta întru
totul directivele pontificale, care prevedeau ca legații să supravegheze
personal depunerea jurământului și semnarea mărturisirilor de credință
de către membrii clerului bizantin, în august-septembrie 1279 patriarhul
și împăratul au alcătuit o scrisoare adresată papei Nicolae al III-lea.
Documentul a inclus o argumentație în favoarea doctrinei dublei purcederi
a Duhului Sfânt, indicând mai multe sinonime (προχεῖσθαι, χορηγεῖσθαι,
170
Chiar surorile împăratului și fiicele acestora s-au opus politicii unioniste, fiind
condamnate la închisoare, exil și confiscarea averilor. A se vedea: Littere misse ex parte
Ogerii prothonotarii M. Paleologi imperatoris Grecorum nuntiis eiusdem imperatoris 13,
în: R.-J. Loenertz, „Mémoire d’Ogier, protonotaire...”, 392. De asemenea, a se vedea:
R. Rochette, Le Ciel et le sang..., tome I, 494-501.
171
Acest episod a fost descris în: Γεώργιος Παχυμέρης, Συγγραφικαὶ Ἱστορίαι VI.16, în:
Georges Pachymérès, Relations Historiques (Livres IV-VI)..., 58112-23. De asemenea, a se
vedea: D.M. Nicol, „The Greeks and the Union of the Churches...”, 11-13, 14.
172
173
Variantele în limba latină ale celor două scrisori imperiale au fost editate critic și
publicate în: L. Pieralli, La corrispondenza diplomatica..., 373-392. De asemenea, a se
vedea: F. Dölger, Regesten der Kaiserurkunden..., 3. Teil, n. 2041, 2075.
284
δίδοσθαι, ἐκλάμπειν, ἐκφαίνεσθαι) utilizate de Sfinții Părinți pentru a

indica actul purcederii (ἐκπορεύεσθαι), precum și pedeapsa excomunicării
pronunțate împotriva tuturor opozanților unirii dintre cele două Biserici.
Însă aspectul care ar fi trebuit să satisfacă, cel puțin parțial, pretențiile papei
a fost adăugarea la finalul epistolei, cu acordul împăratului și, probabil, al
patriarhului, a unei lungi liste cu semnături fictive ale unor ierarhi sau sedii
episcopale inexistente174.
Această ultimă ambasadă pontificală trimisă la Constantinopol pentru
a obține mărturii irefutabile în favoarea unirii proclamate la Lyon a plecat
spre Roma în toamna anului 1279. Împreună cu cei patru franciscani,
împăratul i-a expediat și pe doi dintre opozanții unirii, călugărul Meletie
și un anume Ignatie, pentru a fi judecați de papa Nicolae al III-lea. Acesta
i-a primit și i-a trimis înapoi la Constantinopol, sfătuindu-l pe basileu să
îi trateze cu bunăvoință175. Alte reacții ale papei la documentele aduse de
legați nu s-au păstrat.
O nouă încercare a împăratului Mihail al VIII-lea de a-i transmite un
mesaj papei Nicolae al III-lea s-ar fi consemnat în iunie 1280, cronicarul
Gheorghe Pachymeres amintind despre misiunea diplomatică pentru care
a fost însărcinat Mandas (Mercurie; PLP 92614), domestikos al Marii
Biserici din Constantinopol. Acesta fusese direcționat spre portul venețian
Aquileea, unde însă a fost interceptat și reținut de oamenii lui Carol I
de Anjou. Abia după ce situația ar fi ajuns la cunoștința papei Nicolae
al III-lea (†22 august 1280), acesta ar fi făcut presiuni pentru eliberarea
ambasadorului imperial, iar regele Siciliei s-ar fi conformat176.
În vara anului 1280, pornind de la profețiile proferate de unii monahi
cu privire la sfârșitul iminent al vieții pământești a împăratului și la răsplata
care îl aștepta în viața viitoare, Mihail al VIII-lea a pornit o campanie de
represalii împotriva tuturor celor care constituiau un potențial pericol.
Astfel, dacă în perioada anilor 1273-1279, în cele mai multe cazuri,
basileul a impus pedepse cu deportarea sau privarea de libertate a celor
care se împotriveau politicii sale religioase, între iulie și septembrie 1280
a dictat mai multe pedepse cu mutilarea: frații Manuel și Isaac Komnenos
174
Acest document a fost pierdut, însă informații despre conținutul lui au fost indicate
în: Γεώργιος Παχυμέρης, Συγγραφικαὶ Ἱστορίαι VI.17, în: Georges Pachymérès, Relations
Historiques (Livres IV-VI)..., 58318-5855. De asemenea, a se vedea: V. Laurent, Les regestes
175
Γεώργιος Παχυμέρης, Συγγραφικαὶ Ἱστορίαι VI.17-18, în: Georges Pachymérès, Relations
176
Historiques (Livres IV-VI)..., 60115-25. De asemenea, a se vedea: F. Dölger, Regesten der
Kaiserurkunden..., 3. Teil, n. 2045.
285
Raoul au fost orbiți177; monahul Teodor Kotys (PLP 13346) a fost închis,
177
Între anii 1277 și 1282, marcată profund de supliciul îndurat de cei doi frați,
Manuel și Isaac Komnenos Raoul, πρωτοβεστιάρισσα Teodora Paleologina Cantacuzina
Raoulaina (PLP 10943), cumnata acestora, pe când ea însăși era închisă, iar ulterior
exilată împreună cu mama sa (Eulogia, sora împăratului Mihail al VIII-lea), a redactat
o lucrare hagiografică închinată fraților Graptoi, Teodor și Teofan, mărturisitori
în perioada iconoclastă. Deși a introdus doar două scurte aluzii la împrejurările
contemporane ei, intenția autoarei de a juxtapune cea de-a doua perioadă iconoclastă
(814-843) cu cea de după semnarea unirii de la Lyon (1274) este mai mult decât
evidentă. Similitudinile dintre cele două perechi de frați (atât unii, cât și ceilalți
suferind închisoare, multiple interogatorii și torturi; unul dintre frați nu a supraviețuit
pedepselor) confirmă faptul că, prin această operă hagiografică, autoarea a urmărit atât
înfierarea politicii unioniste a împăratului Mihail al VIII-lea, cât și întărirea în credință
a celor care încă sufereau prigoana declanșată de acesta. De altfel, conform ipotezei
formulate de E. Kountoura-Galake, în aceeași perioadă un autor anonim a compus
un cuvânt de laudă adresat Sfintei Teodosia, în care, deși contextul istoric descris
era circumscris perioadei iconoclaste, cel vizat direct nu era împăratul Constantin
al V-lea, ci fondatorul dinastiei Paleologilor. A se vedea: Eleonora Kountoura-Galake,
„Constantine V Kopronymos or Michael VIII Paleologos the New Constantine? The
Anonymous Encomium of Saint Theodosia”, Symm., 15 (2002), 183-194. Pentru ediția
critică a textului hagiografic al Teodorei Raoulaina a se vedea: Θεοδώρας Ῥαουλαίνα,
Βίος καὶ πολιτεία τοῦ ὁσίου πατρὸς ἡμῶν Θεοφάνους τοῦ ὁμολογητοῦ καὶ τοῦ αὐταδέλφου αὐτοῦ
Θεοδώρου, în: Ἀνάλεκτα Ἱεροσολυμιτικῆς σταχυολογίας ἢ συλλογὴ ἀνεκδότων καὶ σπανίων
ἑλληνικῶν συγγραφῶν περὶ τῶν κατὰ τὴν Ἑῴαν ὀρθοδόξων ἐκκλησιῶν καὶ μάλιστα τῆς τῶν
Παλαιστινῶν, συλλεγἐντα δὲ καὶ ἐκδιδόμενα ὑπὸ Ἀ. Παπαδόπουλος-Κεραμέως, τόμος Δ΄,
Πετρουπόλεως: Τυπογραφεία Β. Κιρσβάουμ., 1897, 185-223 (în special 18720-23, 19722-27);
τόμος Ε΄, Πετρουπόλεως, Τυπογραφεία Β. Κιρσβάουμ., 1898, 397-399 (corecturi)
[retipăriri anastatice: Bruxelles, Culture et Civilisation, 1963]. De asemenea, a se
vedea: D.M. Nicol, „The Greeks and the Union of the Churches...”, 15; Alice-Mary
M. Talbot, „Bluestocking Nuns: Intellectual Life in the Convents of Late Byzantium”,
HUS, 7 (1983) [= Cyril Mango, Omeljan Pritsak, Uliana M. Pasicznyk (eds.), Okeanos.
Essays presented to Ihor Ševčenko on his Sixtieth Birthday by his Colleagues and Students,
Louvain, Imprimerie Orientaliste, 1984], 615; Alice-Mary Talbot, „Old Wine in New
Bottles: The Rewriting of Saints’ Lives in the Palaeologan Period”, în: Slobodan Ćurčić,
Doula Mouriki (eds.), The Twilight of Byzantium. Aspects of Cultural and Religious
History in the Late Byzantine Empire. Papers from the Colloquium held at Princeton
University, 8-9 May 1989, Princeton, Princeton University, 1991, 20-21; Francesca
Rizzo Nervo, „Teodora Raoulena: tra agiografia e politica”, în: Σύνδεσμος. Studi in
onore di Rosario Anastasi, vol. I, Napoli, Facoltà di Lettere e Filosofia/Università di
Catania, 1991, 152-161; Donald M. Nicol, „Theodora Raoulaina, nun and scholar,
c. 1240-1300”, în: Donald M. Nicol, The Byzantine Lady: Ten Portraits (1250-1500),
Cambridge/New York NY, Cambridge University Press, 1994, 44-45; Claudia Rapp,
„Figures of Female Sanctity: Byzantine Edifying Manuscripts and Their Audience”,
DOP, 50 (1996), 327-328; Claudia Sode, Jerusalem – Konstantinopel – Rom. Die Viten
des Michael Synkellos und der Brüder Theodoros und Theophanes Graptoi, (AWK, 4),
Stuttgart, Franz Steiner Verlag, 2001, 199; Martin Hinterberger, „Hagiographische
286
iar medicului Perdikkas i-a fost tăiat nasul pentru acuza de a se fi întâlnit
în mod repetat, în timpul nopții, cu un bănuit complotist anti-imperial;
intelectualul [Gheorghe] Pahomie și aristocratul Mihail Strategopoulos
(PLP 26898), deveniți suspecți pentru întâlnirile lor nocturne, au fost
închiși, iar ulterior Pahomie a fost orbit; călugării Galaction (PLP 3473),
Lazăr Gorianites (PLP 4321) și Macarie Peristeres (PLP 22465) și-au
pierdut vederea; monahii Kokkoi, precum și cei din jurul unui anume
Macarie au fost persecutați; demnitarul imperial Kaloeidas (PLP 10556),
pentru vina de a fi deținut un libellus polemic anti-latin, și-a pierdut
vederea prin foc și i-a fost tăiat nasul; demnitarul Teodor Mouzalon (PLP
19439), pentru refuzul de a participa la o ambasadă imperială care urma
să fie trimisă la Roma, a fost flagelat din ordinul împăratului cu maximă
cruzime chiar de fratele său178.
În prima parte a anului 1281, după aflarea veștii despre alegerea
papei Martin al IV-lea (februarie 1281 – martie 1285; PLP 17193)179,
Mihail al VIII-lea a încercat un nou demers diplomatic în relația cu
Roma, însărcinându-i pe mitropoliții Leon Pinakes al Heracleei Traciei
(1265/1266-1281; PLP 23210) și Teofan al Niceei să îi transmită un mesaj
noului suveran pontif. Ajunși la Orvieto în luna iulie 1281, aceștia au fost
întâmpinați cu multă răceală, fiind forțați să aștepte o perioadă lungă până
ce au fost primiți în audiență de papa Martin al IV-lea. De asemenea,
Metaphrasen. Ein möglicher Weg der Annäherung an die Literarästhetik der frühen
Palaiologenzeit”, în: Andreas Rhoby, Elisabeth Schiffer (eds.), Imitatio – Aemulatio –
Variatio. Akten des internationalen wissenschaftlichen Symposions zur byzantinischen
Sprache und Literatur (Wien, 22.-25. Oktober 2008), (DÖAW 402) [= VBF 21], Wien,
Verlag der Österreichischen Akademie der Wissenschaften, 2010, 139; Alice-Mary
Talbot, „Hagiography in Late Byzantium (1204-1453)”, în: Stephanos Efthymiadis
(ed.), The Ashgate Research Companion to Byzantine Hagiography, vol. I (Periods and
Places), Farnham/Burlington VT, Ashgate, 2011, 177; Л.В. Луховицкий, „Миссия
прп. Михаила Синкелла и братьев Начертанных в источниках IX–XIV вв.:
Принципы метафразы и историческая память об иконоборчестве”, VesPr [Серия 3:
Филология], 34/4 (2013), 66-67; Lev Lukhovitskij, „Historical Memory of Byzantine
Iconoclasm in the 14th c.: the Case of Nikephoros Gregoras and Philotheos Kokkinos”,
în: Sergei Mariev, Wiebke-Marie Stock (eds.), Aesthetics and Theurgy in Byzantium,
(ByA, 25), Boston/Berlin, Walter de Gruyter, 2013, 224-225.
178
Toate exemplele amintite au fost prezentate în: Γεώργιος Παχυμέρης, Συγγραφικαὶ
Ἱστορίαι VI.24-26, în: Georges Pachymérès, Relations Historiques (Livres IV-VI)...,
61113-62711. De asemenea, a se vedea: H. Evert-Kappesowa, „La société byzantine et
l’Union de Lyon”, BySl, 10 (1949), 28-41; H. Hashikawa, Byzantine Monks..., 48-54.
179
Pentru cadrele generale ale relației dintre împăratul Mihail al VIII-lea și papa Martin
al IV-lea a se vedea: W. Norden, Das Papsttum und Byzanz..., 619-637; D.J. Geanakoplos,
Emperor Michael Palaeologus..., 340-344; B. Roberg, Die Union..., 214-219; J. Gill,
Byzantium and the Papacy..., 178-180; A. Franchi, I Vespri Siciliani..., 45-84.
287
plecarea delegaților imperiali nu a respectat uzanțele diplomatice, aceștia

fiind privați de onorurile tradiționale180. Atitudinea manifestată față de
reprezentanții împăratului Mihail al VIII-lea trebuie relaționată pe de
o parte, cu informațiile transmise pe căi neoficiale din Constantinopol,
prin intermediul fraților franciscani și dominicani, care trebuie să fi relatat
situația reală în privința unirii dintre cele două Biserici, iar pe de altă parte,
cu creditul total pe care papa Martin al IV-lea i l-a acordat regelui Carol I
de Anjou. De altfel, în perioada în care cei doi înalți ierarhi bizantini
se aflau la curtea pontificală, în iulie 1281, la Viterbo, a fost semnat un
tratat de alianță între Carol I de Anjou, Filip de Courtenay și Republica
Sfântului Marcu, pentru o expediție militară anti-bizantină conjugată
prevăzută pentru primăvara anului 1283. Apoi, în ziua de 18 noiembrie
1281, aflat la Orvieto, papa Martin al IV-lea a semnat excomunicarea
împăratului Mihail al VIII-lea pentru vina de a-i fi susținut pe grecii
schismatici și eretici181. Întreaga relație cu Roma papală, construită cu atât
de multe sacrificii din partea basileului bizantin, a fost ruinată. După ce a
acceptat în repetate rânduri să se înjosească prin a rosti jurăminte solemne
de adeziune la credința romană, forțându-i și pe alți membri ai familiei
imperiale să procedeze asemenea, după ce l-a constrâns pe anti-unionistul
Iosif I să părăsească tronul patriarhal și i-a obligat pe sinodali să accepte
primatul papal, după ce a dispus persecutarea unora dintre rudele sale
apropiate pentru că nu acceptau unirea dintre cele două Biserici, împăratul
Mihail al VIII-lea a ajuns să fie excomunicat de reprezentantul Bisericii în
favoarea căreia acționase. Pe lângă oprobriul bizantinilor, care îl numeau
un alt Iulian [Apostatul]182, împăratul din secolul al IV-lea care a încercat
resuscitarea păgânismului, odată cu această excomunicare Mihail al VIII-lea
a pierdut și susținerea instituției pontificale, în jurul căreia își construise,
până în momentul respectiv, politica occidentală.
180
Episodul acestei ambasade a lui Mihail al VIII-lea la Roma a fost prezentat în: Γεώργιος
Παχυμέρης, Συγγραφικαὶ Ἱστορίαι VI.30, în: Georges Pachymérès, Relations Historiques
(Livres IV-VI)..., 63710-21. De asemenea, a se vedea: Louis Maimbourg, Histoire du
schisme des Grecs, Paris, Sebastien Mabre-Cramoisy, 1686, 407; F. Dölger, Regesten der
Kaiserurkunden..., 3. Teil, n. 2049 (datare eronată: înainte de 9 ianuarie 1281).
181
Acta Martini IV 53, în: Acta Romanorum Pontificum ab Innocentio V..., 101-102.
Deși textul acestei excomunicări a fost publicat și în alte colecții, totuși a fost omis în
colecția specială a documentelor emise în timpul pontificatului lui Martin al IV-lea: Les
registres de Martin IV (1281-1285). Recueil des bulles de ce pape, publiées ou analysées
d’après les manuscrits originaux des Archives du Vatican par les membres de l’École
Française de Rome, (BEFAR, 2e Série, 16.1-2), Paris, A. Fontemoing, 1901-1935.
De asemenea, a se vedea: A. Franchi, I Vespri Siciliani..., 52-56.
182
Γεώργιος Παχυμέρης, Συγγραφικαὶ Ἱστορίαι VII.3, în: Georges Pachymérès, Relations
Historiques (Livres VII-IX)…, 2523-272.
288
Interdictul papei Martin al IV-lea față de împăratul bizantin a fost

reafirmat în Joia Patimilor (in die Coenae Domini – 26 martie 1282), când,
conform obiceiului, lista cenzurilor dictate de instituția pontificală a fost
citită în mod public183. În plus, excomunicarea pontificală a fost extinsă și
asupra tuturor reprezentanților puterilor occidentale care ar îndrăzni să
acorde asistență militară și provizii celui excomunicat. Ulterior, textul citit
solemn în Săptămâna Patimilor, însoțit de un paragraf explicativ adăugat
în partea finală, a fost publicat pe ușa catedralei din Orvieto, la sărbătoarea
Înălțării Domnului (in die Ascensionis Domini – 7 mai 1282)184. Această
revenire a papei Martin al IV-lea cu adaosul interdictului material a avut
loc în contextul rebeliunii spontane a sicilienilor din Palermo, în a doua
zi a Învierii Domnului (30 martie 1282), împotriva conducerii angevine,
principalul aliat al Papalității. Deși evenimentul care a iscat această revoltă
a Vecerniilor siciliene185, anume molestarea unei tinere localnice de către
183
Textul acestei sentințe de excomunicare nu s-a păstrat, însă mesajul poate fi
reconstituit din cenzurile pronunțate ulterior de papa Martin al IV-lea la adresa
împăratului bizantin (7 mai și, respectiv, 18 nov. 1282). A se vedea: Acta Martini IV 54,
în: Acta Romanorum Pontificum ab Innocentio V..., 103 (§218). Datarea indicată de cei
doi editori (5 apr. 1282) este eronată. De asemenea, a se vedea: A. Franchi, I Vespri
Siciliani..., 82-84.
184
Acta Martini IV 54, în: Acta Romanorum Pontificum ab Innocentio V..., 102-104.
O scurtă descriere a textului este disponibilă și în: Incipit Regestrum Litterarum Curie
Secundi Anni Domini Martini Pape IIII 269, în: Les registres de Martin IV..., 100-101.
De asemenea, a se vedea: A. Franchi, I Vespri Siciliani..., 112-113.
185
Pentru mai multe detalii cu privire la acest episod a se vedea: Bernat Desclot, Llibre
del rei En Pere LXXXI, în: Ferran Soldevila, Les quatre grans Cròniques, II (Crònica
de Bernat Desclot), Revisió filològica de Jordi Bruguera, Revisió històrica de M. Teresa
Ferrer I Mallol, (MSHA.IEC, 80), Barcelona, Institut d’Estudis Catalans, 2008, 173-176
[traducerea în limba engleză: Bernat Desclot, Chronicle of the Reign of King Pedro III of
Aragon (A.D. 1276-1285), translated from the original Catalan text by. F.L. Critchlow,
Princeton, Princeton University Press, 1928, 37-39]; Michele Amari, La guera del Vespro
Siciliano, edizione corretta ed accresciuta dall’autore secondo i Registri di Barcellona
ed altri documenti e corredata di alcuni testi paralleli, vol. I-III, Milano/Napoli/Pisa,
Ulrico Hoepli Libraio-Editore, 91886; Ireneo Sanesi, „Giovanni di Procida e il Vespro
Siciliano”, RdSI, 7 (1890), 489-519; Richard Sternfeld, „Der Vertrag zwischen dem
Paläologen Michael VIII. und Peter von Aragon im Jahre 1281”, AfU, 6 (1918), 276-284;
Roberto Lopez, Genova marinara nel duecento: Benedetto Zaccaria, ammiraglio e
mercante, (BSPr, 17), Messina/Milano, Casa Editrice Giuseppe Principato, 1933, 63-93;
Helene Wieruszowski, „Conjuraciones y alianzas políticas del rey Pedro de Aragón
contra Carlos de Anjou antes de las Vísperas Sicilianas: nuevos documentos procedentes
del Archivo de la Corona de Aragón”, BRAH, 107 (1935), 547-602; Giuseppe la
Mantia, „Studi sulla rivoluzione siciliana del 1282”, ASSic, 6 (1940), 97-140; V. Laurent,
„Les Vêpres siciliennes et les dessous de la politique byzantine”, SBNE, 7 (1953) [= Atti
dello VIII Congresso Internazionale di Studi Bizantini, Palermo, 3-10 aprile 1951],
409-411; Silvano Borsari, „La politica bizantina di Carlo I d’Angiò dal 1266 al 1271”,
289
un soldat francez în fața bisericii închinate Sfântului Duh, nu a avut o

legătură directă cu împăratul bizantin, Mihail al VIII-lea nu a fost străin
de încurajarea sentimentelor anti-angevine ale sicilienilor, precum nici de
acordarea unui sprijin financiar în perioada anterioară. O a patra sentință de
excomunicare pronunțată de papa Martin al IV-lea împotriva lui Mihail al
VIII-lea a fost semnată la Montefiascone (Viterbo), în ziua de 18 noiembrie
1282, concomitent cu un document similar adresat regelui Petru al III-
lea al Aragonului (1276-1285), aliatul împăratului bizantin împotriva lui
Carol I de Anjou186.
Mitropolitul Teofan al Niceei, fostul delegat imperial la Conciliul
de la Lyon (1274), reîntors în Constantinopol la începutul anului 1282,
după eșecul misiunii la curtea pontificală a lui Martin al IV-lea, a fost
cel care i-a adus împăratului Mihail al VIII-lea vestea despre prima
excomunicare papală. Răspunsul basileului a venit imediat: a dispus
încetarea comemorării numelui papei în timpul slujbelor bisericești și s-a
gândit chiar să denunțe unirea dintre cele două Biserici187.
În ciuda acestei reacții vehemente, a fost emisă ipoteza unei
continuări a activității diplomatice între Constantinopol și Roma, care
ar fi cunoscut cel puțin încă o ultimă tentativă de reconciliere venită din
partea împăratului Mihail al VIII-lea, după aflarea veștilor despre afurisirea
ASPN, 35 (1956), 319-349; S. Runciman, The Sicilian Vespers...; Peter Herde, „Das
Papsttum und die griechische Kirche in Süditalien vom 11. bis zum 13. Jahrhundert”,
DA, 26 (1970), 1-46; Constantine N. Tsirpanlis, „The Involvement of Michael VIII
Palaeologus in the Sicilian Vespers”, Byz(T), 4 (1972), 299-329; Edith Pasztor, „La
guerra del Vespro e i suoi problemi: l’intervento di Martino IV”, QCSCM, 1 (1979),
135-158; William A. Percy, „The Earliest Revolution against the Modern State: Direct
Taxation in Medieval Sicily and the Vespers”, ItQ, 22 (1981), 69-84; A. Franchi,
I Vespri Siciliani...; Deno J. Geanakoplos, „The Greek Population of South Italy and
Sicily and Its Attitudes toward Charles of Anjou and Michael Palaeologus before and
during the Early Phase of the Sicilian Vespers”, în: Francesco Giunta, Pietro Corrao
(eds.), XI Congresso di Storia della Corona d’Aragona (Palermo-Trapani-Erice, 25-30
Aprile 1982): La società mediterranea all’epoca del Vespro, vol. 3, Palermo, Accademia di
Scienze, Lettere e Arti, 1984, 177-182 [retipărit în: D.J. Geanakoplos, Constantinople
and the West..., 189-194]; Salvatore Tramontana, Gli anni del Vespro: L’immaginario, la
cronaca, la storia, Bari, Edizioni Dedalo spa, 1989; Corrado Mirto, „L’insurrezione del
Vespro e la Communitas Siciliae”, ASSi, 27 (2001), 25-45.
186
Acta Martini IV 58, în: Acta Romanorum Pontificum ab Innocentio V..., 109-110;
Incipit Regestrum Litterarum Curie Secundi Anni Domini Martini Pape IIII 278, în:
Les registres de Martin IV..., 115-116. De asemenea, a se vedea: A. Franchi, I Vespri
Siciliani..., 128-137.
187
290
papală. Astfel, Cronica redactată de călugărul franciscan Salimbene de

Adam amintește despre faptul că, în
„același an [1282], în fața papei și a cardinalilor [reuniți] în consistoriu a fost
citită o scrisoare despre faptul că, la Constantinopol, [Mihail] Paleologul a
făcut un papă și cardinali din rândul grecilor.”188
Această informație laconică, fără nicio corespondență într-o altă sursă

contemporană, care nu a indicat în mod precis faptul că autorul scrisorii ar
fi fost împăratul bizantin, a fost interpretată ca o mărturie a disponibilității
basileului față de obligațiile unirii semnate la Lyon189. Astfel, această
administrație bisericească bizantină organizată după modelul occidental
sau folosirea titlurilor specifice ierarhiei latine (papă / cardinali) pentru a
descrie realitatea ecleziastică din Constantinopol ar fi trebuit să proiecteze
imaginea aservirii complete a Bisericii Răsăritene în raport cu Roma papală.
Însă mult mai plauzibilă este ipoteza unei politici agresive adoptate
de împărat în raport cu Biserica latină, ca răspuns direct la excomunicările
pronunțate la adresa lui. Principalul argument în acest sens ar rezida în
poziționarea paragrafului în interiorul Cronicii lui Salimbene de Adam
la doar câteva paragrafe după descrierea revoltei anti-angevine din
Sicilia și, implicit, după îndepărtarea pericolului extern care determinase
compromisul ecleziastic de la Lyon (1274)190. În acest caz, expresia papă și
cardinali din rândul grecilor ar sugera pretențiile universaliste ale lui Mihail
al VIII-lea, care ar fi pregătit deja înlocuirea episcopului Romei și a suitei
acestuia cu o ierarhie bizantină, fidelă Imperiului. De asemenea, autorul
mesajului citit în plenul Curiei papale nu ar fi fost neapărat împăratul
bizantin, ci unul dintre numeroșii reprezentanți ai ordinelor monahale
mendicante din zona capitalei de pe malul Bosforului.
În mod cert, această comunicare transmisă curții pontificale nu a
schimbat decizia papei Martin al IV-lea, iar intenția basileului de a anula
actul semnat la Lyon ar fi urmat probabil să fie pusă în practică, dacă primul
împărat al ultimei dinastii bizantine nu ar fi murit în timpul unei campanii
188
Salimbene de Adam, Cronica 746, în: Salimbene de Adam. Cronica, edidit Giuseppe
Scalia, tomus II (a. 1250-1287), (CCCM, 125A), Turnhout, Brepols, 1999, 73316-18:
eodem anno, coram papa et cardinalibus in consistorio lecte fuerunt littere, quod Palialogus
in Constantinopolitana urbe ex Grecis papam fecerunt et cardinales.
189
A. Franchi, I Vespri Siciliani..., 66-68.
190
Pentru succesiunea evenimentelor din anul 1282 descrise în această Cronică a
se vedea: Salimbene de Adam, Cronica 742-750, în: Salimbene de Adam. Cronica...,
tomus II, 7696-77722. A se vedea și traducerea în limba engleză în: Joseph L. Baird,
Giuseppe Baglivi, John Robert Kane, The Chronicle of Salimbene de Adam, (MR.TS,
40), Binghamton NY, Medieval & Renaissance. Texts & Studies, 1986, 518-523.
291
militare îndreptate împotriva sebastokrator-ului Ioan I Doukas al Tesaliei,

în ziua de vineri, 11 decembrie 1282.
Evenimentele ulterioare – revizuirea politicii religioase a lui Mihail
al VIII-lea Paleologul, respingerea unirii cu Roma și condamnarea
clerului unionist –, s-au succedat în mod implacabil 191. Astfel, în
ziua de 26 decembrie 1282, somat de basileul Andronic al II-lea
Paleologul (1282-1328), patriarhul Ioan al XI-lea Bekkos a părăsit
scaunul patriarhal și s-a retras la mănăstirea închinată Maicii Domnului
Panachrantos, iar după doar cinci zile (31 decembrie 1282) a fost reinstalat
fostul patriarh Iosif I, ca o măsură compensatorie pentru îndepărtarea sa
abuzivă de la începutul anului 1275192. În primele zile ale anului următor
(1-2 ianuarie 1283), Iosif I a hotărât caterisirea fostului patriarh Ioan al XI-lea
Bekkos, a mitropolitului Teofan al Niceei, a arhidiaconului Gheorghe
Metochites și a chartophylax-ului Constantin Meliteniotes, precum și
interdicția de a sluji vreme de trei luni (ianuarie-aprilie 1283) pentru toți
clericii care au acceptat comuniunea cu latinii. De asemenea, laicii trebuiau
să primească o pedeapsă spirituală conform gradului de participare la
acțiunea păguboasă193.
O a doua etapă a denunțării explicite a unirii a avut loc după demisia
și moartea patriarhului Iosif I (începutul lunii martie 1283) și alegerea și
promovarea imperială pentru cea mai înaltă demnitate ecleziastică a lui
Gheorghe din Cipru (28 martie 1283). Astfel, după ce a fost hirotonit
ca episcop în Duminica Floriilor (11 aprilie 1283) și după expirarea
celor trei luni de suspendare impuse clerului de către fostul patriarh, în
a treia săptămână de după Învierea Domnului (3-9 mai 1283) Grigorie
al II-lea (1283-1289; PLP 4590) a convocat, în capela palatului imperial
Blachernai, o adunare sinodală, care a dispus reintegrarea în episcopat a lui
Andronic, fost episcop de Sardes, depus din treaptă încă din anul 1260,
când s-a opus cu vehemență înlocuirii patriarhului Arsenie Autoreianos.
191
Succesiunea evenimentelor din perioada dec. 1282 – aug. 1285 poate fi urmărită
în: R. Souarn, „Tentatives d’union avec Rome: un patriarche grec catholique au XIIIe
siècle”, EOr, 3 (1899-1900), 358-360; S. Pétridès, „Sentence synodique contre le clergé
unioniste (1283)”, EOr, 14 (1911), 133-136; V. Laurent, „Les signataires du second
synode des Blakhernes (été 1285)”, EOr, 26 (1927), 129-149; H. Evert-Kappesowa,
„Une page des relations byzantino-latines: II. La fin de l’Union de Lyon”, BySl,
17 (1956), 1-18; Albert Failler, „La déposition de l’épiscopat unioniste après la mort de
Michel VIII Palaiologos (mai 1283)”, REB, 71 (2013), 173-186.
192
Γεώργιος Παχυμέρης, Συγγραφικαὶ Ἱστορίαι VII.3-5, în: Georges Pachymérès, Relations
Historiques (Livres VII-IX)..., 272-2921.
193
Historiques (Livres VII-IX)..., 2923-3120. De asemenea, a se vedea: V. Laurent, Les regestes
292
De asemenea, acest prim Sinod de la Blachernai a avut ca obiectiv judecarea

membrilor adunărilor episcopale anterioare, care acceptaseră și semnaseră
diverse documente în favoarea unirii. Printre cei care au primit sancțiunea
canonică a caterisirii s-au regăsit următorii ierarhi: Teoctist de Adrianopol
(PLP 7492), Teodor Skoutariotes al Cyzicului, Nikandros al Larissei
(PLP 20249), Isaac al Efesului (PLP 8253) și Leon de Serres (PLP 14791).
Însă este foarte probabil ca lista aceasta să fi fost mult mai lungă194.
În primăvara anului 1284, la finalul întâlnirii mixte de la Atrammytion
(februarie-aprilie 1284), care a analizat posibilitatea reintegrării arseniților
în Biserică, au fost indicate măsurile ce urmau a fi luate pentru eradicarea
ultimilor unioniști din Biserică. Astfel, episcopii sufragani, care își
exprimaseră explicit susținerea pentru politica religioasă a împăratului
Mihail al VIII-lea Paleologul, au fost depuși din treaptă în mod automat,
iar cei asupra cărora existau doar suspiciuni puteau să își păstreze pozițiile.
În schimb, toți preoții și diaconii care fuseseră hirotoniți de patriarhul Ioan
al XI-lea Bekkos însuși, precum și toate fețele bisericești din Constantinopol
au fost excluse din tagma clericală195.
Acest capitol al unirii cu Roma papală prin proclamarea solemnă de la
Lyon (1274) a fost închis odată cu al doilea Sinod de la Blachernai (patru
sesiuni au avut loc în februarie, iar a cincea și ultima, în august 1285), care a
reafirmat caterisirea fostului patriarh Ioan al XI-lea Bekkos, a chartophylax-ului
Constantin Meliteniotes și a arhidiaconului Gheorghe Metochites, dar a și
demascat erezia adaosului Filioque196. Pentru a armoniza pasajele patristice
194
Historiques (Livres VII-IX)..., 6133-6522. De asemenea, a se vedea: A. Failler, „La
déposition de l’épiscopat unioniste...”, 177-181; V. Laurent, Les regestes des actes...,
fasc. IV, n. 1463 (datare eronată care trebuie corectată cu luna mai 1283, conform
demonstrației lui A. Failler).
195
Γεώργιος Παχυμέρης, Συγγραφικαὶ Ἱστορίαι VII.21-22, în: Georges Pachymérès,
Relations Historiques (Livres VII-IX)..., 6927-7713. De asemenea, a se vedea: Ἀ.Κ.
Δημητρακόπουλος, Ἱστορία τοῦ σχίσματος…, 84-86; S. Pétridès, „Sentence synodique...”,
133-136; Αναστασία Κοντογιαννοπούλου, „Το σχίσμα των Αρσενιατών (1265-1310).
Συμβολή στην μελέτη της πορείας και της φύσης του κινήματος”, Byza(T), 18 (1998),
208-210; Πάρις Γουναρίδης, Τὸ κίνημα τῶν Ἀρσενιατῶν (1261-1310): ἰδεολογικὲς
διαμάχες τὴν ἐποχὴ τῶν πρώτων Παλαιολόγων, Ἀθήνα, Ἐκδόσεις Δόμος, 1999, 137-141;
A. Failler, „La déposition de l’épiscopat unioniste...”, 181-184; Franz Dölger, Regesten
der Kaiserurkunden des Oströmischen Reichs von 565-1453, 4. Teil (Regesten von
1282-1341), München/Berlin, Verlag C.H. Beck, 1960, n. 2090; V. Laurent, Les regestes
des actes..., fasc. IV, n. 1470-1472, 1485 (datare eronată în cazul ultimului document).
196
Γεώργιος Παχυμέρης, Συγγραφικαὶ Ἱστορίαι VII.34-35, în: Georges Pachymérès,
Relations Historiques (Livres VII-IX)..., 1016-1192. De asemenea, a se vedea: [И.Е.
Троицкий], „Кь историй споровь по вопросу обь исхождений Святаго Духа”,
CČt, 1889, 3-4, 338-377; 5-6, 581-605; 9-10, 280-352; 11-12, 520-570; O. Clément,
293
care erau interpretate în sens filioquist de către teologii occidentali, patriarhul

Grigorie al II-lea din Cipru a introdus o distincție teologică între existența din
veșnicie (εἶναι πρόοδος), manifestarea din veșnicie (ἀίδιον ἔκφανσις) și manifestarea
în timp a Sfântului Duh: prima acțiune este exclusiv a Tatălui, a doua are
loc prin Fiul (dar nu trebuie confundată cu actul purcederii, al aducerii la
existență), iar a treia este o acțiune a Tatălui și a Fiului197.
„Grégoire de Chypre: De l’ekporèse du Saint Esprit”, Ist., 17 (1972), 443-456; Bernhard

Schultze SJ, „Patriarch Gregorios II. von Cypern über das Filioque”, OCP, 51 (1985),
163-187; Aristeides Papadakis, Crisis in Byzantium. The Filioque Controversy in the
Patriarchate of Gregory II of Cyprus (1283-1289), Revised edition, Crestwood NY,
St. Vladimir’s Seminary Press, 1997, 83-138; A. Riebe, Rom in Gemeinschaft mit
Konstantinopel..., 248-275; F. Dölger, Regesten der Kaiserurkunden..., 4. Teil, n. 2108;
V. Laurent, Les regestes des actes..., fasc. IV, n. 1486-1488, 1490.
197
A se vedea ediția critică și traducerea în limba franceză a tratatului redactat special
pentru a defini această distincție teologică publicat în: Γρηγόριος ὁ Κύπριος, πατριάρχης
Κωνσταντινουπόλεως, Λόγος ἀντιῤῥητικὸς τῶν τοῦ Βέκκου βλασφήμων δογμάτων ἐκδοθεὶς
πρὸ τοῦ ψήφῳ Θεοῦ εἰς τὸν πατριαρχικὸν ἀνελθεῖν αὐτὸν θρόνον, în: Jean-Claude Larchet
(ed.), La vie et l’œuvre théologique de Georges/Grégoire II de Chypre (1241-1290),
patriarche de Constantinople, (ThB), Paris, Les Éditions du Cerf, 2012, 165-257.
De asemenea, pentru tradiția manuscrisă a acestui tratat, precum și pentru contextul
apariției, a se vedea: Χρυσόστομος Σάββατος, „Ὁ ἀνέκδοτος Ἀντιρρητικὸς κατὰ Βέκκου
λόγος τοῦ Πατριάρχη Γρηγορίου Β΄ τοῦ Κυπρίου καὶ τὸ Περὶ ἐκπορεύσεως τοῦ Ἁγίου
Πνεύματος ἔργο του”, Theol(A), 74 (2003), 153-197 [publicat și într-o variantă în limba
franceză, ușor modificată, tradusă de Françoise Vinel, în: J.-C. Larchet (éd), La vie et
l’œuvre théologique..., 129-164]. Învățătura trinitară a patriarhului Grigorie al II-lea
a fost prezentată în: Ioan Ică jr., „Sinodul constantinopolitan din 1285 şi învăţătura
despre Sfântul Duh a patriarhului Grigorie al II-lea Cipriotul în contextul controversei
asupra lui Filioque”, MitrArd 32 (1987), 47-78; Ioan Ică jr., „Tomosul Sinodului
constantinopolitan din 1285 – precizarea pnevmatologiei ortodoxe şi replica ortodoxă
la învăţătura despre Filioque”, StTeol, SN, 2 (2006), 120-144; A. Edward Siecienski,
The Filioque. History of a Doctrinal Controversy, Oxford, University Press, 2010,
140-143; J.-C. Larchet (éd), La vie et l’œuvre théologique..., 65-127. Într-un comentariu
critic față de afirmațiile lui A. Papadakis cu privire la distincția teologică prin care
patriarhul Grigorie al II-lea a explicat pasajele patristice considerate controversate,
Tia Kolbaba a subliniat metodologia diferită de abordare a acestei probleme în cazul
celor doi patriarhi ai Constantinopolului. Astfel, Ioan al XI-lea Bekkos ar fi citit textele
patristice de pe o poziție neutră, ajungând să le interpreteze într-o manieră inclusivă și
ajungând astfel la concluzia că teologia latină este perfect compatibilă cu cea bizantină.
De cealaltă parte, Grigorie al II-lea a plecat de la prezumția clară de erezie în cazul
teologiei filioquiste și, prin urmare, a adoptat o poziție subiectivă, interpretând textele
patristice pentru a construi o argumentație prin care să respingă poziția unionistă.
A se vedea: Tia M. Kolbaba, „Repercussions of the Second Council of Lyon (1274):
Theological Polemic and the Boundaries of Orthodoxy”, în: Martin Hinterberger,
Chris Schabel (eds.), Greeks, Latins, and Intellectual History, 1204-1500, [Bibl(L), 11],
Leuven/Paris/Walpole MA, Peeters, 2011, 63-68.
294
În relația dintre Roma și Constantinopol, pontificatele papilor Nicolae

al III-lea și Martin al IV-lea au marcat etapa finală a unirii proclamate în
cadrul Conciliului de la Lyon. Astfel, atitudinea de superioritate afișată în
mesajul apocrisiarilor lui Nicolae al III-lea (impunerea adaosului Filioque,
obligarea clerului bizantin să ceară o confirmare specială din partea
Romei în treptele ierarhice corespunzătoare, precum și propunerea unui
cardinal-legat apostolic, rezident permanent în Constantinopol, care în
mod automat ar fi redus prerogativele patriarhului) a primit un răspuns pe
măsură: împăratul și patriarhul au pregătit un document semnat fictiv de
un număr impresionant de ierarhi bizantini. Totuși, atacul direct al Romei
papale la integritatea textului Simbolului de credință, perceput de bizantini
ca esență a credinței ortodoxe, a determinat o ripostă vehementă în cercurile
anti-unioniste, care au pus în circulație diverse viziuni despre pedeapsa
divină ce urma să îl lovească pe neașteptate pe împărat. Acesta a declanșat
o persecuție violentă în mediul monahal, dar și în rândul administrației
civile și militare, gest care l-a înstrăinat și mai mult de propriul popor. Prin
excomunicările succesive pronunțate la adresa basileului bizantin, papa
Martin al IV-lea a fost cel care a administrat lovitura de grație politicii
pro-latine interesate a lui Mihail al VIII-lea. Finalul celor două decenii de
eforturi diplomatice în dialogul cu instituția pontificală a consemnat un
succes (blocarea declanșării unei acțiuni militare occidentale devastatoare
împotriva Imperiului bizantin), dar și un eșec lamentabil (proiectul unirii
ecleziastice) cu repercusiuni serioase pentru relațiile ulterioare dintre
Constantinopol și Roma. Sfârșitul vieții pământești a fondatorului
dinastiei Paleologilor l-a aflat pe acesta sub cenzura ecleziastică papală și
în vizibilă izolare în raport cu societatea bizantină. Profețiile s-au împlinit!
II. Proiecte de unire bisericească între Concilii (1324-1425)
Poziția anti-unionistă fermă prin care și-a inaugurat domnia Andronic

al II-lea Paleologul (1282-1328), în antiteză cu politica religioasă
pro-latină a lui Mihail al VIII-lea, a fost menținută până în anii 1324-
1327. Corespondența purtată în perioada menționată între împăratul
Andronic al II-lea, papa Ioan al XXII-lea (1317-1334; PLP 8664) și regele
Franței, Carol al IV-lea (1322-1328), avându-l ca promotor principal
pe venețianul Marino Sanudo Torsello, a devoalat planurile basileului
bizantin de a redeschide dosarul unirii Bisericilor în contextul pregătirilor
295
pentru organizarea unei cruciade occidentale anti-otomane198. În ordine

cronologică, primele epistole în care a fost amintită intenția lui Andronic
al II-lea de a propune unirea ecleziastică dintre Orientul bizantin și
Occidentul latin au fost redactate în decembrie 1324 de către Marino
Sanudo Torsello, fiind adresate basileului și, respectiv, episcopului latin
Hieronymus de Caffa. În scrisoarea către împăratul bizantin, diplomatul
venețian i-a adus la cunoștință faptul că deja prezentase proiectul unirii
celor două Biserici cu ocazia vizitelor sale prelungite la curtea imperială
de la Paris și, respectiv, la curtea papală de la Avignon, iar primele reacții
fuseseră pozitive. În cealaltă epistolă, l-a rugat pe episcopul Hieronymus
să îi vorbească lui Andronic al II-lea despre noile planuri de cruciadă,
explicându-i în detaliu că, de această dată, intenția occidentalilor nu va fi
aceea de a cuceri Imperiul bizantin199. Răspunsul împăratului adresat lui
Sanudo, transmis prin intermediul ambasadorului imperial Constantin
Physkomallos, sosit în Veneția în februarie 1325, a fost pierdut200, însă
s-au păstrat alte patru epistole, redactate în anul 1326 de același promotor
venețian al unirii Bisericilor şi adresate lui Andronic al II-lea (2) și șefului
diplomației externe bizantine, Ștefan Syropoulos (2). În prima scrisoare,
Marino Sanudo Torsello i-a prezentat împăratului toate demersurile
sale pe lângă papa Ioan al XXII-lea, regele Carol al IV-lea și Robert I de
Anjou, regele Neapolelui (1309-1343; PLP 24375); apoi, i-a scris lui
Syropoulos despre importanța unirii bisericești pentru Imperiu; a revenit
198
Tabloul acestor demersuri ale împăratului Andronic al II-lea a fost prezentat în:
W. Norden, Das Papsttum und Byzanz..., 676-693; Angeliki E. Laiou, Constantinople
and the Latins: The Foreign Policy of Andronicus II (1282-1328), (HHS, 88), Cambridge
MA, Harvard University Press, 1972, 308-329. A. Laiou a reușit să demonteze opinia
greșită general acceptată cu privire la intenția împăratului Andronic al II-lea de a bloca
prin acest demers unionist inițiativele occidentale anti-bizantine.
199
Textele celor două scrisori sunt disponibile în: Marinvs Sanvtvs dictus Torsellvs,
Epistolae VII-VIII, în: [ Jacques Bongars], Gesta Dei per Francos, sive Orientalivm
expeditionvm, et regni Francorvm hierosolimitani historia a variis, sed illius æui
scriptoribus, litteris commendata. Orientalis Historiae, Nunc primum aut editis, aut
ad libros veteres emendatis. Auctores praefatio ad lectorem exhibet, tomus secundus
(Marinvs Sanvtvs dictus Torsellvs, Liber secretorvm fidelivm Crvcis super Terræ Sanctæ
recvperatione et conservatione quo et Terræ Sanctæ historia ab origine & eiusdem
vicinarumque prouinciarum geographica descriptio continetur), Hanoviæ, Typis
Wechelianis, 1611, 299-300. A se vedea și traducerea în limba engleză în: Sherman
Roddy, The Correspondence of Marino Sanudo Torsello, PhD dissertation, University of
Pennsylvania, 1971, 113-120. Pentru detalii cu privire la implicarea episcopului de Caffa
în aceste demersuri a se vedea: Girolamo Golubovich OFM, Biblioteca bio-bibliografica
della Terra Santa e dell’Oriente francescano, tomo III (Dal 1300 al 1332), Quaracchi/
Firenze, Collegio di S. Bonaventura, 1919, 52-58.
200
296
la basileul bizantin, explicându-i că nu a fost posibil să vină personal la

Constantinopol, precum ar fi dorit, pentru a discuta despre unele chestiuni
secrete, însă l-a trimis în schimb pe Maius Marioni, pe care îl recomanda cu
căldură; în final, i s-a adresat din nou lui Ștefan Syropoulos (PLP 27218),
subliniindu-i faptul că sosirea lui în capitala bizantină ar urma să clarifice
chestiuni importante, atât din prezent, cât și din trecut, în privința relației
Imperiului cu puterile occidentale201. Epistolele intermediare transmise
de Andronic al II-lea și de demnitarul imperial către interlocutorul
venețian s-au pierdut202, însă, din informațiile furnizate de Sanudo,
dublate de scrisoarea papei Ioan al XXII-lea adresată regelui Carol al IV-
lea în martie 1326, basileul nu s-a mărginit să corespondeze cu diplomatul
din La Serenissima, ci îl trimisese deja la curtea papală de la Avignon pe
dominicanul Frater Andreas203. Răspunsul din partea papei, transmis
împăratului prin intermediul lui Teodor de Montferrat (PLP 21465),
s-a pierdut204. Concomitent cu această ambasadă către curtea pontificală,
în același an (1326), Andronic al II-lea l-a însărcinat pe nobilul genovez
Simone d’Oria cu o misiune diplomatică pe lângă regele Carol al IV-
lea. Ca răspuns la acest demers imperial, regele Franței l-a desemnat pe
dominicanul Benedict de Asinago ca delegat la Constantinopol. În
drumul spre capitala bizantină, călugărul predicator s-a oprit la Avignon,
unde, în august 1326, a primit din partea papei Ioan al XXII-lea un
permis special pentru a intra în dialog cu clericii și laicii greci schismatici
în problema unirii Bisericilor205. Benedict a părăsit curtea pontificală cu
201
Cele patru epistole sunt disponibile în: Marinvs Sanvtvs dictus Torsellvs,
Epistolae IX-X, XII-XIII, în: [ J. Bongars], Gesta Dei per Francos..., tomus secundus
(Marinvs Sanvtvs dictus Torsellvs, Liber secretorvm fidelivm crvcis...), 301-302, 302-303.
A se vedea și traducerea în limba engleză în: S. Roddy, The Correspondence of Marino
Sanudo..., 122-123, 145-150, 151-152.
202
203
Textul epistolei papale este disponibil în: Tommaso Käppeli OP, „Benedetto di
Asinago da Como (†1339)”, AFP, 11 (1941), 94.
204
Cu privire la acest al doilea voiaj la Constantinopol al fiului latinizat al lui Andronic
al II-lea a se vedea: Francesco Cognasso, „Una crisobolla di Michele IX Paleologo per
Teodoro I di Monferrato”, SBNE, 2 (1927), 45; Ihor Ševčenko, Études sur la polémique
entre Théodore Métochite et Nicéphore Choumnos, (CBHB.S, 3 / La vie intellectuelle
et politique à Byzance sous les premiers Paléologues), Bruxelles, Éditions de Byzantion,
1962, 163-164, n. 1; A.E. Laiou, „A Byzantine Prince latinized: Theodore Palaeologus,
Marquis of Montferrat”, Byz. 38 (1968), 402; A.E. Laiou, Constantinople and the
Latins..., 326.
205
Cele două dispoziții ale papei Ioan al XXII-lea au fost publicate în: Acta Iohannis
XXII 88-88a, în: Acta Ioannis XXII (1317-1334) e Registris Vaticanis aliisque Fontibus,
collegit Aloysius L. Tăutu, (CICO.F, series III, 7/2), [Romae], Typis Polyglottis
Vaticanis, 1952, 175-176.
297
destinația Constantinopol în toamna anului 1326, unde a livrat scrisorile

regelui Carol al IV-lea (toate pierdute azi) către împăratul Andronic
al II-lea (2) și către Teodor Metochites (PLP 17982), precum și mesajele
transmise pe cale orală din partea papei Ioan al XXII-lea și a regelui
Franței. Prima dintre scrisorile adresate împăratului bizantin era o copie
a epistolelor pe care acesta le trimisese către curtea regală de la Paris
prin genovezul Simone d’Oria, iar în cea de-a doua regele își exprima
satisfacția cu privire la disponibilitatea lui Andronic al II-lea de a stabili
relații cordiale între cele două state. Deși nu s-au păstrat informațiile
detaliate cu privire la misiunea diplomatică a lui Benedict de Asinago,
insuccesul acestui demers a fost subliniat în răspunsurile redactate de
partea bizantină. Astfel, într-o epistolă adresată papei Ioan al XXII-lea,
împăratul i-a descris, pe un ton reverențios, atmosfera în care au avut loc
discuțiile cu delegatul pontifical, amintind și că i-a încredințat acestuia un
mesaj confidențial206. De asemenea, în luna mai 1327, Andronic al II-lea
a redactat alte două epistole: în cea adresată ambasadorului a explicat că
suspiciunea față de latini, care stăpânea încă societatea bizantină, făcea
pentru moment imposibilă abordarea temei unirii ecleziastice; același mesaj
a fost transmis și în epistola imperială către regele Carol al IV-lea, care
urma să primească mai multe detalii viva voce de la Benedict de Asinago207.
În ciuda eșecului propunerilor de unire bisericească venite din partea
împăratului Andronic al II-lea în anii 1324-1327, redeschiderea acestei
teme de discuție cu Papalitatea a marcat depășirea blocajului apărut după
moartea lui Mihail al VIII-lea Paleologul.
Noi oportunități în privința dialogului cu Biserica latină au
apărut în timpul domniei împăratului Andronic al III-lea (1328-1341;
PLP 21437)208. Basileul a fost cel care a inițiat contactul cu papa Ioan
206
Textul acestei epistole imperiale este disponibil în: H. O[mont], „Chronique et
mélanges: Lettre d’Andronic II Paléologue au pape Jean XXII”, BECh, 67 (1906), 587.
207
Fragmente din textele celor două epistole, precum și din răspunsul lui Teodor
Metochites către regele Franței au fost publicate în: H. Omont, „Projet de réunion des
Églises Grecque et Latine sous Charles le Bel en 1327”, BECh, 53 (1892), 255-257.
De asemenea, a se vedea: Hélène Constantinidi-Bibikou, „Documents concernant
l’histoire byzantine déposés aux Archives Nationales de France”, în: Mélanges offerts à
Octave et Melpo Merlier à l’occasion du 25e anniversaire de leur arrivée en Grèce, tome I,
(CIFA, 92), Athènes, Institut Français d’Athènes, 1956, 130-132.
208
Tabloul relațiilor împăratului Andronic al III-lea cu papii Ioan al XXII-lea (1317-1334)
și Benedict al XII-lea (1334-1342) a fost prezentat în: Donald M. Nicol, „Byzantine
Requests for an Oecumenical Council in the Fourteenth Century”, AHC, 1 (1969),
73-81 [republicat în: D.M. Nicol, Byzantium...]; J. Gill, Byzantium and the Papacy...,
194-199; J. Boojamra, „The Byzantine Notion...”, 65-67.
298
al XXII-lea, transmițându-i interesul său față de unirea Bisericilor prin

intermediul a doi călugări dominicani, Francisc Camerianus și Richard
Anglus, care au trecut prin Constantinopol la începutul anului 1333 în
drumul lor din Crimeea spre Avignon209. Reacția pozitivă a pontifului a
fost exprimată în patru scrisori semnate în data de 4 august 1333 adresate
celor doi misionari dominicani, hirotoniți episcopi între timp, împăratului
și patriarhului din Constantinopol, precum și funcționarului imperial Ioan
Pisanus, de confesiune latină. Toți interlocutorii papei Ioan al XXII-lea
au fost îndemnați să își sporească eforturile în favoarea unirii Bisericilor,
iar Francisc Camerianus și Richard Anglus au primit indicații explicite
cu privire la consecințele continuării schismei, avantajele revenirii în
comuniune cu Papalitatea și, respectiv, condițiile proclamării unirii
ecleziastice210. Amânarea plecării celor doi apocrisiari papali i-a oferit
pontifului ocazia de a adresa, în data de 22 februarie 1334, alte două epistole
membrilor familiei imperiale, Andronic al III-lea și basilissa Ana, pe care
îi invita să își sporească eforturile pentru realizarea unirii ecleziastice211.
În ciuda discreției cu care a acționat împăratul Andronic al III-lea, prezența
în capitala bizantină a celor doi legați papali a fost demascată, această veste
provocând reacții ostile, iar populația i-a cerut patriarhului Ioan al XIV-lea
Kalekas (PLP 10288), întronizat în februarie 1334, să organizeze o
dezbatere publică. La rândul său, ierarhul bizantin i-a adresat lui Nichifor
Gregoras (PLP 22186) rugămintea de a reprezenta poziția Bisericii
Răsăritene în această controversă. Gregoras a refuzat, invocând, pentru a-şi
explica această decizie în fața episcopilor, prin futilitatea demersului, căci
latinii deveniseră eretici încă din momentul în care au acceptat introducerea
adaosului Filioque în textul Simbolului de credință212. Refuzul lui Gregoras
209
Pentru mai multe detalii despre activitatea misionară și diplomatică a celor doi
dominicani a se vedea: R. Loenertz OP, La société des frères pérégrinants. Étude sur
l’Orient dominicain, vol. I, (DHOP, 7), Roma, Istituto Storico Domenicano, 1937,
125-130; Raymundus-J. Loenertz OP, „Ioannis de Fontibus Ord. Praedicatorum,
Epistula ad abatem et conventum monasterii nescio cuius Constantinopolitani”, AFP,
30 (1960), 165-169; Claudine Delacroix-Besnier, Les Dominicains et la Chrétienté
grecque aux XIVe et XVe siècles, (CEFR, 237), Rome, École Française de Rome, 1997,
25, 146-148. De asemenea, a se vedea: F. Dölger, Regesten der Kaiserurkunden..., 4. Teil,
n. 2792.
210
Textele celor patru epistole ale papei Ioan al XXII-lea au fost publicate în: Acta
Iohannis XXII 133-136, în: Acta Ioannis XXII..., 248-254.
211
Cele două scrisori pontificale au fost publicate în: Acta Iohannis XXII 141-141a, în:
Acta Ioannis XXII..., 262-264.
212
Întreg episodul a fost descris în: Νικηφόρος Γρηγοράς, Ῥωμαϊκὴ Ἱστορία X.8, în:
Nicephorus Gregoras, Byzantina Historia, Graece et Latine, cum annotationibus Hier.
Wolfii, Car. DuCangii, Io. Boivini et Cl. Capperonnerii, cura Ludovicus Schopen,
299
de a respinge în public învățăturile greșite ale latinilor i-a oferit ocazia

italo-grecului Varlaam (PLP 2284), aflat până la acel moment în Tesalonic,
să deschidă o amplă polemică cu cei doi episcopi latini pe temele dublei
purcederi a Duhului Sfânt și, respectiv, a primatului papal213.
Un nou contact a avut loc la sfârșitul anului 1336, când Andronic
al III-lea l-a desemnat pe venețianul Ștefan Dandolo ca delegat imperial
la Avignon, la papa Benedict al XII-lea (1334-1342; PLP 2596), pentru
a negocia unirea dintre latini și bizantini214. Mesajul transmis de basileul
din Constantinopol făcea referire la unanimitatea cu care grecii doreau
reconcilierea, iar pentru aceasta îi propunea papei o dezbatere teologică pe
un teren neutru, într-un oraș de sub jurisdicția regelui Neapolelui, Robert
de Anjou, unde fiecare dintre cele două părți să își trimită apocrisiarii.
În cazul în care s-ar fi dovedit că bizantinii se aflau într-o eroare dogmatică,
împăratul garanta modificarea învățăturilor respective. În răspunsurile
adresate atât lui Andronic al III-lea, cât și soției acestuia, Ana, în ziua de
17 ianuarie 1337, papa și-a exprimat interesul față de proiectul unirii, însă
(CSHB, 19/1), Bonnae, Ed. Weberi, 1829, 50112-52010. De asemenea, a se vedea:

R. Guilland, Essai sur Nicéphore Grégoras: l’homme et l’œuvre, Paris, Librairie Orientaliste
Paul Geuthner, 1926, 20-22.
213
În această perioadă (anii 1334-1335), monahul calabrez a redactat 18 scurte tratate
(opuscula) în care a combătut învățătura despre purcederea Duhului Sfânt și de la Fiul,
toate acestea fiind editate, cu comentarii și adnotări, în: Barlaam Calabro, Opere contro i
Latini. Introduzione, storia dei testi, edizione critica, traduzione e indici, a cura di Antonis
Fyrigos, (ST, 347-348), Città del Vaticano, Biblioteca Apostolica Vaticana, 1998. De
asemenea, a redactat și alte 3 opuscula, în care a atacat primatul papal, acestea fiind
editate și comentate în: Tia M. Kolbaba, „Barlaam the Calabrian. Three Treatises on
Papal Primacy. Introduction, Edition and Translation”, REB, 53 (1995), 41-115. Pentru
alte detalii cu privire la acest episod a se vedea: Kenneth M. Setton, „The Byzantine
Background to the Italian Renaissance”, PAPS, 100 (1956), 41-42 [republicat în:
Kenneth M. Setton, Europe and the Levant in the Middle Ages and the Renaissance,
London, Variorum Reprints, 1974]; Ἰωάννης Ε. Ἀναστασίου, „Αἱ προσπάθειαι τοῦ
Βαρλαὰμ τοῦ Καλαβροῦ διὰ τὴν ἕνωσιν τῶν Ἐκκλησιῶν”, în: La Chiesa Greca in Italia
dall’VIII al XVI secolo. Atti del Convegno Storico Interecclesiale (Bari, 30 apr. – 4 magg.
1969), vol. II, (IS, 21), Padova, Editrice Antenore, 1972, 667-672; Robert E. Sinkewicz,
„A New Interpretation for the First Episode in the Controversy between Barlaam the
Calabrian and Gregory Palamas”, JTS, NS, 31 (1980), 489-500; Antonis Fyrigos, „Nota
per la datazione delle orazioni Ad Synodum e De concordia di Barlaam Calabro”, BBGG,
NS, 44 (1990), 26-35; Antonis Fyrigos, „Un opuscolo sconosciuto di Barlaam Calabro
sul primato del papa”, BBGG, NS, 44 (1990), 11-23; Antonis Fyrigos, „Considerazioni
per la datazione delle discussioni teologiche di Costantinopoli del 1334(-35)
(Nic. Greg., Hist. Byz., X, 8)”, BBGG, NS, 47 (1993), 103-112.
214
300
a indicat curtea pontificală de la Avignon (ad Sedem Apostolicam) drept

locul cel mai potrivit pentru acest dialog teologic215.
Între anii 1334 și 1339, dar foarte probabil după întoarcerea în capitală a
venețianului Ștefan Dandolo cu răspunsul din partea papei Benedict al XII-lea
(primăvara anului 1338 – primăvara anului 1339), monahul calabrez
Varlaam a ținut un lung discurs, prezentat în fața unui auditoriu mixt (latini
și bizantini), dublat de un proiect succint pe tema unirii Bisericilor adresat
Sinodului patriarhal. Teologul bizantin de origine latină a identificat
adaosul Filioque și utilizarea azimei ca principalele puncte de divergență
între orientali și occidentali. Potrivit lui Varlaam, schisma din Biserică putea
fi depășită dacă învățătura despre dubla purcedere a Sfântului Duh ar fi
fost considerată o teologumenă latină și s-ar fi revenit la formula inițială
a Credo-ului, fără niciun adaos. Ulterior, discuțiile între bizantini și latini
ar fi putut fi continuate în particular, iar după un timp apusenii ar fi ajuns
la cunoașterea adevărului. Aceeași ignorare a realităților este evidentă și în
poziția monahului calabrez cu privire la azimă: deși din punct de vedere
teologic folosirea pâinii nedospite este corectă, papa ar trebui să accepte
introducerea pâinii dospite în cult pentru ca unirea ecleziastică să poată
fi împlinită. În sfârșit, împăratul trebuia să desemneze patru delegați, doi
episcopi și doi senatori, care să îi prezinte papei formulele clare cu privire
la cele două puncte, pe care acesta să le confirme și să le promulge216.
Proiectul inițial al împăratului Andronic al III-lea, transmis papei
Benedict al XII-lea prin intermediul lui Ștefan Dandolo, cu privire la o
dezbatere teologică, urmată de proclamarea unirii Bisericilor, a fost reluat
și adaptat în urma sugestiilor expuse în fața Sinodului de către monahul
filosof Varlaam. Astfel, cel mai probabil în primăvara anului 1339, Ștefan
Dandolo și Varlaam au fost însărcinați cu o misiune diplomatică secretă
în Occident, fără a avea însă nicio scrisoare de acreditare din partea
215
Textele celor două epistole ale papei Benedict al XII-lea au fost publicate în: Acta
Benedicti XII 15-15a, în: Acta Benedicti XII (1334-1342) e Registris Vaticanis aliisque
Fontibus, collegit Aloysius L. Tăutu, (CICO.F, series III, 8), [Romae], Typis Polyglottis
Vaticanis, 1958, 28-31.
216
Cele două texte, redactate în limba greacă, însoțite de comentarii, au fost publicate
în: Ciro Giannelli, „Un progetto di Barlaam Calabro per l’unione delle Chiese”, în:
Miscellanea Giovani Mercati..., vol. III, 157-208 [retipărit în: SBNE, 10 (1963) (= Scripta
minora di Ciro Giannelli), 47-89]. De asemenea, a se vedea: Jean Meyendorff, „Un mauvais
théologien de l’unité au XIVe siècle: Barlaam le Calabrais”, în: 1054-1954. L’Église
et les Églises…, 49 [republicat în: John Meyendorff, Byzantine Hesychasm: historical,
theological and social problems, London, Variorum Reprints, 1974]; Ἰ.Ε. Ἀναστασίου,
„Αἱ προσπάθειαι τοῦ Βαρλαὰμ τοῦ Καλαβροῦ...”, 672-677; A. Fyrigos, „Nota per la datazione...”,
35-42.
301
împăratului: pe de o parte cei doi ambasadori trebuiau să obțină un

ajutor militar cât mai consistent din partea lui Filip al VI-lea al Franței
(1328-1350) și a lui Robert al Neapolelui (1309-1343), iar pe de altă
parte urmau să discute tema unirii Bisericilor în fața Curiei pontificale
de la Avignon și a papei Benedict al XII-lea. În urma vizitei pe care au
făcut-o la curtea regelui Filip al VI-lea de Valois, delegații imperiali au
fost direcționați spre Avignon. Proiectul prezentat de Varlaam în fața
membrilor Curiei a subliniat dificultățile cu care se confrunta Imperiul în
urma presiunii constante a otomanilor și urgența unui ajutor militar. Pentru
că Papalitatea avea ca prioritate semnarea unirii și ulterior acordarea unui
sprijin armat, soluția acceptabilă pentru ambele părți ar fi fost convocarea
unui Sinod Ecumenic, a cărui autoritate trebuia să fie incontestabilă,
papa fiind inițiatorul acestui demers. Însă, dacă Benedict al XII-lea ar
fi decis acordarea unui ajutor militar pentru recuperarea celor patru
orașe cucerite de otomani (cel mai probabil Varlaam s-a referit la Efes,
Brusa, Niceea și Nicomidia), ura profundă manifestată în societatea
bizantină față de latini s-ar fi atenuat considerabil. De asemenea, exista
o dificultate și din partea împăratului și a patriarhului în a se implica
în proiectul unirii Bisericilor, concomitent cu lupta continuă purtată
pe frontul oriental împotriva turcilor otomani. În ultimă instanță, dacă
soluția propusă ar fi considerată inacceptabilă, papa era rugat cel puțin să
îngăduie regelui Franței să trimită ajutor imediat orașelor recent cucerite
de otomani în Asia Mică, să acorde indulgențe tuturor credincioșilor de
sub jurisdicția sa spirituală care ar dori să lupte pentru cauza bizantinilor
și să pronunțe o sentință de excomunicare la adresa latinilor care ar deține
sau ar continua să vândă și să cumpere bizantini drept sclavi. Răspunsul
episcopilor occidentali a fost negativ, căci adaosul Filioque la textul
Simbolului de credință fusese discutat și adoptat în cadrul Sinoadelor
de la Efes (431), Toledo (653) și Lyon (1274), iar împăratul Mihail
al VIII-lea Paleologul și patriarhul Ioan al XI-lea Bekkos au subscris acestei
învățături în numele Bisericii bizantine. Sugestia lui Varlaam ca, în privința
purcederii Duhului Sfânt, fiecare dintre cele două Biserici să își păstreze
propria poziție teologică, dar unirea să fie totuși semnată, a fost respinsă,
iar ceea ce s-ar impune, conform replicii Curiei, ar fi trimiterea în Occident
a unor reprezentanți ai Patriarhiilor orientale, care să fie catehizați conform
teologiei latine, pentru ca ulterior ei înșiși să îi învețe pe bizantini credința
adevărată. În a doua parte a discursului său în fața Curiei pontificale,
Varlaam a expus o pledoarie în favoarea dialogului, care nu ar putea avea alt
efect decât pe acela de a-i convinge pe orientali de corectitudinea învățăturii
despre dubla purcedere a Duhului Sfânt. Mai mult decât atât, Sfinții Părinți
302
înșiși au recomandat examinarea diferențelor dogmatice împreună cu

ereticii pentru salvarea sufletească a acelora, iar o dispută publică liberă
ar șterge impresia greșită a unor bizantini, care considerau că latinii ar fi
conștienți de precaritatea argumentelor lor și de aceea ar refuza dialogul.
De asemenea, penuria materială nu ar trebui să constituie o piedică pentru
o cauză atât de importantă precum unirea Bisericilor. În cele din urmă pe
de o parte teama împăratului de a promova deschis acest proiect, iar pe de
altă parte dificultatea de a fi convocat un Sinod al Patriarhiilor orientale
pentru trimiterea unor reprezentanți spre a fi catehizați în Occident, fac
ca proiectul lui Benedict al XII-lea să fie nerealizabil217. Deși soluțiile de
compromis prezentate de Varlaam (convocarea unui Sinod de către papă
sau păstrarea propriilor învățături în privința purcederii Sfântului Duh) au
constituit concesii importante față de poziția intransigentă a bizantinilor în
privința unirii bisericești, planul monahului calabrez a fost respins categoric
de Curia romană.
Pe lângă aceste două inițiative succesive (din anii 1333-1334 și 1337-1339),
documentate în surse istorice multiple, o cronică franciscană anonimă
din secolul al XIV-lea, redactată anterior anului 1369, a indicat faptul
că Andronic al III-lea s-ar fi convertit la credința adevărată (ad veram
fidem), în anul 1332, ca urmare a misiunii minoritului Garcias Arnaldus
din Aquitania218. Intensificarea comunicării cu Occidentul latin în primii
217
Scrisoarea adresată de papa Benedict al XII-lea regelui Franței, Filip al VI-lea, semnată
în data de 5 sept. 1339, însoțită de un raport detaliat al întâlnirii dintre Varlaam și Curia
pontificală, a fost publicată în: Acta Benedicti XII 42-43, în: Acta Benedicti XII..., 80-97.
O copie a acestui raport a fost expediată și către regele Robert al Neapolelui: Barlaami
oratio pro unione Avenione habita coram Benedicto XII Pontefice Maximo, în: PG 151,
1331-1342. De asemenea, a se vedea: M. Viller, „La question de l’union des Églises entre
Grecs et Latins depuis le concile de Lyon jusqu’à celui de Florence (1274-1438)”, RHE,
18 (1922), 21-24; K.M. Setton, „The Byzantine Background...”, 42-44; Ursula Victoria
Bosch, Kaiser Andronikos III. Palaiologos: Verusch einer Darstellung der byzantinischen
Geschichte in den Jahren 1321-1341, Amsterdam, Verlag Adolf M. Hakkert, 1965,
142-145; D.M. Nicol, „Byzantine Requests...”, 76-81; Ἰ.Ε. Ἀναστασίου, „Αἱ προσπάθειαι
τοῦ Βαρλαὰμ τοῦ Καλαβροῦ...”, 677-680; J. Gill, Byzantium and the Papacy..., 196-199.
218
Chronica XXIV Generalium Ordinis Minorum, în: Analecta Franciscana sive
Chronica aliaque varia documenta ad historiam Fratrum Minorum spectantia, tomus III
(Chronica XXIV Generalium Ordinis Minorum cum pluribus Appendicibus inter quas
excellit huiusque ineditus Liber de Laudibus S. Francisci), Quaracchi, Typographia
Colegii S. Bonaventurae, 1897, 5081-7. Acest pasaj a fost ulterior reluat și discutat în:
G. Golubovich, Biblioteca bio-bibliografica..., tomo III, 293-294; U.V. Bosch, Kaiser
Andronikos III..., 120-128; Joseph Gill, „Eleven Emperors of Byzantium seek Union
with the Church of Rome”, ECR, 9 (1977), 78-79 [retipărit în: Joseph Gill, Church
Union...]; J. Gill, Byzantium and the Papacy..., 195-196. De asemenea, a se vedea:
303
ani ai domniei lui Andronic al III-lea și disponibilitatea acestuia pentru

deschiderea unui dialog cu Papalitatea ar putea fi argumente în sprijinul
informației descrise de autorul anonim al acestei cronici. Totuși, lipsa
unei alte mențiuni cu privire la convertirea împăratului, atât în sursele
bizantine (în acest caz tăcerea izvoarelor s-ar putea explica parțial prin
confidențialitatea care s-ar fi impus în această situație), cât mai ales în cele
occidentale, unde succesul misionar ar fi trebuit să fie exploatat, îndeamnă
la o atitudine rezervată în raport cu veridicitatea informației.
În timpul războiului civil din Imperiu (1341-1347), coaliția anti-otomană
a creștinilor occidentali a devenit funcțională, primul succes fiind
consemnat deja în octombrie 1344, când a fost recucerit orașul Smyrna.
Pe de altă parte, regența constituită pentru împăratul legitim minor,
Ioan al V-lea Paleologul (1341-1391; PLP 21485), fiind asediată în
Constantinopol, și-a îndreptat toate eforturile în direcția construirii unei
relații diplomatice cu papa Clement al VI-lea (1342-1352). Astfel, în vara
anului 1343, împăratul Ioan al V-lea și cei din conducerea regenței (basilissa
Ana, mega doux Alexios Apokaukos și patriarhul Ioan al XIV-lea Kalekas)
i-au adresat pontifului de la Avignon mai multe epistole, precum și mesaje
viva voce, prin intermediul ambasadorului imperial Filip de Saint-Germain.
Atât basileul, cât și mama acestuia și-au exprimat evlavia față de Biserica
latină, basilissa adăugând că s-a convertit la Ortodoxie fiind forțată de
soțul ei, fostul împărat Andronic al III-lea219. Răspunsurile papei Clement
al VI-lea adresate lui Ioan al V-lea, patriarhului și înaltului cler bizantin,
monahilor athoniți, nobililor și demnitarilor laici (toate aceste epistole
au fost semnate în data de 21 octombrie 1343), lui Alexios Apokaukos
(27 octombrie 1343), precum și despot-ului Dimitrie Paleologul
(15 noiembrie 1343) [PLP 21456] au fost expediate spre Constantinopol
în noiembrie-decembrie 1343 prin intermediul aceluiași delegat imperial
căruia i-a fost atașat și Bartolomeu, slujitorul catedralei din Euboea
(Negroponte) și vicarul patriarhului latin de Constantinopol, Enrico d’Asti
219
Ἰωάννης ΣΤ΄ Καντακουζηνός, Ἱστορίαι III.87, în: Ioannes Cantacuzenos. Historiarum
libri IV. Graece et Latine, cura Ludovicus Schopenus, (CSHB, 20/2), Bonnae,
Ed. Weberi, 1831, 5395-54019. De asemenea, a se vedea: Jules Gay, Le pape Clément VI et
les affaires d’Orient (1342-1352), Paris, Société nouvelle de librairie et d’édition (Librairie
Georges Bellais), 1904, 45-53 [retipărire anastatică: New York, Burt Franklin, 1972];
G. Golubovich, Biblioteca bio-bibliografica..., tomo III, 296; Thomas Kaeppeli OP, „Deux
nouveaux ouvrages de Fr. Philippe Incontri de Péra O.P.”, AFP 23 (1953), 177-178;
Franz Dölger, Regesten der Kaiserurkunden des Oströmischen Reichs von 565-1453,
5. Teil (Regesten von 1341-1453), unter verantwortlicher Mitarbeit von Peter Wirth,
München/Berlin, Verlag C.H. Beck, 1965, n. 2890.
304
(1339-1345)220. Mesajul papei a sintetizat poziția clasică a Occidentului

latin în fața propunerilor de unire din partea bizantinilor: ajutorul militar
solicitat de împărat ar putea fi acordat, însă numai după ce schisma dintre
cele două Biserici va fi îndepărtată. De asemenea, atât împăratul, cât și
reprezentanții înaltului cler, cinul monahal athonit și demnitarii imperiali
erau încurajați să sprijine unirea Bisericilor, aceasta fiind unica soluție
pentru rezolvarea crizei temporale pe care o traversa Imperiul.
Deși a apelat în perioada războiului civil la trupe barbare (otomane)
pentru a învinge armata loială regenței din Constantinopol, după
intrarea triumfală în capitala bizantină (februarie 1347), Ioan al VI-lea
Cantacuzino (1347-1354; PLP 10973) a acordat prioritate absolută
în politica externă relației cu Papalitatea de la Avignon221. Astfel, între
1 septembrie şi 9 octombrie 1347 noul împărat s-a angajat într-o discuție
teologică cu Bartolomeu, legatul papei Clement al VI-lea, care se afla încă
în Constantinopol. Concluziile acestui dialog, redactate în limba latină,
au fost ulterior expediate la reședința pontificală. Deși basileul și-a declarat
supunerea față de papă și față de Biserica latină, depășirea divergențelor
dogmatice nu s-ar fi putut realiza decât prin convocarea unui Sinod, la
care papa era rugat fie să își trimită reprezentanți, fie să participe personal.
Clement al VI-lea ar fi urmat să decidă asupra orașului potrivit pentru
desfășurarea acestui eveniment, însă sugestia lui Ioan al VI-lea Cantacuzino
era ca Sinodul să aibă loc în Constantinopol. Alte două locuri propuse
de împăratul bizantin au fost insulele Euboea (Negroponte) și Rodos. De
asemenea, și-a exprimat disponibilitatea de se implica personal în campania
anti-otomană, fiind pregătit să facă joncțiunea trupelor imperiale cu cele
ale latinilor. În același interval de timp, în ziua de 22 septembrie 1347,
basileul a redactat și o scrisoare personală adresată papei, prin care i-a
220
Epistolele pontificale adresate interlocutorilor bizantini au fost publicate în: Acta
Clementis VI 25-30, în: Acta Clementis VI (1342-1352) e Registris Vaticanis aliisque
Fontibus, collegit Aloysius L. Tăutu, (CICO.F, series III, 9), [Romae], Typis Polyglottis
Vaticanis, 1960, 45-53. Pentru alte detalii a se vedea: J. Gay, Le pape Clément VI..., 53-54;
Raymond-J. Loenertz OP, „Ambassadeurs grecs auprès du pape Clément VI (1348)”,
OCP, 19 (1953), 189-190 [retipărit în: R.-J. Loenertz, Byzantina et Franco-Graeca...,
285-302]; J. Gill, Byzantium and the Papacy..., 205.
221
Relațiile împăratului Ioan al VI-lea cu papii Clement al VI-lea (1342-1352) și
Inocențiu al VI-lea (1352-1362) au fost prezentate în: J. Gay, Le pape Clément VI...,
94-118; D.M. Nicol, „Byzantine Requests...”, 82-86; J. Gill, Byzantium and the Papacy...,
205-208; Радивоj Радић, Време Jована V Палеолога (1332-1391), (PI.VI, 19),
Београд, Византолошки Институт САНУ, 1993, 183-185; Donald M. Nicol, The
Reluctant Emperor: A Biography of John Cantacuzene, Byzantine Emperor and Monk, c.
1295-1383, Cambridge, Cambridge University Press, 1996, 102-104.
305
introdus pe cei trei ambasadori imperiali (Gheorghe Spanopoulos [PLP

