Desenul Topografic

TEHNICIAN CADASTRU FUNCIAR TOPOGRAF SUPORT CURS

C U P R I N S
1. INTRODUCERE ÎN DESENUL TEHNIC 3
1.1 Importanța desenului tehnic în domeniul ingineresc 3
1.1.1 Utilitatea desenelor în tehnică 3
1.1.2 Ce este desenul tehnic? 3
1.2. Rolul standardelor în desenul tehnic 3
1.3. Clasificarea desenelor tehnice 4
1.4. Moduri de reprezentare în tehnică 5
1.4.1. Reprezentarea în proiecții ortogonale 5
1.4.2 Reprezentarea “în perspectivă” 5
1.4.3. Modelarea spațială 6
2. ELEMENTE GENERALE ÎN DESENELE TEHNIC 7
2.1. Linii în desenul tehnic 7
2.1.1 Importanța liniilor 7
2.1.2 Grosimea liniilor 8
2.1.3 Continuitatea liniilor 8
2.1.4. Tipuri de linii în desenele tehnice industriale 8
2.2. Formate în desenul tehnic 9
2.3. Scări de reprezentare 12
2.3.1. Scări standardizate 12
2.3.1. Scări grafice 13
2.3.1.1. Scara grafică simplă. 13
2.3.1.2. Scara progresivă sau „ scara cu rețea”. 14
2.3.1.3. Scara triunghiulară (universală) . 14
3. REPREZENTAREA ÎN PROIECȚII ORTOGONALE 15
3.1. Introducere 15
3.2. Cele 6 proiecții principale 15
3.3. Dispunerea proiecțiilor 16
3.4. Reguli esențiale ale reprezentării în proiecții ortogonale 17
3.5. Numărul proiecțiilor ortogonale utilizate 18
3.6. Alegerea vederii din față 18
3.7. Vederi particulare 18
3.8. Vederi parțiale, vederi locale, vederi întrerupte 19
3.9. Proiecții simetrice 20
3.10. Marcarea centrelor pentru formele circulare 20
3.11. Teşiri plane ale formelor de revoluție 21
3.12. Suprafețe cu striații sau cu relief mărunt 21
4. ÎNSCRIEREA DIMENSIUNILOR ÎN DESENE 22
4.1. Semnificația operației de cotare 22
4.2. Elementele cotării 22
4.3. Liniile ajutătoare 22
4.4. Linia de cotă 22
4.5. Extremitățile cotei 23
4.6. Liniile de indicație 25
4.7. Valoarea dimensiunii 25
4.8. Reguli referitoare la executarea elementelor de cotare. 27
DESEN TEHNIC – noţiuni generale Page 1

5. REPREZENTĂRI SCHEMATICE. ELEMENTELE GEOMETRICE ALE CONSTRUCȚIILOR 29
5.1. Reprezentări schematice 29
5.2. Elementele geometrice ale construcțiilor 30
6. BARE, NODURI ŞI ÎMBINĂRI LA ELEMENTELE ŞI ANSAMBLURILE DE CONSTRUCȚII 35
6.1. Generalități 35
6.2. Noduri şi îmbinări la clementele şi ansamblurile de construcții din lemn 35
6.3. Zidărie, elemente din zidărie, încrucişări de ziduri 38
6.4. Bare, noduri şi îmbinări la elementele de construcții din beton armat. 42
7. Planurile unei construcții 46
7.1. Secțiuni 46
7.2. Fațada în desen 47
7.3. Planul de situație 47
ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE 55
8. DESENUL TOPOGRAFIC 56
8.1. PLANURI ŞI HĂRȚI TOPOGRAFICE 56
8.1.1. Generalități 56
8.1.2. Clasificare 56
8.1.3. Planurile topografice necesare pentru investiții şi sistematizări 56
8.1.4. Nomenclatura hărților şi planurilor topografice 57
8.2. Întocmirea planurilor topografice. Semne convenționale topografice. 59
Folosirea culorilor la planurile topografice
8.2.1. Generalități 59
8.2.2. Întocmirea planului de teren (originalul) 59
8.2.3. Operațiunile de cartografiere a planurilor 59
8.2.4. Colorarea planurilor şi hărților topografice 63
8.3. Reproducerea planurilor. Mărirea şi micşorarea planurilor. Metoda caroiajului 64
8.4. Pregătirea topografică a proiectelor de construcții 64
8.4.1. Construirea profilului topografic 67
8.5. REPREZENTAREA RELIEFULUI PE PLANURI ŞI HĂRȚI 71
8.5.1. Metoda curbelor de nivel 71
8.6. Analiza şi interpretarea elementelor de conținut ale hărții topografice 74
8.6.1. Analiza reliefului 74
8.6.2. Analiza hidrografiei 80
8.6.3. Analiza vegetației 86
8.6.4. Analiza localităților 86
8.6.5. Analiza căilor de comunicație 88
8.6.6. Analiza utilizării terenurilor 89
8.6.7. Analiza altor elemente 89

1. Introducere în desenul tehnic

1.1. Importanța desenului tehnic în domeniul ingineresc

1.1.1 Utilitatea desenelor în tehnică
Desenul tehnic este un limbaj grafic internațional, utilizat în domeniul tehnic pentru a realiza
comunicarea între proiectanții, producătorii şi beneficiarii produselor din acest domeniu.
Datorită acuității simțului vizual al omului, informațiile dobândite pe cale vizuală sunt foarte bogate.
Reprezentările prin imagini s‐au dovedit utile încă din perioadele timpurii ale existenței omului şi au
constituit de‐a lungul timpului un mijloc însemnat de transmitere a ideilor, sentimentelor şi trăirilor umane.
Cantitatea de informație înglobată într‐o reprezentare grafică este mare. Aceeaşi informație ar
necesita multe cuvinte şi fraze, pentru a fi redată textual. În plus, timpul de receptare a informației vizuale
este redus, în comparație cu cel necesar citirii unui text.
Stocarea informației şi a cunoştințelor în format grafic este avantajoasă, din punct de vedere al
spațiului şi al compactizării, atât în memoria omului, cât şi pe suporturi fizice de stocare: hârtie, discuri
magnetice, discuri optice, filme, pânză, etc.
Capacitatea omului de a regăsi şi a recunoaşte informația grafică este remarcabilă.
Odată cu evoluția cunoaşterii spre tehnică şi ştiință, s‐a conturat şi apoi s‐a impus necesitatea unei
descrieri sintetice, clare şi neambigue a formei şi dimensiunilor obiectelor din lumea reală, precum şi a
obiectelor pe care mintea omului le‐a conceput şi pe care omul şi‐a propus să le fabrice pentru comoditatea
vieții lui.
Tehnica a impus definirea şi utilizarea unui limbaj de comunicare bazat pe simțul vizual, având o largă
independență față de limba vorbită şi scrisă, şi anume desenul tehnic. S‐au stabilit reguli şi norme specifice
de reprezentare, desenul tehnic impunându‐se ca limbaj esențial de comunicare în domeniul tehnic.

1.1.2. Ce este desenul tehnic?
În forma sa clasică, tradițională, desenul tehnic este un limbaj grafic de comunicare, care înglobează
un ansamblu de metode pentru reprezentarea grafică plană a obiectelor, şi care se bazează pe reguli şi
convenții standardizate, fiind utilizat în inginerie pentru exprimarea şi transmiterea concepțiilor tehnice, cu
scopul materializării lor .
Pe lângă informațiile de natură grafică, referitoare la forma şi dimensiunile obiectelor, desenul tehnic
pune la dispoziție date sintetice privind calitatea suprafețelor, precizia execuției, tratamentele termice
necesare obiectelor, componența ansamblurilor, raportul dintre componente, modul de marcare şi
ambalare.
Dezvoltarea explozivă a tehnicilor asistate de calculator a determinat schimbări radicale şi în
domeniul limbajelor grafice de comunicare. Desenul tehnic tradițional a fost perfecționat prin tehnici de
modelare spațială şi de generare a documentației grafice de execuție cu ajutorului calculatorului.
1.2. Rolul standardelor în desenul tehnic
Pentru a fi eficient, desenul tehnic trebuie să se bazeze pe norme şi prescripții unitare în
reprezentarea şi interpretarea concepțiilor inginereşti. Sistematizarea şi unificarea convențiilor şi regulilor
de reprezentare este realizată prin standarde şi norme cu caracter național şi internațional. Acestea sunt
documente emise de organizații naționale specializate. În România, elaborarea şi difuzarea standardelor
revine Institutului Național de Standardizare (INS), iar pe plan internațional, activitatea este coordonată de
Organizația Mondială pentru Standardizare (ISO), cu sediul la Paris.
Standardele (normele) naționale ale fiecărei țări includ în denumirea lor un indicativ de recunoaştere:
“BS” pentru cele din Marea Britanie, “NF” în cazul standardelor din Franța, “ANSI” pentru cele din SUA,
“DIN” pentru cele din Germania, “JIS” pentru standardele japoneze, etc. Normele internaționale elaborate
de organizația menționată sunt identificate prin prefixul “ISO”.

Standardele româneşti au indicativul SR, iar cele identice cu normele ISO, au indicativul “SR‐ISO”.
Standardele mai vechi, nerevăzute după 1989, sunt caracterizate prin indicativul “STAS” [4].
Actuala legislație românească stabileşte obligativitatea respectării şi aplicării standardelor privind
calitatea mediului şi calitatea vieții. Ca urmare, standardele specifice desenului tehnic nu sunt neapărat
obligatorii. Realizarea documentației produselor în conformitate cu standardele din domeniu conduce însă
la eficiență în activitatea de proiectare, însemnând economie de timp, de muncă, de bani. Respectarea
standardelor de desen tehnic permite utilizarea documentației tehnice de către diferiți specialişti, din
diferite colective de lucru, în momente de timp diferite.

1.3. Clasificarea desenelor tehnice
În concordanță cu varietatea activităților inginereşti, desenele tehnice cunosc o diversitate de forme,
în funcție de domeniul tehnic în care sunt utilizate, de conținutul şi destinația lor, de forma de prezentare .
După domeniul de utilizare al desenelor tehnice se delimitează următoarele categorii (Tabelul
1.1).
Tabelul 1.1
Categorii de desene Obiectul de reprezentare
desenul tehnic industrial produsele din electrotehnică, energetică, electronică şi calculatoare,
construcții de maşini, construcții navale, aerospațiale, etc.
desenul de construcții clădiri, căi de comunicații, construcții hidrotehnice, etc
desenul de arhitectură concepția estetică şi funcțională a construcțiilor, cu evidențierea
elementelor decorative şi de finisare
desenul de instalații diferite tipuri de instalații din domeniul construcțiilor civile, industriale,
agricole, etc.
desenul cartografic regiuni geografice de mică sau de mare întindere, forme de relief,
suprafețe de teren, etc.
desenul urbanistic elemente de sistematizare a teritoriilor, a centrelor populate
În numeroase situații din realitate, proiectele tehnice includ atât desene industriale, cât şi de
construcții, de instalații, etc. Delimitarea domeniilor la care se referă desenele tehnice are rolul de a
evidenția diversitatea şi specificul acestora, fără să constituie o barieră în realizarea completă şi unitară a
unui proiect tehnic.
După modul de întocmire a desenelor tehnice de diferențiază schița şi desenul la scară
(Tabelul 1.2):
Tabelul 1.2
Tipul de desen realizat Caracteristici
Schița realizată deseori cu mâna liberă, respectând proporțiile obiectului
reprezentat, dar redând numai informațiile esențiale despre acesta,
informații ce pot fi uneori aproximative
desenul la scară întocmit cu maximă precizie, redând complet toate detaliile de formă
şi dimensionale, precum şi proporțiile exacte ale obiectului
Schița precede realizarea desenului la scară, îndeosebi pentru obiectele nou proiectate.
După gradul de detaliere al elementelor reprezentate clasifică desenele tehnice în
conformitate cu Tabelul 1.3:
Tabelul 1.3
Tipul Conținutul
desenul de ansamblu forma, structura şi dimensiunile unui grup de obiecte cu rol funcțional
comun
desenul de piesă forma şi dimensiunile unui reper, a unei piese, a unei componente dintr‐
un ansamblu sau subansamblu
desenul de detaliu la scară mărită, elemente de formă dintr‐un ansamblu sau dintr‐un reper

După destinația lor, desenele tehnice pot fi (Tabelul 1.4):
Tabelul 1.4
Tipul Destinația
desenul de studiu constituie baza pentru realizarea desenelor definitive, fiind realizat
la scară
desenul de execuție cuprinde toate detaliile de formă şi dimensionale, precum şi alte
indicații necesare la fabricarea obiectului reprezentat
desenul de montaj explicitează modul de asamblare sau de amplasare a
componentelor unui ansamblu
desenul de prospect prezintă produsul în publicații cu rol informativ, publicitar,
sau de catalog comercial

Cunoaşterea şi înțelegerea diferitelor clasificări ale desenelor tehnice facilitează elaborarea unei
documentații grafice complete pentru produsele vizate.

