Universitatea Transilvania din Brașov

Facultatea de Sociologie și Comunicare

Specializarea Comunicare și Relații Publice

VASILE FLORESCU: RETORICĂ ȘI NEORETORICĂ

Studentă: Ionela-Bianca Andrei

Grupa: 16LF301
Coordonator: Lector univ. dr. Kovacs
Attila

-Ianuarie, 2022-
 RETORICĂ ȘI NEORETORICĂ.
Geneză, Evoluție, Perspective.
Vasile Florescu

CAP. VII – Revirimentul retoric rinascimental

Odată cu Renașterea, retorica recapătă într-o mare măsură strălucirea pe care și-o
pierduse în evul mediu. Trebuie specificat faptul că evul mediu a reprezentat o perioadă cu multe
încercări pentru proprietarii financiari, burghezia înstărită, dar și pentru biserică drept dovadă
fiind numeroasele reforme mici care au avut loc până la Reforma cea mare condusă de Luther.
Redescoperirea Politicii lui Aristotel în sec. XIII duce la accentuarea disputei dintre papă și
împărat și totodată reapare ideea de stat laic și preocuparea pentru formarea de cetățeni care să
alcătuiască un astfel de stat.
În 1169 consiliul din Tours rupe „pactul cu știința” care fusese încheiat de ecclesia pentru
a combate filozofia și cultura literar-retorică tradițională. Este interzisă folosirea cărților de
fizică, ceea ce însemna condamnarea aristotelismului. În urma polemicii dintre partizanii științei
( medici, fizici) și partizanii culturii literare, ecclesia va fi de partea culturii literare. Astfel, acest
lucru se va termina prin programul pedagogic al Contrareformei din 1586 care va oferi retoricii
rolul pe care l-a avut în trecut.
Filozofii arabi îi atribuiau filozofiei gradul cel mai înalt de cunoaștere, iar teologiei pe cel
inferior, acest lucru speriindu-i pe teologii rigoriști. Astfel, lupta pentru afirmarea culturii literar-
retorice este sprijinită și de către o parte a teologilor, iar numele lui Aristotel devine sinonim cu
scolastică, sofistică, impietate fondată pe știință și dialectică. Simbolul acestei discipline devine
Stagiritul: Aristoteles argutias procurat.
Paul Oskar Kristeller, un cercetător recent, susține faptul că „neoplatonismul Renașterii
ar fi mai degrabă o extindere decât o descoperire, iar antiaristotelismul o exagerare a istoricilor
moderni ai culturii, obișnuiți să lucreze cu opoziții ireductibile. De asemenea, revirimentul
retoric n-ar fi decât o lentă dezvoltare a așa-numitelor artes dictaminis, nicidecum o
spectaculoasă reluare de contact cu cea mai importantă disciplină a antichității.”
 Astfel, ajungem la concluzia că se dorea reimpunerea ca autorități a unor gânditori mai
favorabili religiei decât Aristotel și Averroes.
În 1173 se organizează la Siena prima școală superioară burgheză, mai exact o facultate
de drept. Brunetto Latini vede în retorică o parte a Politicii, care pentru el era știința cea mai
importantă, însă pentru el politica nu era cu siguranță o democrație parlamentară. În preajma
renașterii s-a vorbit totuși despre „cei mulți” și despre dreptul la o viață mai bună, dar prin
cultură și nu prin eliberare politică și economică.
Visul umaniștilor era ca în locul „republicii creștine” să se întemeieze o „republică a
literelor”.
Sofiștii urmăreau o ameliorare a omului liber și bogat, iar după căderea republicii, scopul
educației literar-retorice era să facă din el un eruditus în filologie. Lipsind viața politică, și în
renaștere retorica are scopul de a întregi cultura filologică.
Petrarca îi numește barbari pe francezi, deoarece nu se interesau de retorică, deși atunci
Parisul era considerat cea mi puternică citadelă a scolasticii, însă Clemanges încearcă să dărâme
acuzația pe care Petrarca o adusese francezilor, arătând că și în țara sa se acordă importanța
cuvenită retoricii.
Și în Anglia, Renașterea are o deosebită importanță pentru istoria retoricii. Pe lângă
formulary, cum i se spunea în Anglia, reapare și retorica de tip ciceronian.
Peste tot unde pătrund ideile Renașterii, retorica recapătă rolul de a desăvârși educația
omului și de a adânci cunoașterea lumii printr-o unire între res și verba, astfel înflorind toate
științele.
Revirimentul retoric renascentist are ca urmare restabilirea vechilor categorii ale retoricii
antice, cum sunt claritatea, naturalețea și urbanitatea care devine în Renaștere elegantia.
Tratatul lui Vives reflectă separarea retoricii de filozofie, de logică și de drept, dar
apropierea de gramatică și poetică.
Profesorul de filozofie Francesco Patrizi este cel care se împotrivește întru totul retoricii,
spunând despre ea că este inutilă și totodată este adversarul aristotelismului. „Pentru el este o
nenorocire faptul că nu sunt tot atâtea cuvinte câte lucruri, căci limba nu poate fi decât mijloc de
comunicare. Folosirea aceluiași cuvânt în contexte diferite și mai ales tendința de a face artă nu
pot avea alt rezultat decât compromiterea comunicării.” Tot astfel, și Campanella le reproșează
lui Platon și Cicero stilul necorespunzător conținutului și lipsa de sinceritate și afectare.
 Cel care vine în apărarea retoricii este profesorul de gramatică Mario Nizolio care
pornește de la ideea că și logica este o artă a discursului și că deosebirea dintre logică și retorică
nu este una mare, deoarece si oratorii recurg la metoda întrebare și răspuns, așa cum și logicienii
recurg la așa-zisa oratio perpetua.