26458], Nicolae Sigeros [PLP 25282] și Francisc de Pertuxo/Perthuis
[PLP 30155]) care l-au însoțit pe Bartolomeu, vicarul patriarhului venețian
de Constantinopol, la curtea pontificală de la Avignon222. Deși delegația
mixtă a părăsit capitala bizantină încă din noiembrie 1347, abia în ziua
de 5 martie 1348 cei trei reprezentanți ai basileului i-au înaintat papei
Clement al VI-lea un memorandum cu propuneri explicite în privința
colaborării militare și a celei ecleziastice. Pentru că delegații imperiali nu
au avut mandat să negocieze în numele împăratului detaliile organizării
Sinodului, papa trebuia să își trimită neîntârziat legații la Constantinopol.
De asemenea, se impunea și acordarea unui ajutor financiar necesar pentru
ambasadele către Patriarhiile orientale223. După ce au primit 700 de florini
din dispoziția papei (14 aprilie 1348) și o scrisoare adresată împăratului
(semnată în data de 15 aprilie 1348), în care Clement al VI-lea îi transmitea
că în cel mai scurt timp ar urma să trimită o legație pontificală către
Constantinopol, cei trei reprezentanți ai basileului au revenit în Imperiu224.
În ciuda apelurilor repetate225, până în primăvara anului 1350 Ioan al VI-lea
Cantacuzino nu a primit decât o explicație sumară din partea papei,
semnată în data de 31 mai 1349, prin care acesta s-a scuzat pentru amânarea
misiunii diplomatice datorată morții celor pe care îi desemnase inițial226.
Posibila explicație pentru reacția întârziată din partea lui Clement al VI-lea
rezidă în principal în dificultatea deciziei de a colabora cu un împărat
uzurpator. În sfârșit, în ziua de 13 februarie 1350, pontiful de la Avignon a
semnat un set de scrisori adresate celor doi legați papali, episcopii Guillelmus
222
Atât procesul-verbal al dialogului dintre împărat și legatul papal, cât și scrisoarea lui
Ioan al VI-lea, redactate în limba latină, au fost editate și publicate în: R.-J. Loenertz,
„Ambassadeurs grecs...”, 180-186. De asemenea, a se vedea: F. Dölger, Regesten der
223
Textul acestui document a fost publicat în: R.-J. Loenertz, „Ambassadeurs grecs...”, 186-188.
224
Atât extrasul de cont, cât și scrisoarea papei Clement al VI-lea au fost republicate în:
R.-J. Loenertz, „Ambassadeurs grecs...”, 188-189. A se vedea și regesta epistolei papale
de confirmare a numelor celor trei delegați, precum și textul celei adresate dogelui
Veneției, Andrea Dandolo, care era rugat să înlesnească trecerea acestora spre teritoriile
Imperiului: E. Déprez, G. Mollat, Clément VI (1342-1352). Lettres closes, patentes et
curiales intéressant les pays autres que la France, (BEFAR, 3e Série, 1.1), Paris, Éditions
E. de Boccard, 1960, n. 1627, 1629.
225
Într-un interval de timp de doi ani (începutul anului 1348 – începutul anului 1350),
basileul a transmis patru apeluri către papa Clement al VI-lea: F. Dölger, Regesten der
Kaiserurkunden..., 5. Teil, n. 2937, 2942, 2943, 2957.
226
Textul acestui răspuns a fost publicat în: E. Déprez, G. Mollat, Clément VI (1342-1352).
Lettres closes, patentes et curiales intéressant les pays autres que la France, (BEFAR, 3e
Série, 1.2), Paris, Éditions E. de Boccard, 1961, n. 2002.
306
de Emergani (PLP 3615) și Gasbertus de Orgolio (PLP 26535) (2),

fostului ambasador imperial Francisc de Pertuxo/Perthuis (1), socrului
basileului, Kalogiannes Asan (1), patriarhului grecilor (1) și împăratului
Ioan al VI-lea (1)227. Prin intermediul acestor epistole, toți interlocutorii
lui Clement al VI-lea erau încurajați să colaboreze pentru realizarea unirii
dintre cele două Biserici, papa omițând deliberat să se refere la propunerea
împăratului cu privire la convocarea unui Sinod. Conversațiile purtate de
cei doi apocrisiari pontificali cu împăratul bizantin au fost consemnate,
într-o redacție subiectivă, chiar de Ioan/Ioasaf Cantacuzino228. Astfel,
basileul le-ar fi explicat celor doi episcopi latini situația excepțională care
l-a forțat să intre la un moment dat în alianță militară cu barbarii. De
asemenea, ar fi subliniat în fața acestora necesitatea convocării unei adunări
sinodale, care să se pronunțe în chestiunea unirii bisericești. Convinși de
discursul împăratului, cei doi legați s-ar fi întors la Avignon, i-ar fi prezentat
papei Clement al VI-lea întregul proiect, iar acesta din urmă ar fi acceptat
soluția propusă de Ioan al VI-lea. Însă, conform memoriilor împăratului,
la scurt timp a izbucnit un război în Italia, iar pontiful a fost obligat să își
concentreze întreaga atenție pentru reinstaurarea păcii, după cum însuși
i-ar fi explicat într-o scrisoare. În sfârșit, la rândul său, suveranul bizantin
l-ar fi trimis la Avignon pe dominicanul Ioan, care i-ar fi transmis papei
întregul sprijin din partea lui Ioan al VI-lea. O privire comparativă a
reacțiilor papilor anteriori și, respectiv, posteriori lui Clement al VI-lea la
propunerea repetată a bizantinilor de a fi convocat un Sinod ar evidenția
subiectivitatea descrierii acestui episod de către împăratul devenit monah.
De asemenea, evitarea mențiunii despre tergiversările din partea pontifului
(1348-1350) întărește această ipoteză. Astfel, este foarte probabil ca Ioan/
Ioasaf Cantacuzino să fi prezentat evenimentele într-o notă mai apropiată
de ceea ce și-ar fi dorit să se întâmple decât de realitatea tranșantă a
dezinteresului din partea papei229. Înainte de sosirea în Constantinopol a
227
Toate aceste epistole au fost publicate în: Acta Clementis VI 161-164, în: Acta
Clementis VI..., 258-261. Pentru alte detalii cu privire la cei doi legați apostolici a se vedea:
G. Golubovich, Biblioteca bio-bibliografica..., tomo III, 298-299; Girolamo Golubovich
OFM, Biblioteca bio-bibliografica della Terra Santa e dell’Oriente francescano, tomo V
(Dal 1346 al 1400), Quaracchi/Firenze, Collegio di S. Bonaventura, 1927, 51-54;
R.-J. Loenertz, „Ioannis de Fontibus...”, 169-171.
228
Acest dialog a fost descris în detaliu în: Ἰωάννης ΣΤ΄ Καντακουζηνός, Ἱστορίαι
IV.9, în: Ioannes Cantacuzenos. Historiarum libri IV. Graece et Latine, cura Ludovicus
Schopenus, (CSHB, 20/3), Bonnae, Ed. Weberi, 1832, 5313-6217.
229
În acest sens a se vedea: J. Gay, Le pape Clément VI..., 107-109; Oskar Halecki,
Un empereur de Byzance à Rome, (RH.TNW, 8), Warszawa, Nakładem Towarzystwa
Naukowego Warszawskiego wydane z zasiłku Funduszu Kultury Narodowej i Wydziału
307
celor doi episcopi latini, la începutul anului 1350, basileul i-a adresat o nouă
scrisoare papei Clement al VI-lea prin intermediul anconetanului Leonardo
Bartholomaei230. Răspunsurile pontifului, direcționate către împăratul Ioan
al VI-lea, Matei Cantacuzino (fiul basileului; PLP 10983), Andronic Asan
și fiii acestuia, Ioan și Manuel, au fost expediate spre capitala Imperiului
prin intermediul altor doi episcopi, Ioan de Coron și Antonie de Gaeta,
care se îndreptau spre Armenia231. Temperarea entuziasmului basileului în
urma discuțiilor cu cele două delegații papale sosite în Constantinopol a
fost evidentă, căci următoarea încercare de redeschidere a temei recurente
a unirii Bisericilor a avut loc abia la sfârșitul anului 1352, când același
Nicolae Sigeros a prezentat la Avignon o epistolă imperială adresată lui
Clement al VI-lea232. Scrisoarea a fost receptată de noul papă, Inocențiu
al VI-lea (1352-1362), care a reacționat prompt, expediind un răspuns
către împăratul Ioan al VI-lea Cantacuzino și o epistolă către frații Ioan
și Manuel Asan, în care și-a exprimat nădejdea că basileul va reuși să îi
convingă pe greci să iasă din situația schismatică, fără însă a face vreo aluzie
la convocarea unui Sinod233. Fără consecințe semnificative, ultimul contact
pe axa Constantinopol-Avignon din timpul domniei lui Ioan al VI-lea
Cantacuzino a avut loc în vara anului 1353, când împăratul i-a adresat
papei Inocențiu al VI-lea o epistolă prin care l-a felicitat pe noul pontif,
reconfirmându-și totodată disponibilitatea în privința unirii celor două
Biserici234. De această dată, mesagerul imperial a fost dominicanul Ioan
de Fontibus, care ulterior a redactat în limba greacă o epistolă polemică
anti-bizantină (Μοναχοῦ τινος ἐκ τῶν Ἰταλῶν = [Epistolă] A unui monah
dintre italieni), adresată cel mai probabil viețuitorilor din comunitatea
Nauki M.W.R.i.O.P., 1930, 15-16 [retipărit în: Oskar Halecki, Un empereur de Byzance
à Rome, London, Variorum Reprints, 1972]; D.M. Nicol, „Byzantine Requests...”,
84-86; J. Gill, Byzantium and the Papacy..., 206-207.
230
231
Textul epistolei adresate împăratului Ioan al VI-lea a fost publicat în: E. Déprez,
G. Mollat, Clément VI (1342-1352)..., tome I.2, n. 2233. De asemenea, pentru
alte detalii a se vedea: J. Gay, Le pape Clément VI..., 109; G. Golubovich, Biblioteca
bio-bibliografica..., tomo III, 299.
232
233
Textele celor două epistole au fost publicate în: Acta Innocentii VI 8-9, în: Acta
Innocentii VI (1352-1362) e Registris Vaticanis aliisque Fontibus, collegit Aloysius
L. Tăutu, (CICO.F, series III, 10), [Romae], Typis Pontificiae Universitatis Gregorianae,
1961, 17-20. De asemenea, a se vedea: O. Halecki, Un empereur de Byzance..., 18-19;
J. Gill, Byzantium and the Papacy..., 207.
234
308
fraților predicatori din Pera235. Răspunsul papei a fost adresat exclusiv

împăratului Ioan al VI-lea, fiind semnat în ziua de 27 octombrie 1353.
Îndemnându-l pe basileu să își continue eforturile în vederea realizării unirii,
Inocențiu al VI-lea și-a exprimat speranța că eforturile predecesorilor pentru
înlăturarea schismei ecleziastice vor fi împlinite în timpul pontificatului
lui236. Războiul civil care a condus în cele din urmă la abdicarea lui Ioan
al VI-lea și reinstalarea ca împărat legitim a lui Ioan al V-lea a întrerupt
această corespondență sterilă purtată în anii domniei reprezentantului
familiei Cantacuzino pe tronul Imperiului.
Planurile în vederea unirii celor două Biserici, condiție sine qua non
pentru implicarea militară a Occidentului în campaniile anti-otomane, au
fost reluate la scurt timp după preluarea puterii ca unic împărat de către
Ioan al V-lea Paleologul237. Cu ajutorul episcopului italo-grec Paul de
235
Scurta epistolă polemică semnată de Ioan de Fontibus, însoțită de comentarii
interesante, a fost publicată în: R.-J. Loenertz, „Ioannis de Fontibus...”, 163-195.
236
Scrisoarea de răspuns din partea papei Inocențiu al VI-lea a fost publicată în: Acta
Innocentii VI 21, în: Acta Innocentii VI..., 39-41. De asemenea, a se vedea: O. Halecki,
Un empereur de Byzance..., 20-21.
237
Tabloul relațiilor împăratului Ioan al V-lea Paleologul cu Papalitatea a fost prezentat
în: O. Halecki, Un empereur de Byzance...; D.M. Nicol, „Byzantine Requests...”, 86-94;
J. Gill, Byzantium and the Papacy..., 208-229; H.-G. Beck, Geschichte der orthodoxen
Kirche..., 226-230; J.M. Hussey, The Orthodox Church..., 262-267; J. Boojamra, „The
Byzantine Notion...”, 68-71; Р. Радић, Време Jована V..., 227-229, 257-264, 286-292,
299-303, 309-312, 323-329, 335-338, 344-349, 368-370, 413-414; Antonio
Bravo García, Viajes por Bizancio y Occidente, recopilación de estudios editada por
Antonio Guzmán Guerra, Inmaculada Pérez Martín, Juan Signes Codoñer, Madrid,
Dykinson S.L., 2014, 70-73 [inițial, acest studiu a fost publicat în: Antonio Bravo
García, „Emperadores bizantinos en tierras de Occidente”, Byza(T), 14 (1994), 107-139].
De asemenea, deși nu i-au vizat exclusiv pe ambasadorii imperiali la Curia pontificală,
câteva cercetări recente asupra diplomației bizantine în relația cu Occidentul în perioada
ultimilor împărați ai dinastiei Paleologilor au analizat în detaliu atât circumstanțele,
cât și profilul unui mesager care reprezenta Constantinopolul: Sophia Mergiali-Sahas,
„A Byzantine Ambassador to the West and His Office during the Fourteenth and
Fifteenth Centuries: A Profile”, BZ, 94 (2001), 588-604; Élisabeth Malamut, „De 1299
à 1451 au cœur des ambassades byzantines”, în: Chryssa A. Maltezou, Peter Schreiner
(eds.), Bisanzio, Venezia e il mondo franco-greco (XIII-XV secolo) / Βυζάντιο, Βενετιία καὶ ὁ
ἑλληνοφραγκικὸς κόσμος (13ος-15ος αἰώνας). Atti del Colloquio Internazionale organizzato
nel centenario della nascita di Raymond-Joseph Loenertz O.P., Venezia, 1-2 dicembre
2000, (C.IESBPV, 5), Venezia, Istituto Ellenico di Studi Bizantini e Postbizantini di
Venezia, 2002, 79-124; Elisabeth Malamut, „Les ambassades du dernier empereur de
Byzance”, TMCB, 14 (2002), 429-448; Klaus-Peter Matschke, „Von der Diplomatie
des Überflusses zur Diplomatie des Mangels. Byzantinische Diplomaten auf der Suche
nach westlicher Hilfe gegen die Türken am Vorabend des Falls von Konstantinopel”,
în: RainerC. Schwinges, Klaus Wriedt (eds.), Gesandtschafts- und Botenwesen im
spätmittelalterlichen Europa, (VKAMAG, 60), Ostfildern, Jan Thorbecke Verlag, 2003,
309
Smyrna (1345-1357; PLP 22143)238 și a lui Nicolae Sigeros, fost legat

imperial la curtea pontificală de la Avignon, basileul a conceput în secret
un plan detaliat pentru obținerea unirii ecleziastice, pe care i l-a transmis
papei Inocențiu al VI-lea prin intermediul celor doi colaboratori
menționați239, sub forma unui chrysobullon semnat în ziua de 15 decembrie
1355240. Inițial în schimbul a două galere echipate corespunzător pentru
război, care ar fi urmat să rămână sub comanda sa, împăratul i-a promis
pontifului că va obține supunerea Bisericii bizantine într-un termen de
maximum șase luni. În plus, ca garanție pentru respectarea acestui jurământ
făcut în fața episcopului Paul, care l-ar fi reprezentat pe Inocențiu al VI-lea,
Ioan al V-lea era dispus să îl trimită la Avignon pe fiul său, viitorul împărat
Manuel al II-lea. O clauză specială era prevăzută în situația în care basileul
nu l-ar fi expediat pe fiul său la curtea pontificală: 4000 de florini pentru
fiecare galeră ar fi reprezentat drepturile compensatorii pe care papa ar fi
putut să le pretindă. Imediat ce ostaticul imperial ar fi ajuns la destinație,
papa ar fi trebuit să trimită 15 nave de transport, 5 nave de dimensiuni
reduse, 500 de cavaleri și 1000 de soldați, care ar fi fost la dispoziția lui Ioan
al V-lea în perioada celor șase luni. De asemenea, un apocrisiar papal ar fi
urmat să rezideze permanent în Constantinopol, unde ar fi primit din
partea împăratului un palat și o catedrală, rolul acestuia fiind de a facilita
unirea, prin desemnarea persoanelor potrivite în funcțiile importante din
87-133; Ивайла Попова, Византийската дипломация и Западът (1391-1425).

Просопографско изследване, [Велико Търново], Издателство Фабер, 2005; Stavroula
Andriopoulou, Diplomatic Communication between Byzantium and the West under the
Late Palaiologoi (1354-1453), PhD dissertation, University of Birmingham, 2010; Vera
Andriopoulou, „The Logistics of a Union: Diplomatic Communication through the Eyes
of Sylvester Syropoulos”, în: Fotini Kondyli, Vera Andriopoulou et al. (eds.), Sylvester
Syropoulos on Politics and Culture in the Fifteenth-Century Mediterranean. Themes and
Problems in the Memoires, Section IV, (BBOS, 16), Farnham/Burlington VT, Ashgate,
2014, 49-67.
238
Pentru mai multe informații despre acest influent personaj în relațiile dintre Roma/
Avignon și Constantinopol între anii 1355 şi 1369 a se vedea: K.M. Setton, „The
Byzantine Background...”, 45-47.
239
240
Textul original, în limba greacă, dublat de versiunea în limba latină, a fost publicat
în: Augustin Theiner, Francisc Miklosich (eds.), Monumenta spectantia ad unionem
ecclesiarum Graecae et Romanae, maiorem partem e sanctioribus Vaticani tabulariis,
Vindobonae, Guilelmus Braumueller, 1872, 29-33, 33-37. Traducerea în limba latină
a fost republicată și în: Acta Innocentii VI 84, în: Acta Innocentii VI..., 151-155.
De asemenea, a se vedea: Théophile Kislas, „Introduction”, în: Nil Cabasilas, Sur
le Saint-Esprit, Introduction, texte critique, traduction et notes par le Hiéromoine
Théophile Kislas, (ThB), Paris, Les Éditions du Cerf, 2001, 27-31; F. Dölger, Regesten der
310
administrația bisericească bizantină. Trei școli de limbă latină ar fi urmat

să fie deschise în orașul de pe malul Bosforului, unde toți descendenții
nobililor bizantini ar fi fost educați în mod obligatoriu, inclusiv întâiul-
născut al împăratului (Andronic). Dacă la termenul stabilit s-ar fi constatat
că basileul nu a reușit să își împlinească promisiunile, Ioan al V-lea se obliga
să se retragă, iar puterea imperială ar fi fost preluată de fiul său minor,
Manuel, regența urmând să fie asumată de papa Inocențiu
al VI-lea. Pe de altă parte, dacă totul s-ar fi desfășurat conform planului și
Biserica bizantină ar fi recunoscut jurisdicția pontifului, acesta ar fi trebuit
să îi acorde împăratului un sprijin militar mult mai consistent, astfel încât
toate fostele teritorii bizantine să fie eliberate de sub dominația otomană.
De asemenea, în situația în care, din motive exterioare propriei voințe, Ioan
al V-lea nu ar fi reușit să își împlinească promisiunile și s-ar fi prezentat în
fața papei, acesta din urmă ar fi fost obligat să îl sprijine pentru a-și
redobândi tronul imperial. La mijlocul lunii iunie 1356, ambasada
bizantină a ajuns la curtea pontificală de la Avignon, prezentându-i papei
propunerea din partea împăratului. Răspunsul din partea pontifului adresat
basileului, semnat în ziua de 21 iulie 1356, nu a inclus nicio referire
concretă la planul detaliat conceput de Ioan al V-lea, ci papa și-a exprimat
satisfacția față de decizia bizantinilor de a se uni cu Biserica latină, pe care
ar trebui să o proclame deschis la Constantinopol. Ulterior, în data de
18 iulie 1356, Inocențiu al VI-lea a semnat un set de epistole adresate
patriarhului, mai multor nobili de origine italiană rezidenți în capitala
Imperiului, precum și unor demnitari bizantini. Tuturor acestor
interlocutori le-au fost recomandați noii legați papali, iar patriarhului i-au
fost reiterate beneficiile unirii ecleziastice 241. Ca o confirmare a
dezinteresului manifestat de pontif cu privire la proiectul imperial, acesta
a dispus și înlocuirea lui Paul de Smyrna ca legat papal cu episcopii Petru
Thomas de Patti și Lipari (localități în Sicilia) și Guillelmus de Sozopolis242.
Deși au părăsit curtea pontificală din a doua jumătate a lunii august 1356,
cei doi emisari papali au ajuns în Constantinopol abia în aprilie 1357.
241
Aceste epistole au fost publicate în: Acta Innocentii VI 84a, 91-92a, în: Acta Innocentii
VI..., 155-158, 171-175.
242
Pentru mai multe detalii cu privire la misiunea celor doi episcopi latini la
Constantinopol a se vedea: O. Halecki, Un empereur de Byzance..., 53-73; G. Golubovich,
Biblioteca bio-bibliografica..., tomo III, 300-301; Joachim Smet, The Life of Saint
Peter Thomas by Philippe de Mézières, (TSHC, 2), Rome, Institutum Carmelitanum,
1954, 201-206; R.-J. Loenertz, „Ioannis de Fontibus...”, 171-173; Frederick J. Boehlke
Jr., Pierre de Thomas: Scholar, Diplomat, and Crusader, Philadelphia, University
of Pennsylvania Press, 1966, 129-155; K.M. Setton, The Papacy..., vol. I, 226-229;
T. Kislas, „Introduction...”, 32-34.
311
Întârzierea s-a datorat misiunii diplomatice speciale cu care fusese

însărcinat Petru Thomas, anume de a încerca să dezamorseze conflictul
apărut între Republica Sfântului Marcu și regatul Ungariei. Ajuns în
capitala bizantină în octombrie 1357, șeful misiunii papale a participat la
o dezbatere polemică publică cu ierodiaconul Atanasie pe tema primatului
papal. Această întâlnire a avut loc în mănăstirea închinată lui Hristos
Pantocrator din Constantinopol, tezele principale analizate de cei doi
interlocutori referindu-se la egalitatea dintre cei 12 Apostoli vs. primatul
Apostolului Petru, precum și la excomunicarea papei Honorius de către
Părinții participanți la Sinodul al VI-lea Ecumenic (Constantinopol,
680-681)243. De asemenea, în perioada petrecută în Imperiu (primăvara –
sfârșitul anului 1357), același Petru Thomas a repurtat și câteva succese
misionare, reușind să îi convertească la credința latină pe Ioan Laskaris
Kalopheros (PLP 10732) și pe Dimitrie Angelos din Tesalonic 244.
De asemenea, însuși împăratul Ioan al V-lea Paleologul s-ar fi convertit,
jurând supunere față de pontiful roman și declarându-și adeziunea la
credința latină în fața legatului și a altor episcopi. Ulterior, ar fi primit
Euharistia conform ritului apusean din mâinile lui Petru Thomas245.
Gesturile publice explicite ale împăratului, precum și discuțiile private cu
legatul pontifical l-au convins pe acesta de sinceritatea convertirii lui Ioan
al V-lea. De asemenea, atât papa Inocențiu al VI-lea, cât și urmașul acestuia,
Urban al V-lea (1362-1370; PLP 21173), l-au considerat pe basileul
bizantin drept membru al Bisericii latine înaintea reînnoirii mărturisirii de
credință în fața membrilor Curiei pontificale la Roma, în ziua de
18 octombrie 1369246. Această dovadă irefutabilă de adeziune la Biserica
243
Textul acestui dialog polemic a fost editat critic, tradus în limba franceză și comentat
în: J. Darrouzès, „Conférence sur la primauté du pape à Constantinople en 1357”, REB,
19 (1961), 76-109.
244
Această informație a fost înregistrată într-o scrisoare a papei Urban al V-lea adresată
lui Petru Thomas, patriarh latin de Constantinopol, în data de 18 apr. 1365: Acta Urbani
V 75a, în: Acta Urbani V (1362-1370) e Registris Vaticanis aliisque Fontibus, collegit
Aloysius L. Tăutu, (CICO.F, series III, 11), [Romae], Typis Pontificiae Universitatis
Gregorianae, 1964, 124-125.
245
Philippus Mazzerius, Vita S. Petri Thomasii ex Ordine Fratrum B.mae Virginis Mariae
de Monte Carmelo, episcopi Pactensis et Coronensis, archiep. Cretensis et patriarchae
Constantinopolitani ac legati apostolici, în: J. Smet, The Life of Saint Peter Thomas..., 7511-31.
246
Într-o scrisoare inedită (Reg. Avin. 141, ff. 20r-20v), adresată episcopului Petru
Thomas de papa Inocențiu al VI-lea, în ziua de 11 mai 1359, numele împăratului Ioan al
V-lea a fost precedat de sintagma carissimus in Christo filius noster, dovadă incontestabilă
a încrederii pontifului în convertirea basileului. De asemenea, papa Urban al V-lea,
într-o scrisoare adresată împăratului în data de 2 sept. 1369 (înaintea convertirii
oficiale), a folosit o formulă identică: Carissimo in Christo filio Iohanni. Pe de altă parte,
312
latină a fost confirmată printr-o epistolă pe care împăratul Ioan al V-lea

Paleologul i-a adresat-o papei Inocențiu al VI-lea în ziua de 7 noiembrie
1357. După ce și-a reafirmat legământul public prezentat în fața legatului
pontifical, precum și decizia de a-l înlocui din demnitatea patriarhală pe
anti-unionistul Calist I (1350-1353, 1355-1363; PLP 10478) cu un ierarh
care să demonstreze mai multă deferență față de Papalitate, basileul a apelat
din nou la ajutorul militar pe care Inocențiu al VI-lea trebuia să îl trimită
neîntârziat247. Astfel, deși informația despre convertirea împăratului Ioan
al V-lea Paleologul în anul 1357 la Constantinopol se regăsește într-o
singură sursă istorică latină, cu caracter hagiografic, veridicitatea acesteia
este dificil de respins, căci politica pro-latină a constituit o caracteristică
invariabilă a guvernării descendentului lui Andronic al III-lea. Pe de altă
parte, presiunile ulterioare exercitate asupra împăratului cu privire la
reconcilierea cu Roma au fost relaționate cu cele două noi criterii impuse
bizantinilor: reluarea Tainei Botezului și rostirea formulei de credință a
papei Clement al IV-lea (1267). Niciunul dintre aceste criterii nu fusese
împlinit de împărat în actul voluntar din anul 1357, în timpul
pontificatului lui Inocențiu al VI-lea. O altă explicație plauzibilă pentru
revenirea papei Urban al V-lea în privința reafirmării supunerii față de
Biserica latină din partea împăratului Ioan al V-lea în anii 1366-1369 ar fi
perioada îndelungată de întrerupere a contactelor diplomatice care a urmat
după episodul din anul 1357. În sfârșit, cei mai mulți cercetători au fost
tentați să considere convertirea oficială de la Roma (octombrie 1369) actul
explicit și decisiv, spre deosebire de ceremonia desfăşurată anterior la
Constantinopol. Astfel, imaginea inedită în care un împărat bizantin a
în toate celelalte epistole pe care același papă i le-a adresat lui Ioan al V-lea, a utilizat
formula diplomatică uzuală: Magnifico viro Iohanni, imperatori Grecorum. Pentru alte
comentarii pe marginea convertirii împăratului Ioan al V-lea la Constantinopol în anul
1357 a se vedea: M. Viller, „La question de l’union des Églises…”, 57-58; O. Halecki,
Un empereur de Byzance..., 61-63, 189, 370-371 (epistola lui Urban al V-lea din data
de 2 sept. 1369); J. Smet, The Life of Saint Peter Thomas..., 204, 207-208; F.J. Boehlke
Jr., Pierre de Thomas..., 149-150; J. Gill, „John V Palaeologus at the court of Louis I of
Hungary (1366)”, BySl, 38 (1977), 37-38 [retipărit în: Joseph Gill, Church Union...];
J. Gill, Byzantium and the Papacy..., 211, 301 (note de subsol); Р. Радић, Време Jована
V..., 287-289; Claudine Delacroix-Besnier, „Conversions constantinopolitaines au XIVe
siècle”, MEFRM, 105 (1993), 725-727.
247
Textul acestei scrisori imperiale nu s-a păstrat nici în arhiva Scaunului Apostolic și nici
într-o colecție de documente imperiale, însă a fost inclus în descrierea hagiografică a vieții lui
Petru Thomas: Philippus Mazzerius, Vita S. Petri Thomasii ex Ordine Fratrum B.mae Virginis
Mariae de Monte Carmelo, episcopi Pactensis et Coronensis, archiep. Cretensis et patriarchae
Constantinopolitani ac legati apostolici, în: J. Smet, The Life of Saint Peter Thomas..., 761-807.
313
sărutat public picioarele și mâinile unui episcop al Romei, act dublat de

semnarea formula fidei clementine, a produs un impact mai puternic, deși,
din punct de vedere religios, evenimentul din anul 1357, după cum a fost
descris de biograful episcopului Petru Thomas, a avut aceleași consecințe
ecleziologice, marcând ieșirea basileului de sub jurisdicția Bisericii
Răsăritene și intrarea sub ascultarea papei. În ciuda tuturor acestor gesturi
de loialitate din partea lui Ioan al V-lea, corespondența dintre
Constantinopol și Avignon a fost întreruptă în mod unilateral de
Papalitate, fără explicații suplimentare.
În vara anului 1364, contactele diplomatice au fost reluate la inițiativa
împăratului bizantin, care i-a adresat o epistolă noului papă Urban
al V-lea (1362-1370) prin intermediul genovezului Michele Malaspina
(PLP 16457). Fără să transmită un semnal cu privire la proiectul unirii
Bisericilor, Ioan al V-lea și-a exprimat disponibilitatea de a participa la
cruciada anti-otomană, cerând în schimb protecția pontifului, care era
rugat să garanteze securitatea teritoriilor de sub jurisdicția Imperiului248.
În răspunsul său din data de 16 octombrie 1364, Urban al V-lea a reafirmat
voalat necesitatea revizuirii situației schismatice, care ar facilita acțiunile
militare anti-otomane ale occidentalilor249. Ulterior, în data de 18 aprilie
1365, același papă i-a adresat basileului o invitație la unirea bisericească pe
un ton irenic, titulatura uzuală de greci schismatici fiind înlocuită cu cea de
„fii ai aceleiași Biserici” (eiusdem Ecclesiae filii). Schimbarea de atitudine a
pontifului a fost intermediată de vizita și discuțiile private pe care le avusese
la Avignon cu Ioan Laskaris Kalopheros250, convertit la credința latină în
anul 1357, în timpul misiunii lui Petru Thomas251. Succesiunea contactelor
a continuat cu o nouă epistolă redactată de papa Urban al V-lea, semnată
în ziua de 24 ianuarie 1366 şi adresată împăratului Ioan al V-lea. Pentru
248
249
Textul acestei epistole papale a fost publicat în: Paul Lecacheux, Lettres secrètes &
curiales du pape Urbain V (1362-1370) se rapportant à la France, (BEFAR, 3e Série, 5.2),
Paris, Albert Fontemoing, 1906, n. 1305.
250
Pentru mai multe detalii despre acest personaj a se vedea: O. Halecki, Un empereur
de Byzance..., 91-101, 272-286, 298-300; Ambrosius K. Eszer, Das abenteuerliche
Leben des Johannes Laskaris Kalopheros: Forschungen zur Geschichte der ost-westlichen
Beziehungen im 14. Jahrhundert, (SGGöE, 3), Wiesbaden, O. Harrassowitz, 1969;
D. Jacoby, „Jean Lascaris Calophéros, Chypre et la Morée”, REB, 26 (1968), 189-228;
Raymond J. Loenertz, „Pour la biographie de Jean Lascaris Calophéros”, REB, 28
(1970), 129-139; Бариша Крекич, „Прилог биографиjи Johannes-a Laskaris-a
Kalopheros-a”, ZFF, 12 (1974), [= Споменица Георгиjа Острогорског, одговорни
ур. Фрањо Баришић, Београд, s.n., 1974], 1, 405-414.
251
Cele două epistole adresate împăratului bizantin în data de 18 apr. 1365 au fost
publicate în: Acta Urbani V 74-75, în: Acta Urbani V..., 122-124.
314
că trupele cruciate deja repurtaseră succese pe frontul nord-african și ar fi

urmat să se îndrepte spre zona de conflict bizantino-otomană, împăratul ar
fi trebuit să acționeze conform promisiunilor sale anterioare și să depună
eforturi în vederea unirii celor două Biserici252.
La începutul anului 1366, pe când papa Urban al V-lea a expediat
această epistolă spre Constantinopol, împăratul Ioan al V-lea, împreună cu
cei doi fii, Manuel și Mihail, se afla la Buda, în vizită la regele Ungariei și
Croației, Ludovic I de Anjou (1342-1382). De aici, în februarie 1366, a fost
trimisă la curtea pontificală o ambasadă mixtă ungaro-bizantină, compusă
din episcopul Ștefan al Nyitrei și cancelarul Gheorghe Manikaites, pentru
a afla poziția oficială a papei Urban al V-lea cu privire la condițiile pe
care ar fi trebuit să le împlinească grecii pentru reconcilierea cu Biserica
latină253. Ajunși la începutul lunii iunie 1366 la Avignon, cei doi delegați
au primit din partea pontifului mai multe epistole secrete, dintre care trei
au fost adresate împăratului bizantin, toate acestea fiind semnate în data
252
Această scrisoare pontificală a fost publicată în: Acta Urbani V 90, în: Acta Urbani
V..., 148-149.
253
F. Dölger, Regesten der Kaiserurkunden..., 5. Teil, n. 3107-3108. De asemenea, a se
vedea: O. Halecki, Un empereur de Byzance..., 111-137; D. Moravchik [Gy. Moravcsik],
„Византийские императоры и их послы в г. Буда”, AHH, 8 (1961), 243-246;
J. Gill, „John V Palaeologus...”, 31-32; Βασιλική Νεράντζη-Βαρμάζη, Το Βυζάντιο και
η Δύση (1354-1369). Συμβολή στην ιστορία των πρώτων χρόνων της μονοκρατορίας του
Ιωάννη Ε΄ Παλαιολόγου, (EBE, 10), Θεσσαλονίκη, Εκδόσεις Βάνιας, 1993, 67-97;
Πολύμνια Κατσώνη, Μια επταετία κρισίμων γεγονότων. Το Βυζάντιο στα έτη 1366-1373
(Η διαμάχη Ανδρονίκου και Ιωάννη Ε΄ των Παλαιολόγων), (BKM, 33), Θεσσαλονίκη,
Κέντρο Βυζαντινών Ερευνών, 2002, 21-35. Conform procesului-verbal al dialogului
despre unirea celor două Biserici desfășurat în iun. 1367 în palatul Blachernai din
capitala bizantină între Paul, patriarh latin de Constantinopol, și monahul Ioasaf
(fostul basileu Ioan al VI-lea Cantacuzino), eșecul negocierilor de la Buda nu s-ar fi
datorat intransigenței papei Urban al V-lea, ci condiției rebotezării schismaticilor greci
impusă de regele Ungariei și Croației, Ludovic I, și de mama acestuia, regina Elisabeta
a Poloniei (Elżbieta Łokietkówna). Acest nou criteriu cerut de partea ungară ar fi
condus la decizia de a se trimite o ambasadă mixtă la Avignon pentru ca papa Urban
al V-lea să stabilească detaliile procedurii de reconciliere cu Roma. De altfel, această
rigurozitate a reprezentanților coroanei ungare este confirmată indirect și de faptul că
pontiful a decis să îi trimită o notificare cu privire la procedura care trebuia urmată de
către bizantini nu doar regelui Ludovic I, ci și reginei-mamă. A se vedea: Διάλεξις ἣν
διελέχθη ὁ βασιλεὺς ὁ Καντακουζηνὸς μετὰ τοῦ ἀπὸ τοῦ πάπα ἐλθόντος σὺν τῷ κόντῳ Σαβείας
κυροῦ Παῦλου, μητροπολίτου μὲν εὑρισκομένου Θηβῶν, νῦν δὲ ὀνομασθέντος παρὰ τοῦ πάπα
πατριάρχης Κωνσταντινουπόλεως, κατὰ μῆνα Ἰούνιον τῆς ε΄ ἰνδικτιῶνος τοῦ ϛωοε΄ 11, în:
Jean Meyendorff, „Projets de Concile Oecuménique en 1367: Un dialogue inédit
entre Jean Cantacuzène et le légat Paul”, DOP, 14 (1960), 173139-152 [republicat în:
John Meyendorff, Byzantine Hesychasm...]; Acta Urbani V 109-110, în: Acta Urbani
V..., 177-179 (ambele epistole au fost semnate în data de 1 iul. 1366).
315
de 1 iulie 1366. Prima dintre scrisori includea explicit noul criteriu impus
basileului pentru ca adeziunea sa la Biserica latină să fie considerată validă:
rostirea acelei formula fidei pe care papa Clement al IV-lea i-o trimisese
împăratului Mihail al VIII-lea Paleologul în anul 1267. Numai după
împlinirea acestei condiții, ajutorul militar negociat cu regele Ungariei și
Croației ar fi fost acordat. În cea de-a doua epistolă, papa Urban al V-lea
a indicat cu precizie formulele speciale de jurământ pe care împăratul și,
respectiv, clericii trebuiau să le rostească. În ultima scrisoare, același pontif
a subliniat condiționalitatea dintre „supunerea totală” (reductio completa)
a împăratului și a poporului bizantin și un răspuns pozitiv la cererile de
ajutor militar transmise prin intermediul lui Gheorghe Manikaites254.
Aceste epistole au fost expediate spre curtea princiară de la Buda, prin
intermediul legaților Guillelmus Noeleti și Rodolphus de Civitate Castelli,
regele Ludovic I fiind însărcinat să procedeze la transmiterea ulterioară a
răspunsului și a epistolelor pontifului către împăratul bizantin255.
Pe drumul de întoarcere de la curtea regelui Ungariei, la Sozopolis,
între 23 ianuarie şi 14 februarie 1367, împăratul Ioan al V-lea Paleologul
a abordat tema unirii celor două Biserici cu Paul, patriarhul latin de
Constantinopol și fost legat papal în anii 1355-1356, și cu Amedeo al VI-lea,
conte de Savoia (PLP 771). În mod surprinzător, deși până la momentul
respectiv basileul inițiase mai multe proiecte în vederea realizării unirii, de
această dată și-a declinat competențele. Poziția bizantinilor ar fi trebuit
analizată împreună cu fostul împărat Ioan al VI-lea (monahul Ioasaf ), cu
patriarhul Filotei I Kokkinos (1353-1354, 1364-1376; PLP 11917) și cu
membrii Sinodului patriarhal256. Lipsa unui mandat scris din partea papei
Urban al V-lea a împiedicat o primire oficială a lui Paul de către patriarhul
bizantin, însă acest fapt nu a constituit o piedică pentru dialogul purtat
254
Textele celor trei epistole adresate împăratului Ioan al V-lea Paleologul au fost
publicate în: Acta Urbani V 107-108, 111, în: Acta Urbani V..., 170-176, 179-180.
255
A se vedea cele două scrisori de încredințare din partea papei, semnate în ziua de
23 iul. 1366: Acta Urbani V 112-113, în: Acta Urbani V..., 180-181.
256
Διάλεξις ἣν διελέχθη ὁ βασιλεὺς ὁ Καντακουζηνὸς μετὰ τοῦ ἀπὸ τοῦ πάπα ἐλθόντος σὺν τῷ
κόντῳ Σαβείας κυροῦ Παῦλου, μητροπολίτου μὲν εὑρισκομένου Θηβῶν, νῦν δὲ ὀνομασθέντος
παρὰ τοῦ πάπα πατριάρχης Κωνσταντινουπόλεως, κατὰ μῆνα Ἰούνιον τῆς ε΄ ἰνδικτιῶνος τοῦ
ϛωοε΄ 1, în: J. Meyendorff, „Projets de Concile Oecuménique...”, 1701-15; Computus
Anthonii Barberii, clerici Domini, de expensis factis per ipsum, racione passagii Domini
ultramarini 419-420, în: F. Bollati di Saint-Pierre, Illustrazioni della spedizione in
Oriente di Amedeo VI (Il Conte Verde), (BSI, 5), Torino, Fratelli Bocca Librai di S.M.,
1900, 106-107.
316
în aprilie-mai 1367257, în palatul Blachernai. La dorința împăratului

Ioan al V-lea, a patriarhului și a membrilor Sinodului, bizantinii au fost
reprezentați de monahul Ioasaf, însă la discuțiile acestuia cu patriarhul
latin de Constantinopol au participat familia imperială, Marcu,
părintele spiritual al fostului basileu, mitropoliții Efesului, Heracleei și
Adrianopolului, precum și alți reprezentanți din administrația imperială și
bisericească. Propunerea episcopului latin a fost aceea ca unirea ecleziastică
să fie proclamată prin decret imperial, după ce în prealabil ar fi avut loc o
întâlnire între împărat și papă. În alocuțiunea sa, monahul Ioasaf a subliniat
obligativitatea convocării unui Sinod: pe de o parte niciun basileu nu este
mai presus de învățătura de credință, iar pe de altă parte chiar și deciziile
unei adunări sinodale trebuie să fie receptate de către Biserică. Astfel,
numai un Sinod la care să participe, pe lângă reprezentanții Patriarhiilor
orientale și ai episcopului Romei, și delegați din partea bulgarilor, sârbilor,
georgienilor, precum și mitropoliții din Kiev și Trapezunt cu sufraganii lor,
și cei ai alanilor și ai celor din zona de Nord a Caucazului (Tmutarakhan)
ar putea fi luat în considerare. Paul ar fi fost convins de argumentele
enunțate de fostul împărat în favoarea acestei soluții pentru realizarea unirii
Bisericilor, totodată fiind luată și decizia ca acest Sinod Ecumenic să aibă
loc la Constantinopol în următorii doi ani (1 iunie 1367 – 31 mai 1369)258.
257
Deși data indicată chiar în titlul acestui text este luna iunie, indictionul al cincilea,
[anul] 6875 [1367], cronologia momentelor corelate cu vizita la Constantinopol
a contelui Amedeo al VI-lea de Savoia și a patriarhului latin Paul impune o ușoară
revizuire a datării discuțiilor de la palatul Blachernai. În primul rând, cei doi occidentali
au sosit în Constantinopol în apr. 1367. În al doilea rând, chiar în textul dialogului se
face referire la data de 1 iun. 1367 ca debut al perioadei de doi ani în care Sinodul ar
fi urmat să se desfășoare, fapt care constituie un indiciu explicit în privința finalizării
discuțiilor înainte de momentul indicat ca terminus post quem pentru proiectata
adunare sinodală. Prin urmare, perioada în care a avut loc această conversație teologică
trebuie circumscrisă lunilor apr.-mai 1367.
258
Textul acestui dialog, însoțit de comentarii și o traducere parafrazată în limba franceză,
a fost publicat în: J. Meyendorff, „Projets de Concile Oecuménique...”, 147-177.
În anul 1997 a fost publicată și o traducere în limba rusă: Иоанн Кантакузин, Беседа
с папским легатом. Диалог с иудеем и другие сочинения, Предисловие, перевод
с греческого и комментарий Г.М. Прохороба, (BV), Санкт Петербург, Алетейя,
1997, 44-58, 307-308 (adnotări). De asemenea, a se vedea: O. Halecki, Un empereur de
Byzance..., 138-162; J. Meyendorff, „Jean-Joasaph Cantacuzène et le projet de Concile
Œcuménique en 1367”, în: F. Dölger, H.-G. Beck (eds.), Akten des XI. internationalen
Byzantinistenkongresses..., 363-369 [republicat în: John Meyendorff, Byzantine
Hesychasm...]; Љубомир Максимович, „Политичка улога Jована Кантакузина
после абдикациjе (1354-1383)”, ZRVI, 9 (1966), 157-170; Е.М. Ломизе, „Проект
унии 1367 г. в контексте политики Константинопольского Патриархата на
Балканах второй половины XIV в.”, SlSo, 3 (1991) [= Католицизм и православие
317
În aprilie-mai 1367, concluziile acestui dialog teologic au fost

transmise prin intermediul împăratului Ioan al V-lea Paleologul către
patriarhul Filotei I Kokkinos, care le-a discutat în Sinodul endemic,
la care au participat și titularii scaunelor patriarhale din Alexandria și
Ierusalim, ambii aflați în Constantinopol la momentul respectiv. Decizia
acestei adunări episcopale a fost aceea de a fi convocat un Sinod Ecumenic,
conform discuțiilor purtate între monahul Ioasaf și episcopul latin Paul259.
Ulterior, în mai 1367, cancelaria patriarhală a pregătit și a expediat mai
multe documente: a) au fost transmise scrisorile de convocare pentru
acest Sinod către toți episcopii, arhiepiscopii și mitropoliții din jurisdicția
patriarhului Filotei I260; b) a fost adresată invitația către patriarhul
Antiohiei, singurul dintre titularii scaunelor orientale care nu participase la
в средние века], 29-40; Β. Νεράντζη-Βαρμάζη, Το Βυζάντιο και η Δύση…, 130-135;

Р. Радић, Време Jована V..., 323-329. Contactele dintre monahul Ioasaf și patriarhul
Paul nu s-au limitat exclusiv la acest dialog, ci, la inițiativa clericului latin, cel mai
probabil chiar în vara aceluiași an (1367), a avut loc și o dezbatere cu privire la
învățăturile palamite și hotărârile dogmatice ale Sinodului patriarhal din anul 1351.
Acest text s-a păstrat sub forma unei corespondențe purtate între cei doi interlocutori,
redactată chiar de fostul împărat, corpus-ul lucrării fiind format dintr-un prooemium,
cinci scrisori din partea monahului bizantin și alte două epistole din partea legatului
apostolic. Ediția critică a acestei disputatio a fost publicată în: Iohannis Cantacuzeni,
Refutationes duae Prochori Cydonii et Disputatio cum Paulo Patriarcha latino epistulis
septem tradita, nunc primum editae curantibus Edmond Voordeckers et Franz
Tinnefeld, (CCSG, 16), Turnhout/Leuven, Brepols/University Press, 1987, 173-239.
Fostul basileu a apelat la mitropolitul Teofan al Niceei (1365-1380/1381; PLP 7615),
care a răspuns celor două scrisori ale patriarhului latin de Constantinopol din cores
pondența amintită printr-un scurt tratat, păstrat în patru manuscrise (secolele XV-
XVIII): Ἐπιστολὴ ἐν ἐπιτόμῳ δηλοῦσα τίνα δόξαν ἔχει ἡ καθ’ ἡμᾶς Ἐκκλησία περὶ τῶν παρὰ
τοῦ Παύλου προενηνεγμένων ζητήσεων συγγραφεῖσα παρὰ Θεοφάνους, ἐπισκόπου Νικαίας,
ὡς ἐκ προσώπου τοῦ βασιλέως (Scrisoare pe scurt arătând ce opinie are Biserica noastră
despre chestiunile expuse de către Paul, scrisă de Teofan, episcop al Niceei, în numele
împăratului). Acest opusculum al mitropolitului Teofan este încă inedit. A se vedea:
Jean Meyendorff, Introduction à l’étude de Grégoire Palamas, (PatSor, 3), Paris, Éditions
du Seuil, 1959, 415 [ediția în limba română: John Meyendorff, O introducere în studiul
vieții și operei Sfântului Grigorie Palama, traducere din limba franceză: Măriuca și
Adrian Alexandrescu, studiu introductiv și traducere din limba greacă: Marius Portaru,
Bucureşti, Nemira, 2014, 593]; J. Meyendorff, „Projets de Concile Oecuménique...”,
160, n. 49.
259
J. Darrouzès, Les regestes des actes du Patriarcat de Constantinople, vol. I (Les actes
des patriarches), fasc. V (Les regestes de 1310 à 1376), Paris, Institut Français d’Études
Byzantines, 1977, n. 2523.
260
Dintre aceste scrisori s-a păstrat epistola adresată „arhiepiscopului de Justiniana Prima
și a întregii Bulgarii”: Franciscus Miklosich, Iosephus Müller (eds.), Acta et Diplomata
Graeca Medii Aevi Sacra et Profana, vol. 1 (Acta Patriarchatus Constantinopolitani,
318
Sinodul endemic (aprilie-mai 1367)261; c) a fost redactată și semnată de către

cei trei patriarhi orientali aflați în capitala bizantină (Filotei I Kokkinos
al Constantinopolului, Nifon al Alexandriei [PLP 20678] și Lazăr al
Ierusalimului [PLP 14350]) o scrisoare comună adresată papei Urban
al V-lea, pe care au înmânat-o celor trei delegați patriarhali, mitropolitul
Nil de Milet (PLP 20045), megas chartophylax Teodor și arhimandritul
Macarie262.
Însă, în paralel cu discuția teologică și cu pregătirile ulterioare pentru
un Sinod Ecumenic care să pună capăt schismei dintre Biserici, împăratul
Ioan al V-lea Paleologul a continuat în secret propriile negocieri cu cei doi
latini (patriarhul Paul și Amedeo al VI-lea) aflați în Constantinopol. Astfel,
în data de 29 mai 1367, basileul a acceptat să semneze un document prin
care s-a obligat ca până în martie 1368 fie el însuși, fie fiul lui (Andronic) să
se prezinte în fața Curiei pontificale. Ca garanție pentru împlinirea acestui
legământ au fost depuse mai multe bijuterii la un notar genovez din Pera,
iar Amedeo al VI-lea de Savoia a primit suma de 20000 florini, care ar fi
fost returnată în momentul în care Ioan al V-lea sau fiul lui ar fi venit în
Italia. De asemenea, au fost stabilite unele clauze pentru situațiile obiective
care ar fi condus la depășirea termenului fixat, fie de către papă, fie de către
împărat. Acest document a fost confirmat de Henricus de Balmis, notar de
origine genoveză, în ziua de 4 iunie 1367263.
În prima jumătate a lunii iunie 1367, contele Amedeo al VI-lea și
patriarhul latin de Constantinopol, Paul, însoțiți de un grup de opt delegați
bizantini (pe lângă cei trei emisari din partea lui Filotei I Kokkinos, împăratul
l-a desemnat pe parakoimomenos-ul Teofilact Dermokaites (PLP 91760),
iar domestikos-ul Teodor Proximos și Constantin Metaxopoulos au
reprezentat populația orașului de pe malul Bosforului; numelor celorlalți
doi membri ai delegației nu au fost menționate)264, s-au îndreptat spre
1315-1402), Vindobonae, Carolus Gerold, 1860, 491-493. De asemenea, a se vedea:

J. Darrouzès, Les regestes des actes..., fasc. V, n. 2524.
261
262
263
F. Dölger, Regesten der Kaiserurkunden..., 5. Teil, n. 3114, 3116. Pentru o altă
descriere a relațiilor dintre Amedeo al VI-lea și împăratul Ioan al V-lea în anul 1367
a se vedea: Cronique de Ame Ve & XIIIIe conte, appelle Vert. Et de ses tuteurs & de son
governement, în: Gestez et Croniques de la Mayson de Savoye par Jehan Servion, publiées
d’après le manuscrit unique de la Bibliothèque Nationale de Turin et enrichies d’un
glossaire par Frédéric-Emmanuel Bollati, tom. II, (BMSa, 2), Turin, F. Casanova, 1879,
152-156.
264
F. Dölger, Regesten der Kaiserurkunden..., 5. Teil, n. 3115. De asemenea, a se vedea:
G. Golubovich, Biblioteca bio-bibliografica..., tomo V, 122-124.
319
Veneția, unde au ajuns la finele lunii iulie 1367. Prima întâlnire a acestei
impozante ambasade cu papa Urban al V-lea a avut loc la Viterbo în ziua
de 7 octombrie 1367, conversațiile pe tema unirii celor două Biserici
continuând ulterior la Roma până la începutul lunii noiembrie 1367.
Pontiful a avut de ales între două opțiuni: aprobarea convocării Sinodului
Ecumenic, unde Biserica latină nu ar fi beneficiat de o poziție privilegiată
în raport cu ceilalți reprezentanți, iar dezbaterile doctrinare ar fi fost
foarte dificile, și, respectiv, acceptarea reconfirmării adeziunii personale
la teologia apuseană din partea împăratului Ioan al V-lea Paleologul, de
această dată în cadru festiv la Roma. Ca și predecesorii săi, papa Urban
al V-lea a ales să evite confruntarea liberă a celor două poziții, cu
argumentele proprii, mizând în continuare pe teoria caesaropapism-ului,
conform căreia reprezentantul puterii temporale ar putea să se impună în
relație cu puterea spirituală. Astfel, în ziua de 6 noiembrie 1367, aflat încă
la Roma, pontiful a semnat cel puțin 23 de epistole în relație cu prezența
ambasadei bizantine la curtea pontificală, adresate fie unor persoane, fie
unor comunități interesate direct de unirea dintre cele două Biserici. Deși
scrisoarea adresată împăratului Ioan al V-lea Paleologul nu s-a păstrat,
mesajul pontifului a fost clar exprimat în celelalte epistole: ideea convocării
unui Sinod și promisiunea unui ajutor militar nu au fost amintite, însă toți
interlocutorii lui Urban al V-lea au fost gratulați pentru decizia de a pune
capăt schismei și au fost îndemnați să își continue eforturile în vederea
revenirii bizantinilor la unirea cu Biserica latină, sprijinindu-l pe împăratul
Ioan al V-lea pentru a-și împlini promisiunea de a veni personal la Roma265.
Patriarhul latin de Constantinopol, Paul, a fost însărcinat cu
transmiterea acestui mesaj către bizantini. Misiunea diplomatică s-a
dovedit a fi dificilă, căci termenul agreat pentru efectuarea călătoriei
împăratului la Roma (martie 1368) a fost încălcat cu mai bine de
12 luni. Astfel, abia în vara anului 1369, Ioan al V-lea Paleologul, însoțit de
o delegație bizantină restrânsă, din care nu a făcut parte niciun reprezentant
al Patriarhiei de Constantinopol sau al administrației imperiale, s-a
deplasat spre teritoriul italian, debarcând la începutul lunii august 1369 la
265
Cele 23 de epistole păstrate, adresate împărătesei Elena, moștenitorului tronului,
Andronic, celorlalți doi fii ai basileului, Manuel și Mihail, monahului Ioasaf [Cantacuzino],
cetățenilor capitalei bizantine, nobililor din Imperiu, celor trei patriarhi orientali,
clericilor răsăriteni, tuturor creștinilor orientali, dominicanilor și franciscanilor din
Orient, precum și altor personalități bizantine sau latine interesate, au fost publicate
în: Acta Urbani V 124-132a, în: Acta Urbani V..., 201-215. De asemenea, o variantă în
limba greacă a epistolei adresate celor trei patriarhi orientali, însoțită de comentarii, a
fost publicată în: Peter Schreiner, „Ein Schreiben Papst Urbans V. an die Patriarchen
des Ostens (1367)”, AHP, 9 (1971), 411-417.
320
Neapole266. De aici, legatul apostolic Paul și cancelarul imperial Dimitrie

Kydones (PLP 13876) au fost însărcinați să îi anunțe papei Urban
al V-lea, aflat la Viterbo, iminenta intrare a împăratului în Roma267.
Pontiful i-a răspuns basileului printr-o epistolă semnată în ziua de 2
septembrie 1369, în care l-a anunțat că toate detaliile privind sosirea și
ceremonialul convertirii au fost discutate și agreate cu cei doi delegați268.
La mijlocul lunii septembrie 1369, împăratul Ioan al V-lea și-a făcut
intrarea triumfală în Cetatea Eternă, venind pe Tibru în cele patru veliere
care aduseseră de la Constantinopol ambasada bizantină. Pe lângă cei
doi delegați deja amintiți, misiunea condusă de basileu i-a inclus, printre
alții, pe următorii: Andronic Paleologul, fiul împăratului (PLP 21438);
genovezul Francesco Gattilusio, cumnat al împăratului; megas domestikos
Dimitrie Paleologul (PLP 21455), fiul lui Andronic al II-lea; secretarul
Manuel Angelos (PLP 91040); megas hetaireiarches Alexios Laskaris
Hyalon (PLP 14526); cavalerul Mihail Strongylos; Constantin Asanes
(PLP 1503) și Filip Tzykandyles (PLP 28131)269. În data de 5 octombrie
1369, înainte de a părăsi cetatea Viterbo, papa Urban al V-lea i-a
desemnat pe cei patru cardinali care urmau să primească formula fidei din
partea împăratului: episcopul Guillelmus de Ostia (PLP 4361), preotul
Bernardus, slujitor la basilica celor 12 Apostoli, preotul Francisc, slujitor la
biserica Sfânta Sabina, și diaconul Raynaldus Orsini de la basilica Sfântul
Adrian270. Papa însuși a sosit la Roma în data de 13 octombrie 1369, fără
însă a avea o întrevedere cu împăratul bizantin înainte ca acesta să intre
oficial sub jurisdicția sa canonică. Ceremonia din data de 18 octombrie
1369 a fost privată, având loc în apartamentul cardinalului Nicolae de
Bessia, aflat în clădirea spitalului Sfântul Spirit, situat în apropiere de
colina Vaticanului. Împăratul a fost însoțit doar de patru dintre membrii
delegației, care se convertiseră la credința latină anterior. Mărturisirea de
credință, angajamentul de a rămâne supus Bisericii latine și papei, precum
și declarația de lepădare de schisma religioasă, în limba greacă, au fost
266
Episodul convertirii oficiale a împăratului Ioan al V-lea Paleologul la Roma a fost
prezentat în detaliu în: G. Golubovich, Biblioteca bio-bibliografica..., tomo V, 134-138;
O. Halecki, Un empereur de Byzance..., 188-212, 330-357; A.A. Vasil’ev, „Il viaggio
dell’imperatore bizantino Giovanni V Paleologo in Italia (1369-1371) e l’unione di
Roma del 1369”, SBNE, 3 (1931), 151-193; Р. Радић, Време Jована V..., 345-349.
267
268
Textul acestei scrisori pontificale a fost publicat în: O. Halecki, Un empereur de
Byzance..., 370-371.
269
O. Halecki, Un empereur de Byzance..., 190-193.
270
Notificarea papală a fost încorporată în documentul notarial eliberat în ziua de
18 oct. 1369: Acta Urbani V 168, în: Acta Urbani V..., 287-288.
321
identice cu documentele transmise în anul 1267 de către papa Clement

al IV-lea lui Mihail al VIII-lea Paleologul. Acestea au fost citite în numele
împăratului de către Dimitrie Kydones. Apoi, cei trei traducători oficiali
ai Curiei pontificale au jurat solemn pentru a întări faptul că vor traduce
cu fidelitate cuvintele pe care împăratul le va rosti. Ulterior, originalul în
limba latină al documentului deja citit de cancelarul imperial a fost recitit de
către notarul Nicolae de Romanis. În cele din urmă, împăratul, punându-și
mâinile pe Sfânta Evanghelie, a jurat că va rămâne fidel credinței romane și s-a
declarat de acord cu pregătirea documentului final. Acesta a fost redactat pe o
singură filă de pergament, împărțită în două coloane: pe prima dintre acestea
a fost transcrisă varianta în limba greacă, iar pe cea de-a doua, originalul în
limba latină. În partea de jos a pergamentului, basileul a semnat și și-a pus
sigiliul de aur pentru a confirma autenticitatea semnăturii271.
Acest episod privat a fost dublat de o ceremonie publică fastuoasă,
care a avut loc în ziua de Duminică, 21 octombrie 1369. Aflat pe treptele
basilicii închinate Sfântului Petru din Roma, înconjurat de cardinalii și
preoții aflați în Roma, papa Urban al V-lea a primit din partea împăratului
Ioan al V-lea Paleologul omagiul de credință și de supunere, potrivit
cutumelor medievale occidentale. Astfel, după ce a îngenuncheat de trei ori
în fața papei aflat pe tron, basileul i-a sărutat picioarele, mâinile și obrazul.
După ce s-au îmbrățișat și a fost intonat imnul Te Deum laudamus, cei
doi au intrat în catedrală, unde a fost oficiată o Liturghie în ritul latin.
La finalul slujbei, împăratul bizantin a luat masa împreună cu papa și
cardinalii272. Pentru a se evita orice confuzie și interpretare tendențioasă
asupra episodului convertirii basileului, în ianuarie 1370 acesta a fost
rugat să semneze o nouă declarație, unde se precizat faptul că a acceptat
învățătura Bisericii care îl are drept întâistătător pe pontiful roman273.
271
Textul în limba latină al formula fidei, traducerea acestuia în limba greacă și
documentul notarial în care a fost prezentat în detaliu întregul episod, în limba latină,
au fost publicate în: Σπυρ. Π. Λάμπρος, „Αὐτοκρατόρων τοῦ Βυζαντίου χρυσόβουλλα καὶ
χρυσᾶ γράμματα ἀναφερόμενα εἰς τὴν ἕνωσιν τῶν ἐκκλησιῶν”, NE, 11 (1914), 241-253.
De asemenea, originalul în limba latină al aceluiași text și actul notarial au fost republicate
în: Acta Urbani V 167-168, în: Acta Urbani V..., 283-290. O variantă ușor diferită a
formula fidei, păstrată atât în limba latină, cât și în limba greacă, a fost publicată în:
A. Theiner, F. Miklosich (eds.), Monumenta spectantia ad unionem ecclesiarum..., 37-39,
40-43. De asemenea, a se vedea: F. Dölger, Regesten der Kaiserurkunden..., 5. Teil, n. 3122.
272
O. Halecki, Un empereur de Byzance..., 198-199.
273
Versiunea în limba latină a acestui document a fost publicată în: A. Theiner,
F. Miklosich (eds.), Monumenta spectantia ad unionem ecclesiarum..., 43; Σ.Π. Λάμπρος,
„Αὐτοκρατόρων τοῦ Βυζαντίου χρυσόβουλλα...”, 253-254; Acta Urbani V 181, în: Acta
Urbani V..., 308-309. De asemenea, a se vedea: F. Dölger, Regesten der Kaiserurkunden...,
5. Teil, n. 3126. Confuzia pe care acest document a căutat să o evite a fost legată de
322
Succesul diplomației papale a fost anunțat la scurt timp de către Urban

al V-lea printr-un set de epistole. Astfel, contele Amedeo al VI-lea de
Savoia (4 noiembrie 1369) și reprezentanții comunității genoveze din Pera
(16 noiembrie 1369) au fost anunțați că îi pot restitui împăratului Ioan
al V-lea Paleologul banii și, respectiv, bijuteriile pe care acesta le depusese
ca garanție pentru vizita la Curia romană. De asemenea, informația a fost
adusă la cunoștința tuturor creștinilor de sub jurisdicția episcopului Romei
printr-o bulă papală semnată în ziua de 13 noiembrie 1369274. Ducele
venețian Andrea Contarini a fost rugat să acorde întregul sprijin Imperiului
bizantin, a cărui administrație era condusă de „fiul nostru întru Hristos”
(in Christo filius noster), basileul Ioan al V-lea. Răspunsul reprezentantului
Republicii din laguna venețiană a fost pozitiv, astfel că în ziua de 1 februarie
1370, la Roma, a fost reînnoit tratatul de pace dintre cele două părți275. Ultima
epistolă a papei Urban al V-lea în legătură cu episodul convertirii împăratului
bizantin a fost adresată clerului de mir și celui monahal de sub jurisdicția
patriarhilor orientali (22 februarie 1370), care au fost invitați să urmeze
exemplul lui Ioan al V-lea Paleologul și să se întoarcă la Biserica Apostolică,
în afara căreia nu există mântuire. Pericolul reprezentat de otomani nu ar
putea fi îndepărtat decât prin realizarea unirii Bisericilor, urmând modelul
basileului. Dezbaterea sinodală pe care bizantinii au solicitat-o în mai multe
situații nu ar avea niciun sens, căci doctrina latină este în deplină concordanță
cu Sfânta Scriptură și Tradiția Bisericii și nu poate fi pusă la îndoială, iar
toți cei care au dubii cu privire la ortodoxia credinței latinilor ar trebui să se
îndrepte spre Roma pentru a fi învățați de însuși papa276.
Prin acest răspuns, Urban al V-lea a năruit speranțele cu privire
la convocarea unui Sinod Ecumenic care să analizeze în mod liber
argumentele fiecărei părți și să proclame formula dogmatică și cultică
orthodoxă. În contrast cu politica de temporizare a posibilelor acțiuni
belicoase ale occidentalilor împotriva Constantinopolului, care a
caracterizat domnia împăratului Mihail al VIII-lea Paleologul, propunerile
succesive ale bizantinilor din secolul al XIV-lea în vederea organizării unui
Sinod Ecumenic nu au avut un substrat politic, ci au exprimat convingerea
apropierea dintre expresiile: αὐτοκράτωρ Ῥωμαίων / Ῥωμαίων Ἐκκλησία (în limba
greacă) și Imperator Romaeorum / Romana Ecclesia (în limba latină). A se vedea: J. Gill,
Byzantium and the Papacy..., 219.
274
Cele trei scrisori ale papei Urban al V-lea au fost publicate în: Acta Urbani V 169-170,
172, în: Acta Urbani V..., 291-292, 294-296.
275
Textul epistolei pontificale (29 ian. 1370) a fost publicat în: Acta Urbani V 182, în: Acta
Urbani V..., 309-310. De asemenea, a se vedea: F. Dölger, Regesten der Kaiserurkunden...,
5. Teil, n. 3127.
276
Această scrisoare a papei Urban al V-lea a fost publicată în: Acta Urbani V 184, în:
Acta Urbani V..., 311-313.
323
orientalilor potrivit căreia numai o dezbatere onestă și sub autoritatea

Duhului Sfânt ar putea să conducă la refacerea unității Bisericii. Atitudinea
autoritară a papilor de la Avignon, manifestată în mod explicit în formulele
de adresare față de împărat (moderator Romanorum), precum și față de
patriarh (qui se in partibus illis patriarcham Constantinopolitanum appellat),
a dezvăluit faptul că pentru episcopii Romei din secolul al XIV-lea
reprezentanții legitimi ai Statului și Bisericii din Constantinopol erau
succesorii foștilor titulari latini din secolul anterior277. Reacția teologilor
bizantini la pozițiile ostentative ale pontifilor romani a condus la
augmentarea listei erorilor latinilor278, dublată de scrierile polemice
redactate de Nil Cabasila (PLP 10102)279.
Dacă pentru diplomația pontificală convertirea și omagiul public pe
care împăratul bizantin le-a împlinit la Roma au constituit un succes
important, aceste gesturi nu au avut o consecință notabilă pentru societatea
bizantină, fiind interpretate drept o decizie personală a lui Ioan al V-lea
Paleologul. Absența oricărei presiuni exercitate asupra Bisericii din partea
basileului, precum și concentrarea atenției asupra multiplelor probleme
cu care s-a confruntat Imperiul în a doua jumătate a secolului al XIV-lea
au prilejuit situația excepțională ca un epistemonarh (înţelept apărător al
[ortodoxiei] credinţei şi administratorul ordinii în Biserică) care a renegat în
mod public învățătura Bisericii Răsăritene, acceptând autoritatea spirituală
a episcopului Romei, să își păstreze poziția imperială. În același timp, lipsa
de reacție din partea societății bizantine față de această lepădare de credința
ortodoxă poate fi explicată și prin acomodarea treptată cu latinii și cu
învățătura acestora, prin intermediul numărului din ce în ce mai mare de
creștini occidentali prezenți în Constantinopol, fie aceștia rezidenți temporar
sau convertiți în urma misiunilor fraților minoriți sau predicatori280.
277
Wilhelm de Vries SJ, „Die Päpste von Avignon und der christliche Osten”, OCP,
30 (1964), 85-128.
278
Cei doi autori bizantini care au inventariat erorile latinilor în secolul al XIV-lea au
fost Matei Blastares (PLP 2808) și Matei Angelos Panaretos (PLP 21649). Pentru
mai multe detalii despre operele acestora a se vedea: Pietro Risso, „Matteo Angelo
Panareto e cinque suoi opuscoli”, ReO, 8 (1914), 91-105, 162-179, 231-237, 274-290;
9 (1915), 112-120, 202-206; 10 (1915), 63-77, 146-164, 238-251; 11 (1916), 28-35,
154-160; Π.Β. Πάσχος, Ὁ Ματθαῖος Βλάσταρης καὶ τὸ ὑμνογραφικὸν ἔργον του, (IMChAi
183), Θεσσαλονίκη, s.n., 1978, 87-99; Marie-Hélène Blanchet, „Les listes antilatines à
Byzance aux XIVe-XVe siècles”, MeGr, 12 (2012), 11-38.
279
Lista lucrărilor polemice anti-latine a lui Nil Cabasila a fost analizată în: T. Kislas,
„Introduction...”, 59-65. De asemenea, a se vedea: D.M. Nicol, „Byzantine Requests...”,
93-94.
280
J. Gill, Byzantium and the Papacy..., 221-222; C. Delacroix-Besnier, „Conversions
constantinopolitaines...”, 715-761.
324
În ultimele două decenii ale domniei lui Ioan al V-lea Paleologul

contactele cu instituția pontificală de la Avignon, revenită în ianuarie
1377 la Roma, s-au redus considerabil. Astfel, în ziua de 21 iunie 1373,
noul papă, Grigorie al XI-lea (1370-1378; PLP 4586), a semnat o epistolă
adresată basileului bizantin în care i-a prezentat planul său de a organiza
un atac concertat asupra otomanilor. Cel însărcinat să prezinte planul
pontifului în fața cavalerilor ioaniți din insula Rodos, a regelui Ungariei,
a reginei Siciliei, a reprezentanților celor două Republici maritime
italiene (Veneția și Genova), precum și a lui Filip de Mézières (Philippus
Mazzerius; PLP 16625), a secretis regis Cypri, a fost același bizantin covertit
Ioan Laskaris Kalopheros. Diferența notabilă dintre acest prim mesaj
pontifical după convertirea oficială de la Roma a împăratului și scrisorile
anterioare a constat în faptul că, de această dată, ipoteticul ajutor militar
nu a fost condiționat de presiuni exercitate asupra poporului bizantin
în vederea acceptării și proclamării unirii celor două Biserici. Inversarea
succesiunii celor două etape, la nivelul discursului pontifical, a fost unicul
beneficiu în urma adeziunii personale a împăratului la credința latină281.
Eșecul proiectului acestei cruciade l-a determinat pe Grigorie al XI-lea
să revină la politica romană uzuală în raport cu bizantinii. Prin urmare,
în ziua de 25 iulie 1374 a semnat mai multe epistole adresate clerului
de mir și celui monahal oriental, precum și nobililor și cetățenilor din
Constantinopol, în care și-a declarat susținerea față de cauza basileului și
a poporului său. În acest sens, în octombrie 1374 doi apocrisiari papali
s-au îndreptat spre capitala de pe malul Bosforului: dominicanul Toma de
Bozolasco și minoritul Bartolomeu Cheraccio. Pe lângă scrisorile adresate
interlocutorilor bizantini, cei doi călugări latini au primit și o formula fidei
după modelul deja clasic introdus de papa Clement al IV-lea, pe care ar fi
trebuit să o folosească pentru cei ce ar fi dorit să se convertească282.
281
Atât epistola adresată împăratului Ioan al V-lea Paleologul, cât și cea trimisă lui
Raymundus Berengarius, magister al Ordinului cavalerilor ioaniți, semnată în ziua de
29 iun. 1373, au fost publicate în: Acta Gregorii XI 77-78, în: Acta Gregorii P.P. XI
(1370-1378) e Registris Vaticanis aliisque Fontibus, collegit notisque adornavit Aloysius
L. Tăutu, (CICO.F, series III, 12), [Romae], Typis Pontificiae Universitatis Gregorianae,
1966, 149-152. De asemenea, pentru detalii cu privire la acest plan lascarid de
cruciadă, a se vedea: O. Halecki, Un empereur de Byzance..., 261-288; Paul Thibault,
„Pope Gregory XI (1370-1378) and the Crusade”, CJH, 20 (1985), 320-321.
282
Epistola adresată clerului constantinopolitan, precum și cea către cei doi călugări
latini, aceasta din urmă semnată în data de 5 aug. 1374, au fost publicate în: Acta
Gregorii XI 116-117, în: Acta Gregorii P.P. XI..., 216-222. Inițial, cei doi delegați ar
fi trebuit să fie însoțiți de cavalerii ioaniți Bertrandus Frote și Hesso Schlegelholtz,
însă în sept. 1374 aceștia au fost revocați ex certis causis. În acest sens, a se vedea:
G. Mollat, Lettres secrètes et curiales du pape Grégoire XI (1370-1378) intéressant les pays
325
Înainte ca această delegație pontificală să ajungă la Constantinopol,

în toamna anului 1374, împăratul Ioan al V-lea Paleologul l-a trimis la
Avignon pe Filip Tzykandyles, cel care făcuse parte din suita basileului cu
ocazia vizitei acestuia la Roma în anii 1369-1370283. Scopul principal al
acestei ambasade imperiale la Curia papală a fost de a-i explica lui Grigorie
al XI-lea situația dificilă în care s-a aflat basileul după victoria otomanilor
împotriva sârbilor (1371), când a fost forțat să îi plătească tribut sultanului
Murad I (1362-1389). De asemenea, în urma insurecției propriului fiu,
Andronic, Ioan al V-lea l-a mutilat pe acesta și l-a desemnat ca succesor
la tron pe Manuel. În epistola de răspuns, semnată de pontif în ziua de
12 decembrie 1374, acesta a subliniat că salvarea bizantinilor nu poate
fi realizată decât printr-o unire sinceră și deplină a celor două Biserici,
nicidecum printr-o alianță cu otomanii. În acest sens, trimisese deja spre
capitala bizantină doi legați apostolici (Toma de Bozolasco și Bartolomeu
Cheraccio) cu instrucțiuni clare și precise284. Unul dintre însoțitorii lui
Filip Tzykandyles, Cassian, grec din Constantinopol convertit la credința
latină, l-a informat pe Grigorie al XI-lea despre atașamentul despot-ului
Moreei, Manuel Cantacuzino (PLP 10981), fiul fostului împărat Ioan al
VI-lea, față de proiectul unirii ecleziastice. Astfel, în ziua de 13 decembrie
1374, pontiful i-a adresat și acestuia o epistolă, prin care l-a încurajat să își
continue eforturile pentru realizarea unirii285. În ultimele luni ale anului
1374, înainte de revenirea lui Tzykandyles în Constantinopol, împăratul
i-a adresat papei o nouă scrisoare, tradusă în limba latină de Manuel
Sgouropoulos (PLP 25028), dar având semnătura olografă a lui Ioan
al V-lea Paleologul. Acesta i-a reamintit pontifului Grigorie al XI-lea de
înțelegerea pe care a avut-o cu regele Ungariei la începutul anului 1366,
apelând la autoritatea lui pentru a obține sprijinul militar promis. Între
timp, basileul își împlinise condiția sine qua non de a abjura schisma și
a intra sub autoritatea spirituală a papei, însă Ludovic I de Anjou nu
autres que la France, Deuxième fascicule, (BEFAR), Paris, Éditions E. de Boccard, 1963,
n. 2887; J. Delaville le Roulx, Les Hospitaliers à Rhodes jusqu’à la mort de Philibert de
Naillac (1310-1421), Paris, Ernest Leroux, 1913, 184-185. De asemenea, a se vedea:
G. Golubovich, Biblioteca bio-bibliografica..., tomo V, 200-202; O. Halecki, Un empereur
de Byzance..., 289-324; P. Thibault, „Pope Gregory XI (1370-1378)...”, 332-333.
283
284
Textul acestei scrisori adresate împăratului Ioan al V-lea Paleologul a fost publicat în:
Acta Gregorii XI 128, în: Acta Gregorii P.P. XI..., 244.
285
G. Mollat, Lettres secrètes et curiales du pape Grégoire XI..., deuxième fascicule, n. 3041.
De asemenea, a se vedea: Љ. Максимович, „Политичка улога Jована Кантакузина...”,
181; J. Gill, Byzantium and the Papacy..., 225.
326
inițiase încă niciun demers în direcția unei cruciade anti-otomane286.