1.4. Moduri de reprezentare în tehnică
1.4.1. Reprezentarea în proiecții ortogonale
Reprezentarea în proiecții ortogonale este încă cea mai folosită metodă de redare a formei şi
dimensiunilor obiectelor în domeniul tehnic (Figura 1). Metoda are la bază principiile geometriei
descriptive, şi utilizează mai multe imagini ale obiectului considerat, obținute ca proiecții ortogonale pe mai
multe plane de proiecție. În desenul tehnic clasic, reprezentarea în proiecții ortogonale poate reda complet
forma şi dimensiunile oricăror obiecte, oricât de complicate.
Observatorul unui desen în proiecții ortogonale trebuie să combine imaginile plane în mintea sa,
pentru a înțelege corect forma obiectului reprezentat. Desenele în proiecții ortogonale au un grad ridicat de
abstractizare şi multe convenții de reprezentare, pe care observatorul trebuie să le cunoască şi să ştie să le
aplice.
Figura 1 Exemplu de reprezentare în
proiecții ortogonale
1.4.2. Reprezentarea “în perspectivă”
Reprezentarea în perspectivă simulează în planul desenului imaginea spațială a obiectului.
Reprezentarea nu este una realmente spațială, deoarece elementele ei se găsesc toate în acelaşi plan. Prin
alegerea potrivită a axelor de coordonate, se pot crea în plan desene care să reprezinte nu numai o față a
obiectului, ci şi dimensiunea perpendiculară pe aceasta.
În inginerie, cea mai folosită reprezentare în perspectivă este cea izometrică, în care axelor
rectangulare de coordonate din lumea reală le corespund 3 axe dispuse ca în Figura 2. Dimensiunile
măsurate în lungul axelor rectangulare se transpun nemodificate pe axele izometrice.

Figura 2 Perspectivă izometrică a
obiectului din exemplul anterior
Reprezentările în perspectivă sunt mai intuitive; ele pot fi înțelese mai uşor de către un observator
neexperimentat, şi care nu deține cunoştințe de specialitate, dar, în cazul obiectelor cu formă complicată,
nu permit redarea completă a formei şi a dimensiunilor acestora.

1.4.3. Modelarea spațială
Reprezentarea în trei dimensiuni a obiectelor este realizabilă numai cu ajutorul calculatorului .
Rezultatul reprezentării este un model virtual al obiectului real, creat într‐un spațiu virtual, el însuşi
tridimensional. Acestui model spațial i se pot ataşa caracteristicile geometrice ale obiectului real, precum şi
caracteristici fizice: volum, densitate, masă, momente de inerție, centru de masă, etc.
Un model spațial poate reda cu multă fidelitate obiectul real. Modelul poate fi privit din diferite
puncte ale spațiului virtual, în mai multe imagini simultan (Figura 3), poate fi colorat, umbrit, iluminat,
suprafețele pot primi texturi specifice unor materiale reale (metale, lemn, marmură, etc.) (Figura 4, şi
Figura 5). Prin combinarea şi modificarea obiectelor tridimensionale virtuale, se pot crea forme complexe.
Figura 3 Prezentare
spațială şi ortogonală în
vederi simultane pentru
un obiect modelat în trei
dimensiuni în mediul
AutoCAD
Figura 4
Exemplu de
model spațial
cu textură de
material de tip
lemnos

Figura 5 Exemplu de model spațial cu
textură de tip tablă de şah

Ansamblurile construite din modele tridimensionale sunt nu numai simple alăturări de obiecte, ci
grupuri funcționale bine definite, cu legături şi restricții interne, cu grade de libertate ale mişcării şi cu
proprietăți de mobilitate adecvate. Ansamblurile pot fi deformate, deplasate, descompuse în componente,
spre a fi studiate, în mod similar cu operațiile efectuate asupra celor din lumea reală. O componentă de tip
piesă, odată definită, poate fi refolosită în oricât de multe alte ansambluri. Instanțierile piesei respective,
din toate ansamblurile în care este inclusă, se mențin în permanență actuale în raport cu modificările
efectuate asupra ei.
Figura 6 Exemplu de model spațial
cu texturi de material,
lumini şi elemente de ambient
Fiecare mod de reprezentare utilizat în desenul tehnic are propriile avantaje şi dezavantaje.
Proiectantul optează pentru acea formă de reprezentare care exprimă cel mai bine ideea tehnică, care
poate fi repede înțeleasă de producătorul produsului, care este eficientă pe tot parcursul procesului de
concepție ‐ fabricație‐control şi utilizare.
2. Elemente generale în desenele tehnice

2.1. Linii în desenul tehnic
2.1.1. Importanța liniilor
În reprezentările inginereşti plane, liniile sunt elemente de bază în realizarea comunicării.
Standardele de resort stabilesc convențiile de utilizare a liniilor, corelând aspectul lor cu semnificația în
desen. Reprezentările spațiale nu sunt afectate decât în mică măsură de tipologia liniilor.
Liniile se diferențiază prin “grosime”, continuitate şi uneori culoare.


2.1.2. Grosimea liniilor
Caracteristica de “grosime” reprezintă lățimea liniei, măsurată perpendicular pe axa ei, în planul foii
de hârtie. Denumirea corectă a proprietății este aceea de “lățime”.
Standardele româneşti de desen tehnic utilizează denumirea de “grosime”, denumire
acordată cu ani în urmă, când problema modelării spațiale în reprezentările grafice inginereşti nici nu putea
fi măcar intuită, şi nu se punea problema unei confuzii. În sensul propriu, lățimea este măsurată în planul
XY, pe când grosimea este dimensiunea pe axa Z, perpendiculară pe planul XY. Problema înțelegerii corecte
a acestei denumiri este importantă în cazul desenelor realizate cu ajutorul calculatorului, unde noțiunea de
“lățime” şi cea de “grosime“ au semnificații diferite.
O primă împărțire a liniilor după lățime delimitează :
( linii “groase”
( linii subțiri.
Valorile standardizate ale lățimii liniei, în milimetri, sunt: 0.18, 0.25, 0.35, 0.5, 0.7, 1.0, 1.4, 2.0.
Linia subțire are lățimea de 1/3...1/2 din cea a liniei groase.
La întocmirea unui desen tehnic, lățimea liniei se alege în funcție de suprafața desenului, de
complexitatea sa, de densitatea elementelor grafice şi de natura elementelor redate. În conformitate cu
standardele româneşti în vigoare, într‐un anumit desen, toate liniile groase au aceeaşi lățime .
2.1.3. Continuitatea liniilor
După aspect, se diferențiază linii continue şi linii discontinue . Liniile discontinue conțin segmente,
puncte şi spații. Lungimile segmentelor şi ale spațiilor sunt uniforme. Liniile discontinue de orice tip încep şi
se termină cu segmente.
Intersectarea lor şi schimbarea de direcție se recomandă să se producă pe segmente.
2.1.4. Tipuri de linii în desenele tehnice
Prin combinarea grosimii cu aspectul continuu sau discontinuu, rezultă un set de linii standardizate
utilizat în desenele tehnice, fiecare tip reprezentând elemente specifice. Tabelul 2.1 redă destinația fiecărui
tip de linie din desenul tehnic .
Tabelul 2.1

Tabelul 2.1 (continuare)
La suprapunerea mai multor linii de diferite tipuri, liniile continue au prioritate față de oricare alt tip
de linii.
Figura 7 redă un exemplu de utilizare a tipurilor de linii într‐un desen tehnic.

Figura 7 Exemplu de utilizare a tipurilor de linii în desenele tehnice industriale
2.2. Formate în desenul tehnic
Formatele stabilesc dimensiunile colilor de hârtie pe care se realizează desenul.
Formatele sunt standardizate şi se clasifică în :
F formate de bază, seria A (ISO) (Figura 8),
F formate alungite speciale,
F formate alungite excepționale.
Se recomandă ca pe desen să fie marcat formatul de reprezentare, în rubrica destinată acestei
informații din indicator.
Pe formatele A4, A3, A2, la minim 10 mm, de margine, de jur‐împrejur, se trasează un chenar cu linie
groasă. Pe formatele A1 şi A0, distanța la care se trasează chenarul este de minim 20 mm față de marginea
hârtiei.
Alegerea formatului potrivit pentru un desen are în vedere:
F existența spațiului suficient pentru reprezentarea şi cotarea tuturor
proiecțiilor necesare,
F plasarea indicatorului şi, în cazul desenelor de ansamblu, a tabelului de
componență,
F existența unui spațiu pentru adnotări, în afara conturului exterior al
proiecțiilor,
F păstrarea unei distanțe de 20‐25 mm față de muchia din stânga a
chenarului, pentru îndosarierea desenului.
Formatele de desenare A3, A2, A1, A0 se pot utiliza cu baza pe latura mare, sau cu baza pe latura
mică.
Modul de dispunere a formatelor de desenare pe orizontală şi pe verticală este ilustrat în Figura 9.


Figura 8 Formate standardizate din seria A şi raportul
suprafețelor acestora
Figura 9 Utilizarea formatelor standardizate
dispuse pe orizontală şi respectiv pe verticală
În colțul din dreapta‐jos, pe fiecare format se prevede un indicator, constituit din mai multe
dreptunghiuri alăturate. Acesta serveşte la identificarea şi explicitarea sumară a desenului. Indicatorul
trebuie să conțină o zonă de identificare şi una sau mai multe zone de informații adiționale .
Zona de identificare include 3 rubrici:
F numărul de înregistrare sau de identificare al desenului,
F denumirea desenului,
F numele proprietarului legal al desenului.
Este recomandat ca zona de identificare să fie delimitată prin linie groasă, fiind plasată în colțul din
dreapta‐jos al indicatorului. Lungimea sa maximă este de 170 mm (Figura 10).
Figura 10 Variante de
dispunere a zonei de
identificare a
indicatorului
Zona de informații suplimentare poate să conțină:
F Informații indicative:
( simbolul sistemului de dispunere a proiecțiilor,
( scara desenului, iar dacă pe desen există reprezentări la mai multe scări, scara
principală a acestuia;
( unitatea pentru măsurarea dimensiunilor liniare, dacă diferă de milimetru.
F Informații tehnice:
( metoda de indicare a stării suprafeței,
( metoda de indicare a toleranțelor geometrice,
( valoarea toleranțelor generale ce se aplică în cazurile în care nu sunt specificate
toleranțe individuale,
( alte informații tehnice necesare.
F Informații de ordin administrativ:
( formatul desenului,
( data realizării primei ediții,
( indicele de revizuire,
( data şi eventual o descriere succintă a revizuirii aferente indicelui anterior,
( semnături autorizate,
( alte informaţii de ordin administrativ.

Dacă din necesități de spațiu, un acelaşi desen este executat distribuit pe mai multe planşe, toate
planşele respective poartă acelaşi număr de identificare, ele fiind numerotate succesiv. Acest număr va fi
de asemenea cuprins în indicator. Cel puțin pe prima planşă, va fi specificat şi numărul total de planşe
aferente desenului.
Se recomandă ca în fiecare colectiv, atelier, firmă, să se utilizeze un indicator unic, conform
prevederilor din standard şi a particularităților colectivului.
Execuția documentației grafice pentru un proiect are ca rezultat setul original de documentație. În
activitatea curentă, sunt utilizate copii ale acestui set, obținute prin multiplicare. Păstrarea copiilor în
dosare, mape, plicuri implică plierea tuturor formatelor care depăşesc dimensiunile formatului A4.
Împăturirea desenelor este standardizată şi poate fi de diferite tipuri.
Împăturirea modulară este utilă în cazul păstrării copiilor în mape sau plicuri şi constă în divizarea
formatului A0, A1, A2, A3 în module A4, dispuse orizontal sau vertical.
Împăturirea destinată aplicării unei benzi perforate la marginea stângă a formatului, pentru
îndosariere, conduce la o formă finală de format A4 cu dispunere verticală.
Formatele A3 pot fi pliate şi pentru perforare directă, fără fâşie de îndosariere adițională, iar
formatele A4 pot fi perforate direct, fără o pliere prealabilă.
Plierea desenelor se realizează în prima etapă după linii perpendiculare pe baza formatului şi apoi,
dacă este necesar, după linii paralele cu baza. Zona de identificare a indicatorului trebuie să rămână
complet vizibilă în urma împăturirii.
Un exemplu de împăturire modulară şi respectiv pentru bandă perforată a formatului A0 tip Y şi
respectiv tip X este prezentat în Figura 11, Figura 12, Figura 13, Figura 14.
Figura 11 Împăturirea
modulară a formatului A0
tip Y
Figura 12
Împăturirea modulară a
formatului A0 tip X


formatului A0 tip Y pentru
bandă perforată
formatului A0 tip X pentru
bandă perforată