CAP. VIII – Antiretorica burgheziei în ascensiune

După Renaștere, retorica rămâne unul din principalele obiecte de învățământ datorită
tradiției și impulsului Contrareformei. Aceasta avea o mare importanță în învățământul epocii.
În 1607 Francois de Sales fondează academia sa numită florimontană care era de fapt o școală de
retorică. Aceasta devine ținta unor atacuri organizate, primul fiind cel al lui Vincent de Paul în
1645, iar următoarele ale lui Bossuet și Fenelon. În disputa dintre aceștia victoria va fi de partea
bunului simț, doctrina clasicismului impunându-se și în acest domeniu.
Cu toate că retorica a avut mare succes în această epocă, ia naștere o amplă mișcare
antiretorică. În urma acestei mișcări, se va desăvârși discreditarea acestei discipline și va fi
scoasă din învățământ în aproape toate țările și va fi uitată.
Are loc un proces de reabilitare filozofică a artelor mecanice care va avea urmări și în
programele de învățământ. Disciplinele învățământului umanistic sunt neglijate, ba mai mult,
John Locke vrea ca școlile să nu mai producă teologi și profesori-retorici, ci oameni de acțiune,
negustori, industriași,adică oameni care să corespundă epocii de avânt al burgheziei. Pe măsură
ce burghezia devine, din clasă în sine, o clasă pentru sine, retorica va fi tot mai dezapreciată.
Revoluția din 1789 determină o radicală orientare spre motivarea economică a studiilor
reale. Helvetius își dă seama că educația este o problemă politică și că stabilirea unui regin ține și
de pregătirea care se dă noilor generații. Astfel, limbile moderne sunt introduse ca materie de
învățământ, iar în 1763 se va impune atât în colegii, cât și în universități învățarea retoricii pe
baza autorilor francezi.
Totuși, în aria culturii germanice, dominată de ideile Reformei, Roma și limba latină
însemnau catolicism. Iar totodată, clasicismul care se dezvoltă în această arie este antilatin și
antiretoric. Prin urmare, va crește deprecierea învățământului literar-retoric. Bacon va încerca cu
orice preț compromiterea metodei retorice.
 Poziția lui Descartes față de retorică izvorăște dintr-o eroare care constă în limitarea
eficienței rațiunii umane la domeniul evidenței , astfel, ignorând tot ceea ce iese din limitele
evidenței, Descartes lasă acest domeniu larg pe seama întâmplării și a iraționalului. Antiretorica
lui Descartes se continuă cu Spinoza. Acesta din urmă afirmă că „limba este o creație arbitrară a
vulgului, cuvintele nu sunt decât denominațiuni extrinsece ale lucrurilor , care nu le pot fi
atribuite decât în mod retoric. Facultatea din care izvorăsc este imaginația, nu rațiunea.”
Ideologii burgheziei ajung să regrete promovarea limbilor naționale ca limbi ale științei și
se gândesc la o modalitate prin care să anuleze această babelizare prin confecționarea unei limbi