Această epistolă a ajuns la Curia pontificală prin intermediul episcopului
dominican Ioan de Tabriz (nominalizat pentru această dioceză în data
de 7 aprilie 1374; cunoscut anterior sub numele de Ioan de Rouen), care
i-a prezentat papei un raport cu privire la o dezbatere publică ce avusese
loc în Constantinopol în octombrie 1374, la care au participat trei
episcopi latini din ordinul predicatorilor aflați în drum spre Armenia și
o delegație bizantină, din care a făcut parte și fostul împărat Ioan al VI-
lea Cantacuzino. Acesta din urmă a mărturisit, în mod public, că Biserica
latină deține primația în raport cu celelalte Biserici, fiind dispus să apere
acest adevăr chiar cu prețul vieții287. Papa Grigorie al XI-lea a semnat în
ziua de 28 ianuarie 1375 trei epistole adresate împăratului Ioan al V-lea, co-
imperator-ului Manuel Paleologul și fostului basileu Ioan al VI-lea. Pontiful
a deplâns soarta bizantinilor din Constantinopol convertiți la credința
latină, persecutați de cei care persistau în schismă, iar monahul Ioasaf a fost
rugat să promoveze în continuare revenirea la „o singură turmă și un singur
păstor” (unum ovile et unus pastor)288. Semnalele încurajatoare primite de
Grigorie al XI-lea în octombrie 1375 în momentul revenirii la Avignon a
delegației formate din Toma de Bozolasco și Bartolomeu Cheraccio l-au
determinat pe pontif să apeleze din nou la sprijinul militar promis de regele
Ungariei, însă ambele scrisori expediate către curtea regală de la Buda în
anul 1375 au rămas fără răspuns, iar proiectul cruciadei anti-otomane a
fost amânat289.
Perioada în care instituția pontificală a fost captivă la Avignon s-a
încheiat în martie 1378, prin alegerea lui Urban al VI-lea (1378-1389;
PLP 21174), care a restabilit sediul Scaunului Apostolic în Cetatea
Eternă, însă după câteva luni (septembrie 1378) a început schisma papală,
Clement al VII-lea (1378-1394) fiind ales ca anti-papă în fosta reședință
pontificală din sudul regatului francez. Disputa internă din Biserica latină
a condus la o lacună majoră în arhiva documentelor succesiunii romane a
286
287
Pentru mai multe detalii cu privire la ambasada pontificală îndreptată spre Armenia și
la episodul dezbaterii publice din Constantinopol a se vedea: P. Thibault, „Pope Gregory XI
(1370-1378)...”, 323-324; J. Gill, Byzantium and the Papacy..., 226; C. Delacroix-
Besnier, Les Dominicains et la Chrétienté grecque..., 150-154.
288
Textele celor trei epistole pontificale au fost publicate în: Acta Gregorii XI 134-136,
în: Acta Gregorii P.P. XI..., 254-259.
289
Scrisorile adresate regelui Ludovic I de Anjou, semnate în zilele de 28 ian. 1375 și,
respectiv, 27 oct. 1375, au fost publicate în: Acta Gregorii XI 137, 173, în: Acta Gregorii
P.P. XI..., 259-260, 334-336. De asemenea, a se vedea: P. Thibault, „Pope Gregory XI
(1370-1378)...”, 333.
327
instituției papale, iar corespondența pe care episcopii Romei au purtat-o

cu diferiți interlocutori bizantini pe tema unirii ecleziastice a fost refăcută
cu dificultate. Astfel, conform registrelor pontificale, reluarea relațiilor cu
Imperiul bizantin în timpul pontificatului lui Urban al VI-lea a avut loc abia
în primăvara/vara anului 1283, când fostul călugăr grec convertit la Biserica
latină Simon Atumanos (PLP 1648), arhiepiscop de Thebai (Θῆβαι), a
primit un permis de liberă trecere spre Constantinopol, cu o valabilitate de
un an290. Acest prim contact a fost urmat în anul 1384 de o nouă misiune
diplomatică, încredințată episcopului Guillelmus de Daulis (PLP 4357;
numele antic al acestei localități, Δαυλίς, a fost cunoscut și în forme
derivate: Δαυλία / Δαύλιον). Deși a fost primit de patriarhul Nil I Kerameus
(1380-1388; PLP 11648), cu care a discutat despre unirea Bisericilor, lipsa
unui mandat scris din partea papei nu a impus decât un răspuns neoficial
din partea întâistătătorului din Constantinopol. Epistola patriarhală,
semnată în septembrie 1384, a subliniat disponibilitatea bizantinilor
în favoarea unirii ecleziastice, precum și recunoașterea primatului
Romei, „după canoanele Sfinților Părinți” (κατὰ τοὺς κανόνας τῶν Ἁγίων
Πατέρων)291. În februarie-martie 1385, Manuel Paleologul, conducător al
Tesalonicului (1382-1387) împotriva voinței împăratului Ioan al V-lea,
l-a trimis la curtea pontificală pe călugărul palamit Eftimie (viitor patriarh
de Constantinopol, 1410-1416) pentru a obține susținerea lui Urban
290
Textul acestui document pontifical, semnat în ziua de 29 mai 1383, a fost publicat
în: Giovanni Mercati, Se la versione dall’ebraico del codice veneto greco VII sia di
Simone Atumano, arcivescovo di Tebe. Ricerca storica con notizie e documenti sulla Vita
dell’Atumano, (ST, 30), Roma, Tipografia Poliglotta Vaticana, 1916, 50-51. Pentru mai
multe informații despre monahul studit devenit arhiepiscop latin a se vedea: Kenneth
M. Setton, „The Archbishop Simon Atumano and the Fall of Thebes to the Navarrese
in 1379”, BNGJ, 18 (1945-1949) [1960], 105-122; K.M. Setton, „The Byzantine
Background...”, 47-52; Giorgio Fedalto, Simone Atumano: monaco di Studio, arcivescovo
latino di Tebe (secolo XIV), edizione riveduta e aumentata, (StCr, 2), Brescia: Paideia
Editrice, 22007.
291
Textul scrisorii patriarhului Nil I a fost publicat în: Franciscus Miklosich, Iosephus
Müller, Acta et Diplomata Graeca Medii Aevi Sacra et Profana, vol. 2 (Acta Patriarchatus
Constantinopolitani, 1315-1402), Vindobonae, Carolus Gerold, 1862, 86-87. De
asemenea, a se vedea: G. Golubovich, Biblioteca bio-bibliografica..., tomo V, 251-252;
Oskar Halecki, „Rome et Byzance au temps du Grand Schisme d’Occident”, CoTh,
18 (1937), 484-486 [retipărit în: Oskar Halecki, Un empereur de Byzance à Rome,
London, Variorum Reprints, 1972]; George T. Dennis SJ, The Reign of Manuel II
Palaeologus in Thessalonica, 1382-1387, (OCA, 159), Romae, Pont. Institutum
Orientalium Studiorum, 1960, 134-135; J. Darrouzès, Les regestes des actes du Patriarcat
de Constantinople, vol. I (Les actes des patriarches), fasc. VI (Les regestes de 1377 à 1410),
Paris, Institut Français d’Études Byzantines, 1979, n. 2773.
328
al VI-lea. Acesta a reacționat pozitiv, însărcinând un delegat apostolic (este

foarte probabil ca această misiune să îi fi fost încredințată arhiepiscopului
latin din Patras, Paul Foscari, nominalizat legat pontifical permanent în
Imperiu în septembrie 1384) să efectueze o vizită la Constantinopol și,
respectiv, la Tesalonic. Relațiile tensionate dintre Ioan al V-lea și fiul său
s-au manifestat printr-o primire glacială a legatului papal și a însoțitorilor
acestuia în capitala bizantină, însă întâlnirea cu Manuel Paleologul, la
Tesalonic, în anul 1386, a iscat mai multe zvonuri în privința concesiilor
dogmatice pe care acesta le-ar fi promis în schimbul unui consistent sprijin
militar din partea pontifului292.
Intensitatea contactelor bizantinilor cu Papalitatea în prima parte a
domniei lui Manuel al II-lea Paleologul (1391-1425; PLP 21513) a fost
redusă, deși turcii ajunseseră să asedieze Constantinopolul (1394-1402)293.
Probabil în urma unei epistole expediate de basileul bizantin294, papa
Bonifacius al IX-lea (1389-1404; PLP 19748) a adresat în anul 1394
două apeluri succesive către regatele din Europa Centrală și de Est pentru
o cruciadă anti-otomană295. Campania inițiată în urma îndemnurilor
pontificale s-a încheiat prin înfrângerea brutală a creștinilor la Nicopole
(septembrie 1396). În aceeași perioadă, tratativele pentru unirea Bisericilor
au fost reluate în corespondența dintre regele de confesiune latină
Władysław al II-lea Jagiełło al Poloniei (1386-1434) și patriarhul Antonie
292
Această relație diplomatică a fost prezentată în trei scrisori redactate de Dimitrie
Kydones între anii 1384-1386, adresate unui destinatar necunoscut (nr. 314), lui
Manuel Paleologul (nr. 327) și lui Radenos (nr. 334; PLP 23986): Raymond-J.
Loenertz OP, Démétrius Cydonès. Correspondance, vol. II, (ST, 208), Città del Vaticano,
Biblioteca Apostolica Vaticana, 1960, 241-242, 269-270, 257-258. De asemenea, a se
vedea: R. Loenertz, „Manuel Paléologue et Démétrius Cydonès. Remarques sur leurs
correspondances (troisième série)”, EOr, 37 (1938), 107-111; G.T. Dennis, The Reign of
Manuel II..., 136-150; F. Dölger, Regesten der Kaiserurkunden..., 5. Teil, 1965, n. 3181a.
293
Tabloul general al relațiilor împăratului Manuel al II-lea cu Papalitatea a fost prezentat
în: John W. Barker, Manuel II Palaeologus (1391-1425): A Study in Late Byzantine
Statesmanship, New Brunswick NJ, Rutgers University Press, 1969; H.-G. Beck,
Geschichte der orthodoxen Kirche..., 240-247; J.M. Hussey, The Orthodox Church...,
267-270; J. Boojamra, „The Byzantine Notion...”, 72-75; A. Bravo García, Viajes por
Bizancio…, 73-80.
294
Δούκας, Τουρκοβυζαντινή Ἱστορία XIII.8, în: Ducas. Istoria turco-bizantină (1314-
1462), ediție critică de Vasile Grecu, (ScrByz, 1), Bucureşti, Editura Academiei, 1958,
7915-17. De asemenea, a se vedea: F. Dölger, Regesten der Kaiserurkunden..., 5. Teil,
n. 3250.
295
Bonifacii IX Annus 5 – Christi 1394 §23-24, în: Caesaris Baronius, Od[oricus]
Raynaldus, Jac[obus] Laderchius (eds.), Annales Ecclesiastici, t. 26 (1356-1396), Barri/
Parisiis/Friburgi, Typis Consociationis Sancti Pauli, 1880, 554-555.
329
al IV-lea (1389-1390, 1391-1397; PLP 1113). În ianuarie 1397, întâistătătorul

Bisericii bizantine a expediat răspunsuri atât către regele Poloniei, cât și
către mitropolitul Ciprian al Kievului (1381-1382, 1390-1406; PLP
13925), cu reședința la Moscova, subliniind necesitatea convocării
unui Sinod Ecumenic, care însă nu putea fi organizat în acel moment296.
La începutul anului 1398, împăratul Manuel al II-lea i-a transmis o nouă
epistolă papei Bonifacius al IX-lea, prin intermediul genovezului Hilarius
de Auria (Illarius de Auria / Ilario Doria; PLP 29091)297, în care i-a descris
situația dramatică în care se aflau creștinii orientali, încercuiți și asediați
de otomani298. Astfel, un nou apel la cruciadă a fost semnat în ziua de
1 aprilie 1398, fiind încredințat legatului apostolic Paul, titularul latin al
scaunului episcopal al Calcedonului, care trebuia să motiveze suplimentar
conștiințele creștinilor de sub jurisdicția spirituală a pontifului299. Probabil
în urma unei noi epistole din partea împăratului transmise pontifului
la sfârșitul anului 1398, prin același ambasador de origine genoveză, în
anii 1399-1400 au fost predicate alte două expediții militare în ajutorul
Constantinopolului în urma bulelor semnate de papa Bonifacius al IX-lea
și încredințate episcopului Paul de Calcedon și lui Hilarius de Auria300.
296
Textele celor două epistole patriarhale au fost editate în: F. Miklosich, I. Müller
(eds.), Acta et Diplomata Graeca..., vol. 2, 280-285. De asemenea, a se vedea:
O. Halecki, „Rome et Byzance...”, 527-531; J.W. Barker, Manuel II Palaeologus...,
150-154; J. Darrouzès, Les regestes des actes..., fasc. VI, n. 3039-3040.
297
Pentru mai multe informații despre acest ambasador imperial a se vedea: Βασίλειος
Χ. Λυμπερόπουλος, „Βυζαντινές διπλωματικές αποστολές στη Δύση στα τέλη του 14ου
αιώνα. Η περίπτωση του Ιλάριου Ντόρια”, Diach., 1 (1997), 2, 44-52; И. Попова,
Византийската дипломация и Западът..., 79-85.
298
Transmiterea acestei scrisori imperiale a fost înregistrată în epistola pontificală
adresată comunității din Lucca (6 mart. 1398): Documenti sulle relazioni delle città
toscane coll’Oriente cristiano e coi turchi fino all’anno 1531, raccolti et annotati da
Giuseppe Müller, Firenze, Tipi di M. Cellini e C., 1879, 146-147. De asemenea, a se
vedea: F. Dölger, Regesten der Kaiserurkunden..., 5. Teil, n. 3270.
299
Acest apel pontifical pentru o cruciadă anti-otomană a fost publicat în: Acta
Bonifacii IX 55, în: Acta Urbanii P.P. VI (1378-1389), Bonifacii P.P. IX (1389-1404),
Innocentii P.P. VII (1404-1406) et Gregorii P.P. XII (1406-1415) e Registris Vaticanis
et Lateranensibus aliisque Fontibus, collegit notisque adornavit Aloysius L. Tăutu,
(CICO.F, series III, 13/1), Romae, Typis Pontificiae Universitatis Gregorianae, 1970,
112-113.
300
Textele celor două epistole, semnate în zilele de 6 mart. 1399 și, respectiv,
21 febr. 1400, au fost publicate în: Epistolae Bonifacii IX 331, în: Vetera monumenta
historia Hungariam Sacra illustrantia, maximam partem nondum edita ex tabulariis
Vaticanis deprompta collecta ac serie chronologica disposita ab Augustino Theiner,
tomus II (Ab Innocentio VI usque ad Clementem VII, 1352-1526), Romae/Parisiis/
Pestini/Vindobonae, Typis Vaticanis/Firmin Didot Fratres/Societatem S. Stephani/
330
Deși basileul nu l-a vizitat pe pontif la Roma cu ocazia călătoriei sale în

Occident (plecat în decembrie 1399 din Constantinopol, Manuel al II-lea
a debarcat la Veneția în aprilie 1400), impresionat de acest ultim gest al
împăratului bizantin, Bonifacius al IX-lea a redactat și semnat în ziua de
27 mai 1400 o nouă chemare la cruciadă și la colectarea banilor necesari unei
expediții militare de amploare. Însă, din motive necunoscute, expedierea
copiilor acestei bule papale a fost anulată la intervenția trezorierului
Curiei301. Înainte de luna iulie 1401, delegatul imperial Alexios Branas302
l-a vizitat la Avignon pe anti-papa Benedict al XIII-lea (1394-1417/1423;
PLP 19698), căruia i-a cerut ajutorul pentru a elibera Constantinopolul
aflat sub asediul otoman303. În anul următor, în ziua de 20 iunie 1402,
pe când se afla încă în Paris, împăratul Manuel al II-lea i-a trimis aceluiași
anti-papă o epistolă și o relicvă creștină (o parte din cămașa lui Hristos)304.
Însă, mai mult decât această sterilă corespondență diplomatică, în perioada
în care s-a aflat la Paris (iunie 1400 – noiembrie 1402) basileul bizantin
a redactat un tratat teologic apologetic intitulat Περὶ τῆς ἐκπορεύσεως τοῦ
Guilielmum Braumüller, 1860, 170-172 (scrisoarea din data de 6 mart. 1399); Acta
Bonifacii IX 85, în: Acta Urbanii P.P. VI..., 171-174 (scrisoarea din data de 21 febr.
1400). De asemenea, a se vedea: O. Halecki, „Rome et Byzance...”, 509-512; J.W. Barker,
Manuel II Palaeologus..., 158-160; Donald M. Nicol, „A Byzantine Emperor in England:
Manuel II’s Visit to London in 1400-1401”, UBHJ, 12 (1970), 207-210 [republicat
în: D.M. Nicol, Byzantium...]; Klaus-Peter Matschke, Die Schlacht bei Ankara und das
Schicksal von Byzanz: Studien zur spätbyzantinischen Geschichte zwischen 1402 und
1422, (FMAG, 29), Weimar, Hermann Böhlaus Nachfolger, 1981, 190-191; F. Dölger,
301
Acest apel al papei Bonifacius al IX-lea, inclusiv notița celui însărcinat cu Trezoreria
pontificală (Camera Apostolica), a fost publicat în: Acta Bonifacii IX 90, în: Acta Urbanii
P.P. VI..., 183-186. De asemenea, a se vedea: J. Gill, Byzantium and the Papacy..., 232.
302
Pentru mai multe informații despre Alexios Branas a se vedea: И. Попова,
303
304
Epistola imperială, în ambele versiuni (latină și greacă), însoțită de comentarii, a fost
publicată în: S. Cirac Estopañan, „Ein Chrysobullos des Kaisers Manuel II. Palaiologos
(1391-1425) für den Gegenpapst Benedikt XIII. (1394-1417/23) vom 20. Juni 1402
(mit 1 Tafel)”, BZ, 44 (1951), 89-93; Sebastian Cirac Estopañan, Bizancio y España.
La union, Manuel II Paleólogo y sus recuerdos en España, Barcelona: Imp. Elzeviriana
y Lib. Camí S.A., 1952, 58-59, 90-91, 94-95, 97-99, 100-102, 108; C. Marinesco,
„Du nouveau sur les relations de Manuel II Paléologue (1391-1425) avec l’Espagne”,
SBNE, 7 (1953) [= Atti dello VIII Congresso Internazionale di Studi Bizantini,
Palermo, 3-10 aprile 1951], 427-430. De asemenea, a se vedea: F. Dölger, Regesten der
331
Ἁγίου Πνεύματος (Despre purcederea Sfântului Duh), ca reacție la un text

(astăzi pierdut) al unui călugăr latin anonim305.
Ulterior, basileul a revenit la relația cu pontifii romani, spre deosebire
de cei rezidenți la Avignon, direcționând către Inocențiu al VII-lea
(1404-1406), în anul 1405, o ambasadă care îi aducea acestuia vești
despre pericolul reprezentat de mongolii conduși de Timur (PLP 27565),
după victoria lor răsunătoare în fața otomanilor din vara anului 1402306.
În ciuda faptului că în februarie 1405 liderul mongol murise, răspunsul
papei, semnat în ziua de 25 martie 1405, a fost unul încurajator. Astfel,
fără nicio aluzie cu privire la situația schismatică în care se afla Biserica
bizantină, pontiful i-a oferit împăratului privilegiul de a-i alege pe cei mai
potriviți predicatori care să transmită apelul papal către toate comunitățile
creștine de la Ierusalim și până la Buda, la popoarele balcanice și în Italia
de Sud307.
Relațiile curții bizantine cu pontifii rezidenți la Bologna, cea de-a
treia linie papală în paralel cu succesiunile apostolice de la Roma și de la
Avignon, au fost deschise la sfârșitul anului 1409, când împăratul Manuel
al II-lea Paleologul a semnat o epistolă de felicitare adresată lui Alexandru
al V-lea (1409-1410), expediată prin intermediul lui Ioan Chrysoloras
305
O primă ediție critică a acestui text inedit a fost inclusă în: Charalambos Dendrinos,
An Annotated Critical Edition (Editio Princeps) of Emperor Manuel II Palaeologus’
Treatise On the Procession of the Holy Spirit, PhD dissertation, University of London,
1996, 1-317. O variantă revizuită a acestei ediții urmează să fie publicată în anii
următori în: Charalambos Dendrinos (ed.), Imperatoris Manuelis Palaeologi Apologia
de processione Spiritus Sancti, Tractatus de ordine in Trinitate, Epistula ad dominum
Alexium Iagoup, (CCSG, 71), Turnhout, Brepols. Pentru alte informații despre acest
tratat a se vedea: Charalambos Dendrinos, „Manuel II Palaeologus in Paris (1400-1402):
Theology, Diplomacy and Politics”, în: M. Hinterberger, Ch. Schabel (eds.), Greeks,
Latins, and Intellectual History..., 404-415.
306
Ambasada bizantină la care s-a referit papa Inocențiu al VII-lea în răspunsul său a
fost indicată de cronicarul galez Adam de Usk. Delegații imperiali ar fi sosit la Roma în
primăvara anului 1405, în a doua parte a Postului Mare, înainte de Duminica Floriilor,
cronologie care se corelează cu momentul în care pontiful a semnat epistola de răspuns.
A se vedea: Ada Usk, Chronicon, în: The Chronicle of Adam Usk, 1377-1421, edited and
translated by C. Given-Wilson, Oxford, Clarendon Press, 1997, 198. F. Dölger a preluat
cronologia greșită propusă de primul editor al Cronicii lui Adam de Usk, care a datat
sosirea ambasadei la Roma în primăvara anului 1404, introducând această informație
în categoria dubia. A se vedea: Chronicon Adae de Usk, A.D. 1377-1421, edited with a
translation and notes by Edward Maunde Thompson, London, Henry Frowde/Oxford
University Press Warehouse, 21904, 96; F. Dölger, Regesten der Kaiserurkunden...,
5. Teil, n. 3296.
307
Textul scrisorii papale a fost publicat în: Acta Innocentii VII 139, în: Acta Urbanii
P.P. VI..., 278-282. De asemenea, a se vedea: O. Halecki, „Rome et Byzance...”, 519-520.
332
(PLP 31160)308. De asemenea, ambasada imperială condusă de filo-latinul

Manuel Chrysoloras (PLP 31165)309, care părăsise Constantinopolul
308
Primul demers pentru reluarea contactelor ar fi fost întreprins de către anti-papa
Alexandru al V-lea, care i-ar fi adresat împăratului o epistolă expediată la Constantinopol
printr-un arhiepiscop latin. Versiunea în limba latină a acestei scrisori imperiale din
data de 25 dec. 1409 a fost publicată în: Henry Simonsfeld, „Analekten zur Papst- und
Konziliengeschichte im 14. und 15. Jahrhundert”, AHKBAW, 20 (1893), 45-46.
Pentru mai multe informații despre acest ambasador imperial, nepotul lui Manuel
Chrysoloras, a se vedea: Anna Pontani, „Manuele Crisolora: libri e scrittura (con
un cenno su Giovanni Crisolora)”, BBGG, NS, 53 (1999), 274-283; И. Попова,
309
Pentru mai multe informații despre acest celebru profesor de limba greacă în Florența,
Pavia și Milano, a se vedea: Remigio Sabbadini, „Notizie sulla vita e gli scritti di alcuni
dotti umanisti del secolo XV raccolte da codici italiani”, GSLI, 5 (1885), 148-156;
Angelo Mercati, „Una notiziola su Manuele Crisolora”, Stoud., 5 (1928), 65-69 [retipărit
în: Angelo Mercati, Saggi di Storia e Letteratura, vol. 2, (SeL, 157), Roma, Edizioni di
Storia e Letteratura, 1982, 227-230]; Giuseppe Cammelli, I dotti bizantini e le origini
dell’umanesimo, I (Manuele Crisolora), Firenze, Vallecchi Editore, 1941; Raymond-J.
Loenertz, Correspondance de Manuel Calecas, (ST, 152), Città del Vaticano, Biblioteca
Apostolica Vaticana, 1950, 63-71; Franz Grabler, „Zwei Briefe des Manuel Chrysoloras”,
în: Europa im XV. Jahrhundert von Byzantinern gesehen, (BGS, 2), Graz/Wien/Köln,
Verlag Styria, 1954, 107-147; Ἀμαλία Σπουρλάκου, „Εἶναι ὁ Μανουὴλ Χρυσολωρᾶς ὁ
συγγραφεὺς τοῦ ἔργου Κεφάλαια, ὅτι καὶ ἐκ τοῦ Υἱοῦ τὸ Ἅγιον Πνεῦμα ἐκπορεύεται;”, Thes.,
2 (1963), 83-117; Michael Baxandall, „Guarino, Pisanello and Manuel Chrysoloras”,
JWCI, 28 (1965), 183-204; Ian Thomson, „Manuel Chrysoloras and the Early Italian
Renaissance”, GRBS, 7 (1966), 63-82; C.G. Patrinelis, „An Unknown Discourse of
Chrysoloras addressed to Manuel II Palaeologus”, GRBS, 13 (1972), 497-502; Helene
Homeyer, „Zur Synkrisis des Manuel Chrysoloras, einem Vergleich zwischen Rom und
Konstantinopel: Ein Beitrag zum italienischen Frühhumanismus”, Kli., 62 (1980),
525-534; Gilbert Dagron, „Manuel Chrysoloras: Constantinople ou Rome”, ByzF,
12 (1987), 279-288; Christine Smith, Architecture in the Culture of Early Humanism:
Ethics, Aesthetics, and Eloquence (1400-1470), New York/Oxford, Oxford University
Press, 1992, 150-170; Sophia Mergiali-Sahas, „Manuel Chrysoloras (ca. 1350-1415),
an Ideal Model of a Scholar-Ambassador”, ByS(P), NS, 3 (1998), 1-12; Antonia
Kioussopoulou, „La ville chez Manuel Chrysoloras: Σύγκρισις Παλαιᾶς καί Νέας Ρώμης”,
BySl, 59 (1998), 71-79; Antonio Rollo, „Sul destinatario della Σύγκρισις τῆς Παλαιᾶς καὶ
Νέας Ῥώμης di Manuele Crisolora”, în: Vincenzo Fera, Augusto Guida (eds.), Vetustatis
indagator: scritti offerti a Filippo di Benedetto, (PdC, 1), Messina, Università degli Studi
di Messina, 1999, 61-80; A. Pontani, „Manuele Crisolora...”, 255-283; Cristina Billò,
„Manuele Chrysolora, Confronto tra l’Antica e la Nuova Roma”, MeGr, 0 (2000), 1-26;
Vincenzo Fera, „La leggenda di Crisolora” / Antonio Rollo, „Problemi e prospettive
della ricerca su Manuele Crisolora” / Niccolò Zorzi, „I Crisolora: personaggi e libri”,
în: Riccardo Maisano, Antonio Rollo (eds.), Manuele Crisolora e il ritorno del greco
in Occidente. Atti del Convegno Internazionale (Napoli, 26-29 giugno 1997), Napoli,
Istituto Universitario Orientale, 2002, 11-18, 31-85, 87-131; Thierry Ganchou, „Les
333
încă din octombrie-noiembrie 1407, având ca principală destinație

curtea regelui Martin al V-lea al Aragonului, l-a întâlnit pe drumul de
întoarcere spre capitala bizantină pe Ioan Chrysoloras la Bologna, unde
l-au contactat pe anti-papa Ioan al XXIII-lea (1410-1415), care le-a acordat
permise nominale de liberă trecere, semnate în ziua de 30 iunie 1410310.
De asemenea, înainte de sfârșitul anului 1410, împăratul Manuel al II-lea
Paleologul i-ar fi adresat o scrisoare regelui Ungariei și Croației, Sigismund
de Luxemburg (PLP 25283), expediată prin intermediul aceluiași Manuel
ultimae voluntates de Manuel et Iôannès Chrysolôras et le séjour de Francesco Fidelfo

à Constantinople”, Biz., 7 (2005), 195-285; Lydia Thorn-Wickert, Manuel Chrysoloras
(ca. 1350-1415). Eine biographie des byzantinischen Intellektuellen vor dem Hintergrund
der hellenistischen Studien in der italienischen Renaissance, (BRA, 92), Frankfurt am
Main/Berlin/Bern/Bruxelles/New York/Oxford/Wien, Peter Lang, 2006; Erika
Nuti, „Reconsidering Renaissance Greek Grammars through the case of Chrysoloras’
Erotemata”, GRBS, 52 (2012), 240-268; Предраг Мутавџић, „Манојло Хрисолора и
прва хуманистичка грчка библиотека у Италији”, Čit., 20 (2012), 57-65; Ruth Webb,
„Describing Rome in Greek: Manuel Chrysoloras’ Comparison of Old and New Rome”,
în: Paulo Odorico, Charis Messis (eds.), Villes de toute beauté: l’ekphrasis des cités dans
les littératures byzantine et byzantino-slaves. Actes du colloque international, Prague,
25-26 novembre 2011, (DBy, 12), Paris, Centre d’Études Byzantines, Néo-Helléniques
et Sud-Est Européennes/École des Hautes Études en Sciences Sociales, 2012, 123-133;
Hartmut Wulfram, „Ein Heilsbringer aus dem Osten. Manuel Chrysoloras und seine
Entindividualisierung im italienischen Frühhumanismus”, în: Foteini Kolovou (ed.),
Byzanzrezeption in Europa. Spurensuche über das Mittelalter und die Renaissance bis in
die Gegenwart, Berlin/Boston, De Gruyter, 2012, 89-118.
310
Epistolele pontificale au fost publicate în: Acta Johannis XXIII 107-107a, în: Acta
pseudopontificum Clementis VII (1378-1394), Benedicti XIII (1394-1417), Alexandri
V (1409-1410) et Johannis XXIII (1406-1415) e Regestis Avenionensibus, Vaticanis,
Lateranensibus et suplicationum aliisque Fontibus, collegit, notis aliisque subsidiis
adornavit Aloysius L. Tăutu, (CICO.F, series III, 13/2), Romae, Typis Pontificiae
Universitatis Gregorianae, 1971, 171-173. De asemenea, a se vedea: F. Dölger, Regesten
der Kaiserurkunden..., 5. Teil, n. 3317. Conform lui Silvestru Syropoulos (PLP 27217),
papa Grigorie al XII-lea (1406-1415) i-ar fi trimis o epistolă patriarhului Matei I al
Constantinopolului (1397-1410; PLP 17387) prin intermediul ambasadei lui Manuel
Chrysoloras, în care i-ar fi prezentat unele propuneri cu privire la unirea Bisericilor.
De asemenea, patriarhul bizantin i-ar fi expediat un răspuns papei, explicându-i
pasivitatea Bisericii Răsăritene în privința proiectului de refacere a unității ecleziale.
Fără a exclude în totalitate această ipoteză, probabilitatea ca ambasadorul bizantin
să fi stabilit contacte diplomatice atât cu papa Grigorie al XII-lea, cât și cu anti-
papa Ioan al XXIII-lea este mai degrabă redusă. A se vedea: Σίλβεστρος Συρόπουλος,
Ἀπομνημονεύματα περὶ τῆς ἐν Φλωρεντίᾳ γενομένης συνόδου II.7, în: V. Laurent, Les
Mémoires du Grand Ecclésiarque de l’Église de Constantinople, Sylvestre Syropoulos, sur
le concile de Florence (1438-1439), (CFl, Series B, 9), Roma, Pontificium Institutum
Orientalium Studiorum, 1971, 10813-22; J. Darrouzès, Les regestes des actes..., fasc. VI,
n. 3285.
334
Chrysoloras, care s-a reîntors în Occident. În respectiva epistolă, basileul

bizantin și-a reafirmat disponibilitatea cu privire la unirea dintre cele
două Biserici în relație cu planurile pentru organizarea unei noi coaliții
anti-otomane. După ce l-a contactat pe anti-papa Ioan al XXIII-lea, regele
Sigismund i-a răspuns lui Manuel al II-lea, în mai-iunie 1411, subliniind
că unirea ecleziastică ar trebui discutată cu ocazia viitorului Conciliu, care
fusese deja anunțat311. Același Sigismund de Luxemburg i-a adresat o nouă
scrisoare împăratului bizantin la începutul anului 1412, în care l-a informat
atât despre situația din Biserica latină și pregătirile pre-conciliare, cât și
despre opțiunile unei alianțe militare. În prima parte a anului 1414, prin
intermediul lui Ioan Chrysoloras, promovat conte palatin de către regele
Sigismund, cei doi interlocutori au avut un nou schimb epistolar, Manuel
al II-lea primind invitația oficială de a participa personal la dezbaterile
de la Konstanz sau de a acredita o delegație imperială, pentru acest lucru
fiindu-i recomandați în mod special cei doi ambasadori, Ioan și Manuel
Chrysoloras312.
Ulrich von Richental, cronicarul Conciliului de la Konstanz (1414-
1418)313, i-a indicat ca reprezentanți ai împăratului bizantin la această
reuniune sinodală pe Nicolae [Eudaimonoioannes, PLP 6223]314 și
311
Această epistolă a regelui Sigismund a fost publicată în: Heinrich Finke (ed.),
Acta Concilii Constanciensis, Band I. (Akten zur Vorgeschichte des Konstanzer Konzils,
1410-1414), Münster, Druck und Verlag der Regensbergschen Buchhandlung., 1896,
391-394. De asemenea, a se vedea: F. Dölger, Regesten der Kaiserurkunden..., 5. Teil, n. 3329.
312
Ambele scrisori ale regelui Germaniei, Ungariei și Croației au fost publicate în:
H. Finke (ed.), Acta Concilii Constanciensis..., Band I., 394-401. A se vedea și: F. Dölger,
313
Pentru mai multe detalii cu privire la Conciliul de la Konstanz a se vedea: The Council
of Constance: The Unification of the Church, translated by Louise Ropes Loomis, Edited
and Annotated by John Hine Mundy and Kennerly M. Woody, (RoC, 63), New York/
London, Columbia University Press, 1961; August Franzen, Wolfgang Müller (eds.),
Das Konzil von Konstanz. Beiträge zu seiner Geschichte und Theologie, Freiburg/Basel/
Wien, Herder, 1964; Joseph Gill, Constance et Bale-Florence, (HCO, 9), Paris, Éditions
de l’Orante, 1965, 41-115, 307-332; Walter Brandmüller, Das Konzil von Konstanz
(1414-1418), Bd. I-II, Paderborn/München/Wien/Zürich, Ferdinand Schöningh,
1991-1997; Ansgar Frenken, Die Erforschung des Konstanzer Konzils (1414-1418)
in den letzten 100 Jahren, Paderborn, Ferdinand Schöningh, 1995 [= AHC, 25
(1993)]. De asemenea, cea mai recentă ediție a decretelor Conciliului de la Konstanz
a fost publicată în: A. García y García, P. Gemeinhardt et al. (eds.), Conciliorum
Oecumenicorum Generaliumque Decreta..., vol. 2/1, 517-629.
314
Pentru mai multe informații despre acest ambasador imperial a se vedea: Giovani
Mercati, Notizie di Procoro e Demetrio Cidone, Manuele Caleca e Teodoro Meliteniota
ed altri appunti per la storia della teologia e della letteratura bizantina del secolo XIV,
(ST, 56), Città del Vaticano, Biblioteca Apostolica Vaticana, 1931, 476-480;
И. Попова, Византийската дипломация и Западът..., 150-163.
335
Andronic [Eudaimonoioannes], ambii din Moreea, însoțiți de 16 persoane,

precum și pe cavalerul Emanuel de Chrisolena [Manuel Chrysoloras], cu
o delegație de opt însoțitori315. Informația transmisă de cronicarul german
concordă cu alte surse istorice în privința sosirii lui Chrysoloras la Konstanz
în octombrie 1414, unde s-a și pristăvit în aprilie 1415, fiind înmormântat
într-o mănăstire dominicană din oraș. De asemenea, primii doi ambasadori
menționați au reprezentat interesele Imperiului bizantin la acest conciliu
în perioada martie 1416 – aprilie 1416316. Calitatea de reprezentant oficial
al împăratului pe care cronicarul Ulrich von Richental i-a atribuit-o
cavalerului Manuel Chrysoloras este discutabilă, căci, din octombrie 1410
și până la sosirea sa la Konstanz, celebrul profesor de limba greacă nu a mai
revenit în teritoriile de sub jurisdicția Imperiului bizantin și nu a purtat o
corespondență cu basileul Manuel al II-lea Paleologul. Astfel, participarea
acestuia la discuțiile despre unirea ecleziastică ar fi fost purtate în nume
personal, fără un mandat imperial, contrar afirmației cronicarului occidental.
Pe de altă parte, într-o scurtă epistolă redactată în ziua de 9 martie 1415
de către un autor anonim ceh, martor ocular al evenimentelor petrecute
la Conciliu, a fost menționată sosirea în Konstanz, în data de 3 martie
1415, a unui cavaler trimis de basileul Manuel al II-lea pentru a pregăti
unirea dintre cele două Biserici317. Coroborând cele două surse (Ulrich
von Richental și anonimul ceh), R. Loenertz a inferat inițial că mesagerul
anonim din martie 1415 ar fi avut misiunea de a-i preda lui Chrysoloras
acreditarea din partea împăratului pentru a negocia condițiile unirii
315
Această informație se regăsește atât în ediția princeps, cât și în republicările
ulterioare, însă nu și în ediția critică, publicată la sfârșitul secolului al XIX-lea, care s-a
impus în mediul academic. În acest sens, a se vedea comparativ: Ulrich [von Richental],
Costnitzer Concilium so gehalten worden im Jar Taussend vier hundert vnd dreytzehen,
Franckfurt am Mayn, s.n., 1575, f. 188r (am optat pentru indicarea acestei a treia
versiuni deoarece primele două ediții, Augsburg 1483 și, respectiv, Augsburg 1536, nu
au paginile numerotate); Michael Richard Buck, Ulrichs von Richental. Chronik des
Constanzer Concils (1414 bis 1418), (BLVS, 158), Tübingen, Litterarischer Verein in
Stuttgart, 1882, 214. De asemenea, a se vedea: F. Dölger, Regesten der Kaiserurkunden...,
5. Teil, n. 3345.
316
Σίλβεστρος Συρόπουλος, Ἀπομνημονεύματα περὶ τῆς ἐν Φλωρεντίᾳ γενομένης συνόδου
II.5, în: V. Laurent, Les Mémoires du Grand Ecclésiarque..., 10423-28. De asemenea, a se
vedea: F. Dölger, Regesten der Kaiserurkunden..., 5. Teil, n. 3355.
317
Această scurtă epistolă (Doctoris cujusdam literae de rebus in concilio gestis, Constantiae,
1415, 9 Mart.), în originalul în limba cehă și traducere în limba latină, a fost publicată
în: Franciscus Palacký (ed.), Documenta Mag. Joannis Hus. Vitam, doctrinam, causam in
Constantiensi Concilio Actam et controversias de religione in Bohemia, annis 1403-1418
motas illustrantia, quae partim adhuc inedita, partim mendose vulgata, nunc ex ipsis
fontibus hausta, Pragae, Sumptibus Friderici Tempsky, 1869, 538-539.
336
religioase cu episcopii latini318. Ulterior, această ipoteză a fost radical

modificată, celebrul istoric dominican sugerând că Manuel Chrysoloras
ar fi obținut acest mandat de reprezentare a intereselor Imperiului la
Conciliul de la Konstanz în urma unei întâlniri directe cu Manuel al II-lea,
care ar fi putut avea loc fie în insula Thassos (iulie-septembrie 1414), fie
la Tesalonic (septembrie 1414 – martie 1415). Astfel, cavalerul prezentat
de anonimul ceh ar fi fost însuși Chrysoloras, revenit în Occident după
întrevederea cu basileul319.
Cele două surse istorice deja menționate au fost completate
cu o informație inserată de Theodoricus Vrie în tratatul doctrinar
De consolatione ad Ecclesiam (Despre mângâiere către Biserică), redactat în
anul 1417. Prezent în Konstanz în perioada Conciliului, fără intenția de
a prezenta o cronologie precisă a faptelor descrise, călugărul augustinian a
confirmat prezența unei ambasade imperiale bizantine încă de la debutul
lucrărilor sinodale320. Totuși, această mențiune nu elimină suspiciunile
enunțate cu privire la calitatea prezenței lui Manuel Chrysoloras și a
însoțitorilor acestuia la primele sesiuni ale Conciliului de la Konstanz
și nici nu îl identifică pe cavalerul bizantin ajuns în oraș în martie 1415.
Astfel, cu rezerva precarității izvoarelor istorice, ipoteza care armonizează
aceste informații este următoarea: Manuel Chrysoloras a sosit la Konstanz
fără un mandat oficial din partea împăratului (octombrie 1414), însă acesta
a fost primit ulterior (martie 1415), prin intermediul cavalerului anonim,
care ar fi putut fi chiar Nicolae Eudaimonoioannes, însoțit de suita sa,
între care și fiul său, Andronic. În acest fel, prezența unei delegații oficiale
bizantine la primele dezbateri ale conciliului (Theodoricus Vrie și anonimul
ceh) ar concorda cu lista ambasadorilor bizantini (Ulrich von Richental),
în care nu s-a regăsit și numele lui Ioan Bladynteros (PLP 2780)321,
318
R. Loenertz, „Les dominicains byzantins Théodore et André Chrysobergès et les
négociations pour l’union des Églises grecque et latine de 1415 à 1430”, AFP, 9 (1939),
13-17 [retipărit în: Raymond-Joseph Loenertz, Byzantina et Franco-Graeca. Series
altera: articles choisis parus de 1936 à 1969 republiés avec la collaboration de P.-M. de
Contenson, Enrica Follieri et Peter Schreiner, (SeL, 145), Roma, Edizioni di Storia e
Letteratura, 1978, 77-130].
319
R.-J. Loenertz, Correspondance de Manuel Calecas..., 70-71.
320
Theodoricus Vrie, Historia Concilii Constantiensis VI.8 (De Imperatoris
Constantinopolitani & Ecclesiae Graecae legatis ad Concilium Const.), în: Magnum
Oecumenicum Constantiense Concilium de universali Ecclesiae reformatione, unione,
et fide, opera et labore Hermanni van der Hardt, tomus I (Rerum Concilii Oecumenici
Constantiensis), pars I, Francofurti/Lipsiae/Helmestadi, in officina Christiani Genschii/
Typis Salomonis Schnorrii, 1697, 161-162.
321
Pentru mai multe detalii despre acest mesager al împăratului Manuel al II-lea la
Conciliul de la Konstanz a se vedea: G. Mercati, Notizie di Procoro e Demetrio Cidone...,
337
indicat de Silvestru Syropoulos alături de Nicolae Eudaimonoioannes

între membrii legației imperiale plecate din Pelopones în iarna anilor
1415-1416322. Totuși, deși ipoteza prezentată corespunde informațiilor
înregistrate în sursele contemporane, acest fapt nu exclude numeroase alte
posibile opțiuni de interpretare, care să nu fi fost reflectate în relatările
contemporane despre Conciliul de la Konstanz323.
Rezultatele negocierilor pentru unirea bisericească în care a fost
implicat Manuel Chrysoloras în prima parte a Conciliului (1414-
1415) sunt imposibil de evaluat, dar simpla prezență la Konstanz a unei
delegații bizantine oficiale a fost interpretată drept o garanție a intenției
împăratului de a depăși schisma eclezială. Fără ca izvoarele istorice să fi
consemnat în mod explicit acest moment, după înhumarea trupului
lui Chrysoloras în abația dominicană din Konstanz (aprilie 1415)
membrii primei ambasade bizantine s-au reîntors probabil în Imperiu
pentru noi directive. Câteva luni mai târziu, în iarna anilor 1415-1416,
împăratul Manuel al II-lea Paleologul, aflat în Pelopones, i-a desemnat
ca ambasadori imperiali pentru a negocia stingerea conflictului dintre
regele Germaniei, Ungariei și Croației, Sigismund de Luxemburg, și
La Serenissima pe Nicolae Eudaimonoioannes și Ioan Bladynteros,
care au fost însoțiți și de Andronic Eudaimonoioannes, conform
cronicarului Ulrich von Richental324. După ce au recepționat răspunsul
din partea Veneției, semnat în ziua de 8 februarie 1416325, delegația
bizantină a ajuns la Konstanz în a doua parte a lunii martie 1416326.
476-478; Ἀλέξανδρος Σ. Κορακίδης, Ἰωάσαφ Ἐφέσου (†1437) (Ἰωάννης Βλαδύντερος). Βίος

– Ἔργα – Διδασκαλία, Ἀθήνα, Ἐκδόσεις Νεκτάριος Παναγόπουλος, 1992; И. Попова,
322
II.8, în: V. Laurent, Les Mémoires du Grand Ecclésiarque..., 11010-12, n. 4. De asemenea,
a se vedea: R. Loenertz, „Les dominicains byzantins...”, 23, n. 65.
323
A se vedea analizarea acelorași izvoare istorice și în: Ивайла Попова, „По пътя към
уния: византийските пратеници на Констанцкия събор (1414-1418)”, IstB, 1999,
1-2, 64-70.
324
F. Dölger, Regesten der Kaiserurkunden..., 5. Teil, n. 3354-3355; J. Darrouzès,
Les regestes des actes du Patriarcat de Constantinople, vol. I (Les actes des patriarches),
fasc. VII (Les regestes de 1410 à 1453), Paris, Institut Français d’Études Byzantines,
1991, n. 3295. O analiză pertinentă a componenței acestei ambasade a fost publicată
în: R. Loenertz, „Les dominicains byzantins...”, 23-29.
325
Textul acestui document în limba latină a fost publicat în: Σπ. Π. Λάμπρος,
Παλαιολόγεια καὶ Πελοποννησιακά, τόμος Γ΄, Ἀθήνα, Ἐπιτροπὴ Ἐκδόσεως τῶν Καταλοίπων
Σπυρίδωνος Λάμπρου, 1926, 129-131.
326
Sosirea acestei ambasade imperiale la Konstanz a fost amintită în două scrisori
publicate în: Thesaurus novus anecdotorum, prodit nunc primum studio & opera
338
Deși au fost prezenți în oraș până la finalul Conciliului327, conversațiile cu

privire la unirea celor două Biserici au debutat numai după alegerea papei
Martin al V-lea (noiembrie 1417; PLP 17194), moment care a marcat
sfârșitul schismei pontificale. Cu ocazia întronizării noului episcop roman
(11 noiembrie 1417), atât Nicolae Eudaimonoioannes, cât și dominicanul
de origine bizantină Andrei Chrysoberges (PLP 31106)328 au rostit
discursuri în favoarea unirii ecleziastice329. Pe parcursul negocierilor dintre
papa Martin al V-lea și delegația bizantină, ambasadorii imperiali ar fi
prezentat un document cu 36 de articole privind refacerea unității Bisericii,
care ar fi fost tradus în limba latină de către Andrei Chrysoberges330. Ca
domni Edmundi Martène & domni Ursini Durand, Tomus secundus (Urbani Papae
IV. Epistolae LXIV, Clementis Papae IV. Epistolae DCCXI, Joannis XXII. Processus
varii in Ludovicum Bavarum & ejus Asseclas, Innocentii VI. Registrum Epistolarum
anno MCCCLXI, aliaque plura de Schismate Pontificum Avenionensium Monumenta),
Lutetiae Parisiorum, Sumptibus Florentini Delaulne/Hilarii Foucault/Michaelis
Clouzier/Joannis-Gaufridi Nyon/Stephani Ganeau/Nicolai Gosselin, 1717, 1661
(Epistola XXI); Franciscus Palacký (ed.), Documenta Mag. Joannis Hus..., 623 (Anonymi
literae de rebus in concilio Constantiensi novissime gestis).
327
Acest fapt este atestat de surse diverse în perioade diferite ale anului 1417. A se
vedea: Heinrich Finke, Johannes Hollnsteiner (eds.), Acta Concilii Constanciensis,
Band II. (Konzilstagebücher, Sermones Reform- und Verfassungsakten), Münster, Druck
und Verlag der Regensbergschen Buchhandlung., 1923, 484 (24 ian.), 492 (24 febr.);
Leonardo Smith (ed.), Epistolario di Pier Paolo Vergerio, (FSI, 74), Roma, Tipografia del
Senato, 1934, 377 (27 oct./6 nov.); Heinrich Finke, J. Hollnsteiner, H. Heimpel (eds.),
Acta Concilii Constanciensis, Band IV., Münster, Druck und Verlag der Regensbergschen
Buchhandlung., 1928, 154 (27 nov.).
328
Pentru mai multe informații despre acest bizantin convertit, ajuns arhiepiscop și
legat apostolic în Cipru și Rodos, a se vedea: G. Mercati, Notizie di Procoro e Demetrio
Cidone..., 480-484; M.-H. Laurent, „L’activité d’André Chrysobergès, O.P. sous le
pontificat de Martin V (1418-1431). Études et documents”, EOr, 34 (1935), 414-
438; R. Loenertz, „Les dominicains byzantins...”, 5-61; Jean Darrouzès, „La date de
la mort d’André Chrysobergès O.P., archevêque de Nicosie et légat apostolique en
Chypre”, AFP, 21 (1951), 301-305; Στυλιανὸς Γ. Παπαδόπουλος, Ἑλληνικαὶ μεταφράσεις
Θωμιστικῶν ἔργων: Φιλοθωμισταὶ καὶ ἀντιθωμισταὶ ἐν Βυζαντίῳ. Συμβολὴ εἰς τὴν
ἱστορίαν τῆς βυζαντινῆς θεολογίας, (BAPhE, 47), Ἀθήνα, s.n., 1967, 103-110; Stylianos
G. Papadopulos, „Thomas in Byzanz: Thomas-Rezeption und Thomas-Kritik in
Byzanz zwischen 1354 und 1453”, ThPh, 49 (1974), 283-285; C. Delacroix-Besnier,
Les Dominicains et la Chrétienté grecque..., 173-179, 287-315; Claudine Delacroix-
Besnier, „André Chrysobergès O.P., prélat grec de l’Église latine”, în: Ch.A. Maltezou,
P. Schreiner (eds.), Bisanzio, Venezia e il mondo franco-greco..., 419-433.
329
II.5, în: V. Laurent, Les Mémoires du Grand Ecclésiarque..., 10423-1067.
330
Textul acestui document bizantin s-a pierdut, singura mențiune fiind păstrată
într-un discurs rostit de Andrei Chrysoberges în fața sinodalilor prezenți la Basel în ziua
de 22 aug. 1432: Oratio magistri Andrea de Petra, archiepiscopi Colossensis, ambasiatoris
339
o consecință a acestei propuneri concrete, pontiful a decis, înainte de

februarie 1418, desemnarea cardinalului dominican Ioan Dominici ca legat
apostolic în Imperiul bizantin331.
În a doua jumătate a lunii februarie 1418, a sosit la Konstanz o
delegație condusă de mitropolitul Grigoriy Tsamblak/Camblak [Grigorie
Țamblac] al Kievului332. Alegerea acestuia nu fusese recunoscută de
Patriarhia de Constantinopol, fiind excomunicat atât de către Eftimie
al II-lea (1410-1416; PLP 6268), cât și de către Iosif al II-lea (1416-1439;
PLP 9073)333. În ziua de 25 februarie 1418, mitropolitul Kievului a avut
ocazia de a-și prezenta planul de unire ecleziastică, susținut atât de regele
Władysław al II-lea Jagiełło al Poloniei (1386-1434), cât și de Vytautas,
regentul Marelui Ducat al Lituaniei (1392-1430), în prezența papei și a
cardinalilor. Conform informațiilor prezentate de mitropolitul Grigoriy,
împăratul bizantin și patriarhul din Constantinopol își doreau la fel de
mult refacerea unității Bisericii, însă aceasta nu putea fi obținută decât
printr-o hotărâre a unui Sinod Ecumenic (per congregationem concilii),
nicidecum printr-o decizie politică sau o hotărâre unilaterală334. Fie
domini Eugenii papa, facta in congregatione generali, XXII Augusti MCCCCXXXII, în:
Ioannes Dominicus Mansi (ed.), Sacrorum Conciliorum. Nova et Amplissima Collectio,
tomus XXIX, Venetiis, Antonium Zatta, 1788, 476.
331
A se vedea scrisoarea adresată rectorului și profesorilor Universității din Viena de
către Petru de Pulka în ziua de 1 febr. 1418, din Konstanz: Friedrich Firnhaber, „Petrus
de Pulka, Abgesandter der Wiener Universität am Concilium zu Constanz”, AKÖGQ,
15 (1855), 64. De asemenea, a se vedea: Georgius Hofmann SJ (ed.), Epistolae
pontificiae ad Concilium Florentinum spectantes, pars I (Epistolae pontificiae de rebus
ante Concilium Florentinum gestis, 1418-1438), (CFl, Series A, 1), Roma, Pontificium
Institutum Orientalium Studiorum, 1940, 3 (n. 1).
332
Sosirea acestei noi ambasade ecleziastice orientale a fost descrisă în: Fillastres, Gesta
Concilii Constanciensis, în: H. Finke, J. Hollnsteiner (eds.), Acta Concilii Constanciensis...,
Band II., 164; Ulrich [von Richental], Costnitzer Concilium..., ff. 5v, 45r; M.R. Buck,
Ulrichs von Richental..., 47-48, 133, 136, 171-172; Franciscus Palacký (ed.), Documenta
Mag. Joannis Hus..., 677 (Res in Constantiensi concilio gestae enarrantur. B). Pentru mai
multe detalii pe marginea acestei inedite apariții și a dialogului cu papa Martin al V-lea
a se vedea: R. Loenertz, „Les dominicains byzantins...”, 35-41; W. Brandmüller, Das
Konzil von Konstanz…, Bd. II, 397-410.
333
J. Darrouzès, Les regestes des actes..., fasc. VII, n. 3295, 3302.
334
Discursul mitropolitului Kievului în fața papei Martin al V-lea a fost publicat în:
Fillastres, Gesta Concilii Constanciensis, în: H. Finke, J. Hollnsteiner (eds.), Acta Concilii
Constanciensis..., Band II., 164-167. De asemenea, textul comentat al alocuțiunii rostite
cu această ocazie de profesorul pragez Mauricius Rvačka a fost publicat în: Walter
Brandmüller, „Martin V. und die Griechenunion. Der Sermo in presentacione cuiusdam
episcopi Ruteni des Mag. Mauricius Rvačka in Konstanz, 25. Februar 1418”, StGra,
28 (1998) [= Peter Linehan et al. (eds.), Life, Law and Letters: Historical Studies in
Honour of Antonio García y García], 133-148.
340
intransigența sinodalilor de la Konstanz în privința impunerii ritului latin,

fie interpretarea întregii acțiuni a mitropolitului Grigoriy Tsamblak/
Camblak ca fiind lipsită de sinceritate a condus la eșecul acestui proiect335.
Pe de altă parte, cele două cereri speciale înaintate papei Martin
al V-lea de către șeful delegației bizantine au primit răspunsuri pozitive. Astfel,
în data de 6 aprilie 1418, pontiful a semnat o epistolă prin care a acordat
dispensă pentru contractarea căsătoriilor celor șase fii ai împăratului Manuel
al II-lea cu prințese din Occident, de confesiune latină, sub condiția ca acestea să
își poată păstra mărturisirea de credință336. De asemenea, papa Martin al V-lea a
acordat tuturor celor care susținuseră financiar opera edilitară de refacere a liniei
de fortificație dintre Pelopones și teritoriul Greciei continentale (Hexamilion;
Ἑξαμίλιον) o indulgență similară cu cea primită de toți cei care participaseră la
cruciadă337. În sfârșit, ca o dovadă a interesului manifestat de noul pontif pentru
proiectul unirii ecleziastice, el i-a recompensat pe cei doi frați Chrysoberges,
călugări dominicani de origine bizantină, care se implicaseră consistent în
promovarea acestei idei: lui Teodor Chrysoberges (PLP 31113)338 i-a fost
rezervată prima poziție de canonic care urma să se vacanteze în comunitățile
de rit latin din Patras, Modon și Coron (26 ianuarie 1418), iar ulterior a fost
hirotonit episcop pentru creștinii romani din Olenus (Ὠλένης / Βολαίνης),
scaun dependent jurisdicțional de mitropolitul din Patras (10 aprilie 1418); la
rândul său, Andrei Chrysoberges, înainte de a-și fi finalizat întregul curriculum
al studiilor de Teologie începute în cadrul Universității din Padova, pe care
335
R. Loenertz, „Les dominicains byzantins...”, 40.
336
Textul acestui document a fost publicat în: Acta Martini V 26, în: Acta Martini P.P.
V (1417-1431) e Regestis Vaticanis aliisque Fontibus, collegit notisque adornavit Aloysius
L. Tăutu, (CICO.F, series III, 14/1), Romae, Typis Tipografica Pompei, 1980, 72-73. De
asemenea, a se vedea: F. Dölger, Regesten der Kaiserurkunden..., 5. Teil, n. 3369. Dispensa
acordată de papa Martin al V-lea a înlesnit căsătoriile lui Ioan și Teodor Paleologul cu
prințese occidentale: Joseph Gill SJ, The Council of Florence, Cambridge, University Press,
1959, 23-24 [ediția în limba română: Joseph Gill SJ, Conciliul de la Florența, traducerea:
Blanka Sidonia Gorun-Kovács, Cluj-Napoca: Presa Universitară Clujeană, 2011].
337
Acest document pontifical a fost pierdut, însă informații cu privire la ambele
răspunsuri pozitive ale papei Martin al V-lea la solicitările ambasadorilor bizantini
au fost prezentate în: Σίλβεστρος Συρόπουλος, Ἀπομνημονεύματα περὶ τῆς ἐν Φλωρεντίᾳ
γενομένης συνόδου II.6, în: V. Laurent, Les Mémoires du Grand Ecclésiarque..., 1068-1083.
338
Pentru mai multe informații despre acest bizantin convertit a se vedea: G. Mercati,
Notizie di Procoro e Demetrio Cidone..., 480-484; R. Loenertz, „Les dominicains
byzantins...”, 17-23; Antonio Rigo, „Noterelle in margine alla controversia palamitica”,
MM(V), 2-4 (1987-1989), 126-131, 137-138 (note de subsol); C. Delacroix-Besnier,
Les Dominicains et la Chrétienté grecque..., 173-179; Thierry Ganchou, „Dèmètrios
Kydônès, les frères Chrysobergès et la Crète (1397-1401): de nouveaux documents”, în:
Ch.A. Maltezou, P. Schreiner (eds.), Bisanzio, Venezia e il mondo franco-greco..., 435-493;
И. Попова, Византийската дипломация и Западът..., 169-175.
341
l-a întrerupt pentru a participa la Conciliul de la Konstanz, a primit un aviz

pontifical excepțional pentru a susține direct examenul de absolvire (12
februarie 1418)339.
După încheierea ultimei sesiuni conciliare (aprilie 1418), papa Martin
al V-lea i-a încredințat lui Nicolae Eudaimonoioannes trei epistole adresate
împăratului Manuel al II-lea, co-imperator-ului Ioan și patriarhului Iosif
al II-lea, în care a subliniat virtuțile unirii ecleziastice, încurajându-i pe
destinatari să își sporească eforturile în această direcție340. Abordarea
superficială și entuziasmul pontifului roman nu au fost împărtășite și
de împăratul și patriarhul din Constantinopol, care i-au transmis, prin
răspunsurile lor, faptul că unirea celor două Biserici nu se poate realiza fără
convocarea de către basileu a unui Sinod Ecumenic, care să se desfășoare
în capitala Imperiului și în cadrul căruia să fie analizate, fără presiuni
externe, ambele linii de argumentare teologică în chestiunile divergente341.
Cele două epistole (imperială și patriarhală) au fost expediate spre curtea
pontificală prin intermediul lui Ioan Bladynteros, care i le-a înmânat papei
Martin al V-lea în ultimele zile ale lunii februarie 1419, la Florența342. Prin
același delegat imperial, pontiful roman a transmis spre Constantinopol un
nou apel la unitate bisericească, trecând sub tăcere propunerea bizantinilor
cu privire la convocarea unui Sinod. La rândul lor, în răspunsurile expediate
în toamna anului 1419, prin intermediul lui Nicolae Eudaimonoioannes,
către rezidentul pontifical aflat încă la Florența, cei doi corespondenți
339
Textele documentelor pontificale emise în zilele de 26 ian. și, respectiv, 12 febr.
1418 au fost publicate în: Acta Martini V 20, 22, în: Acta Martini P.P. V..., 57-60,
66-67. Actul oficial prin care a fost anunțată numirea ca episcop de Olenus a lui Teodor
Chrysoberges a fost pierdut.
340
Textele acestor epistole pontificale s-au pierdut, însă rezultatul acestei ambasade a fost
prezentat succint în: Σίλβεστρος Συρόπουλος, Ἀπομνημονεύματα περὶ τῆς ἐν Φλωρεντίᾳ
De asemenea, a se vedea: G. Hofmann (ed.), Epistolae pontificiae..., pars I, 5 (n. 3-5).
341
Cele două răspunsuri ale părții bizantine au fost pierdute, însă o scurtă descriere a
mesajului transmis papei Martin al V-lea a fost înregistrată în: Σίλβεστρος Συρόπουλος,
Mémoires du Grand Ecclésiarque..., 1101-9. De asemenea, a se vedea: F. Dölger, Regesten der
Kaiserurkunden..., 5. Teil, n. 3374; J. Darrouzès, Les regestes des actes..., fasc. VII, n. 3305.
342
II.8, în: V. Laurent, Les Mémoires du Grand Ecclésiarque..., 11010-12. Pentru stabilirea
cronologiei întâlnirii ambasadorului bizantin cu papa Martin al V-lea la Florența a se
vedea: R. Loenertz, „Les dominicains byzantins...”, 43, n. 17.
342
ai papei din orașul de pe malul Bosforului și-au menținut solicitarea

formulată anterior.343
Ajuns la Veneția la începutul anului 1420, unde l-a însoțit pe un alt
diplomat imperial, Manuel Philanthropenos344 (PLP 29769), însărcinat
să medieze conflictul de durată dintre Republica maritimă și Regatul
ungar, Nicolae Eudaimonoioannes și-a continuat drumul spre Florența,
alături de Teodor Chrysoberges, episcopul latin de Olenus, pe care, cel
mai probabil, l-a întâlnit chiar la curtea dogelui Tomasso Mocenigo
(PLP 19407). De această dată, papa Martin al V-lea a luat decizia de a
accepta solicitările părții bizantine, fiind convins de discursul celor doi
ambasadori, deși disonant față de mesajul transmis prin intermediul
scrisorilor: Sinodul nu ar urma să provoace o dezbatere liberă a punctelor
divergente, ci ar constitui un moment solemn care ar marca realizarea
unirii ecleziastice345. Prin urmare, în epistolele redactate probabil în martie
1420, pontiful roman a încuviințat convocarea Sinodului în capitala
bizantină, promițând totodată că își va trimite un reprezentant la această
adunare episcopală346. De asemenea, mai multe decizii au demonstrat
interesul direct al lui Martin al V-lea în privința convocării și participării
la acest proiectat Sinod Ecumenic: l-a desemnat ca legat apostolic în
343
Niciuna dintre aceste scrisori nu s-a păstrat, schimbul epistolar fiind menționat
în: Σίλβεστρος Συρόπουλος, Ἀπομνημονεύματα περὶ τῆς ἐν Φλωρεντίᾳ γενομένης συνόδου
vedea: G. Hofmann (ed.), Epistolae pontificiae..., pars I, 5 (n. 6-7); F. Dölger, Regesten der
Kaiserurkunden..., 5. Teil, n. 3380; J. Darrouzès, Les regestes des actes..., fasc. VII, n. 3306.
344
Pentru mai multe informații despre Manuel Philanthropenos a se vedea: И. Попова,
Византийската дипломация и Западът..., 176-182. De asemenea, pentru detalii cu
privire la misiunea acestuia în Occident a se vedea: F. Dölger, Regesten der Kaiserurkunden...,
5. Teil, n. 3379, 3381-3382.
345
Diferențele notabile între mesajul scris și cel transmis viva voce de Nicolae
Eudaimonoioannes și Teodor Chrysoberges au fost sesizate abia în toamna anului
1422, când a sosit la Constantinopol delegația pontificală condusă de franciscanul
Antonie, Superior Provincial în Toscana. Pentru răspunsul patriarhului Iosif al II-lea și,
respectiv, al co-imperator-ului Ioan Paleologul în această privință a se vedea: Ἀπολογία,
μᾶλλον δὲ ἀντίρρησις τοῦ παναγιωτάτου ἡμῶν δεσπότου τοῦ οἰκουμενικοῦ πατριάρχου τοῦ
κῦρ Ἴωσὴφ πρὸς τὰ ἐννέα κεφάλαια, ἅπερ ἐκόμισεν ἀπὸ τοῦ πάπα ὁ ἱερομόναχος Ἀντώνιος,
ὁ καὶ φραμενούριος καὶ διδάσκαλος τῆς θεολογίας καλούμενος 3-4, în: V. Laurent, „Les
préliminaires du Concile de Florence: les neuf articles du pape Martin V et la réponse
inédite du patriarche de Constantinople Joseph II (Octobre 1422)”, REB, 20 (1962),
38100-39127, 40128-41150; Georgius Hofmann SJ (ed.), Orientalium documenta minora,
cooperantibus Thoma O’Shaughnessy SJ et Ioanne Simon SJ, fasc. III, (CFl, Series A, 3),
Roma, Pontificium Institutum Orientalium Studiorum, 1953, 38-43 (n. 1).
346
vedea: G. Hofmann (ed.), Epistolae pontificiae..., pars I, 6 (n. 9-10).
343
Orient pe cardinalul Petru Fonseca (27 martie 1420)347, care și-a amânat
pentru o perioadă plecarea spre Constantinopol, cu acceptul lui Nicolae
Eudaimonoioannes, fiind trimis într-o altă misiune diplomatică în Spania
(10 aprilie 1420) pentru a negocia abdicarea lui Benedict al XIII-lea348; a
reîntărit indulgențele acordate tuturor creștinilor care s-ar alătura regelui
Sigismund de Luxemburg în expediția militară împotriva turcilor otomani
(12 iulie 1420)349; a intervenit în scris pe lângă câțiva arhiepiscopi latini
din Germania (21 august 1420) pentru a contribui la strângerea sumei
necesare pentru desfășurarea misiunii diplomatice a noului legat apostolic
la Constantinopol350. După succesul înregistrat în urma întrevederii cu
pontiful roman, cei doi ambasadori bizantini au revenit în Veneția, unde
Nicolae Eudaimonoioannes a pregătit îmbarcarea către Constantinopol
a celor două soții occidentale, viitoarele consoarte ale lui Ioan și Teodor
Paleologul, fiii împăratului Manuel al II-lea351. Pe de o parte, costurile
ridicate pe care le implica organizarea Sinodului, iar pe de altă parte,
resursele mult sărăcite ale Imperiului au impus părții bizantine transmiterea
unui nou mesaj către Curia papală. Astfel, pe lângă reiterarea dreptului
basileului de a convoca un Sinod Ecumenic, împăratul și patriarhul au
347
Textul bulei papale a fost publicat în: Georgius Hofmann SJ (ed.), Epistolae pontificiae
ad Concilium Florentinum spectantes, pars III (Epistolae pontificiae de ultimis actis Concilii
Florentini annis 1440-1445 et de rebus post Concilium gestis annis 1446-1453), (CFl,
Series A, 1), Roma, Pontificium Institutum Orientalium Studiorum, 1946, 147 (n. 8).
348
Scrisoarea pontificală prin care noului legat papal i-a fost anunțată această misiune
a fost publicată în: Martini V Annus 3 – Christi 1420 §1-2, în: Caesaris Baronius,
Augustinus Theiner (eds.), Annales Ecclesiastici, t. 27 (1397-1423), Barri, Ludovicus
Guérin/RR. PP. Coelestini, 1874, 493-494. De asemenea, informația cu privire la
consimțământul ambasadorului bizantin a fost inclusă în: Ἀπολογία, μᾶλλον δὲ ἀντίρρησις
τοῦ παναγιωτάτου ἡμῶν δεσπότου τοῦ οἰκουμενικοῦ πατριάρχου τοῦ κῦρ Ἴωσὴφ πρὸς τὰ ἐννέα
κεφάλαια, ἅπερ ἐκόμισεν ἀπὸ τοῦ πάπα ὁ ἱερομόναχος Ἀντώνιος, ὁ καὶ φραμενούριος καὶ
διδάσκαλος τῆς θεολογίας καλούμενος 4 (Κεφάλαιον τέταρτον τοῦ παναγιωτάτου πάπα), în:
V. Laurent, „Les préliminaires du Concile de Florence...”, 39-40.
349
Acest document papal a fost publicat în: Acta Martini V 155, în: Acta Martini P.P.
V..., 366-369.
350
Textul integral al unuia dintre aceste apeluri pontificale, precum și detalii cu privire
la celelalte trei epistole au fost publicate în: G. Hofmann (ed.), Epistolae pontificiae...,
pars I, 6-11 (n. 11-14).
351
Senatul Republicii a aprobat îmbarcarea pe o galeră venețiană (16 iul. 1420),
iar ulterior a dispus plecarea în călătorie din portul Chioggio (30 aug. 1420) a
ambasadorului imperial, însoțit de cele două viitoare soții ale fiilor împăratului bizantin:
N. Jorga, Notes et extraits pour servir à l’histoire des croisades au XVe siècle, tome I,
1ère Série, Paris, Ernest Leroux, 1899, 306, 307; F. Thiriet, Régestes des délibérations du
Sénat de Venise concernant la Romanie, tome deuxième (1400-1430), (DREPB, 2),
Paris/La Haye, Mouton & Co, 1959, 183, 185 (n. 1782, 1791).
344
indicat părții romane, care deținea controlul asupra mai multor insule ce
aparținuseră anterior Imperiului, obligația de a contribui substanțial la
bugetul necesar întrunirii episcopale din Constantinopol352. Aceste noi
epistole adresate papei Martin al V-lea au fost redactate la începutul anului
1421 și au fost expediate spre Roma prin intermediul lui Ioan Bladynteros.
La mijlocul lunii iunie 1421, diplomatul bizantin ajunsese deja la Florența,
unde a primit din partea autorităților civile o scrisoare de recomandare
adresată pontifului353.
Atât lipsa sumei necesare organizării Sinodului, pe care Martin
al V-lea a încercat să o obțină, cel puțin parțial, prin apelurile multiple
din vara anului 1420, cât și prelungirea misiunii în Spania și apoi starea
precară de sănătate a cardinalului Petru Fonseca au întârziat reacția
din partea Bisericii Romane. Totuși, înainte de vara anului 1422,
scrisorile aduse la curtea pontificală de monahul bizantin Macarie
i-au oferit papei un nou prilej de a reflecta asupra întregului context
și de a impulsiona proiectul unirii ecleziastice. Într-o primă epistolă,
patriarhul Iosif al II-lea, aflând despre nominalizarea legatului apostolic,
i-a prezentat acestuia situația dificilă în care se afla Imperiul, presat de
infideli, încurajându-l să vină cât mai curând în Constantinopol pentru
a susține cauza bizantină354. În a doua scrisoare, redactată de episcopul
Teodor Chrysoberges și adresată papei Martin al V-lea, a fost subliniat
motivul pentru care un Sinod Ecumenic nu putea fi convocat la
momentul respectiv: presiunea exercitată asupra administrației imperiale
de trecerea armatelor otomane din Asia Mică în zona europeană355.
352
Prima parte a mesajului părții bizantine a fost descrisă în: Σίλβεστρος Συρόπουλος,
Mémoires du Grand Ecclésiarque..., 11016-19. A doua parte a discursului a fost însă
pierdută printr-o lacună în textul lui Syropoulos. De asemenea, a se vedea: F. Dölger,
Regesten der Kaiserurkunden..., 5. Teil, n. 3386; J. Darrouzès, Les regestes des actes...,
fasc. VII, n. 3309.
353
Textul acestui document în limba latină, emis în ziua de 13 iun. 1421, a fost publicat
în: Σ.Π. Λάμπρος, Παλαιολόγεια καὶ Πελοποννησιακά..., τόμος Γ΄, 126.
354
Textul acestei epistole s-a pierdut, însă mesajul patriarhal a fost prezentat succint
în: Ἀπολογία, μᾶλλον δὲ ἀντίρρησις τοῦ παναγιωτάτου ἡμῶν δεσπότου τοῦ οἰκουμενικοῦ
πατριάρχου τοῦ κῦρ Ἴωσὴφ πρὸς τὰ ἐννέ κεφάλαια, ἅπερ ἐκόμισεν ἀπὸ τοῦ πάπα ὁ ἱερομόναχος
Ἀντώνιος, ὁ καὶ φραμενούριος καὶ διδάσκαλος τῆς θεολογίας καλούμενος 5, în: V. Laurent,
„Les préliminaires du Concile de Florence...”, 42153-163. De asemenea, a se vedea:
J. Darrouzès, Les regestes des actes..., fasc. VII, n. 3310.
355
Această scrisoare s-a pierdut, dar mesajul episcopului latin a fost prezentat în rezumat
în: Ἀπολογία, μᾶλλον δὲ ἀντίρρησις τοῦ παναγιωτάτου ἡμῶν δεσπότου τοῦ οἰκουμενικοῦ
πατριάρχου τοῦ κῦρ Ἴωσὴφ πρὸς τὰ ἐννέα κεφάλαια, ἅπερ ἐκόμισεν ἀπὸ τοῦ πάπα ὁ ἱερομόναχος
Ἀντώνιος, ὁ καὶ φραμενούριος καὶ διδάσκαλος τῆς θεολογίας καλούμενος 5 (Κεφάλαιον
345
În fața acestei situații, în ziua de 15 iunie 1422356, pontiful a decis să amâne

trimiterea legatului apostolic în capitala bizantină, deși acesta era pregătit să
plece în misiune în pofida sănătății șubrede, alegând în schimb să trimită o
altă delegație, condusă de franciscanul Antonie, doctor în Teologie și viitor
episcop de Massa, care a fost însoțit de alți cinci frați minoriți, precum și
de doi umaniști laici: Giovanni Aurispa și Francesco Filelfo357. Mandatul
acestei ambasade a fost de a anunța iminenta sosire a cardinalului Petru
Fonseca, de a pregăti venirea acestuia și de a evalua posibilitățile de atingere
a obiectivului (unirea celor două Biserici) în condițiile dorite de Papalitate.
πέμπτον τοῦ παναγιωτάτου πάπα), în: V. Laurent, „Les préliminaires du Concile de