2.3. Scări de reprezentare
2.3.1. Scări standardizate
Noțiunea de scară de reprezentare desemnează raportul dintre dimensiunile liniare ale elementului
din desen şi cele din realitate .
Nu toate obiectele reprezentate în desenele tehnice pot fi redate la scara 1:1, adică în mărime
naturală. Dimensiunile extrem de variate ale obiectelor din lumea reală au impus utilizarea unor scări de
reprezentare, pentru mărirea sau micşorarea reprezentărilor grafice spre a fi optime în citire şi interpretare.
Scările de reprezentare sunt standardizate (Tabelul 2.2).
Alegerea scării de reprezentare are în vedere redarea completă, clară şi explicită a tuturor detaliilor
de formă precum şi posibilitatea de a înscrie toate dimensiunile necesare .
Este obligatorie notarea pe desen a scării la care este reprezentat desenul, sub forma unui raport D:R
(valoare pe desen: valoare în realitate).
În Figura 15 se prezintă un exemplu de reprezentare a unui obiect plan la diferite scări. 1:1 1:2 2:1
Tabelul 2.2

Figura 15 Reprezentarea la
scara 1:1, 1:2 şi respectiv 2:1
a unei plăci plane subțiri de
grosime uniformă
Pe un format de desen, se foloseşte aceeaşi scară de reprezentare pentru toate proiecțiile. Dacă
anumite detalii locale de formă, puține la număr, nu sunt vizibile la o anumită scară, se poate realiza
detaliul respectiv, separat, la o altă scară, pe aceeaşi planşă, sau, la nevoie, pe o altă planşă. Lângă desenul
detaliului, se menționează scara la care a fost reprezentat.
În Figura 16 este prezentat un exemplu de reprezentare a unui detaliu dintr‐o proiecție ortogonală.
Figura 16 Exemplu de reprezentare
în detaliu a unei părți dintr‐un obiect
2.3.2. Scări grafice
Scările grafice se folosesc pentru transpunerea în desen a dimensiunilor obiectelor la scara desenului
sau pentru a determina dimensiunile necotate pe desen prin măsurători directe fără calcule suplimentare.
La desenele care urmează a fi tipărite, mărite sau micşorate, scara se va indica obligatoriu şi grafic.
Scara grafică se execută şi în cazul desenelor reprezentate la o scară aleasă arbitrar,
nestandardizată, sau la desene care nu se cotează sau nu se pot cota (hărți).
Se utilizează următoarele scări grafice:
( scara grafică simplă
( scara grafică progresivă cu rețea
( scara triunghiulară universală.
2.3.2.1. Scara grafică simplă.
Scara grafică simplă este alcătuită dintr‐o linie suport, sau din două, trei linii drepte, paralele,
apropiate la 1...1.5 mm, pe care se execută o gradație în scara desenului.
Fie de exemplu de construit scara grafică 1 :2,5 (fig. 17 b). Se construiesc gradațiile principale
din 5 în 5 cm. Distanța x dintre două gradații se numeşte unitatea scării. În cazul considerat, modulul va fi
egal cu 50/2,5 = 20 mm. Pe suport se marchează diviziuni distanțate la 20 mm între ele, care se
numerotează de la stânga la dreapta în ordinea următoare : 0, 5, 10, 15 etc, indicându‐se la ultimul număr
şi unitatea de măsură reprezentată (cm). La stânga punctului O se prelungeşte suportul cu 20 mm, marcând
încă o diviziune.
Intervalul 5—0 se numeşte contrascară şi se împarte cât mai exact posibil în intervale mai mici, în
cazul de față în cinci părți egale.
Astfel, distanța 14 cm la scara 1 :2,5 se va lua pe desen egală cu segmentul cuprins între diviziunea 10
şi diviziunea 4 de pe contrascară.
În mod analog s‐a construit scara grafică 2:1 (fig. 17 a).

Fig. 17 Scări grafice simple
2.3.2.2. Scara progresivă sau „ scara cu rețea”
Se utilizează mai ales în desenul topografic, fiind o scară mai precisă decât scara grafică simplă.
Pe o dreaptă orizontală AB se execută o scară grafică simplă, construindu‐se la stânga punctului 0,
contrascara. Dacă scara desenului este 1:50, modulul scării grafice pentru 100 cm va fi 100/50 = 2 cm, care
se poartă pe dreapta AB (fig. 18). Din punctele respective se trasează drepte verticale. Sub dreapta AB se
trasează 10 paralele echidistante de preferabil la 3 mm, care se numerotează de sus în jos ca în figură.
Orizontala superioară şi cea inferioară a contrascării se împarte în 10 părți egale, notându‐se de la dreapta
la stânga. Se unesc apoi prin paralele oblice punctele 0, 10, 20 etc. de sus, cu punctele 10, 20, 30 etc. de jos.
Se îngroaşă orizontala 5 din rețea şi oblica 50—60 a contrascării.
Pentru a transpune pe desen o lungime egală cu 264 cm, aceasta se măsoară paralel cu orizontalele
scării, punând un vârf al compasului pe diviziunea 200 a scării, iar celălalt vârf pe punctul 4 al dreptei
înclinate 60—70.
Prin interpolare se pot aprecia cu destulă precizie jumătățile şi sferturile de unitate, plasând vârfurile
compasului după caz, la jumătatea sau sfertul intervalului dintre paralelele longitudinale.
Fig. 18. Scară
progresivă.
2.3.2.3. Scara triunghiulară (universală)
Scara triunghiulară are avantajul că, în comparație cu celelalte scări grafice, permite trecerea de la o
scară la alta (fig. 19).
Într‐un triunghi dreptunghic, se trasează, cât mai exact posibil, paralele la cateta mică orizontală,
echidistante, preferabil la 2 mm interval. Ele se numerotează de‐a lungul catetei mari din 5 în 5 de la 0 la
100 începând de la vârf. Pentru uşurința citirii, paralelele numerotate cu 10, 20 etc. se trasează mai gros.
Dacă acest grafic este folosit pentru scara 1 :2,5, se măsoară pe cateta orizontală de la intersecția cu
verticala lungimea 100 mm redusă la scara respectivă, adică 100/2,5 = 40 mm. Punctul astfel obținut se
uneşte cu punctul 0 de origină printr‐o dreaptă care datorită proprietăților geometrice ale triunghiurilor
asemenea taie toate paralelele scării în acelaşi raport (1/2,5). Rezultă că pentru a raporta o lungime egală
cu 37 la scara 1 :2,5, se ia între vârfurile compasului lungimea paralelei 37 cuprinsă între cateta 0‐100 şi
oblica 0 ‐ 1:2,5.
După aceeaşi metodă indicată la scara progresivă, se pot aprecia şi aici jumătățile de unitate.

Pe scara din figura 19 s‐au trasat şi oblicele corespunzătoare scărilor 1:2 şi 1:5.
Fig. 19. Scară triunghiulară.
Dacă se schimbă unitatea de măsură pe cateta

verticală înscriind în loc de milimetri, centimetri, aceeaşi
scară poate fi folosită pentru rapoartele
1 :50, 1 :25 şi 1 :20.
3. Reprezentarea în proiecţii ortogonale

3.1. Introducere
În desenul tehnic clasic, forma cea mai completă de redare a ansamblurilor, subansamblurilor şi
reperelor o constituie reprezentarea în proiecții ortogonale (Figura 20).
Figura 20 Obiect real şi
reprezentarea acestuia în
proiecții ortogonale
Reconstituirea mentală a formei obiectului pe baza reprezentării lui în proiecții ortogonale este
posibilă numai dacă diferitele imagini ale acesteia ocupă poziții bine definite unele în raport cu altele, într‐o
sintaxă specifică şi cunoscută. Normele internaționale stabilesc două moduri de poziționare a proiecțiilor
ortogonale, precum şi câteva reguli esențiale de dispunere a obiectului reprezentat.
3.2. Cele 6 proiecții principale
Obiectul se reprezintă în poziția de funcționare, iar dacă funcționează în orice poziție, se reprezintă în
poziția principală. Cea mai complicată față a obiectului, cu cele mai multe detalii de formă, este dispusă
spre observator, devenind “proiecție principală”, sau “vedere din față”. Considerând această direcție de
proiecție, precum şi direcțiile de proiecție perpendiculare pe ea, în ambele sensuri, se obțin cele 6 proiecții
principale (Figura 21):
⇒ vederea din față (1),
⇒ vederea de sus (2),
⇒ vederea din stânga (3),
⇒ vederea din dreapta, opusă vederii din stânga (4),
⇒ vederea de jos, opusă vederii de sus (5),
⇒ vederea din spate, opusă vederii din față (6).

Figura 21 Modul de obținere al celor 6
proiecții principale

3.3. Dispunerea proiecțiilor
Dispunerea proiecțiilor respectă fie sistemul european (Figura 22), folosit aproape în exclusivitate în
țara noastră, fie sistemul american (Figura 23).
Figura 22 Sistemul
european de
dispunere a
proiecțiilor
Figura 23 Sistemul
american de dispunere
a proiecțiilor
Figura 24 Dispunerea
proiecțiilor în sistem
european, exemplu

Vederea din față, cele laterale şi vederea din spate sunt aliniate pe orizontală; prin urmare, vor avea
aceeaşi înălțime.
Vederea din față, cea de sus şi cea de jos sunt aliniate pe verticală; vor avea, aşadar, aceeaşi lungime.
Vederea de sus, cea de jos şi cele laterale au aceeaşi lățime.
3.4. Reguli esențiale ale reprezentării în proiecții ortogonale
Muchiile paralele ale obiectului sunt paralele şi pe reprezentarea în proiecții ortogonale (Fig. 25):
observați fața (CEFGHD), cu muchiile GH||EF||CD, DH||FG||CE

Figura 25 Exemplu de
aplicare a regulilor de
reprezentare în proiecții
ortogonale

Vârfurile unei fețe plane se succed pe desenul în proiecții ortogonale în aceeaşi ordine ca şi pe
obiectul real:
observați succesiunea C‐E‐F‐G‐H‐D‐C în toate proiecțiile
Reprezentările unui anumit punct sunt aliniate pe toate cele 6 proiecții ortogonale; din punctul de
vedere al geometriei descriptive, ele se găsesc pe aceleaşi linii de ordine:
observați proiecțiile punctelor A,…H, în toate proiecțiile, ca fiind aliniate
pe orizontală şi pe verticală.
Muchiile vizibile sunt trasate cu linie continuă groasă, iar cele acoperite cu linie întreruptă, de
preferință subțire. Reprezentarea muchiilor acoperite este opțională. Ea se justifică numai dacă
explicitează mai bine desenul.
În cazul suprapunerii mai multor tipuri de linii pe proiecțiile ortogonale, liniile continue groase au
prioritate față de orice alt tip de linii.
Suprafețele paralele cu unul din planele de proiecție se proiectează pe planul cu care sunt paralele
în adevărata mărime, iar pe celelalte două plane sub formă de linii orizontale sau verticale :
observați fața (BCD), care este paralelă cu planul vertical de proiecție; pe vederea din față şi
pe cea din spate, se proiectează în adevărata mărime, iar pe celelalte vederi sub formă
de segment vertical sau orizontal.
Suprafețele perpendiculare pe unul din planele de proiecție şi înclinate față de celelalte două
plane de proiecție se proiectează ca o suprafață de aceeaşi configurație şi de arie mai mică pe planele
față de care sunt înclinate, şi sub formă de linie înclinată pe planul pe care sunt perpendiculare :
observați fața (CEFGHD), perpendiculară pe planul lateral; pe acest plan se proiectează sub forma
unui segment înclinat (vederile laterale), iar pe vederile din față, din spate şi pe cele de sus şi
de jos se proiectează ca un poligon cu 6 laturi şi de arie mai mică decât suprafața originală.
Suprafețele înclinate față de oricare din planele de proiecție se proiectează ca o suprafață de
aceeaşi configurație şi de arie mai mică în raport cu suprafața originală pe oricare din planele de
proiecție :

observați fața (ABC), care este înclinată față de oricare din planele de proiecție; ea se proiectează
sub forma unui triunghi de arie mai mică decât suprafața originală pe oricare din planele de proiecție.
Nu se notează niciodată direcția privirii sau numele unei proiecții principale. Identificarea proiecției
este asigurată de poziția sa reciprocă în raport cu proiecțiile alăturate.