universale sau filozofice. Aceștia considerau că o astfel de limbă ar duce la debabelizare, adică
anularea pedepsei pe care Dumnezeu a dat-o oamenilor atunci când au construit turnul lui Babel.
Prin urmare, într-un astfel de climat ideologic, retorica nu mai putea fi admisă nici măcar ca
disciplină literară.
Cu excepția lui Pascal, filozofii burgheziei au negat orice legătură a retoricii cu filozofia .
Cea mai puternică lovitură dată retoricii a fost a lui Homer care era considerat în
conformitate cu tradiția drept culmea artei literare, însă în arta lui se descoperă mai erori , iar
grecii nu mai sunt socotiți drept cei vechi, ci drept reprezentanți ai fazei incipiente.
Profesorul Nietzsche (Nice) a vorbit de multe ori despre retorică , iar acesta a susținut
faptul că retorica n-a avut niciun rol în cultura germană. Totodată, el definește retorica, ca fiind
îndepărtare de la natură și respinge acuzația conform căreia această disciplină a determinat
artificializarea limbajului.
Totuși, nici Pascal, nici Nietzsche și nici alții nu au putut influența soarta retoricii.

CAP. IX – Momentul Croce

Pentru gânditorul Benedetto Croce intuiția și expresia alcătuiesc un tot indestructibil,
ceea ce are ca urmare eliminarea retoricii din problematica esteticii. După părerea lui orice operă
de artă este un fenomen unic. Totodată, el susține că „Știința, adevărata știință, care nu este
intuiție, ci concept, care nu este individualitate, ci universalitate, nu poate fi decât știință a
spiritului, adică o știință a ceea realitatea are mai universal: filozofia.”
Croce repune în circulație ideea de unitate a poeziei, apărută ca urmare a entuziasmului
pentru folclor din jumătatea a doua a secolului XVIII și dă o justificare mai amplă rebeliunii
antiregolistice pe care o săvârșise romantismul, însă s-a dovedit faptul că Croce era lipsit de
informație. Acesta susție faptul că persistența retoricii este una dintre cele mai mari ciudățenii în
intoria eticii și că aceasta este principalul impediment în calea constituirii unei estetici
inatacabile. Evident că acest lucru este o eroare, care va fi exemplificată prin diverse argumente.
Publicând La poesia , Croce recunoaște că a greșit în 1902, atunci când nu a observat că
„ceea ce este incompatibil în pozie ar putea fi admis în altă parte”. În ciuda scrieii La poesia,
ecoul Esteticii din 1902 nu a putut fi anulat.
Momentul Croce nu este singurul din cultura italiană a epocii, aceleași idei antiretorice au
fost susținute și de Giovanni Gentile, de Luigi Pirandello, iar pentru Pirandello retorica este „o
poetică intelectualistă, adică fondată pe abstracțiuni, în baza unui procedeu logic.”
În definitiv, nici Croce , nici Pirandello sau Gentile n-au remarcat două lucruri care ar fi
putut să le arate că retorica este un ghid literar doar în măsura în care o cer preocupările ei
majore: argumentarea și comunicarea.