Florence...”, 41; Martini V Annus 5 – Christi 1422 §11, în: C. Baronius, A. Theiner
(eds.), Annales Ecclesiastici..., t. 27, 527. Stabilirea cu precizie a cronologiei expedierii
acestor epistole către Roma este dificilă. Cu toate acestea, indicarea trecerii armatelor
otomane în teritoriile europene stabilește un terminus post quem (ian.-febr. 1422)
în cazul scrisorii redactate de Teodor Chrysoberges. Astfel, această epistolă ar fi putut
ajunge la destinație înainte de nominalizarea franciscanului Antonie pentru misiunea
diplomatică în Constantinopol. În ce privește scrisoarea patriarhală, J. Darrouzès a
indicat ca moment al redactării perioada anterioară lunii iunie 1421, asociind-o cu
precedenta epistolă expediată la curtea pontificală prin intermediul lui Ioan Bladynteros
(vara anului 1421): fiind adresată legatului apostolic, despre a cărui nominalizare a aflat
de la ambasadorul Nicolae Eudaimonoioannes, patriarhul ar fi reacționat concomitent
printr-o scrisoare adresată pontifului, alăturând-o celei imperiale, și o alta adresată
lui Petru Fonseca. Astfel, în cazul în care cronologia indicată de J. Darrouzès nu este
greșită, fie monahul Macarie a mers în două rânduri la Roma în anii 1421-1422, fie
au existat doi mesageri cu același nume, care, în mod independent unul de celălalt, au
transmis cele două scrisori către destinatarii lor, papa Martin al V-lea și, respectiv, legatul
Petru Fonseca.
356
G. Hofmann (ed.), Epistolae pontificiae..., pars I, 11 (n. 15).
357
Raportul acestei misiuni diplomatice a fost publicat în: Instrumentum relationis
de ambaxiata facta ad Graecos ex parte domini Papae, & continet novem conclusiones,
în: Acta Martini V 229c, în: Acta Martini P.P. V..., 616-621. De asemenea, a se vedea:
Σίλβεστρος Συρόπουλος, Ἀπομνημονεύματα περὶ τῆς ἐν Φλωρεντίᾳ γενομένης συνόδου II.10,
în: V. Laurent, Les Mémoires du Grand Ecclésiarque..., 1121-16. De asemenea, a se vedea:
Gianvito Resta, „Filelfo tra Bisanzio e Roma”, în: Francesco Filelfo nel quinto centenario
della morte. Atti del XVII Convegno di Studi Maceratesi (Tolentino, 27-30 settembre
1981), (MeU, 58) [= SM, 17], Padova, Editrice Antenore, 1986, 1-60; Peter Schreiner,
„Giovanni Aurispa in Konstantinopel. Schicksale griechischer Handschriften im
15. Jahrhundert”, în: Johannes Helmrath, Heribert Müller (eds.), Studien zum 15.
Jahrhundert. Festschrift für Erich Meuthen, Bd. 2, München: R. Oldenbourg Verlag,
1994, 623-633; Guido Cortassa, „Francesco Filelfo, la Grecia e Bisanzio”, în: Luisa
Rotondi Secchi Tarugi (ed.), Rapporti e scambi tra umanesimo italiano ed umanesimo
europeo: L’Europa è uno stato d’animo, (MI.C, 10), Milano, Editrice Nuovi Orizzonti,
2001, 353-364; Th. Ganchou, „Les ultimae voluntates…”.
346
Astfel, în data de 10 septembrie 1422, la numai câteva zile după

ridicarea asediului asupra Constantinopolului impus de sultanul Murad
al II-lea (1421-1444, 1446-1451), delegația pontificală a debarcat și s-a
instalat în cartierul genovez Pera. Prima întâlnire oficială a avut-o cu
Manuel al II-lea, la palatul Blachernai, în ziua de 16 septembrie 1422,
când basileului i-au fost prezentate scrisorile de acreditare. Dezbaterea
solicitărilor pontifului roman prevăzută pentru data de 3 octombrie
1422 a fost amânată sine die în urma hemiplegiei suferite de împărat.
Următoarea întrevedere oficială a delegației papale a avut loc în ziua
de 15 octombrie 1422, când, într-un cadru restrâns, au fost primiți de
co-imperator-ul Ioan, care însă a întârziat din nou formularea unui
răspuns oficial. În această situație, întreaga atenție a membrilor ambasadei
pontificale s-a îndreptat spre patriarhul Iosif al II-lea, care i-a primit în
cadrul formal al unei ședințe sinodale endemice desfășurate la catedrala
Sfânta Sofia în ziua de 19 octombrie 1422. Cu această ocazie au fost
analizate și cele 9 puncte pe care delegații franciscani și-ar fi dorit să le
discute în prealabil cu reprezentanții puterii seculare. Patriarhul și-a
îngăduit chiar să ofere și primele răspunsuri pe marginea acestor articole,
subliniind diferența radicală dintre așteptările părții bizantine, exprimate
în mesajele scrise expediate către Roma, în privința Sinodului (care ar
fi urmat să se desfășoare în mod liber, fără presiuni externe) și poziția
prezentată papei Martin al V-lea de Nicolae Eudaimonoioannes și Teodor
Chrysoberges (orientalii vor accepta unirea ecleziastică în orice condiții,
Sinodul urmând să se rezume la o proclamare solemnă a acestui moment
istoric). De asemenea, legatul apostolic era bine-venit la Constantinopol,
sperând că prezența acestuia în oraș ar tempera îndrăzneala vecinilor. În
privința detaliilor de organizare a Sinodului care ar urma să aibă loc, Iosif
al II-lea a subliniat că este obligatorie prezența celor trei patriarhi orientali,
precum și a arhiepiscopilor din Iviria (Georgia), Bulgaria și Serbia, iar
întâlnirea ar trebui să aibă loc în Constantinopol, de preferat în timpul
primăverii. În sfârșit, patriarhul a atras atenția asupra posibilității pierderii
sufletului pentru un aparent avantaj temporar dacă ar fi acceptate ajutoarele
militare din zona Peninsulei iberice promise de cardinalul Petru Fonseca
prin intermediul franciscanului Antonie, care ar urma să fie direcționate
spre Imperiu imediat ce se va realiza unirea Bisericilor, prin supunerea
(reductio) bizantinilor358. Această primă audiență a fost urmată de o nouă
358
Ediția critică a acestui document, incluzând punctele interogative ale papei Martin
al V-lea și răspunsurile patriarhului Iosif al II-lea, însoțită de comentarii, a fost publicată
în: V. Laurent, „Les préliminaires du Concile de Florence...”, 5-60. De asemenea, a se
vedea: J. Darrouzès, Les regestes des actes..., fasc. VII, n. 3312.
347
dezbatere publică solemnă în biserica închinată Sfântului Ștefan, la care

au participat, pe lângă membrii Sinodului patriarhal aflați în capitală la
momentul respectiv, mai mulți greci și latini, atât clerici, cât și laici, și
unde au fost rediscutate cele 9 puncte papale. Ulterior, patriarhul și șeful
delegației franciscane au avut mai multe întâlniri cu caracter privat, una
dintre acestea având loc în ziua de 24 octombrie 1422. De asemenea,
după ce reprezentanții papei Martin al V-lea au cerut din nou un răspuns
final din partea puterii temporale (26 octombrie 1422), Iosif al II-lea și
fiul basileului, Ioan, au discutat pe marginea acestui subiect în ziua de
30 octombrie 1422, fără însă a face cunoscută poziția oficială în privința
convocării și organizării Sinodului. Ulterior, delegatul papal a întreprins
o nouă tentativă de a obține un răspuns pozitiv, abordându-i în acest
sens pe duhovnicul Macarie și pe Iosif Bryennios (PLP 3257)359, ambii
359
Pentru mai multe informații despre viața și opera acestui polemist bizantin a se vedea:
Ἰωσὴφ μοναχοῦ τοῦ Βρυεννίου, Τὰ εὑρεθέντα, τόμος Α΄ - Β΄, ἀξιώσει τοῦ ὑψηλοτάτου
καὶ εὐσεβεστάτου πρώην ἡγεμόνος Μολδοβλαχίας κυρίου Γρηγορίου Ἀλεξάνδρου Γκίκα
Βοεβόδα, δι’ ἐπιμελείας Εὐγενίου διακόνου τοῦ Βουλγάρεως ἤδη τὸ πρῶτον τύποις ἐκδοθέντα,
ἐν Λειψίᾳ τῆς Σαξονίας ἐν τῇ Τυπογραφίᾳ τοῦ Βρεϊτκόπφ, αψξη΄ [1768]; Ἰωσὴφ μοναχοῦ
τοῦ Βρυεννίου, Τὰ παραλειπόμενα, ἐφ’ οἷς καὶ τοῦ σοφωτάτου ἀρχιεπισκόπου Νοβογροδίας
Θεοφάνους τοῦ Προκοπόβιτς, Ἱστορία περὶ τῆς διαφορᾶς τῆς περὶ τῆς ἐκπορεύσεως τοῦ Ἁγίου
Πνεύματος, ἐκ τῆς λατίνων φωνῆς ἐξελληνισθεῖσα καὶ ἔτι τοῦ σοφωτάτου ἀρχιεπισκόπου
πρώην Σλαβηνίου τε καὶ Χέρσωνος κυρίου Εὐγενίου τοῦ Βουλγάρεως, Ἀνάκρισις περὶ
Νικηφόρου τοῦ Βλεμμίδου, ἤδη πρῶτον τύποις ἐκδοθέντα ἐπιμελείᾳ τε καὶ δαπάνῃ Θωμᾶ
Μανδακάσου ἰατροῦ τοῦ ἐκ Πόλεως Καστορίας, τόμος Γ΄, ἐν Λειψίᾳ τῆς Σαξονίας ἐν τῇ
Τυπογραφίᾳ τοῦ Βρεϊτκόπφ, αψπδ΄ [1784]; Архим. Арсений [Иващенко], „О жизни
и сочинениях иеромонаха Иосифа Вриенния, греческого проповедника в конце
XIV и первой четверти XV столетия”, PrOb, 1879, II, 85-138, 403-450; Philipp
Meyer, „Joseph Bryennios als Theolog”, ThStKr, 69 (1896), 282–319; Ph. Meyer, „Des
Joseph Bryennios Schriften, Leben und Bildung”, BZ, 5 (1896), 74-111; Johannes
Dräseke, „Joseph Bryennios”, NKZ, 7 (1896), 208–228; Κ. Δυοβουνιώτης, „Τὸ δῆθεν
διπλωματικὸν ἀπόρρητον τοῦ Ἰωσὴφ Βρυεννίου”, PAA, 4 (1929), 177-184; L. Œconomos,
„L’état intellectuel et moral des Byzantins vers le milieu du XIVe siècle d’après une page
de Joseph Bryennios”, în: Mélanges Charles Diehl, I (Histoire), Paris, Librairie Ernest
Leroux, 1930, 225-233; G. Mercati, Notizie di Procoro e Demetrio Cidone..., 480-484;
Νικόλαος Β. Τομαδάκης, Ὁ Ἰωσὴφ Βρυέννιος καὶ ἡ Κρήτη κατὰ τὸ 1400, Ἀθήνα, Ἔκδοσις
Βιβλιοπωλείου Ἐ.Γ. Βαγιονάκη, 1947; Μ.Γ. Παρλαμάς, „Σύμμικτα: Ὁ τόπος τῆς ἐν Κρήτῃ
διαμονής Ἰωσὴφ τοῦ Βρυεννίου”, KCh, 2 (1948), 366-368; Νικόλαος Β. Τομαδάκης, „Ἰωσὴφ
Βρυεννίου ἀνέκδοτα ἔργα Κρητικὰ”, EEBS, 19 (1949), 130-154; Raymond J. Loenertz
OP, „Pour la chronologie des œuvres de Joseph Bryennios”, REB, 7 (1949), 12-32
[retipărit în: R.-J. Loenertz, Byzantina et Franco-Graeca. Series altera..., 51-75];
Νικόλαος Β. Τομαδάκης, „Μελετήματα περὶ Ἰωσὴφ Βρυεννίου”, EEBS, 29 (1959),
1-33; Νικόλαος Β. Τομαδάκης, „Φραγκοκρατία καὶ Παλαιολόγειοι χρόνοι: Ἰωσὴφ
Βρυέννιος”, în: Νικόλαος Β. Τομαδάκης, Συλλάβος Βυζαντινῶν μελετῶν καὶ κειμένων,
Ἀθήνα, Τυπογραφεῖον Μήνα Μυρτίδη, 1961, 489-611; Charles Astruc, „À propos de
348
fiind percepuți drept factori de influență la curtea imperială (3 noiembrie
Joseph Bryennios”, BAGB, Quatrième Série, 1962, 214-219; Νικόλαος Β. Τομαδάκης,

„Ἁγιορειτικοὶ κώδικες τῶν ἔργων Ἰωσὴφ Βρυεννίου”, EEBS, 32 (1963), 26-39;
Ἀστέριος Ἀργυρίου, „Ἰωσὴφ τοῦ Βρυεννίου μετά τινος Ἰσμαηλίτου Διάλεξις”, EEBS, 35
(1966-1967), 141-195; Νικόλαος Β. Τομαδάκης, „Ἰωσὴφ Βρυεννίου Δημηγορία περὶ τοῦ
τῆς Πόλεως ἀνακτίσματος (1415 μ.Χ.)”, EEBS, 36 (1968), 1-15; Gabriel Patacsi, „Joseph
Bryennios et les discussions sur un concile d’union (1414-1431)”, Kl., 5 (1973),
73-96; Νικόλαος Χ. Ἰωαννίδης, „Ἰωσ ήφ Βρυεννίου, Περί μνημοσύνου τοῦ Πάπα”, EkklPh,
65-66 (1983-1984), 234-239; Νικόλαος Χ. Ἰωαννίδης, Ὁ Ἰωσὴφ Βρυέννιος. Βίος – Ἔργο –
Διδασκαλία, Ἀθήνα, s.n., 1985; Ion M. Chivu, Ἡ ἕνωσις τῶν ἐκκλησιῶν κατὰ τὸν Ἰωσὴφ
Βρυέννιον, Διδακτορικές διατριβές, Αριστοτέλειο Πανεπιστήμιο Θεσσαλονίκης. Θεολογική
Σχολή, 1985; Νικόλαος Β. Τομαδάκης, „Ἐκ τῆς βυζαντινῆς Ἐπιστολογραφίας. Ἰωσὴφ
μοναχοῦ τοῦ Βρυεννίου Ἐπιστολαὶ Λ΄ καὶ αἱ πρὸς αὐτὸν Γ΄”, EEBS, 46 (1983-1986),
279-364; В.А. Сметанин, „Восприятие общественных проблем ортодоксально-
православным мыслителем (Иосиф Вриенний)”, ADSV, 25 (1990) [= Византия
и сопредельный мир], 136-150; Antonio Rigo, „L’anno 7000, la fine del mondo e
l’Impero cristiano. Nota su alcuni passi di Giuseppe Briennio, Simeone di Tessalonica
e Gennadio Scolario”, în: Giuseppe Ruggieri (ed.), La cattura della fine. Variazioni
dell’escatologia in regime di cristianità, (TRSR, NS, 7), Genova, Casa Editrice Marietti,
1992, 151-185; Gheorghe Băbuț (ed.), Iosif Monahul Vrienie. Douăzeci și două de
cuvinte pentru purcederea Duhului Sfânt, transcrise din chirilică în românește, (OR),
Oradea, Editura Pelerinul Român, 1993; В.В. Шевченко, „О восприятии Запада
и латинян Иосифом Вриеннием (в период пребывания на Крите: ок. 1382-
1402)”, în: Проблемы всеобщей истории. Материалы научной конференции,
сентябрь 1993 г., Волгоград, Редкол.: Джучи Михайлович Туган-Барановский,
Волгоград, Издательство Волгоградского Университета, 1994, 56-63; В.В.
Шевченко, „Томизм и богословские воззрения Иосифа Вриенния (К постановке
проблемы)”, în: Христианство: вехи истории. Материалы научной конференции,
посвященой 1110-летию со дня блаженной кончины святого равноапостольного
Мефодия, Волгоград, Издательство Волгоградского Университета, 1996, 17-21;
В.В. Шевченко, „Спасен заступничеством Богородицы... (Иосиф Вриенний об
осаде Константинополя 1422 г.)”, MPr, 1 (1997), 47–56; Βασίλης Κατσάρος, „‹Ἰωσὴφ
Βρυέννιου› Τὰ Πρακτικὰ τῆς Συνόδου τῆς Κύπρου (1406)”, Byz(T), 21 (2000), 21-56;
Hélène Bazini, „Une première édition des œuvres de Joseph Bryennios: les Traités adressés
aux Crétois”, REB, 62 (2004), 83-132; Πάρις Γουναρίδης, „Ιωσήφ Βρυέννιος, προφήτης
της καταστροφής”, în: 1453. Η άλωση της Κωνσταντινούπολης και η μετάβαση από τους
μεσαιωνικούς στους νεώτερους χρόνους, Επιστημονική επιμέλεια: Τόνια Κιουσοπούλου,
Ηρακλειο, Πανεπιστημιακές Εκδὀσεις Κρήτης, 2005, 133-145; Charalambos Dendrinos,
„Palaiologan Scholars at Work: Makarios Makres and Joseph Bryennios’ Autograph”, în:
Antonia Giannouli, Elisabeth Schiffer (eds.), From Manuscripts to Book. Proceedings of
the International Workshop on Textual Criticism and Editorial Practice for Byzantine Texts
(Vienna, 10-11 December 2009) / Vom Codex zur Edition. Akten des internationalen
Arbeitstreffens zu Fragen der Textkritik und Editionspraxis byzantinischer Texte (Wien,
10.-11. Dezember 2009), (DÖAW 431) [= VBF 29], Wien, Verlag der Österreichischen
Akademie der Wissenschaften, 2011, 25-53; Νικόλαος Χ. Ἰωαννίδης, Θεολογία καὶ
γραμματεία ἀπὸ τὸν Θ΄ αἰῶνα καὶ ἑξής, Ἀθήνα, ΕΝΝΟΙΑ, 2014, 187-360.
349
1422). Rezultatul a fost unul radical diferit față de cel preconizat de latini,
căci Bryennios s-a angajat în mod succesiv în două discuții polemice360
cu unul dintre ambasadorii pontificali, cel mai probabil chiar cu șeful
delegației, franciscanul Antonie. Prima dezbatere a avut loc înainte de
11 noiembrie 1422, iar a doua s-a petrecut în ziua amintită, în chilia lui
Iosif Bryennios, de această dată celor doi interlocutori alăturându-li-se și
un bizantin latinofron. În ambele ocazii subiectul principal a fost analizarea
validității teologice și logice a argumentelor celor două părți pe marginea
propriilor învățături dogmatice cu privire la purcederea Duhului Sfânt.
Fără să reușească să îl convingă pe Iosif Bryennios de autenticitatea dublei
purcederi361, șeful delegației pontificale a înregistrat eșecul total al misiunii
sale diplomatice în ziua de 14 noiembrie 1422, când a primit răspunsul
oficial din partea co-imperator-ului Ioan. Acesta a subliniat că era un
moment nepotrivit pentru convocarea Sinodului, care însă ar putea avea
loc la Constantinopol, conform rigorilor respectate în cazul Sinoadelor
Ecumenice din primul mileniu, în cazul în care Martin al V-lea pe de o
parte, ar direcționa spre Imperiu un corp de armată care să îi securizeze
granițele, iar pe de altă parte i-ar excomunica pe toți latinii care le ofereau
sprijin turcilor otomani362. La rândul său, patriarhul Iosif al II-lea a întărit
poziția exprimată de co-imperator, expediind, prin intermediul aceluiași
ambasador pontifical la Constantinopol, alte două epistole către Roma,
una adresată papei, iar cealaltă, cardinalului Petru Fonseca, care însă murise
între timp (20/21 august 1422)363.
360
Textele celor două dezbateri au fost publicate în: Διάλεξις Β΄ Περὶ τῆς τοῦ Ἁγίου
Πνεύματος ἐκπορεύσεως μετὰ τῶν ἐκ Ῥώμης πρέσβεων / Διάλεξις Γ΄ Περὶ τῆς τοῦ Ἁγίου
Πνεύματος ἐκπορεύσεως μετὰ τῶν ἐν Κωνσταντινουπόλει λατινοφρόνων, în: Ἰωσὴφ μοναχοῦ
τοῦ Βρυεννίου, Τὰ εὑρεθέντα..., τόμος Α΄, 424-442, 443-468.
361
Iosif Bryennios nu a fost singurul care s-a exprimat explicit împotriva unei uniri fără un
solid fundament teologic între cele două Biserici. În aceeași perioadă (anii 1422-1423),
mitropolitul Simeon al Tesalonicului (1416/1417-1429; PLP 27057) a expediat scrisori
către Macarie Makres, starețul mănăstirii Pantocrator din Constantinopol, precum și
către un stareț anonim, cărora le-a prezentat punctul său de vedere: pentru că latinii au
fost excomunicați de Biserică, un Sinod organizat împreună cu aceștia ar fi necanonic.
A se vedea: David Balfour, Politico-Historical Works of Symeon, Archbishop of Thessalonica
(1416/17 to 1429), Critical Greek Text with Introduction and Commentary, (WBS,
13), Wien, Verlag der Österreichischen Akademie der Wissenschaften, 1979, 91-97
(text), 211-228 (comentarii).
362
Textul epistolei co-imperator-ului, în versiunea latinească, a fost publicat în: Acta
Martini V 229d, în: Acta Martini P.P. V..., 621-622. De asemenea, a se vedea: F. Dölger,
363
II.10, în: V. Laurent, Les Mémoires du Grand Ecclésiarque..., 11215-16. Niciuna dintre
350
În perioada în care delegația condusă de franciscanul Antonie s-a aflat

în capitala bizantină, papa Martin al V-lea a trimis un alt mesager pontifical,
Giacomo Porci (Porti)364, cu două scrisori adresate împăratului Manuel
al II-lea. Astfel, în data de 7 noiembrie 1422, subliniind suferința provocată
de ajutorul acordat turcilor otomani de flota genoveză, papa i-a transmis
basileului că a ordonat venețienilor și cavalerilor ospitalieri din Rodos să îi
atace pe infideli, iar reprezentanților celeilalte Republici maritime italiene,
să își retragă imediat orice sprijin acordat sultanului Murad al II-lea.
Într-o altă epistolă, semnată probabil în aceeași zi, l-a rugat pe Manuel al II-lea
să medieze conflictul apărut între fiul său, Teodor Paleologul, despot-ul
Moreei, și Ștefan, arhiepiscopul latin din Patras365.Conform unei informații
dintr-un manuscris grecesc al colecției Bibliotecii Sinodale (Patriarhale) din
Moscova, negocierile cu Papalitatea ar fi fost reluate în data de 9 februarie
1423, moment care ar corespunde cu sosirea la curtea imperială bizantină
a lui Giacomo Porci366. În acest context, împăratul Manuel al II-lea l-ar fi
aceste două epistole nu s-a păstrat. A se vedea: J. Darrouzès, Les regestes des actes..., fasc.
VII, n. 3313-3314.
364
Pentru mai multe informații despre acest mesager papal a se vedea: Repertorium
Germanicum, IV (Verzeichnis der in den Registern und Kameralakten Martins V.
vorkommenden Personen, Kirchen und Orte des Deutschen Reiches, seiner Diözesen und
Territorien, 1417-1431), Zweiter Teilband (IJY), Bearbeitet von Karl August Fink,
Berlin, Weidmannsche Verlagsbuchhandlung, 1957, 1543-1544.
365
Textele ambelor epistole pontificale, precum și permisul de liberă trecere acordat
mesagerului papal au fost publicate în: Acta Martini V 229, 229a-b, în: Acta Martini
P.P. V..., 612-616. Până la publicarea ediției citate a Actelor pontificatului lui Martin
al V-lea (1980) s-a considerat că au fost două misiuni diplomatice distincte pe axa
Roma-Constantinopol în toamna anului 1422: inițial în oct. 1422 ar fi fost transmisă
epistola cu privire la ordonarea unui atac asupra otomanilor (fără ca mesagerul să fi
fost cunoscut), iar ulterior, în nov. 1422, Giacomo Porci ar fi avut sarcina de a preda
scrisoarea despre reglarea diferendului politico-bisericesc din Moreea. În acest sens, a
se vedea: G. Hofmann (ed.), Epistolae pontificiae..., pars I, 12-14 (n. 17-19); J. Gill, The
Council of Florence..., 36-37; Ivan Djurić, Le crépuscule de Byzance, Paris, Maisonneuve
et Larose, 1996, 218.
366
Această informație incompletă a fost publicată inițial de N. Kalogeras, al cărui
articol a fost rezumat de E. Michaud, fiind preluată ulterior și de G. Patacsi. A se
vedea: Νικηφόρος [Καλογερᾶς], „Τὰ ἔσχατα τοῦ ἐν Βυζαντίῳ Ἑλληνικοῦ κράτους καὶ τὸ
τελευταῖον διπλωματικὸν αὐτοῦ ἀπόρρητον ἤτοι Ἰωσὴφ τοῦ Βρυεννίου ὁ περιᾳδόμενος
μυστηριώδης ἑνωτικὸς Λόγος νῦν τὸ πρῶτον διὰ τῆς ἱστορίας ἑρμηνευόμενος”, în: Τὰ
ἐν αὐτῇ γενόμενα ἀναγνώσματα, τόμος Α΄, (EE 1), Ἀθήνα, s.n., 1894, 18; E. Michaud,
„Variétès: I. Der Ausgang des griechischen Reiches in Byzanz und sein letztes
diplomatisches Geheimnis, oder die berühmte geheimnisvole Unionsrede des
Joseph Bryennios zum erstenmal durch die Geschichte erklärt”, RITh, 2 (1894), 510;
G. Patacsi, „Joseph Bryennios...”, 87. Niciunul dintre autorii care au citat informația
publicată de N. Kalogeras nu a indicat și detaliile acestui manuscris grecesc din arhiva
351
sfătuit pe fiul său să întrețină discuțiile cu latinii despre unirea Bisericilor,

însă niciodată să nu încerce să o pună în aplicare:
„Fiul meu, îi cunoaștem bine și cu adevărat în adâncul inimii pe
necredincioși, că gândurile îi frământă mult și se tem foarte tare că ne vom
înțelege și ne vom uni cu creștinii apuseni. Căci lor li se pare că, dacă s-ar
întâmpla aceasta, o mare nenorocire va cădea asupra lor din partea acestor
apuseni, din cauza noastră. Deci, preocupă-te și analizează chestiunea
Sinodului mai ales atunci când ai nevoie să îi sperii pe necredincioși; însă,
ca să faci să se țină [Sinodul], să nu mai încerci aceasta, căci, cum îi văd pe
ai noștri, nu sunt pregătiți să găsească o metodă și o cale de unire, înțelegere,
și pace, și dragoste, și armonie, decât numai să-i întoarcă pe ei – adică pe
apuseni – cum eram la început. Dar aceasta este într-adevăr imposibil.
Căci aproape că mă tem să nu se întâmple schismă mai rea. Și iată ne-am
descoperit [în fața] necredincioșilor.”367
bibliotecii Sfântului Sinod, colecție aflată în prezent în custodia Muzeului Național

de Istorie din Moscova. Articolul lui N. Kalogeras a analizat contextul istoric al
dialogului teologic dintre Roma și Constantinopol de la sfârșitul domniei împăratului
Manuel al II-lea, pornind de la dubla afirmație a lui Silvestru Syropoulos cu privire
la acel cuvânt irefutabil și care unește [Bisericile] (ὁ λόγος ἐκεῖνος ἄληπτος καὶ ἑνωτικός)
pe care Iosif Bryennios l-ar fi conceput și ar fi promis să îl prezinte în scris înainte de
moartea sa. Prin urmare, manuscrisul moscovit la care s-a referit mitropolitul grec
trebuie să fie unul dintre cei doi codici din colecția indicată care include părți ale operei
acestui teolog bizantin: Mosquiensis gr. 414 (secolul al XV-lea) sau Mosquiensis gr. 428,
ff. 16-215 (secolul al XVI-lea) – conform numerotației din catalogul manuscriselor
grecești din biblioteca Sfântului Sinod, alcătuit de arhimandritul Vladimir în anul
1894. Pentru descrierea celor două manuscrise a se vedea: Владимир [Филантропов],
Систематическое описание рукописей Московской Синодальной (Патриаршей)
библиотеки, Часть I (Рукописи греческие), Москва, [Синодальная Типографія],
1894, 616-619, 646-647; Б.Л. Фонкич, Ф.Б. Поляков, Греческие рукописи Московской
Синодальной библиотеки. Палеографические, кодикологические и библиографические
дополнения к каталогу архимандрита Владимира (Филантропова), Москва,
Синодальная библиотека, 1993, 136, 139. Pentru referințele și dezbaterea pe
marginea acestui cuvânt irefutabil al lui Bryennios a se vedea: Σίλβεστρος Συρόπουλος,
Ἀπομνημονεύματα περὶ τῆς ἐν Φλωρεντίᾳ γενομένης συνόδου VIII.20, IX.15, în: V.
Laurent, Les Mémoires du Grand Ecclésiarque..., 4087-21, 44824-25; Ἰωσὴφ μοναχοῦ τοῦ
Βρυεννίου, Τὰ εὑρεθέντα…, τόμος Α΄, 30-32; Архим. Арсений [Иващенко], „О жизни
и сочинениях иеромонаха Иосифа Вриенния…”, 445-446; Ph. Meyer, „Des Joseph
Bryennios Schriften…”, 89; Κ. Δυοβουνιώτης, „Τὸ δῆθεν διπλωματικὸν ἀπόρρητον…”;
Δημήτριος Σίμος Μπαλάνος, Οἱ βυζαντινοὶ ἐκκλησιαστικοὶ συγγραφεῖς ἀπὸ τοῦ 800 μέχρι
τοῦ 1453, (BAD, 34), Ἀθῆναι, Βιβλιοθήκη Ἀποστολικῆς Διακονίας, 1951, 162; G. Patacsi,
„Joseph Bryennios...”, 91-92; I. Chivu, Ἡ ἕνωσις τῶν ἐκκλησιῶν…, 1985, 53-64, 194-196
(note de subsol); Ch. Dendrinos, „Palaiologan Scholars at Work…”, 27-30.
367
Μακάριος Μελισσηνός (Μελισσουργός), Χρονικόν II.13, în: Georgios Sphrantzes,
Memorii (1401-1477). În anexă: Pseudo-Phrantzes: Macarie Melissenos, Cronica
352
În pofida răspunsului tranșant primit de Martin al V-lea din partea

co-imperator-ului Ioan, pontiful nu a capitulat, ci a încercat să obțină
ajutorul militar necesar securizării teritoriilor imperiale din partea
La Serenissima, misiunea fiindu-i încredințată aceluiași delegat papal la
Constantinopol, franciscanul Antonie. În urma intervenției diplomatice, în
data de 31 martie 1423 Senatul venețian a răspuns parțial favorabil solicitării
pontificale: din cele 10 galere echipate corespunzător pe care le considera
suficiente pentru această acțiune anti-otomană, Republica maritimă aflată
sub protecția Sfântului Marcu era pregătită să ofere trei nave, cu condiția ca
și alte State creștine europene să participe368. Din motive necunoscute, acest
plan care debutase promițător nu a fost pus în practică.
Activitatea diplomatică intensă dintre Roma și Constantinopol
în anii de după Conciliul de la Konstanz (1414-1418) s-a încheiat prin
prezentarea oficială a rezultatelor negative ale misiunii franciscanului
Antonie în capitala bizantină în cadrul primei ședințe conciliare de la
Siena (8 noiembrie 1423). Astfel, citirea publică a raportului redactat de
umanistul Francesco Filelfo, pe când membrii delegației încă se aflau la
Constantinopol (14 noiembrie 1422), precum și a răspunsului imperial
adresat pontifului a marcat suspendarea temporară a interesului manifestat
de Roma papală în această direcție369.
(1258-1481), ediție critică de Vasile Grecu, (ScrByz 5), Bucureşti, Editura Academiei,
1966, 3202-14: Υἱέ μου, βεβαίως καὶ ἀληθῶς ἐπιστάμεθα ἐκ μέσου τῆς καρδίας αὐτῶν δὴ
τῶν ἀσεβῶν, καὶ λίαν διστάζουσι φοβούμενοι, μήπως συμφωνήσωμεν καὶ ἑνωθῶμεν τοῖς
δυτικοῖς Χριστιανοῖς. Δοκεῖ γὰρ αὐτοῖς ὅτι, εἰ τοῦτο γένηται, γενήσεταί τι κακὸν μέγα κατ’
αὐτῶν παρὰ τῶν εἰρημένων δυτικῶν δι’ ἡμᾶς. Λοιπὸν τὸ περὶ τῆς συνόδου μελέτα μὲν αὐτὸ
καὶ ζήτει, καὶ μάλιστα ὅταν χρείαν ἔχῃς φοβῆσαι τοὺς ἀσεβεῖς, τὸ δὲ ποιῆσαι αὐτὴν μηκέτι
ἐπιχειρισθῇς αὐτό, διότι ὡς βλέπω τοὺς ἡμετέρους, οὔκ εἰσιν ἁρμόδιοι πρὸς τὸ εὑρεῖν μέθοδον καὶ
τρόπον ἑνώσεως συμφωνίας τε καὶ εἰρήνης καὶ ἀγάπης καὶ ὁμονοίας, εἰ μὴ φροντίζουσι πρὸς τὸ
ἐπιστρέψαι αὐτούς, - λέγω τοὺς δυτικούς -, ὡς ἦμεν ἀρχῆθεν. Τοῦτο δὲ ἀδύνατον ὄντως· σχεδὸν
γὰρ φοβοῦμαι, μὴ καὶ χεῖρον σχίσμα γένηται· καὶ ἰδοὺ ἀπεκαλύφθημεν τοῖς ἀσεβέσι. Cu foarte
mici diferențe acest pasaj se regăsește și în: Γεώργιος Σφραντζῆς, Χρονικόν XXIII.5-6, în:
Giorgio Sfranze, Cronaca, a cura di Riccardo Maisano, (CFHB, 29), Roma, Accademia
Nazionale dei Lincei, 1990, 824-15.
368
N. Jorga, Notes et extraits..., tome I, 332-333; F. Thiriet, Régestes des délibérations…,
tome deuxième, 201 (n. 1876).
369
Monumenta Conciliorum Generalium Seculi decimi quinti, ediderunt Caesareae
Academiae Scientiarum Socii Delegati, tomus primus (Concilium Basileense. Scriptorum),
Vindobonae, Typis C.R. Officinae Typographicae Aulae et Status, 1857, 24-26. Între
punctele unei moțiuni înaintate de reprezentanții francezi la Conciliul de la Siena în data
de 7 ian. 1424 și citite ulterior în plen (10 ian. 1424) s-a regăsit și propunerea, care ar fi
urmat să îi fie transmisă papei Martin al V-lea, de a-l invita oficial la una dintre ședințele
sinodale pe tânărul împărat bizantin Ioan, aflat în perioada respectivă în Veneția (debarcase
acolo în ziua de 15 dec. 1423, iar ținta principală a călătoriei acestuia în Occident a fost
353
III. Ioan al VIII-lea și Papalitatea (1425-1448)
În pofida răspunsului descurajant transmis papei Martin al V-lea

la sfârșitul anului 1422 prin intermediul franciscanului Antonie, din
momentul în care Ioan al VIII-lea Paleologul (1425-1448; PLP 21481) a
devenit unic împărat negocierile cu Curia romană au fost intensificate370.
Astfel, în primul an după ce a preluat conducerea Imperiului (1425-1426),
noul basileu a trimis succesiv două ambasade către Roma. Informațiile
despre prima misiune diplomatică, care probabil i-a fost încredințată
ambasadorului imperial Ioan Bladynteros (cunoscut ulterior ca
ieromonahul Ioasaf [PLP 8916], μέγας πρωτοσύγκελος și stareț al
mănăstirii închinate Sfântului Ioan Botezătorul din Constantinopol,
dar și ca mitropolitul Ioasaf al Efesului [1433-1437]) în a doua
jumătate a anului 1425 sunt interpretabile371, însă la începutul anului
următor (1426) 372 o a doua delegație bizantină a fost direcționată
întrevederea cu regele Ungariei și Croației, Sigismund de Luxemburg; a părăsit Veneția

cel mai probabil la începutul lunii febr. 1424). Nicio sursă istorică nu confirmă faptul că
basileul ar fi fost într-adevăr invitat la Conciliul de la Siena și ar fi declinat această invitație.
A se vedea: Monumenta Conciliorum Generalium Seculi decimi quinti..., t. I, 37.
370
Tabloul general al relațiilor împăratului Ioan al VIII-lea cu papii Martin al V-lea
(1417-1431) și Eugeniu al IV-lea (1431-1447) a fost prezentat în: J. Zhishman, Die
Unionsverhandlungen zwischen der orientalischen und römischen Kirche seit dem Anfange
des XV. Jahrhunderts bis zum Concil von Ferrara, Wien, Druck und Verlag von Carl
Gerold’s Sohn, 1858; Eugenio Cecconi, Studi storici sul Concilio di Firenze con documenti
inediti o nuovamente dati alla luce sui manoscritti di Firenze e di Roma, Firenze, Tipografia
all’Insegna di S. Antonino, 1869; J. Gill, The Council of Florence...; J. Gill, Eugenius IV,
Pope of Christian Union, (PTHi, 1), Westminster MD, The Newman Press, 1961; H.-G.
Beck, Geschichte der orthodoxen Kirche..., 247-253; J.M. Hussey, The Orthodox Church...,
270-286; Sebastian Kolditz, Johannes VIII. Palaiologos und das Konzil von Ferrara-Florenz
(1438/39). Das byzantinische Kaisertum im Dialog mit dem Westen, (MGMA, 60/1-2),
Stuttgart, Anton Hiersemann, 2013; A. Bravo García, Viajes por Bizancio…, 80-87.
371
O lacună majoră în textul lui Syropoulos face imposibilă verificarea informațiilor
prezentate de autorul anonim al Vieții lui Macarie Makres, unde este amintită o
delegație la curtea papală condusă de un diplomat originar din Pelopones, fără alte
detalii suplimentare. A se vedea: Βίος καὶ πολιτεῖα τοῦ ὁσίου πατρὸς ἡμῶν Μακαρίου τοῦ τὸ
ἐπίκλην Μακρῆ, ἡγουμένου χρηματίσαντος ἐν τῇ σεβασμιωτάτῃ Μονῇ τοῦ Παντοκράτορος 70,
în: Astérios Argyriou, Macaire Makrès et la polémique contre l’Islam. Édition princeps
de l’Éloge de Macaire Makrès et de ses deux œuvres anti-islamiques précédée d’une
étude critique, (ST, 314), Città del Vaticano, Biblioteca Apostolica Vaticana, 1986,
2124-6 (text), 52-54 (comentarii). De asemenea, a se vedea: Σίλβεστρος Συρόπουλος,
Ἀπομνημονεύματα περὶ τῆς ἐν Φλωρεντίᾳ γενομένης συνόδου II.20, în: V. Laurent,
Les Mémoires du Grand Ecclésiarque..., 12224-27.
372
354
spre papa Martin al V-lea. Este foarte posibil ca între membrii acestei
ambasade imperiale să se fi regăsit cel puțin unul dintre cei care ar fi
primit binecuvântarea episcopilor Romei, conform informației furnizate
de ieromonahul Grigorie, μέγας πρωτοσύγκελος și viitor patriarh de
Constantinopol (Grigorie al III-lea Mammas, 1445-1450; PLP 4591)
în Ἀπολογία εἰς τὴν τοῦ Ἐφέσου ἐπιστολήν (Apologie la epistola [lui Marcu]
al Efesului)373. Mesajul ambelor delegații bizantine la Curia romană a
fost legat de redeschiderea negocierilor cu privire la momentul potrivit
pentru convocarea Sinodului care să analizeze unirea celor două Biserici.
De această dată, Martin al V-lea și cardinalii apropiați nu au mai fost de
acord ca acesta să se desfășoare la Constantinopol, ci au cerut ca fiica
(Biserica bizantină) să vină la mamă (Biserica romană), iar Sinodul să se
desfășoare în Occident, fiind dispuși în schimb să asigure întregul buget
necesar. La rândul lor, reprezentanții împăratului Ioan al VIII-lea și-au
declinat competența în privința acestei noi propuneri venite din partea
papei, urmând ca decizia să fie luată după consultările dintre împăratul
și patriarhul din capitala bizantină374. Pe drumul de întoarcere spre
Constantinopol, delegația orientală a fost însoțită de ambasadorul papal
Andrei Chrysoberges, nominalizat episcop latin de Rodos, care a primit
din partea lui Martin al V-lea în zilele de 10-11 iunie 1426 un permis de
liberă trecere și o împuternicire specială pe durata misiunii sale în Orient
pentru a putea acorda absoluțiunea papală celor aflați în situații de cenzură
spirituală375. Misiunea lui Andrei Chrysoberges în orașul de pe malul
373
Γρηγόριος Ἱερομονάχος, Ἀπολογία εἰς τὴν τοῦ Ἐφέσου ἐπιστολήν, în: PG 160, 160B.
Cei patru oameni ai Bisericii menționați de ieromonahul Grigorie au fost: mitropoliții
Macarie al Nicomidiei (1437-1465; PLP 16269) și Ioasaf al Efesului (1433-1437;
PLP 8916), fostul patriarh Eftimie al II-lea și Macarie Makres, starețul mănăstirii
Pantocrator din Constantinopol. Dintre aceștia, patriarhul Eftimie al II-lea, care
fusese mesagerul lui Manuel Paleologul la papa Urban al VI-lea în febr.-mart. 1385,
nu mai era în viață (†1416) în momentul acestei ambasade, iar Ioasaf al Efesului și
Macarie Makres au fost implicați în diferite alte delegații imperiale ulterioare la Roma.
De asemenea, mitropolitul Macarie a participat la Conciliul florentin (1438-1439).
Astfel, cu excepția fostului patriarh Eftimie, oricare dintre cele trei personalități
unioniste menționate de ieromonahul Grigorie ar fi putut fi mesagerul imperial
însărcinat cu această ambasadă (sau chiar cu amândouă misiunile diplomatice din anii
1425-1426) la curtea papei Martin al V-lea. A se vedea: A. Argyriou, Macaire Makrès
et la polémique..., 53-54.
374
II.13-14, în: V. Laurent, Les Mémoires du Grand Ecclésiarque..., 1145-11611.
375
Textele celor două documente pontificale au fost publicate în: Acta Martini V 347a, în:
Acta Martini P.P. V (1417-1431) e Regestis Vaticanis aliisque Fontibus, collegit notisque
adornavit Aloysius L. Tăutu, Indicem nominum confecit Aloysius Glinka OFM,
355
Bosforului a vizat pregătirea primelor etape pentru realizarea proiectului

Sinodului unionist. Împăratul Ioan al VIII-lea a agreat ideea unei reuniuni
episcopale în Italia, însă după o întrevedere cu patriarhul Iosif al II-lea și-a
schimbat radical punctul de vedere inițial și a refuzat să îi încredințeze
legatului papal răspunsul său explicit în privința propunerii transmise
de Martin al V-lea. Prin urmare, în primele luni ale anului 1426, Andrei
Chrysoberges a părăsit Constantinopolul376, urmând ca poziția oficială
a bizantinilor să îi fie transmisă papei prin intermediul unui ambasador
imperial377.
Scrisorile de răspuns din partea lui Ioan al VIII-lea și a patriarhului
Iosif al II-lea la propunerea pontifului ca Sinodul să aibă loc în Italia au
întârziat, acestea fiind expediate abia în februarie-martie 1430 378 prin
intermediul a doi diplomați imperiali: Marcu Iagaris (PLP 7811), μέγας
πριμικήριος, și Macarie Makres (PLP 16379), μέγας πρωτοσύγκελος și
stareț al mănăstirii Pantocrator din Constantinopol379. Un prim semn
(CICO.F, series III, 14/2), Romae, Typis Tipografica Pompei, 1980, 888; G. Hofmann
(ed.), Epistolae pontificiae..., pars I, 18-19 (n. 24). Scrisoarea adresată împăratului, dacă a
existat într-adevăr și un mesaj scris pe lângă declarațiile viva voce amintite de Syropoulos,
s-a pierdut. A se vedea: Σίλβεστρος Συρόπουλος, Ἀπομνημονεύματα περὶ τῆς ἐν Φλωρεντίᾳ
376
Acesta ajunsese deja înapoi la Roma în data de 9 mai 1427, când a primit din partea
papei dispoziția de a-i conferi, după examinare, titlul de Master în Teologie călugărului
dominican Iacob Blacden. Textul acestui document a fost publicat în: M.-H. Laurent,
„L’activité d’André Chrysobergès...”, 432-433.
377
II.15-16, în: V. Laurent, Les Mémoires du Grand Ecclésiarque..., 11615-35.
378
379
Pentru mai multe detalii despre Macarie Makres a se vedea: Raymond J. Loenertz
OP, „Écrits de Macaire Macrès et de Manuel Paléologue dans les mss. Vat. gr. 1107
et Crypten. 161”, OCP, 15 (1949), 185-193 [retipărit în: R.-J. Loenertz, Byzantina
et Franco-Graeca..., 71-79]; Βασίλειος Λαούρδας, „Ὁ Γαβριὴλ Θεσσαλονίκης”, Ath.,
56 (1952), 198-202; Βασ. Λαούρδας, „Μακαρίου τοῦ Μακρῆ, Βίος τοῦ Ἁγίου Ἀνδρέου,
ἀρχιεπισκόπου Κρήτης, τοῦ Ἱεροσολυμίτου”, KCh, 7 (1953), 66-74; Herbert Hunger,
„Eine spätbyzantinische Bildbeschreibung der Geburt Christi”, JÖBG, 7 (1958), 125-140;
Λουΐζας Συνδίκα-Λαούρδα, „Ἐγκώμιον εἰς τὸν ἀρχιεπίσκοπον Θεσσαλονίκης Γαβριήλ”,
Mak., 4 (1955-1960), 352-370; Erich Trapp, „Die Stellung der beiden Apologien des
Vat. Gr. 1107 in der byzantinischen Islampolemik”, JÖBG, 16 (1967), 199-202; Ἀστερίος
Ἀργυρίου, „Μακαρίος ὁ Μακρῆς ἢ Ἀσπρόφρυς (1391-1431)”, GregPal, 53 (1970),
212-225; Paul Gautier, „Le Typikon du Christ Sauveur Pantocrator”, REB, 32 (1974),
23-25; D. Balfour, Politico-Historical Works of Symeon..., 94-97, 214-228; A. Argyriou,
Macaire Makrès et la polémique...; Alexander Sideras, 25 unedierte Byzantinische
Grabreden, (KGr, 5), Θεσσαλονίκη, Παρατηρητής, 1991, 287-336; Alexander Sideras,
Die byzantinischen Grabreden. Prosopographie, Datierung, Überlieferung. 142 Epitaphien
356
al disponibilității bizantinilor față de proiectul papei Martin al V-lea a

fost reconfirmarea interesului pentru refacerea unității Bisericii, mesaj
transmis de către basileu lui Sigismund de Luxemburg în prima parte a
anului 1429380. În drumul lor spre Roma, trecând prin Ancona, cei doi
ambasadori imperiali au avut parte de o excelentă primire din partea
gazdelor anconetane (20 aprilie 1430)381. Mesajul cu caracter secret pe
care i l-au transmis papei trebuie să fi conținut acceptul bizantinilor de
a colabora cu latinii pentru organizarea Sinodului unionist382, în pofida
dialogului polemic cu privire la adaosul Filioque și la folosirea azimei
care, potrivit biografului anonim al lui Macarie Makres, ar fi avut loc
între diplomatul imperial, de o parte, și Martin al V-lea și cardinalii săi,
de cealaltă parte383. În realitate, ceea ce s-a stabilit în urma întâlnirii dintre
ambasadorii bizantini și membrii Curiei pontificale, cărora li s-a alăturat
și episcopul latin de Rodos, Andrei Chrysoberges384, au fost punctele unui
acord, document care a constituit primul pas spre Conciliul florentin:
viitorul Sinod, care ar fi reunit reprezentanții celor două Biserici, inclusiv
und Monodien aus dem byzantinischen Jahrtausend, (WBS, 19), Wien, Verlag der
Österreichischen Akademie der Wissenschaften, 1994, 337-346; Ἀστερίος Ἀργυρίου,
Μακαρίου τοῦ Μακρῆ, Συγγράμματα, (BKM, 25), Θεσσαλονίκη, Κέντρο Βυζαντινών
Ερευνών, 1996.
380
Textul scrisorii imperiale expediate prin serviciile diplomatului regal Benedetto
Fulcho nu s-a păstrat, însă informații despre mesajul transmis de Ioan al VIII-lea au
fost inserate de Sigismund de Luxemburg în epistola adresată despoților Teodor
și Constantin Paleologul, frații basileului, în data de 10 oct. 1429: Σ.Π. Λάμπρος,
Παλαιολόγεια καὶ Πελοποννησιακά..., τόμος Γ΄, 323. De asemenea, a se vedea: F. Dölger,
381
Vicentio Makuscev, Monumenta historica Slavorum meridionalium vicinorumque
populorum e tabulariis et bibliothecis italicis deprompta, colecta atque illustrata, tomus
I (Tabularia minora et nonnullae bibliothecae), vol. 1 (Ancona – Bononia – Florentia),
Varsaviae, Typis districtu Scholastici Varsaviensis, 1874, 162-163.
382
Martini V Annus 13 – Christi 1430 §8, în: Caesaris Baronius, Augustinus Theiner
(eds.), Annales Ecclesiastici, t. 28 (1424-1453), Barri, Ludovicus Guérin/RR. PP.
Coelestini, 1874, 85; Σίλβεστρος Συρόπουλος, Ἀπομνημονεύματα περὶ τῆς ἐν Φλωρεντίᾳ
γενομένης συνόδου II.16, în: V. Laurent, Les Mémoires du Grand Ecclésiarque...,
11635-1188. De asemenea, a se vedea: F. Dölger, Regesten der Kaiserurkunden..., 5. Teil,
n. 3425; J. Darrouzès, Les regestes des actes..., fasc. VII, n. 3334.
383
Βίος καὶ πολιτεῖα τοῦ ὁσίου πατρὸς ἡμῶν Μακαρίου τοῦ τὸ ἐπίκλην Μακρῆ, ἡγουμένου
χρηματίσαντος ἐν τῇ σεβασμιωτάτῃ Μονῇ τοῦ Παντοκράτορος 68-104, în: A. Argyriou,
Macaire Makrès et la polémique..., 2111-22639 (text), 46-56 (comentarii).
384
În discursul ținut în fața sinodalilor prezenți la Basel în data de 22 aug. 1423, Andrei
Chrysoberges a subliniat participarea sa în cadrul acestor negocieri: E. Cecconi,
Studi storici sul Concilio di Firenze..., XXIX-XXX (n. 11). De asemenea, a se vedea:
R. Loenertz, „Les dominicains byzantins...”, 58-60.
357
împăratul bizantin și cei patru patriarhi orientali, urma să aibă loc într-un
oraș-port italian situat între Calabria și Ancona la alegerea basileului;
discuțiile ar trebui să se desfășoare în mod liber, fără constrângeri; costurile
de deplasare (indiferent de rezultatul final al Conciliului) și cazarea
delegaților bizantini (până la 700 persoane) trebuiau să fie suportate de
Biserica latină; protejarea Constantinopolului în fața unui atac neașteptat
al turcilor urma să fie asigurată de două galere și de 300 arcași (fie aceștia
cretani, tarantani sau catalani); alte resurse financiare urmau să fie puse
la dispoziția lui Ioan al VIII-lea pentru același scop385. Prevederile acestui
document trebuie să fi constituit și nucleul scrisorilor de răspuns ale papei
încredințate diplomaților bizantini386. Ulterior, pe drumul de întoarcere,
Marcu Iagaris și Macarie Makres s-au oprit atât la Veneția, pentru a discuta
unele chestiuni care priveau activitatea flotei Republicii în zonele de interes
ale Imperiului (19 iulie 1430)387, cât și în Pelopones, unde, în august 1430,
din porunca împăratului, l-au învestit ca despot pe Toma Paleologul (PLP
21470)388.
Noile coordonate ale răspunsului primit de la Martin al V-lea l-au
determinat pe basileul Ioan al VIII-lea să convoace, la începutul anului 1431,
în reședința împărătesei-mamă, un consiliu cu caracter secret la care au
participat, pe lângă împărat și patriarh, mitropoliții Antonie al Heracleei
Traciei (1409-1440; PLP 1097) și Dositei al Monemvasiei (1430/1431-
1437/1440; PLP 5642), doi reprezentanți ai administrației patriarhale,
monahii Iosif Bryennios și Macarie, duhovnicul fostului basileu
Manuel al II-lea, și doi consilieri imperiali. Acestora li s-au alăturat și
cei trei ambasadori desemnați pentru o nouă misiune la Roma (Marcu
Iagaris; Macarie Kourounas [PLP 13550], stareț al mănăstirii închinate
Sfântului Gheorghe din cartierul Mangana; Dimitrie Angelos Kleidas
Philommates [PLP 29927], secretar imperial)389. Chiar și fără a avea o
prezentare detaliată a acestei întâlniri, unde au fost discutate opțiunile de
385
O schiță de lucru a acestui important document a fost publicată în: G. Hofmann
(ed.), Epistolae pontificiae..., pars I, 20 (n. 26).
386
Aceste epistole s-au pierdut, însă expedierea lor a fost indicată explicit în: Σίλβεστρος
Συρόπουλος, Ἀπομνημονεύματα περὶ τῆς ἐν Φλωρεντίᾳ γενομένης συνόδου II.16, în: V. Laurent,
Les Mémoires du Grand Ecclésiarque..., 1184-6.
387
N. Jorga, Notes et extraits..., tome I, 523-524; F. Thiriet, Régestes des délibérations…,
tome deuxième, 277 (n. 2209).
388
Μακάριος Μελισσηνός (Μελισσουργός), Χρονικόν II.9, în: Georgios Sphrantzes,
Memorii..., 3001-8.
389
358
răspuns față de perspectiva unui Sinod desfășurat în Occident, și în ciuda

faptului că scrisorile (imperială și patriarhală) adresate ulterior pontifului
s-au pierdut390, este evident că împăratul Ioan al VIII-lea a fost cel care a
decis, în pofida avertismentelor venite din partea patriarhului și a lui Iosif
Bryennios, implicarea totală a bizantinilor în acest proiect pontifical391.
Plecați din orașul de pe malul Bosforului în primăvara anului 1431, cei
trei diplomați imperiali au revenit la scurt timp în capitală, după ce au
aflat, pe când se aflau la Gallipoli, despre moartea papei Martin al V-lea
(20 februarie 1431), destinatarul epistolelor. La scurt timp, această
impozantă delegație a fost înlocuită cu un singur mesager, secretarul
Dimitrie Angelos Kleidas Philommates, care a primit scrisori din partea
basileului și a patriarhului, dar și misiunea de a cerceta intențiile noului
pontif, Eugeniu al IV-lea (1431-1447), în privința unirii dintre cele două
Biserici392. Aflat la Roma în octombrie 1431, mesagerul bizantin a discutat
cu papa, printre altele, și despre locurile unde s-ar putea desfășura Sinodul,
convenind, pentru acel moment al negocierilor, asupra orașului Bologna393.
În noiembrie 1431, după ce a primit două scrisori394 din partea lui Eugeniu
390
F. Dölger, Regesten der Kaiserurkunden..., 5. Teil, n. 3431; J. Darrouzès, Les regestes
des actes..., fasc. VII, n. 3337.
391
Punctele de vedere divergente exprimate de cei doi oameni ai Bisericii au fost
descrise în: Σίλβεστρος Συρόπουλος, Ἀπομνημονεύματα περὶ τῆς ἐν Φλωρεντίᾳ γενομένης
συνόδου II.18-19, în: V. Laurent, Les Mémoires du Grand Ecclésiarque..., 1201-12215.
De asemenea, a se vedea: J. Darrouzès, Les regestes des actes..., fasc. VII, n. 3338.
392
Cele două scrisori au fost pierdute, însă câteva informații despre numele mesagerului
și despre momentul când acesta se afla încă la Roma (oct. 1431) au fost indicate în
mai multe documente: N. Jorga, Notes et extraits pour servir à l’histoire des croisades au
XVe siècle, [tome II], Seconde Série, Paris, Ernest Leroux, 1899, 1 (Libri dei mandati,
1431-1434 – 9 oct. 1431); Monumenta Conciliorum Generalium Seculi decimi quinti...,
t. I, 118-119 (n. 66: scrisoarea lui Andrei Chrysoberges către dominicanul Ioan
de Ragusa – 13 oct. 1431); G. Hofmann (ed.), Epistolae pontificiae..., pars I, 21-25
(n. 29-31: bula de dizolvare a Conciliului de la Basel – 12 nov. 1431; scrisoarea adresată
cardinalului-diacon Giuliano Cesarini – 12 nov. 1431; reluarea bulei de dizolvare a
Conciliului de la Basel – 18 dec. 1431); E. Cecconi, Studi storici sul Concilio di Firenze...,
XXIX-XXX (n. 11: discursul ținut de Andrei Chrysoberges, reprezentant al papei, în
fața sinodalilor prezenți la Basel – 22 aug. 1423). Pentru documentele papale a se vedea
și: Acta Eugenii Papae IV 84-85, 94, în: Acta Eugenii Papae IV (1431-1447) e Vaticanis
aliisque Regestis, collegit notisque illustravit Georgius Fedalto, (CICO.F, series III, 15),
Romae, Scuola Tipografica Italo-Orientale S. Nilo, 1990, 54-55, 58. De asemenea,
a se vedea: F. Dölger, Regesten der Kaiserurkunden..., 5. Teil, n. 3432; J. Darrouzès,
Les regestes des actes..., fasc. VII, n. 3339.
393
G. Hofmann (ed.), Epistolae pontificiae..., pars I, 2317-19 (n. 30).
394
Aceste două scrisori pontificale au fost pierdute: Acta Eugenii Papae IV 89-90, în:
Acta Eugenii Papae IV..., 56-57.
359
al IV-lea, una adresată împăratului, iar cealaltă, patriarhului, ambasadorul

imperial a părăsit Roma pentru a aduce la Constantinopol veștile bune cu
privire la disponibilitatea noului papă pentru continuarea dialogului pe
tema unirii ecleziastice inițiat de Martin al V-lea.
Următoarea delegație bizantină direcționată spre Curia pontificală,
formată din Marcu Iagaris, Dimitrie Angelos Kleidas Philommates și
ieromonahul Ioasaf – fostul ambasador Ioan Bladynteros, care l-a înlocuit
pe starețul Macarie Kourounas, a părăsit orașul de pe malul Bosforului
la sfârșitul anului 1432 – începutul anului 1433, cu un chrysobullon din
partea împăratului adresat papei și cardinalilor, precum și cu o scrisoare
patriarhală395. Întâlnirea celor trei ambasadori cu Eugeniu al IV-lea și cu
regele Sigismund de Luxemburg, sosit la Roma pentru propria încoronare,
a avut loc în luna mai 1433. Cele două planuri ale negocierilor au vizat
pe de o parte locul de desfășurare a Sinodului, de această dată bizantinii
preferând orașul Ancona, iar pe de altă parte cererea papei de retrocedare
a cetății Patras, recucerită de Imperiu încă din vara anului 1429396. Înainte
ca delegația imperială să părăsească Roma, în iulie 1433, Eugeniu al IV-lea
i-a încredințat lui Cristoforo Garatoni (PLP 3550) o misiune secretă la
Constantinopol397. Contrar direcției negocierilor anterioare purtate cu papa
Martin al V-lea, mesajul transmis prin intermediul secretarului pontifical
a fost suprinzător: Sinodul s-ar putea desfășura în capitala bizantină, cu
condiția ca legatul papal să primească toate prerogativele acordate primației
romane. Răspunsul inițial negativ din partea patriarhului Iosif al II-lea a
fost modificat în urma intervenției basileului, care a făcut apel la iconomia
bisericească în interpretarea solicitării lui Eugeniu al IV-lea398. Astfel, la
începutul anului 1434, Cristoforo Garatoni a părăsit Constantinopolul
395
II.20, în: V. Laurent, Les Mémoires du Grand Ecclésiarque..., 12216-27. De asemenea,
396
Informații despre conținutul discuțiilor în care au fost implicați acești diplomați
bizantini au fost inserate în: Σίλβεστρος Συρόπουλος, Ἀπομνημονεύματα περὶ τῆς ἐν
Φλωρεντίᾳ γενομένης συνόδου II.20, în: V. Laurent, Les Mémoires du Grand Ecclésiarque...,
1241-16; G. Hofmann (ed.), Epistolae pontificiae..., pars I, 31-33 (n. 42: scrisoarea
pontificală din data de 31 aug. 1434 adresată legaților papali la Conciliul de la Basel).
397
Scrisorile lui Eugeniu al IV-lea adresate împăratului și patriarhului cu această ocazie
s-au pierdut: Σίλβεστρος Συρόπουλος, Ἀπομνημονεύματα περὶ τῆς ἐν Φλωρεντίᾳ γενομένης
συνόδου II.24, în: V. Laurent, Les Mémoires du Grand Ecclésiarque..., 1287-10.
398
Discuțiile pe marginea acestei propuneri au fost prezentate în: Σίλβεστρος
Συρόπουλος, Ἀπομνημονεύματα περὶ τῆς ἐν Φλωρεντίᾳ γενομένης συνόδου II.24-25, în:
V. Laurent, Les Mémoires du Grand Ecclésiarque..., 1286-1302; G. Hofmann (ed.),
Epistolae pontificiae..., pars I, 3222-29 (n. 42).
360
după ce a primit în prealabil scrisorile oficiale din partea împăratului

și a patriarhului prin care cei doi semnatari confirmau acceptarea
propunerii neașteptate venite din partea papei399, ajungând la Roma în
martie-aprilie 1434400.
Această repoziționare a episcopului Romei în negocierile cu bizantinii
pentru convocarea Sinodului unionist a fost dictată de contextul disputei
ecleziastice din Occident între partizanii ideilor conciliariste reuniți la
Basel (1431-1443)401 și cei care îi rămăseseră loiali papei Eugeniu al IV-lea.
Astfel, acest conflict intern a influențat direct dialogul cu bizantinii,
căci fiecare dintre cele două tabere angajate în lupta pentru autoritate
în Biserica romană a considerat că finalizarea negocierilor pentru unirea
ecleziastică ar constitui un argument solid în soluționarea acestei dispute.
De cealaltă parte, reprezentanții Imperiului și ai Bisericii bizantine au
perceput momentul acesta ca pe o oportunitate pe care ar putea-o exploata
la maximum pentru a obține condiții convenabile atât în perspectiva
organizării și desfășurării Sinodului, cât și a ajutorului militar ulterior. Prin
urmare, după repetate apeluri adresate papei Eugeniu al IV-lea pentru a-l
invita pe împăratul bizantin la lucrările Conciliului de la Basel care nu
399
des actes..., fasc. VII, n. 3343.
400
Giovanni Mercati, Ultimi contributi alla storia degli umanisti, fasc. I (Traversariana:
Dieci lettere nuove del B. Ambrogio Camaldolese e varie osservazioni sull’epistolario di
lui pubblicate per il V Centenario della morte, seguono alcune lettere di Andrea [Fiocchi]
da Firenze, segretario apostolico), (ST, 90), Città del Vaticano, Biblioteca Apostolica
Vaticana, 1939, 114, n. 2.
401
Pentru mai multe detalii cu privire la Conciliul de la Basel a se vedea: J. Gill,
Constance et Bale-Florence..., 117-209, 332-351, 353-355; Dean Loy Bilderback,
The Membership of the Council of Basle, PhD dissertation, University of Washington,
1966; Joachim W. Stieber, Pope Eugenius IV, the Council of Basel and the Secular and
Ecclesiastical Authorities in the Empire. The Conflict over Supreme Authority and Power
in the Church, (SHCT, 13), Leiden, Brill, 1978; Johannes Helmrath, Das Basler Konzil
(1431-1449): Forschungsstand und Probleme, (KHAb, 32), Köln, Böhlau, 1987; Aeneas
Sylvivs Piccolominvs (Pivs II), De gestis Concilii Basiliensis commentariorvm. Libri
II, edited and translated by Denys Hay and W.K. Smith, re-issued with corrections,
(OMT), Oxford, The Clarendon Press, 1992; Stefan Sudmann, Das Basler Konzil:
synodale Praxis zwischen Routine und Revolution, (TRI, 8), Frankfurt am Main, Peter
Lang, 2005; Michiel Decaluwé, A Successful Defeat: Eugene IV’s Struggle with the
Council of Basel for Ultimate Authority in the Church (1431-1449), (BiIHBR, 59),
Bruxelles, Institut Historique Belge de Rome, 2009. De asemenea, ultima ediție
a decretelor acestui Conciliu au fost publicate în: F. Lauritzen, N.M. Minnich et al.
(eds.), Conciliorum Oecumenicorum Generaliumque Decreta. Editio critica, vol. 2/2
(The General Councils of Latin Christendom. From Basel to Lateran V, 1431-1517),
(CChr), Turnhout, Brepols, 2013, 667-1135.
361
au avut niciun rezultat, în ianuarie 1433 sinodalii conciliariști s-au decis

să trimită la Constantinopol propria delegație, formată din episcopul
Antonie de Suda și Alberto de Crispis402. Ajunși în primăvara aceluiași
an (1433) în capitala bizantină, cei doi mesageri latini au reușit să îi convingă
pe împărat și pe patriarh de autoritatea Conciliului în raport cu papa, obținând
din partea acestora nominalizarea unei ambasade imperiale care să se deplaseze
la Basel și să discute condițiile participării delegației răsăritene la Sinodul
unionist403. După ce au petrecut mai bine de șase luni în Constantinopol,
evitând totuși o întâlnire directă cu Cristoforo Garatoni, secretarul papei
Eugeniu al IV-lea, aflat în aceeași perioadă în orașul de pe malul Bosforului,
cei doi delegați veniți de la Basel au primit răspunsurile oficiale din partea
împăratului și a patriarhului (15 octombrie 1433)404. Ulterior, în ziua de 11
noiembrie 1433, cei trei diplomați imperiali aleși pentru a reprezenta interesele
bizantine în fața Conciliului de la Basel (πρωτοβεστιάριος Dimitrie Paleologul
Metochites [PLP 17981]405, ieromonahul Isidor [PLP 8300], starețul
mănăstirii Sfântul Dimitrie Kellibara din Constantinopol406, și Ioan Laskaris
402
Scrisorile aduse de cei doi mesageri s-au pierdut, însă s-au păstrat instrucțiunile
precise pe care le-au primit aceștia din partea Conciliului de la Basel într-o prezentare
sintetică a negocierilor dintre conciliariști și bizantini redactată de dominicanul Ioan de
Ragusa (iul. 1435): Iohannes de Ragusio, De modo quo Greci fuerant reducendi ad Ecclesiam
per Concilium Basiliense, în: Concilium Basiliense. Studien und Quellen zur Geschichte des
Concils von Basel, herausgegeben mit Unterstützung der historischen und antiquarischen
Gesellschaft von Basel, Band I (Johannes Haller – ed., Studien und Dokumente, 1431-1437),
Basel, R. Reich vormals C. Detloffs Buchhandlung, 1896, 331-333.
403
Pentru detalii despre ambasada conciliaristă în Constantinopol (1433) a se vedea:
404
Variantele în limba latină ale celor două scrisori au fost publicate în: I.D. Mansi (ed.),
Sacrorum Conciliorum..., t. XXIX, 617-618 (n. XC: epistola imperială); G. Hofmann
(ed.), Orientalium documenta minora..., 6-7 (n. 3: epistola patriarhală). De asemenea,
405
Pentru alte detalii despre acest ambasador imperial a se vedea: V. Laurent, „Le dernier
gouverneur byzantin de Constantinople: Démétrius Paléologue Métochite, grand
stratopédarque (†1453)”, REB, 15 (1957), 196-206.
406
Pentru mai multe informații despre acest personaj important în contextul Conciliului
florentin a se vedea: Σπυρίδων Π. Λάμπρος, „Ἰσιδώρου μητροπολίτου Θεσσαλονίκης
ὀκτὼ ἐπιστολαὶ ἀνέκδοτοι”, NE, 9 (1912), 343-414; Giovanni Mercati, Scritti
d’Isidoro il cardinale ruteno e codici a lui appartenuti che si conservano nella Biblioteca
Apostolica Vaticana, (ST, 46), Roma, Biblioteca Apostolica Vaticana, 1926; [A.W.]
Ziegler, „Isidore de Kiev, apôtre de l’Union florentine”, Irén., 13 (1936), 393-410;
A.W. Ziegler, „Vier bisher nicht veröffentlichte griechische Briefe Isidors von Kijev”,
BZ, 44 (1951), 570-577; Adolf W. Ziegler, „Die restliche vier unveröffentlichte Isidors
von Kijev”, OCP, 18 (1952), 135-142; Georg Hofmann SJ, „Quellen zu Isidor von Kiew
362
Disypatos [PLP 5537]) au primit scrisoarea de acreditare din partea lui Ioan
al VIII-lea407. După ce o furtună puternică i-a întors din drum, episcopul
Antonie de Suda a părăsit capitala Imperiului la începutul lunii decembrie
1433, având asupră-i o nouă scrisoare din partea împăratului bizantin, datată
28 noiembrie 1433408, și a reușit să ajungă la Basel în mai 1434409. Cel de-al
doilea delegat al Sinodului conciliarist, împreună cu cei trei diplomați
imperiali au plecat în ianuarie 1434, alegând un traseu diferit: au navigat spre
nord în Marea Neagră, apoi au traversat Ungrovlahia și regatul Ungariei, până
în orașul Ulm (iunie 1434), unde i-au predat lui Sigismund de Luxemburg
o epistolă din partea basileului410, ajungând în cele din urmă la destinație în
iulie 1434411.
als Kardinal und Patriarch”, OCP, 18 (1952), 143-157; V. Laurent, „Isidore de Kiev
et la métropole de Monembasie”, REB, 17 (1959), 150-157; Miscellanea in honorem
Cardinalis Isidori (1463-1963), (AOSBM, Series 2, Sectio 2, vol. 4/10, fasc. 1-4),
Romae, Sumptibus PP. Basilianorum, 1963; Joseph Gill SJ, Personalities of the
Council of Florence and Other Essays, Oxford, Basil Blackwell, 1964, 65-78; J. Gill SJ,
G. Hofmann SJ, E. Candall SJ, „Isidore Metropolitan of Kiev and All Russia, On Peace
and Love”, OCP, 33 (1967), 370-379; Isidorus Arch. Kioviensis et totius Russiae,
Sermones inter Concilium Florentinum conscripti, e codicibus graecis autographis
deprompti additis versione latina, notis indicibus a Georgio Hofmann SJ et Emmanuele
Candal SJ editi / Card. Iuliani Cesarini, Memoria de additione ad Symbolum, cum
versione graeca Nicolai Secundini a Georgio Hofmann DJ edita, (CFl, Series A,
10/1), Roma, Pontificium Institutum Orientalium Studiorum, 1971; Jan Krajcar SJ,
„Metropolitan Isidore’s Journey to the Council of Florence. Some Remarks”, OCP, 38
(1972), 367-387; Otto Kresten, Eine Sammlung von Konzilakten aus dem Besitze des
Kardinals Isidoros von Kiev, mit 12 Abbildungen auf 6 Tafeln, (DÖAW, 123), Wien:
Verlag der Österreichischen Akademie der Wissenschaften, 1976; W. Röll, „Ein zweiter
Brief Isidors von Kiew über die Eroberung Konstantinopels”, BZ, 69 (1976), 13-16;
Maria Pia Pagani, „Il perfido protagonista: Isidoro di Kiev al concilio di Firenze del
1439”, în: Gabriele de Rosa, Francesca Lomastro (eds.), L’età di Kiev e la sua eredità
nell’incontro con l’Occidente. Atti del convegno, Vicenza, 11-13 aprile 2002, (MOE, 1),
Roma, Viella, 2003, 157-180.
407
Atât originalul în limba greacă, cât și versiunea în limba latină a acestui document
au fost publicate în: G. Hofmann (ed.), Orientalium documenta minora..., 8-9 (n. 4).
De asemenea, a se vedea: Σίλβεστρος Συρόπουλος, Ἀπομνημονεύματα περὶ τῆς ἐν Φλωρεντίᾳ
γενομένης συνόδου II.23, în: V. Laurent, Les Mémoires du Grand Ecclésiarque..., 12612-
1285; F. Dölger, Regesten der Kaiserurkunden..., 5. Teil, n. 3439.
408
Varianta în limba latină a acestei epistole a fost publicată în: E. Cecconi, Studi storici
sul Concilio di Firenze..., XXXIX-XL (n. 16). De asemenea, a se vedea: F. Dölger,
409
Iohannes de Ragusio, De modo quo Greci fuerant reducendi ad Ecclesiam per Concilium
Basiliense, în: Concilium Basiliense..., Band I, 334.
410
411
Periplul acestei ambasade de la Constantinopol până la Ulm a fost descris de Alberto
de Crispis într-o scrisoare adresată Sinodului conciliarist, datată 25 iun. 1434, care a
363
La începutul anului 1434, bizantinii promiseseră deja două soluții

diametral opuse celor două tabere din societatea ecleziastică occidentală.
Astfel, papei Eugeniu al IV-lea îi transmiseseră prin intermediul lui
Cristoforo Garatoni că sunt de acord ca discuțiile pentru unirea Bisericilor să
aibă loc la Constantinopol, iar către sinodalii reuniți la Basel direcționaseră
o ambasadă impozantă, care avea mandatul de a obține cele mai bune
condiții posibile în perspectiva transferului delegației Bisericii Răsăritene
la un Sinod ținut în Occident. În acest context duplicitar au revenit, după
ianuarie 1434, cei trei diplomați (Marcu Iagaris, Dimitrie Angelos Kleidas
Philommates și ieromonahul Ioasaf ) care se întâlniseră cu Eugeniu al IV-lea,
în prezența lui Sigismund de Luxemburg, încă din luna mai 1433. Scrisorile
prezentate de aceștia indicau însă ca Sinodul să aibă loc acolo (ἐκεῖσε), în
Italia412. Însă, înaintea oricărei reacții din partea împăratului, care și-ar
fi putut exprima nedumerirea cu privire la cele două mesaje divergente
primite din partea pontifului roman într-un interval atât de scurt
(august/septembrie 1433 – ianuarie/februarie 1434), Eugeniu al IV-lea
a fost cel care a clarificat această situație, numindu-l pe același Cristoforo
Garatoni legat apostolic pentru Orient (13 iulie 1434) încredințându-i
totodată o dublă misiune: să încheie un acord ferm cu partea bizantină
în privința convocării Sinodului unionist la Constantinopol și să îi
viziteze pe catholicos-ul Ciliciei, Constantin al V-lea, precum și pe
episcopul comunității armene din Ierusalim, Isaia, pentru a-i convinge de
necesitatea unirii ecleziastice413. Prima parte a acestei misiuni diplomatice
a fost un succes, căci discuțiile cu Ioan al VIII-lea și cu Iosif al II-lea
s-au finalizat rapid cu un document acceptat de ambele părți, semnat și
sigilat corespunzător (noiembrie 1434)414. Mai mult decât atât, în data de
12 noiembrie 1434 basileul a semnat o epistolă adresată participanților
la Sinodul conciliarist de la Basel, prin care le aducea la cunoștință faptul
că a ajuns la un acord cu Eugeniu al IV-lea pentru ca adunarea episcopală
care să discute posibilitatea unirii bisericești să aibă loc la Constantinopol.
fost publicată în: E. Cecconi, Studi storici sul Concilio di Firenze..., LXIV-LXV (n. 26).
412
II.21, în: V. Laurent, Les Mémoires du Grand Ecclésiarque..., 12417.
413
G. Hofmann (ed.), Epistolae pontificiae..., pars I, 29-30 (n. 36-39).
414
Varianta în limba latină a capitolelor acestui document a fost introdusă în epistola
adresată de papa Eugeniu al IV-lea sinodalilor reuniți la Basel (22 febr. 1435):
G. Hofmann (ed.), Epistolae pontificiae..., pars I, 3938-4039 (n. 47). De asemenea, a
se vedea: Σίλβεστρος Συρόπουλος, Ἀπομνημονεύματα περὶ τῆς ἐν Φλωρεντίᾳ γενομένης
συνόδου II.30, în: V. Laurent, Les Mémoires du Grand Ecclésiarque..., 1343-12; F. Dölger,
Regesten der Kaiserurkunden..., 5. Teil, n. 3444; J. Darrouzès, Les regestes des actes..., fasc.
VII, n. 3344.
364
De asemenea, i-a indicat și pe cei doi ambasadori imperiali, frații Gheorghe

Disypatos (PLP 5529) și Manuel Disypatos (PLP 5540), cărora le-a și
încredințat această epistolă și care urmau să se deplaseze alături de
Cristoforo Garatoni la Curia pontificală pentru a adăuga și semnătura
papei pe respectivul document415. Patru zile mai târziu (16 noiembrie
1434), basileul a decis totuși să trimită o ambasadă separată direct către
Basel, anunțându-le sinodalilor numirea celor doi delegați la curtea papală,
iar celor trei ambasadori bizantini prezenți deja la Sinodul conciliarist le-a
adresat noi instrucțiuni, în concordanță cu prevederile acordului semnat
cu Papalitatea416. La mijlocul lunii decembrie 1434, legatul apostolic și cei
doi frați Disypatos se aflau la Veneția, de unde Cristoforo Garatoni l-a
anunțat pe Eugeniu al IV-lea de succesul misiunii sale la Constantinopol
și de iminenta sosire la Florența, unde se afla retras pontiful roman, a
delegaților bizantini care doreau confirmarea documentului semnat de
împărat și de patriarh417. La rândul lor, Gheorghe și Manuel Disypatos
au adresat o epistolă celor trei diplomați imperiali care se aflau la Basel,
anunțându-i să sisteze toate negocierile cu sinodalii conciliariști, însă din
motive necunoscute această scrisoare nu a ajuns la destinație418. Ajunși la
Florența în a doua jumătate a lunii ianuarie 1435, ambasada mixtă sosită
de la Constantinopol a descoperit că papa Eugeniu al IV-lea nu a dorit
să confirme documentul semnat în capitala bizantină, ci a direcționat-o
în schimb spre Conciliul de la Basel, în plenul căruia urma să prezinte
rezultatele ultimelor negocieri purtate în orașul de pe malul Bosforului.
În acest sens, în data de 22 februarie 1435, pontiful a semnat două scrisori
adresate celor trei președinți ai Sinodului conciliarist și, respectiv, plenului
adunării episcopale de la Basel, descriind pe scurt stadiul discuțiilor cu
415
Varianta în limba latină a acestei epistole imperiale a fost publicată în: G. Hofmann
(ed.), Orientalium documenta minora..., 12-13 (n. 8). De asemenea, a se vedea:
416
O variantă în limba latină a textului epistolei imperiale a fost redată în: Iohannes de
Ragusio, De modo quo Greci fuerant reducendi ad Ecclesiam per Concilium Basiliense, în:
Concilium Basiliense..., Band I, 343. De asemenea, a se vedea: F. Dölger, Regesten der
Kaiserurkunden..., 5. Teil, n. 3446-3447. Numele membrilor acestei delegații bizantine
la Basel nu s-au păstrat.
417
Textul acestei scrisori a fost publicat în: E. Cecconi, Studi storici sul Concilio di Firenze...,
CXXI-CXXII (n. 44).
418
Textul epistolei celor doi frați către prima ambasadă bizantină la Basel s-a pierdut,
însă, în ciuda unei erori de cronologie (autorul a indicat ian. 1435 ca moment al
transmiterii corespondenței din Veneția, în loc de dec. 1434). Această informație a fost
furnizată în: Iohannes de Ragusio, De modo quo Greci fuerant reducendi ad Ecclesiam
per Concilium Basiliense, în: Concilium Basiliense..., Band I, 342.
365
bizantinii în privința unirii celor două Biserici în care fusese implicat