3.5. Numărul proiecțiilor ortogonale utilizate
Un obiect trebuie să fie reprezentat complet şi fără ambiguități printr‐un număr minim de proiecții.
Se aleg proiecțiile cele mai reprezentative şi care implică cel mai redus număr de muchii acoperite.
Proiecțiile alese trebuie să redea complet forma şi dimensiunile obiectului. Vederea din față este
obligatorie în oricare sistem de proiecție.
În sistemul european de dispunere a proiecțiilor, se preferă pe lângă aceasta, vederea de
sus şi cea din stânga, fără însă ca preferința să încalce principiile enunțate mai sus.
Pentru exemplul considerat anterior, proiecțiile adecvate sunt: vederea din față, cea de sus şi cea din
stânga (Figura 26).
Figura 26 Alegerea optimă a
proiecțiilor ortogonale
3.6. Alegerea vederii din față
Vederea din față (“proiecția principală”) se stabileşte astfel încât să fie vizibile cele mai multe detalii
de formă şi dimensionale.
Elementele cu dimensiuni mici vor fi dispuse spre observator, iar cele cu dimensiuni mari, mai
departe, în plan mai îndepărtat, pentru a evita acoperirea primelor. În general, se urmăreşte ca proiecțiile
alese să conțină un număr minim de muchii acoperite (Figura 27).
Figura 27 Alegerea vederii din față în
funcție de numărul de detalii vizibile ale
obiectului reprezentat
Sistemele de dispunere a proiecțiilor sunt valabile atât pentru vederile obiectului reprezentat, cât şi
pentru secțiunile cu vedere realizate pe aceleaşi direcții ca şi proiecțiile principale, şi care înlocuiesc
vederile respective.
3.7. Vederi particulare
În afara celor 6 proiecții principale, numite şi vederi obişnuite, pentru explicitarea desenului, pot fi
utilizate şi vederi particulare, obținute după alte direcții decât cele anterioare.
Pentru vederile particulare, se indică printr‐o săgeată direcția privirii. Direcția respectivă se notează
cu o majusculă, aceeaşi notație regăsindu‐se şi deasupra vederii obținute (Figura 28 vederea A).

Figura 28 Vedere particulară
înclinată (vederea după direcția A)

Vederile particulare pot fi obținute şi în cazul dispunerii unei vederi obişnuite într‐o altă poziție decât
cea stabilită prin sistemul de dispunere a proiecțiilor (Figura 29). Analizând exemplul din Figura 29, se
observă plasarea vederii laterale din stânga într‐o altă poziție decât cea impusă prin sistemul european de
dispunere a proiecțiilor. Această poziționare a vederii permite asocierea ei rapidă cu partea din piesă ale
cărei detalii le evidențiază (capătul din stânga).
Figura 29 Vedere particulară
obținută prin dispunerea unei
vederi obişnuite în altă poziție
decât cea dictată de dispunerea
proiecțiilor (în sistem european)
3.8. Vederi parțiale, vederi locale, vederi întrerupte
Pentru anumite vederi, este suficientă uneori o reprezentare parțială a zonei de interes din obiectul
redat în desen. Aceasta este o vedere parțială (Figura 30).
Figura 30 Vedere parțială
Vederea parțială este delimitată prin linii de ruptură (linii continue subțiri ondulate) la ambele capete
sau numai la unul din capete.
Dacă nu se produc ambiguități, pentru a realiza o reprezentare “aerisită”, cu minimum de contururi şi
imagini posibile, o vedere locală poate înlocui o vedere completă (Figura 31), Vederea locală este legată de
proiecția principală corespondentă prin linie‐punct subțire.
Poziționarea unei vederi locale corespunde totdeauna sistemului american de dispunere a
proiecțiilor, indiferent de sistemul utilizat în desenul respectiv pentru dispunerea proiecțiilor principale.
Figura 31 Vederi locale
asociate cu proiecția
principală

Vederile întrerupte pot fi utilizate pentru piese lungi, de secțiune uniformă. Partea mediană, care nu
conține detalii de formă, poate fi omisă, fiind reprezentate doar extremitățile (Figura 32).
Figura 32 Vedere întreruptă a
unei piese lungi de secțiune
uniformă
3.9. Proiecții simetrice

Pe o proiecție ortogonală simetrică, se trasează axa de simetrie cu linie‐punct subțire, axă care
depăşeşte cu 2‐3 mm conturul exterior al proiecției (Figura 33).
Figura 33 Proiecție simetrică, cu axa de
simetrie globală după direcția verticală
Proiecțiile ortogonale simetrice pot fi reprezentate pe jumătate. Indicarea pe desen a reprezentării
reduse, se realizează prin două semne egal trasate cu linie subțire, perpendiculare pe axa de simetrie, în
afara conturului exterior al proiecției respective (Figura 34). Al doilea mod de marcare a reprezentării pe
jumătate constă în depăşirea axei de simetrie cu 2‐3 mm de către toate liniile de contur simetrice (Fig. 34).
Figura 34 Proiecții simetrice
reprezentate pe jumătate
În cazul unei proiecții cu simetrie dublă, după două direcții perpendiculare, reprezentarea se poate

realiza pe sfert (Figura 35).
Figura 35 Reprezentarea pe sfert a unei
proiecții ortogonale cu simetrie dublă

3.10. Marcarea centrelor pentru formele circulare
Contururile circulare au marcat centrul cu două linii subțiri, perpendiculare între ele, depăşind cu 2‐3
mm conturul respectiv (Figura 36). Dacă diametrul desenat este sub 10 mm, se utilizează linii continue, iar
dacă acesta depăşeşte 10 mm, marcajele sunt realizate cu linie‐punct. Afirmația este valabilă şi pentru
contururile semicirculare sau de forma unui arc de cerc (Figura 36).

Figura 36 Marcarea centrelor
pentru contururile circulare

Dacă mai multe contururi circulare succesive apropiate au centrele poziționate pe o aceeaşi dreaptă,
pentru marcarea centrelor acestora, se recomandă trasarea unei singure axe comune pe direcția respectivă
(Figura 37).
unor contururi circulare plasate
pe aceeaşi dreaptă‐suport

Pentru mai multe contururi circulare dispuse polar, adică în jurul unui punct, la aceeaşi distanță de
acesta, se recomandă trasarea integrală sau parțială a cercului purtător al centrelor, cu linie‐punct subțire.
Marcarea centrelor va fi realizată pe direcție radială (Figura 38).
pentru contururi circulare cu
dispunere polară
3.11. Teşiri plane ale formelor de revoluție
În proiecție longitudinală, teşirile plane ale formelor de revoluție, au trasate diagonalele cu linie
continuă subțire (Figura 39), pentru a diferenția fețele plane de cele curbate. Un marcaj grafic similar se
recomandă şi pentru fețele în formă de patrulater ale paralelipipedelor, ale trunchiurilor de piramidă în
acelaşi context de reprezentare (Figura 39).
Figura 39 Marcarea fețelor plane în
formă de patrulater şi a teşirilor
plane
3.12. Suprafețe cu striații sau cu relief mărunt
Relieful mărunt şi uniform, striațiile, se reprezintă numai pe o mică porțiune lângă contur, folosind
linie continuă subțire, chiar pentru muchiile reale (Figura 40).
Figura 40 Reprezentarea convențională a
reliefului mărunt

Pentru explicitarea striațiilor se înscriu pe o linie de indicație tipul şi dimensiunea lor, conform
standardului în vigoare, sau al convenții interne proprii .

4. Înscrierea dimensiunilor în desene

4.1. Semnificația operației de cotare
A cota un desen înseamnă a înscrie în desen setul de dimensiuni necesare determinării corecte şi
complete a dimensiunilor elementelor de construcții. Precizarea valorii dimensiunilor ridică gradul de
exactitate şi fidelitate al desenului peste valoarea pe care i‐o conferă reprezentarea la scară.
În elaborarea documentației , cotarea desenelor tehnice este la fel de importantă ca şi reprezentarea
formei obiectelor. Din aceleaşi raționamente ca şi în cazul reprezentării, cotarea este supusă unor reguli
standardizate.
4.2. Elementele cotării
Elementele grafice şi negrafice utilizate în cotare sunt prezentate în Figura 56:
Figura 56 Elementele cotării după standardul românesc

4.3. Liniile ajutătoare
Liniile ajutătoare delimitează dimensiunea cotată (Figura 57), fiind perpendiculare pe aceasta. Ele
sunt trasate cu linie continuă subțire.
Dacă spațiul nu permite trasarea lor perpendiculară pe dimensiunea cotată, liniile ajutătoare pot fi
înclinate la un unghi de 600 (Figura 57), dar cu păstrarea paralelismului lor.
Conform standardului românesc de cotare, liniile ajutătoare depăşesc linia de cotă cu 2‐3 mm.
Figura 57 Poziția liniilor
ajutătoare utilizate la cotare

4.4. Linia de cotă
Linia de cotă este paralelă cu dimensiunea cotată sau suprapusă cu aceasta, fiind trasată cu linie
continuă subțire (Figura 58).
Figura 58 Liniile de cotă
sunt paralele sau
suprapuse (rază, diametru)
cu dimensiunea cotată

Dacă o piesă este reprezentată în ruptură, linia de cotă este trasată continuu, iar valoarea înscrisă a
cotei este cea reală (Figura 59).

Figura 59 Linia de cotă este continuă în cazul
vederilor întrerupte

Liniile de cotă sunt plasate în majoritatea cazurilor în afara conturului exterior al obiectului
reprezentat, la o distanță de minimum 7 mm. Distanța între două linii de cotă paralele succesive are aceeaşi
valoare de 7 mm (Figura 60).
Figura 60 Plasarea liniilor de cotă față de
conturul exterior şi a liniilor de cotă
paralele succesive
Nu este admisă suprapunerea liniilor de cotă cu liniile de contur sau cu liniile de axă (Figura 61).
Figura 61 Linia de cotă în
raport cu contururile şi
cu liniile de axă

4.5. Extremitățile cotei
Extremitățile liniei de cotă, sau “elementele de capăt”, sunt de obicei săgeți, plasate simetric, ale
căror vârfuri indică totdeauna dimensiunea cotată (Figura 57, Figura 58, Figura 59, Figura 60, Figura 61).
Unghiul la vârf al săgeții poate varia între 150 şi 900. Săgeata poate fi închisă, sau deschisă, plină sau
numai conturată (Figura 62). Lungimea săgeții trebuie să fie proporțională cu dimensiunea textului cotelor.
Într‐un anumit desen, toate săgețile trebuie să aibă acelaşi aspect şi aceleaşi dimensiuni.
Figura 62 Forme posibile pentru săgețile liniei de cotă
Dacă spațiul nu permite plasarea clasică a liniilor de cotă, în interiorul liniilor ajutătoare, ele pot fi
dispuse în afara acestora, cu vârfurile spre interior, indicând dimensiunea cotată (Figura 63).
Figura 63 Plasarea săgeților în exteriorul liniilor ajutătoare

Într‐un lanț de cote care au lungimi reduse pe desen, săgețile intermediare pot fi înlocuite cu puncte
îngroşate (Figura 64). Lanțul de cote este delimitat la capetele sale prin două săgeți orientate cu vârful spre
interior.
Figura 64 Înlocuirea săgeților intermediare dintr‐
un lanț de cote prin puncte îngroşate
Linia de cotă are săgeată la un singur capăt în următoarele cazuri:
F la cotarea razelor de curbură (Figura 65):
Figura 65 Linie de cotă asimetrică utilizată la
cotarea razelor
F la cotarea elementelor simetrice reprezentate pe jumătate (Figura 66):
Figura 66 Cotarea
elementelor
reprezentate pe
jumătate
F la cotarea mai multor elemente în raport cu aceeaşi referință, folosind
aceeaşi linie de cotă (Figura 67):
Figura 67 Cotarea mai multor
elemente față de aceeaşi referință

F la cotarea diametrelor mari (Figura 68), când trasarea simetrică a liniei de
cotă încarcă desenul:
Figura 68 Cotarea
diametrelor mari cu linie
de cotă asimetrică

Extremitățile liniei de cotă pot deveni scurte bare subțiri paralele, înclinate la 45O (Figura 69) pe
desenele cu elemente de construcții: planuri de instalații, de amplasament a utilajelor, etc.
Figura 69 Utilizarea barelor oblice ca extremități ale
liniei de cotă
4.6. Liniile de indicație
Liniile de indicație servesc fie la scrierea cotelor dacă spațiul nu permite plasarea textului în poziția sa
de bază (Figura 70 a), fie la cotarea convențională a grosimii (Figura 70 b), în această a doua situație,
săgeata fiind înlocuită prin punct îngroşat:
Figura 70 Exemple de utilizare a
liniilor de indicație în cotare
4.7. Valoarea dimensiunii
Valoarea dimensiunii este un text scris cu cifre arabe, căruia i se pot ataşa, în funcție de necesități,
sufixe sau prefixe (Figura 71):
Figura 71 Valori ale unor
cote cu‐ şi fără sufixe şi
prefixe
Într‐un desen tehnic, se înscriu totdeauna valorile reale ale dimensiunilor, indiferent de scara la care
a fost realizat desenul (Figura 72)
Figura 72 Înscrierea valorilor
reale ale dimensiunilor în
desen, indiferent de
scara de reprezentare

Dimensiunile liniare se exprimă în milimetri; această unitate de măsură nu se înscrie pe desen. Dacă
este absolut necesară utilizarea altor unități de măsură pentru lungimi, după valoarea dimensiunii se înscrie
simbolul standardizat al acestei unități.
Dimensiunea caracterelor este de minim 3.5 mm. Într‐un anumit desen, toate cotele trebuie să fie
scrise cu aceeaşi înălțime a caracterelor! Textele cotelor trebuie să fie astfel poziționate încât să poată fi
citite privind desenul de la bază sau de la dreapta (Figura 73).
Figura 73 Înscrierea corectă a cotelor în
raport cu baza formatului

Textul poate fi poziționat în raport cu linia de cotă (Figura 74) deasupra acesteia, la o distanță de 1.5‐
2 mm, sau pe mijlocul liniei de cotă, prin întreruperea ei. În acest al doilea caz, textul trebuie să fie citibil
totdeauna de la baza formatului.
Figura 74 Poziționarea textului
cotei în raport cu linia de cotă
Textele cotelor nu se suprapun niciodată peste liniile de axă sau peste intersecțiile acestora (fig. 75).
Figura 75 Poziționarea
corectă şi respectiv
incorectă a textului cotelor
în raport cu liniile de axă
Cele mai utilizate prefixe pentru textele cotelor sunt (Figura 76):
F R pentru rază;
F Ø pentru diametre;
F S pentru sferă;
F □ pentru latura pătratului;

Figura 76 Prefixe frecvent
utilizate în textele cotelor
La cotarea deschiderilor unghiulare, se poate folosi oricare din unitățile de măsurare a unghiurilor, cu
condiția înscrierii ei pe desen (Figura 77). Lungimile arcelor de cerc sunt însoțite de semnul convențional
specific plasat deasupra valorii cotei (Figura 77).
Figura 77 Cotarea unghiurilor şi a lungimii
arcelor
4.8. Reguli referitoare la executarea elementelor de cotare
Distanța dintre linia de cotă şi elementul cotat, precum şi distanța dintre două linii de cotă succesive
va fi minimum 7 mm (fig. 78).