CAP. X – Reabilitarea retoricii în teoria cunoașterii, în logică și în filozofia

dreptului; perspective interdisciplinare

Atât constituirea retoricii, cât și momentele ei de înflorirte au fost precedate de o

concentrare deosebită a interesului filozofiei asupra limbii în general și a rolului ei în cunoaștere.
Humboldt definește limba ca fiind o forță vie , activă și nu ca element static. Studiul limbii
devine furnizor de metode valabile pentru cele mai variate domenii de cercetare. Din sfera
științelor, lingvistica obține din ce în ce mai multă importanță, ajungând să obțină rolul de știință
umană globală, din care derivă celelalte științe.
Schopenhauer reabilitează teoria argumentației, dar și retorica în accepțiunea ei îngust
literară.
Dacă vorbim de științe, de curând Alfred Kastler a negat categoric competența
specialistului în științele exacte și într-un domeniu care nu este al său cum este cel al științelor
umane și mai ales al valorilor. Filozoful Husserl face o observație semnificativă „numerele,
produsele, câturile și tot ceea ce în propozițiile aritmetice ne apare ca supus unei reguli, nu sunt
altceva decât produse psihice, și sunt, deci subordonate normelor psihice..”.
Așadar, după mai multe explicații si demonstrații ajungem la concluzia că interesul pe
care filozofii îl acordă în ultima perioadă problemelor limbii, promovarea lingvisticii ca știință
umană globală, reabilitarea sofisticii, proclamarea cu insistență a eficienței reduse a logicii
formale și avântul logicilor neformale pregătesc reabilitarea retoricii și ca termen, cât și
reintrarea ei în problematica folozofică.
Astfel, se remarcă prezența ideii unei întregiri a logicii formale prin redescoperirea
retoricii.
În 1936 Richards publică cursul său cu titlul The Philosophy of Rhetoric, care abia în
1950 cu ediția a doua devine o carte recunoscută. Însă încercarea lui Richards este pre puțin
pentru o reabilitare filozofică a retoricii. Acesta susține la un moment dat că pentru a-și atinge
adevăratul ei scop, evitarea pierderilor în comunicare, retorica ar trebui să părăsească
preocupările tradiționale și să-și îndrepte atenția numai asupra legilor fundamentale de folosire a
limbii.
Perelman este cel care redescoperă retorica aristotelică. După părerea lui, “un filozof
trebuie să urmărească elaborarea principiilor călăuzitoare ale cugetării și acțiunii, și totodată,
cercetarea să se exercite asupra gândirii înțelese ca acțiune și interacțiune, tinzând către
identificarea căilor de legare agândirii valide de gândirea reală”. Redescoperirea retoricii de către
Perelman este rezultatul unei lungi și adânci meditații asupra procesului cunoașterii și asupra
logicii în general. Cât despre tradiția aristotelică, el s-a gândit la elaborarea unui instrument
capabil să obțină în domeniul valorii rezultate întru totul asemănătoare rezultatelor științelor
exacte, astfel acest instrument fiind teoria argumentației.
Psihologul și pedagogul Piaget și câțiva logicieni au făcut posibil, în primele decenii ale
secolului nostru, un contact mai strâns între psihologie și logică.
Totuși, redescoperirea și reabilitarea retoricii nu înseamnă și reluarea integrală. Perelman
renunță la multe dintre preocupările retoricii antice, pe care le privește ca fiind incompatinile cu
epoca coastră. Spre deosebire de vechea retorică , care avea în vedere un auditoriu presupus
ignorant, noua retorică are în vedere toate categoriile de auditori, iar argumentația filozofică,
considerată ca cea mai rațională, preocupă în mod deosebit. Spre deosebire de teoria
demonstrației, care nu cunoaște decât probe corecte, în teoria argumentației lucrurile sunt mult
mai complicate, deoarece un argument poate fi mai eficient decât altul sau mai puțin relevant.
 CAP. XI – Alte contribuții americane și europene