Scaunul Apostolic în ultimul an419.
În a doua jumătate a anului 1434, Eugeniu al IV-lea și-a schimbat
radical atitudinea față de înaltul cler latin care susținea superioritatea
autorității Conciliului în raport cu cea deținută de papă. Astfel, în zilele
de 30-31 august 1434, pontiful a adresat sinodalilor reuniți la Basel două
epistole în care le-a prezentat ultimele rezultate ale dialogului cu bizantinii
pe marginea alegerii locului potrivit pentru convocarea Conciliului de unire
(întâlnirea de la Roma din mai 1433 și misiunea diplomatică a lui Cristoforo
Garatoni la Constantinopol din a doua jumătate a anului 1433)420.
Însă, la rândul lor, episcopii conciliariști inițiaseră ei înșiși negocieri intense
cu cei trei delegați imperiali aflați la Basel încă din iulie 1434, reușind
să stabilească principiile unui acord propriu cu răsăritenii, care avusese
ca punct de plecare documentul agreat la Roma, în vara anului 1430,
de ambasadorii Marcu Iagaris și Macarie Makres cu papa Martin
al V-lea421. Prin urmare, în ziua de 5 septembrie 1434, când au fost citite
la Basel cele două epistole pontificale422, sinodalii au decis ca acordul
discutat cu delegații imperiali să fie aprobat în mod solemn în proxima
ședință de lucru (7 septembrie 1434), acest document fiind promulgat ca
bulă conciliară sub numele de Sicut pia mater423. Astfel, în toamna anului
1434, concomitent, la Basel și la Constantinopol, au fost concepute două
proiecte radical diferite în conținut: primul prevedea ca Sinodul să aibă loc
într-o localitate din Occidentul latin, dacă nu chiar la Basel, pe când cel
de-al doilea stipula ca acest moment istoric să fie organizat chiar în capitala
Imperiului. Cerându-i-se să ratifice rezultatele acestei negocieri paralele,
419
Textele celor două scrisori pontificale au fost publicate în: G. Hofmann (ed.), Epistolae
pontificiae..., pars I, 38-42 (n. 47-48).
420
Epistolele papale au fost publicate în: G. Hofmann (ed.), Epistolae pontificiae..., pars I,
31-33 (n. 41-42).
421
II.26, în: V. Laurent, Les Mémoires du Grand Ecclésiarque..., 1303-20; E. Cecconi, Studi
storici sul Concilio di Firenze..., LXXXVIII-XCII (n. 30). După ce delegația bizantină
a fost prezentată în plenul Sinodului (19 iul. 1434), ieromonahul Isidor, conducătorul
ambasadei imperiale, a avut ocazia de a se adresa tuturor celor prezenți în ziua de 24 iul.
1434: Σπ. Π. Λάμπρος, Παλαιολόγεια καὶ Πελοποννησιακά, τόμος Α΄, Ἀθήνα, Ἐπιτροπὴ
Ἐκδόσεως τῶν Καταλοίπων Σπυρίδωνος Λάμπρου, 1912-1923, 3-14 (text original în
limba greacă); E. Cecconi, Studi storici sul Concilio di Firenze..., LXXX-LXXXVII
(n. 29) (traducere în limba latină a lui Giovanni Aurispa).
422
Monumenta Conciliorum Generalium Seculi decimi quinti, ediderunt Caesareae
Academiae Scientiarum Socii Delegati, tomus secundus (Concilium Basileense. Scriptorum),
Vindobonae, Typis C.R. Officinae Typographicae Aulae et Status, 1873, 761.
423
Textul acestui document a fost publicat în: E. Cecconi, Studi storici sul Concilio di
Firenze..., XCVI-XCIX (n. 32).
366
papa Eugeniu al IV-lea a trimis către sinodalii de la Basel o nouă epistolă

explicativă, reluând o parte din informațiile deja transmise la sfârșitul verii
(31 august 1434) și anunțându-i că secretarul său, Cristoforo Garatoni, se
afla deja la Constantinopol pentru a finaliza acordul principial discutat în
anul anterior (1433)424.
În contextul acestor tratative paralele (Roma – Constantinopol; Basel –
Constantinopol), la mijlocul lunii martie 1435 Gheorghe și Manuel
Disypatos, însoțiți de Cristoforo Garatoni au ajuns la reuniunea episcopilor
conciliariști de la Basel. După ce în ziua de 5 martie 1435 secretarul papal,
secondat de Manuel Disypatos, a prezentat în plen detaliile documentului
aprobat de împărat și de patriarh, sinodalii au analizat cu atenție toate
opțiunile pe care le aveau, concluzionând că cei cinci delegați bizantini
ar trebui să poată alege între cele două variante: Constantinopol sau
Basel425. Astfel, în ziua de 27 aprilie 1435, diplomații orientali s-au
exprimat în unanimitate în favoarea planului conciliarist promulgat în
septembrie 1434426. Ulterior, cei cinci ambasadori imperiali au plecat spre
Constantinopol în etape: Manuel Disypatos a fost primul care a părăsit
orașul Basel, acesta alegând să traverseze Ungaria, la scurt timp după ce a
primit din partea Conciliului un set de trei epistole adresate împăratului
Ioan al VIII-lea, patriarhului Iosif al II-lea și împăratului din Trapezunt, Ioan
al IV-lea, toate datate 30 aprilie 1435427; ieromonahul Isidor s-a îndreptat
spre Veneția, unde a fost urmat de ceilalți trei delegați bizantini, care au
plecat din orașul unde se desfășura Conciliul la mijlocul lunii iunie 1435428.
De asemenea, sinodalii reuniți la Basel au decis să își trimită la
Constantinopol o delegație proprie, formată din clericii latini Ioan de
Ragusa (PLP 8574), Heinrich Menger (PLP 17553) și Simon Fréron
424
Textul acestei a doua epistole pontificale pe tema negocierilor cu bizantinii adresate
sinodalilor reuniți la Basel a fost publicat în: G. Hofmann (ed.), Epistolae pontificiae...,
pars I, 35-37 (n. 45).
425
Monumenta Conciliorum Generalium Seculi decimi quinti..., t. II, 786-788; Iohannes
de Ragusio, De modo quo Greci fuerant reducendi ad Ecclesiam per Concilium Basiliense,
în: Concilium Basiliense..., Band I, 350-358.
426
Basiliense, în: Concilium Basiliense..., Band I, 358-359 (indicație cronologică greșită –
15 mai 1435); Concilium Basiliense. Studien und Quellen zur Geschichte des Concils von
Basel, herausgegeben mit Unterstützung der historischen und antiquarischen Gesellschaft
von Basel, Band III ( Johannes Haller – ed., Protokolle des Concils von 1434 und 1435),
Basel, R. Reich vormals C. Detloffs Buchhandlung, 1900, 371-372.
427
Textul scrisorii adresate basileului din Constantinopol a fost publicat în: Iohannes
de Ragusio, De modo quo Greci fuerant reducendi ad Ecclesiam per Concilium Basiliense,
în: Concilium Basiliense..., Band I, 362-363.
428
Basiliense, în: Concilium Basiliense..., Band I, 363-364.
367
(PLP 25375), căreia i-au încredințat un set de instrucțiuni precise în

perspectiva negocierilor cu partea bizantină (iunie 1435)429. La începutul
lunii august 1435, ambasada conciliaristă, împreună cu cei patru delegați
imperiali (Dimitrie Paleologul Metochites, ieromonahul Isidor, Ioan
Laskaris Disypatos și Gheorghe Disypatos) și mesagerul pontifical
Cristoforo Garatoni, care primise două scrisori din partea lui Eugeniu
al IV-lea adresate împăratului și patriarhului430, s-au îmbarcat din portul
venețian Pola, ajungând la Constantinopol în data de 24 septembrie 1435431.
În următoarele două luni (octombrie-noiembrie 1435), cei trei delegați
latini sosiți de la Basel au avut mai multe întâlniri cu Ioan al VIII-lea,
cu Iosif al II-lea, precum și cu o comisie specială de dialog, cu scopul
de a fixa ultimele detalii pentru ca Sinodul unionist să fie organizat sub
patronajul episcopilor conciliariști432. Astfel, după ce au subliniat în fața
429
Acest document a fost publicat în: Concilium Basiliense..., Band I, 364-372.
430
Textele celor două epistole papale s-au pierdut, însă ambii destinatari se referă,
în răspunsurile lor, la un mesaj scris din partea lui Eugeniu al IV-lea. A se vedea:
G. Hofmann (ed.), Epistolae pontificiae..., pars I, 46-47 (n. 51-52).
431
A se vedea scrisoarea transmisă de ambasadorii conciliariști plenului Sinodului din
Basel (6 aug. 1435): E. Cecconi, Studi storici sul Concilio di Firenze..., CXLI-CXLII
(n. 51). De asemenea, pentru precizarea momentului în care au ajuns la destinație a se
vedea epistola adresată sinodalilor din Basel de către doi dintre ambasadorii aflați încă
în Constantinopol, Ioan de Ragusa și Simon Fréron (9 febr. 1436): E. Cecconi, Studi
storici sul Concilio di Firenze..., CXCVIII-CCV (n. 77).
432
Punctul de vedere bizantin cu privire la dialogul din toamna anului 1435, continuat
apoi pe parcursul anilor 1436-1437, a fost prezentat în detaliu în: Σίλβεστρος
Συρόπουλος, Ἀπομνημονεύματα περὶ τῆς ἐν Φλωρεντίᾳ γενομένης συνόδου II.27-III.56,
în: V. Laurent, Les Mémoires du Grand Ecclésiarque..., 13021-16630; E. Cecconi, Studi
storici sul Concilio di Firenze..., CLX-CLXI (n. 57), CLXXVI-CLXXXVIII (n. 66-
71), CXCII-CXCIII (n. 74), CCXV-CCXVI (n. 80); Concilium Basiliense. Studien
und Quellen zur Geschichte des Concils von Basel, herausgegeben mit Unterstützung der
historischen und antiquarischen Gesellschaft von Basel, Band V (Gustav Beckmann,
Rudolf Wackernagel, Giulio Coggiola – eds., Tagebuchaufzeichnungen 1431-1435 und
1438, Acten der Gesandtschaft nach Avignon und Konstantinopel 1437-1438, Brief des
Enea Silvio 1433, Tagebuch des Andrea Gatari 1433-1435), Basel, R. Reich vormals
C. Detloffs Buchhandlung, 1904, 182-184. De cealaltă parte, delegații latini și-au
exprimat propria interpretare a evenimentelor într-o serie de documente cu caracter formal
sau informal: E. Cecconi, Studi storici sul Concilio di Firenze..., CL-CLIX (n. 55-56),
CLXIII (n. 59), CLXVIII-CLXXV (n. 62-65), CXCIV (n. 75), CXCVIII-CCXIV
(n. 77-79), CCXVII-CCXIX (n. 81), CCLIII-CCLVIII (n. 93), CCCCLXXXVII-
DXXII (n. 178); Concilium Basiliense..., Band I, 374-383. De asemenea, implicarea
dominicanului Ioan de Ragusa (Ivan Stojković) a fost analizată în: Aloysius Krchňák,
De vita et operibus Ioannis de Ragusio, (Lat., NS, 26/3-4), Romae, Facultas Theologica
Pontificae Universitatis Lateranensis, 1960, 30-40; André Tuilier, „La mission à Byzance
368
împăratului și a patriarhului necesitatea convocării unui Sinod Ecumenic

pentru discutarea unirii Bisericilor, iar pentru acest scop Baselul ar
constitui cea mai bună opțiune (2-3 octombrie 1435), primul obstacol
important a fost generat de interpretarea unui pasaj din introducerea
bulei conciliare Sicut pia mater (7 septembrie 1434) în care bizantinii
erau asimilați disidenților husiți433. Însă revizuirea necesară a preambulului
acestui document trebuia să fie dublată și de acordarea unor garanții în
privința întoarcerii bizantinilor care ar urma să participe la acest Sinod
indiferent de rezultatul discuțiilor privind unirea bisericească, a unor
permise speciale de liberă trecere pentru membrii delegației orientale și de
prezența papei la lucrările Conciliului unionist. De asemenea, bizantinii
nu au considerat orașul Basel ca fiind o opțiune viabilă pentru desfășurarea
acestei reuniuni sinodale, ci doreau alegerea uneia dintre localitățile mai
apropiate de litoralul Mării Adriatice, care să fie acceptată și confirmată și
de Eugeniu al IV-lea434. După mai multe întâlniri și discuții pe marginea
subiectelor amintite, în ziua de 30 noiembrie 1435, în biserica închinată
Sfintei Învieri din Constantinopol, a avut loc o întâlnire oficială în public,
ocazie ce a înlesnit schimbul de documente diplomatice între cele două
părți implicate în negociere435. Astfel, ambasadorii conciliariști au prezentat
trei documente, datate 25 noiembrie 1435, prin care promiteau solemn
împăratului și patriarhului că toate punctele discutate și aprobate în
urma întâlnirilor succesive din lunile octombrie-noiembrie 1435, inclusiv
noua variantă a introducerii bulei Sicut pia mater și textul permiselor
de liberă trecere care urmau să fie acordate bizantinilor în perspectiva
sosirii acestora în Occident, vor fi confirmate oficial, cât mai curând
de Jean de Raguse, docteur de Sorbonne, et le rôle des Grecs dans la solution de la crise
conciliaire”, BPH, 1979, 137-152; Petar Vrankić, „Johannes von Ragusa im Ringen um
die Teilnahme der Griechen am Basler Konzil”, AHC, 27-28 (1995-1996), 476-482;
Kerstin Hajdú, „Pachomios Calogerus und die Griechischkenntnisse des Johannes de
Ragusio. Addendum mit 2 Abb. auf Tafel I und II”, BZ, 95 (2002), 69-71; Н.Г. Пашкин,
„О некоторых аспектах дипломатической миссии в Константинополь Иоанна
Рагузанского (1435—1437 гг.)”, ADSV, 34 (2003) [= Материалы XI Международных
научных Сюзюмовских чтений (Екатеринбург, 26-28 марта 2003 г.)], 392-398.
433
II.27-29, 33-39, în: V. Laurent, Les Mémoires du Grand Ecclésiarque..., 13021-1342,
13810-14433; E. Cecconi, Studi storici sul Concilio di Firenze..., CL-CLXIII (n. 55-59).
434
II.40-42, 45, în: V. Laurent, Les Mémoires du Grand Ecclésiarque..., 14434-14810, 1523-27.
435
Σίλβεστρος Συρόπουλος, Ἀπομνημονεύματα περὶ τῆς ἐν Φλωρεντίᾳ γενομένης συνόδου II.50,
în: V. Laurent, Les Mémoires du Grand Ecclésiarque..., 1584-20. Ioan de Ragusa a precizat
data acestui moment oficial (in die Sancti Andreae) în raportul prezentat sinodalilor de
la Basel (29 ian. 1438): E. Cecconi, Studi storici sul Concilio di Firenze..., CCCCXCVI.
369
posibil, de Conciliul de la Basel436. La rându-le, reprezentanții Statului

și Bisericii bizantine i-au înmânat lui Heinrich Menger, cel împuternicit
să reprezinte interesele bizantine în fața sinodalilor de la Basel, un set
de documente, datate 26 noiembrie 1435, în care și-au reconfirmat
angajamentul de a respecta toate stipulațiile acordului, după ce Conciliul
va accepta amendamentele discutate cu cei trei ambasadori, au solicitat
prezența papei la lucrările Sinodului unionist și alegerea unui loc de
desfășurare convenabil pentru toate părțile implicate în această acțiune437.
Același mesager latin a fost însărcinat să îi transmită și papei Eugeniu
al IV-lea două scrisori, una din partea împăratului (26 noiembrie 1435) și
alta din partea patriarhului (11 noiembrie 1435), în care expeditorii i-au
mulțumit pontifului pentru epistolele primite prin intermediul lui Cristoforo
Garatoni și l-au anunțat că Heinrich Menger a fost mandatat să obțină
alegerea orașului Ancona ca loc de desfășurare a Sinodului unionist438. Pe
lângă toate aceste epistole imperiale și patriarhale, diplomatul conciliarist a
primit o scrisoare adresată sinodalilor de la Basel din partea lui Constantin
Paleologul, fratele basileului, care îi asigura pe aceștia de implicarea
sa totală în chestiunea unirii celor două Biserici (26 noiembrie 1435),
și o alta unde era confirmată misiunea cu care a fost însărcinat clericul de
origine germană, semnată de cei doi ambasadori rămași în Constantinopol,
Ioan de Ragusa și Simon Fréron (29 noiembrie 1435)439. Plecat din capitala
Imperiului la începutul lunii decembrie 1435, Heinrich Menger a debarcat
la Veneția (2 ianuarie 1436), prezentându-și raportul în plenul Conciliului
în data de 21 februarie 1436440. În aceeași perioadă (decembrie 1435) a
părăsit Constantinopolul și secretarul pontifical Cristoforo Garatoni, care,
436
Cele trei documente, însoțite de varianta revizuită a preambulului textului conciliar
din sept. 1434, au fost publicate în: E. Cecconi, Studi storici sul Concilio di Firenze...,
CLXVIII-CLXXV (n. 62-65).
437
Versiunile în limba latină ale celor șase epistole (trei semnate de împărat și alte trei din partea
patriarhului) au fost publicate în: G. Hofmann (ed.), Orientalium documenta minora...,
16-22 (n. 11-16). De asemenea, a se vedea: F. Dölger, Regesten der Kaiserurkunden..., 5. Teil,
n. 3449-3451; J. Darrouzès, Les regestes des actes..., fasc. VII, 3347-3349.
438
Variantele în limba latină ale acestor două scrisori au fost publicate în: G. Hofmann
(ed.), Orientalium documenta minora..., 13-15 (n. 9-10).
439
Varianta în limba latină a epistolei lui Constantin Paleologul a fost publicată în:
G. Hofmann (ed.), Orientalium documenta minora..., 22-23 (n. 17). Textul scrisorii
celor doi ambasadori conciliariști din Constantinopol a fost publicat în: E. Cecconi,
Studi storici sul Concilio di Firenze..., CXCI (n. 73).
440
Scrisoarea lui H. Menger adresată participanților la Conciliul Basel (datată 4 ian.
1436) a fost publicată în: E. Cecconi, Studi storici sul Concilio di Firenze..., CXCIV
(n. 75). Informația cronologică cu privire la momentul raportului prezentat Conciliului
a fost publicată în: Concilium Basiliense. Studien und Quellen zur Geschichte des
Concils von Basel, herausgegeben mit Unterstützung der historischen und antiquarischen
370
foarte probabil, a fost însoțit pe drumul de întoarcere spre Occident de

frații Gheorghe și Manuel Disypatos441.
Mesajul transmis către Basel prin intermediul lui Heinrich Menger
a fost dublat, la scurt timp, de o scrisoare imperială, datată 28 decembrie
1435, prin care Ioan al VIII-lea le cerea sinodalilor conciliariști să ratifice
cât mai rapid documentele expediate anterior442. De asemenea, în prima
parte a lunii martie 1436 patriarhul Iosif al II-lea a redactat o nouă
epistolă către Basel, în care le cerea participanților la Conciliu să trimită
fără întârziere toate documentele convenite în urma discuțiilor din
Constantinopol (octombrie-noiembrie 1435)443. Probabil că aceiași doi
delegați bizantini444 care au preluat scrisorile menționate au primit și un set
de patru epistole redactate de reprezentanții sinodalilor din Basel rămași în
capitala Imperiului: cei doi ambasadori către Conciliu (9 februarie 1436);
Ioan de Ragusa către cardinalul Cesarini (9 februarie 1436); Simon Fréron
către același cardinal Cesarini (5 martie 1436); Ioan de Ragusa către același
destinatar (10 martie 1436)445. Toate aceste scrisori au fost citite în plenul
adunării conciliariste în ziua de 31 august 1436446.
În pofida interesului demonstrat de partea bizantină prin transmiterea
acestor epistole succesive, primele semnale pozitive de la Basel au ajuns la
Constantinopol abia în data de 6 septembrie 1436, Ioan de Ragusa fiind
înștiințat de aprobarea tuturor punctelor negociate în toamna anului
precedent447. În același timp însă, bizantinii au aflat și despre disensiunile
din ce în ce mai pronunțate dintre Papalitate și Conciliu448. Instabilitatea
percepută de împăratul Ioan al VIII-lea din partea Occidentului latin,
Gesellschaft von Basel, Band IV ( Johannes Haller – ed., Protokolle des Concils von 1436),
Basel, R. Reich vormals C. Detloffs Buchhandlung, 1903, 54.
441
II.50, în: V. Laurent, Les Mémoires du Grand Ecclésiarque..., 15819-20 (n. 9).
442
Versiunea în limba latină a acestei epistole a fost publicată în: G. Hofmann (ed.),
Orientalium documenta minora..., 23-24 (n. 18). De asemenea, a se vedea: F. Dölger,
443
Versiunea în limba latină a scrisorii patriarhale a fost publicată în: G. Hofmann (ed.),
Orientalium documenta minora..., 24-25 (n. 19). De asemenea, a se vedea: J. Darrouzès,
Les regestes des actes..., fasc. VII, 3350, 3353.
444
Numele acestor doi mesageri nu au fost menționate, însă contextul misiunii lor diplomatice
a fost prezentat în: E. Cecconi, Studi storici sul Concilio di Firenze..., CCCCXCVII.
445
Textele acestor epistole au fost publicate în: E. Cecconi, Studi storici sul Concilio di
Firenze..., CXCVIII-CCXIV, CCXVII-CCXIX (n. 77-79, 81).
446
Concilium Basiliense..., Band IV, 254-255.
447
E. Cecconi, Studi storici sul Concilio di Firenze..., CCCCXCIX-D.
448
Pentru o prezentare sintetică a dialogului dintre sinodalii de la Basel și Curia papală
între anii 1435 și 1437 a se vedea: J. Gill, The Council of Florence..., 66-74.
371
preocupat mai degrabă să rezolve prin intermediul Sinodului unionist criza

autorității în Biserica romană, l-a determinat pe basileu să ia în considerare
trimiterea unor noi delegați către Basel și Bologna, reședința temporară
a papei Eugeniu al IV-lea. Blocajul inițial survenit în urma refuzului
lui Ioan de Ragusa de a achita cheltuielile de deplasare ale celor doi
ambasadori imperiali, Ioan Disypatos și Manuel Tarchaneiotes Boullotes
(PLP 3088)449, a fost depășit la scurt timp după sosirea în Constantinopol
a lui Cristoforo Garatoni (11 noiembrie 1436). După ce acesta s-a
oferit să susțină financiar o misiune diplomatică direcționată exclusiv
spre Curia pontificală, diplomatul conciliarist a decis să accepte planul
gândit de basileu450. Prin urmare, cei doi delegați bizantini desemnați au
primit epistole din partea împăratului și a patriarhului, ambele datate
20 noiembrie 1436, prin care au fost instruiți cum să procedeze în situația în
care conciliariștii de la Basel nu vor accepta să urgenteze pregătirile pentru
Sinod în condițiile agreate anterior cu partea răsăriteană: Ioan Disypatos
și Manuel Tarchaneiotes Boullotes ar fi urmat să se adreseze papei Eugeniu
al IV-lea și să stabilească împreună cu acesta toate detaliile cu privire la
Sinodul unionist451. Prin urmare, cei doi ambasadori imperiali s-au îndreptat
mai întâi spre Basel, unde au ajuns în prima parte a lunii februarie 1437.
Aflând însă despre cursul ultimelor discuții pe marginea locului de
desfășurare a Sinodului unionist – la momentul respectiv orașul Avignon
fiind opțiunea principală a conciliariștilor –, Ioan Disypatos a protestat
în plenul adunării în zilele de 15-16 februarie 1437 față de încălcarea
prevederilor din bula Sicut pia mater (7 septembrie 1434)452. Ulterior,
urmând instrucțiunile primite la Constantinopol, delegatul bizantin a
refuzat să se alăture ambasadei conciliariste, formată din patru episcopi
(Ioan de Lübeck, Delfino de Parma, Ludovic Amaral de Viseu și Ludovic de
Lausanne), care a plecat spre capitala bizantină via Avignon (28 februarie
1437)453. Opțiunii majorității participanților la Conciliul de la Basel în
449
Pentru alte detalii despre acest diplomat bizantin a se vedea: V. Laurent, „La profession
de foi de Manuel Tarchaniotès Boullotès au Concile de Florence”, REB, 10 (1952), 60-69.
450
E. Cecconi, Studi storici sul Concilio di Firenze..., D-DI.
451
Textele celor două epistole au fost publicate în: E. Cecconi, Studi storici sul Concilio
di Firenze..., CCLIX-CCLX (n. 94-95). De asemenea, a se vedea: Σίλβεστρος Συρόπουλος,
Ἀπομνημονεύματα περὶ τῆς ἐν Φλωρεντίᾳ γενομένης συνόδου III.7, în: V. Laurent, Les Mémoires
du Grand Ecclésiarque..., 16631-16814; F. Dölger, Regesten der Kaiserurkunden..., 5. Teil,
n. 3465-3467; J. Darrouzès, Les regestes des actes..., fasc. VII, 3357.
452
Textele celor două luări de cuvânt ale delegatului bizantin la Basel, precum și
documentul oficial înregistrat de notarul Conciliului au fost publicate în: E. Cecconi,
Studi storici sul Concilio di Firenze..., CCLXXXII-CCLXXXVIII (n. 106-108).
453
Monumenta Conciliorum Generalium Seculi decimi quinti..., t. II, 937-940.
372
favoarea fostei reședințe pontificale (Avignon) i s-a răspuns prin desemnarea

orașului Florența de către o minoritate aflată sub influența papei Eugeniu
al IV-lea (27 aprilie 1437). În acest fel s-a ajuns ca, în sesiunea plenară
din ziua de 7 mai 1437, fiecare dintre cele două partide să își promulge
public propriul decret. Cei doi diplomați bizantini s-au asociat delegației
minorității care s-a îndreptat spre Bologna unde au susținut această cauză
în plenul Curiei pontificale (24 mai 1437)454, obținând în final confirmarea
din partea papei, prin bula Salvatoris et Dei nostri (30 mai 1437),
a decretului elaborat de reprezentanții partidei minoritare455. Ambasadorii
imperiali au acceptat succesiv mai multe prorogări ale termenului la care
flota pontificală trebuia să pornească spre Constantinopol pentru a-i aduce
în Italia pe reprezentanții Bisericii Răsăritene. Deși în ziua de 4 iulie 1437,
de comun acord, s-a luat decizia ca locul de desfășurare a Sinodului să fie
ales numai după ce delegația bizantină ar debarca pe coasta italiană456, într-o
epistolă expediată anterior (4 iunie 1437) din Bologna, împăratul Ioan
al VIII-lea a fost anunțat de Ioan Disypatos despre desemnarea orașului
toscan Florența ca opțiune principală pentru lucrările Conciliului
unionist457. Pregătirile pentru deplasarea flotei venețiene ce urma să îi
transfere pe delegații bizantini din Orient în Occident au intrat în linie
dreaptă începând cu data de 6 iulie 1437, când papa Eugeniu al IV-lea i-a
încredințat comanda acestora lui Antonie Condulmaro458. Concomitent,
pontiful a semnat și un permis general de liberă trecere pentru participanții
orientali la Sinod, urmând modelul agreat la Constantinopol în toamna
anului 1436 cu ambasadorii conciliariști459. În ziua de 15 iulie 1437,
Eugeniu al IV-lea a adresat o scrisoare comună împăratului și patriarhului
din capitala bizantină în care îi prezenta pe cei cinci delegați pontificali
(episcopii Petru de Digne și Antonie de Porto, teologul Nicolaus Cusanus
454
Acest discurs al ambasadorilor bizantini a fost publicat în: E. Cecconi, Studi storici
sul Concilio di Firenze..., CCCXXXIII-CCCXXXVII (n. 124). De asemenea, a se
vedea: Angelo Mercati, „Due concistori ignorati relativi al Concilio di Firenze”, OCUC,
3 (1938), 33-38 [retipărit în: A. Mercati, Saggi di Storia e Letteratura…, vol. 2, 435-441].
455
Textul acestui decret papal a fost publicat în: G. Hofmann (ed.), Epistolae pontificiae...,
pars I, 64-70 (n. 66).
456
E. Cecconi, Studi storici sul Concilio di Firenze..., CCCLXVII-CCCLXIX (n. 137).
457
Textul acestei scrisori s-a pierdut, însă informația a fost înregistrată de Ioan de
Ragusa, aflat încă în Constantinopol în momentul în care a fost primită această epistolă
(începutul lunii aug. 1437): Concilium Basiliense..., Band I, 382; E. Cecconi, Studi
storici sul Concilio di Firenze..., DVI (n. 178).
458
Documentul papal a fost publicat în: G. Hofmann (ed.), Epistolae pontificiae..., pars I,
76-77 (n. 76).
459
Acest document a fost publicat în: G. Hofmann (ed.), Epistolae pontificiae..., pars I,
74-76 (n. 75).
373
[PLP 20473], arhiepiscopul Marcu de Tarentaise [PLP 17078] și Cristoforo

Garatoni, devenit episcop de Coron), alături de care l-a asociat și pe Ioan de
Ragusa, ambasadorul conciliarist aflat încă în Constantinopol la momentul
respectiv460. Ultimele declarații ale diplomaților imperiali au fost semnate
în data de 17 iulie 1439, documente prin care au recunoscut autoritatea
părții minoritare a Conciliului de la Basel și au garantat sosirea delegației
bizantine cu flota papală461. La rândul său, papa Eugeniu al IV-lea a întărit
hotărârea de a împlini întocmai prescripțiile bulei Sicut pia mater (20 iulie
1437)462. Prima parte a delegației pontificale (episcopii Petru de Digne,
Antonie de Porto și Cristoforo Garatoni de Coron), căreia i s-au alăturat
și cei doi ambasadori imperiali, Ioan Disypatos și Manuel Tarchaneiotes
Boullotes, s-a îmbarcat la Veneția pe o corabie de mici dimensiuni
(26 iulie 1437), a făcut o escală de câteva zile în Creta (15 august 1437),
intrând apoi în portul capitalei bizantine în ziua de 4 septembrie 1437.
Ceilalți ambasadori au călătorit pe aceeași rută, însă în trei galere mari,
au preluat 300 de arcași din Creta (1 septembrie 1437) pentru apărarea
orașului de pe malul Bosforului în perioada în care împăratul urma
să participe la Sinodul unionist și au debarcat la destinație în data de
24 septembrie 1437463.
În acest răstimp, în Constantinopol, basileul Ioan al VIII-lea și
patriarhul Iosif al II-lea au trimis mesageri, încă din toamna anului
1436, către toate centrele ecleziastice importante ale Răsăritului ortodox
(Alexandria, Antiohia, Ierusalim, Rusia, Serbia, Iviria, Trapezunt și
Moldova), anunțând iminenta adunare sinodală la care erau invitați să
participe personal sau să își desemneze reprezentanți464. În pofida opoziției
460
Textul epistolei pontificale a fost publicat în: G. Hofmann (ed.), Epistolae pontificiae...,
pars I, 81-82 (n. 82).
461
Cele două texte au fost publicate în: E. Cecconi, Studi storici sul Concilio di Firenze...,
CCCXCII-CCCXCVI (n. 150-151).
462
Documentul pontifical a fost publicat în: G. Hofmann (ed.), Epistolae pontificiae...,
pars I, 84-88 (n. 85).
463
Informații detaliate cu privire la sosirea delegației pontificale în Constantinopol și
la discuțiile ulterioare au fost publicate în: Σίλβεστρος Συρόπουλος, Ἀπομνημονεύματα
περὶ τῆς ἐν Φλωρεντίᾳ γενομένης συνόδου III.12, în: V. Laurent, Les Mémoires du
Grand Ecclésiarque..., 1726-17410; E. Cecconi, Studi storici sul Concilio di Firenze...,
DVII-DIX, DXXIII-DXLI (n. 179); Georgius Hofmann SJ (ed.), Fragmenta protocolli,
diaria privata, sermones, fasc. II, (CFl, Series A, 3), Roma, Pontificium Institutum
Orientalium Studiorum, 1951, 50-60 (n. 1).
464
III.3-4, în: V. Laurent, Les Mémoires du Grand Ecclésiarque..., 1629-16431. De asemenea,
a se vedea: F. Dölger, Regesten der Kaiserurkunden..., 5. Teil, n. 3458-3462; J. Darrouzès,
Les regestes des actes..., fasc. VII, 3354-3356, 3358-3359, 3363-3364.
374
inițiale, Ioan de Ragusa a acceptat până la urmă să finanțeze toate aceste

misiuni diplomatice din fondurile adunate de sinodalii de la Basel465. Toți
cei trei patriarhi orientali au anunțat că nu vor putea participa din cauza
interdicției impuse de turcii otomani, însă și-au desemnat și acreditat
reprezentanții prin scrisori, care au ajuns în capitala bizantină în data de
1 martie 1437466. Ulterior, în perioada aprilie-septembrie 1437, monahul
Teodosie Antiochos (PLP 1040) a fost însărcinat cu o nouă misiune pe
lângă cele trei scaune patriarhale din Orient pentru a negocia o libertate
de acțiune sporită a celor acreditați să îi reprezinte pe aceștia la Sinodul
unionist467. În urma invitațiilor imperiale și patriarhale, în vara-toamna anului
1437 au sosit la Constantinopol delegați din Iviria, Trapezunt, Moldova468
465
E. Cecconi, Studi storici sul Concilio di Firenze..., CCCCXCVIII-CCCCXCIX.
466
E. Cecconi, Studi storici sul Concilio di Firenze..., DIII.
467
III.5-6, în: V. Laurent, Les Mémoires du Grand Ecclésiarque..., 1661-30. De asemenea,
Les regestes des actes..., fasc. VII, 3361.
468
Pentru mai multe detalii cu privire la participarea delegației din Modova la Sinodul
unionist a se vedea: Ch. Auner, „La Moldavie au Concile de Florence”, EO, 7 (1904),
321-328; 8 (1905), 5-12, 72-77, 129-137 [traducerea în limba română: C. Auner,
„Moldova la Soborul din Florența”, RC, 4 (1915), 272-285, 379-408, 552-565;
C. Auner, Moldova la Soborul din Florența, ediția a II-a (ca versiune din cea franceză),
București, Noua Tipografie Profesională Dimitrie C. Ionescu, 1915; Carol Auner,
Restituiri istoriografice, Iași, Sapientia, 2013, 217-258]; Petre Ș. Năsturel, „Câteva
însemnări despre Sinodul de la Florența”, MO, 11 (1959), 643-648 [varianta în limba
franceză, puțin modificată, în: P.Ș. Năsturel, „Quelques observations sur l’union
de Florence et la Moldavie”, SOF, 18 (1959), 84-89]; Ștefan C. Alexe, „Sinodul de
la Ferrara-Florența (1438-1439) și participarea Bisericii Ortodoxe Române”, Ort.,
40 (1989), 4, 19-36; Ștefan C. Alexe, „L’Église Orthodoxe Roumaine et le Concile
de Ferrare-Florence (1438-1439)”, în: Giuseppe Alberigo (ed.), Christian Unity:
The Council of Ferrara-Florence, 1438/39-1989, (BETL, 97), Leuven, Leuven University
Press/Uitgeverij Peeters, 1991, 613-621; Emilian Popescu, „Completări și rectificări
la istoria Bisericii Moldovei și la relațiile cu Bizanțul în prima jumătate a secolului
al XV-lea”, TV, SN 3/69 (1993), 4-7, 135-156 [retipărit în limba română în: Credință
și cultură în Moldova, I (Trecut religios și devenire creștină), Iași, Editura Trinitas,
1995, 125-147; varianta în limba franceză în: Emilian Popescu, „Compléments et
rectifications à l’histoire de l’Église de Moldavie à la première moitié du XVe siècle”,
în: Emilian Popescu, Christianitas daco-romana. Florilegium studiorum, București,
Editura Academiei Române, 1994, 455-477]. De asemenea, pentru lipsa reprezentanților
Mitropoliei Ungrovlahiei a se vedea: Pavel Chihaia, „În legătură cu absența delegației
Țării Românești la Conciliul de la Ferrara-Florența (1438-1439)”, GB, 37 (1978), 1-2,
155-165; Daniel Barbu, „Țara Românească și Conciliul de la Basel”, RI, 5 (1994), 5-15
[varianta în limba franceză în: Daniel Barbu, „La Valachie et le Concile de Bâle”, în:
375
și Muntele Athos469. Însă, în viziunea împăratului Ioan al VIII-lea,

dezbaterea teologică ce urma să aibă loc la viitorul Sinod implica pregătirea
unei agende tematice și a argumentelor cu care bizantinii i-ar fi putut
convinge pe latini de veracitatea pozițiilor lor dogmatice sau cultice. Prin
urmare, în primăvara anului 1437 basileul a avut inițiativa constituirii unui
grup de teologi care să cerceteze lucrările Părinților răsăriteni, în principal
opera lui Nil Cabasila, pentru a combate cu argumente patristice punctele
teologice divergente470.
În privința relației cu sinodalii de la Basel, la începutul lunii
februarie 1437, cu o întârziere majoră față de momentul în care Heinrich
Menger părăsise capitala bizantină (decembrie 1435), au sosit copii ale
bulei conciliare Sicut pia mater, refăcută conform discuțiilor dintre comisia
răsăriteană și ambasadorii conciliariști (toamna anului 1435), precum
și permisul de liberă trecere pentru delegația orientală471. La scurt timp
(11 februarie 1437), împăratul și patriarhul au semnat două epistole
adresate participanților la Conciliu în care, pe de o parte, și-au exprimat
bucuria pentru documentele primite, iar pe de altă parte au respins categoric
posibilitatea ca delegația răsăriteană să participe la un Sinod unionist la
Basel472. În sfârșit, cu o întârziere care s-a dovedit în final decisivă, delegația
conciliaristă plecată spre Constantinopol via Avignon încă din data de
28 februarie 1437 a ajuns la destinație abia în ziua de 3 octombrie 1437,
Daniel Barbu, Byzance, Rome et les Roumains. Essais sur la production politique de la foi au
Moyen Âge, (SP, 2), Bucarest, Éditions Babel, 1998, 143-158].
469
III.8-10, în: V. Laurent, Les Mémoires du Grand Ecclésiarque..., 16815-17020.
470
Σίλβεστρος Συρόπουλος, Ἀπομνημονεύματα περὶ τῆς ἐν Φλωρεντίᾳ γενομένης
συνόδου I9II.10, în: V. Laurent, Les Mémoires du Grand Ecclésiarque..., 17020-24.
471
E. Cecconi, Studi storici sul Concilio di Firenze..., DI (de mense februarii circa carnem
privium). Pe baza acestei indicații cronologice din raportul lui Ioan de Ragusa prezentat
în plenul Conciliului de la Basel (29 ian. 1438), V. Laurent a stabilit că documentele
solicitate au ajuns la Constantinopol în data de 13 febr. 1437, fără însă să relaționeze
recepționarea acestora cu expedierea epistolelor ulterioare semnate de împărat și
patriarh (11 febr. 1437): V. Laurent, Les Mémoires du Grand Ecclésiarque..., 162,
n. 2. Textul permisului de liberă trecere aprobat de sinodalii de la Basel încă din ziua
de 14 apr. 1436 a fost publicat în: E. Cecconi, Studi storici sul Concilio di Firenze...,
CCXXI-CCXXIII (n. 83).
472
Variantele în limba latină ale celor două epistole au fost publicate în: G. Hofmann
(ed.), Orientalium documenta minora..., 26-28 (n. 22-23). De asemenea, a se vedea:
F. Dölger, Regesten der Kaiserurkunden..., 5. Teil, n. 3470; J. Darrouzès, Les regestes des
actes..., fasc. VII, 3360. Cel mai probabil, scrisorile acestea au fost expediate spre Basel
prin intermediul aceluiași mesager latin care adusese în Constantinopol documentele
aprobate de Conciliu.
376
cu doar doi dintre episcopii latini (Ludovic Amaral de Viseu și Ludovic

de Lausanne). Aceștia, împreună cu mai mulți reprezentanți ai unor prinți
occidentali se îmbarcaseră la Nisa, la sfârșitul lunii august 1437, în cele
patru galere conduse de amiralul Nicod de Menthon473.
Odată cu intrarea în portul capitalei bizantine a flotei sinodalilor
de la Basel, disputa dintre Papalitate și Conciliu din ultimii ani
(1431-1437) s-a mutat în Constantinopol, avându-l pe împărat drept
arbitru474. Astfel, după ce în zilele de 15-16 septembrie 1437 episcopii Petru
de Digne și Cristoforo Garatoni de Coron le-au garantat împăratului și,
respectiv, patriarhului respectarea tuturor prescripțiilor din bula Sicut pia
mater, subliniind faptul că între papa Eugeniu al IV-lea și Conciliu nu există
nicio tensiune, în data de 4 octombrie 1437, când Ioan al VIII-lea i-a primit
pe ambasadorii sosiți de la Basel, s-au aflat adevăratele raporturi dintre
cele două tabere occidentale. În repetate rânduri basileul a făcut apel la o
soluționare amiabilă a conflictului, fiind dispus chiar să îmbarce delegația
răsăriteană pe acea flotă mixtă în speranță că cel târziu la Veneția cele două
părți vor reuși să găsească o soluție. În cele din urmă, când a înțeles că
diplomații conciliariști nu ar renunța nicidecum la Basel, Avignon sau
eventual o localitate din Savoia ca posibile locuri de desfășurare a Sinodului
și, de asemenea, că papa nu ar participa la întâlnirea de unire dacă aceasta
va fi organizată sub auspiciile Conciliului, a luat decizia de a respinge
propunerea prezentată de episcopii Ludovic Amaral de Viseu și Ludovic de
Lausanne. Astfel, împăratul și patriarhul au semnat câte o epistolă adresată
Conciliului de la Basel prin care anunțau eșecul negocierilor și preferința
473
III.15, în: V. Laurent, Les Mémoires du Grand Ecclésiarque..., 17613-1785. De asemenea,
a se vedea: François Mugnier, „L’expedition du Concile de Bâle à Constantinople
pour l’union de l’Église grecque à l’Église latine (1437-1438)”, BHP, 1892, 335-350;
François Mugnier, „Nicod de Menthon et l’expédition envoyée par le Concile de Bâle
à Constantinople”, MDSSHA, 32 (1893), 21-80; Isidor Zlocisti, Die Gesandtschaft des
Baseler Koncils nach Avignon und Konstantinopel (1437-1438), Inaugural-Dissertation,
Friedrichs-Universität Halle-Wittenberg, 1908; Willy Cohn, „Die Basler Konzilsflotte
des Jahres 1437”, BZGAK, 12 (1913), 16-52.
474
Disputa dintre cele două tabere occidentale în Constantinopol (sept.-nov. 1437)
a fost descrisă în: Σίλβεστρος Συρόπουλος, Ἀπομνημονεύματα περὶ τῆς ἐν Φλωρεντίᾳ
γενομένης συνόδου III.16-21, în: V. Laurent, Les Mémoires du Grand Ecclésiarque...,
1786-18219; E. Cecconi, Studi storici sul Concilio di Firenze..., CCCCLXXXVII-DXLI,
DLXV-DLXXXI (n. 178-179, 188); Georg Hofmann SJ, „Rodrigo, Dekan von Braga;
Kaiser Johann VIII. Palaiologos: Zwei Briefe aus Konstantinopel, 13. Oktober und 18.
November 1437, zur Vorgeschichte des Konzils von Florenz”, OCP, 9 (1943), 172-184;
Concilium Basiliense..., Band V, 261-264, 267-270, 336-338, n. 2; G. Mercati, Scritti
d’Isidoro il cardinale ruteno..., 118-122.
377
pentru un Sinod unionist organizat în colaborare cu papa Eugeniu al IV-lea

(25 octombrie 1437)475. Delegația conciliaristă a prezentat un protest
solemn într-una dintre bisericile orașului (30 octombrie 1437), iar în
ziua de 1 noiembrie 1437 a părăsit Constantinopolul, a făcut o escală în
Chios (8-22 noiembrie 1437), a debarcat la Monaco (15 decembrie 1437),
ajungând în final la Basel (19 ianuarie 1438)476. Ulterior (29 ianuarie
1438), Ioan de Ragusa, reprezentantul intereselor Conciliului pe lângă
Ioan al VIII-lea și Iosif al II-lea, a prezentat în plenul adunării un raport
amănunțit al negocierilor purtate în ultimii doi ani (1435-1437) petrecuți
în capitala bizantină477. De cealaltă parte, pregătirile pentru deplasare au
fost finalizate rapid, iar în ziua de 18 noiembrie 1437 basileul a semnat o
epistolă adresată lui Eugeniu al IV-lea prin care îl anunța despre iminenta
plecare a delegației spre Occident478. Ulterior, în seara zilei de 24 noiembrie
1437, într-un cadru festiv, patriarhul Iosif al II-lea și suita acestuia formată
din 29 de înalți ierarhi s-au îmbarcat pe una dintre corăbiile venețiene ale
flotei închiriate de Papalitate. În ziua următoare (25 noiembrie 1437) a fost
rândul împăratului Ioan al VIII-lea și al escortei lui să urce la bordul unei
galere, însă plecarea propriu-zisă spre Veneția s-a petrecut abia în data de
27 noiembrie 1437479.
După o călătorie dificilă, într-un sezon care nu permitea navigația
în condiții optime, delegația orientală480 a debarcat în portul orașului
475
Varianta în limba latină a epistolei imperiale a fost publicată în: G. Hofmann (ed.),
Orientalium documenta minora..., 29-30 (n. 25). De asemenea, a se vedea: F. Dölger, Regesten
der Kaiserurkunden..., 5. Teil, n. 3476; J. Darrouzès, Les regestes des actes..., fasc. VII, 3367.
476
III.21, în: V. Laurent, Les Mémoires du Grand Ecclésiarque..., 18217-19; E. Cecconi,
Studi storici sul Concilio di Firenze..., DXL. De asemenea, a se vedea: François Rabut,
„Protestations faites par Nicod de Menthon, gouverneur de Nice et capitaine des
galères du duc de Savoie, contre le Podestat et la Ville de Chio qui retenaient par force
les galères sur lesquelles il ramenait les ambassadeurs du concile de Bâle (10, 11 et
12 novembre 1437)”, MDSSHA, 3 (1859), 3-31.
477
Textul acestui raport a fost publicat în: E. Cecconi, Studi storici sul Concilio di
Firenze..., CCCCLXXXVII-DXXII (n. 178).
478
Textul acestei scrisori imperiale, care a fost expediată prin intermediul venețianului
Michele Zeno, plecat din Constantinopol încă din data de 19 noiembrie 1437 cu
ariergarda delegațiilor, a fost publicat în: G. Hofmann (ed.), Orientalium documenta
minora..., 30-31 (n. 27). De asemenea, a se vedea: G. Hofmann, „Rodrigo, Dekan von
Braga...”, 184-186; F. Dölger, Regesten der Kaiserurkunden..., 5. Teil, n. 3477.
479
IV.1, în: V. Laurent, Les Mémoires du Grand Ecclésiarque..., 1966-18.
480
Pentru mai multe informații despre delegația bizantină deplasată în Occident a se
vedea: Ioannes G. Leontiades, „Die griechische Delegation auf dem Konzil von Ferrara-
Florenz. Eine prosopographische Skizze”, AHC, 21 (1989), 353-369.
378
din laguna venețiană (9 februarie 1438)481. Recepția fastuoasă, întâlnirea

împăratului și a patriarhului cu dogele Francesco Foscari (PLP 30060)
și cu alte oficialități ale orașului i-au impresionat pe membrii delegației
bizantine482. Ulterior, cardinalul Nicolae Albergati de Santa Croce,
președintele Conciliului mutat la Ferrara de papa Eugeniu al IV-lea prin
decretul Doctoris gentium (18 septembrie 1437)483, însoțit de mai mulți
înalți prelați latini, a ajuns la Veneția, unde, în semn de respect, a preferat
să îl viziteze mai întâi pe patriarhul Iosif al II-lea la mănăstirea închinată
Sfântului Gheorghe (13 februarie 1438)484. În următoarele două zile
(14-15 februarie 1438), reprezentantul pontifului a avut întrevederi
oficiale atât cu împăratul, cât și cu patriarhul, transmițându-le din partea
lui Eugeniu al IV-lea rugămintea de a se alătura cât mai curând Conciliului
de la Ferrara485. Decizia unilaterală a papei în privința locului de desfășurare
a Sinodului unionist a fost surprinzătoare, iar bizantinii au cerut o perioadă
de reflecție înainte de a oferi un răspuns final486. În plus, în aceeași perioadă
481
IV.2-15, în: V. Laurent, Les Mémoires du Grand Ecclésiarque..., 1981-21211. De
asemenea, a se vedea: Jean Décarreaux, Les Grecs au Concile de l’Union Ferrare-Florence
(1438-1439), (PSEI, 6), Paris, Éditions A. et J. Picard, 1970, 5-12; „Appendix:
English Translation of The Memoirs of Sylvester Syropoulos, Section IV”, în:
F. Kondyli, V. Andriopoulou et al. (eds.), Sylvester Syropoulos..., 187-203; Fotini Kondyli,
„The Logistics of a Union: The Travelling Arrangements and the Journey to Venice”,
în: F. Kondyli, V. Andriopoulou et al. (eds.), Sylvester Syropoulos..., 135-153.
482
IV.16-22, în: V. Laurent, Les Mémoires du Grand Ecclésiarque..., 21212-21812.
483
Textul acestui important document a fost publicat în: G. Hofmann (ed.), Epistolae
pontificiae..., pars I, 91-99 (n. 88). Decizia de mutare a locului de desfășurare a Conciliului
de la Basel la Ferrara a fost reconfirmată prin bula Pridem ex justis (30 dec. 1437),
iar în data de 2 ian. 1438 cardinalul Nicolae Albergati a fost numit președinte
al noului Sinod. Textele celor două documente pontificale au fost publicate în:
G. Hofmann (ed.), Epistolae pontificiae..., pars I, 110-112, 116-118 (n. 108, 114). Pentru
mai multe detalii cu privire la transferarea Conciliului și la primele sesiuni desfășurate
aici înainte de sosirea delegaților orientali (8 ian. – 9 apr. 1438) a se vedea: F. Lauritzen,
N.M. Minnich et al. (eds.), Conciliorum Oecumenicorum Generaliumque Decreta...,
vol. 2/2, 523-546; J. Gill, The Council of Florence..., 91-98.
484
E. Cecconi, Studi storici sul Concilio di Firenze..., 221, n. 26. De asemenea, a se
vedea: Paolo de Töth, Il beato cardinale Nicolò Albergati e i suoi tempi (1375-1444),
vol. 2 (L’angelo di pace fra i popoli. Il difensore del primato del pontefice romano e dei
diritti della Chiesa. Ultime gesta. Morte e glorificazione), Acquapendente (Viterbo),
Tip. La Commerciale, 1934, 440.
485
IV.23, în: V. Laurent, Les Mémoires du Grand Ecclésiarque..., 21826-2204.
486
Instrucțiunile adresate de Senatul Republicii Sfântului Marcu lui Marco Dandolo
(17 febr. 1438), ambasadorul venețian pe lângă Curia pontificală, au subliniat faptul
379
au fost recepționate și două scrisori adresate împăratului și, respectiv,

patriarhului de către cei trei reprezentanți ai regelui Juan al II-lea de Castilia
(1406-1454) la adunarea conciliaristă, în care erau anunțați că sinodalii din
Basel îi așteptau487. Chiar înaintea întâlnirii decisive a comitetului mixt
(15 demnitari imperiali și înalți prelați bizantini), care a luat decizia de
a accepta invitația papei (18 februarie 1438)488, patriarhul Iosif al II-lea
le-a comunicat celor trei conciliariști că pentru moment delegația orientală
îl va urma pe cardinalul Albergati, dar că la Ferrara va discuta personal
cu pontiful chestiunea locului de desfășurare a Sinodului unionist
(17 februarie 1438)489. La scurt timp după ce bizantinii s-au hotărât în
favoarea lui Eugeniu al IV-lea, Gheorghe și Ioan Disypatos și mitropoliții
Antonie al Heracleei Traciei și Dositei al Monemvasiei au fost direcționați
spre curtea pontificală, iar împăratul Ioan al VIII-lea a adresat două
epistole, una către sinodalii de la Basel, iar alta către prinții electori germani,
prin care îi anunța că așteaptă să îi întâlnească la Ferrara (25 februarie
1438)490. Plecarea basileului din Veneția spre locul ales de papă pentru
Sinodul unionist s-a petrecut în ziua de 28 februarie 1438, iar patriarhul
l-a urmat la patru zile distanță (4 martie 1438). Aflat pe drumul spre
Ferrara, Iosif al II-lea a aflat despre protocolul latin al sărutării piciorului
pontifului, pe care Eugeniu al IV-lea îl dorea respectat inclusiv de patriarhul
din Constantinopol. În cele din urmă, după ce înaltul prelat bizantin a
amenințat chiar cu revenirea la Veneția, papa a fost obligat să renunțe
că bizantinii au fost dezamăgiți de dezacordul dintre pontif și Conciliu, precum și de
lipsa de comunicare dintre Eugeniu al IV-lea și mai mulți prinți occidentali: Georgius
Hofmann SJ (ed.), Acta Camerae Apostolicae et civitatum Venetiarum, Ferrariae,
Florentiae, Ianuae de Concilio Florentino, fasc. I, (CFl, Series A, 3), Roma, Pontificium
Institutum Orientalium Studiorum, 1950, 26-27 (n. 30).
487
Textul epistolei adresate basileului a fost publicat în: V. Laurent, „Les ambassadeurs
du roi de Castille au Concile de Bâle et le patriarche Joseph II (février 1438).
Lettres inédites”, REB, 18 (1960), 142-143.
488
IV.24, 26, în: V. Laurent, Les Mémoires du Grand Ecclésiarque..., 2205-22210, 2245-2263.
489
Varianta în limba latină a scrisorii patriarhale a fost publicată în: V. Laurent,
„Les ambassadeurs du roi de Castille...”, 143-144.
490
Varianta în limba latină a epistolei imperiale direcționate spre Basel a fost publicată
în: E. Cecconi, Studi storici sul Concilio di Firenze..., DLXI-DLXII (n. 186). Corespondența
dintre Ioan al VIII-lea și prinții electori germani fost publicată în: Gustav Beckmann
(ed.), Deutsche Reichstagsakten König Albrecht II., Band 13/1, Gotta, Friedrich Andreas
Perthes, 1908, 184 (n. 121 – scrisoarea împăratului), 195 (n. 128 – răspunsul prinților
germani, datat 11-19 mart. 1438). De asemenea, a se vedea: F. Dölger, Regesten der
Kaiserurkunden..., 5. Teil, n. 3478-3479.
380
la acest ceremonial străin orientalilor491. Primirea oficială a delegației

ecleziastice de la Constantinopol de către episcopul Romei a avut loc în
ziua de 8 martie 1438, într-un cadru privat492. Pregătirea catedralei Sfântul
Gheorghe din Ferrara pentru sesiunea inaugurală a discuțiilor pentru unirea
Bisericilor a oferit un nou prilej de controversă între cele două delegații:
protocolul cu privire la locul și aranjarea tronului pontifical în raport cu
cel al patriarhului oriental. Egalitatea pozițiilor ecleziastice între papă și
patriarh clamată de delegația răsăriteană nu s-a reflectat în aranjarea finală,
jilțul lui Eugeniu al IV-lea fiind evidențiat atât prin poziționare în raport
cu ceilalți participanți, cât și prin decorațiuni specifice493.
În cele din urmă, în ziua de 9 aprilie 1438, Sinodul ecumenic de
la Ferrara a fost declarat deschis prin citirea, în limbile greacă și latină,
a bulei pontificale Magnas omnipotenti Deo în catedrala închinată
Sfântului Gheorghe, precedată însă de un text semnat de patriarhul Iosif
al II-lea prin care îi autoriza pe clericii de sub jurisdicția sa să participe
la lucrările sinodale494. Totuși, discuțiile pe marginea unirii celor două
Biserici nu au debutat imediat, ci s-a ținut cont de solicitarea basileului
Ioan al VIII-lea, care a susținut acordarea unei perioade de patru luni
pentru eventualitatea în care principii occidentali invitați de papa
Eugeniu al IV-lea încă din luna februarie 1438 vor dori să participe
491
492
493
De asemenea, a se vedea: Richard Price, „Precedence and Papal Primacy”, în: F. Kondyli,
V. Andriopoulou et al. (eds.), Sylvester Syropoulos..., 33-47. Pentru o analiză pertinentă
a relațiilor sacramentale dintre bizantini și latini pe durata Conciliului de la Ferrara-
Florența a se vedea: Enrico Morini, „La Chiesa greca ed i rapporti in sacris con i Latini
al tempo del concilio di Ferrara-Firenze”, AHC, 21 (1989), 267-296.
494
IV.41, 48, în: V. Laurent, Les Mémoires du Grand Ecclésiarque..., 24415-18, 2527-17. Textul
bulei pontificale a fost publicat în: Georgius Hofmann SJ (ed.), Epistolae pontificiae
ad Concilium Florentinum spectantes, pars II (Epistolae pontificiae de rebus in Concilio
Florentino annis 1438-1439 gestis), (CFl, Series A, 1), Roma, Pontificium Institutum
Orientalium Studiorum, 1944, 21-23 (n. 135); F. Lauritzen, N.M. Minnich et al. (eds.),
Conciliorum Oecumenicorum Generaliumque Decreta..., vol. 2/2, 546-548. O variantă
(neautentică) a documentului patriarhal, în limba latină, a fost publicată în: Georgius
Hofmann SJ (ed.), Andreas de Santacroce. Acta latina Concilii Florentini, (CFl, Series
B, 6), Roma, Pontificium Institutum Orientalium Studiorum, 1955, 3028-314. De
asemenea, a se vedea: J. Darrouzès, Les regestes des actes..., fasc. VII, 3372.
381
sau își vor trimite reprezentanți495. Astfel, pentru a pregăti discuțiile

ulterioare, cardinalul Cesarini (PLP 11665)496 a organizat mai multe
dineuri la care au fost invitați, pe rând, diferiți membri proeminenți ai
delegației bizantine (mitropoliții Visarion al Niceei [PLP 2707]497,
495
IV.41, în: V. Laurent, Les Mémoires du Grand Ecclésiarque..., 24418-24. Textele epistolelor
pontificale expediate în febr. 1438 au fost publicate în: G. Hofmann (ed.), Epistolae
pontificiae..., pars II, 3-4, 12-13 (n. 115, 123). De asemenea, a se vedea: J. Darrouzès,
Les regestes des actes..., fasc. VII, 3370.
496
Pentru detaliile prosopografice ale cardinalului Cesarini a se vedea: Heinrich Fechner,
Giuliano Cesarini (1398-1444) bis zur seiner Ankunft in Basel am 9. September 1431,
Inaugural-Dissertation, Universität Marburg, 1907; Paul Becker, Giuliano Cesarini,
Kallmünz, Laßleben, 1935; J. Gill, Personalities of the Council of Florence..., 95-103;
Wolfgang Decker, „Die Politik der Kardinäle auf dem Basler Konzil (bis zum Herbst
1434)”, AHC, 9 (1977), 315-400; Francesco Santovito, „Il cardinale Giuliano Cesarini
(1398-1444)”, Nic., 7 (1979), 187-192.
497
Lista titlurilor bibliografice care prezintă diferite aspecte ale vieții și operei
mitropolitului Visarion al Niceei (cardinalul Bessarion) nu poate fi inventariată
în detaliu în limitele acestei note de subsol. Pentru mai multe informații a se vedea:
Ludwig Mohler, Kardinal Bessarion als Theologe, Humanist, und Staatsmann: Funde
und Forschungen, 3 Bd., (QFG, 20, 22, 24), Paderborn, F. Schöningh, 1923-1942;
Emmanuel Candal, „Bessarion Nicaenus in Concilio Florentino”, OCP, 6 (1940),
417-466; R. Loenertz, „Pour la biographie du cardinal Bessarion”, OCP, 10 (1944),
116-149; J. Gill, Personalities of the Council of Florence..., 45-54; „Il cardinale Bessarione
nel V centenario della morte (1472-1972)”, MF, 73 (1973), 249-386; Joseph Gill,
„The Sincerity of Bessarion the Unionist”, JTS, NS, 26 (1975), 377-392 [retipărit în:
J. Gill, Church Union...]; Miscellanea marciana di studi bessarionei (a coronamento
del V centenario della donazione nicena), (MeU, 24), Padova, Antenore, 1976; Joseph
Gill, „Was Bessarion a Conciliarist or a Unionist before the Council of Florence”, în:
Collectanea Byzantina, (OCA, 204), Roma, Pont. Institutum Orientalium Studiorum,
1977, 201-219 [retipărit în: J. Gill, Church Union...]; John Monfasani, „Bessarion
latinus”, Rinasc., 21 (1981), 165-209 [retipărit în: John Monfasani, Byzantine Scholars
in Renaissance Italy: Cardinal Bessarion and Other Emigrés, Aldershot/Brookfield
VT, Variorum, 1995]; Edward J. Stormon, „Bessarion before the Council of Florence.
A Survey of His Early Writings (1423-1437)”, în: Elizabeth Jeffreys et al. (eds.),
Byzantine Papers. Proceedings of the First Australian Byzantine Studies Conference,
Canberra, 17-19 May 1978, (ByzAus, 1) Canberra, Humanities Research Centre.
Australian National University, 1981, 128-156; John Monfasani, „Still more on
Bessarion latinus”, Rinasc., 23 (1983), 217-235 [retipărit în: J. Monfasani, Byzantine
Scholars in Renaissance Italy...]; A. De Halleux, „Bessarion et le palamisme au Concile
de Florence”, Iren., 52 (1989), 307-332; Elpidio Mioni, „Vita del Cardinale Bessarione”,
MM(V), 6 (1991), 11-219; Gianfrancesco Lusini, „Recenti studi sul Concilio di Firenze
e il Cardinale Bessarione”, StStor, 37 (1996), 667-684; Carmelo Capizzi, „Momenti di
vita del Bessarione a Roma”, Thes., 27 (1997), 101-123; Concetta Bianca, Da Bisanzio a
Roma: Studi sul Cardinale Bessarione, (RRI.S 15), Roma: Roma nel Rinascimento, 1999;
Antonio Rigo, „La refutazione di Bessarione delle Antepigraphai di Gregorio Palamas”,
382
Marcu al Efesului [PLP 6193]498, Dorotei de Mitylene [PLP 5929]499,

filosoful Gheorghe Gemistos Plethon [PLP 3630]500 etc.). În acest context
în: Mariorosa Cortesi, Claudio Leonardi (eds.), Tradizioni patristiche nell’Umanesimo.

Atti del Convegno, Firenze, 6-8 febbraio 1997, (MM.AC 4), Firenze: Edizioni del
Galluzzo, 1999, 283-294; Jacquilyne E. Martin, Cardinal Bessarion: Mystical Theology
and Spiritual Union between East and West, PhD dissertation, University of Manitoba,
2000; Antonio Rigo, „Bessarione tra Costantinopoli e Roma”, în: Gianfrancesco Lusini
(ed.), Bessarione di Nicea. Orazione dogmatica sull’unione dei greci e dei latini, (BE, 28),
Napoli, Vivarium/La scuola di Pitagora Editrice, 2001, 19-68; Concetta Bianca, „Sotto il
segno della porpora: Firenze e il cardinale Bessarione”, în: Giovanna Lazzi, Gerhard Wolf
(eds.), La stella e la porpora. Il corteo di Benozzo e l’enigma del Virgilio Riccardiano. Atti
del Convegno di studi, Firenze, 17 maggio 2007, (BR, 13), Firenze, Edizioni Polistampa,
2009, 65-71; Giuseppe L. Coluccia, Basilio Bessarione: lo spirito greco e l’Occidente,
(MAAD, 15), Firenze, L.S. Olschki, 2009; Andrzej Gutkowski, Emanuela Prinzivalli
(eds.), Bessarione e la sua accademia, (BQ, 12), Roma, Miscellanea francescana, 2012;
Claudia Märtl et al. (eds.), Inter graecos latinissimus, inter latinos graecissimus: Bessarion
zwischen den Kulturen, (PuA, 39), Berlin/Boston: Walter de Gruyter, 2013.
498
Pentru mai multe detalii despre acest personaj esențial în contextul dezbaterilor
teologice de la Ferrara-Florența (1438-1439) a se vedea: Κ.Γ. Μαμώνης, „Μᾶρκος ὁ
Εὐγενικὸς, βίος καὶ ἔργον”, Theol(A), 25 (1954), 377-404, 521-575; J. Gill, Personalities
of the Council of Florence..., 55-64; J. Gill, „The Year of the Death of Mark Eugenicus”,
BZ, 52 (1959), 23-31 [retipărit în: J. Gill, Personalities of the Council of Florence...,
222-232]; Constantine N. Tsirpanlis, Mark Eugenicus and the Council of Florence.
A Historical Re-evaluation of his Personality, (BKM, 14), Θεσσαλονίκη, Κέντρο
Βυζαντινών Ερευνών, 1974; Νικόλαος Π. Βασιλειάδης, Ὁ Ἅγιος Μᾶρκος ὁ Εὐγενικὸς
καὶ ἡ ἔνωσις τῶν Ἐκκλησιῶν, Γ΄ ἔκδοσις ἐπηυξημένη καὶ βελτιωμένη, Ἀθήνα, Ἀδελφότης
Θεολόγων Ὁ Σωτήρ, 1983; V. Lur’e, „L’attitude de S. Marc d’Ephèse aux débats sur la
procession du Saint-Esprit à Florence: ses fondements dans la théologie post-palamite”,
AHC, 21 (1989), 317-333; Nicholas Constas, „Mark Eugenikos”, în: Carmelo
Giuseppe Conticello, Vassa Conticello (eds.), La théologie byzantine et sa tradition, II
(XIIIe – XIXe s.), (CCCS, 2), Turnhout, Brepols Publishers, 2002, 411-475; C.N.
Tsirpanlis, „Re-evaluation of Mark’s Views on Purgatorium and Filioque”, PBR,
25 (2007), 62-89; C.N. Tsirpanlis, „The Career and Political Views of Mark Eugenicus”,
PBR, 26 (2008), 23-38; „Sfântul Marcu Evghenicul în istorie / Catalogul operelor Sfântului
Marcu Evghenicul / Sfântul Marcu, teologul”, în: Sfântul Marcu Evghenicul, Opere, vol. I,
Introducere, note, traducere de Marcel Hancheș, Cristian Chivu, Cornel Coman, Adrian
Tănăsescu, Cristina Rogobete, Emanuel Dumitru, Marios Pilavakis, Caliopie Papacioc,
coordonator: Cristian Chivu, București, Editura Pateres, 2009, 13-193.
499
Câteva referințe despre viața și activitatea acestui înalt ierarh bizantin au fost
publicate în: V. Laurent, „À propos de Dorothée, métropolite de Mitylène (c. 1440)”,
REB, 9 (1951), 163-169.
500
Pentru mai multe informații despre Gheorghe Gemistos Plethon a se vedea: Ἰωάννης
Π. Μαμαλάκης, Γεώργιος Γεμιστός-Πλήθων, (TBNGP, 32), Athen, Verlag der Byzantinisch-
Neugriechischen Jahrbücher, 1939; François Masai, Pléthon et le platonisme de Mistra,
(ClH.E, 5), Paris, Les Belles Lettres, 1956; C.M. Woodhouse, George Gemistos Plethon:
The Last of the Hellenes, Oxford, Clarendon Press, 1986; Σάββας Παρ. Σπέντζας,
383
neoficial au fost abordate și pozițiile teologice divergente, iar mitropolitul

Marcu al Efesului a redactat un cuvânt adresat papei Eugeniu al IV-lea
(Προοίμιον τοῦ λόγου καὶ πρὸς τὸν πάπαν – Introducere a tratatului și către
papa), pe care îl îndemna să elimine adaosul Filioque din textul Simbolului
de credință și să înlocuiască azima cu pâinea dospită pentru ca unirea
Bisericilor să fie posibilă501.
Următorul pas a fost alcătuirea unei comisii mixte latino-bizantine,
formată din 20 de membri (câte 10 pentru fiecare Biserică), care a fost
însărcinată să identifice și să analizeze diferențele teologice minore ce ar putea
fi discutate înainte să expire termenul de patru luni (aprilie-august 1438)
Γ. Γεμιστός-Πλήθων, ο φιλόσοφος του Μυστρά. Οι οικονομικές, κοινωνικές και δημοσιονομικές
του απόψεις, δεύτερη έκδοση με πρόλογο C.M. Woodhouse, Αθήνα, Εκδόσεις
Μ. Καρδαμίτσα, 1987; Hans Georg Thümmel, „Plethon und Florenz”, AHC, 21 (1989),
413-417; Marco Bertozzi, „Il convinto di Ferrara. Giorgio Gemisto Pletone e il mito
del paganesimo antico ai tempi del Concilio”, în: Patrizia Castelli (ed.), Ferrara e il
Concilio. Atti del Convegno di Studi nel 550o anniversario del Concilio dell’Unione delle
due Chiese d’Oriente e d’Occidente. Ferrara, 23-24 novembre 1989, Ferrara, Università
degli Studi, 1992, 133-141; Sebastiano Gentile, „Giorgio Gemisto Pletone e la sua
influenza sull’umanesimo fiorentino”, în: Paolo Viti (ed.), Firenze e il Concilio del
1439. Convegno di Studi, Firenze, 29 novembre – 2 dicembre 1989, (BST, 29), vol. 2,
Firenze, Leo S. Olschki Editore, 1994, 813-832; Θεόδωρος Στ. Νικολάου, Πληθωνικά,
Θεσσαλονίκη, Ἐκδόσεις ΒΑΝΙΑΣ, 2004; Ἰωάννης Ἀ. Δημητρακόπουλος, Ἀπὸ τὴν ἱστορία
τοῦ βυζαντινοῦ θωμισμοῦ: Πλήθων καὶ Θωμᾶς Ακυινάτης, Ἀθήνα, Ἐκδόσεις ΠΑΡΟΥΣΙΑ,
2004; Wilhelm Blum, Walter Seitter (eds.), Georgios Gemistos Plethon (1355-1452).
Reformpolitiker, Philosoph, Verehrer der alten Götter, Zürich, Diaphanes, 2005;
Brigitte Tambrun, Pléthon: le retour de Platon, Paris, Vrin, 2006; A. Berger, „Plethon
in Italien”, în: Evangelos Konstantinou (ed.), Der Beitrag der byzantinischen Gelehrten
zur abendländischen Renaissance des 14. und 15. Jahrhunderts, (PhSt, 12), Frankfurt
am Main/New York, Peter Lang, 2006, 79-89; Vasile Adrian Carabă, Pletho Apostata:
die Ablehnung des Christentums durch Georgios Gemistos Plethon (ca. 1355-1452)
und dessen Konversion zur griechischen Religion, Giessen, VVB Laufersweiler Verlag,
2010; Jacka Raszewski, Jerzy Gemistos Plethon i jego helleńskie państwo, (rozprawy
doktorskiej), Uniwersytet Warszawski, 2010; Niketas Siniossoglou, Radical Platonism
in Byzantium: Illumination and Utopia in Gemistos Plethon, Cambridge/New York,
Cambridge University Press, 2011; Vojtěch Hladký, The Philosophy of Gemistos Plethon:
Platonism in Late Byzantium, between Hellenism and Orthodoxy, Farnham/Burlington
VT, Ashgate, 2014.
501
V.3-4, în: V. Laurent, Les Mémoires du Grand Ecclésiarque..., 2585-26011. Textul în
limba greacă, cu o traducere în limba latină, a fost publicat în: Iosephus Gill SJ (ed.),
Quae supersunt actorum Graecorum Concilii Florentini necnon descriptionis cuiusdam
eiusdem, ad fidem manuscriptorum edidit, additis versione latina, introductione et
indicibus, pars I (Res Ferrariae gestae), (CFl, Series B, 5), Roma, Pontificium Institutum
Orientalium Studiorum, 1953, 28-34. De asemenea, a se vedea și traducerea în limba
română, însoțită de comentarii, în: Sfântul Marcu Evghenicul, Opere..., vol. I, 196-209.
384
convenit la deschiderea lucrărilor502. Astfel, în urma a patru întâlniri

succesive ale acestei comisii (până în ziua de 12 mai 1438), desfășurate
în sacristia bisericii închinate Sfântului Francisc de Assisi, s-a ajuns la
concluzia că doctrina latină despre purgatoriu ar fi cel mai potrivit subiect
pentru demararea dezbaterilor teologice503. Însă partea a doua a lunii mai
1438 a fost dedicată demersurilor repetate ale bizantinilor de a obține
un sprijin militar din partea Papalității și a Senatului La Serenissima,
care să contracareze un atac iminent al sultanului Murad al II-lea asupra
Constantinopolului. Cererile fără succes adresate de basileu lui Eugeniu
al IV-lea și Veneției au demonstrat lipsa interesului occidental față de
situația dramatică a creștinilor din Orient504.
Dezbaterea asupra doctrinei purgatoriului, desfășurată în cadrul
aceleiași comisii mixte, nu a condus la un acord teologic între cele două
Biserici. Astfel, între 4 iunie și 17 iulie 1438 au avut loc mai multe întâlniri,
latinii (cardinalul Cesarini, defensor fidei Ioan de Torquemada [PLP 8573]505
și episcopul Andrei Chrysoberges de Rodos) prezentându-și argumentele
scripturistice și patristice în favoarea învățăturii despre locul intermediar
în care cei păcătoși se pot curăța prin foc de păcatele neispășite în viața
pământească, iar bizantinii (mitropoliții Visarion al Niceei și Marcu
al Efesului) respingând noua doctrină, fundamentată abia în secolul
al XIII-lea 506. Această primă rundă de dezbateri teologice a vădit
502
V.5-6, în: V. Laurent, Les Mémoires du Grand Ecclésiarque..., 26012-2625.
503
V.7-18, în: V. Laurent, Les Mémoires du Grand Ecclésiarque..., 2626-27219.
504
Σίλβεστρος Συρόπουλος, Ἀπομνημονεύματα περὶ τῆς ἐν Φλωρεντίᾳ γενομένης συνόδου V.19-23,
în: V. Laurent, Les Mémoires du Grand Ecclésiarque..., 27224-27817. De asemenea, a se
vedea: F. Dölger, Regesten der Kaiserurkunden..., 5. Teil, n. 3480-3482; F. Thiriet, Régestes
des délibérations du Sénat de Venise concernant la Romanie, tome troisième (1431-1463),
(DREPB, 4), Paris/La Haye, Mouton & Co, 1961, 67 (n. 2472-2473).
505
Pentru mai multe informații despre viitorul cardinal a se vedea: Pacifico Massi,
Magistero infallibile del papa nella teologia di Giovanni da Torquemada, (ScrinTheol, 8),
Torino, Marietti, 1957; Karl Binder, Konzilsgedanken bei Kardinal Juan de Torquemada
OP, (WBTh, 49), Wien, Wiener Dom-Verlag, 1976; Thomas M. Izbicki, Protector of
the Faith: Cardinal Johannes de Turrecremata and the Defense of the Institutional
Church, Washington DC, Catholic University of America Press, 1981; Ulrich Horst,
Juan de Torquemada und Thomas de Vio Cajetan: zwei Protagonisten der päpstlichen
Gewaltenfülle, (QFGD, NF 19), Berlin, Akademie Verlag, 2012.
506
V.26-39, în: V. Laurent, Les Mémoires du Grand Ecclésiarque..., 2805-29223; I. Gill
(ed.), Quae supersunt actorum Graecorum Concilii Florentini..., pars I, 19-27. Cele
cinci discursuri rostite cu ocazia întâlnirilor comisiei mixte au fost publicate în: Louis
Petit, Documents relatifs au Concile de Florence, I (La question du purgatoire à Ferrare.
385
înverșunarea fiecărei părți în apărarea propriului punct de vedere, fiind

ușor de intuit dificultatea majoră în care s-ar fi regăsit bizantinii dacă s-ar
fi ajuns la un vot decisiv.
Astfel, după șocul resimțit în urma apariției epidemiei de ciumă în
Ferrara (mijlocul lunii iulie 1438)507 și după sosirea unei delegații numeroase
din Rusia, condusă de mitropolitul Isidor de Kiev (mijlocul lunii august
1438)508, în septembrie 1438 a fost abordată chestiunea procedurală cu
privire la modalitatea de adoptare a unor decizii în cadrul Sinodului: pentru
a contrabalansa numărul mare al sinodalilor latini prezenți, bizantinii ar
fi dorit ca fiecare dintre cele două Biserici să aibă un singur vot. Această
soluție, care nu respecta însă procedura observată la precedentele Sinoade
Ecumenice, a fost respinsă de latini, toate discuțiile ulterioare pe marginea
acestui subiect fiind fără rezultat. În sfârșit, situația a fost deblocată după
o întâlnire tripartită (Ioan al VIII-lea, Eugeniu al IV-lea și Iosif al II-lea)
în urma căreia s-a decis continuarea pregătirilor pentru următoarea
etapă509. Însă abordarea principalului punct de divergență teologică (dubla
purcedere a Sfântului Duh) a consemnat o primă scindare în interiorul
delegației răsăritene: o minoritate condusă de mitropolitul Visarion al
Niceei a considerat că se poate trece direct la dezbaterea dogmatică, pe când
Documents I-VI. Textes édités et traduits), (PO, 15), Paris, Firmin-Didot et Cie, 1927.
Cele două texte ale latinilor au fost publicate și comentate în: Georg Hofmann SJ,
„Erstes Gutachten der Lateiner über das Fegfeur. Text mit Einführung”, OC, 16 (1929),
257-302; Georg Hofmann SJ, „Zweites Gutachten der Lateiner über das Fegfeur. Text
mit Einführung”, OC, 17 (1930), 183-244. Cele trei texte ale bizantinilor, însoțite de o
traducere în limba română, au fost publicate în: Sfântul Marcu Evghenicul, Opere..., vol.
I, 454-645. De asemenea, a se vedea: Иван Н. Острумов, История Флорентийскаго
собора, Москва, Типографія Семена, 1847, 48-70 [ediția în limba engleză: Ivan N.
Ostroumov, The History of the Council of Florence, translated from the Russian by Basil
Popoff, London, Joseph Masters, 1861]; M. Jugie, „La question du Purgatoire au Concile
de Ferrare-Florence”, EO, 20 (1921), 269-282; Adhémar d’Alès SJ, „La question du
Purgatoire au Concile de Florence en 1438”, Gr., 3 (1922), 9-50; G. Hofmann SJ, „Die
Konzilsarbeit in Ferrara. II. Die Sitzungen nach Ankunft der Griechen (9. März 1438 –
10. Januar 1439)”, OCP, 3 (1937), 418-424; J. Gill, The Council of Florence..., 118-125;
J. Décarreaux, Les Grecs au Concile…, 46-53; A. de Halleux, „Problèmes de méthode
dans les discussions sur l’eschatologie au Concile de Ferrare et Florence”, în: G. Alberigo
(ed.), Christian Unity…, 251-299.
507
VI.7, în: V. Laurent, Les Mémoires du Grand Ecclésiarque..., 29828-3003.
508
Pentru detalii cu privire la călătoria lui Isidor de la Moscova la Ferrara (1437-1438)
a se vedea: Günther Stökl, „Reiserbericht eines unbekannten Russen (1437-1440) –
übersetzt, eingeleitet und erklärt”, în: Europa im XV. Jahrhundert..., 149-189; J. Krajcar,
„Metropolitan Isidore’s Journey...”, 367-387.
509
VI.18-20, în: V. Laurent, Les Mémoires du Grand Ecclésiarque..., 3101-3166.
386
majoritatea celor prezenți la Ferrara, avându-l în frunte pe mitropolitul