Se recomandă echidistanțarea liniilor de cotă paralele.
Cotele care se referă la dimensiunile consecutive ale unui obiect în aceeaşi direcție se aşează pe
aceeaşi linie de cotă (fig. 78).
Liniile de contur şi prelungirile lor nu pot servi ca linii de cotă (fig. 79).
Liniile de axă şi prelungirile lor pot fi folosite ca linii ajutătoare, dar nu pot fi întrebuințate ca linii
de cotă (fig. 80).
Nu se admite ca liniile de cotă să coincidă cu liniile ajutătoare, cu prelungirea lor, sau să treacă prin
punctele de intersecție a liniilor de contur (fig. 81).
În mod excepțional, liniile ajutătoare de cotă pot fi înclinate la 60° față de linia de cotă, dacă acest
lucru este necesar pentru claritatea cotării (fig. 82).
Figura 78
Figura 79

Figura 80
Figura 81
Figura 82
Pe cât posibil cotele înscrise nu trebuie să fie intersectate de linii din desen (linii de contur, de axă,
ajutătoare etc.) care ar împiedica citirea lor sau ar produce confuzii.
Dacă linia de cotă este tăiată de o axă în mijlocul ei, cifra de cotă se înscrie deplasat la stânga sau
dreapta axei. în cazul cotării intervalelor mici, se întrerupe axa, cota înscriindu‐se la mijlocul intervalului de
cotat (fig. 83).
Se va evita cotarea elementelor reprezentate prin linii întrerupte sau plasarea liniilor de cotă în
câmpuri haşurate. Dacă aceasta nu este posibil, haşurile se întrerup în dreptul cotei, lăsând un gol de formă
regulată (cerc, oval, pătrat, dreptunghi), în care se înscrie numărul de cotă (fig. 84).
Figura 83 Figura 84 Înscrierea cotelor în câmpuri haşurate
Pe desenele de detaliu executate la scările 1:1, 1:2, 1:2,5 toate cotele se dau în milimetri. În desenul
construcțiilor metalice indiferent de scara desenului, cotele se înscriu în milimetri.
În cazul construcțiilor clădirilor alcătuite din elemente fabricate sau prefabricate de construcții, cotele
se pot referi fie la dimensiunile de bază, fie la dimensiunile modulate.
Dimensiunile de bază sunt cele după care se execută un element prefabricat în atelier sau uzină.
Dimensiunile modulate (dimensiuni nominale) ale elementului prefabricat sunt cele necesare
punerii în operă a acestuia. Ele se obțin adăugând la dimensiunile de bază rosturile aferente.
De exemplu, dimensiunile de bază ale cărămizilor sunt 11,5 x 24 X 6,3 cm, iar cele modulate
12,5 X 25 X 7,5 cm considerând rosturile verticale egale cu 1 cm, iar cele orizontale cu 1,2 cm.
Astfel, pe desenele de detaliu la scările: 1:1, 1 :2, 1 :5 şi 1:10, cotele indică dimensiunile de bază, iar
pe desenele de ansamblu la scările 1 :50 sau mai mici, acestea se referă la dimensiunile modulate ale
elementelor de construcție .

5. Reprezentări schematice.
Elementele geometrice ale construcţiilor
5.1. Reprezentări schematice
Schema este o reprezentare grafică simplificată a structurii unui produs tehnic, a unei instalații sau
amenajări, a unei construcții, unui fenomen sau a unui proces etc, în care elementele acestora şi legăturile
dintre ele sunt figurate convențional, în general grafic, prin simboluri, în schemă, se pun în evidență
trăsăturile esențiale, făcând abstracție de particularități, de exemplu fără a indica forma precisă a unui
obiect sau a unei instalații, mijloacele de realizare a unei operații etc.
Schema se deosebeşte de diagramă — în care se reprezintă relațiile dintre mărimi — prin aceea că în
schemă se reprezintă însuşi obiectul, dispoziția, structura, fenomenul sau procesul real în trăsături
esențiale.
O schemă poate reprezenta relații cunoscute, cu simplificări care să permită sesizarea acestor relații
dintr‐o privire generală, după cum poate reprezenta şi o structură încă incomplet cunoscută (de exemplu
schema stereochimică a unei molecule), mersul general al unui fenomen sau al unui proces incomplet
analizat. în sensul larg al termenului, atât formulele matematice, cât şi figurile geometrice sunt scheme.
În tehnică se folosesc scheme cinematice, scheme de asamblare, scheme de circuit, scheme de
conexiuni electrice, scheme de instalații, scheme de procese tehnologico, scheme de servicii auxiliare etc.
În figurile de mai jos se dau câteva scheme şi anume: schema unui oficiu poştal de cartier (fig. 85),
schema unei amenajări hidrotehnice în plan (fig, 86) sau în secțiune (fig. 87), schema procesului electric
într‐o uzină termoelectrică (fig. 88), precum şi schema de circulație la o cantină (fig. 89) sau la o sală de
gimnastică (fig. 90).
Fig. 85 Schema unui oficiu poştal
1 — 13 — ordinea de desfăşurare a
fluxului de deservire.
Fig. 86 Schema unei amenajări
Fig. 87 Schema unei amenajări hidrotehnice, în plan.
hidrotehnice, în secțiune.

Fig. 88 Schema procesului
electric într‐o uzină termo‐
electrică.
Fig. 89 Schema de circulație la o cantină.
Fig. 90 Schema de circulație
pentru o sală de gimnastică :
1 — 13 — ordinea de
desfăşurare a circulației.
5.2. Elementele geometrice ale construcțiilor
Elementele geometrice ale construcțiilor sunt în funcție de tipul clădirii.
În funcție de particularitățile funcționale, constructive, şi de caracteristicile tehnico‐economice,
construcțiile civile pot fi de următoarele tipuri:
Clădiri cu distribuție celulară şi pereți portanți având de obicei iluminarea naturală ca: şcoli,
magazine mici, dispensare, locuințe etc. Structura de rezistența este alcătuită din pereți portanți şi planşee
sau acoperişuri plane prefabricate. Forma în plan a acestor clădiri cu puține nivele este de obicei un drept‐
unghi sau o asociere de dreptunghiuri (fig. 91).
Clădiri cu distribuție celulară şi schelet de rezistență, alcătuite în plan din sau
mai multe încăperi care se repetă, cum sunt spitalele, birourile etc. Sunt clădiri mari, cu înălțime mică a
nivelelor şi cu pereți despărțitori amplasați între stâlpii scheletului (fig. 92).

Rețeaua stâlpilor este ca aceea a încăperilor. Există tendința de folosire a rețelei de stâlpi cu deschideri
mari: 6 X 6, 9 X 9, 9 X 12, 12 X 12, 18 X 18 m, ceea ce permite adoptarea unor elemente de structură de
serie, corelate chiar cu cele folosite la construcțiile industriale.
Clădiri sală, la baza formei arhitectonice fiind un singur spațiu mare, necesitând un acoperiş de
deschidere mare, cum ar fi de exemplu o sală de expoziții (fig. 93).
Clădiri combinate dintr‐una sau mai multe săli mari şi încăperi cu distribuție celulară, cum ar fi sălile
de sport acoperite, sălile de spectacole etc. (fig. 94).
Alte construcții cum ar fi: stadioanele, bazinele de înot, hipodromurile etc. sunt construcții
descoperite, alcătuite în principal dintr‐o arenă şi tribune, care se pot executa din zidărie, beton, beton
armat monolit sau prefabricat.
Fig. 91 Clădiri de locuit cu distribuție celulară:
1 ‐ perete exterior; 2 — perete interior; 3 — perete de compartimentare; 4 — camere;
5 — bucătării; 6 — băi; 7 — culoare; 8 — boxe.
Fig. 92 Structuri din schelet cu distribuție celulară. Fig. 93 Clădire sală.

Fig. 94 Clădire combinată.
O clădire este alcătuită dintr‐o serie de elemente de construcții, îndeplinind roluri sau funcțiuni
bine definite.
Principalele elemente de construcții sunt:
F elementele de rezistență, care asigură rezistența şi stabilitatea construcției,
alcătuind structura de rezistență a clădirii, din fundații, ziduri, stâlpi, planşee,
şarpanta acoperişului, scări etc.;
F elementele despărțitoare, care despart încăperile între ele şi interiorul clădirii de
atmosfera înconjurătoare, şi care pot fi verticale (pereți de umplutură) sau
orizontale (planşeele, învelitoarea);
F elementele de finisaj, care servesc pentru a da construcțiilor un aspect plăcut şi
estetic (pardoseli, tâmplărie, geamuri, tencuieli, placaje, zugrăveli, vopsitorii) ;
F elementele de instalații asigură confortul şi igiena construcțiilor (instalații tehnico‐
sanitare, electrotehnice, de ventilație, ascensoare).
Elementele de fațadă ale unei clădiri sunt arătate în figurile 95 şi 93. Rosturile vizibile din blocurile
componente ale unei fațade sunt numite apareiaj (fig. 95). Straturile succesive de piatră, cărămidă etc. se
numesc asize. Blocurile mici şi neprelucrate decât pe o parte se numesc moloane, iar cele mai mari,
prelucrate pe toate fețele, piatră de talie. Blocurile de piatră cu fața vizibilă şi reliefată față de paramentul
general se numesc bosaje.
La partea inferioară zidurile au un soclu, iar la partea superioară o cornişă peste care se aşează
acoperişul; în cazul acoperişurilor terasă se execută un parapet din elemente verticale numite baluştri.
Uneori, sub cornişă se execută antablamentul, format din friză şi arhitravă.
Fețele zidurilor se plachează cu diferite materiale sau se tencuiesc, putând avea diferite culori sau
imitând modul de prelucrare a pietrei.
Grosimea zidurilor descreşte cu înălțimea. Uneori datorită solicitărilor, zidurile se consolidează cu
stâlpi, pilaştri sau contraforți (v. fig. 96). Alteori, zidurile sunt groase din considerente arhitecturale şi
anume pentru a permite scoaterea în evidență a fațadelor printr‐o serie de elemente decorative (socluri,
brâuri, profiluri, cornişe).
Aerisirea şi iluminarea încăperilor se fac prin ferestre, iar circulația se asigură prin uşi, în care scop se
prevăd goluri corespunzătoare în zidărie. Deasupra golurilor se aşează un buiandrug uneori un arc, care
acoperă golul şi descarcă greutatea părții superioare. Acoperirea spațiului dintre două ziduri, stâlpi etc, se
realizează cu bolți având forma în plan pătrată, dreptunghiulară, poligonală etc. În figura 97 sunt arătate
elementele unui arc, iar în figura 98 diferite tipuri de arce. Circulația între diferite încăperi ale aceluiaşi nivel
se asigură prin coridoare în cazul clădirilor mari sau printr‐un portic, care poate fi deschis sau acoperit.
La clădirile cu mai multe niveluri, delimitarea acestora se face prin planşee, susținute de ziduri
purtătoare (portante) sau stâlpi, constituind elementele verticale, sau de grinzi, care sunt elemente
orizontale de susținere. Circulația între diferitele niveluri se asigură pe scări, ascensoare şi mai rar planuri
înclinate (fig. 99).
Acoperişurile închid construcția la partea superioară şi o feresc de intemperii. Sunt formate din
şarpantă, care susține învelitoarea. Învelitoarea se poate executa cu una, două, trei sau patru pante, ori
poate fi plană sau curbă.
Nodurile sunt îmbinările a două sau mai multe bare ale unei grinzi cu zăbrele.
Îmbinarea este o asamblare rigidă a două sau mai multe elemente componente solide ale unui
sistem tehnic, care nu permite nici o deplasare relativă a elementelor îmbinate.