Reintrarea categorică a retoricii în problematica filozofică are loc în anul 1952, adică anul
apariției lucrării lui Perelman, Retorique et philosophie. Renato Barilli remarcă faptul că pentru
conștiința europeană este înrădăcinată ideea că la retorică se ajunge, azi, pe două căi: cea
lingvistică și cea filozofică. Însă, în America situația stă diferit. Sunt amintiți numeroși filozofi
ale căror lucrări au avut un mare impact când vine vorba de retorică. Această avalanșă de
cercetători a început la un deceniu după primul război mondial și este într-o continuă creștere.
Unii sunt atrași de procesul comunicării propriu-zese, iar restul de critica retorică sau de
metodologia ei.
În 1944, Loren Reid a atras atenția asupra a 4 erori care mențin retorica în afara
obiectului ei: „1-Critica retorică nu e o simplă discuție despre ideile vorbitorilor, 2- nu e o simplă
descriere a împrejurărilor în care a fost ținută cutare cuvântare, 3- nu e o simplî clasificare sau
tabulare de procedee retorice, 4- nu e o excursie în celelalte domenii de învățământ.”
În Europa, interesul pentru retorică încă n-a dat naștere unei critici așa cum este înțeleasă
și practicată în America. Noua critică franceză este singura orientare care arată un interes
pronunțat pentru retorică. Contribuția Italianăîn acțiunea de reabilitare a retoricii este originală și
valoroasă datorită lui Croce, iar totodată, la ora actuală Italia are o mulțime de specialiști în
științele sociale.
Interesul filologic pentru retorică are o lungă și gloritoasă tradiție și în Germania. Opera
cercetătorilor acesteia i-a dat o nouă strălucire, astfel, problematica retoricii devine strâns legată
de problematica culturii universale.
În încheierea acestui capitol trebuie menționat faptul că entuziasmul pentru retorică nu
este lipsit de exagerări. Unii dintre adepții neoclasicismului speră la restabilirea ei ca și disciplină
dominantă în învățământ.

CAP. XII – Rezumat și Concluzii

Câteva dintre ideile principale ale textului parcurs sunt următoarele:

1. Începuturile retoricii și constituirea ei ca disciplină riguroasă nu pot fi separate de
apariția demosului în arena politică și de victoria lui.
2. Deprecierea poeziei homerice, considerată la început ca îndreptar etic-religios și
repertoriu genial al tuturor cunoștințelor umane, a determinat și compromiterea
mitului, în care atât Platon cât și Aristotel au văzut prima încercare de explicare
filozofică a lumii.
3. Contestată de filozofi și atacată de teologii creștini, retorica n-a mai avut un rol precis
în sfera artelor.
4. Ca și disciplină literară retorica avea să fie aprig contestată
5. Atât geneza cât și constituirea retoricii ca disciplină riguroasă sunt strâns legate de
orientarea interesului gândirii filozofice spre om, societate, libertate, etică, limbă și
artă, în dauna științelor naturii și a matematicii, care n-au fost condamnate, ci numai
încadrate într-un sistem, acela al artelor liberale, menit să asigure dezvoltarea
armonioasă și integrală a omului.
6. Cercetarea a dus la concluzia că revalorificarea retoricii în critică și în teoria
literaturii s-a ajuns pe două căi distincte. În America, punctul de pornire a fost teoria
comunicării, iar în Europa s-a pornit de la lingvistică.
7. În urma acestei cercetări am ajuns la concluzia că retorii mărunți, denunțați de
Isocrate și Cicero, au contribuit la compromiterea retoricii cel puțin cât filozofii de
rigoarea demonstrației, sau teologii creștini care voiau să facă din credință o știință tot
atât de sigură cât logica sat matematica.