Marcu al Efesului, ar fi dorit să analizeze mai întâi legitimitatea alterării
textului Simbolului de credință. După ce basileul a acordat credit
majorității reprezentanților bizantini s-a stabilit, de comun acord cu latinii,
să aibă loc câte trei întâlniri în fiecare săptămână în capela palatului ducelui
de Ferrara, unde rezida temporar papa Eugeniu al IV-lea. Totodată au fost
desemnați și câte șase teologi care să aibă dreptul de a susține public punctul
de vedere al propriei Biserici510. Între 8 octombrie și 13 decembrie 1438 a
avut loc o serie de 14 sesiuni plenare și publice dedicate celui mai important
punct de divergență doctrinară dintre bizantini și latini: adaosul Filioque511.
Între ședințele plenare au existat și câteva întâlniri mixte cu ușile închise,
desfășurate în sacristia bisericii Sfântul Francisc. Rând pe rând, teologii
desemnați ai celor două delegații au încercat să prezinte argumente solide
în favoarea poziției propriei Biserici. Astfel, un prim moment important
a fost citirea publică a hotărârilor dogmatice ale Sinoadelor Ecumenice
din primul mileniu de către mitropolitul Marcu al Efesului, prin apelul
la aceste texte fiind susținută interdicția introducerii unui adaos la textul
Simbolului de credință (ședința a III-a, 16 octombrie 1438). De cealaltă
parte, cardinalul Cesarini a punctat printr-o paralelă între formulele de
credință aprobate la primele două Sinoade Ecumenice, cel de-al doilea
completându-l pe primul, asimilând astfel intervenția sinodalilor de la
Constantinopol (381) cu decizia de a introduce adaosul Filioque în Crez
(ședința a IX-a, 11 noiembrie 1438). Prin urmare, la finalul acestei serii
prelungite, dar sterile de dezbateri teologice, fiecare dintre cele două părți
a considerat că a prezentat suficiente argumente pentru a-și menține poziția
exprimată inițial.
510
VI.21-22, în: V. Laurent, Les Mémoires du Grand Ecclésiarque..., 3167-3202.
511
Pentru detalii pe marginea discuțiilor dogmatice de la Ferrara a se vedea: I. Gill (ed.),
Quae supersunt actorum Graecorum Concilii Florentini..., pars I, 49-217; G. Hofmann
(ed.), Andreas de Santacroce. Acta latina Concilii Florentini..., 40-132; Σίλβεστρος
Συρόπουλος, Ἀπομνημονεύματα περὶ τῆς ἐν Φλωρεντίᾳ γενομένης συνόδου VI.25-46, în:
V. Laurent, Les Mémoires du Grand Ecclésiarque..., 3226-3448. De asemenea, a se vedea:
И.Н. Острумов, История Флорентийскаго собора…, 70-96; Georg Hofmann SJ,
„Denkschrift des Kardinals Cesarini über das Symbolum. Erstausgabe des lateinischen
Textes, verbesserte Ausgabe der griechischen Übersetzung”, OC, 22 (1931), 3-63;
G. Hofmann, „Die Konzilsarbeit in Ferrara…”, 425-454; J. Gill, The Council of
Florence..., 142-169; J. Décarreaux, Les Grecs au Concile…, 63-81; Constantina Scourtis
Gaddis, The Failure of Reconciliation: The Byzantine Experience at the Council of
Ferrara-Florence (1438-39), PhD dissertation, University of California Los Angeles
(UCLA), 2004, 55-149.
387
Pe de o parte, lipsurile materiale resimțite de delegația răsăriteană

în ultimele luni petrecute la Ferrara, iar pe de altă parte, promisiunile
florentinilor de a acoperi cheltuielile de transport și de subzistență ale
sinodalilor i-au determinat pe bizantini să ia în considerare propunerea
inedită venită dinspre papa Eugeniu al IV-lea, anume de a transfera
adunarea sinodală la Florența. Această idee a fost întâmpinată cu maximă
reticență de cei mai mulți reprezentanți orientali, însă, după mai multe
întrevederi care au avut loc între împărat, patriarh și sinodali (sfârșitul lunii
decembrie 1438), în ziua de 2 ianuarie 1439 delegația bizantină și-a dat
acordul în privința transferului, sub condiția ca toate restanțele financiare
acumulate în lunile precedente să fie rambursate, prin intermediul unei
bănci, imediat ce sinodalii vor ajunge la Florența512. Astfel, în ultima
sesiune publică, ce a avut loc în catedrala Sfântul Gheorghe din Ferrara
(10 ianuarie 1439), a fost citit, în limbile latină și greacă, decretul pontifical
Decet ycumenici concilii, prin care a fost anunțat transferul Sinodului la
Florența513. Ulterior, între 16 ianuarie și 15 februarie 1439, papa, patriarhul
și împăratul, fiecare cu propriile suite, au părăsit rând pe rând Ferrara și
și-au făcut intrarea în Florența514.
512
I. Gill (ed.), Quae supersunt actorum Graecorum Concilii Florentini..., pars I, 217-226;
VI.48-VII.32, în: V. Laurent, Les Mémoires du Grand Ecclésiarque..., 34827-38413. De
asemenea, a se vedea: Joseph Gill, „The Cost of the Council of Florence”, OCP, 22
(1956), 299-318 [retipărit în: J. Gill, Personalities of the Council of Florence..., 186-203];
J. Gill, The Council of Florence..., 169-179; J. Décarreaux, Les Grecs au Concile…, 81-99;
Anthony Molho, „Fisco ed economia a Firenze alla vigilia del Concilio”, în: P. Viti (ed.),
Firenze e il Concilio del 1439…, vol. 1, 59-94; F. Dölger, Regesten der Kaiserurkunden...,
5. Teil, n. 3485. Pentru o interpretare diferită a motivelor întârzierii plății subsidiilor
lunare față de membrii delegației bizantine (această acțiune nu ar fi fost nicidecum
premeditată de Papalitate pentru a forța transferul Sinodului de la Ferrara la Florența),
argumentată pe baza comparației celor două variante principale ale textului lui
Syropoulos, a se vedea: Jan-Louis van Dieten, „Zu den zwei Fassungen der Memoiren
des Silvester Syropoulos über das Konzil von Ferrara-Florenz. Die Umkehrung der
Theses Laurents und die Folgen”, AHC, 11 (1979), 383-386.
513
Textul în limba latină al acestui document papal a fost publicat în: G. Hofmann (ed.),
Epistolae pontificiae..., pars II, 60-61 (n. 160); F. Lauritzen, N.M. Minnich et al. (eds.),
Conciliorum Oecumenicorum Generaliumque Decreta..., vol. 2/2, 549.
514
VII.33-36, în: V. Laurent, Les Mémoires du Grand Ecclésiarque..., 38414-38817.
De asemenea, a se vedea: Marco Di Branco, „Da Ferrara a Firenze. Gli itinerari delle
delegazioni conciliari (gennaio-febbraio 1439) e le visite di Eugenio IV e Giovanni VIII
a Pistoia”, AAL.R, Serie IX, 19 (2008), 727-745; Stuart M. McManus, „Byzantines in the
Florentine polis: Ideology, Statecraft and Ritual during the Council of Florence”, JOUHS,
6 (2008-2009), 6-8.
388
Dezbaterile teologice care au avut loc în orașul dominat de familia de

Medici au debutat în ziua de 26 februarie 1439 cu o ședință pregătitoare,
fiind continuate ulterior cu alte opt sesiuni publice (2-24 martie 1439),
desfășurate în mănăstirea dominicană Santa Maria Novella, reședința
papei Eugeniu al IV-lea515. Inițierea tematică de la Ferrara, unde dialogul a
fost centrat asupra validității canonice a interpolării adaosului Filioque în
textul Simbolului de credință, a fost aprofundată la Florența prin analizarea
argumentelor scripturistice și patristice cu privire la dubla purcedere a
Sfântului Duh. Principalii combatanți au fost mitropolitul Marcu al
Efesului și, respectiv, dominicanul Ioan de Montenero (PLP 8661).
În primele cinci sesiuni a fost adoptată metoda catehetică (întrebare-răspuns),
care, în viziunea bizantinilor, nu a permis un progres în vederea identificării
cauzei care a condus la cele două expresii divergente, ci a deturnat dialogul
spre diferențele terminologice și, respectiv, citarea și interpretarea unor texte
patristice foarte probabil corupte. Prin urmare, în ședința a șasea, Marcu
al Efesului a avut posibilitatea de a prezenta pnevmatologia ortodoxă,
utilizând din abundență citate din Sfânta Scriptură și Sfinții Părinți. O
declarație a lui Ioan de Montenero de la finalul acestei sesiuni în care a
subliniat credința neclintită a latinilor într-o singură Cauză (μία αἱτία),
condamnându-i ferm la final pe toți cei care ar îndrăzni să susțină existența
a două Principii sau Cauze în Sfânta Treime516, coroborată cu poziția
515
Informațiile detaliate cu privire la aceste sesiuni florentine au fost publicate în:
Iosephus Gill SJ (ed.), Quae supersunt actorum Graecorum Concilii Florentini necnon
descriptionis cuiusdam eiusdem, ad fidem manuscriptorum edidit, additis versione latina,
introductione et indicibus, pars II (Res Florentiae gestae), (CFl, Series B, 5), Roma,
Pontificium Institutum Orientalium Studiorum, 1953, 239-399; G. Hofmann
(ed.), Andreas de Santacroce. Acta latina Concilii Florentini..., 135-222; Σίλβεστρος
Συρόπουλος, Ἀπομνημονεύματα περὶ τῆς ἐν Φλωρεντίᾳ γενομένης συνόδου VIII.1-5, în:
V. Laurent, Les Mémoires du Grand Ecclésiarque..., 3909-39411. De asemenea, a se
vedea: И.Н. Острумов, История Флорентийскаго собора…, 96-133; G. Hofmann
SJ, „Die Konzilsarbeit in Florenz (26. Febr. 1439 – 26. Febr. 1443)”, OCP, 4 (1938),
157-188; J. Gill, The Council of Florence..., 180-226; J. Décarreaux, Les Grecs au
Concile…, 101-116; E. Boularand, „L’argument patristique au concile de Florence,
dans le question de la procession du Saint-Esprit”, BLE, 63 (1962), 161-199; Michael
Kunzler, „Die Florentiner Diskussion über das Filioque vom 14. März 1439 im Licht
des Palamismus”, AHC, 21 (1989), 334-352; Luigi Chitarin, „La question del filioque
al Concilio di Ferrara-Firenze (1438-1439)”, SOrCr, 3 (1999), 2, 53-99; 5 (2001), 2,
43-89; Alexander Alexakis, „The Greek Patristic Testimonia Presented at the Council
of Florence (1439) in Support of the Filioque Reconsidered”, REB, 58 (2000),
149-165; C. Scourtis Gaddis, The Failure of Reconciliation…, 150-216; A.E. Siecienski,
The Filioque..., 155-162.
516
I. Gill (ed.), Quae supersunt actorum Graecorum Concilii Florentini..., pars II, 3901-15.
389
exprimată de Sfântul Maxim Mărturisitorul în epistola adresată preotului

Marinus din Cipru, redactată în anii 645-646, în care Părintele oriental a
explicat distincția dintre purcederea din veșnicie din Tatăl (ἐκπορεύεσθαι) și
trimiterea Duhului în lume prin Fiul (προϊέναι)517, a determinat exprimarea
unor puncte de vedere diferite în interiorul delegației bizantine. Astfel,
împăratul Ioan al VIII-lea, susținut de mitropoliții Visarion al Niceei și
Isidor al Kievului, a considerat că această expresie ar fi suficientă pentru a
motiva unirea Bisericilor. De cealaltă parte, Marcu al Efesului și Antonie
al Heracleei Traciei au susținut că latinii nu au făcut altceva decât să
răstălmăcească cuvintele Sfântului Maxim, în realitate aceștia susținând
contrariul învățăturii ortodoxe518. În cele din urmă, a fost luată decizia de
a continua această dezbatere tematică cu expunerea detaliată a doctrinei
latine de către același Ioan de Montenero în cadrul ultimelor două sesiuni,
la care mitropolitul Marcu al Efesului a refuzat să participe. Astfel, reluând
argumentele extrase din Sfânta Scriptură și Sfinții Părinți (atât de limbă
latină, cât și de limbă greacă), călugărul dominican a reușit să îi convingă pe
unii membri ai delegației bizantine (Visarion al Niceei, Isidor al Kievului
și Gheorghe Scholarios [PLP 27304]519) de orthodoxia dogmei dublei
purcederi a Sfântului Duh.
517
[Μάξιμος ὁ Ὁμολογητὴς], Ἴσον ἐπιστολῆς πρὸς τὸν κύριον Μαρῖνον τὸν πρεσβύτερον
τῆς Κύπρου, în: PG 91, 133-137. De asemenea, a se vedea: Βασίλειος Καραγιάννης,
„Ὁ Ἅγιος Μάξιμος ὁ Ὁμολογητὴς καὶ ἡ Ἐκκλησία τῆς Κύπρου”, ABar, 53 (1992), 379-398;
Jean-Claude Larchet, Maxime le Confesseur: médiateur entre l’Orient et l’Occident,
(CFi, 208), Paris, Éditions du Cerf, 1998 [ediția în limba română: Jean-Claude
Larchet, Sfântul Maxim Mărturisitorul, mediator între Răsărit şi Apus, traducere de
Daniela Cojocariu, ediție îngrijită de Dragoș Bahrim, (PatS, 1), Iași, Doxologia, 2010];
Claudia Sode, Jerusalem-Konstantinopel-Rom: die Viten des Michael Synkellos und der
Brüder Theodoros und Theophanes Graptoi, (AWK, 4), Stuttgart, Franz Steiner Verlag,
2001, 163-168; A. Edward Siecienski, „The Authenticity of Maximus the Confessor’s
Letter to Marinus: the Argument from Theological Consistency”, VigChr, 61 (2007),
189-227; A. Edward Siecienski, The Filioque..., 78-86.
518
VIII.12, în: V. Laurent, Les Mémoires du Grand Ecclésiarque..., 40013-27.
519
Pentru mai multe informații cu privire la viața și opera lui Gheorghe (Ghenadie)
Scholarios a se vedea: Aurel Decei, „Versiunea turcescă a confesiunii patriarhului
Ghenadie II Scholarios scrisă la cererea sultanului Mehmet II”, în: Omagiu I.P.S.S.
Dr. Nicolae Bălan, Mitropolitul Ardealului, Sibiu, Tipografia Arhidiecezană, 1940,
372-410; I. Pulpea-Rămureanu, „Ghenadie II Scholarios, primul patriarh ecumenic
sub turci”, Ort., 8 (1956), 72-109; Konstantin Bonis, „Gennadius Scholarius, der
erste Patriarch von Konstantinopel nach der Eroberung (1454), und seine Politik
Rom gegenüber”, Kyr., NS, 1 (1960-1961), 83-91; Gunnar Hering, „Das islamische
Recht und die Investitur des Gennadios Scholarios (1454)”, BalS, 2 (1961), 231-256;
J. Gill, Personalities of the Council of Florence..., 79-94; C.J.G. Turner, „George-
390
În perioada următoare (30 martie – 2/3 iunie 1439), sesiunile comune

au fost înlocuite cu discuții în interiorul delegației bizantine pentru a se
formula un răspuns la expunerea sistematică a lui Ioan de Montenero520.
Pe de o parte, intervențiile împăratului Ioan al VIII-lea Paleologul în
favoarea unirii Bisericii521, iar pe de altă parte, discursurile ținute de
Gennadius Scholarius and the Union of Florence”, JTS, NS, 18 (1967), 83-103; C.J.G.
Turner, „The Career of George-Gennadius Scholarius”, Byz., 39 (1969), 420-455;
Aristides Papadakis, „Gennadius II and Mehmet the Conqueror”, Byz., 42 (1972), 88-
106; Θεόδωρος Ν. Ζήσης, Γεννάδιος Β΄ Σχολάριος. Βίος – Συγγράμματα – Διδασκαλία,
(ABla, 30), Θεσσαλονίκη, Πατριαρχικόν Ἱδρύμα Πατερικῶν Μελετῶν, 1980; Ioan I.
Rămureanu, „Mărturisirea de credinţă a patriarhului Ghenadie II Scholarios”, Ort., 36
(1984), 463-473; Tibor Halasi-Kun, „Gennadios’ Turkish Confession of Faith”, ArOtt,
12 (1987-1992), 5-103; Teuvo Laitila, „Infidel Orthodox? Patriarch Gennadios II
(1454-1456) and the Making of the Ecumenical Patriarchate in the Context of Sultan
Mehmmed II’s Policy”, ABF, 4 (1988-1989), 51-76; Christopher Hugh Barbour, The
Byzantine Thomism of Gennadios Scholarios and His Translation of the Commentary of
Armandus de Bellovisu on the De ente et essentia of Thomas Aquinas, (StTom, 53), Citta
del Vaticano, Pontificia Accademia di S. Tommaso e di Religione Cattolica, 1993; Franz
Tinnefeld, „Georgios Gennadios Scholarios”, în: C.G. Conticello, V. Conticello (eds.),
La théologie byzantine…, II, 477-549; Christopher Livanos, Greek Traditions and Latin
Influence in the Work of George Scholarios: Alone against All of Europe, Piscataway
NJ, Gorgias Press, 2006; Marie-Hélène Blanchet, „L’ambiguïte du statut juridique de
Gennadios Scholarios après la Chute de Constantinople (1453)” / Despina Tsourka-
Papastathi, „À propos des privilèges octroyés par Mehmet II au patriarche Gennadios
Scholarios: Mythes et réalités”, în: Le Patriarcat Œcuménique de Constantinople aux XIVe-
XVIe siècles: rupture et continuité. Actes du colloque international, Rome, 5-6-7 décembre 2005,
(DBy, 7), Paris, Centre d’études byzantines, néo-helléniques et sud-est européenes/École
des Hautes Études en Sciences Sociales, 2007, 195-211, 213-274; Christiaan Kappes,
„The Latin Sources of the Palamite Theology of George-Gennadius Scholarius”, Nic.,
NS, 1 (2013)[= John Demetracopoulos, Charalambos Dendrinos (eds.), When East
Met West. The Reception of Latin Theological and Philosophical Thought in Late Byzantium.
Actes of the Institute of Classical Studies. International Byzantine Colloquium. London,
11-12 June, 2012], 71-114; Marie-Hélène Blanchet, Georges-Gennadios Scholarios (vers
1400 – vers 1472). Un intellectuel orthodoxe face à la disparition de l’Empire byzantine,
(AOC, 20), Paris, Institut Français d’Études Byzantines, 2008.
520
Cele două surse istorice care au detaliat aceste dezbateri interne prezintă puncte
de vedere diferite: Σίλβεστρος Συρόπουλος, Ἀπομνημονεύματα περὶ τῆς ἐν Φλωρεντίᾳ
γενομένης συνόδου VIII.6-IX.29, în: V. Laurent, Les Mémoires du Grand Ecclésiarque...,
39412-46430; I. Gill (ed.), Quae supersunt actorum Graecorum Concilii Florentini..., pars
II, 399-440. De asemenea, a se vedea: И.Н. Острумов, История Флорентийскаго
собора…, 133-159; Georg Hofmann SJ, „Die Konzilsarbeit in Florenz (26. Febr. 1439 –
26. Febr. 1443) (II)”, OCP, 4 (1938), 372-395; J. Gill, The Council of Florence..., 227-269;
J. Décarreaux, Les Grecs au Concile…, 117-147; A.E. Siecienski, The Filioque..., 162-169.
521
Pentru rolul jucat de basileu în relație cu delegația bizantină a se vedea: S. Kolditz,
Johannes VIII. Palaiologos…, 1. Halbband, 381-450.
391
mitropolitul Visarion al Niceei522 și Gheorghe Scholarios523, în care au fost

reluate argumentele patristice invocate de latini în favoarea Filioque și,
respectiv, a fost lansat un nou apel la unitatea creștinilor în fața pericolului
reprezentat de turcii otomani, i-au determinat pe mulți dintre membrii
delegației orientale să își revizuiască poziția și să accepte redeschiderea
negocierilor după modelul experimentat la Ferrara (comisie mixtă
latino-bizantină formată din 20 de membri, câte 10 pentru fiecare Biserică).
După mai multe încercări de a formula învățătura despre purcederea
Duhului Sfânt, care însă au fost respinse fie de bizantini, fie de latini,
intervenția patriarhului Iosif al II-lea înaintea reluării unei proceduri
interne de vot pe marginea orthodoxiei poziției susținute de Biserica romană
a fost decisivă. Astfel, dacă în ziua de 30 mai 1439 adaosul Filioque fusese
respins (17 delegați au votat împotriva unirii, iar 10 reprezentanți au votat
favorabil), la trei zile distanță (2/3 iunie 1439) rezultatul a fost răsturnat
(13 mitropoliți s-au exprimat în favoarea unirii, iar numai 4/6 delegați au
votat în continuare pentru respingerea acestei învățături)524.
Perioada ulterioară, până la proclamarea unirii dintre cele două
Biserici (2/3 iunie – 5 iulie 1439)525, a consemnat câteva momente
care au sporit nemulțumirea delegației bizantine: moartea patriarhului
Iosif al II-lea (10 iunie 1439), care a fost înhumat în mănăstirea dominicană
522
Textul în limba greacă al acestui elaborat tratat teologic, însoțit de o variantă în limba
latină și comentarii, a fost publicat în: Emmanuel Candal SJ (ed.), Bessarion Nicaenus,
S.R.E. Cardinalis, Oratio dogmatica de unione, ex autographis manuscriptis critice edidit,
introductione, notis, indicibus instruxit, fasc. 1, (CFl, Series B, 7), Roma, Pontificium
Institutum Orientalium Studiorum, 1958. De asemenea, a se vedea traducerea în
limba italiană, însoțită de comentarii, în: G. Lusini (ed.), Bessarione di Nicea. Orazione
dogmatica..., 69-195.
523
Originalul grecesc și traducerea în limba latină a acestei exhortații a lui Scholarios
au fost publicate în: Iosephus Gill SJ (ed.), Orationes Georgii Scholarii in Concilio
Florentino habitae, ad fidem manuscriptorum edidit, addita versione latina, fasc. 1,
(CFl, Series B, 8), Roma, Pontificium Institutum Orientalium Studiorum, 1964, 5-20.
524
IX.20, în: V. Laurent, Les Mémoires du Grand Ecclésiarque..., 4544-22; I. Gill (ed.), Quae
supersunt actorum Graecorum Concilii Florentini..., pars II, 437-438.
525
Diferențele de cronologie între cele trei surse istorice care descriu evenimentele din
iun.-iul. 1439 sunt semnificative: Σίλβεστρος Συρόπουλος, Ἀπομνημονεύματα περὶ τῆς
ἐν Φλωρεντίᾳ γενομένης συνόδου IX.30-X.15, în: V. Laurent, Les Mémoires du Grand
Ecclésiarque..., 46431-49629; I. Gill (ed.), Quae supersunt actorum Graecorum Concilii
Florentini..., pars II, 440-458; G. Hofmann (ed.), Andreas de Santacroce. Acta latina
Concilii Florentini..., 224-259. De asemenea, a se vedea: И.Н. Острумов, История
Флорентийскаго собора…, 160-172; G. Hofmann SJ, „Die Konzilsarbeit in Florenz...
(II)”, 395-413; J. Gill, The Council of Florence..., 270-293; J. Décarreaux, Les Grecs au
Concile…, 147-163.
392
Santa Maria Novella; dorința papei Eugeniu al IV-lea de a fi discutate sau

reanalizate și alte divergențe doctrinare (folosirea azimei și momentul
prefacerii euharistice526, primatul papal527, purgatoriul); impunerea unor
formulae fidei stricte, fără posibilitatea dialogului. Astfel, ultima dezbatere
publică între membrii celor două delegații a avut loc în zilele de 16 și 18/19-
20 iunie 1439, când dominicanul Ioan de Montenero a argumentat atât
punctul de vedere latin asupra Euharistiei, cât și poziția Bisericii Romane cu
privire la primatul papal. Ulterior, până în ziua de 26 iunie 1439, negocierea
acordului teologic a fost continuată prin intermediul unor scurte declarații
dogmatice (cedulae) asupra fiecărei teme discutate, care au fost redactate și
transmise de teologii latini și acceptate fără comentarii de reprezentanții
bizantini. Pentru textul declarației finale s-a lucrat într-o comisie mixtă
(câte șase reprezentanți pentru fiecare dintre Biserici) în perioada
26 iunie – 4 iulie 1439, împăratul Ioan al VIII-lea fiind singurul membru al
delegației bizantine, în afara reprezentanților în comisia mixtă, care a avut
cunoștință despre fondul discuțiilor. A doua parte a zilei de 5 iulie 1439
a consemnat momentul semnării definiției de unire: mai întâi, la reședința
526
Pentru mai multe detalii cu privire la discutarea acestei divergențe teologice a se
vedea: Eugenio Mapelli, La questione dell’epiclesi al Concilio di Firenze, Venegono
Inferiore, La Scuola Cattolica, 1940; E. Boularand, „L’Epiclèse au Concile de Florence”,
BLE, 60 (1959), 241-273; Jan-Louis van Dieten, „Die Erklärung Bessarions zur Forma
Eucharistiae. Kritische Fragen zu einem Protokoll”, AHC, 16 (1984), 369-384; Walter
Brandmüller, „Die theologischen Themen des Konzils von Ferrara-Florenz”, în: Anton
Ziegenaus (ed.), Sendung und Dienst im bischöflichen Amt. Festschrift der Katholisch-
Theologischen Fakultät der Universität Augsburg für Bischof Josef Stimpfle zum 75.
Geburstag, St. Ottilien, EOS Verlag, 1991, 166-168.
527
Pentru detaliile dezbaterilor pe marginea primatului papal a se vedea: Giorgio
Hofmann SJ, „Due discorsi di Giovanni di Montenero OP nel Concilio di Firenze sul
pieno potere del Papa” / „La redazione più breve e la più lunga del passo sul primato nel
testo greco della bolla di unione” / „Quemadmodum etiam” / „La formola dei Patriarchi
nella bolla di unione dei Greci”, în: Giorgio Hofmann SJ, Papato, conciliarismo,
patriarcato (1438-1439). Teologi e deliberazioni del Concilio di Firenze, (MHP.C, 2/2),
Roma, Casa Editrice S.A.L.E.R./Typis Pontificiae Universitatis Gregorianae, 1940,
38-58, 59-64, 65-68, 69-73; E. Boularand, „La primauté du pape au Concile de
Florence”, BLE, 61 (1960), 161-203; Martin Anton Schmidt, „The Problem of Papal
Primacy at the Council of Florence”, CH, 30 (1961), 35-49; Joseph Gill SJ, „The
Definition of the Primacy of the Pope in the Council of Florence”, HeyJ, 2 (1961), 14-29
[retipărit în: J. Gill, Personalities of the Council of Florence..., 264-286]; August
Leidl, „Die Primatsverhandlungen auf dem Konzil von Florenz als Antwort auf den
westlichen Konziliarismus und die östliche Pentarchietheorie”, AHC, 7 (1975), 272-
289; Umberto Proch, Tenere Primatum – Τὸ πρωτεῖον κατέχειν: Il senso del primato del
vescovo di Roma nelle discussioni fra Latini e Greci al Concilio di Ferrara-Firenze, 1438-
1439, Trento: [s.n.], 1986; W. Brandmüller, „Die theologischen Themen…”, 168-172.
393
basileului, în prezența unor mandatari pontificali și fără ca forma finală

a textului să fi fost citită cu voce tare conform protocolului obișnuit în
situații similare, exemplarul unic al acestui document a fost semnat de
32 dintre membrii delegației răsăritene (împăratul bizantin; 19 mitropoliți
din cei 24 de ierarhi care participaseră la discuții – doi dintre aceștia
muriseră în acest interval de timp, iar trei nu au semnat; ieromonahul
Grigorie, care a semnat în numele patriarhului Filotei al Alexandriei
(1435-1459; PLP 29906); cinci reprezentanți ai clerului; șase reprezentanți
ai cinului monahal; de asemenea, pe lângă semnătura în nume propriu,
Visarion al Niceei a semnat și în locul lui Manuel Chrysokokkos – PLP
31144); apoi, la reședința pontifului, în prezența mai multor delegați
răsăriteni, iscăliturile bizantinilor au fost dublate de semnăturile latinilor,
în frunte cu cea a papei Eugeniu al IV-lea.
Proclamarea solemnă a unirii celor două Biserici a avut loc în ziua
de luni, 6 iulie 1439, în catedrala Santa Maria del Fiore528. Cu excepția
celor care nu au semnat definiția de unire, întreaga delegație răsăriteană
în frunte cu basileul Ioan al VIII-lea Paleologul a fost de față la Liturghia
pontificală. Doar doi demnitari laici (Gheorghe Disypatos și Gheorghe
Philanthropenos – PLP 29760) și un cleric rus din suita lui Isidor al
Kievului au fost implicați marginal în cadrul slujbei săvârșite de pontiful
roman, această reținere vizibilă a clerului bizantin indicând rezervele
acestuia față de argumentele care au condus la acordul teologic. La finalul
slujbei, cardinalul Cesarini și mitropolitul Visarion al Niceei au citit de
la amvon bula papală Letentur celi et exultet terra529, în limba latină și,
respectiv, în limba greacă, prin care a fost anunțată public unirea Bisericilor.
Astfel, divergențele teologice analizate pe parcursul întâlnirilor de la
Ferrara și Florența au fost rezolvate prin declamarea următoarelor soluții:
dubla purcedere a Duhului Sfânt ca dintr-un singur principiu și dintr-o
528
Pentru detalii cu privire la această ceremonie și la declarația de unire a se vede:
Σίλβεστρος Συρόπουλος, Ἀπομνημονεύματα περὶ τῆς ἐν Φλωρεντίᾳ γενομένης συνόδου X.16,
în: V. Laurent, Les Mémoires du Grand Ecclésiarque..., 49630-50026; I. Gill (ed.), Quae
supersunt actorum Graecorum Concilii Florentini..., pars II, 458-467; G. Hofmann
(ed.), Andreas de Santacroce. Acta latina Concilii Florentini..., 259-266; Raoul Morçay,
Chroniques de Saint Antonin. Fragments originaux du Titre XXII (1378-1459), Paris,
Librairie Gabalda, 1913, 65-67. De asemenea, a se vedea: И.Н. Острумов, История
Флорентийскаго собора…, 174-176; G. Hofmann SJ, „Die Konzilsarbeit in Florenz...
(II)”, 413-417; Angelo Mercati, „Il decreto d’unione del 6 luglio 1439 nell’Archivio
Segreto Vaticano”, OCP, 11 (1945), 5-44; J. Gill, The Council of Florence..., 293-296;
J. Décarreaux, Les Grecs au Concile…, 164-167.
529
Ultima ediție a celor două variante ale acestui document a fost publicată în:
F. Lauritzen, N.M. Minnich et al. (eds.), Conciliorum Oecumenicorum Generaliumque
Decreta..., vol. 2/2, 550-556.
394
singură suflare (ab uno principio et unica spiratione); adaosul Filioque a

fost legitim și rațional alipit Simbolului de credință (licite ac rationabiliter
symbolo fuisse appositam); aprobarea folosirea atât a azimei, cât și a pâinii
dospite ca element euharistic, conform practicii fiecărei Biserici; sufletele
celor cu păcate neispășite vor merge în purgatoriu, unde se vor purifica prin
pedepse curățitoare; pontifului roman i-a fost încredințată de către Însuși
Hristos puterea de a conduce și a administra Biserica Universală (regendi
ac gubernandi universalem ecclesiam a Domino nostro Iesu Christo plenam
potestatem traditam esse).
Fragilitatea acordului dintre cele două părți, simbolizat la finalul
ceremoniei prin îmbrățișarea cardinalului cu mitropolitul bizantin, a fost
demascată curând prin mai multe gesturi: respingerea de către Eugeniu
al IV-lea a propunerii imperiale cu privire la săvârșirea unei Liturghii
bizantine, presiunile exercitate de pontiful roman cu privire la alegerea
unui nou patriarh de Constantinopol, discuțiile pe marginea reincluderii
numelui papei în diptice, lipsa soluționării dublei jurisdicții (latină și
bizantină) în foste teritorii ale Imperiului, insistența latinilor în privința
judecării atitudinii mitropolitului Marcu al Efesului și întârzierea plății
diurnelor convenite pentru delegații bizantini530.
O primă parte a legației răsăritene a părăsit Florența în ultima decadă
a lunii iulie 1439, la scurt timp după primirea restanțelor financiare,
îndreptându-se spre Veneția, locul programat pentru îmbarcarea spre
Constantinopol, însă împăratul Ioan al VIII-lea și mitropoliții cei mai
însemnați, printre care și Marcu al Efesului, și-au prelungit șederea până
în ziua de 26 august 1439531. Două dintre figurile ecleziastice marcante ale
delegației bizantine la Ferrara-Florența (Isidor al Kievului și Visarion al
Niceei) au ales să rămână în proximitatea papei Eugeniu al IV-lea, care i-a
și răsplătit chiar în același an cu titlul de cardinal (18 decembrie 1439)532.
530
X.17-26, în: V. Laurent, Les Mémoires du Grand Ecclésiarque..., 500 27-514 10.
De asemenea, a se vedea: И.Н. Острумов, История Флорентийскаго собора…,
176-182; G. Hofmann SJ, „Die Konzilsarbeit in Florenz... (II)”, 417-418; J. Gill, The
Council of Florence..., 296-297; J. Décarreaux, Les Grecs au Concile…, 167-172.
531
X.26, 27, în: V. Laurent, Les Mémoires du Grand Ecclésiarque..., 5141-2, 51411-51618;
G. Hofmann (ed.), Andreas de Santacroce. Acta latina Concilii Florentini..., 26614-17. A se
vedea și: И.Н. Острумов, История Флорентийскаго собора…, 182-183; G. Hofmann
SJ, „Die Konzilsarbeit in Florenz... (II)”, 418-419; J. Gill, The Council of Florence...,
300-302; J. Décarreaux, Les Grecs au Concile…, 173-177.
532
Eugenii IV Annus 10 – Christi 1439 §41, în: C. Baronius, A. Theiner (eds.), Annales
Ecclesiastici..., t. 28, 323-324; Λαόνικος Χαλκοκονδύλης, Ἀποδείξεις Ἱστοριῶν VI.13, în:
Laonikos Chalkokondyles, The Histories, vol. II, Translated by Anthony Kaldellis,
(DOML, 34), Cambridge MA/London, Harvard University Press, 2014, 20. De
395
Ultimul contingent bizantin care a intrat în orașul din laguna

venețiană în ziua de 6 septembrie 1439 a fost cel condus de basileu. Aici au
fost obligați să aștepte asamblarea flotei care să îi transporte înapoi în Imperiu
până la mijlocul lunii octombrie 1439533. În acest interval de timp, delegația
răsăriteană a avut oportunitatea de a sluji o Liturghie bizantină în catedrala
închinată Sfântului Marcu, la care au participat atât dogele Francesco
Foscari, cât și despot-ul Dimitrie Paleologul (PLP 21454), ca reprezentant al
basileului (20 septembrie 1439)534. În cele din urmă, după ce agenții papali
au reușit să închirieze două galere, iar Republica venețiană a oferit alte două
corăbii de transport și două galere echipate pentru război, sinodalii bizantini
au părăsit Veneția în ziua de 19 octombrie 1439. Întârzierea momentului
debarcării, care s-a petrecut abia la data de 1 februarie 1440, a fost datorată
în special condițiilor improprii pentru navigație535.
Din nefericire pentru partea bizantină, rezultatele concrete în privința
ajutorului militar solicitat în mod constant în ultimii doi ani petrecuți în
Occident (1438-1439), de altfel motivul principal care a condus în final la
semnarea declarației de unire, s-au limitat la enciclica pontificală semnată
în ziua de 7 octombrie 1439, prin care Eugeniu al IV-lea a transmis un
apel la o cruciadă anti-otomană536. De asemenea, cu câteva zile anterior
(3 octombrie 1439), același pontif roman îl desemnase pe episcopul Cristofor
Garatoni de Coron drept legat apostolic în Grecia, încredințându-i suma
de 12.000 ducați pe care acesta trebuia să îi folosească pentru apărarea
Constantinopolului537.
asemenea, a se vedea și traducerea în limba română în: Laonic Chalcocondil, Expuneri

istorice, în românește de Vasile Grecu, (ScrByz, 2), București, Editura Academiei,
1958, 176.
533
XI.4, în: V. Laurent, Les Mémoires du Grand Ecclésiarque..., 52427-52610. A se vedea
și: И.Н. Острумов, История Флорентийскаго собора…, 183; G. Hofmann SJ,
„Die Konzilsarbeit in Florenz... (II)”, 419; J. Gill, The Council of Florence..., 302-303;
534
XI.5-9, în: V. Laurent, Les Mémoires du Grand Ecclésiarque..., 52611-53026.
535
Detaliile acestei călătorii între Veneția și Constantinopol pot fi urmărite în:
XI.11-23, în: V. Laurent, Les Mémoires du Grand Ecclésiarque..., 5329-54432. A se vedea
și: И.Н. Острумов, История Флорентийскаго собора…, 183-184; G. Hofmann SJ,
„Die Konzilsarbeit in Florenz... (II)”, 419; J. Gill, The Council of Florence..., 303-304;
536
Textul acestui document a fost publicat în: G. Hofmann (ed.), Epistolae pontificiae ...,
pars II, 117-120 (n. 220).
537
Ambele documente, atât cel adresat lui Cristofor Garatoni (3 oct. 1439), cât și cel
direcționat către bancherii florentini Cosimo și Lorenzo de' Medici (9 oct. 1439) au fost
publicate în: G. Hofmann (ed.), Epistolae pontificiae ..., pars II, 116, 120 (n. 219, 221).
396
Revenirea în orașul de pe malul Bosforului a membrilor delegației

răsăritene la Conciliul de la Ferrara-Florența a consemnat debutul unei
fracturi profunde la nivelul societății bizantine. Astfel, toți cei care
semnaseră declarația de unire cu Roma papală au fost numiți azimiți
(ἀζυμῖται), iar pentru că s-au latinizat (λατινίσαντας) le-a fost refuzată
slujirea-împreună de către ceilalți clerici538. Negocierile pentru alegerea
unui nou patriarh (aprilie-mai 1440) au adâncit schisma internă: în mod
succesiv, mitropoliții Marcu al Efesului, Antonie al Heracleei Traciei și
Dorotei de Trapezunt (PLP 5932) au refuzat demnitatea ecleziastică,
fiind ales în final mitropolitul Cyzicului, Mitrofan (1440-1443; PLP
18069)539. De asemenea, procesiunea de după învestirea noului patriarh,
când Mitrofan al II-lea a fost însoțit de legatul apostolic Cristofor Garatoni
pe drumul de la palatul imperial la catedrala Sfânta Sofia (4 mai 1440), și
pomenirea numelui papei la Liturghia oficiată cu ocazia sărbătorii Pogorârii
Duhului Sfânt (15 mai 1440) au demonstrat determinarea reprezentanților
partidei unioniste de a se impune în pofida reacțiilor negative540. Din
această perioadă (februarie-aprilie 1440) trebuie să dateze și textul
Apologiei adresate lui Ioan al VIII-lea, în care mai mulți episcopi, stareți și
duhovnici, reuniți în Constantinopol, s-au declarat împotriva acceptării
adaosului Filioque și au cerut convocarea unui Sinod care să analizeze
această divergență teologică541.
La scurt timp după întronizare, Mitrofan al II-lea a trimis scrisori
sinodale prin care i-a anunțat pe ierarhii din jurisdicția proprie atât despre
538
Δούκας, Τουρκοβυζαντινή Ἱστορία XXXI.9, în: Ducas. Istoria turco-bizantină (1314-
1462)…, 2711-3; Σίλβεστρος Συρόπουλος, Ἀπομνημονεύματα περὶ τῆς ἐν Φλωρεντίᾳ
γενομένης συνόδου XII.1-3, în: V. Laurent, Les Mémoires du Grand Ecclésiarque...,
5466-54821. De asemenea, a se vedea: J. Darrouzès, Les regestes des actes..., fasc. VII,
3381. Pentru alte detalii cu privire la reacțiile din Constantinopol în anul 1440 față
de unirea celor două Biserici a se vedea: J. Gill, The Council of Florence..., 349-353;
J. Décarreaux, Les Grecs au Concile…, 190-197; Marie-Hélène Blanchet, „Les divisions
de l’Église byzantine après le concile de Florence (1439) d’après un passage des
Antirrhétiques de Jean Eugénikos”, în: Bernard Doumerc, Christophe Picard (eds.),
Hommage à Alain Ducellier. Byzance et ses périphéries, Toulouse, CNRS – Université
de Toulouse-Le Mirail – UMR 5136, 2004, 17-39; Marie-Hélène Blanchet, „L’Église
byzantine à la suite de l’union de Florence (1439-1445). De la contestation à la scission”,
ByzF, 29 (2007), 93-111.
539
XII.4-6, în: V. Laurent, Les Mémoires du Grand Ecclésiarque..., 54822-5544.
540
XII.8-14, în: V. Laurent, Les Mémoires du Grand Ecclésiarque..., 55420-56611.
541
Textul acestui document a fost publicat în: [Δοσίθεος Β΄ Ἱεροσολύμων], Τόμος
καταλλαγῆς: ἐν ᾦ περιέχονται συγγραφαὶ, [Γιάσι: s.n.], 1682 [αχηβ΄], 422-431. A se vedea:
M.-H. Blanchet, „L’Église byzantine à la suite de l’union…”, 98-107; J. Darrouzès, Les
regestes des actes..., fasc. VII, 3384.
397
schimbarea titularului tronului patriarhal din Constantinopol, cât și

despre semnarea unirii cu Biserica latină și, în consecință, reintroducerea
numelui papei în dipticele Marii Biserici din Constantinopol542. Epistolele
patriarhale adresate papei Eugeniu al IV-lea și, respectiv, cardinalilor latini
în iunie-iulie 1440 au fost însoțite și de un raport din partea lui Cristofor
Garatoni543. În răspunsul său adresat legatului apostolic, datat 25 august
1440, pontiful și-a exprimat atât surprinderea cu privire la titlul de ecumenic
atașat de patriarhul bizantin în scrisoarea acestuia, cât mai ales dezamăgirea
față de lipsa de fermitate a împăratului Ioan al VIII-lea în impunerea
unirii. În acest sens, episcopul de Coron a fost sfătuit să își ajusteze direct
proporțional angajamentele cu privire la creșterea contingentului militar
pentru apărarea capitalei Imperiului în funcție de atitudinea basileului în
implementarea hotărârilor de la Florența, în ultimă instanță având chiar
libertatea de a reveni la Roma544.
În Constantinopol, evadarea mitropoliților Marcu al Efesului și
Antonie al Heracleei Traciei (mai 1440)545 i-a încurajat și pe alți opozanți
ai unirii să își exprime fățiș punctul de vedere. Astfel, doi dintre arhonții
Marii Biserici, Silvestru Syropoulos și Mihail Balsamon (PLP 2119), l-au
înfruntat pe patriarhul unionist Mitrofan al II-lea, primul luând decizia de
542
S-au păstrat două dintre aceste scrisori patriarhale expediate către clericii și
credincioșii din Methone (înainte de 10 iunie 1440) și, respectiv, Creta (15 iulie 1440):
G. Hofmann (ed.), Orientalium documenta minora..., 45-47 (n. 36); Νικόλαος Β. Τομαδάκης,
„Μιχαὴλ Καλοφρενᾶς Κρής, Μητροφάνης Β΄ καὶ ἡ πρὸς τὴν ἕνωσιν τῆς Φλωρεντίας
ἀντίθεσις τῶν Κρητῶν”, EEBS, 21 (1951), 141-142. De asemenea, au fost transmise
epistole similare către localitățile Coron și Negroponte, precum și în Pelopones. În acest
sens, a se vedea răspunsurile pontifului adresate lui Cristofor Garatoni din aug. 1440 și
apr. 1441: G. Hofmann (ed.), Epistolae pontificiae ..., pars III, 17-21, 24 (n. 243, 247).
Pentru mai multe informații a se vedea: Σπυρ. Π. Λάμπρος, „Μιχαὴλ Καλοφρενᾶς καὶ ὁ
πατριάρχης Μητροφάνης Β΄”, NE, 1 (1904), 43-56; G. Hofmann SJ, „Patriarchen von
Konstantinopel: kleine Quellenbeiträge zur Unionsgeschichte”, OC, 32 (1933), 8-12;
G. Hofmann (ed.), Orientalium documenta minora..., 47-51 (n. 37); Ν.Β. Τομαδάκης,
„Μιχαὴλ Καλοφρενᾶς Κρής,...”, 110-144; J. Gill, The Council of Florence..., 351-352;
Zacharias N. Tsirpanlis, „Il decreto fiorentino di Unione e la sua applicazione nell'
Arcipelago greco. Il caso di creta e di Rodi”, Thes., 21 (1991), 43-88; J. Darrouzès, Les
regestes des actes..., fasc. VII, 3387-3388.
543
Niciunul dintre aceste trei documente nu s-a păstrat. A se vedea: J. Darrouzès,
Les regestes des actes..., fasc. VII, 3385-3386.
544
Textul epistolei papei Eugeniu al IV-lea a fost publicată în: G. Hofmann (ed.),
Epistolae pontificiae ..., pars III, 17-21 (n. 243). Epistola a fost retrimisă către același
legat apostolic din Constantinopol în data de 13 apr. 1441: G. Hofmann (ed.), Epistolae
pontificiae ..., pars III, 24 (n. 247).
545
XII.10, în: V. Laurent, Les Mémoires du Grand Ecclésiarque..., 55627-29.
398
a se retrage din viața publică (vara anului 1440), iar al doilea semnând o
abjurare a hotărârilor de la Ferrara-Florența (5 octombrie 1440)546.
După plecarea legatului apostolic Cristofor Garatoni din
Constantinopol în a doua jumătate a anului 1441, contactele cu Papalitatea
au fost reluate în vara anului următor (1442), când împăratul și patriarhul
i-au transmis papei Eugeniu al IV-lea un mesaj comun prin intermediul
franciscanului Giacomo547. Ajuns la Veneția, în ziua de 17 august 1442
ambasadorul imperial le-a descris succint membrilor Senatului Republicii
Sfântului Marcu pericolul la care era expus Constantinopolul din partea
otomanilor, adresându-le totodată rugămintea stăruitoare de a trimite
urgent trei galere pentru apărarea capitalei în perioada imediat următoare.
În pofida acestor vești alarmante, senatorii venețieni au decis să aștepte
reacția lui Eugeniu al IV-lea înaintea oricărei acțiuni548. Răspunsul papei la
această intervenție din partea bizantinilor s-a concentrat într-un nou apel la
cruciada anti-otomană adresat creștinilor occidentali prin bula pontificală
din ziua de 1 ianuarie 1443549.
Reacția pozitivă a papei Eugeniu al IV-lea l-a determinat pe basileu
să-și intensifice activitatea diplomatică în vederea urgentării preparativelor
pentru cruciada promisă. Astfel, în primăvara anului 1443 l-a însărcinat pe
ambasadorul imperial Teodor Karystenos (PLP 11297) cu o triplă misiune:
la dogele Francesco Foscari (Veneția), la pontiful roman (Siena) și la Filip
cel Bun, ducele Burgundiei (1419-1467)550. În ziua de 3 mai 1443, Senatul
venețian i-a răspuns diplomatului bizantin, asigurându-l că deja 10 galere
de luptă urmau să fie pregătite la solicitarea papei Eugeniu al IV-lea551. În
aceeași primăvară a anului 1443 au plecat din Constantinopol către Siena,
reședința temporară a pontifului, alți doi ambasadori imperiali: retorul
546
XII.10-18, în: V. Laurent, Les Mémoires du Grand Ecclésiarque..., 55621-57410. Textul
comentat al mărturisirii lui Mihail Balsamon a fost publicat în: J. Gill, „A Profession of Faith
of Michael Blasamon, the Great Chartophylax”, ByzF, 3 (1968), 120-128 [retipărit în: J. Gill,
Church Union...]. De asemenea, a se vedea: J. Décarreaux, Les Grecs au Concile…, 198-205.
547
des actes..., fasc. VII, 3390.
548
F. Thiriet, Régestes des délibérations…, tome troisième, 96 (n. 2588).
549
Textul acestui document pontifical a fost publicat în: G. Hofmann (ed.), Epistolae
pontificiae ..., pars III, 68-75 (n. 261).
550
F. Dölger, Regesten der Kaiserurkunden..., 5. Teil, n. 3498-3500. De asemenea, a
se vedea: Constantin Marinesco, „Notes sur quelques ambassadeurs byzantins en
Occident à la veille de la chute de Constantinople sous les Turcs”, AIPh, 10 (1950), 421.
551
F. Thiriet, Régestes des délibérations…, tome troisième, 101 (n. 2603). De asemenea, a se
vedea: Λαόνικος Χαλκοκονδύλης, Ἀποδείξεις Ἱστοριῶν VI.53, în: Laonikos Chalkokondyles,
The Histories…, vol. II, 70-72; Laonic Chalcocondil, Expuneri istorice…, 191-192.
399
Andronic Iagaris (PLP 7808) și, respectiv, Giovanni Torcello (PLP 29360).
Ambii au avut misiunea de a-i prezenta papei imperativitatea constituirii
unei flote care să susțină efortul unei armate de uscat, intenționând prin aceasta
blocarea trecerii trupelor otomane din Asia în Europa552. În pofida tuturor
acestor planuri și a sosirii flotei occidentale conduse de cardinalul Francesco
Condulmer la Constantinopol (august 1444), armatele cruciate de uscat au
suferit o înfrângere zdrobitoare la Varna în ziua de 10 noiembrie 1444553.
Pe de altă parte, în Constantinopol, patriarhul Mitrofan al II-lea
și-a continuat nestingherit acțiunile în favoarea unirii cu Roma papală,
hirotonind mitropoliți cu viziuni unioniste pentru scaunele episcopale
din Amasia, Neocezareea, Tyana și Mokessos. Ca răspuns la aceste decizii
ale ierarhului bizantin, la inițiativa lui Arsenie al Cezareei Capadociei
(PLP 1402), în aprilie 1443 s-ar fi reunit la Ierusalim toți cei trei patriarhi
orientali (Filotei al Alexandriei; Dorotei al Antiohiei – 1434-1451,
PLP 5939; Ioachim al Ierusalimului – 1431-1462, PLP 8383) care ar fi
semnat un document de respingere a Conciliului de la Ferrara-Florența554.
Revenit în Constantinopol în vara-toamna anului 1443 după exilul
în insula Lemnos555 și după apariția în portul capitalei bizantine a flotilei
occidentale, mitropolitul Marcu al Efesului a fost provocat la o serie de cel
puțin trei dispute publice de către dominicanul Bartolomeu Lapacci (iunie
552
A se vedea scrisorile de răspuns ale papei Eugeniu al IV-lea către basileul bizantin
semnate în zilele de 13 iun. și, respectiv, 6 iul. 1443 în urma întrevederilor succesive
cu ambasadorii imperiali: G. Hofmann (ed.), Epistolae pontificiae ..., pars III, 84-85
(n. 266-267). Mai mult decât atât, Giovanni Torcello a fost numit miles apostolicus printr-un
decret pontifical (9 iul. 1443): G. Hofmann (ed.), Epistolae pontificiae ..., pars III, 86-87
(n. 268). De asemenea, a se vedea: C. Marinesco, „Notes sur quelques ambassadeurs
byzantins…”, 423; E. Malamut, „Les ambassades du dernier empereur…”, 446; F. Dölger,
Regesten der Kaiserurkunden..., 5. Teil, n. 3503-3504.
553
Pentru mai multe detalii cu privire la cruciada de la Varna (1444) a se vedea: Oskar
Halecki, The Crusade of Varna: A Discussion of Controversial Problems, New York City,
Polish Institute of Arts and Sciences in America, 1943; Kenneth M. Setton, The Papacy
and the Levant (1204-1571), vol. II (The Fifteenth Century), Philadelphia, American
Philosophical Society, 1978, 82-107; Martin Chasin, „The Crusade of Varna”, în: Keneth
M. Setton (ed.), A History of the Crusades, vol. VI (The Impact of the Crusades on Europe,
edited by Harry W. Hazard and Norman P. Zacour), Madison WI, University of Wisconsin
Press, 1989, 276-310; Colin Imber, The Crusade of Varna, 1443-45, Aldershot/Burlington
VT, Ashgate, 2006; John Jefferson, The Holy Wars of King Wladislas and Sultan Murad.
The Ottoman-Christian Conflict from 1438-1444, Leiden/Boston, Brill, 2012.
554
Ediția în limba greacă, însoțită de o traducere în limba latină, a fost publicată în:
G. Hofmann (ed.), Orientalium documenta minora..., 68-72 (n. 45). Însă, cel mai
probabil, acest document nu este autentic. A se vedea: J. Gill, „The Condemnation of
the Council of Florence by the Three Oriental Patriarchs in 1443”, în: J. Gill, Personalities
of the Council of Florence..., 213-221; J. Darrouzès, Les regestes des actes..., fasc. VII, 3391.
555
Pentru mai multe detalii despre această perioadă a se vedea: Louis Petit, „Note sur
l’exil de Marc d’Éphèse à Lemnos”, ROC, 23 (1922-1923), 414-415.
400
1445)556. Ulterior, după moartea lui Marcu Eugenicul (23 iunie 1445),
poziția bizantină în această amplă polemică dedicată temei purcederii
Duhului Sfânt, desfășurată în palatul imperial Xylalas în prezența unei largi
audiențe din care nu au lipsit basileul Ioan al VIII-lea, despot-ul Teodor
al II-lea Paleologul (PLP 21459), noul patriarh unionist Grigorie al III-lea
Mammas (1445-1450)557, cardinalul Francesco Condulmer, cardinalul
Isidor, fost mitropolit al Kievului și hieromnemon-ul Teodor Agallianos
(PLP 94)558, a fost apărată cu succes de Gheorghe Scholarios în alte
15 întâlniri559. La finalul acestei dispute publice, la cererea împăratului, a
556
Această informație a fost inserată în trei surse: R. Morçay, Chroniques de Saint
Antonin…, 64; Ἰωάννης Πλουσιαδηνός, Συναξάριον τῆς ἁγίας καὶ οἰκουμενικῆς συνόδου,
în: PG 159, 1105B; [S. Antonin], Necrologio di S. Maria Novella, n. 665 (Elogio di
fra Bartolomeo Lapacci), în: Tommaso Käppeli, „Bartolomeo Lapacci de’ Rimbertini
(1402-1466), vescovo, legato pontificio, scrittore”, AFP, 9 (1939), 126. Sintagma
episcopus Coronensis / Κορώνης ἐπίσκοπον asociată numelui interlocutorului latin în
primele două izvoare a fost interpretată ca o referire explicită la Cristofor Garatoni,
episcop de Coron, care ar fi fost de fapt partenerul de dispută al teologului bizantin. Cu
toate acestea, Bartolomeo Lapacci, episcop de Cortona (1439-1449) și ulterior de Coron
(1449-1457), fapt care explică plauzibil și confuzia celor două reședințe episcopale, a fost
cel care a polemizat în Constantinopol în vara-toamna anului 1445. Pentru cele două
opinii a se vedea: T. Käppeli, „Bartolomeo Lapacci…”, 95-96; M. Paulová, „L’Empire
byzantin et les tchèques avant la chute de Constantinople”, BySl, 14 (1953), 190-191
(n. 138). De asemenea, ultima analiză în chestiunea protagoniștilor acestei polemici
publice a fost publicată în: Thierry Ganchou, „Géôrges Scholarios secrétaire du patriarche
unioniste Grègorios Mammas? Le mystère résolu”, în: Le Patriarcat Œcuménique de
Constantinople…, 180-194.
557
Pentru mai multe detalii despre acest ultim patriarh de Constantinopol din
perioada bizantină a se vedea: Σ. Βαρναλίδης, Γρηγόριος ὁ Γ΄, ὁ τελευταῖος πατριάρχης
Κωνσταντινουπόλεως πρὶν ἀπὸ τὴν Ἅλωση (1453) καὶ ἡ φιλενωτικὴ πολιτική του,
Θεσσαλονίκη, Κέντρον Βυζαντινών Ερευνών, 2001; Michel Cacouros, „Un patriarche à
Rome, un katholikos didaskalos au patriarcat et deux donations trop tardives de reliques
du Seigneur: Grégoire III Mamas et Georges Scholarios, le Synode et la Synaxis”, în:
Βυζάντιο. Κράτος και κοινωνία. Μνήμη Νίκου Οικονομίδη, Επιστημονική επιμέλεια: Άννα
Αβραμέα, Αγγελική Λαΐου, Ε. Χρυσός, Αθήνα, Εθνικό Ίδρυμα Ερευνών/Ινστιτούτο Βυζαν
τινών Ερευνών, 2003, 71-124.
558
Pentru mai multe informații despre aceste polemist bizantin a se vedea: Χ.Γ. Πατρινέλης,
Ὁ Θεόδωρος Ἀγαλλιανός ταυτιζόμενος πρὸς τὸν Θεοφάνην Μηδείας καὶ οἱ ἀνέκδοτοι Λόγοι του.
Μία νέα ἱστορικὴ πηγὴ περὶ τοῦ Πατριαρχείου Κωνσταντινουπόλεως κατὰ τοὺς πρώτους μετὰ
τὴν Ἅλωσιν χρόνους, (Διδακτορικὴ διατρινή), Ἀθήνα, 1966; C.J.G. Turner, „Notes on the
Works of Theodore Agallianos contained in Codex Bodleianus Canonicus graecus 49”,
BZ, 61 (1968), 27-35; Marie-Hélène Blanchet (ed.), Théodore Agallianos. Dialogue avec
un moine contre les Latins (1442), Édition critique, traduction française et commentaire,
(ByzSor 27), Paris, Publications de la Sorbonne/Centre de Recherches d’Histoire et de
Civilisation Byzantines, 2013.
559
Pentru mai multe informații cu privire la contextul istoric al acestei serii de dezbateri
publice a se vedea: J. Gill, The Council of Florence..., 365-368; M.-H. Blanchet, Georges-
401
fost alcătuit un Raport (Ἀναφορά), semnat de cinci mitropoliți, trei arhonți

patriarhali și șapte stareți și ieromonahi, prin care unirea de la Florența a
fost denunțată (august-noiembrie 1445)560.
După înfrângerea armatelor cruciate la Varna (noiembrie 1444),
probabil sperând încă într-o confruntare navală cu turcii otomani care să
încline balanța victoriei spre armatele creștine, Ioan al VIII-lea i-a adresat o
nouă epistolă papei Eugeniu al IV-lea la sfârșitul anului 1444 sau începutul
celui următor (1445), în care i-a prezentat situația flotei venețiene ancorate
în portul insulei Tenedos561. Acesta a fost de altfel și ultimul contact
diplomatic între cei doi artizani ai unirii religioase de la Florența (1439),
căci următorul ambasador imperial bizantin la curtea pontificală, Grigorie,
starețul mănăstirii Sfântul Dimitrie din Constantinopol, a primit un
permis de liberă trecere prin teritoriile italiene din partea noului pontif,
Nicolae al V-lea (1447-1455)562, semnat în ziua de 13 martie 1448563.
Gennadios Scholarios…, 384-405. De asemenea, conținutul teologic al discuțiilor a fost

prezentat de Scholarios în primul tratat Despre purcederea Duhului Sfânt (Περὶ τῆς
ἐκπορεύσεως τοῦ Ἁγίου Πνεύματος), în șase cărți, editat critic în: Louis Petit, X.A. Sideridès,
Martin Jugie (eds.), Œuvres complètes de Gennade Scholarios, II (Traités polémiques sur la
procession du Saint-Esprit), Paris, Maison de la Bonne Presse, 1929, 1-268.
560
Textul acestui document a fost publicat în: Louis Petit, X.A. Sideridès, Martin Jugie
(eds.), Œuvres complètes de Gennade Scholarios, III (Œuvres polémiques – Questions
théologiques. Écrits apologétiques), Paris, Maison de la Bonne Presse, 1930, 188-193.
Șapte dintre cei 15 semnatari ai acestui Raport fuseseră prezenți la Ferrara-Florența
și acceptaseră definiția de unire. A se vedea și: M.-H. Blanchet, Georges-Gennadios
Scholarios…, 473; J. Darrouzès, Les regestes des actes..., fasc. VII, 3396.
561
Această informație lacunară a fost publicată în: N. Jorga, Notes et extraits pour servir
a l’histoire de croisades au XVe siècle, [tome III], Troisième Série, Paris, Ernest Leroux,
1902, 196. De asemenea, a se vedea: F. Dölger, Regesten der Kaiserurkunden..., 5. Teil,
n. 3508. Este posibil ca această epistolă să fi ajuns în mâinile papei prin intermediul
mitropolitului unionist Pahomie al Amasiei (1441/1442-1470; PLP 22221), un alt
ambasador imperial bizantin, care a primit în ziua de 11 iunie 1445 din partea pontifului
un permis de liberă trecere spre ducatul Burgundiei: Acta Eugenii Papae IV 1292, în:
Acta Eugenii Papae IV…, 591. A se vedea și: Georg Hofmann SJ, „Papst Kalixt III. und
die Frage der Kircheneinheit im Osten”, în: Miscellanea Giovani Mercati…, vol. III, 216;
J. Gill, The Council of Florence..., 369.
562
Pentru tabloul general al relațiilor dintre Nicolae al V-lea și Imperiul bizantin a se
vedea: Constantin Marinescu, „Le pape Nicolas V (1447-1455) et son attitude envers
l’Empire byzantin”, IBAI, 9 (1935) [= B.D. Filov (ed.), Actes du IVe Congrès International
des Études Byzantines…, vol. 1], 331-342; R. Guilland, „Les appels de Constantin XI
Paléologue à Rome et à Venise pour sauver Constantinople (1452-1453)”, ByzSl, 14
(1953), 226-244; Walter K. Hanak, „Pope Nicholas V and the Aborted Crusade of
1452-1453 to Rescue Constantinople from the Turks”, ByzSl, 65 (2007), 337-359.
563
Textul documentului papal a fost publicat în: G. Hofmann (ed.), Epistolae pontificiae ...,
pars III, 122-123 (n. 296). De asemenea, a se vedea: F. Dölger, Regesten der
402
După moartea basileului Ioan al VIII-lea (octombrie 1448), în

urma arbitrajului sultanului Murad al II-lea (1421-1444, 1446-1451),
conducerea Statului bizantin a fost asumată de Constantin al XI-lea
Paleologul (1449-1453). În contextul acestui moment, în ianuarie 1449,
noul împărat, aflat încă la Mistra, i-a încredințat lui Manuel Disypatos,
unul dintre ambasadorii bizantini implicați în negocierile cu partida
conciliariștilor de la Basel, o misiunea diplomatică direcționată atât
către papa Nicolae al V-lea, cât și către curtea de la Neapole a lui Alfonso
al V-lea, regele Aragonului (1416-1458). Mesajul oral transmis ambilor
destinatari pe care ambasadorul imperial i-a vizitat înainte de sfârșitul
lunii februarie 1449 a rezidat într-un nou apel la ajutor militar în fața
presiunilor constante ale turcilor otomani564. La scurt timp, în martie
1449, imediat după ce Constantin al XI-lea a ajuns în Constantinopol,
acesta l-a direcționat spre Genova pe Ioan de Mare din Pera pentru a obține
sprijinul Republicii maritime în tentativa de a-l convinge pe pontiful roman
de disponibilitatea bizantinilor în privința unirii religioase565. Este probabil
ca acest mesaj transmis papei de către genovezi (20 aprilie 1449) să îl fi
determinat pe Nicolae al V-lea să îi încredințeze episcopului de Coron,
Bartolomeu Lapacci, o nouă misiune diplomatică la Constantinopol (1449-
1450). Astfel, în ziua de 12 aprilie 1450, pontiful i-a adresat acestui înger
de pace în părțile Greciei (ad partes Grecie [...] pacis angelum) o epistolă prin
care l-a instruit cu privire la răspunsurile pe care trebuie să le dea grecilor
care încă se îndoiau de veridicitatea dogmatică a definiției de unire de la
Florența pe marginea adaosului Filioque566. Prezența legatului apostolic în
Constantinopol în anul 1450 a condus la o nouă dezbatere publică între
acesta și monahul Ghenadie Scholarios (în toamna anului 1449 fostul
demnitar imperial a intrat în obștea mănăstirii constantinopolitane fondate
de Ioan/Iov Charsianeites) pe tema dublei purcederi a Duhului Sfânt567.
564
C. Marinesco, „Notes sur quelques ambassadeurs byzantins…”, 425; E. Malamut,
„Les ambassades du dernier empereur…”, 435 (n. 3-4), 445-446; F. Dölger, Regesten der
565
N. Jorga, Notes et extraits…, [tome III], 240-241; R. Guilland, „Les appels de
Constantin XI Paléologue…”, 227; E. Malamut, „Les ambassades du dernier empereur…”,
435 (n. 6), 447; F. Dölger, Regesten der Kaiserurkunden..., 5. Teil, n. 3523.
566
Textul acestui document pontifical a fost publicat în: G. Hofmann (ed.), Epistolae
pontificiae ..., pars III, 124-125 (n. 298). De asemenea, a se vedea: T. Käppeli,
„Bartolomeo Lapacci…”, 98-99.
567
O posibilă referință la această a doua polemică publică a fost inclusă într-un discurs
adresat împăratului Constantin al XI-lea, datat 12 martie 1452, publicat în: Γεννάδιος
Σχολάριος, Τοῦ αὐτοῦ πρὸς τὸν βασιλέα 8, în: L. Petit, X.A. Sideridès, M. Jugie (eds.),
Œuvres complètes…, III, 16426-27. De asemenea, a se vedea: M.-H. Blanchet, Georges-
Gennadios Scholarios…, 401.
403
Atât acțiunile patriarhului unionist Mitrofan al II-lea, cât mai

ales cele ale lui Grigorie al III-lea au coalizat în capitala bizantină o
partidă a adversarilor unirii de la Florența, synaxa ortodocșilor (τῶν
ὀρθοδόξων συνάξεως), care, cel mai probabil începând din anul 1447,
a fost condusă de Gheorghe Scholarios 568. Presiunile exercitate de
această puternică grupare ortodoxă trebuie să îl fi determinat pe
Grigorie al III-lea să părăsească scaunul patriarhal și să se retragă, în
vara anului 1450, în teritoriile de sub jurisdicția papei Nicolae al V-lea,
mai întâi la Coron, iar ulterior la Roma569. Pe de o parte fuga acestui
important susținător al acțiunilor Romei în direcția implementării
unirii dintre cele două Biserici semnate la Florența, iar pe de altă parte
schimbarea de la conducerea Statului otoman și asumarea puterii de
către tânărul sultan Mehmed al II-lea (februarie 1451) l-au determinat
pe Constantin al XI-lea să îi încredințeze ambasadorului Andronic
Bryennios Leontares (PLP 14668) o multiplă misiune diplomatică în
Occident. Astfel, plecat din Constantinopol în primavara anului 1451,
568
Pentru detalii privind constituirea acestei grupări anti-unioniste a se vedea: M.-H.
Blanchet, Georges-Gennadios Scholarios…, 406-450.
569
Într-un document al Senatului Republicii Sfântului Marcu, datat 12 octombrie
1450, patriarhul fugar a fost localizat la momentul respectiv în Coron, de unde îl
trimisese la curtea pontificală pe un ierarh bizantin: N. Jorga, Notes et extraits…,
[tome III], 257; Giorgio Fedalto, La Chiesa latina in Oriente, vol. III (Documenti
veneziani), (SR, 3), [Verona], Casa Editrice Mazziana, 1978, 245 (n. 623). Este posibil
ca ierarhul trimis de Grigorie al III-lea la Roma să fi fost un anume Iosif, mitropolit
al Heracleei Traciei, care, în data de 19 decembrie 1450, a primit 200 de florini din
partea lui Nicolae al V-lea în numele patriarhului: N. Jorga, Notes et extraits…, [tome III],
27-28. Informația cu privire la o reuniune sinodală a celor trei patriarhi orientali care
ar fi avut loc în catedrala Sfânta Sofia în anul 1450 și care l-ar fi depus pe unionistul
Grigorie al III-lea, alegându-l în schimb pe patriarhul Atanasie/Anastasie al II-lea, este
un fals dovedit. În acest sens a se vedea: Пoвѣcть o Цapьгpaдѣ 14, 68, 81, în: Nestor-
Iskander, The Tale of Constantinople (Of Its Origin and Capture by the Turks in the Year
1453), (From the Early Sixteenth-Century Manuscript of The Troitse-Sergieva Lavra,
No. 773), translated and annotated by Walter K. Hanak and Marios Philippides, (LBOS, 5),
New Rochelle NY/Athens/Moscow, Aristide D. Caratzas, 1998, 32-34, 80, 90, 116-117
– n. 33, 131 – n. 87; Х. Папаiоанну, „Акты такъ называемого Послѣдняго Софiйскаго
собора (1450 г.) и ихъ историческое достоинство”, VizVrem, 2 (1895), 394-415; Boris
Unbegaun, „Les relations vieux-russes de la prise de Constantinople”, RESl, 9 (1929),
27-30; Γεννάδιος (Μητροπολίτης Ἠλιουπόλεως), „Ὑπῆρξεν ἢ ὄχι πατριάρχης Ἀθανάσιος
ὀλίγον πρὸ τῆς Ἁλώσεως;”, Ὀρθοδοξία, 18 (1943), 117-123; Walter K. Hanak, „Bucharest
ms. No. 1385 and The Tale of Constantinople, 1453: Some Reconsiderations”, ByzSl, 69
(2011), 267-310; J. Darrouzès, Les regestes des actes..., fasc. VII, 3403. Pentru mai multe
detalii cu privire la părăsirea scaunului patriarhal de către Grigorie al III-lea Mammas a se
vedea: M.-H. Blanchet, Georges-Gennadios Scholarios…, 427-430.
404
mesagerul imperial i-a vizitat succesiv pe dogele Francesco Foscari