Fig. 95 Elementele fațadei unei Fig. 96 Elementele fațadei unei
clădiri cu acoperiş‐terasă. clădiri cu acoperiş obişnuit.
Fig. 97 Elementele arcului.

Fig. 98 Tipuri de arce
a — plat; b — bombat; c — în plin centru; d — frânt‐ascuțit; e — în ogivă maură;
f — miner de coş; g — trilobat; h — de descărcare (deasupra buiandrugului)
Fig. 99 Elementele pe verticală ale unei construcții.

6. Bare, noduri şi îmbinări la elementele şi

ansamblurile de construcţii
6.1. Generalități
Elementele de construcții care au două dimensiuni mult mai mari decât a treia se numesc plăci, în
cazul când poziția lor este orizontală şi pereți, în cazul poziției verticale. Cele care au o dimensiune mult mai
mare decât celelalte două se numesc grinzi, în cazul când au poziția orizontală şi stâlpi, când au poziția
verticală.
Grinzile au de transmis uneori sarcini mari pe deschideri mari; în acest caz ele se pot executa cu
zăbrele (fig. 100). Porțiunea cuprinsă între două noduri vecine ale unei grinzi cu zăbrele se numeşte bară.
Capetele barelor se pot prinde articulat sau rigid, prin buloane, nituri, sau sudură. După poziția lor în grindă
se deosebesc bare de talpă 7, care constituie conturul grinzii şi zăbrele, care leagă cele două tălpi şi care se
numesc montanți 2, când sunt perpendiculare pe axa grinzii sau diagonale 3, când sunt înclinate.
Fig. 100 Grindă cu zăbrele.
6.2. Noduri şi îmbinări la clementele şi ansamblurile de construcții din lemn
Lemnul este un material des folosit în construcții, având în vedere calitățile lui: rezistent, uşor, bun
izolator, se poate prelucra uşor.
Prin construcții de lemn se înțeleg, acele construcții sau elemente de construcții care sunt executate
exclusiv sau în cea mai mare parte din lemn. Ele pot avea caracter definitiv sau provizoriu.
O construcție din lemn se realizează prin îmbinarea elementelor componente în diferite moduri. Cea
mai simplă îmbinare este alăturarea dulapilor (fig. 101, a) şi solidarizarea lor cu scânduri sau şipci aşezate
transversal.
Uneori la îmbinarea prin alăturare dulapii pot fi tăiați oblic (fig. 101, b), în jumătate de lemn (fig. 101,
c) sau în lambă şi uluc (fig. 101, d).
Îmbinarea stâlpilor din lemn rotund sau ecarisat se mai poate face cu dornuri (fig. 102, a), eclise (fig.
102, b) buloane (fig. 102, c) sau pene (fig. 103).
Lemnul se utilizează în construcții pentru realizarea şarpantelor din lemn. Acestea au marele avantaj
de a permite execuția unui acoperiş cu pantă pronunțată, capabil a evacua rapid apa provenită din
precipitații, precum şi zăpada. Cel mai simplu sistem de fermă de lemn este arătat în figura 104,a), utilizat
pentru deschideri mici şi pante până la 40°, indicat pentru învelitori de țiglă. În figura 104,b se arată o
secțiune longitudinală prin aceeaşi fermă. Desenul fiind la o scară mică nu s‐au reprezentat fibrele
lemnoase longitudinale ; de asemenea nu s‐au indicat secțiunile diferitelor elemente, acestea rezultând din
calcul.
Fig. 101. îmbinarea dulapilor.

Fig. 102 Îmbinarea unui stâlp rotund : Fig. 103. Îmbinarea unei grinzi cu eclisă
a — cu dorn şi manşon; b — cu eclise în prag şi cu pene.
metalice; c — în jumătate de lemn şi
buloane.
Fig. 104. Fermă cu pop central:
a — secțiune transversală; b — secțiune longitudinală.

În figura 105 este reprezentată o fermă mai complexă în care apar în plus față de ferma anterioară
arbaletrierii.

Fig. 105 Fermă de lemn cu scaun şi arbaletrier.

În figura 106 se reprezintă un detaliu al jugului coşului de fum, care se execută în cazul planşeelor de
lemn.
Fig. 106 Jug pentru coş de fum la o construcție
cu planşeu din lemn.
Deseori, în zonele de munte se execută construcții cu caracter permanent, care au şi pereții din lemn.
Aceşti pereți pot fi executați în totalitate din lemn rotund sau ecarisat, sau au doar scheletul de rezistență
din lemn, în spațiile libere executându‐se umplutura. Astfel, în figura 107 se reprezintă îmbinarea grinzilor
orizontale la un colț exterior al unei case de munte.

Fig. 107 Detaliu de colț la o construcție cu pereți din lemn.

Uneori când se impune o mai bună izolare a planşeelor, se utilizează planşee de lemn duble (fig.
13.96). La partea superioară se dispun grinzi ale planşeului, care suportă încărcătura utilă a etajului
superior, iar la partea inferioară, grinzile tavanului, alternând cu cele ale planşeului. Pentru a realiza o bună
izolare, între cele două sisteme de grinzi de lemn se introduce un material elastic. Acest sistem de planşeu
are însă un dezavantaj, deoarece necesită o grosime mai mare, în comparație cu planşeele simple.
6.3. Zidărie, elemente din zidărie, încrucişări de ziduri
Prin construcții din zidărie se înțeleg construcțiile realizate din cărămidă, piatră sau beton simplu.
Cel mai utilizat material pentru zidărie este cărămida obişnuită şi cărămida eficientă (cu goluri).
Cărămida se utilizează în mod curent la ziduri de rezistență (portante) şi despărțitoare exterioare sau
interioare. Ea are dimensiunile de 24 x 11,5 X 6,3 cm. Se mai utilizează la realizarea stâlpilor (coloanelor), iar
în cazul construcțiilor prevăzute cu subsol, are rolul de a proteja hidroizolația verticală a zidului exterior al
acestuia.
Piatra şi îndeosebi cea brută se utilizează mai mult la executarea fundațiilor, a zidurilor de sprijin etc.
Betonul simplu are în general aceleaşi utilizări pe care le are şi piatra.
În figura 108 se arată un detaliu de reprezentare a unui zid executat din cărămidă, în grosime de o
cărămidă şi jumătate în zona de capăt. Pentru a se putea urmări rândurile orizontale, de aşezare a
cărămizilor (asize şi deci modul de realizare a legăturilor la fiecare rând) se dau în figură cele două rânduri
caracteristice. Deoarece este necesar a se realiza o față dreaptă pe verticală la terminarea zidului, se
utilizează trei sferturi de cărămidă care se reprezintă cu cele două diagonale. Pentru a se putea urmări şi
realizarea rosturilor pe verticală (care nu se pot suprapune), se dau două vederi: una din stânga şi alta din
față (jos).
Fig. 108. Capăt de zid.

În figura 109 se dau detalii de ziduri dau cărămidă în grosime de 1 1/2 pentru un colț.
La zidurile de cărămidă, care pot avea grosimea de 1/2, 1, 1 1/2, 2 etc. cărămizi se urmăreşte ca pe
verticală rosturile să nu fie în continuare, ci să alterneze. Această alternare, se numeşte legătură.

Fig. 109. Colțuri de ziduri.
În practica construcțiilor de zidărie se întâlnesc adesea şi stâlpi executați din cărămidă (fig. 110).
Aceştia pot avea legătura fie la mai multe rânduri, fie la fiecare rând.
Fig.110. Stâlp de
zidărie de 2x2
cărămizi cu legătura
la mai multe rânduri
În construcțiile de zidărie se mai întâlnesc bolți din cărămidă (fig. 111). Acestea se realizează la:
ferestre, subsoluri, planşee, portaluri etc.
Elementele unei bolți (v. fig. 111) sunt: punctele A şi B care se numesc naşteri, iar linia ce le uneşte se
numeşte linia naşterilor ; distanța dintre naşteri este numită lumina bolții. înălțimea de la linia naşterilor,
până la partea de jos a cheii se numeşte săgeata bolții . Partea interioară a bolții se numeşte intrados, iar
cea exterioară extra‐dos.


Fig. 111. Planşeu din boltă de zidărie de cărămidă peste subsol

În figura 112 se dă un detaliu de cornişe din beton armat pentru o construcție ce are ca structură
de rezistență ziduri portante din cărămidă executate la blocurile de locuințe până la patru etaje.
Fig. 112. Detaliu cornişe din beton armat.

În figura 113 se prezintă un detaliu de zid de o cărămidă, portant, interior. Sub zid se află o izolație
hidrofugă, apoi un soclu din beton simplu marca B 70, iar sub acesta fundația propriu‐zisă executată din
beton ciplopean în trepte. În partea dreaptă a zidului apare placa‐suport pentru pardoseală, în partea
stingă a zidului este reprezentată o secțiune printr‐un canal termic vizitabil. în figura 114 se arată un detaliu
pentru o fundație la un zid portant exterior din cărămidă, în stânga este desenată o pardoseală de mozaic,
iar spre exterior trotuarul şi dopul de bitum între dala prefabricată şi soclu, care are rolul de a opri
infiltrarea apei.

Fig. 113. Detaliu de fundație
la un zid interior din beton
ciclopean.
Fig.114. Detaliu de fundație
din beton ciclopean la un zid
exterior prevăzut cu soclu

6.4. Bare, noduri şi îmbinări la elementele de construcții din beton armat.
Construcțiile de beton armat se împart în două mari categorii:
@ construcții din beton armat monolit, realizate în totalitate pe şantiere, prin prepararea şi
apoi turnarea betonului în tipare (cofraje);
@ construcții din beton armat prefabricat, care se realizează din elemente tipizate, turnate în
ateliere speciale, urmând a se monta apoi pe şantiere.
Desenul de execuție al construcțiilor de beton armat, concretizat prin proiecte, necesită multe detalii
şi desene de ansamblu. Secțiunile orizontale, longitudinale şi transversale sunt desene de ansamblu.
Desenele de detaliu sunt: planurile de trasare, de cofraj, detaliile de armare etc.
Convențional se admite că la desenarea secțiunilor, se reprezintă doar conturul aparent al betonului
şi armăturile.
Scările cele mai utilizate la desenele de beton armat sunt 1 : 50 şi 1 : 100 pentru desenele de
ansamblu, iar pentru detalii se utilizează fie aceleaşi scări, fie scări mai mari, cum ar fi 1:20 sau1 : 10.
Cotarea se face conform normelor arătate anterior.
Pentru identificarea elementelor de construcții reprezentate în planuri şi detalii acestea se notează cu
litere şi cifre, astfel:
⇒ fundațiile se notează cu litera F urmată de un indice (cifră); de exemplu: Fl,
F2........, Fn .....
⇒ stâlpii se notează sub formă de fracție, având litera 5 urmată de un indice (cifră) la
numărător, iar la numitor secțiunea stâlpului în centimetri; de exemplu:
S3 S
, B5
30 × 40 30 × 40
⇒ grinzile se notează cu litera mare G, urmată de majuscule de la A...Z şi un indice numeric.
Majusculele indică planşeul căruia îi aparține (notând cu A planşeul peste subsol, cu B
planşeul peste parter, cu C planşeul peste etajul I etc), iar cifra rezultă de la numerotarea
tipurilor de grinzi ale planşeului respectiv;
⇒ există şi alte notații cum ar fi pentru diafragme (D8,T6,L9 etc), centurile (C5, C6), buiandrugii
(B2, B7, B5 etc) etc
Armăturile se notează şi se cotează pentru fiecare tip de bară extrasă, indicând toate lungimile
parțiale, fără linie de cotă.
Toate lungimile parțiale ale segmentelor barelor se calculează pe axă, iar ale etrierilor la fața
interioară.
Lungimea totală a unei bare rezultă din suma lungimilor parțiale rotunjite la centimetri întregi, plus
lungimea ciocurilor, care se ia de 2 x 70, totul rotunjit la multiplu de 5 cm, în plus.
Deasupra fiecărui tip de bară se înscriu următoarele date: marca barei, într‐un cerculeț, numărul
barelor de acelaşi tip, diametrul în milimetri precedat de semnul ∅ şi lungimea totală notată cu L. La plăci,
numărul barelor identice se dă prin numărul total de bare pe o anumită porțiune (de obicei pe metru) sau
prin echidistanța între ele. în acest sens se vor urmări figurile 115 şi 116.
Planşeele care conțin detalii de armare se completează cu un tabel cuprinzând extrasul de armătură.
În figura 115 se poate urmări modul de reprezentare şi cotare în planul de cofraj pentru un planşeu
simplu cu grinzi şi nervuri.
Pentru a se vedea alcătuirea planşeului s‐a făcut o secțiune verticală care s‐a răbătut pe planul
orizontal. Elementele planşeului fiind din beton armat, reprezentate la scară mai mică decât 1 : 50,
s‐au înnegrit.
În figura 116 se arată modul de armare a unei grinzi pe mai multe reazeme, cu armătură elastică.
Modul de notare a stâlpilor şi grinzilor se poate urmări în figurile 117 şi 118.