(Veneția – iunie 1451), pe marchizul Borso d’Este (Ferrara – iulie 1451),
pe papa Nicolae al V-lea (Roma – septembrie 1451) și, respectiv, pe
Alfonso al V-lea (Neapole – octombrie 1451)570. În mesajul transmis
prin scrisoarea adresată pontifului roman571, basileul bizantin i-a promis
acestuia că va aplica deciziile cu privire la unirea Bisericilor și îl va reinstala
în demnitatea patriarhală pe Grigorie al III-lea în schimbul unui ajutor
militar împotriva turcilor otomani. În epistola sa de răspuns, semnată
în ziua de 27 septembrie 1451, Nicolae a V-lea i-a indicat împăratului
Constantin al XI-lea faptul că suportul armat din partea Occidentului ar
putea veni numai după acceptarea unirii bisericești conform hotărârilor de
la Florența (bizantinii care nu voiau să admită definiția de unire ar trebui
să fie trimiși la Roma pentru a fi învățați despre adevărul mărturisirii de
credință a latinilor), revenirea pe scaunul patriarhal a lui Grigorie al III-lea
Mammas și pomenirea numelui papei în cadrul cultului divin public572. În
plus, este posibil ca Nicolae al V-lea să îi fi comunicat direct lui Andronic
570
Pentru mai multe informații cu privire la această ambasadă a se vedea: Δούκας,
Τουρκοβυζαντινή Ἱστορία XXXVI.1, în: Ducas. Istoria turco-bizantină…, 3151-7;
N. Jorga, Notes et extraits…, [tome III], 264; F. Thiriet, Régestes des délibérations…, tome
troisième, 166 (n. 2856); Σπ. Π. Λάμπρος, Παλαιολόγεια καὶ Πελοποννησιακά, τόμος Δ΄,
Ἀθήνα, Ἐπιτροπὴ Ἐκδόσεως τῶν Καταλοίπων Σπυρίδωνος Λάμπρου, 1930, 26-27
(textul în limba latină al scrisorii imperiale adresate lui Borso d’Este – 7 apr. 1451);
C. Marinescu, „Le pape Nicolas V…”, 332-333, 336-337; C. Marinesco, „Notes sur
quelques ambassadeurs byzantins…”, 426-427; R. Guilland, „Les appels de Constantin XI
Paléologue…”, 231-232, 237-238; Donald M. Nicol, The Immortal Emperor. The Life
and Legend of Constantine Palaiologos, the Last Emperor of the Romans, Cambridge/
New York/Port Chester/Melbourne/Sydney, Cambridge University Press, 1992, 49-50
[ediția în limba română: Donald M. Nicol, Împăratul fără de moarte. Viața și legenda
lui Constantin Paleologul, ultimul împărat al romanilor, traducere, note și comentarii
de Maria Magdalena Székely și Ștefan S. Gorovei, Iași, Polirom, 2003, 64]; E. Malamut,
„Les ambassades du dernier empereur…”, 436-437 (n. 14-17), 446-447; M.-H. Blanchet,
Georges-Gennadios Scholarios…, 437-438; F. Dölger, Regesten der Kaiserurkunden...,
5. Teil, n. 3532-3535.
571
Este posibil ca epistola imperială adresată lui Nicolae al V-lea să fi fost însoțită și de o
scrisoare semnată de mai mulți opozanți ai unirii, însă fără implicarea monahului Ghenadie
Scholarios, pe care Constantin al XI-lea i-ar fi constrâns să îi ceară pontifului desemnarea
unor delegați latini care să participe în Constantinopol la o dezbatere liberă pe marginea
diferențelor doctrinare dintre cele două Biserici. În acest sens, a se vedea: Γεννάδιος Σχολάριος,
Τοῦ αὐτοῦ πρὸς τὸν βασιλέα 1, în: L. Petit, X.A. Sideridès, M. Jugie (eds.), Œuvres complètes…,
III, 15215-20; J. Darrouzès, Les regestes des actes..., fasc. VII, 3406.
572
Ambele variante (în limbile latină și greacă) ale acestei epistole au fost publicate au
fost publicate în: G. Hofmann (ed.), Epistolae pontificiae ..., pars III, 130-138 (n. 304).
De asemenea, traducerea în limba greacă a fost publicată și în: Σπ. Π. Λάμπρος,
Παλαιολόγεια καὶ Πελοποννησιακά…, τόμος Δ΄, 49-63. Pentru comentarii pe marginea
405
Bryennios Leontares planul său de a trimite la Constantinopol un legat

apostolic, care, în cazul unui refuz din partea bizantinilor de a accepta
exigențele Romei, să pronunțe chiar o formulă de excomunicare a acestora
de pe malul ocupat de colonia genoveză (Galata)573.
Conștiința unei separații a Bisericii bizantine față de Papalitate a fost
evidențiată și prin episodul vizitei în Constantinopol a reprezentantului
husiților din Boemia, preotul Petru/Constantin Platris (Englezul –
Ἀγγλικός; PLP 23341). Sosit în orașul de pe malul Bosforului în toamna
anului 1451 într-o misiune de recunoaștere, clericul husit a intrat în
dialog cu monahul Scholarios care l-a determinat în final să îmbrățișeze
mărturisirea de credință ortodoxă. Discursul virulent anti-papal susținut
de Petru/Constantin Platris în fața membrilor Synaxei, care a însoțit
mărturisirea (ὁμολογία) și declarația lui de credință (λίβελλος), i-a determinat pe
aceștia să le adreseze husiților o invitație oficială la unirea cu Biserica bizantină
(18 ianuarie 1452). În cele din urmă, proiectul acestei coaliții anti-latine nu a
fost realizat: deși reprezentanții husiților au redactat două scrisori în toamna
anului 1452 (29 septembrie / 14 noiembrie) adresate împăratului Constantin
al XI-lea, patriarhului (sic!) Ghenadie și întregii Bisericii grecești prin care i-au
anunțat că au încredințat un mesaj viva voce preotului Constantin Platris, care
urma să vină în capitala bizantină, nu a fost păstrată nicio informație cu privire
la continuarea negocierilor pentru unire574.
acestui răspuns al papei Nicolae al V-lea a se vedea: Jan-Louis van Dieten, „Der Streit in
Byzanz um die Rezeption der Unio Florentina”, OS, 39 (1990), 166-169.
573
Această informație nu se regăsește decât în scrisoarea monahului Ghenadie Scholarios
adresată împăratului Constantin al XI-lea (12 martie 1452): Γεννάδιος Σχολάριος,
Τοῦ αὐτοῦ πρὸς τὸν βασιλέα 1, în: L. Petit, X.A. Sideridès, M. Jugie (eds.), Œuvres
complètes…, III, 15225-1532. Această idee i-a fost sugerată papei Nicolae al V-lea de către
cardinalul Isidor în raportul pe care i l-a adresat în anul 1451: Isidorus Arch. Kioviensis
et totius Russiae, Sermones inter Concilium Florentinum conscripti…, 81-94.
574
Toate documentele menționate, însoțite de comentarii, au fost publicate în: Antonin
Salač, Constantinople et Prague en 1452, (RČSAV.RSV 68/11), Praha, Československá
Akademie Věd, 1958. Singura mărturie contemporană, însă total deformată, a acestui
episod a fost inserată în: Ubertinus Pusculus, Constantinopolis II, în: A. Ellissen
(ed.), Analekten der mittel- und neugriechischen Literatur, Dritter Theil (Anecdota
graecobarbara. Θρῆνος τῆς Κωνσταντινουπόλεως. Griechisch und deutsch, mit Einleitung
und Unmerkungen. Als Anhang dazu: Vbertini Pusculi Constantinopolis), Leipzig,
Verlag von Otto Wigand, 1857, 36498-38558. Pentru alte detalii a se vedea: M. Paulová,
„L’Empire byzantin et les tchèques…”, 208-225; F.M. Bartoš, „A Delegate of the Hussite
Church to Constantinople in 1451-1452”, ByzSl, 24 (1963), 287-292; 25 (1964),
69-74; Otakar Odložilík, The Hussite King. Bohemia in European Affairs, 1440-
1471, New Brunswick NJ, Rutgers University Press, 1965, 62-65; M.-H. Blanchet,
Georges-Gennadios Scholarios…, 433-437; J. Darrouzès, Les regestes des actes..., fasc. VII,
3407-3408.
406
În pofida acestor resentimente ale societății bizantine față de Papalitate,

împăratul Constantin al XI-lea a continuat să își concentreze eforturile
diplomatice pentru convingerea Romei de onestitatea promisiunilor
privind acceptarea unirii bisericești. Astfel, în iarna anilor 1451-1452,
un diplomat imperial a fost direcționat din nou spre Veneția, Florența și
Roma, pentru a prezenta în fața dogelui Francesco Foscari, a oficialităților
florentine și, respectiv, a pontifului Nicolae al V-lea ultimele acțiuni ale
sultanului Mehmed al II-lea, care prevesteau intențiile clare ale acestuia de
cucerire a Constantinopolului. Deși Senatul venețian s-a declarat pregătit
să susțină cauza bizantinilor, totuși, din punctul lor de vedere, ar fi fost de
preferat ca ajutorul militar să fie unul conjugat (februarie 1452)575.
În vara anului 1452, pe fondul informațiilor alarmante venite din
tabăra otomană, basileul a adresat papei un ultim apel prin intermediul
ambasadei formate din Manuel Iagaris (Graginus; PLP 7810/92054)
și tatăl acestuia, retorul Andronic Iagaris, care împlinise o misiune
diplomatică similară în anul 1443. Ca și în cazul precedentelor apeluri
imperiale adresate Romei, ajutorul solicitat nu a fost acordat576. Mai
mult decât atât, manifestând indiferență totală față de știrile alarmante
despre acțiunile lui Mehmed al II-lea, în mai 1452 Nicolae al V-lea l-a
însărcinat pe cardinalul Isidor577 să proclame oficial în Constantinopol
575
Pentru alte detalii despre această ambasadă a se vedea: F. Thiriet, Régestes des
délibérations…, tome troisième, 173 (n. 2881); R. Guilland, „Les appels de Constantin XI
Paléologue…”, 238; E. Malamut, „Les ambassades du dernier empereur…”, 437 (n. 19-21);
F. Dölger, Regesten der Kaiserurkunden..., 5. Teil, n. 3539, 3541.
576
Informații despre acest ultim demers diplomatic bizantin pe lângă scaunul pontifical
au fost inserate în: V. Laurent, „Mélanges. Un agent efficace de l’unité de l’Église à
Florence”, REB, 17 (1959), 194-195 (scrisoare adresată de Manuel Iagaris papei Calixt
al III-lea în data de 20 iunie 1457); Κριτόβουλος ὁ Ἴμβριος, Ξυγγραφὴς Ἱστοριῶν A.19,
în: Critobuli Imbriotae Historiae, recensuit Diether Roderich Reinsch, (CFHB, 22),
Berolini/Novi Eboraci, Walter de Gruyter, 1983, 3732-386 [traducerea în limba română
în: Critobul din Imbros, Din domnia lui Mahomed al II-lea, anii 1451-1467, ediție de
Vasile Grecu, (ScrByz, 4), București, Editura Academiei, 1963, 7833-805]. De asemenea, a
se vedea: Thierry Ganchou, „Sur quelques erreurs relatives aux derniers défenseurs grecs
de Constantinople en 1453”, Thes., 25 (1995), 64-67; E. Malamut, „Les ambassades du
dernier empereur…”, 437 (n. 25), 444.
577
Prima misiune externă a mitropolitului devenit cardinal după Conciliul de la
Ferrara-Florența a fost în Rusia, unde a fost caterisit (mart. 1441) și ținut captiv pentru
propagandă unionistă (mart. 1441 – mart. 1442). Ulterior, între anii 1444-1448 a fost
desemnat legat apostolic în părțile Greciei și Rusiei (versus partes Graeciae et Russiae),
ajungând în mai multe rânduri în capitala bizantină. Pentru mai multe detalii despre
activitatea cardinalului Isidor în perioada anilor 1440-1453 a se vedea: J. Gill, The
Council of Florence..., 358-364, 383-387; J. Gill, „Isidore, Metropolitan of Kiev and All
Russia”, în: J. Gill, Personalities of the Council of Florence..., 72-78; Jan Krajcar SJ, „Simeon
407
unirea dintre cele două Biserici. Astfel, ajuns în capitala bizantină în

ziua de 26 octombrie 1452578, fostul mitropolit al Kievului a negociat
direct cu împăratul Constantin al XI-lea toate detaliile cu privire la
momentul solemn care a avut loc ulterior în catedrala Sfânta Sofia
(12 decembrie 1452). În acest interval de timp, observând presiunile
exercitate în favoarea acceptării unirii și dezertările din tabăra anti-
unioniștilor, monahul Ghenadie Scholarios a redactat trei apeluri
adresate locuitorilor capitalei (1 și 27 noiembrie 1452) și, respectiv, lui
Silvestru Syropoulos și Teodor Agallianos (15 noiembrie 1452)579. Cu
toate acestea, cardinalul și împăratul au convenit în privința protocolului
Liturghiei comune, la care au participat atât clerici bizantini, cât și latini.
Acest moment a marcat reintroducerea oficială a numelui papei în diptice,
alături de care a fost pomenit și numele patriarhului unionist Grigorie
al III-lea Mammas, care aștepta să fie reîntronizat, conform exigențelor
pontifului roman. La finalul slujbei a fost citit public pentru prima dată în
Constantinopol textul Definiției de unire semnat la Florența (iulie 1439)580.
of Suzdal’s Account of the Council of Florence”, OCP, 39 (1973), 103-130. De asemenea,
pentru poziția Moscovei față de declarația de unire a se vedea: Adolf Ziegler, Die Union
des Konzils von Florenz in der russischen Kirche, (ÖC, 4/5), Würzburg, Rita-Verlag und
-Druckerei, 1938; Michael Cherniavsky, „The Reception of the Council of Florence
in Moscow”, CH, 24 (1955), 347-359; Gustave Alef, „Muscovy and the Council of
Florence”, SRev, 20 (1961), 389-401; ; Piero Cazzola, „Il Concilio ecumenico di Ferrara-
Firenze e la Russia”, SROC, 5 (1982), 47-62; Innokenti Pavlov, „The Ferrara-Florentine
Union: A View from Moscow. Historical Retrospective and Contemporary Appraisal”,
în: G. Alberigo (ed.), Christian Unity…, 493-507.
578
Informații precise cu privire la această călătorie de la Roma la Constantinopol au
fost furnizate chiar de Isidor, în scrisoarea adresată cardinalului Bessarion din data de
6 iulie 1453, pe când se afla în Creta: Agostino Pertusi (ed.), La caduta di Costantinopoli,
I (Le testimonianze dei contemporanei), Milano, Fondazione Lorenzo Valla/Arnoldo
Mondadori Editore, 1976, 66-68.
579
Toate cele trei documente au fost publicate în: L. Petit, X.A. Sideridès, M. Jugie (eds.),
Œuvres complètes…, III, 165-174.
580
A. Pertusi (ed.), La caduta di Costantinopoli…, I, 9210-21 (scrisoare a cardinului
Isidor adresată papei Nicolae al V-lea în ziua de 15 iulie 1453, pe când se afla în Creta);
Leonardus Chiensis, Mitylenaeus Archiepiscopus, Historia Constantinopolitanae urbis
a Mahumete II captae, în: PG 159, 925D (scrisoare a arhiepiscopului latin Leonardo
din Chios, cel care l-a însoțit pe cardinalul Isidor în misiunea la Constantinopol
din anii 1452-1453, adresată papei Nicolae al V-lea în ziua de 15 august 1453);
Ubertinus Pusculus, Constantinopolis III, în: A. Ellissen (ed.), Analekten der mittel-
und neugriechischen Literatur…, Dritter Theil, 55651-56731; Δούκας, Τουρκοβυζαντινή
Ἱστορία XXXVI.5, în: Ducas. Istoria turco-bizantină (1314-1462)…, 31723-3191;
Γεώργιος Σφραντζῆς, Χρονικόν XXXVI.5-6, în: Giorgio Sfranze, Cronaca…, 13811-26. De
asemenea, a se vedea: R. Guilland, „Les appels de Constantin XI Paléologue…”, 234-236;
M.-H. Blanchet, Georges-Gennadios Scholarios…, 440-444.
408
Șocul provocat de căderea Constantinopolului (29 mai 1453)581,

eveniment care nu a putut fi evitat în pofida împlinirii tuturor exigențelor
pontifului roman, a întârziat un răspuns oficial din partea Bisericii
bizantine față de oficializarea unirii cu Roma. Reacția ortodocșilor orientali
a fost proclamată abia în anul 1484, în urma unui Sinod care s-a desfășurat
în Constantinopol (septembrie 1483 – august 1484), în biserica închinată
Maicii Domnului Pammakaristos, noul sediu al Patriarhiei Ecumenice.
În lipsa unui împărat care să fi convocat acest Sinod, patriarhul Simeon I
(1466, 1471-1475, 1482-1486) și-a asumat acest rol, iar prezența celor
trei patriarhi orientali a conferit ecumenicitate hotărârilor. În horos-ul
declamat la finalul acestei adunări sinodale, denunțarea definiției de unire
de la Ferrara-Florența (1438-1439) a fost întărită atât prin respingerea
adaosului Filioque la textul Simbolului de credință, cât și prin aprobarea
deciziilor Sinoadelor constantinopolitane din anii 879 și 1285. În acest
context a fost stabilită și regula liturgică a receptării unui latin în jurisdicția
Bisericii Ortodoxe prin reluarea Tainei Mirungerii582.
Concluzii
Cumulul de factori care a condus la proclamarea unirii dintre cele

două Biserici în secolul al XIII-lea (Lyon, 1274), respinsă ulterior atât
de Roma, cât și de Constantinopol, trebuie analizat din trei perspective,
care indică și actorii principali ai acestui moment: instituția pontificală și
reprezentanții acesteia, împăratul Mihail al VIII-lea Paleologul și, respectiv,
581
Din bogata listă a referințelor bibliografice în care a fost abordată această temă a se
vedea: Agostino Pertusi (ed.), La caduta di Costantinopoli, I (Le testimonianze dei
contemporanei), II (L’eco nel mondo), Milano, Fondazione Lorenzo Valla/Arnoldo
Mondadori Editore, 1976; Marios Philippides, Walter K. Hanak, The Siege and the Fall
of Constantinople in 1453. Historiography, Topography, and Military Studies, Farnham/
Burlington VT, Ashgate, 2011.
582
Ultima ediție critică a acestui document sinodal a fost publicată în: Ὅρος τῆς
ἁγίας καὶ οἰκουμενικῆς συνόδου ἥτις ἐπὶ ἀνατροπῇ συνέστη τῆς ἐν Φλωρεντίᾳ în: Μάχη
Παϊζη-Αποστολοπούλου, Δ. Γ. Αποστολόπουλος, Ἐπίσημα Κείμενα τοῦ Πατριαρχείου
Κωνσταντινουπόλεως. Τὰ σωζόμενα ἀπὸ τὴν περίοδο 1454-1498, Αθήνα, Εθνικό Ίδρυμα
Ερευνών/Κέντρο Νεοελληνικών Ερευνών, 2011, 184-187. De asemenea, pentru mai
multe detalii cu privire la receptarea latinilor numai cu Taina Mirungerii (fără reluarea
Botezului) a se vedea: L. Petit, „L’entrée des catholiques dans l’Église orthodoxe”,
EO, 2 (1899), 129-138; George Dion. Dragas, „The Manner of Reception of Roman
Catholic Converts into the Orthodox Church with Special Reference to the Decisions
of the Synods of 1484 (Constantinople), 1755 (Constantinople) and 1667 (Moscow)”,
GOTR, 44 (1999), 235-271.
409
Biserica bizantină. Fiecare dintre acești agenți implicați în succesul și

eșecul negocierilor de unire a avut interese conexe, care au înăbușit ideea
generoasă a dialogului teologic și a refacerii unității Bisericii lui Hristos.
În acest sens, papii care au corespondat cu împăratul Mihail al VIII-lea
Paleologul pe tema unirii ecleziastice, de la Urban al IV-lea până la Martin
al IV-lea, au evaluat acest moment prin prisma necesităților imediate: o
alianță obligatorie împotriva regelui angevin Carol I (Urban al IV-lea),
proclamarea autorității papale și impunerea doctrinei latine în Orientul
creștin (Clement al IV-lea, Inocențiu al V-lea, Ioan al XXI-lea și Nicolae
al III-lea) sau plănuirea unei cruciade pentru eliberarea Locurilor Sfinte
(Grigorie al X-lea). Astfel, dezbaterea teologică a fost înlocuită cu diferite
alte motivații pentru care creștinii din Orient și cei din Occident ar fi
trebuit să aibă o unică jurisdicție bisericească. Această abordare greșită a
fost exprimată elocvent în alegerea de a deschide și a continua un dialog
teologic cu împăratul bizantin, evitând contactul cu reprezentanții
Bisericii. Prin urmare, toții papii implicați în această acțiune diplomatică
au considerat că împăratul și-ar putea impune voința și decizia în Biserică.
În mod evident, teoria caesaropapism-ului nu a funcționat așa cum au crezut
și au sperat. De asemenea, cu excepția atitudinii amiabile a lui Grigorie
al X-lea cu privire la exigențele impuse Bisericii bizantine, toți ceilalți
papi au dorit o uniformizare doctrinară și cultică, în ciuda diferențelor
evidențiate în cadrul dialogurilor oficiale și neoficiale din secolele
anterioare. În mod succesiv, de la exigențele canonice în relație cu primația
episcopului Romei s-a ajuns la normativitatea Simbolului de credință cu
adaosul Filioque și chiar la prezența permanentă a unui legat apostolic
în Constantinopol. Toate aceste schimbări de atitudine, coroborate cu
rezervele bizantinilor față de Biserica latină au condus la respingerea
proiectului imperial.
În ceea ce privește atitudinea basileului Mihail al VIII-lea Paleologul,
implicarea sa pentru reușita parțială a demersului unionist a fost
incontestabilă. Totuși, el a ales să aibă un discurs vizibil diferit în funcție de
interlocutori. Astfel, în corespondența cu Papalitatea a fost dispus să accepte
toate cerințele formulate la Roma sau, în funcție de moment, a încercat să
evite și să mascheze unele pretenții exagerate. Pe de altă parte, în discursul
față de episcopatul bizantin a prezentat realitatea în mod trunchiat pentru
a obține acordul dorit. Având ca argument irefutabil persecuțiile declanșate
în societatea bizantină în perioada 1273-1280, unii cercetători au susținut
sinceritatea convertirii împăratului în urma discuțiilor cu episcopul Nicolae
de Cotrone. Pe de altă parte, interesul politic fundamental pe care l-a
indicat de fiecare dată în mesajele sale, precum și discursul dublu folosit
410
pe parcursul negocierilor ar înclina balanța unei evaluări spre o diplomație

pragmatică, independentă de orice convingere teologică. Cuvântarea
transmisă prin intermediul cronicarului Pachymeres, în care împăratul a
subliniat faptul că distanța dintre Roma și Constantinopol ar constitui
un obstacol insurmontabil pentru o impunere reală a primatului papal,
pe care episcopii bizantini erau chemați să îl accepte, a vădit percepția lui
Mihail al VIII-lea cu privire la acest demers diplomatic: papa s-ar bucura să
îi fie recunoscute unele drepturi, de care însă nu ar avea cum să beneficieze
în mod direct, Biserica bizantină nu ar schimba nimic în învățătura de
credință și în cult, iar împăratul ar obține blocarea acțiunilor militare
ale lui Carol I de Anjou. Însă această viziune reducționistă a lui Mihail
al VIII-lea nu s-a potrivit cu realitatea, căci papii au dorit cu mult mai
mult decât acceptarea drepturilor primațiale în Biserică, iar societatea
bizantină a ripostat cu vehemență. După proclamarea solemnă a unirii,
constatând cu surprindere duritatea reacțiilor de respingere venite în
special din partea clerului monahal, împăratul și patriarhul unionist
au încercat să împlinească în nume personal pretențiile din ce în ce mai
exagerate ale Papalității. Iar atunci când acest lucru nu a mai fost posibil
au fabricat o scrisoare unionistă, dar adăugându-i la final un set de
semnături false. Argumentat mai degrabă politic decât teologic, proiectul
de unire ecleziastică propus de Mihail al VIII-lea Paleologul a eșuat
chiar înainte de moartea acestuia, căci Roma, prin papa Martin al IV-lea,
s-a hotărât să mizeze pe susținerea acțiunilor militare angevine pentru
a-și impune învățătura de credință și a supune jurisdicțional Orientul
creștin.
Până în momentul în care proclamarea unirii dintre cele două Biserici a
devenit un obiectiv tangibil, societatea bizantină a arătat un dezinteres total
față de proiectul promovat intens de basileu. Însă începând cu anul 1273,
când Mihail al VIII-lea a avut prima tentativă de a convinge clerul bizantin
să semneze un document sinodal în favoarea unirii, s-au consemnat și
primele reacții ostile. Mecanismele ideologice care au permis un astfel
de gest, fără ca acesta să fie interpretat drept un atentat la adresa celui
uns de Dumnezeu, rezidau în interdependența dintre puritatea credinței
mărturisite de un basileu și legitimitatea sa ca împărat. Astfel, conform
ideologiei politice bizantine un suveran își pierdea în mod automat statutul
și imunitatea imperială în momentul în care împărtășea o mărturisire de
credință contrară celei a Bisericii bizantine. O privire de ansamblu asupra
celor care au suferit deportarea, exilul, flagelarea, închisoarea sau mutilarea
pentru convingerile lor religioase dezvăluie atitudinile clerului și laicatului
în fața presiunii exercitate de împărat. Cu excepția patriarhului Iosif I,
411
care s-a retras temporar, iar apoi a fost forțat să demisioneze, episcopatul
bizantin a ales să se ralieze politicii unioniste a lui Mihail al VIII-lea, fie din
teamă, fie din convingere, fie din oportunism. Cu toate acestea, orthodoxia
credinței a fost apărată de numeroși reprezentanți ai clerului monahal,
care s-au împotrivit unei apropieri de Roma eretică și schismatică, atât prin
poziționări explicite (Iov Iasites, Meletie Mărturisitorul, Galaction etc.), cât
și prin scrieri anonime puse în circulație între anii 1274 și 1280 (Διάλεξις
κυροῦ Κωνσταντίνου καὶ μάρτυρος τοῦ παναγιωτάτου μετὰ τοῦ γαρδιναρίου
Εὐφροσύνου; Διάλεξις ἡμῶν, τοῦ λεγάτου, Κλήμεντός, φημί, καὶ Νικηφόρου,
περὶ τῆς ὀρθοδόξου πίστεως; Ἐπιστολὴ τῶν Περδεκατουρίων etc.). Intelectuali
și reprezentanți ai administrației civile sau militare s-au regăsit în ambele
partide. Între cei care au susținut fără rezerve politica imperială au fost
demnitarul Gheorghe Akropolites, mitropolitul Teodor Skoutariotes și
clericii Constantin Meliteniotes și Gheorghe Metochites. Retorul Manuel
Holobolos, după ce revenise în grațiile împăratului la începutul anului
1265, a devenit indezirabil chiar în prima fază a discuțiilor despre unire,
fiindu-i aplicat un supliciu public. Alte două personaje au avut un parcurs
diametral opus: chartophylax-ul Ioan Bekkos, inițial anti-unionist, motiv
pentru care a fost închis din ordinul împăratului (1273), a avut o revelație
care l-a ajutat să devină principalul teolog unionist în perioada anilor 1274-
1282; de cealaltă parte, Gheorghe din Cipru, unul dintre teologii care
au pregătit Tomos-ul imperial în favoarea unirii (1273), după momentul
respingerii unirii și al alegerii sale ca patriarh (1283) a devenit artizanul
distincției dogmatice prin care a armonizat pasajele patristice ce puteau fi
interpretate în sens filioquist cu dogma răsăriteană a unui singur Principiu
Cauzator în Sfânta Treime. Astfel, din momentul aprobării hotărârii
sinodale de la palatul Blachernai (august 1285), pozițiile antinomice dintre
cele două Biserici s-au exprimat cu și mai multă pregnanță: dacă cineva ar fi
afirmat că teologia latină cu privire la adaosul Filioque ar fi corectă, în mod
implicit acela respingea punctul de vedere al Bisericii bizantine.
Dialogul teologic dintre latini și bizantini în perioada dintre cele două
Concilii (Lyon, 1274 – Ferrara-Florența, 1438-1439) a fost marcat de
experiența negativă a negocierilor din timpul domniei împăratului Mihail
al VIII-lea. Astfel, ca o consecință directă a eșecului soluției de la Lyon, partea
bizantină a susținut în mod constant necesitatea convocării unui Sinod
Ecumenic, preferabil la Constantinopol sau într-o altă localitate din Orient,
care să confere deciziilor o autoritate incontestabilă atât în Răsărit, cât și în
Apus și care să analizeze în mod liber punctele teologice divergente susținute
de cele două Biserici. Astfel, rând pe rând, basileii Andronic al III-lea,
Ioan al VI-lea și Manuel al II-lea, prin mesajele transmise către curtea
412
pontificală de la Avignon sau de la Roma, au pledat în favoarea acestei

soluții istorice de rezolvare a conflictelor apărute în interiorul Bisericii.
De cealaltă parte, papii Benedict al XII-lea, Clement al VI-lea, Urban
al V-lea și Martin al V-lea, conștienți de superioritatea poziției de negociere
de care beneficiau în urma presiunii militare accentuate exercitate de turcii
otomani asupra granițelor Imperiului bizantin, nu au putut accepta ideea
unui dezbateri teologice deschise, forțând în schimb proclamarea unirii
bisericești în condiții care au variat de la rostirea unor formule speciale de
adeziune la Biserica latină (Urban al V-lea), după modelul celei transmise
împăratului Mihail al VIII-lea de papa Clement al IV-lea, și până la
rebotezarea schismaticilor greci (Ludovic I de Anjou).
În continuare, Papalitatea a preferat să negocieze termenii unirii
bisericești cu reprezentanții puterii temporale în locul unui dialog teologic
purtat cu patriarhii care au ocupat scaunul din Constantinopol. Chiar și
după experiența evenimentelor ce au urmat Conciliului de la Lyon (1274),
când Biserica bizantină, cu excepția majorității ierarhiei ecleziastice într-o
primă fază, a respins decizia abuzivă a împăratului, pontifii romani au
considerat că, în Orient, basileii și-ar putea impune propria perspectivă
chiar și în situația în care s-ar aduce atingere prin aceasta tezaurului
dogmatic al Bisericii Răsăritene. Astfel, în această perioadă, situațiile în
care patriarhii au fost implicați în discuțiile despre unirea bisericească au
fost rare (Antonie al IV-lea; Iosif al II-lea). Pe de altă parte, implicarea
factorilor politici din Occident în negocierile pentru unirea celor două
Biserici a devenit o constantă, în special pentru faptul că prima consecință
a refacerii unității ecleziale ar fi vizat susținerea unei campanii militare anti-
otomane (Filip al VI-lea de Valois; Ludovic I de Anjou; Władysław al II-lea
Jagiełło; Sigismund de Luxemburg).
Au existat însă și câteva diferențe notabile în comparație cu a doua
jumătate a secolului al XIII-lea. În primul rând, lucrările polemice sub
formă de dialog, fie acestea asumate sau anonime, au fost dublate de
dezbateri teologice în public, desfășurate în cele mai multe cazuri în
Constantinopol (Ioan al VI-lea vs. legatul pontifical Bartolomeu – 1347;
monahul Ioasaf vs. legatul papal Paul – 1367; Iosif Bryennios vs.
franciscanul Antonie și un bizantin latinizat – 1422). În pofida succeselor
repurtate de teologii răsăriteni în cadrul acestor dispute publice, misionarii
latini au fost cei care au reușit să convingă mai mulți bizantini să își schimbe
mărturisirea de credință și să accepte jurisdicția romană (Ioan Laskaris
Kalopheros, Simon Atumanos, frații Andrei și Teodor Chrysoberges
etc.). Efectele acestor succese misionare s-au văzut rapid: implicați direct
în corespondența dintre Imperiu și Papalitate, acești bizantini deghizați au
413
avut oportunitatea de a distorsiona, până la un punct, mesajul și așteptările

unora față de ceilalți (Teodor Chrysoberges). Astfel, rolul de mediator și
negociator jucat de însuși împăratul Mihail al VIII-lea în a doua jumătate
a secolului al XIII-lea a fost preluat ulterior de acești bizantini latinizați
deveniți diplomați imperiali, în special datorită capacităților de comunicare
directă în limbile latină și greacă.
Însă cea mai interesantă convertire din perioada dintre cele două
concilii unioniste a fost cea a basileului Ioan al V-lea, petrecută la Roma, în
octombrie 1369. Prima facie, o analiză comparativă a acțiunilor lui Mihail
al VIII-lea și, respectiv, ale lui Ioan al V-lea ar evidenția similitudinile
dintre ele: ambii împărați bizantini au semnat formule de credință impuse
de Papalitate, unul dintre aceștia deplasându-se la Scaunul Apostolic și
împlinind ritualul omagiului de supunere în fața papei Urban al V-lea. În
mod surprinzător, împotriva acestei situații excepționale și incompatibile
cu poziția imperială a lui Ioan al V-lea, Biserica și societatea bizantină au
interpretat diferit acest gest personal al fiului lui Andronic al III-lea, care a
fost perceput ca fiind acceptabil, și faptele lui Mihail al VIII-lea. Clemența
în judecarea acțiunilor lui Ioan al V-lea, care nu a împărtășit aceeași
brutală damnatio memoriae precum fondatorul dinastiei Paleologilor, a
fost argumentată prin faptul că, ulterior ceremoniei publice de la Roma,
basileul nu a încercat în niciun fel să impună prin forță decizia de unire a
celor două Biserici.
Negocierile purtate de împăratul Ioan al VIII-lea cu Papalitatea, pe
fondul unui complicat context bisericesc occidental (disputa Papalității
cu sinodalii reuniți la Basel), au condus la împlinirea dezideratului unui
Sinod Ecumenic prin deplasarea impozantei delegații răsăritene în Italia
și, în cele din urmă, semnarea declarației de unire la Florența (6 iulie 1439).
Rezultatul dezbaterilor teologice purtate la Ferrara și la Florența în anii
1438 și 1439, care ar fi trebuit să marcheze refacerea unității Bisericii în
urma unui dialog concentrat exclusiv asupra diferențelor fundamentale
(purgatoriul, Filioque, azima și primatul papal), a fost perceput ulterior
de partea bizantină drept o capitulare în fața exigențelor latinilor. Pe de o
parte dihotomia evidentă dintre membrii marcanți ai delegației orientale,
unii adoptând poziții intransigente în comparație cu doctrina expusă
de teologii romani (Marcu al Efesului), pe când alții au demonstrat o
suspectă abilitate în a armoniza mărturisirea de credință a latinilor cu cea
a bizantinilor (Visarion al Niceei, Isidor al Kievului), iar pe de altă parte
necesitatea presantă a obținerii unui ajutor militar consistent din partea
Occidentului creștin, au condus în final la semnarea și proclamarea solemnă
a unei declarații de unire vulnerabile.
414
Ultimul deceniu al existenței milenare a Imperiului bizantin a fost

evident marcat de rezultatul Conciliului florentin: o parte a clerului înalt
revenit în Constantinopol (1440) s-a dezis de unirea dintre cele două
Biserici, constituind o partidă a disidenților, synaxa ortodocșilor, pe când
alții, inclusiv cei doi patriarhi aleși în acest interval de timp (Mitrofan
al II-lea și Grigorie al III-lea Mammas), au ales să susțină necondiționat
politica imperială, aplicând unele dintre deciziile unioniste (reintroducerea
numelui papei în diptice). Adversitatea crescută a societății bizantine față
de atitudinea Romei papale, care a ales să exploateze la maximum poziția
dificilă de negociere în care s-a aflat Constantinopolul în această perioadă,
a fost sintetizată elocvent de demnitarul Luca Notaras în expresia celebră
despre acceptarea cu seninătate a autorității otomane în comparație
cu posibilitatea unei dominații a latinilor asupra orașului de pe malul
Bosforului. De cealaltă parte, din perspectiva papilor Eugeniu al IV-lea
și Nicolae al V-lea, semnarea documentului la Florența nu a constituit
decât primul pas pe drumul anevoios spre realizarea unirii, urmând ca
acesta să fie dublat de implementarea tuturor punctelor discutate și abia
ulterior să fie analizată cererea bizantinilor pentru ajutor militar și eventual
demarate preparativele în vederea constituirii unei armate cruciate. Ultima
polemică publică, care a subliniat nemulțumirea societății bizantine
față de hotărârile Conciliului de la Ferrara-Florența și intențiile clare cu
privire la revizuirea într-un alt context a diferențelor dogmatice și cultice
(în special a învățăturii despre dubla purcedere a Duhului Sfânt), a avut
loc în Constantinopol în vara-toamna anului 1445 (Bartolomeu Lapacci
vs. Marcu al Efesului/Gheorghe Scholarios), după înfrângerea categorică a
cruciaților la Varna (noiembrie 1444). Cu perspectiva eșecului proiectului
unirii și anticipând reacțiile adverse ale populației din Imperiu, unii membri
ai delegației răsăritene au decis să rămână sau să se întoarcă la Roma. Astfel,
numele celor doi mitropoliți deveniți cardinali (Visarion al Niceei și Isidor
al Kievului) au completat lista lungă a emigrației bizantine în Occident din
perioada anterioară și posterioară căderii Constantinopolului.
Analiza comprehensivă a contactelor diplomatice dintre Biserica latină,
pe de o parte, și Imperiul și Biserica bizantină, de cealaltă parte, în timpul
dinastiei Paleologilor a evidențiat abandonarea ideii unui dialog teologic
deschis (în cazul în care intenția aceasta a existat) în favoarea obținerii unei
uniri în condițiile impuse unilateral de Roma papală. Astfel, fără argumentul
irefutabil al unui acord dogmatic și cultic, proclamările solemne de la Lyon
(1274) și Florența (1439) nu au fost receptate în final de Biserică bizantină,
sporind resentimentele orientalilor față de occidentali. Însă, mai mult decât
atât, întâlnirea cu celălalt nu a fost nicidecum prilejul regăsirii formulei
415
unității ecleziale, precum ar fi trebuit, ci a distrus fundamental coeziunea

socială din Imperiu în cel mai dificil moment al istoriei acestuia. Pasul
decisiv dictat de Papalitate de la negotio la reductio Graecorum, nu fără
o contribuție substanțială datorată dublului discurs al reprezentanților
Bisericii și Imperiului bizantin, a prevestit finalitatea teologică și politică a
demersului generos al refacerii cămășii sfâșiate a lui Hristos.
416
Bibliografie secundară selectivă
BIBLIOGRAFIE
SECUNDARĂ SELECTIVĂ
O filosofie bipolară. Platon şi Aristotel în disputele

filosofice ale Bizanţului Paleologilor (1261-1453)
Eugenio Amato, Ilaria Ramelli, „Filosofia rhetoricans in Niceforo Cumno: l’inedito trattato
Sui corpi primi e semplici”, MEG, 6 (2006), 1-40;
Milton V. Anastos, „Pletho’s Calendar and Liturgy”, DOP, 4 (1948), 183-305;
Polymnia Athanassiadi, La lutte pour l’orthodoxie dans le platonisme tardif. De Numénius à
Damascius, Paris, Les Belles Lettres, 2006;
Matthias Baltes, ΔΙANOHMATA. Kleine Schriften zu Platon und zum Platonismus,
Stuttgart / Leipzig, Walter de Gruyter, 1999;
Matthias Baltes, ΕΠΙΝΟΗΜΑΤΑ, Kleine Schriften zur antiken Philosophie und homerischen
Dichtung, München / Leipzig, Walter de Gruyter, 2005;
Hans-Georg Beck (ed.), Leben in Byzanz. Ein Lesebuch, München / Zürich, Piper, 1991;
Hans-Georg Beck, Istoria Bisericii Ortodoxe din Imperiul Bizantin, traducere din germană
şi studiu introductiv de Vasile Adrian Carabă, Bucureşti, Ed. Nemira, 2012;
Hans-Georg Beck, Kirche und theologische Literatur im byzantinischen Reich, München,
C. H. Beck’sche Verlagsbuchhandlung, 1959;
Hans-Georg Beck, Theodoros Metochites. Die Krise des byzantinischen Weltbildes im 14.
Jahrhundert, München, C. H. Beck’sche Verlagsbuchhandlung, 1952;
Linos Benakis, „Nikephoros Choumnos (1250-1327). Über die Seele gegen Plotin”, în:
Linos G. Benakis (ed.), Néoplatonisme et philosophie médiévale. Actes du Colloque
international de Corfou 6-8 octobre 1995 organisé par la Société Internationale pour
l’Étude de la Philosophie Médiévale, Turnhout, Brepols, 1997, 319-326 ;
Paul Richard Blum, Philosophy of Religion in the Renaissance, Farnham / Burlington,
Ashgate, 2010;
Wilhelm Blum & Walter Seitter (eds.), Georgios Gemistos Plethon (1355-1452).
Reformpolitiker, Philosoph, Verehrer der alten Götter, Zürich / Berlin, Diaphanes, 2005;
Wilhelm Blum, Georgios Gemistos Plethon. Politik, Philosophie und Rhetorik im
spätbyzantinischen Reich (1355-1452) (BGrL/25), Stuttgart, Anton Hiersemann, 1988;
John A. Demetracopoulos, „Thomas Aquinas’ Impact on Late Byzantine Theology and
Philosophy: The Issues of Method or ‘Modus Sciendi’ and ‘Dignitas Hominis’”, în:
Andreas Speer & Philipp Steinkrüger (eds.), Knotenpunkt Byzanz. Wissensformen und
kulturelle Wechselbeziehungen (MM/36), Berlin, Walter de Gruyter, 2012, 333-410;
Jeffrey Michael Featherstone, „Theodore Metochites’s Seimeioseis Gnomikai: Personal
Encyclopedism”, în: Peter van Deun, Caroline Macé (eds.), Encyclopedic Trends in
Byzantium?, Proceedings of the International Conference held in Leuven, 6-8 May
2009, Leuven, Peeters, 2011, 333-344;
Edmund B. Fryde, The Early Palaeologan Renaissance (1261-c.1360), Leiden / Boston / Köln,
Brill, 2000;
Friedrich Fuchs, Die höheren Schulen von Konstantinopel im Mittelalter, Leipzig / Berlin,
B. G. Teubner, 1926;
755
Wilhelm Gass, Gennadius und Pletho, Aristotelismus und Platonismus in der griechischen
Kirche, 2 vols., Breslau, A. Gosohorsky, 1844;
Rodolphe Guilland, „Les poésies inédites de Théodore Métochite”, Byz., 3 (1926), 265-302;
Rodolphe Guilland, Études byzantines, Paris, Presses Universitaires de France, 1959;
James Hankins, „Cosimo de’ Medici and the „Platonic Academy””, JWI, 53 (1990), 144-162;
James Hankins, Plato in the Itallian Renaissance, Leiden / New York / Köln, Brill, 1994;
Martin Hinterberger, „Studien zu Theodoros Metochites. Gedicht I – des Meeres und des
Lebens Wellen – die Angst vor dem Neid – die autobiographischen Texte - Sprache”,
JÖB, 51 (2001), 285-319;
Karin Hult, „Theodore Metochites as a Literary Critic”, în: Jan Olof Rosenqvist, Interaction
and Isolation in Late Byzantine Culture, Stockholm, Swedish Research Institute in
Istanbul, 2004, 44-58;
Herbert Hunger, „Theodoros Metochites als Vorläufer des Humanismus in Byzanz”, BZ,
45 (1952), 4-19;
Herbert Hunger, Die hochsprachliche profane Literatur der Byzantiner, vol. 1, München,
C. H. Beck’sche Verlagsbuchhandlung, 1978;
Georgi Kapriev, Philosophie in Byzanz, Würzburg, Königshausen & Neumann, 2005;
George Karamanolis, „Plethon and Scholarios on Aristotle”, în: Katerina Ierodiakonou
(ed.), Byzantine Philosophy and its Ancient Sources, Oxford, Oxford University Press,
2002, 253-282;
George Karamanolis, Plato and Aristotle in Agreement? Platonists on Aristotle from Antiochus
to Porphyry, Oxford, Oxford University Press, 2006;
Raymond Klibansky, The Continuity of the Platonic Tradition During the Middle Ages,
Supplement, München, Kraus International Publications, 1981;
Börje Knös, „Gémiste Pléthon et son souvenir”, BAGB.SLH, 9 (1950), 97-184;
Paul Oskar Kristeller, „Byzantinischer und westlicher Platonismus im XV. Jahrhundert”,
în: Paul Oskar Kristeller, Humanismus und Renaissance I. Die antiken und
mittelalterlichen Quellen, aus dem Englischen von Renate Schweyen-Ott, München,
Wilhelm Fink Verlag, 1980, 161-176, 252-257;
Karl Krumbacher, Geschichte der byzantinischen Litteratur von Justinian bis zum Ende des
oströmischen Reiches, München, C. H. Beck’sche Verlagsbuchhandlung, 1897;
Bernadette Lagarde, Georges Gémiste Pléthon, Des différences entre Platon et Aristote, édition,
traduction et commentaire, 2 vols., Thèse de doctorat de 3˚ cycle présntée et soutenue
à l’Université de Paris X, Nanterre, 1976;
Paul Lemerle, Le premier humanisme byzantin. Notes et remarques sur enseignement et
culture à Byzance des origines au Xe siècle, Paris, Presses Universitaires de France, 1971;
François Masai, Pléthon et le platonisme de Mistra, Paris, Les Belles Lettres, 1956;
Giovanni Mercati, Notizie di Procoro e Demetrio Cidone, Manuele Caleca e Teodoro
Meliteniota ed altri appunti per la storia della teologia e della letteratura bizantina del
secolo XIV (Studi e testi/56), Vatican, Biblioteca Apostolica Vaticana, 1931;
Sophia Mergiali, L’enseignement et les lettrés pendant l’époque des paléologues (1261-1453),
Athènes, Société des Amis du Peuple / Centre d’Études Byzantines, 1996 ;
Walter Mönch, Die italienische Platonrenaissance und ihre Bedeutung für Frankreichs
Literatur- und Geistesgeschichte (1450-1550), Berlin, [s.n.], 1936 [reprint: Berlin,
Nedeln-Lichtenstein, Kraus, 1967];
John Monfasani, „Platonic Paganism in the Fifteenth Century”, în: Mario A. Di Cesare
(ed.), Reconsidering the Renaissance (MR.TS/93), Binghamton NY, Medieval &
Renaissance Texts & Studies, 1992, 45-61;
756
John Monfasani, George Amiroutzes. The Philosopher and his Tractates, Leuven / Paris /
Walpole MA, Peeters, 2011;
John Monfasani, George of Trebizond. A biography and a study of his rhetoric and logic,
Leiden, Brill, 1976;
Donald M. Nicol, The last centuries of Byzantium, 1261-1453, Cambridge, Cambridge
University Press, 1999;
Stylianos G. Papadopulos, „Thomas in Byzanz. Thomas-Rezeption und Thomas-Kritik in
Byzanz zwischen 1354 und 1435”, ThPh, 49 (1979), 274-304;
Gerhard Podskalsky, Theologie und Philosophie in Byzanz. Die Streit um die theologische
Methodik in der spätbyzantinischen Geistesgeschichte (14./15. Jh.), seine systematischen
Grundlagen und seine historische Entwicklung, München, C. H. Beck’sche
Verlagsbuchhandlung, 1977;
Steven Runciman, The Last Byzantine Renaissance, Cambridge, Cambridge University
Press, 1968;
Judith Ryder, The career and writings of Demetrius Kydones: a study of fourteenth-century
Byzantine politics, religion and society, Leiden / Boston, Brill, 2010;
Ihor Ševčenko, Études sur la polémique entre Théodore Métochite et Nicéphore Choumnos,
Bruxelles, Éditions de Byzantion, 1962;
Basile Tatakis, Christian Philosophy in the Patristic and Byzantine Tradition, edited,
translated and annotated by Protopresbyter George Dion. Dragas, Rollinsford,
New Hampshire, Orthodox Research Institute, 2007;
Basile Tatakis, Filosofia bizantină, traducere din limba franceză Eduard Florin Tudor, studiu
introductiv şi postfaţă Vasile Adrian Carabă, Bucureşti, Ed. Nemira, 2010;
John Wilson Taylor, Georgius Gemistus Pletho’s Criticism of Plato and Aristotle, Menasha
Wis, George Banta Publishing Company, 1921;
Jean Verpeaux, Nicéphore Choumnos. Homme d’état et humaniste byzantin (ca 1250/1255-
1327), Paris, Éditions A. et J. Picard & Cie, 1959 ;
Eva de Vries-van der Velden, L’élite byzantine devant l’avance turque à l’époque de la guerre
civile de 1341 à 1354, Amsterdam, J. C. Gieben, 1989;
Eva de Vries-van der Velden, Théodore Métochite. Une réévaluation, Amsterdam,
J. C. Gieben, 1987;
Nigel Guy Wilson, Scholars of Byzantium, Revised edition, London, Duckworth, 1996;
Christopher Montague Woodhouse, Georges Gemistos Plethon. The Last of the Hellenes,
Oxford, Clarendon Press, 1986.
Reductio Graecorum ad obedientiam sacrosanctae

Romanae Ecclesiae: dialogul teologic dintre Roma
și Constantinopol (secolele XIII-XV)
1274: Année Charnière. Mutations et continuités, Paris, Éditions du Centre National de la

Recherche Scientifique, 1977;
Acta Urbani IV, Clementis IV, Gregorii X (1261-1276) e Regestis Vaticanis aliisque Fontibus,
collegit Aloysius L. Tăutu, (CICO.F, series III, 5/1), [Romae], Typis Polyglottis
Vaticanis, 1953;
757
Acta Romanorum Pontificum ab Innocentio V ad Benedictum XI (1276-1304) e Regestis

Vaticanis aliisque Fontibus, collegerunt Ferdinandus M. Delorme OFM et Aloysius
L. Tăutu, (CICO.F, series III, 5/2), [Romae], Typis Polyglottis Vaticanis, 1954;
Acta Ioannis XXII (1317-1334) e Registris Vaticanis aliisque Fontibus, collegit Aloysius
L. Tăutu, (CICO.F, series III, 7/2), [Romae], Typis Polyglottis Vaticanis, 1952;
Acta Benedicti XII (1334-1342) e Registris Vaticanis aliisque Fontibus, collegit Aloysius
L. Tăutu, (CICO.F, series III, 8), [Romae], Typis Polyglottis Vaticanis, 1958;
Acta Clementis VI (1342-1352) e Registris Vaticanis aliisque Fontibus, collegit Aloysius
L. Tăutu, (CICO.F, series III, 9), [Romae], Typis Polyglottis Vaticanis, 1960 ;
Acta Innocentii VI (1352-1362) e Registris Vaticanis aliisque Fontibus, collegit Aloysius
L. Tăutu, (CICO.F, series III, 10), [Romae], Typis Pontificiae Universitatis
Gregorianae, 1961;
Acta Urbani V (1362-1370) e Registris Vaticanis aliisque Fontibus, collegit Aloysius L. Tăutu,
(CICO.F, series III, 11), [Romae], Typis Pontificiae Universitatis Gregorianae, 1964;
Acta Gregorii P.P. XI (1370-1378) e Registris Vaticanis aliisque Fontibus, collegit notisque
adornavit Aloysius L. Tăutu, (CICO.F, series III, 12), [Romae], Typis Pontificiae
Universitatis Gregorianae, 1966;
Acta Urbanii P.P. VI (1378-1389), Bonifacii P.P. IX (1389-1404), Innocentii P.P. VII (1404-
1406) et Gregorii P.P. XII (1406-1415) e Registris Vaticanis et Lateranensibus aliisque
Fontibus, collegit notisque adornavit Aloysius L. Tăutu, (CICO.F, series III, 13/1),
Romae, Typis Pontificiae Universitatis Gregorianae, 1970;
Acta pseudopontificum Clementis VII (1378-1394), Benedicti XIII (1394-1417), Alexandri V
(1409-1410) et Johannis XXIII (1406-1415) e Regestis Avenionensibus, Vaticanis,
Lateranensibus et suplicationum aliisque Fontibus, collegit, notis allisque subsidiis
adornavit Aloysius L. Tăutu, (CICO.F, series III, 13/2), Romae, Typis Pontificiae
Universitatis Gregorianae, 1971;
Acta Martini P.P. V (1417-1431) e Regestis Vaticanis aliisque Fontibus, collegit notisque
adornavit Aloysius L. Tăutu, Indicem nominum confecit Aloysius Glinka OFM,
(CICO.F, series III, 14/1-2), Romae, Typis Tipografica Pompei, 1980;
Acta Eugenii Papae IV (1431-1447) e Vaticanis aliisque Regestis, collegit notisque illustravit
Georgius Fedalto, (CICO.F, series III, 15), Romae, Scuola Tipografica Italo-Orientale
S. Nilo, 1990;
The Council of Constance: The Unification of the Church, translated by Louise Ropes Loomis,
Edited and Annotated by John Hine Mundy and Kennerly M. Woody, (RoC, 63),
New York/London, Columbia University Press, 1961;
Giuseppe Alberigo (ed.), Christian Unity: The Council of Ferrara-Florence, 1438/39-1989,
(BETL, 97), Leuven, Leuven University Press/Uitgeverij Peeters, 1991;
John W. Barker, Manuel II Palaeologus (1391-1425): A Study in Late Byzantine
Statesmanship, New Brunswick NJ, Rutgers University Press, 1969;
Hans-Georg Beck, Geschichte der orthodoxen Kirche im byzantinischen Reich, Göttingen,
Vandenhoeck & Ruprecht, 1980 [ediția în limba română: Hans-Georg Beck, Istoria
Bisericii Ortodoxe în Imperiul Bizantin, traducere din limba germană și studiu
introductiv: Vasile Adrian Carabă, Bucureşti, Editura Nemira, 2012];
Marie-Hélène Blanchet, Georges-Gennadios Scholarios (vers 1400 – vers 1472). Un
intellectuel orthodoxe face à la dispariton de l’Empire byzantine, (AOC, 20), Paris,
Institut Français d’Études Byzantines, 2008;
Walter Brandmüller, Das Konzil von Konstanz (1414-1418), Bd. I-II, Paderborn/München/
Wien/Zürich, Ferdinand Schöningh, 1991-1997;
758
Eugenio Cecconi, Studi storici sul Concilio di Firenze con documenti inediti o nuovamente
dati alla luce sui manoscritti di Firenze e di Roma, Firenze, Tipografia all’Insegna di
S. Antonino, 1869;
Jean Darrouzès, Les regestes des actes du Patriarcat de Constantinople, vol. I (Les actes des
patriarches), fasc. V (Les regestes de 1310 à 1376), Paris, Institut Français d’Études
Byzantines, 1977;
patriarches), fasc. VI (Les regestes de 1377 à 1410), Paris, Institut Français d’Études
Byzantines, 1979;
patriarches), fasc. VII (Les regestes de 1410 à 1453), Paris, Institut Français d’Études
Byzantines, 1991;
Jean Décarreaux, Les Grecs au Concile de l’Union Ferrare-Florence (1438-1439), (PSEI, 6),
Paris, Éditions A. et J. Picard, 1970;
Claudine Delacroix-Besnier, Les Dominicains et la Chrétienté grecque aux XIVe et XVe siècles,
(CEFR, 237), Rome, École Française de Rome, 1997;
Franz Dölger, Regesten der Kaiserurkunden des Oströmischen Reichs von 565-1453, 3. Teil
(Regesten von 1204-1282), zweite, erweiterte und verbesserte Αuflage bearbeitet von
Peter Wirth, München, Verlag C.H. Beck, 1977;
Franz Dölger, Regesten der Kaiserurkunden des Oströmischen Reichs von 565-1453, 4. Teil
(Regesten von 1282-1341), München/Berlin, Verlag C.H. Beck, 1960;
Franz Dölger, Regesten der Kaiserurkunden des Oströmischen Reichs von 565-1453,
5. Teil (Regesten von 1341-1453), unter verantwortlicher Mitarbeit von Peter Wirth,
München/Berlin, Verlag C.H. Beck, 1965;
Antonino Franchi, Il Concilio II di Lione (1274) secondo la Ordinatio Concilii Generalis
Lugdunensis (edizione del testo e note), (STF, 33), Roma, Edizioni Francescane, 1965;
August Franzen, Wolfgang Müller (eds.), Das Konzil von Konstanz. Beiträge zu seiner
Geschichte und Theologie, Freiburg/Basel/Wien, Herder, 1964;
Deno John Geanakoplos, Emperor Michael Palaeologus and the West, 1258-1282: A Study
in Byzantine-Latin Relations, Cambridge MA, Harvard University Press, 1959;
Joseph Gill SJ, The Council of Florence, Cambridge, University Press, 1959 [ediția în limba
română: Joseph Gill SJ, Conciliul de la Florența, traducerea: Blanka Sidonia Gorun-
Kovács, Cluj-Napoca: Presa Universitară Clujeană, 2011];
Joseph Gill, Eugenius IV, Pope of Christian Union, (PTHi, 1), Westminster MD, The
Newman Press, 1961;
Joseph Gill SJ, Personalities of the Council of Florence and Other Essays, Oxford, Basil
Blackwell, 1964;
Joseph Gill, Constance et Bale-Florence, (HCO, 9), Paris, Éditions de l’Orante, 1965;
Joseph Gill, Byzantium and the Papacy (1198-1400), New Brunswick NJ, Rutgers
Oskar Halecki, Un empereur de Byzance à Rome, (RH.TNW, 8), Warszawa, Nakładem
Towarzystwa Naukowego Warszawskiego wydane z zasiłku Funduszu Kultury
Narodowej i Wydziału Nauki M.W.R.i.O.P., 1930 [retipărit în: Oskar Halecki,
Un empereur de Byzance à Rome, London, Variorum Reprints, 1972];
Martin Hinterberger, Chris Schabel (eds.), Greeks, Latins, and Intellectual History, 1204-
1500, [Bibl(L), 11], Leuven/Paris/Walpole MA, Peeters, 2011;
Joan M. Hussey, The Orthodox Church in the Byzantine Empire, Oxford, Clarendon Press,
1986;
759
Sebastian Kolditz, Johannes VIII. Palaiologos und das Konzil von Ferrara-Florenz (1438/39).
Das byzantinische Kaisertum im Dialog mit dem Westen, (MGMA, 60/1-2), Stuttgart,
Anton Hiersemann, 2013;
Vitalien Laurent, Les regestes des actes du Patriarcat de Constantinople, vol. I (Les actes des patriarches),
fasc. IV (Les regestes de 1208 à 1309), Paris, Institut Français d’Études Byzantines, 1971;
Vitalien Laurent, J. Darrouzès, Dossier grec de l’union de Lyon (1273-1277), (AOC, 16),
Paris, Institut Français d’Études Byzantines, 1976;
Raymond-Joseph Loenertz, Byzantina et Franco-Graeca: articles parus de 1935 à 1966
réédités avec la collaboration de Peter Schreiner, (SeL, 118), Roma, Edizioni di Storia
e Letteratura, 1970;
Raymond-Joseph Loenertz, Byzantina et Franco-Graeca. Series altera: articles choisis parus
de 1936 à 1969 republiés avec la collaboration de P.-M. de Contenson, Enrica Follieri et
Peter Schreiner, (SeL, 145), Roma, Edizioni di Storia e Letteratura, 1978;
Donald M. Nicol, Byzantium: its Ecclesiastical History and Relations with the Western
World: Collected Studies, London, Variorum Reprints, 1972;
Donald M. Nicol, The Last Centuries of Byzantium (1261-1453), Second Edition,
Cambridge, Cambridge University Press, 1993;
Donald M. Nicol, The Reluctant Emperor: A Biography of John Cantacuzene, Byzantine
Emperor and Monk, c. 1295-1383, Cambridge, Cambridge University Press, 1996;
Walter Norden, Das Papsttum und Byzanz. Die Trennung der beiden Mächte und das
Problem ihrer Wiedervereinigung bis zum Untergange des byzantinischen Reichs
(1453), Berlin, B. Behr’s Verlag, 1903;
Luca Pieralli, La corrispondenza diplomatica dell’imperatore bizantino con le potenze estere nel
tredicesimo secolo (1204-1282). Edizione critica e studio storico-diplomatistico, (CAV, 54),
Città del Vaticano, Archivio Segreto Vaticano, 2006;
Alexandra Riebe, Rom in Gemeinschaft mit Konstantinopel: Patriarch Johannes XI. Bekkos
als Verteidiger der Kircheunion von Lyon (1274), (MVF, 8), Wiesbaden, Harrasowitz
Verlag, 2005;
Burkhard Roberg, Die Union zwischen der griechischen und der lateinischen Kirche auf dem
II. Konzil von Lyon (1274), (BHF, 24), Bonn, Ludwig Röhrscheid Verlag, 1964;
Burkhard Roberg, Das zweite Konzil von Lyon (1274), Paderborn/München/Wien/Zürich,
Ferdinand Schöning, 1990;
Kenneth M. Setton, The Papacy and the Levant (1204-1571), vol. I (The Thirteenth and
the Fourteenth Centuries), Philadelphia, The American Philosophical Society, 1976;
Constantine N. Tsirpanlis, Mark Eugenicus and the Council of Florence. A Historical
Re-evaluation of his Personality, (BKM, 14), Θεσσαλονίκη, Κέντρο Βυζαντινών
Ερευνών, 1974;
Hans Wolter, Henri Holstein, Lyon I et Lyon II, (HCO 7), Paris, Éditions de l’Orante, 1966;
Joseph Zhishman, Die Unionsverhandlungen zwischen der orientalischen und römischen
Kirche seit dem Anfange des XV. Jahrhunderts bis zum Concil von Ferrara, Wien, Druck
und Verlag von Carl Gerold’s Sohn, 1858.
Controversa varlaamită
Andreas Andreopoulos, Metamorphosis. The Transfiguration in Byzantine Theology and

Iconography, New York, St Vladimir’s Seminary Press, 2005;
David Bradshaw, Aristotle East and West. Metaphysics and the Division of Christendom,
Cambridge, Cambridge University Press, 2004;
760
Juan Sergio Nadal Cañellas, La résistance d’Akindynos à Grégoire Palamas. Enquête historique,
avec traduction et commentaire de quatre traités édités récemment, 2 vols., (SSL, 50),
Leuven, Peeters, 2006;
John A. Demetracopoulos, „Palamas Transformed. Palamite Interpretations of the
Distinction between God’s ‘Essence’ and ‘Energies’ in Late Byzantium”, în: M.
Hinterberger, C. Schabel (eds.), Greeks, Latins, and Intellectual History 1204-1500,
(Bibl(L) 11), Leuven/Paris/Walpole MA, Peeters, 2011;
Richard Flogaus, „Palamas and Barlaam Revisited: A Reassessment of the East and West
in the Hesychast Controversy of 14th Century Byzantium”, SVThQ 42 (1998), 1-32;
Georges Florovsky, „Creation and Creaturehood”, în: Georges Florovsky, Creation and
Redemption. Collected Works 3, Belmont, Nordland, 1976, 43-78;
Antonis Fyrigos, Dalla controversia palamitica alla polemica hesicastica (con un’edizione
critica delle Epistole greche di Barlaam), (MA(R) 11), Roma, Antonianum, 2005;
Alexander Golitzin, „Dionysius the Areopagite in the Works of Gregory Palamas: On the
Question of a Christological Corrective and Related Matters”, SVThQ, 46 (2002),
163-190;
Rodolphe Guilland, Essai sur Nicéphore Grégoras. L’homme et l’oeuvre, Paris, Librairie
Orientaliste Paul Geuthner, 1926;
Georgi Kapriev, Philosophie in Byzanz, Würzburg, Königshausen & Neumann, 2005;
Ἰωάννις Καρμίρης, Τὰ Δογματικὰ καὶ Συμβολικὰ Μνημεῖα τῆς Ὀρθοδόξου Καθολικῆς Ἐκκλησίας,
τόμ. Α΄, Ἀθῆναι, [s.n.], 19602;
Jean-Claude Larchet, La théologie des énérgies divines. Dès origines à Saint Jean Damascène,
Paris, Éd. du Cerf, 2011;
John Meyendorff, Introduction à l’étude de Grégoire Palamas, (PatSor 3), Paris, Éd. du Seuil,
1959 [varianta în limba română: O introducere în studiul vieții și operei Sfântului
Grigorie Palama, trad. din limba franceză de Măriuca și Adrian Alexandrescu; studiu
introductiv și traducere din limba greacă de Marius Portaru, București, Ed. Nemira,
2014];
John Meyendorff, Byzantine Hesychasm. Historical, Theological and Social Problems,
London, Variorum Reprints, 1974;
Donald M. Nicol, The Last Centuries of Bzyantium, 1261-1453, Cambridge, Cambridge
Γρηγορίου τοῦ Παλαμᾶ, Συγγράμματα, τόμ. Α΄-Ε΄, ἐκδίδονται ἐπιμελειᾴ Παναγιώτου Κ.
Χρήστου, Θεσσαλονίκη, [s.n.], 1962-1992;
Grégoire Palamas, Défence des saints hésychastes, introduction, texte critique, traduction et
notes par John Meyendorff, (SSL, 30), Peeters, Leuven 19732;
St Gregory Palamas, The One Hundred and Fifty Chapters, a Critical Edition, Translation
and Study by Robert E. Sinkewicz, (STPIMS 83), Toronto, Pontifical Institute of
Mediaeval Studies, 1988;
Sf. Grigorie Palama, Cuvânt pentru cei ce se liniștesc cu evlavie, Tomul aghioritic, 150
de Capete despre cunoștința naturală și despre cunoașterea lui Dumnezeu, studiu
introductiv, traducere și note D. Stăniloae, (Filocalia românească 7), București,
Ed. Humanitas, 2009, 189-476;
Sf. Grigorie Palama, Scrieri I: Tomosuri dogmatice. Viața. Slujba, studiu introductiv și
traducere diac. Ioan I. Ică jr, Sibiu, Ed. Deisis, 2009;
Aristeides Papadakis, John Meyendorff, The Christian East and the Rise of the Papacy. The
Church AD 1071-1453, (CIHSSVS, 4), New York, St Vladimir’s Seminary Press, 1994;
Ronald Polansky, Aristotle’s De Anima, Cambridge, Cambridge University Press, 2007;
761
Antonio Rigo, Gregorio Palama e oltre. Studi e documenti sulle controversie teologiche del
XIV secolo bizantino, (OrVen, 16), Firenze, Leo S. Olschki, 2004;
John Romanides, „Notes on the Palamite Controversy and Related Topics”, GOTR,
6 (1960-1961), 186-205; 9 (1963-1964), 225-270;
Edward Siecinski, The Filioque. History of a Doctrinal Controversy, New York, Oxford
Robert E. Sinkewicz, „The Doctrine of the Knowledge of God in the Early Writings of
Barlaam the Calabrian”, MS 44 (1982), 181-242;
Robert E. Sinkewicz, „A New Interpretation for the First Episode in the Controversy
between Barlaam the Calabrian and Greogry Palamas”, JTS, N.S., 31 (1980), 489-500;
Dumitru Stăniloae, Viața și învățătura Sf. Grigorie Palama, București, Editura Scripta, 19932.
Bizanț și islam în Evul Mediu târziu:

între vuietul armelor și sfada teologilor
Hélène Ahrweiler, Angeliki E. Laiou (eds.), Studies on the Internal Diaspora of the Byzantine
Empire, Washington, D.C., Dumbarton Oaks Research Library and Collection, 1998;
Astérios Argyriou, Macaire Makrès et la polémique contre l’Islam. Édition princeps de l’Éloge
de Macaire Makrès et de ses deux oeuvres anti-islamiques, précédée d’une étude critique,
(ST, 314), Città del Vaticano, Biblioteca Apostolica Vaticana, 1986;
Astérios Argyriou, „La littérature grecque de polémique et d’apologétique à l’adresse de
l’Islam au XVe siècle”, în: Byzance – Italie: mélanges réunis en l’honneur de M. Freddy
Thiriet [= ByzF 12], (1987), 253-277;
Astérios Argyriou, Georges Lagarrigue, „Georges Amiroutzes et son «Dialogue sur la
foi au Christ tenu avec le sultan des Turcs»”, în: Freddy E. Thiriet (ed.), Culture et
société au XVe siècle en Romanie gréco-latino-turque. Symposion byzantinon = Colloque
international des historiens de Byzance, Strasbourg, 27-30 septembre 1982, Amsterdam,
Verlag Adolf M. Hakkert, 1987 [= ByzF, 11 (1987)], 29-221;
Astérios Argyriou, „Perception de l’islam et traductions du Coran dans le monde byzantin
grec”, Byz., 75 (2005), 25-69;
Astérios Argyriou, „Attitude de quelques intellectuels de Thessalonique face à l’Islam”, în:
L’église dans le monde byzantin de la IVe croisade (1204) à la chute de Constantinople
(1453): VIIIe Symposion Byzantinon, Strasbourg, 7, 8 et 9 novembre 2002, Amsterdam,
Verlag Adolf M. Hakkert, 2007 [= ByzF 29], 15-32;
Georgios Giorgiades Arnakis, „Gregory Palamas among the Turks and Documents of His
Captivity as Historical Sources”, Spec., 26 (1951), 104-118;
Michel Balivet, „Deux partisans de la fusion religieuse des chrétiens et des musulmans au
XVe siècle: le turc Bedreddin de Samavna et le grec Georges de Trebizond”, Βyz(T),
10 (1980), 363-396;
Michel Balivet, Romanie byzantine et Pays de Rûm turc: histoire d’un espace d’imbrication
gréco-turque, (CB, 10), Istanbul, Isis, 1994;
Michel Balivet, Byzantins et Ottomans: relations, interaction, succession, (AnIsis, 35) Istanbul,
Les Éditions Isis, 1999;
Michel Balivet, Pour une concorde islamo-chrétienne: démarches byzantines et latines à la fin
du Moyen-Âge (de Nicolas de Cues à Georges de Trébizonde), (StArIslPISAI, 9), Roma,
Pontificio Istituto di studi arabi e d’islamistica, 21999;
762
Michel Balivet, Les Turcs au Moyen Âge: des Croisades aux Ottomans (XIe-XVe siècles),
(AnIsis, 59), Les Éditions Isis, 2002;
Michel Balivet, Mélanges byzantins, seldjoukides et ottomans, (AnIsis, 81), Les Éditions Isis,
Istanbul, 2005;
Michel Balivet, Turcobyzantiae: échanges régionaux, contacts urbains, (AnIsis, 99), Istanbul,
Les Éditions Isis, 2008;
John W. Barker, Manuel Paleologus (1391-1425): A Study in Late Byzantine Statesmanship,
(RByS), New Brunswick, Rutgers University Press, 1969;
Marie-Hélène Blanchet, Georges-Gennadios Scholarios (vers 1400-vers 1472): un intellectuel
orthodoxe face à la disparition de l’Empire byzantin, (AOC, 20), Paris, Institut français
d’études byzantines, 2008;
Anthony A.M. Bryer, „Greek Historians on the Turks: The Case of the First Byzantine-
Ottoman Marriage”, în: Ralph Henry Carless Davis, John Michael (eds.), The Writing
of the History in the Middle Ages: Essays Presented to Richard William Southern,
Oxford, Clarendon Press, 1981, 471-493;
Marius Canard, Byzance et les musulmans du Proche-Orient, (CStS, 18), London, Variorum
Reprints, 1973;
Peter Charanis, Social, Economic and Political Life in the Byzantine Empire; Collected
Studies, (CStS, 23), London, Variorum Reprints, 1973;
Marie-Hélène Congourdeau, „Manuel II et l’islam”, Cont., 59 (2007), 217, 20-34;
Slobodan Ćurčić, Doula Mouriki (eds.), The Twilight of Byzantium. Aspects of Cultural and
Religious History in the Late Byzantine Empire: Papers from the Colloquium held at
Princeton University, 8-9 May 1989, Princeton, Department of Art and Archaeology,
Program in Hellenic Studies, Princeton University, 1991;
Aurel Decei, „Versiunea turcească a confesiunii patriarhului Ghenadie II Scholarios, scrisă
la cererea sultanului Mehmet II”, în: Omagiu Înalt Preasfinţiei Sale Dr. Nicolae
Bălan, Mitropolitul Ardealului, la douăzeci de ani de arhipăstorire, Sibiu, Tipografia
Arhidiecezană, 1940, 372-410.
George T. Dennis, The Reign of Manuel II Palaeologus in Thessalonica, 1382-1387, (OCA,
159), Romae, Pontificium Institutum Orientalium Studiorum, 1960;
Alain Ducellier, Le miroir de l’Islam; musulmans et chrétiens d’Orient au Moyen Age (VIIe-
XIe siècles), (CollA, 46), Paris, Julliard, 1971;
Alain Ducellier, „L’Islam et les Musulmans vus de Byzance au XIVe siècle”, Βyz(T), 12
(1983), 95-134;
Alain Ducellier, Chrétiens d’Orient et Islam au Moyen Âge: VIIe-XVe siècle, (CollU.SH, 335),
Paris, Armand Colin, 1996;
Wolfgang Eichner, „Byzantine Accounts of Islam”, în: Averil Cameron, Robert G. Hoyland
(eds.), Doctrine and Debate in the East Christian World, 300-1500, (WEC, 300-1500,
12), Farnham, Surrey/Burlington, Ashgate Variorum, 2011, 110-171;
Arhid. Ioan I. Ică jr., „Violenţă şi dialog interreligios în captivitatea otomană a Sfântului
Grigorie Palama”, în: Violenţa „în numele lui Dumnezeu – un răspuns creştin”:
Simpozion international organizat de Facultatea de Teologie Ortodoxă din Alba, 11-
12 martie 2002, Alba Iulia, Reîntregirea, 2002, 156-205;
Martin Jugie, „Écrits apologétiques de Gennadios Scholarios à l’adresse des musulmans”,
Byz., 5 (1929), 295-314;
Apostolos D. Karpozilos, „Byzantine Apologetic and Polemic Writings of the Palaeologian
Epoch against Islam”, GOTR, 15 (1970), 2, 213-248;
Adel-Théodore Khoury, Les théologiens byzantins et l’Islam. I. Textes et auteurs (VIIIe-XIIIe s.),
Münster, s.n., 1966 [altă ediție: Louvain/Paris, Éditions Nauwelaerts/Beatrice-
Nauwelaerts, 21969];
Adel-Théodore Khoury, Polémique byzantine contre l’Islam (VIIIe-XIIIe s.), Leiden,
E.J. Brill, 1972;
763
Adel-Théodore Khoury, Apologétique byzantine contre l’Islam (VIIIe-XIIIe s.), (Studien, 1),
Altenberge, Verlag für Christlich-Islamisches Schrifttum, 1982;
John Meyendorff, Introduction à l’étude de Grégoire Palamas, (PatSor, 3), Paris, Seuil, 1959
[ediție în limba română: O introducere în studiul vieții și operei Sfântului Grigorie
Palama, traducere de Adrian și Măriuca Alexandrescu, (Byz.), București, Nemira, 2014];
John Meyendorff, „Byzantine Views of Islam”, DOP, 18 (1964), 115-132;
Nevra Necipoǧlu, Byzantium between the Ottomans and the Latins. Politics and Society in
the Late Empire, Cambridge/New York, Cambridge University Press, 2009;
Donald MacGillivray Nicol, Church and Society in the Last Centuries of Byzantium, (BiL,
1977), Cambridge/New York, Cambridge University Press, 1979;
Donald MacGillivray Nicol, The Last Centuries of Byzantium, 1261-1453, Cambridge/
New York, Cambridge University Press, 21993;
Donald MacGillivray Nicol, The Reluctant Emperor. A Biography of John Cantacuzene,
Byzantine Emperor and Monk, c. 1295-1383, Cambridge/New York, Cambridge
Aristides Papadakis, „Gennadius II and Mehmet the Conqueror”, Byz., 42 (1972), 88-106;
Anna Philippidis-Braat, „La captivité de Palamas chez les Turcs: dossier et commentaire”,
TM, 7 (1979), 109-218;
Stephen W. Reinert, Late Byzantine and Early Ottoman Studies, (VCStS, 902), Farnham
[England]/Burlington [Vermont], Ashgate, 2014;
Steven Runciman, „Byzantine historians of the Ottoman Turks”, în: Bernard Lewis,
P.M. Holt (eds.), Historians of the Middle East, London, Oxford University Press,
1964, 271-276.
Daniel Sahas, „Captivity and Dialogue: Gregory of Palamas and the Muslims”, GOTR,
25 (1980), 409-436;
Daniel J. Sahas, „Gregory Palamas (1296-1360) on Islam”, MW, 73 (1983), 1, 1-21;
Ihor Ševčenko, „The Decline of Byzantium Seen Through the Eyes of Its Intellectuals”,
DOP, 15, (1961), 167-186;
David Thomas et al. (eds.), Christian-Muslim Relations. A Bibliographical History, vol. 1-5,
Leiden, Brill, 2009-2013;
Klaus-Peter Todt, Kaiser Johannes VI. Kantakuzenos und der Islam: politische Realität
und theologische Polemik im palaiologenzeitlichen Byzanz, (RWS, 16), Würzburg/
Altenberge, Echter/Oros, 1991;
Erich Trapp, „Quelques textes peu connus illustrant les relations entre le christianisme et
l’Islam”, în: L’église dans le monde byzantin de la IVe croisade (1204) à la chute de
Constantinople (1453): VIIIe Symposion Byzantinon, Strasbourg, 7, 8 et 9 novembre
2002, Amsterdam, Verlag Adolf M. Hakkert, 2007 [= ByzF 29], 437-450;
Apostolos F. Vacalopoulos, Origins of the Greek Nation: The Byzantine Period 1204-1461,
translation by Ian Moles, revised by the author, (RByS), New Brunswick, Rutgers
Eva de Vries-Van der Velden, L’élite byzantine devant l’avance turque à l’époque de la guerre
civile de 1341 à 1354, Amsterdam, J.C. Gieben, 1989;
Speros Vryonis Jr., The Decline of Medieval Hellenism in Asia Minor and the Process of
Islamization from the Eleventh through the Fifteenth Century, (PCMRS, 4), Berkeley,
University of California Press, 21986;
Elizabeth A. Zachariadou, Studies in Pre-Ottoman Turkey and the Ottomans, (VCStS, 882),
Aldershot, Ashgate Variorum, 2007;
Elizabeth Zachariadou (ed.), The Ottoman Emirate (1300-1389): Halcyon Days in Crete 1.
A Symposium held in Rethymnon 11-13 January 1991, Rethymnon, Crete University
Press, 1993.
764
Indice antroponimic
INDICE ANTROPONIMIC
‘Abd al-Malik, calif umayyad (685-705): Aloubardes vezi Maxim Alouphardes

555, 614. Alp Arslān, sultan selgiucid (1063-73):
Abaqa (Abaka, Abaga), han mongol 529, 530.
(1265-82): 232. al-Walīd I, calif umayyad (705-15): 614.
Abū Rāʾiṭa, teolog iacobit (sec. IX): 624. Ambrogio Traversari, teolog, umanist
Adam de Usk, cronicar latin: 291, 332. (1386-1439): 157.
Aelius Aristides, sofist (117-81): 68, 92, 94. Amedeo al VI-lea, conte de Savoia: 316,
Aeneas din Gaza, filosof creștin 317, 319, 323.
neoplatonic (sec. V-VI): 47. Amelios, filosof neoplatonic (sec. III): 45.
Aḥmedī, poet turc (1334-1413): 697. Amfilohie, mitropolit al Cyzicului
Albert cel Mare, teolog dominican, (sec. IX): 55.
filosof (cca. 1200-80): 167. Ammonios Hermeiou, filosof
Alberto de Crispis, diplomat latin: 362, (cca. 440-cca. 520): 41, 46-48, 50,
363. 53, 55, 105.
Alexandru al IV-lea, papă (1254-61): Ammonios Sakkas, filosof alexandrin,
220. părintele neoplatonismului (sec.
Alexandru al V-lea, papă (1409-10): 332, II-III): 40-42.
333. Ana Comnena, fiica împăratului Alexios
Alexandru cel Mare (Macedon), rege al I, istoric (1083-1153/4): 57, 60.
Macedoniei (336-23): 66, 109, 110, Ana Paleologina (Ana de Savoia), soția
670, 709. lui Andronic al III-lea: 29, 299, 300,
Alexandru din Aphrodisias, filosof 304, 510, 511.
peripatetic (sec. II): 37, 49, 68, 176. Ana, soţia lui Ioan al VIII-lea, fiica
Alexandru, fiul lui Amiroutzes, convertit principelui moscovit Vasili I: 554.
la islam (Skender Beg): 683. Anastasios Gordios, polemist
Alexios Apokaukos, megaduce (†1345): antimusulman (1654/5-1711/29):
304, 565. 651.
Alexios Branas, diplomat imperial: 331. Anastasius Bibliotecarul, cardinal,
Alexios I Comnenul, împărat bizantin antipapă (cca. 810-cca. 878): 79,
(1081-1118): 63, 530, 636. 167, 628.
Alexios al II-lea Mare Comnen, basileu al Anaxagoras, filosof grec (cca 500-cca.
Trapezuntului (1297-1330): 82, 566. 428): 42, 176.
Alexios Laskaris Hyalon, Andrea Contarini, duce venețian: 323.
megas hetaireiarches: 321. Andrea Dandolo, doge al Veneției
Alexios Makrembolites, scriitor bizantin (1343-54): 306.
(†post 1349/53): 602, 603, 685. Andrei Chrysoberges, arhiepiscop de
Al-Farabi, filosof musulman Rodos (†1451): 117, 339, 341, 355-
(cca. 878-cca. 950): 116. 357, 359, 385, 413.
Alfonso al V-lea, rege al Aragonului Andronic al II-lea Paleologul, împărat
(1416-58): 403, 405. bizantin (1282-1328): 67, 71, 72,
Alfonso al X-lea, rege al Castiliei 79-82, 84, 90, 103, 247, 250, 251,
(1252-84): 262. 256, 267, 268, 272, 273, 281, 292,
Al-Kā’im, calif abbasid (1031-75): 529. 295-298, 321, 552, 559, 565, 566,
Al-Kindi, filosof arab (cca. 801-73): 115. 578.
al-Maʾmūn, calif abbasid (813-33): 624 Andronic al III-lea Paleologul, împărat
Al-Muqtadir, calif abbasid (908-32): 556. bizantin (1328-41): 298-301, 303,
765
Indice antroponimic
304, 311, 313, 412, 414, 427, 477, Aristocle din Messene, filosof peripatetic
479, 508, 509, 563, 565, 598, 611. (sec. I): 180.
Andronic al IV-lea Paleologul, împărat Aristotel, filosof grec (384-322): 6-8,
bizantin (1376-9): 319-321, 326, 27, 30-45, 47, 49-60, 62-66, 68, 69,
538, 540, 699. 72-75, 78, 87, 89-91, 94, 95, 99, 101,
Andronic Asan, corespondent al papei 102, 104-106, 108-116, 118, 119,
Clement al VI-lea: 308. 124, 127, 130, 135-138, 141, 151,
Andronic Bryennios Leontares, diplomat 153, 159, 160, 162, 163, 165-170,
imperial: 404-406. 172-211, 419, 424, 426, 428, 431,
Andronic din Rodos, filosof, conducător 432, 436, 437, 440, 442, 443, 445,
al școlii peripatetice (sec. I î.Hr.): 37. 455, 456, 458, 461, 469, 488, 494,
Andronic Eudaimonoioannes, diplomat 495, 720.
imperial: 336-338. Arkesilaos din Pitane, filosof, conducător
Andronic Iagaris, retor și diplomat al Academiei (cca. 315-cca. 240): 36.
imperial: 400, 407. Arsenie al Cezareei Capadociei,
Andronic Masgidas, diplomat anti-unionist: 400.
imperial: 270. Arsenie I Autoreianos, patriarh al C/polului
Andronic Mouzalon, diplomat (1254-60, 1261-5): 224, 275, 292.
imperial: 222. Ašot Msaker, prinț bagratid (790-826): 624.
Andronic Paleologul, protostrator: 284. Atanasie I, patriarh al C/polului (1289-
Andronic, mitropolit de Sardes 93, 1303-9): 83, 555, 557, 558, 580.
(1250-60, 1283-4): 292. Atanasie (Anastasie) al II-lea, fals
Angelus Urbevetanus, legat patriarh de C/pol (1450): 404.
Atanasie cel Mare, patriarh al Alexandriei
pontifical: 281.
(†373): 482, 513, 719.
Anselm de Aosta, teolog și filosof,
Atanasie Soultanos, prinț turc
arhiepiscop de Canterbury
creștinat: 554.
(1093-1109): 125.
Atanasie, episcop al Cyzicului: 505.
Antim Ivireanul, mitropolit al Țării Atanasie, ierodiacon: 312.
Românești (1708-16): 636. Attikos, filosof (medio)platonician
Antiochos din Askalon, filosof, (sec. II): 35, 38, 39, 177-180.
conducător al Academiei Augustin, episcop de Hippo Regius
(cca. 130-68): 36, 37. (395-430): 103, 125, 127, 128,
Antonie al IV-lea, patriarh al C/polului 131, 165, 190, 424-426, 498, 677.
(1389-90, 1391-7): 329, 330, 413, 579. Augustus, împărat roman
Antonie Condulmaro, comandant (31 î.Hr.-14 d.Hr.): 670.
venețian: 373. Aulus Gellius, retor latin (sec. II d.Hr.):
Antonie de Massa, delegat pontifical: 164, 167.
343, 346, 347, 350, 351, 353, 354, Averroes (Ibn Rušd), filosof musulman
413. (1126-98): 116, 176, 181.
Antonie, episcop latin de Gaeta: 308. Avicenna (Ibn Sina), filosof musulman
Antonie, episcop latin de Porto: 373, 374. (cca. 980-1037): 116, 176, 188.
Antonie, episcop latin de Suda: 362, 363.
Antonie, mitropolit al Heracleei Traciei Badr al-Din, savant și mistic musulman
(1409-40): 358, 380, 390, 397, 398. (1359-1416): 587.
Aphthonios din Antiohia, retor, discipol Baḥīrā, monah nestorian (sec. VII):
al lui Libanios (sec. IV d.Hr.): 86. 644, 645, 749, 750.
Aratus, poet elen (315/310-240): 54. Baiazid I (Bāyezīd I Yıldırım), sultan
Arethas, savant, arhiepiscop de Cezareea otoman (1389-1402): 540-543, 553,
(†post 932): 54, 56. 554, 557, 558, 569, 591, 595, 605,
Arhimede din Siracuza, matematician, 658, 662.
fizician (cca. 287- 212 î.Hr): 73. Balaban (Balabanǧik), demnitar otoman
Arie, ereziarh (250/6-336): 423. (sec. XIV): 704.
766
Indice antroponimic
Balduin al II-lea, împărat latin de Calixt al III-lea, papă (1455-58): 407, 546.
Constantinopol (1228-61): 221. Carol I de Anjou, rege al Siciliei și
Bartolomeu Cheraccio, legat papal: Neapolelului (1266-82/5): 225-231,
325-327. 233, 236, 237, 240, 249, 254, 256,
Bartolomeu de Grosseto, legat papal: 262, 263, 265, 267-270, 273, 281,
281, 283. 282, 285, 288, 290, 410, 411.
Bartolomeu de Senis, legat papal: 281. Carol al IV-lea, rege al Franței (1322-8):
Bartolomeu din Edessa, polemist anti- 295-298.
islamic sirian (sec. XII-XIII): Carol cel Pleșuv, suveran al francilor
642-646, 750. (843-77): 167.
Bartolomeu Lapacci, episcop de Cassian, bizantin convertit: 326.
Cortona (1439-49) și Coron Cassius Longinus, retor și filosof
(1449-57): 400, 403, 415.
(cca. 213-73): 43.
Bartolomeu Picerno di Montesardo,
traducător: 655. Chiril (Constantin), apostolul slavilor
Bartolomeu, cleric latin: 304-306, 413. (cca 827-†869): 634.
Baybars I, sultan mameluc al Egiptului Chiril al Alexandriei, Părinte
și Siriei (1260-77): 266, 557. al Bisericii (cca. 376-444): 180, 182.
Benedetto Fulcho, diplomat regal: 357. Chiril Lucaris, patriarh al C/polului
Benedict al XII-lea, papă (1334-42): (1620-3, 1623-33, 1633-4,
300-303, 413, 481, 586. 1634-5, 1637-8): 719.
Benedict al XIII-lea, antipapă Chiril, mitropolit de Sides (sec. XIV): 581.
(1394-1417/23): 331, 344. Chosroes I, rege persan (531-79): 50.
Benedict de Asinago, dominican: Chrysippos din Soli, filosof stoic
297, 298. (cca. 279-cca. 206): 54, 114.
Benozzo Gozzoli, pictor renascentist Cicero, filosof, om politic, jurist, orator
(cca. 1421-97): 154. (106-43): 93, 148, 164, 165, 201, 605.
Berardus Caracciolus, Cino Rinuccini, poet italian, traducător
notar pontifical: 269. (cca. 1350-1417): 168.
Bernardus Ayglier, abate de Monte Ciprian, mitropolit al Kievului
Cassino: 240, 249, 255, 256, (1381-2, 1390-1406): 330.
258, 262. Ciriaco d’Ancona, umanist italian
Bernardus, cardinal: 321. (1391-1453/5): 136, 160, 161.
Bertrandus Frote, cavaler ioanit: 325. Claudius Clavus, geograf danez (sec.
Boethius, savant și om de stat (470/475- XIV-XV): 157.
524): 50, 116, 127, 166-169. Clement al IV-lea, papă (1265-68):
Bonagrazia de San Giovanni, legat
224-230, 232, 235, 245, 263, 272,
pontifical: 235, 244, 248.
313, 316, 322, 325, 410, 413.
Bonaventura de Mugello,
legat pontifical: 235, 240. Clement al VI-lea, papă (1342-52):
Bonifacius al IX-lea, papă (1389-1404): 304-308, 413, 564.
329-331, 541. Clement al VII-lea, papă (1378-94): 327.
Bonifacius de Yporia (Iporegia), legat Clement Alexandrinul, teolog creștin
pontifical: 222. (cca. 150-cca. 215): 34, 94.
Borso d’Este, marchiz de Ferrara Coluccio Salutati, umanist italian
(1450-71): 405. (1331-1406): 168.
Burhān al-Dīn Ahmad, emir turc: Conrad al III-lea, împărat german
658, 659. (1138-52): 530.
Bürklüdje Mustafa, teolog Conradin de Hohenstaufen, rege al
musulman: 587. Ierusalimului (1254-68) și al Siciliei
(1254-58, de jure până în 1268): 228.
Calada, diplomat imperial: 263 Constantin Akropolites, om de stat
Calist I, patriarh al C/polului (1350-3, bizantin, hagiograf (†1324): 555.
1355-63): 313, 598, 599, 563. Constantin al V-lea, catolicos armean al
Calist, ascet, isihast (sec. XIV-XV): 593. Ciliciei (1430-9): 364.
767
Indice antroponimic
Constantin al VI-lea, împărat bizantin Delfino, episcop latin de Parma: 372.