Fig. 115. Plan cofraj.
Fig.116. Armarea unei grinzi de beton cu mai multe reazeme
Fig.117. Planşeu de beton armat monolit alcătuit din grinzi , nervuri şi placă

Se observă înnegrirea părților secționate amintite anterior, astfel că în secțiunea longitudinală, din
figura 115, porțiunea înnegrită reprezintă placa şi grinzile principale G1 iar în cea transversală se înnegresc
placa şi grinzile secundare G2.
Figura 118 concretizează schematic secțiunea verticală printr‐o clădire cu structură de rezistență din
beton armat monolit, pe stâlpi şi grinzi cu vute (îngroşarea pe reazeme a grinzilor).
Fig. 118. Secțiune verticală
printr‐o clădire cu structură
generală de rezistență din
beton armat monolit.
Pentru a avea o imagine mai reală asupra modului de aşezare a armăturii într‐o grindă (tip buiandrug)
este suficient a urmări desenul spațial din figura 119.

Fig. 119. Montarea unei armături pentru un buiandrug de beton armat.

În figura 120 este reprezentat axono‐metric un planşeu din beton armat turnat monolit cu grinzi şi
nervuri, rezemate pe ziduri şi stâlpi intermediari din zidărie. în secțiune apare modul de aşezare a armăturii
în placă.
În figura 121 se arată un buiandrug din beton armat prefabricat.

Fig.120. Planşeu din beton armat monolit :
a ‐ axonometrie ; b‐ armarea plăcii pe deschiderea marginală
Fig.121. Buiandrug prefabricat din beton armat


7. Planurile unei construcţii

În continuare se prezintă planurile unei construcții de locuințe având subsol, parter şi patru etaje, cu
două apartamente la scară şi încălzire centrală şi anume:
@ planul fundației (fig. 122 . Se observă trasarea punctată a zidăriei nivelului superior, cotarea
de ansamblu, parțială şi de detaliu, precum şi cotele de nivel;
@ planul subsolului (fig. 123), având specificată destinația unei încăperi (uscătorie),
restul fiind boxe pe apartamente, precum şi pardoseala cu suprafața fiecărei încăperi,
circulația, accesul şi ventilația (iluminare) ;
@ planul parterului şi al etajului curent (fig. 124) cuprinzând compartimentarea, destinația
încăperilor, pardoseala şi suprafața, uşile şi ferestrele, cotele, obiectele sanitare, stâlpii ;
@ planul buiandrugilor pentru acoperirea golurilor (fig. 125), cuprinzând zidurile, stâlpii şi
tipul buiandrugilor;
@ planul cofrajului unui planşeu curent (fig. 126), cuprinzând grosimea plăcii reprezentată
prin diagonala pe care se scrie grosimea de 10 cm a acesteia, armătura de rezistență şi de
repartiție a plăcii, secțiuni prin grinzi şi centură.
7.1. SECȚIUNI
Secțiunile verticale arată sistemele alese pentru rezolvarea părții constructive pe înălțime, cum sunt
golurile în zidărie (uşi, ferestre), planşeele, acoperişul, fundațiile etc. Secțiunea cea mai importantă este
aceea care trece prin volumele caracteristice ale clădirii. în cazul când o secțiune nu este suficientă,
aceasta poate fi completată cu alte secțiuni paralele sau perpendiculare pe prima (transversale sau
longitudinale), poziția lor indicându‐se în planuri.
Între planul şi secțiunea unei construcții există o concordanță obligatorie (distanța între ziduri,
grosimea zidurilor, înălțimea parapetelor şi a ferestrelor, a uşilor etc).
Desenarea unei secțiuni începe cu cota zero a construcției (nivelul pardoselii parterului), desenând
schematic zidurile, planşeele şi conturul acoperişului, după care se trece la completarea elementelor de
elevație şi se termină cu desenarea în detaliu a fundațiilor şi a acoperişului. La construcțiile industriale se
poate începe schematizarea desenului cu stâlpii, fundațiile, acoperişul, trecând apoi la ziduri, goluri etc.
Gradul de detaliere a secțiunilor este în funcție de scara aleasă şi de faza de proiectare.
Zidurile se reprezintă prin semnele convenționale ale materialelor utilizate, cu respectarea
distanțelor şi a grosimilor stabilite în planuri, scoțând în evidență suprapunerea zidurilor portante şi variația
grosimii zidurilor pe verticală. Poziția uşilor şi ferestrelor este marcată prin înălțimea respectivă şi parapetul
menționat prin cifre (care poate avea aceeaşi grosime ca zidul sau poate avea o nişă pentru radiator).
Curțile de lumină şi supraluminatoarele din zidurile interioare, precum şi sistemul pentru acoperirea goluri‐
lor apare de asemenea în secțiune.
Fundațiile se reprezintă cu toate dimensiunile, fără a se intra în detaliile care fac obiectul planurilor
speciale de rezistență. Se indică obligatoriu cota tălpii fundației, precum şi măsurile ce se iau împotriva
infiltrațiilor de apă. De asemenea se prevăd porțiunile necesare a se excava sau a fi umplute (nivelarea
terenului).
Pe planşele la scară mai mică secțiunile se reprezintă haşurat, iar pe planşele la scară mare se
desenează diferitele elemente ale construcției (se arată distinct pardoseala, legătura planşeului cu zidurile
portante şi grinzile pe care reazemă). În secțiune apar diferențele de nivel, scările de legătură între ele,
rampele şi podestele scării (văzute sau punctate, când nu se văd).
Indiferent de modul de soluționare a acoperişului (terasă sau şarpantă) acesta apare în secțiune.
învelitoarea apare ca o linie la scări până la 1 : 100, sau cu detalii la scări mari (1 : 50), secționându‐se
panele etc. La construcțiile de lemn se trec toate dimensiunile elementelor, iar în cazul când acoperişul
cuprinde şi o mansardă, secțiunea se face prin părțile specifice ale acesteia.
Secțiunile mai cuprind uneori mobilier sau utilaj. Astfel la o sală de spectacol se vor arăta scaunele,
scena, iar la o hală industrială podul rulant, macaralele, anumite gabarite etc. Utilajul poate să fie
reprezentat conturat sau integral.

Cotele înscrise în secțiuni sunt: cotele de nivel ale fundațiilor, planşeelor, şarpantei sau terasei,
înălțimea uşilor, a ferestrelor, a parapetelor, pantele etc, fie că sunt secționate, fie desenate în elevație.
Cotele de nivel se pot indica pe fiecare element, sau în afara secțiunii dispuse vertical, cu o linie de referință
la fiecare cotă.
Diversele notaţii se scriu în text, pe plan, cum ar fi anumite instrucţiuni de execuţie sau trimiteri la
planşele de detaliu.
O secţiune transversală prin clădirea la care s-au dat planurile anterioare este arătată în figura 127.
7.2. FAȚADA ÎN DESEN
Fațadele trebuie să urmărească redarea proporțiilor şi expresivitatea construcției. Desenarea
fațadelor cere multă atenție şi o oarecare sensibilitate. Realizarea fațadelor se face pornind de la ansamblu
la detaliu şi anume pornind de la linia pământului şi determinând volumele construcției respective cu
ajutorul secțiunilor orizontale şi transversale (suprapunând calcul peste nivelurile caracteristice, când
desenele sunt la aceeaşi scară). În sfârşit, se desenează acoperişul şi denivelările terenului, conturând
silueta construcției. Se trasează axele şi golurile şi se urmăreşte expresia în proporție, ritm şi simetrie,
creând imaginea sugestivă a destinației construcției (locuință, teatru, fabrică, edificiu public).
Golurile ferestrelor şi uşilor se conturează în prima etapă, apoi prin desenarea elementelor la scară
(peste 1 : 100), inclusiv solbancurile la partea inferioară a ferestrelor, copertinele deasupra uşilor de intrare
şi diverse profile ornamentale. Solbancurile pot fi şi continue, împărțind fațada în registre.
Profilurile şi elementele decorative ale fațadelor trebuie să urmărească cu strictețe proporțiile lor
față de ansamblu, simplificând pentru scările reduse numai elementele secundare.
Utilizarea diferitelor materiale în fațadă se redă în desen: apareiajul natural al pietrelor, cărămida
aparentă sugerată prin haşuri orizontale, lemnul etc. în cazul elementelor prefabricate se va marca pe
fațadă poziția fiecărui element, chiar dacă acesta urmează a fi acoperit de tencuială, pentru a putea fi uşor
şi rapid montate în operă.
Acoperişurile cu pante repezi sunt elemente de arhitectură care trebuie tratate cu atenție, datorită
volumului lor. Se desenează obligatoriu lucarnele, luminatoarele, coşurile, a căror poziție şi înălțime se ia
din plan şi secțiuni. La fel se reprezintă jgheaburile şi burlanele.
Fațadele se prevăd cu cote pe înălțime, fie pe fațadă, fie alături, cu linii de referință pe verticală,
precum şi cu inscripții privind poziția fațadei față de plan.
În figura 128 se arată fațada principală a clădirii de locuințe prezentată anterior.
7.3. PLANUL DE SITUAȚIE
Planul de situație (fig. 129) are scopul de a marca poziția fiecărei clădiri şi adaptarea ei la condițiile
terenului şi cuprinde, o serie de date necesare pentru clarificarea tuturor problemelor în legătură cu
teritoriul, cum ar fi: căile de comunicații, vecinătățile, dotațiile din perimetrul său etc. Este recomandabil ca
declivitățile de teren să se dea prin curbe de nivel, legate de un reper, pe cât posibil în sistemul geodezic,
echidistanța curbelor fiind între 0,20 şi 2 m sau chiar 5 m. Orientarea terenului se dă prin indicarea
nordului, uneori şi cu direcția vântului dominant şi scara de reprezentare. Destinația fiecărei clădiri din
ansamblu se înscrie alături de conturul ei ori se marchează cu o literă sau cifră şi se trece în legendă.
În faza finală proiectul se completează şi cu date privind amenajarea terenului (trotuare, rampe de
acces, circulație, taluzări, ziduri de sprijin, drenaje etc). Aceste date sprijină şi completează proiectul
rețelelor exterioare (stâlpi pentru iluminat, cămine de vizitare, proiecte de drumuri, — refugii, spații de
întoarcere —, precum şi plantații, fântâni, statui etc).


Fig.122. Planul fundației

Fig.123. Planul subsolului

Fig.124. Planul parterului

Fig.125. Planul buiandrugilor
Fig.126. Planul cofrajului

Fig.127. Secțiune transversală

Fig.128. Fațada principală

Fig.129. Plan de situație

ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE
1. Domenii de utilizare a desenului tehnic ?

2. Tipuri de desene tehnice după modul de întocmire ?
3. Tipuri de desene tehnice după gradul de detaliere ?
4. Tipuri de desene tehnice după destinaţia lor ?
5. Tipuri de linii folosite la desenul tehnic ?
6. Ce se are în vedere la alegerea formatului pentru un desen ?
7. Ce scări grafice se utilizează ?
8. Când se utilizează scara progresivă sau „ scara cu reţea” ?
9. Care sunt avantajele scării triunghiulare ?
10. Enumeraţi cele 6 proiecţii ortogonale ?
11. Reguli esenţiale ale reprezentării în proiecţii ortogonale ?
12. Ce presupune alegerea vederii din faţă ?
13. Semnificaţia operaţiei de cotare ?
14. Care sunt elementele grafice şi negrafice utilizate după standardul românesc ?
15. La ce servesc liniile de indicaţie ?
16. În ce cazuri linia de cotă are săgeată la un singur capăt ?
17. Care sunt cele mai utilizate prefixe pentru textele cotelor ?
18. Ce este o reprezentare schematică ?
19. Ce sunt dimensiunile de bază ? La fel dimensiunile modulate ?
20. Clasificaţi construcţiile civile în funcţie de particularităţile funcţionale, constructive, şi de
caracteristicile tehnico-economice ?
21. Care sunt principalele elemente geometrice ale construcţiilor ?
22. Prin ce este concretizat desenul de execuţie al construcţiilor de beton armat ?
23. Care sunt considerate desene de ansamblu la construcţiile de beton armat ?
24. Care sunt scările cele mai utilizate la desenele de beton armat ?
25. Care sunt planurile unei construcţii ?
26. Ce trebuie să arate secţiunile verticale ?
27. Cu ce cotă începe desenarea unei secţiuni ?
28. Care sunt cotele care se înscriu în secţiuni ?
29. Ce trebuie să redea faţada în desen ?
30. Ce este obligatoriu să se redea în desen la acoperişuri ?
31. Ce trebuie să conţină planul de situaţie ?