(780-97, efectiv: 790-7): 626. Demostene, om de stat și orator atenian
Constantin al VII-lea Porfirogenetul, (384-322): 68, 87, 91-94, 148.
împărat bizantin (945-59): 555, 628. Dimitrie Angelos Kleidas Philommates,
Constantin al IX-lea Monomahul, împărat secretar și diplomat imperial: 358-
bizantin (1042-55): 57, 59, 556. 360, 364.
Constantin al XI-lea Paleologul, împărat Dimitrie Angelos, bizantin convertit: 312.
bizantin (1449-53): 171, 403-408, 547. Dimitrie Cantemir, savant, domn al
Constantin Asanes, membru al delegației Moldovei (1693, 1710-1, †1723): 80.
bizantine la Roma (1369-70): 321. Dimitrie Chrysoloras, demnitar și polemist
Constantin Brâncoveanu, neomartir, antilatin (cca. 1360-post 1416): 117.
domn al Țării Românești Dimitrie Kydones, om de stat, teolog
(1688-1714): 720. tomist (cca. 1324-cca. 1398): 32,
Constantin Cantacuzino, stolnic 116-128, 131, 132, 134, 139, 321,
(1639-1716): 720. 322, 329, 477, 608-610, 612, 652,
Constantin cel Mare, împărat roman 653, 655, 656, 658, 667, 717, 722.
(306-37): 7, 555, 546, 670. Dimitrie Paleologul Metochites,
diplomat imperial: 362, 368.
Constantin din Sicilia, ucenic al lui
Dimitrie Paleologul, despot
Leon Matematicianul: 54.
de Mistra (1449-60): 174, 396.
Constantin Melikes, prinț turc creștinat: Dimitrie Paleologul, fiul lui Andronic
553. al II-lea, despot și megas domestikos:
Constantin Meliteniotes, unionist: 233, 304, 321.
237, 238, 258, 273, 292, 293, 412. Dimitrie Raoul Kabakes, ucenic al lui
Constantin Metaxopoulos, diplomat Plethon (1397-1487): 136.
imperial: 319. Diogenes Laertios, biograf al filosofilor
Constantin Paleologul, despot, fratele greci (sec. III d.Hr.): 34, 77, 159,
împăratului Ioan al VIII-lea: 370. 179, 185.
Constantin Paleologul, fiul lui Andronic Dion Hrisostom sau din Prusa, retor şi
al II-lea: 82. filosof grec (cca. 40-cca.120): 76.
Constantin Physkomallos, diplomat Dionisie Areopagitul, Părinte al Bisericii:
imperial: 296. 8, 52, 67, 77, 166, 167, 425-426, 429,
Cornelius Labeo, teolog și filosof latin 431, 437, 438, 441, 443, 446, 455,
(sec. III d.Hr.): 165. 457, 459, 468-473, 482, 488-490,
Cosimo di Giovanni de’ Medici (1389- 496, 504, 513, 521.
1464), Pater patriae: 136, 152-156, 396. Dionisie din Halicarnas, istoric,
Cosma Melodul, episcop de Maiouma retor (sec. I î.Hr.): 99, 157.
(cca. 734/5-cca. 752): 615. Dionisie Tracul, gramatician
Cristoforo Garatoni, delegat papal: 360, (sec. II-I î.Hr.): 99.
362, 364-368, 370, 372, 374, 377. Dionisie, primul episcop de Paris,
Cristoforo Landino, umanist italian martir (cca. 258): 167.
(1424-98): 153. Dorotei, mitropolit de Mitylene
(1422-44): 383.
Damaskios, ultimul conducător al Dorotei, mitropolit de Trapezunt: 397.
Academiei (cca. 458-cca. 540): 46, Dorotei, patriarh al Antiohiei (1434-51):
47, 50. 400.
Daniel, mitropolit al Ainosului Dositei, mitropolit al Monemvasiei
(sec. XIV): 505. (1430/1-1437/40): 358, 380.
David Dishypatos, călugăr palamit Ducas (Doukas), istoric bizantin
(†cca. 1354): 464, 500. (cca. 1400-cca. 1470): 568-572, 587,
David I Comnenul, basileu al 607, 659.
Trapezuntului (1459-61): 683, 684. Dumitrașcu Cantacuzino, domn al
David, filosof creștin Moldovei (1673-4, 1674-5, 1684-5):
neoplatonic (sec. VI): 51-53. 720.
768
Indice antroponimic
Eftimie al II-lea, patriarh al C/polului Evodios Monahul, hagiograf, polemist

(1410-16): 328, 340, 355. (sec. IX-X): 637.
Eftimie din Akmonia, teolog și polemist Evrenos, grec în slujba otomanilor: 694.
(sec. XI): 646.
Eftimie Monahul, polemist Filip al III-lea, rege al Franței (1270-85):
antimusulman (sec. XII/XIII): 643, 279.
645-648. Filip al VI-lea, rege al Franței (1328-50):
Eftimie Zigabenos, teolog, ereziolog 302, 303, 413.
(†post 1118): 431, 442, 630, 636, Filip cel Bun, duce al Burgundiei
637, 639, 641, 645, 646. (1419-67): 399.
Eftimie, călugăr palamit, viitor patriarh al Filip de Courtenay, împărat latin de
C/polului (1410-16): 328. Constantinopol în exil (1273-83):
Elena Cantacuzina, soția împăratului 256, 262, 267, 273, 281, 282, 288.
Ioan al V-lea: 320. Filip de Mézières (Philippus Mazzerius),
Elias, filosof neoplatonic (sec. VI d.Hr.): a secretis regis Cypri: 325.
44, 51, 52. Filip de Saint-Germain, diplomat
Elisabeta (Elżbieta Łokietkówna), imperial: 304.
regină a Poloniei (1320-42): 315. Filip Tzykandyles, diplomat imperial:
Elisei, savant evreu, dascăl al lui Plethon: 321, 326.
139, 174. Filon din Larissa, filosof, conducător al
Empedocle, filosof pre-socratic Academiei (cca. 214-cca. 128): 36.
(cca. 490-cca. 430): 42, 102. Filotei al Selymbriei, mitropolit
Enrico d’Asti, patriarh latin al (†post 1389): 426.
C/polului (1339-45): 304. Filotei I Kokkinos, patriarh al C/polului
Epicur, filosof grec (341-270): 54. (1353-4/5, 1364-76), teolog palamit:
Epifanie, episcop de Constantia/ 128-131, 134, 316, 318, 319,
Salamina (367-403): 183, 724. 477, 512, 517, 538, 567, 588,
Erasmus din Rotterdam, umanist 688, 689, 693.
(1469-1536): 161. Filotei, patriarh al Alexandriei
Eratostene, astronom (m. 194 î.Hr.): 96. (1435-59): 394, 400.
Ertoğrul, căpetenie turcă: 534, 535. Fotie, om politic și savant, patriarh al
Eudoros din Alexandria, filosof C/polului (858-67, 877-86): 40,
medioplatonic (sec. I î.Hr.): 36, 37. 54-56, 215, 217, 426, 631.
Eugeniu al IV-lea, papă (1431-47): 152, Francesco al II-lea Acciaioli, duce al
157, 354, 359-362, 364-370, Atenei (†1460): 684.
372-374, 377-381, 384-389, Francesco Condulmer, cardinal
393-396, 398-400, 402, 415. (1390-1453): 400, 401.
Eunapius din Sardes, retor și istoric Francesco Filelfo, umanist italian (1398-
(cca. 345-cca. 420): 42. 1481): 136, 158, 159, 162, 169, 346,
Eunomie de Cyzic, episcop arian radical 353.
(cca. 335-cca. 394): 183, 423. Francesco Foscari, doge al Veneției
Euphrosyne Paleologina, fiica nelegitimă (1423-57): 379, 396, 399, 405, 407.
a lui Mihail al VIII-lea, soția hanului Francesco Gattilusio, genovez: 321.
Nogai: 566. Francesco Petrarca, umanist (1304-74):
Eusebiu de Cezareea, istoric bisericesc, 155, 168.
episcop (cca. 260-†339/340): 38, Francisc Camerianus,
177, 178. dominican: 299, 427.
Eustatie, cărturar, mitropolit al Francisc de Pertuxo (Perthuis), diplomat
Tesalonicului (cca. 1178-95/6): 640. imperial: 306, 307.
Eustratie de Niceea, filosof și episcop Francisc, cardinal-preot: 321.
(cca. 1050-cca. 1120): 62. Frater Andreas, dominican: 297.
Evghenie Vulgaris, teolog grec Frederic I Barbarossa, împărat german
(1716-1816): 665. (1152-90): 531, 556.
769
Indice antroponimic
Fulgentius, teolog african, episcop de Gheorghe Monahul („cel Păcătos”),

Ruspe (cca. 467-533): 125, 223. istoric (sec. IX): 54, 180, 614,
628-630, 637, 641.
Galaction, monah antiunionist: 287, 412. Gheorghe Moschampar, polemist
Galen, iatrofilosof (129-cca. 216): 114. bizantin: 260, 261.
Garcias Arnaldus din Aquitania, Gheorghe Pachymeres, cronicar și
misionar latin: 303. diplomat imperial: 80, 84, 238, 285,
Gasbertus de Orgolio, legat papal: 307. 411.
Gaufridus de Torino, legat pontifical: 270. Gheorghe Philanthropenos, demnitar
Gentianus Hervetus Aurelius, traducător imperial unionist: 394.
(1499-1584): 74. Gheorghe Spanopoulos, diplomat
Gentilus de Bettona, legat pontifical: 267. imperial: 306.
Gerardus de Prato, legat pontifical: 224. Gheorghe Sphrantzes, istoric, înalt
Ghenadie al II-lea Scholarios, patriarh al demnitar (1401-†1477/8):
C/polului (1454-6, 1463, 1464-6, 554, 572-574.
†cca. 1472): 6, 7, 32, 66, 116-118, Gheorghe Trapezuntinul, filosof
126, 137-139, 141, 142, 144, 148, aristotelician și umanist (1395-
150, 151, 159, 162, 169, 170-178, 1472/3): 32, 137, 138, 141,
180-186, 189-192, 194, 195, 198- 159, 178, 652, 668-674, 751.
201, 205, 206, 390, 392, 401, 403- Gheorghe Tzimiskes Berrhoiotes,
406, 408, 415, 423, 651, 667, 674- diplomat imperial: 244, 248.
677, 679-681, 686, 718, 751. Gherasim Vlahul, polemist
[Gheorghe] Pahomie vezi Pahomie antimusulman (1607-85): 651.
Gheorghe (Ghenadie) Scholarios vezi Gherasim, ieromonah (sec. XIV): 697.
Ghenadie al II-lea Scholarios Gherman I, patriarh al C/polului
Gheorghe Akropolites, cronicar și (715-30): 616.
diplomat imperial: 31, 32, 244, 247, Gherman al III-lea, patriarh al C/polului
248, 251, 254, 268, 272, 412. (1265-6): 244, 247, 248, 254, 275.
Gheorghe Amiroutzes, filosof și demnitar Giacomo Porci (Porti), mesager
trapezuntin (cca. 1400-†post 1469): pontifical: 351.
148, 151, 156, 652, 682-685, 751. Giacomo, franciscan, diplomat
Gheorghe Aulenos, diplomat imperial: imperial: 399.
270. Giovanni Adorno, podestat genovez: 568.
Gheorghe Comnenul, împărat de Giovanni Aurispa, umanist italian
Trapezunt (1266-80): 276. (cca. 1376-1459): 157, 346.
Gheorghe din Cipru vezi Grigorie al Giovanni Bonaventura, cardinal: 250, 253.
II-lea Giovanni de Vercelli, superior general al
Gheorghe Disypatos, diplomat imperial: ordinului dominican (1264-83): 227.
365, 367, 368, 371, 380, 394. Giovanni di Bardo Corsi, umanist italian
Gheorghe Gemistos Plethon, filosof (1472-1547): 153.
neoplatonic (1355/60-26 iun.1452): Giovanni Torcello, diplomat imperial: 400.
6, 7, 32, 33, 39, 63, 64, 66, 73, 118, Giovanni Tortelli, umanist italian
134, 136-163, 165, 168-212, 383, (cca. 1400-cca. 1466): 157.
603, 604, 673. Giuliano Cesarini, cardinal (†10 nov.
Gheorghe Kedrenos, istoric (sec. XII): 1444): 136, 146, 150-152, 157, 359,
628. 371, 382, 385, 387, 394, 546.
Gheorghe Lapithes, antipalamit Goffridus (Goffredus), diplomat
(fl. 1340-9): 426, 446. imperial: 240.
Gheorghe Manikaites, diplomat Gregorio Tifernate (Tiphernas), umanist
imperial: 315, 316. italian (cca. 1414-cca. 1464): 149, 159,
Gheorghe Metochites, arhidiacon, 160.
unionist: 71, 213, 249, 262, 263, Grigorie Akindynos, teolog bizantin
265, 269, 273, 292, 293, 412. antipalamit (cca. 1300-48): 8, 128,
770
Indice antroponimic
129, 133, 417, 419, 420, 422, 423, Guillelmus de Emergani, legat papal:
425, 426, 429, 430, 435, 439, 440, 306, 307.
446, 447, 450, 451, 463, 464, 478, Guillelmus de Ostia, cardinal: 321.
479, 481, 498-500, 502, 504-507, Guillelmus de Sozopolis, legat papal: 311.
509-512, 517, 519, 521, 524, 599. Guillelmus Noeleti, legat papal: 316.
Grigorie al III-lea Ghica, domn al
Moldovei (1764-7, 1774-7) și al Hacı Bayram Veli, filosof și mistic
Țării Românești (1768-9): 665. musulman (n. 1352-m. 1430): 663.
Grigorie al II-lea din Cipru (Cipriotul, Heinrich Menger, diplomat latin: 367,
cca. 1241-90), patriarh al C/polului 370, 371, 376.
(1283-89): 67, 68, 71, 79, 80, 94, Hekataios din Milet, istoric și geograf
237, 238, 258, 292, 294, 412, 433. (550-476): 92.
Grigorie al III-lea Mammas, patriarh al Hellanikos din Lesbos/Mitylene, istoric
C/polului (1445-50): 355, 394, 401, și geograf (sec. V î.Hr.): 92.
404, 405, 408, 415. Henricus de Balmis, notar genovez: 319.
Grigorie I cel Mare, papă (590-604): 125. Henricus Aristippus, savant (cca. 1105-62):
Grigorie al IX-lea, papă (1227-41): 219. 167.
Grigorie al X-lea, papă (1271-6): 71, 79, Heraclie, împărat bizantin (610-41): 40,
213, 233-237, 240, 241, 244, 245, 51, 527, 614, 616.
247-252, 254, 256, 258, 262-265, Heraclit din Efes, filosof grec (cca. 540-
270, 274, 278, 280, 410. cca. 480): 42.
Grigorie al XI-lea, papă (1370-8): 325-327. Hermes Trismegistus, autor al corpusului
Grigorie al XII-lea, papă (1406-15): 334. de scrieri „ermetice”: 154.
Grigorie de Nyssa, Sfânt Părinte al Hermogenes din Tars, retor grec
Bisericii (335-94): 482. (sec. II/III): 75, 86, 87, 91, 99.
Grigorie Palama, Părinte al Bisericii Herodikos din Selymbria, iatrofilosof
(cca.1296-1357/9), mitropolit al (sec. V î.Hr.): 112.
Tesalonicului (1347-14 nov. 1357): Hervaeus Natalis (Nédélec), teolog
8, 31, 117, 120, 127, 129, 133, 417- dominican (cca. 1260-1323): 127.
421, 423-425, 427, 429, 432, 433, Hesiod, poet grec: 45, 54, 96, 97, 100.
439, 455, 457, 458, 460, 462-465, Hesso Schlegelholtz, cavaler ioanit: 325.
467, 471, 476-478, 485, 486, 492, Hierokles Alexandrinul, filosof
497, 504, 505, 508-510, 512, 514, neoplatonic (sec. V): 40-42.
517, 519-521, 523, 524, 563, 598, Hieronymus Charitonymus (Spartiata),
651, 656, 686-700, 702-715, 723, ucenic al lui Plethon: 161.
753. Hieronymus de Ascoli, legat pontifical:
Grigorie Sinaitul, sfânt (1260-1346): 235, 244, 248, 249, 255, 267, 269.
446, 477. Hieronymus, episcop latin de Caffa: 296.
Grigorie Teologul (de Nazianz), Sfânt Hilarius de Auria (Illarius de Auria, Ilario
Părinte al Bisericii (cca. 330- Doria), genovez: 330.
389/90): 58, 77, 94, 111, 431, 460, Hilduin, prior al abației Saint-Denis din
482, 504. Paris: 166, 167.
Grigorie Țamblac (Grigoriy Tsamblak/ Hipparchos din Niceea, astronom,
Camblak), mitropolit al Kievului geograf (cca. 190-cca. 120): 100.
(1413-20): 340. Homer, poet grec: 45, 54, 56, 85, 112,
Grigorie, ieromonah vezi Grigorie al III- 148, 185, 196, 202.
lea Mammas Honorius I, papă (625-38): 312.
Grigorie, stareț al mănăstirii Sfântul Horatius Justinianus, cardinal (sec.
Dimitrie din C/pol: 402. XVII): 123.
Guarino Veronese, poet și umanist italian Humbertus de Silva Candida,
(1374-1460): 157, 158. cardinal: 215.
Guidoni de Roma, legat pontifical: 267. Humbertus Romanus (Humbertus de
Guillelmus de Daulis, legat papal: 328. Romanis), dominican: 241.
771
Indice antroponimic
Iachint de Vicina, primul mitropolit al Ioan al VII-lea Paleologul, împărat

Ungrovlahiei (†1372): 512. bizantin (apr.-sept. 1390): 540, 558.
Iacob Blacden, dominican: 356. Ioan al VIII-lea Paleologul, împărat
Iacob de Veneția, traducător: 116. bizantin (1425-48): 145, 154, 171,
Iacob Trikanas, stareț al Marii Lavre 342-344, 347, 348, 350, 353-359,
(sec. XIV): 128, 129. 363, 364, 367, 368, 371, 373, 374,
Iacob, episcop al Ierissosului și al 376-378, 380, 381, 386, 390, 391,
Sfântului Munte (sec. XIV): 477. 393-395, 397, 398, 401-403, 414,
Iamblichos, filosof neoplatonic 543-546, 554, 596, 666.
(cca. 250-cca. 330): 41, 45, 67, Ioan al II-lea Comnenul, împărat de
77, 166, 174, 177. Trapezunt (1280-97): 276.
Iancu de Hunedoara, voievod al Ioan al IV-lea Comnenul, împărat de
Transilvaniei (1441-6): 545, 546. Trapezunt (1429-59/60): 367, 684.
Ibn al-Arabi (Ibn al-‛Arabī), mistic Ioan I Doukas, sebastokrator al Tesaliei
musulman (1165-1240): 707. (1268-89): 274, 280, 292.
Ibn Baṭṭūṭa, istoric şi mistic arab Ioan al VIII-lea Xiphilinos, patriarh
(1304-68/9 sau 1377): 692. al C/polului (1064-75): 57, 59.
Ibn Khaldūn, istoric arab (1332-1406): Ioan al XI-lea Bekkos, patriarh al C/
692. polului (1275-82): 71, 233, 237, 239,
Ieronim, Părinte latin (347-419/20): 164. 240, 245, 257, 258, 261, 264, 271,
Ignatie, antiunionist: 285. 272, 274, 277, 280, 283, 284,
Ignatie, ascet, isihast (sec. XIV-XV): 593. 292-294, 302, 412.
Inocențiu al III-lea, papă (1198-1216): 218. Ioan al XIII-lea Glykys, patriarh
al C/polului (1315-9): 81, 582.
Inocențiu al IV-lea, papă (1243-54): 220,
Ioan al XIV-lea Kalekas (1282-1347),
410.
patriarh al C/polului (1334-47):
Inocențiu al V-lea, papă (ian.-iun. 1276):
299, 304, 420, 446, 447, 451, 462,
213, 263, 265, 267-270, 278, 280, 282.
463, 477, 485, 508-511, 583, 584,
Inocențiu al VI-lea, papă (1352-62): 305, 598, 695.
308-313. Ioan al XXI-lea, papă (1276-7): 270-274,
Inocențiu al VII-lea, papă (1404-6): 332. 278, 279, 281, 282, 410.
Ioachim al III-lea, patriarh de Târnovo Ioan al XXII-lea, papă (1317-34): 295-299.
(1263-73, 1284-1300): 255. Ioan al XXIII-lea, antipapă (1410-5):
Ioachim, patriarh al Ierusalimului 334, 335.
(1431-62): 400. Ioan Alexandru, țar bulgar (1331-71): 535.
Ioan (Iov) Charsianeites, fondator al unei Ioan Angelos, diplomat bizantin: 273.
mănăstiri în C/pol: 403. Ioan Argyropoulos, profesor și scriitor
Ioan I Tzimiskes, împărat bizantin (969- (†1487): 136, 140, 153.
76): 527. Ioan Asan, corespondent al papei
Ioan al III-lea Doukas Vatatzes, împărat Clement al VI-lea: 308.
de Niceea (1221-54): 237. Ioan Bladynteros, diplomat imperial:
Ioan al V-lea Paleologul, împărat bizantin 317, 318, 327, 337, 338, 342, 345,
(1341-91): 7, 123, 126, 133, 304, 346, 354, 355, 360, 364.
309-329, 414, 536, 537, 539, 540, Ioan Cantacuzino, antiunionist: 284.
564, 659, 687, 699. Ioan Chortasmenos, profesor şi scriitor
Ioan al VI-lea Cantacuzino, împărat (cca.1370-†ante iun. 1439): 652, 686.
bizantin (1347-54): 29, 72, 121-123, Ioan Chrysoloras, diplomat imperial:
126, 134, 305-309, 315, 326, 327, 332, 334, 335.
412, 413, 420, 426, 463, 508, 509, Ioan Comnen, medic, cărturar
511, 536, 538, 562-568, 575, 588, și cleric (1668-1719): 720.
602, 611, 652, 656-658, 688, 690, Ioan Damaschin, Părinte al Bisericii
692, 697, 701, 712, 714, 716-723, (cca. 675-†4 dec. 749 sau cca.
725-744, 746-751. 753/4): 52, 53, 55, 67, 183, 441, 483,
772
Indice antroponimic
520, 524, 614-616, 619-623, 628, Ioan, dominican: 307.

637, 641, 646, 749, 752. Ioan, episcop de Trikkala: 274.
Ioan de Fontibus, diplomat latin: 308, Ioan, episcop latin de Coron: 308.
309. Ioan, episcop latin de Lübeck: 372.
Ioan de Mare, diplomat imperial: 403. Ioan, episcop latin de Tabriz: 327.
Ioan de Montenero, teolog dominican: Ioan, mitropolit al Heracleei Pontului
389-391, 393. (1295-1328) vezi Ioan, monah
Ioan de Ragusa, diplomat latin: 359, 362, antiunionist
367-376, 378. Ioan, monah antiunionist: 276.
Ioan de Rouen vezi Ioan, episcop latin Ioasaf Cantacuzino vezi Ioan al VI-lea
de Tabriz Cantacuzino
Ioan de Torquemada, dominican: 385. Ioasaf I Kokkas, patriarh al C/polului (1
Ioan Dominici, cardinal și legat apr. 1462-10 apr. 1463 sau vara lui
pontifical: 340. 1464-Paști 1465): 683, 684.
Ioan Eugenikos Metaxopoulos, cleric și Ioasaf, mitropolit al Efesului (1433-7)
scriitor (cca. 1394-post 1454/5): 157. vezi Ioan Bladynteros
Ioan Gramaticianul (Filoponul), filosof Iosif I, patriarh al C/polului (1266-75):
creștin (cca. 490-cca. 575): 30, 228, 229, 237-239, 243, 244, 248,
48-51, 63, 102, 178, 179. 249, 257, 258, 264, 275, 288, 292,
Ioan Gură de Aur, Părinte al Bisericii, 411.
arhiepiscop al C/polului (398-404, Iosif al II-lea, patriarh al C/polului
†407): 160, 180, 513, 514. (1416-39): 146, 154, 340, 342, 343,
Ioan Italos, filosof (cca. 1025-post 1082): 345, 347, 348, 350, 356, 360, 364,
30, 32, 60-62, 73, 120, 136, 180. 367, 368, 371, 374, 378-381, 386,
Ioan Laskaris Disypatos, diplomat
392, 413, 596, 597.
imperial: 362, 368, 372-374, 380.
Iosif Bryennios, teolog palamit, polemist
Ioan Laskaris Kalopheros, bizantin
(cca. 1350-1430/1): 117, 119, 348,
convertit: 7, 312, 314, 325, 413.
350, 352, 358, 359, 413, 596,
Ioan Mauropous, mitropolit al Evhaitelor
(cca. 1050-75, †post 1075/81): 57. 664-666.
Ioan Moschos, ucenic al lui Plethon: 149, Iosif Rakendytes (Filosoful), monah (cca.
161. 1260-cca. 1330): 73.
Ioan Paganus, diplomat imperial: 263. Iosif, exarh: 173-175.
Ioan Paleologul, despot, fiul lui Andronic Iosif, ieromonah (sec. XIV): 697.
al II-lea: 82, 83. Iosif, mitropolit al Heracleei Traciei: 404.
Ioan Paleologul, fiul lui Manuel al II-lea: Iov (Melias) Iasites, monah antiunionist:
341. 238, 242, 244, 265, 412.
Ioan Paleologul, nepotul lui Andronic al Irina Evloghia Choumnaina Paleologina,
II-lea: 82. bibliofilă, antipalamită (1291-cca.
Ioan Parastron, franciscan, diplomat 1355): 82, 83, 98.
imperial: 231, 235, 237, 244, 248, Irina, fiica lui Teodor Metochites: 82.
251, 256, 258. Irina-Iolanda de Montferrat, soția lui
Ioan Pisanus, funcționar imperial: 299. Andronic al II-lea (1273/4-1317):
Ioan Psychaites, sfânt (cca. 760-cca. 825): 82.
54. Isaac al II-lea Angelos, împărat bizantin
Ioan Scărarul, călugăr sinait, sfânt (1185-95): 556.
(†606): 462, 465. Isaac Komnenos Raoul, antiunionist:
Ioan Sophianos, traducător 284-286.
(sec. XV): 150. Isaac, mitropolit al Efesului (1278-83):
Ioan Uglješa, despot de Serres: 538. 284, 293.
Ioan Zonaras, demnitar, teolog, istoric, Isaac, protosul mănăstirilor din Sfântul
canonist (†post 1159?): 628. Munte (sec. XIV): 477.
Ioan, diplomat imperial: 270. Isaac, sebastocrator (†cca 1174): 63.
773
Indice antroponimic
Isaia, episcop armean al Ierusalimului: Ḳilidj Arslan I (Kılıç Arslān I), sultan
364. selgiucid (1092-1107): 530.
Isidor I Boucheiras, patriarh palamit al C/ Ḳilidj Arslan al II-lea, sultan selgiucid
polului (1347-50): 463, 511, 598, 599. (1156-92): 531.
Isidor al II-lea, patriarh al C/polului Kokkoi, monahi antiunioniști: 287.
(1456-62): 174. Konstas Kalamares, ieromonah, ucenic al
Isidor Glabas, mitropolit al Tesalonicului lui Grigorie Palama (sec. XIV): 697.
(1380-4, 1386-96): 590-593. Köse-Mikhal (Mikhaloglu), grec în slujba
Isidor Pelusiotul, ascet egiptean (cca. otomanilor: 694.
360-către 450): 180. Küçük Muṣṭafa, prinț otoman: 543.
Isidor, filosof, profesor la Academia din
Atena (sec. V): 47. Laonikos Chalkokondyles, istoric (cca.
Isidor, ieromonah vezi Isidor, mitropolit 1423/30-cca. 1490): 136, 160, 574,
al Kievului 603-606, 671, 684.
Isidor, mitropolit al Kievului (1436-58), Lazăr Gorianites, monah antiunionist:
cardinal (†27 apr. 1463): 147, 148, 287.
362, 366-368, 386, 390, 394, 395, Lazăr, cneaz sârb (1371-89): 539.
401, 406-408, 414, 415, 547. Lazăr, patriarh al Ierusalimului (1347,
Ismael (Savcı Çelebi), fiu al lui Murad 1349-68): 319.
I: 699. Leon al V-lea Armeanul, împărat bizantin
Iulian Apostatul, împărat roman (361-3): (813-20): 626.
143, 174, 288.
Leon al VI-lea, împărat bizantin (886-
Iulian, episcop de Halikarnassos (†post
912): 631.
518): 620.
Leon Battista Alberti, umanist italian
Iustinian I cel Mare, împărat bizantin
(1404-72): 157.
(527-65): 30, 46, 48.
Leon Filosoful (Matematicianul), filosof
Ivan Šišman, țar bulgar (1371-93): 540.
și logician (cca. 790-post 869): 53, 54.
Ivan Stojković vezi Ioan de Ragusa
Leon Pinakes, mitropolit al Heracleei
Jacobus de Ferentino, legat pontifical: 270. (1265/6-81): 287.
Johann Reuchlin, umanist german Leon, mitropolit de Serres (1276/80-99):
(1455-1522): 161. 293.
John Scottus Eriugena, teolog irlandez Leonardo Bartholomaei, anconetan: 308.
(810-cca. 877): 166, 167. Leonardo Bruni (Aretino), umanist și om
Juan al II-lea, rege al Castiliei (1406-54): de stat (cca. 1370-1444): 137, 155,
380. 156, 168.
Kaloeidas, antiunionist: 287. Leonardo, arhiepiscop latin de Chios: 408.
Kalogiannes Asan, socrul împăratului Leonțiu de Bizanț, teolog bizantin
Ioan al VI-lea: 307. (cca. 485-cca. 543): 50.
Kara Nogai, han al Hoardei de Aur Libanios, retor (314-93): 86.
(m. 1299): 566. Lorenzo de’ Medici, bancher
Ḳaraman Nūra Ṣūfī, emir turcoman: 532. florentin (1395-1440): 396.
Kaykā’us I, sultan selgiucid (1211-9): 531. Lorenzo Magnificul (Lorenzo de’
Kaykā’us al II-lea, sultan selgiucid Medici), om politic italian
(1246-56, 1257-61): 553-555. (1449-92): 152.
Kaykhusraw I, sultan selgiucid (1194/5-7, Lorenzo Valla, umanist italian
1205-11): 531, 554, 555. (1407-57): 168.
Kayḳubād I, sultan selgiucid Luca Notaras, înalt demnitar bizantin
(1219/1220-37): 531. (†iun. 1453): 28, 135, 415, 607.
Kayḳubād al III-lea, sultan selgiucid Lucius Apuleius, filosof platonic (cca.
(1298-1303): 532. 124-post 170): 164.
Khidir beg, fratele emirului Umur Ludovic cel Pios, suveran al francilor
de Aydın: 600. (814-40): 166.
774
Indice antroponimic
Ludovic I de Anjou, rege al Ungariei și Malikshāh, sultan selgiucid (1073-92):

Croației (1342-82): 315, 316, 326, 530.
327, 413. Mandas (Mercurie), domestikos: 285.
Ludovic al IX-lea, rege al Franței (1226- Manfred de Hohenstaufen, rege al Siciliei
70): 230-233, 235, 238. (1258-66): 222, 225, 228.
Ludovic Amaral, episcop latin de Viseu: Manṣūr ibn Sarjūn, înalt demnitar sirian
372, 377. (sec. VI-VII): 614.
Ludovic, episcop latin de Lausanne: 372, Manuel I Comnenul, împărat bizantin
377. (1143-80): 260, 531, 608, 639, 640.
Lycon din Troas, filosof peripatetic (299- Manuel al II-lea Paleologul, împărat
225): 36. bizantin (1391-1425): 117, 123, 126,
145, 310, 311, 315, 320, 326-332,
Macarie cel Mare, monah egiptean (cca. 334-338, 341, 342, 344, 347, 351,
300-91): 482. 352, 355, 358, 412, 540, 541, 543,
Macarie Kourounas, stareț și diplomat 554, 557, 558, 573, 593, 595-598,
imperial: 358, 360. 609, 610, 612, 652, 657-664, 666,
Macarie Makres, teolog, diplomat 753.
bizantin (cca. 1382/3-1431): 350, Manuel Angelos, secretar: 321.
354-358, 366, 596, 666, 667. Manuel Asan, corespondent al papei
Macarie Melissenos, cronicar bizantin, Clement al VI-lea: 308.
mitropolit al Monemvasiei (†1585): Manuel Bryennios, astronom (cca. 1275-
574, 575, 676. 1340): 72, 90, 96.
Macarie Peristeres, monah antiunionist: Manuel Cantacuzino, despot al Moreei:
287. 326.
Macarie, arhimandrit și delegat Manuel Chrysokokkos, delegat bizantin
patriarhal: 319. la Ferrara-Florența: 394.
Macarie, duhovnic: 348, 358. Manuel Chrysoloras, diplomat imperial
Macarie, mitropolit al Nicomidiei (1437- (cca. 1350-1415): 153, 155, 158,
65): 355. 333-338.
Macarie, mitropolit de Ancyira, canonist Manuel Disypatos, diplomat imperial:
și polemist (1397-1450): 117. 365, 367, 371, 403.
Macarie, monah antiunionist: 287. Manuel Gabalas vezi Matei, mitropolitul
Macarie, monah și delegat bizantin: 345, Efesului
346. Manuel Holobolos, retor: 225, 237, 242,
Macrobius, filosof și gramatician latin 264, 412.
(sec. IV-V): 165. Manuel Iagaris (Graginus), diplomat
Mahomed (Muḥammad), întemeietorul imperial: 407.
islamului (cca. 570-8 iun. 632): 141, Manuel Kalekas, teolog antipalamit
527, 549, 554, 558, 559, 569, 573- (cca. 1350-1410): 117, 477.
575, 597, 598, 606, 610, 614, 616, Manuel Komnenos Raoul, antiunionist:
620-622, 625, 627, 629-631, 633- 284-286.
635, 637-641, 643, 644, 648, 649, Manuel Philanthropenos, diplomat
654-656, 661-663, 671, 672, 676, imperial: 343.
677, 696, 700, 705, 708, 709, 712, Manuel Sgouropoulos, traducător: 326.
716, 719, 720, 722, 725, 726, 729- Manuel Tagaris, guvernatorul Filadelfiei
731, 734, 736-738, 740, 742, 744, (sec. XIV): 598.
746-750, 753. Manuel Tarchaneiotes Boullotes,
Mahomed al II-lea (Cuceritorul) vezi diplomat imperial: 372, 374.
Mehmed al II-lea Manuel Tzykandyles, copist: 122.
Maius Marioni, mesager venețian: 297. Maqrīzī, istoric și scriitor arab (1364-
Malik Dānishmand, fondatorul unui 1442): 557.
principat în nordul şi centrul Asiei Marchetus (Marchetto), legat pontifical:
Mici: 530. 279, 280, 284.
775
Indice antroponimic
Marchus (Marco), legat pontifical: 279, Matei Blastares, polemist bizantin: 324.
280, 284. Matei Cantacuzino, fiul lui Ioan al VI-lea
Marco Dandolo, ambasador venețian: și co-împărat (1353-7): 308, 688.
379. Matei, mitropolitul Efesului (1329-
Marcu (Markos), grec în slujba 51,†1359/60): 128, 598-600, 611.
otomanilor: 694. Matthaeus Antimachus, tatăl lui Marcus
Marcu din Toledo, traducător Antonius Antimachus: 149.
(1193-1216): 653. Mauricius, împărat bizantin (582-602):
Marcu Eugenicul, mitropolit al Efesului 614.
(1437-45): 117, 136, 147, 152, 171, Mavrozoumis, aristocrat grec (sec. XIV):
355, 383-385, 387, 389, 390, 395- 694.
398, 400, 401, 414, 415, 686. Maxim Alouphardes, diplomat imperial:
Marcu Iagaris, diplomat imperial: 356, 222.
358, 360, 364, 366. Maxim Chrysoberges, teolog bizantin
Marcu, arhiepiscop latin de Tarentaise: dominican (†cca. 1410): 117.
374. Maxim Grecul (Vatopedinul,
Marcu, duhovnic al împăratului Ioan al Aghioritul), polemist antimusulman
VI-lea: 317. (1475-1556): 651.
Marcus Antonius Antimachus Maxim Kausokalybitēs, sfânt (sec. XIV):
(Marcantonio Antimaco, cca. 1473- 596.
1552), traducător: 149. Maxim Mărturisitorul, Părinte al Bisericii
Marcus Aurelius, împărat roman (161- (580-662): 8, 52, 67, 183, 239, 390,
80), filosof stoic (121-180): 74, 177. 431, 441, 460, 476, 483, 484, 489,
Maria, fiică a împăratului Mihail al VIII- 490, 493, 494, 501, 520, 521, 524.
lea Paleologul: 232. Maxim Planoudes, savant, traducător
Marino Sanudo Torsello, cronicar latin: (cca. 1255-cca 1305): 86, 127, 165.
295, 296. Mehmed I (Meḥmed) I, sultan otoman
Marinus de Eboli, cancelar pontifical: (1413-21): 543, 554, 570.
222. Mehmed al II-lea Fātiḥ, sultan otoman
Marinus din Cipru, preot: 239, 390. (1444-6, 1451-81): 28, 173, 404,
Marius Victorinus, filosof neoplatonic 407, 546, 547, 569, 573, 605, 651,
(cca. 281-cca. 362): 165. 668-670, 683, 684, 751.
Marsilio Ficino, filosof italian, teolog, Meister Eckhart, teolog şi mistic (cca.
(1433-99): 152, 153, 164. 1260-cca. 1328): 167.
Martianus Capella, scriitor latin (sec. V): Meletie Mărturisitorul, monah
166. antiunionist: 275, 285, 412.
Martin al V-lea, rege al Aragonului Meletie Syrigos, teolog cretan (1585-
(1396-1410): 334. 1664): 657, 718, 720.
Martin al IV-lea, papă (1281-5): 287- Meletie, persan convertit la creștinism:
291, 295, 410, 411. 721.
Martin al V-lea, papă (1417-31): 339- Michele Malaspina, genovez: 314.
343, 345, 347, 348, 350, 351, 353- Michele Zeno, diplomat imperial: 378.
360, 366, 413, 596, 666. Mihail Abalantes, diplomat imperial:
Martin Luther, Reformator (1483-1546): 222.
162. Mihail al II-lea, împărat bizantin
Marwān I, calif umayyad (684-5): 614. (820-7): 166.
Mas ̒ūd I, sultan selgiucid (1116-55): Mihail al III-lea, împărat bizantin
530, 531. (842-67): 628, 631, 633.
Maslama, general arab: 555. Mihail al VII-lea Ducas, împărat bizantin
Matei I, patriarh al C/polului (1397- (1071-8): 530.
1402, 1403-10): 334, 718. Mihail al VIII-lea Paleologul, împărat
Matei Angelos Panaretos, polemist bizantin (1258-82): 7, 31, 71, 79, 80,
bizantin (sec. XIV): 117, 324. 213, 220-231, 233-235, 237-245,
776
Indice antroponimic
247, 250-252, 255-259, 261-270, Nichifor al III-lea Botaniates, împărat

272-281, 283-288, 290-293, 295, bizantin (1078-81): 530.
298, 302, 316, 322, 323, 409-414, Nichifor I Komnenos Doukas, despot al
532, 557, 566, 572. Epirului (1267-96): 274, 280.
Mihail al IX-lea, co-împărat, fiul lui Nichifor al II-lea, patriarh al C/polului
Andronic al II-lea: 81. (1260-1): 259, 275.
Mihail I Cerularie, patriarh al C/polului Nichifor Blemmydes, profesor și scriitor
(1043-58): 57, 215. (1197-cca. 1269): 31, 239.
Mihail al III-lea [din Anchialos], patriarh Nichifor Choumnos, savant și om de stat
al C/polului (1170-8): 63, 259, 260, (cca. 1250-1327): 6, 31, 32, 64-70,
608. 73, 78-108, 112, 172.
Mihail Apostoles, profesor, scriitor (cca. Nichifor Gregoras, istoric și teolog
1420-post 1474): 136, 171. bizantin (1295-1360): 8, 31, 32, 72,
Mihail Balsamon, arhonte al Marii 73, 77, 81, 88, 180, 299, 419, 420,
Biserici, antiunionist: 398, 399. 425-427, 446, 463, 511, 512, 521,
Mihail cel Tânăr, neomartir: 601. 524, 559, 563, 574, 692, 697, 698,
Mihail din Anchialos vezi Mihail 712.
al III-lea, patriarh al C/polului Nichifor, monah athonit: 276.
Mihail din Efes, aristotelician (sec. XII): Nichita Bizantinul (Filosoful), teolog,
74. polemist (sec. IX): 630-635, 637,
Mihail Italikos, filosof, scriitor (†ante 638, 654, 722, 743.
1157): 62, 68. Nichita Choniates, înalt demnitar,
Mihail Paleologul, fiu al împăratului Ioan
teolog, istoric (1155-1217): 615,
al V-lea: 315, 320.
630, 639, 641, 642.
Mihail Psellos, savant (1017/18-cca.
Nicod de Menthon, amiral: 377.
1078): 46, 57, 59, 77, 105, 120, 180.
Nicodim Aghioritul, sfânt, teolog
Mihail Sirianul, patriarh iacobit al
athonit (1749-1809): 477.
Antiohiei (1166-99): 624.
Nicolae I, papă (858-67): 215.
Mihail Strategopoulos, antiunionist: 287.
Mihail Strongylos, cavaler bizantin: 321. Nicolae al III-lea, papă (1277-80): 213,
Mircea cel Mare, domn al Țării 279-285, 295, 410.
Românești (1386-1418): 539. Nicolae al V-lea, papă (1447-55): 159,
Mitrofan al II-lea, patriarh unionist 160, 402, 403-408, 415.
al C/polului (1440-43): 397, 398, Nicolae Albergati, cardinal: 379.
400, 404, 415. Nicolae de Bessia, cardinal: 321.
Muʿāwiya I, calif umayyad (661-80): 614. Nicolae de Romanis, notar latin: 322.
Muʿāwiya al II-lea, calif umayyad (683- Nicolae din Eubeea (Negroponte),
4): 614. umanist grec (†1464): 153.
Murad I, sultan otoman (1362-89): 139, Nicolae Eudaimonoioannes, diplomat
326, 537-539, 605, 699. imperial: 335, 337-339, 342-344,
Murad al II-lea, sultan otoman (1421-44, 346, 347.
1446-51): 347, 351, 385, 403, 543, Nicolae Milescu Spătarul, cărturar,
546, 547, 553, 570, 612. diplomat (1636-1708): 657, 719,
Muṣṭafa „Düzme”, prinț otoman rebel 720.
(1422): 543. Nicolae Mystikos, patriarh al C/polului
(901-7, 912-25): 556.
Nestorie, patriarh al C/polului, ereziarh Nicolae Panaretos, diplomat imperial:
(386-450): 423, 737. 244, 248.
Niccolò Niccoli, umanist italian (cca. Nicolae Sigeros, diplomat imperial: 306,
1364-1437): 168. 308, 310.
Nichifor al II-lea Phokas, împărat Nicolae, episcop de Methone (†cca.
bizantin (963-9): 527. 1160/6): 62.
777
Indice antroponimic
Nicolae, episcop latin de Cotrone/ Paul de Calcedon, legat pontifical: 321,

Croton/Durazzo (1254-76): 221, 330.
223-225, 239, 410. Paul de Smyrna vezi Paul, patriarh latin al
Nicolaus Cusanus, filosof, umanist, C/polului
cardinal (1401-64): 137, 149, 150, Paul Foscari, episcop de Patras și legat
373. pontifical: 329.
Nifon I, patriarh al C/polului (1310-4): Paul, patriarh latin al C/polului (1366-
582. 71): 309-311, 315-320, 413.
Nifon, patriarh al Alexandriei (1366?- Paulinus Venetus, cronicar franciscan: 253.
85?): 319. Pepin cel Scurt, rege al francilor
Nikandros, mitropolit de Larissa (1278- (751-68): 214.
83): 293. Perdikkas, antiunionist: 287.
Nikephoritzes, diplomat imperial: 221. Petru al III-lea, rege al Aragonului
Nil I Kerameus, patriarh al C/polului (1276-85): 290.
(1380-8): 328, 587, 590. Petru (Constantin) Platris (Englezul),
Nil Cabasila, arhiepiscop al Tesalonicului preot husit: 406.
(1361-3): 117, 324, 376. Petru Calabrezul vezi Pietro Vitali
Nil de Milet, delegat patriarhal: 319. Petru de Charny, arhiepiscop latin
Nonnus (Nānā), din Nisibis, teolog sirian de Sens: 235.
(sec. IX): 624. Petru de Crest, legat pontifical: 222.
Numenios din Apamea, filosof (neo) Petru de Digne, legat pontifical: 373,
pitagoreician (sec. II): 38, 178, 179. 374, 377.
Petru de Moras, legat pontifical: 222.
Ogerius, protonotarius: 276, 279, 280. Petru de Pulka, teolog latin: 340.
Olimpiodor cel Tânăr, filosof Petru Fonseca, legat apostolic în Orient:
neoplatonic (cca. 495-570): 51, 59. 344-347, 350.
Orhan I (Orkhan), emir otoman Petru Movilă, mitropolitul Kievului
(1324/6-62): 535-538, 564-566, (1633-46): 719.
568, 656, 688-690, 692, 698, 699, Petru Thomas, patriarh latin de
702, 706, 711, 717. Constantinopol (1364-6): 311-314.
Orhan, fiu al lui Suleyman Celebi Petrus Pictaviensis, teolog scolastic (cca.
(sec. XV): 553. 1130-1215): 125.
Orhan, nepot de fiu al lui Suleyman Pherekydes din Syros, filosof
Celebi (sec. XV): 553. (sec. VI. î.Hr.): 196.
Origen, teolog alexandrin (cca. 185-cca. Philipp Melanchton (Schwartzerdt),
254): 34, 35, 41, 164, 513, 524. umanist, reformator (1497-1560):
Osman I (‘Othmān, ‘Osmān ibn 161.
Ertoghrul, cca. 1282-m. 1324/6), Philippus Perusinus, legat pontifical: 281.
emir: 534, 535, 604, 605, 704. Piedro Vitali, starețul mănăstirii
Grottaferrata: 136, 137, 151.
Pahomie Rousanos, polemist Piero della Francesca, pictor și
antimusulman (1508-53): 651. matematician italian (1420-92): 155.
Pahomie, antiunionist: 287. Pitagora, filosof, matematician (cca. 570-
Pahomie, mitropolit al Amasiei cca. 495): 38, 73, 75, 76, 180, 182.
(1441/42-70): 402. Pius al II-lea, umanist italian, papă
Paolo dal Pozzo Toscanelli, matematician, (1458-64): 137, 151.
astronom (1397-1482): 157. Platon, filosof (cca. 429-347): 5-8, 30-60,
Parmenide din Elea, filosof grec, 62-66, 68, 72, 73, 75-78, 89-91, 94-
fondatorul școlii eleate: 42. 97, 99-109, 111-114, 118, 135-138,
Partenie I, patriarh al C/polului (1639- 142, 144, 151-155, 157-170, 173-
44): 719. 191, 195, 196, 198-203, 205-209,
Partenie al II-lea, patriarh al C/polului 212, 424-426, 439, 442, 443, 447,
(1644-6, 1648-51): 719. 449, 464, 469, 489, 493.
778
Indice antroponimic
Plotin, fondatorul neoplatonismului Raynonus din Viterbo, legat pontifical:

(205-70): 37, 40-46, 49, 59, 67, 103, 270.
105-108, 152, 153, 165, 174, 177, Riccoldo da Monte di Croce, dominican
182, 425, 445, 452, 453, 458, 460, florentin, polemist antimusulman
488, 495, 500. (cca. 1240-1320): 9, 122, 652-654,
Plutarh din Atena (cca. 350-430), 656, 658, 717, 722, 723.
(neo)platonician, reîntemeietorul Richard Anglus, dominican: 299.
Academiei: 41. Robert de Anjou, rege al Neapolelui
Plutarh din Chaironeia, biograf, filosof (1309-43): 296, 300, 302, 303.
(medio)platonician (46-cca. 119): Robert de Ketton, teolog, astronom
37, 57, 73, 76, 77, 110, 156, 177. (cca. 1110-cca. 1160): 653.
Poggio Bracciolini, umanist italian Roberto de’ Rossi, umanist italian,
(1380-1459): 157. traducător (sec. XIV-XV): 153.
Polemon, conducător al Academiei (†cca. Rodolphus de Civitate Castelli, legat
270 î.Hr.): 36. papal: 316.
Porfir (Porphyrios), filosof (neo) Rodolphus Grosparmi de Albano, legat
platonician (233-cca. 306): 41, 43- pontifical: 232, 233.
46, 49, 50, 52, 55, 56, 60, 135, 165, Romanos al IV-lea Diogenes, împărat
166, 169, 174, 177, 181, 189. bizantin (1068-71): 529, 530.
Prochor Kydones, monah antipalamit Rudolf I, rege al Germaniei (1273-91):
(cca. 1333/4-cca. 1369/70): 32, 116, 262.
121, 123, 126-134, 517.
Procopiu din Gaza, retor și sofist creștin Sabelie, ereziarh (fl. 215): 423.
(465-528): 47. Saladin, sultan al Egiptului (1169-93):
Proklos Diadochus, filosof (neo) 556.
platonician (412-85): 30, 45-50, 52, Salimbene de Adam, cronicar latin: 291.
54, 59, 63, 67, 105, 166, 167, 174, Salvo de Lucca, legat pontifical: 270.
177, 178, 181, 182, 451-453. Samonas, episcop de Gaza (sec. XI): 647.
Prosper de Aquitania, teolog, polemist Ṡamsaddīn Isfāhānī, musulman (sec.
(cca. 390-cca. 455): 125 . XIV): 721, 723, 725.
Pseudo-Dorotei al Monemvasiei, autor Sarjūn ibn Manṣūr, fiul lui Manṣūr ibn
anonim: 574. Sarjūn (sec. VII): 614.
Pseudo-Kodinos, autor anonim: 553, Seljuk (Selçuk), conducător al unui trib
694. turcic oghuz: 529.
Pseudo-Sphrantzes vezi Sigismondo Pandolfo Malatesta,
Macarie Melissenos condotier, senior al orașelor Rimini și
Pseudo-Symeon Magistros, cronicar Fano (1417-68): 137, 155.
(sec. XII-XIII): 54. Sigismund de Luxemburg, rege al
Ptolemeu, astronom, matematician, Ungariei (1387-1437): 155, 334,
geograf (cca. 100-cca. 170): 96, 97, 335, 338, 344, 354, 357, 360, 363,
100, 101. 364, 413, 540, 541, 558.
Silvestru I, papă (314-35): 223.
Qalāwūn, sultan mameluc al Egiptului și Silvestru Syropoulos, diplomat și cronicar
al Siriei (1279-90): 266, 557. bizantin (ante 1400-post 1453): 151,
334, 338, 352, 398, 408.
Radenos, prieten al lui Dimitrie Kydones: Simeon I, patriarh al C/polului (1466,
329. 1471-1475, 1482-1486): 409, 683.
Raymundus Berengarius, legat pontifical: Simeon, mitropolit al Tesalonicului
235, 240. (1416/7-29): 350, 593, 595, 596,
Raymundus Berengarius, magister al 610, 612, 752.
ordinului cavalerilor ioaniți: 325. Simon Atumanos, arhiepiscop latin de
Raynaldus Orsini, cardinal-diacon: 321. Thebai: 7, 328, 413.
Raynerius de Siena, legat pontifical: 224. Simon de Avernia, legat pontifical: 222.
779
Indice antroponimic
Simon Fréron, diplomat latin: 367, 368, Teodor al II-lea Paleologul, fiul lui
370, 371. Manuel al II-lea, despot al Moreei
Simone d’Oria, nobil genovez: 297, 298. (1407-48): 145, 341, 344, 351, 357,
Simonis, soția lui Stefan Uroš al II-lea 401.
Milutin: 81. Teodor Abū-Qurra, episcop de Ḥarrān,
Simplikios din Cilicia, filosof (neo) polemist (cca. 750-820/5): 613 ,
platonician (cca. 490-cca. 560): 37, 623-625, 628, 629, 646.
49-51, 59, 115, 135, 159, 177, 181, Teodor Agallianos, polemist bizantin:
182, 189. 401, 408.
Socino Benzi, umanist (sec. XV): 150. Teodor Chrysoberges, bizantin convertit:
Socrate, filosof atenian (470/469-399): 7, 341-343, 345-347, 413, 414.
38, 54, 75, 76, 176, 179, 201, 202. Teodor de Asine, filosof (neo)platonician
Sopater, filosof (neo)platonician (sec. IV (sec. III-IV): 45.
î.Hr.): 99. Teodor de Gaza, umanist grec, traducător
Suhrawardi, filosof persan (cca. 1155- (cca. 1398-cca. 1475): 141, 171.
99): 116. Teodor de Montferrat, fiu latinizat al
Suleiman (Süleymān), fiul emirului împăratului Andronic al II-lea: 297.
Orhan: 565, 688, 694, 697, 699. Teodor din Blachernai, preot bizantin
Süleyman Çelebi, prinț otoman mesalian (sec. XII): 485, 486.
(1402-11): 542, 553. Teodor Graptos, mărturisitor, iconofil
Süleymān ibn Ḳutlumush, sultan (sec. IX): 286.
selgiucid (1081-6): 530, 554. Teodor Karystenos, ambasador
Synesios din Cirene, episcop de imperial: 399.
Ptolomais, (neo)platonician Teodor Kotys, monah antiunionist: 286.
(†cca. 414): 76, 77. Teodor Laskaris, împărat niceean
(1205-22): 31, 531, 639.
Șerban Cantacuzino, domn al Țării Teodor Metochites, savant, om de stat și
Românești (1678-88): 720. patron al artelor (1270-1332): 6, 31,
Ștefan al II-lea, papă (752-7): 214. 32, 63-78, 80-84, 86-101, 108-115,
Ștefan al Nyitrei, delegat regal: 315. 123, 172, 180, 298, 601, 602.
Ștefan Dandolo, diplomat imperial: 300, Teodor Monomachos,
301. diplomat imperial: 263.
Ștefan Lazarević, despot sârb (1389- Teodor Mouzalon, antiunionist: 79, 287.
1427): 543. Teodor Prodromos, poet
Ștefan Syropoulos, diplomat imperial: (cca. 1100-cca. 1170): 62.
296, 297. Teodor Proximos, domestikos: 319.
Ștefan Uroš al II-lea Milutin, rege sârb Teodor Skoutariotes, mitropolit de Cyzic
(1282-1321): 81, 552. (1277-83) și cronicar bizantin: 273,
Ștefan Uroš al IV-lea Dušan, rege sârb 293, 412.
(1331-46), țar (1346-51): 7, 535, Teodor Studitul, Părinte al Bisericii
689. (759-826): 626.
Ștefan, arhiepiscop latin de Patras: 351. Teodor, delegat patriarhal: 319.
Ștefan, filosof (neo)platonician (sec. VI): Teodor, mesager imperial: 240, 262, 265,
40, 46, 51-53 . 269.
Teodor, teolog, episcop de Mopsuestia
Tarasios, patriarh al C/polului (784- (392-cca. 428): 49.
806): 626. Teodora Asanina Paleologina, soția
Taronites, medic (sec. XIV): 656, 689- despotului Dimitrie Paleologul: 174.
691, 694, 702, 705, 706. Teodora Cantacuzina, fiica lui Ioan al
Teoctist, mitropolit de Adrianopol VI-lea, soția lui Orhan: 536, 566,
(1278-83): 293. 568, 717.
Teodor I Paleologul, despotul Moreei Teodora Comnena (Despina Khātūn),
(1382-1407): 552, 657, 659. soția emirului Uzun Hasan: 684.
780
Indice antroponimic
Teodora Paleologina Cantacuzina Toma Paleologul, despot în Pelopones:

Raoulaina, nepoata lui Mihail al 358.
VIII-lea, antiunionistă (cca. 1240- Toma, episcop de Claudiopolis (sec.
1300): 68, 70-72, 77, 78, 286. VIII): 616.
Teodoret, patriarh al Antiohiei (795- Toma, patriarh al Ierusalimului (807-
812): 624. 820): 624.
Teodoret, teolog sirian, episcop de Cyr Tomasso Mocenigo, doge al Veneției
(423-cca. 466): 180. (1414-23): 343.
Teodoric I cel Mare, rege ostrogot (471- Toqta, han al Hoardei de Aur (1291-
526): 166. 1312): 566.
Teodosie Antiochos, monah: 375. Tucidide, om politic și istoric atenian
Teodosie Boradiotes, patriarh al C/ (cca 460-398): 92.
polului (1179-83): 640. Tughrul beg, fondatorul statului
Teodota, sora Sf. Grigorie Palama (†aug. selgiucid (cca. 1037-63): 529.
1339): 478.
Teofan Graptos, monah iconofil: 286. Ugo Benzi, medic și filosof italian
Teofan Mărturisitorul, sfânt, istoric (cca. (cca. 1376-1439): 136, 150, 151.
760-817/8): 614 , 626-628, 734. Ulrich von Richental, cronicar latin:
Teofan, mitropolit al Niceei (1272-83), 335-338, 340.
diplomat imperial: 244, 248, 250, ʿUmar al II-lea, calif umayyad (717-20): 614.
287, 290, 292. Umur, emir de Aydın (1334-48): 563,
Teofan, mitropolit al Niceei (1365-†ante 567, 598-600, 611.
mart. 1381): 318, 588, 589. Urban al IV-lea, papă (1261-4): 221-226,
Teofil, împărat bizantin iconoclast (829- 329-330, 410.
42): 628, 631. Urban al V-lea, papă (1362-70): 126,
Teofilact Dermokaites, diplomat 312-316, 319-323, 413, 414.
imperial: 319. Urban al VI-lea, papă (1378-89):
Teofrast din Eresos, conducător al școlii 327-329, 355.
peripatetice (cca. 371-cca. 287): 157, Uzun Hasan, căpetenia hoardei
160. „Oilor Albe” (1453-78): 684.
Teognis din Megara, poet grec (sec. VI
î.Hr.): 202. Varlaam din Calabria, teolog italo-grec,
Teolept, mitropolit al Filadelfiei (1283/4- episcop unit de Gerace (1290-1348):
1322): 67, 83, 84, 98, 582, 598. 8, 32, 117, 128, 133, 300-303, 417,
Teon din Alexandria, astronom şi filosof 419-473, 475-513, 515, 517, 521,
(sec. IV d.Hr): 100. 523, 524, 586, 599.
Theodoricus Vrie, augustinian: 337. Vasile I, împărat bizantin (867-86): 631, 633.
Thomas Morus, umanist şi om de stat Vasile al II-lea, împărat bizantin
britanic (1478-1535): 141. (976-1025): 527.
Timaios din Lokroi, personaj al Vasile Comnenul, basileu al
dialogurilor platonice Timaeus și Trapezuntului (1332-40): 566.
Critias: 159, 176, 201, 205. Vasili I, principe al Moscovei (1389-
Timur (Tīmūr, Tamerlan, Timurlenk), 1425): 554.
han mongol (1370-1405): 332, 541, Vasile Lupu, domnitor al Moldovei
542, 606. (1634-53): 718.
Toma de Bozolasco, legat pontifical: Vasile cel Mare, Părinte al Bisericii,
325-327. episcop al Cezareei Capadociei
Toma din Aquino, filosof și teolog (329/30-79): 49, 58, 67, 431, 473, 495,
scolastic (1225-74): 6, 30, 32, 115, 514, 518, 519.
116, 118-127, 129, 130, 133, 146, Vasile, conducător bogomil
167, 178, 189, 223, 445, 458, 667. (m. cca. 1099/1100): 636.
Toma Magistrul, monah și savant Vicedomino Vicedomini de Praenestre
bizantin (†1330): 430. (Palestrina), cardinal: 244, 247.
781
Indice antroponimic
Virgiliu, poet latin (70-19): 147. Xenarchos din Seleucia, filosof

Visarion (Bessarion), mitropolit al Niceei peripatetic (sec. II-I î.Hr.): 37.
(1437-9), cardinal (1439-72) și Xenocrate din Chalcedon, filosof grec,
patriarh latin titular al C/polului conducător al Academiei (cca. 396-
(începând din 1463): 32, 117, 136- 314): 35-37.
138, 141, 147, 148, 150, 151, 153, Xenofon, istoric (cca. 430-354): 76.
154, 156, 159, 161, 172, 382, 385,
386, 390, 392, 394, 395, 408, 414, Yazīd I, calif umayyad (680-3): 614, 639,
415, 669, 673, 686. 640.
Vukašin Mrnjavčević, rege al Macedoniei Yusuf, prinț otoman creștinat: 554.
(1365-71): 538.
Vytautas, regent al Marelui Ducat al Zaharia Scolasticul (Retorul), episcop
Lituaniei (1392-1430): 340. de Mytilene, istoric (cca. 465-†post
536): 47, 48, 180.
Willem van Moerbeke, arhiepiscop latin de Zanobi Acciaiuoli, dominican,
Corint (cca. 1215-86): 63, 116, 167. traducător (1461-1519): 682.
Władysław al II-lea Jagiełło, rege al Zenon din Kition, întemeietorul școlii
Poloniei (1386-1434): 329, 340, 413. stoice (cca. 334-cca. 262): 38.
Władysław al III-lea Jagiełło, rege al Zoroastru, întemeietorul
Poloniei (1434-44) și Ungariei zoroastrismului: 154, 176, 180, 181.
(1440-4): 546.
782

Dinamica Vieii Intelectuale in Bizanul PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Dinamica Vieii Intelectuale in Bizanul PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

DINAMICA VIEŢII INTELECTUALE

ÎN BIZANŢUL PALEOLOGILOR (1261-1453)

Volum coordonat de:

Corectori: Valeria Georgiana Carabă; Georgeta-Anca Ionescu

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

I. Carabă, Vasile-Adrian (ed.)

Un studiu detaliat al disputelor teologice şi filosofice din Bizanţul

Aristotel conduce la disputa cu latinii sau la încercările de unire a Bisericilor, cum

Aristotel reprezintă şi o pagină importantă din gândirea greacă, având reverberaţii

din anii 1341-1347. Pe acest fundal de instabilitate politică, Constatinopolul

perioadă de „lentă agonie”, de criză, frământări şi dezbinare. Una dintre întrebările

Între dificultățile întâmpinate pe parcursul redactării acestui volum amintim

selecție relevantă, urmând ca cei interesaţi să descopere bibliografia extinsă asupra

II. Scurtă privire asupra polemicii şi apologeticii bizantine

Bibliografie selectivă ..................................................................................................755

AWK – Altertumswissenschaftliches Kolloquium

BSGRT – Biblioteca scriptorum graecorum et romanorum Teubneriana

EBE – Ἑταιρεία Βυζαντινών Ερευνών

IBAI – Izvestija na Balgarskija Archeologičeskija Institut / Bulletin de l’Institut

LThK – Lexikon für Theologie und Kirche

RoC – Records of Civilization. Sources and Studies

SRen – Studies in the Renaissance

VesPr – Вестник Православного [Свято-Тихоновского Гуманитарного

În contextul tratativelor pentru impunerea în jurisdicția Patriarhiei de

Acest proces de înstrăinare reciprocă a fost unul treptat, fiind cauzat

se opun păcii bisericești în chestiunea purcederii Sfântului Duh și a celorlalte expresii

teologice în timpul patriarhului Fotie (858-867, 877-886) și al papei

În perioada anilor 1054-1204 au fost înregistrate câteva încercări

P. Gemeinhardt, Die Filioque-Kontroverse..., 322-398; Tia M. Kolbaba, „The Legacy of

atât, ca o consecință a sentințelor de excomunicare pronunțate în vara

Astfel, după reluarea contactelor în timpul pontificatului lui Inocențiu

cei dominicani9, dezbaterile teologice cu caracter personal și întâlnirile

și corespondența diplomatică și ecleziastică din timpul pontificatelor

I. Mihail al VIII-lea Paleologul și Papalitatea (1261-1282)

După recucerirea Constantinopolului și reinstalarea în capitală a

Reacția din partea episcopului Romei a întârziat, astfel că o a doua

iulie 1263, papa Urban al IV-lea a primit un rescriptum imperial, trimis

la Cyrillus, celebrii patriarhi ai Alexandriei). De asemenea, Mihail al VIII-lea

această etapă (1261-1264) poate fi explicată prin experiența tentativelor

dialogului dintre Papalitate și Imperiul bizantin a fost radical schimbat

este corect în materie de credință, iar o astfel de reuniune sinodală nu ar face

militare ale regelui angevin al Siciliei nu au putut fi puse în aplicare în

Clement al IV-lea, anume extinderea autorității și jurisdicției bisericești

nuanțe ideologice, este cu totul surprinzătoare agenda teologică impusă

Franței35. Nu se cunosc rezultatele acestui prim demers din perioada

i-a trimis suveranului Franței și un manuscris cu textul Noului Testament,

la începutul lunii iulie 1270 având ca destinație Cartagina. Arhiepiscopul

de comunitățile creștine din Orientul Apropiat în răstimpul petrecut

următoarele: reinstaurarea unei conduceri creștine în teritoriile Locurilor

ar fi urmat exemplul împăratului, unirea ar fi putut fi proclamată cu ocazia

Pentru prima dată de la deschiderea corespondenței cu Papalitatea

synodalia, actaque plurima quae Concilium Pisanum praecesserunt, ac subsecuta sunt),

Ludovic al IX-lea (iulie-august 1270)49, iar pe de altă parte însărcinarea

jurământ prin care s-a angajat să nu accepte niciodată unirea cu Roma

vedere teologic pentru acceptarea unirii celor două Biserici55. După ce a

unirii. Prin urmare, îi cerea să persevereze în acțiunile sale și să își intensifice

Inițiate chiar la începutul anului 1273 prin condamnarea chartophylax-ului

doilea rând, în cea Mare a voastră [catedrala Sfânta Sofia], cu ce ar fi [aceasta]

Totuși, pentru a-i convinge pe episcopi că în afara acestor trei puncte

Astfel, în conformitate cu această înțelegere, în ziua de 11 ianuarie 1274

În același timp, împăratul Mihail al VIII-lea s-a îngrijit și de pregătirea

respectiv, reînscrierea numelui episcopului Romei în diptice și pomenirea

La rândul său, împăratul asociat Andronic (PLP 21436), într-o