8. DESENUL TOPOGRAFIC

8.1. PLANURI ŞI HĂRȚI TOPOGRAFICE

8.1.1. Generalități
Desenele topografice sunt reprezentări grafice ale unor suprafețe de teren având întinderi variabile,
ele constituind faza finală a lucrărilor topografice, în care se concretizează întreaga activitate de ridicare de
pe teren şi de prelucrare a datelor la birou.
Spre deosebire de celelalte desene tehnice, desenul topografic se execută în bună parte cu mâna
liberă, iar mijloacele de reprezentare presupun o selectare din punctul de vedere al preciziei şi al aspectului
lor estetic, care poate afecta calitatea desenului.
De asemenea ca utilizare desenul topografic serveşte unor numeroase şi diferite sectoare ale
producției sau cercetării ştiințifice. Aceasta impune ca elementele caracteristice ale teritoriului reprezentat
să difere. De asemenea diferă şi scara la care se execută desenele, precum şi modul lor de prezentare.
În funcție de scara de reprezentare şi de modul de întocmire, desenele topografice poartă
denumirea de planuri sau de hărți.
Planurile topografice redau suprafețe mici de teren la scări mari, neținând seama de curbura
pământului, în timp ce hărțile redau suprafețe mai întinse, la scări mai mici, luând în considerare curbura
pământului.
8.1.2. Clasificare
Clasificarea desenelor topografice şi a hărților se poate face după mai multe criterii şi anume:
după scară (tabelul 14.1), după conținut, după destinație, după cromatică, după modul de repre‐
zentare a reliefului, după natura exemplarului (unicat, multiple).
Tabelul 14.1
Clasificarea hărților şi planurilor topografice după scară

Nr. Denumirea Scara (1:n) Observații (destinații)
crt.
1 Hărți geografice 1:400 000 – Redau elementele cele mai generale ale
1:5 000 000 terenului
2 Hărți topografice 1:20 000 – Se obțin de regulă din prelucrarea
1:300 000 planurilor 1:10 000 sau pe cale
fotogrammetrică. Au caroiaj
rectangular.
3 a) planuri topografice la 1:10 000 – ‐ Plan general de ansamblu
scări mici 1:5 000 ‐ Plan topografic fundamental
b) planuri topografice la 1:2 000 ‐ Plan de situație (sau cadastrale),
scări mijlocii 1:1 000 sistematizare
‐ Planuri de sistematizare, execuție
c) planuri topografice la n < 1 000 Planuri tehnice de detalii de proiectare
scări mari

8.1.3. Planurile topografice necesare pentru investiții şi sistematizări
Etapele de elaborare ale proiectelor sunt în general următoarele : studiul tehnico‐economic (STE),
proiectul de ansamblu (PA), proiectul de execuție (PE). I/a un volum mic de proiectare ultimele două etape
se unesc într‐una singură numită ‐ proiect de ansamblu şi de execuție (PAE).
Planurile topografice necesare elaborării, documentațiilor tehnice pentru investiții şi sistematizare
sunt diferite ca scară şi conținut, fiind în funcție de fazele de proiectare şi de ramura pentru care se
execută proiectul. (industrie, industria construcțiilor, silvicultură, transporturi şi telecomunicații, construcții
de locuințe, construcții social‐culturale, investiții privind alimentarea cu apă şi canalizare, agricultură etc).

Planurile topografice necesare elaborării documentației tehnice pentru investițiile industriale sunt:
F în cadrul elaborării studiului tehnico‐economic, pentru justificarea amplasamentului propus:
9 planul teritoriului localității la scara 1: 10 000 sau 1: 5 000 ;
9 planul topografic pentru variantele de amplasament la scara 1: 2 000 ......1: 500 ;
F la elaborarea proiectului de ansamblu al investiției, la capitolul planul general sunt necesare:
9 schița regiunii geografice la scara 1 : 50 000 .....1:5 000 pentru indicarea amplasamentului
general al investiției;
9 planul de situație al întreprinderii cu regiunea înconjurătoare, la scara 1 : 5 000 ......1 : 1
000, conținând localitățile învecinate, întreprinderile sau unitățile existente, cursurile de apă
cu bornele cadastrului de apă, căile ferate, drumurile, rețelele edilitare etc.;
9 planul topografic al întreprinderii sau unității proiectate, la scara 1: 1 000 sau 1 : 500, pentru
variantele studiate, conținând curbele de nivel cu echidistanța corespunzătoare scării, căile
ferate etc.;
9 planul topografic al întreprinderii sau unității proiectate la scara 1 : 500 .... 1 : 200, limitat la
zona variantei propuse, conținând curbe de nivel la echidistanțe corespunzătoare scării şi
limitele proprietăților cu indicarea proprietarilor;
9 planul general de trasare la scara 1:1 000 ... 1: 500, completat cu rețeaua de
construcții aleasă în funcție de amplasarea investiției, repere pentru urmărirea tasărilor şi
date necesare trasărilor (unghiuri, lungimi, cote etc. j; planul topografic la scara 1 : 1 000
.....1 : 500, pentru căile de comunicații exterioare (căi ferate, drumuri) ; planul topografic la
scara 1: 2 000 ...... 1 : 1 000, pentru rețele electrice, funiculare etc.;
F la elaborarea proiectelor de execuție pe obiecte, pentru amplasament sunt necesare :
9 planul topografic al zonei de amplasare a investiției la scara 1 : 500 ..... 1 : 200 ;
9 planul topografic al zonei căilor de comunicații, rețele electrice, funiculare etc. la scara 1:1
000 .....1: 500;
9 planul general de trasare la scara 1: 1 000 .... 1: 500 ;
9 schița de trasare la scara 1 :200 cu completarea rețelei de construcții din planul general de
trasare şi cu datele necesare de trasare a obiectului;
9 profile transversale ale incintei şi ale căilor de comunicație exterioare şi interioare, la scara
1:100, pentru lungimi şi pentru cote; profile longitudinale la scara 1 : 1 000 .... 1 : 100.
La elaborarea acestor proiecte se utilizează în măsură tot mai mare material fotogrammetrie
(fotograme, fotoplanuri, planuri restituite).
8.1.4. Nomenclatura hărților şi planurilor topografice
Lucrările topografice care se execută în prezent pentru nevoile proiectării, sistematizării şi
investițiilor sunt legate de rețeaua de sprijin de stat (geodezică) ; există deci un sistem unic de referință atât
plani‐metric (un singur sistem de proiecție) cât şi altimetric.
Pentru o identificare operativă a planurilor, acestea se completează în mod obligatoriu cu o serie de
date şi anume:
F nomenclatura planurilor vecine, la care se racordează planul topografic;
F notarea coordonatelor X şi Y la caroiaj pe latura Sud şi Est;
F denumirea şi numărul planului (serie, simbol etc.);
F nomenclatura planului conform graficului de racordare;
F scara şi echidistanța;
F sistemul de referință (coordonate X, Y, proiecție, cotă) ;
F executanții lucrării;
F inițialele unității executante ;
F data executării planului;
F legenda pentru anumite semne convenționale special aplicate ;
F observații asupra planului topografic, în cazul când de exemplu se face o reambulare,
completare etc.
Planurile topografice, prin detaliile plani‐metrice pe care le conțin, ilustrează realitățile de pe teren la
un moment dat şi sunt valabile pentru o perioadă de timp limitată, deoarece ritmul executării construcțiilor

schimbă foarte repede configurația terenului. Din această cauză apare necesitatea ca planurile topografice
să fie actualizate periodic (reambulate), prin operarea schimbărilor survenite. Când modificările însumează
mai puțin de 2/3 din suprafața planului existent acestea se execută pe planul vechi; în caz că depăşesc
2/3 din datele acestuia, planul se redactează din nou. De asemenea rețeaua de sprijin planimetrică şi
nivelitică trebuie refăcută sau verificată periodic (de exemplu, rețeaua nivelitică la un interval de maximum
25 de ani).
Foile şi planurile topografice la scările 1:2 000, 1:1000 şi 1:500 sunt limitate de linii ale sistemului de
coordonate rectangulare Gauss‐Kruger pe fuse de 3°. Cadrul este de formă pătrată cu latura de 500
mm (fig. 14.1).
Fig. 14.1. Formatul planurilor
topografice având la bază proiecția
Gauss.

Nomenclatura planurilor topografice la scările 1 :2 000, 1 :1 000 şi 1 :500 se formează prin
coordonatele rectangulare ale colțului de sud‐vest al cadrului planului dat, cu indicarea în paranteză a
nomenclaturii hărții topografice la scara 1 :5 000 în care se cuprinde planul respectiv.
Caroiajul rectangular al planurilor topografice la aceste scări se trasează pe tot cuprinsul planului, la
intervale de 100 mm.
Dimensiunile planurilor topografice, la aceleaşi scări, având la bază un sistem local de coordonate
sunt conform STAS 1—57. Aceste planuri se orientează astfel ca lucrarea să poată fi cuprinsă într‐un format
cât mai redus. Caroiajul rectangular se orientează după direcțiile punctelor cardinale (având liniile paralele
sau înclinate față de chenar), intervalele de câte 100 mm corespunzând deci cu valorile indicate şi la
planurile în sistemul proiecției Gauss. în cuprinsul planului (când caroiajul este oblic față de chenar) se
desenează săgeata care indică nordul (aceasta este paralelă cu caroiajul) pentru evitarea unor eventuale
confuzii (fig. 14.2). Pentru planurile topografice pe benzi, racordarea planurilor şi formatul acestora este
creat pentru fiecare lucrare în parte şi se utilizează când planul se desfăşoară mai mult pe una din axele de
coordonate cum ar fi planurile pentru proiectarea de drumuri, conducte etc.

Fig. 14.2. Plan topografic cu sistem
local de coordonate

8.2. întocmirea planurilor topografice. Semne convenționale "topografice.
Folosirea culorilor la planurile topografice

8.2.1. Generalități
Modul de întocmire a planurilor topografice diferă în funcție de felul măsurătorilor, de rețeaua
cartografică (sistemul de proiecție), de scara la care se întocmesc şi de destinația lor.
Succesiunea operațiunilor de întocmire a planurilor având la bază sisteme locale de coordonate este
următoarea:
F operațiunile de întocmire a originalului de teren care cuprind : stabilirea scării şi a
formatului; pregătirea hârtiei de desen; trasarea axelor de coordonate ; raportarea puncte‐
lor;
F operațiunile de cartografiere sau de înnegrire a planurilor şi de cartografiere a elementelor
planimetrice şi de nivelment care cuprind: balustrarea punctelor; scrierea numerelor de
ordine şi a cotelor punctelor; trasarea limitelor obiectelor (detaliilor) şi suprafețelor (legarea
punctelor); alegerea şi aplicarea semnelor convenționale (cartografierea elementelor
planimetrice) ; reprezentarea reliefului; executarea inscripțiilor (cartografierea scrierilor, a
cadrului rectangular, geografic, ornamental); colorarea.

8.2.2. Întocmirea planului de teren (originalul)
Pentru executarea acestor operații sunt necesare o serie de instrumente utilizate în general în
desenul tehnic, precum şi unele instrumente sau aparate speciale, de o construcție mai mult sau mai puțin
pretențioasă, în funcție de precizia cerută lucrării. Astfel de instrumente sunt coordonatograful rectangular,
coordonatograful polar, raportoarele de precizie, maşinile de cartografiere etc.
Scara planurilor se alege conform STAS 2—59, în funcție de mărimea terenului, de mulțimea detaliilor
şi de scopul lucrării pentru care se întocmeşte planul. Formatul se alege astfel încât suprafața de
reprezentat să încapă în întregime pe o foaie de format obişnuit sau mărit, sau pe mai multe foi de acelaşi
format (STAS 1—57). Se preferă formatele uşor de utilizat (de exemplu A2, A1). Originalul de teren (minuta
topografică), se execută pe hârtie albă de desen sau pe hârtie milimetrică. în primul caz, operațiunile de
cartografiere se pot face pe acest desen, acesta devenind astfel un original, în caz contrar, se copiază
minuta pe calc de pe hârtia albă de desen sau de pe hârtia milimetrică şi acest desen pe calc devine
originalul. De regulă minuta se întocmeşte în creion de către operatorul topograf şi va fi apoi cartografiată
în tuş sau copiată în tuş pe calc. Coala de hârtie se fixează pe planşeta de desen prin prindere cu piuneze
sau prin lipire, acest din urmă caz fiind indicat atunci când planul se cartografiază (eventual în laviuri).
Originalele întocmite prin copierea minutei se mai execută pe calc pânzat sau pe alte materiale durabile.

8.2.3. Operațiunile de cartografiere a planurilor
În desenul de cartografiere trebuie să se respecte o serie de reguli cu privire la trasarea liniilor,
scriere, cromatică etc.
Astfel, liniile în desenul topografic se trag cât mai subțiri (0,1...0,2 mm), pentru a permite
reprezentarea pe plan a unui număr cât mai mare de obiecte. Distanța minimă între două linii trebuie să fie
de 0,2 mm pentru a putea fi percepute în mod distinct. Această distanță reprezintă distanța minimă admisă
între semnele convenționale sau orice alte reprezentări de pe planurile topografice. Când planul urmează a
fi cartografiat de către un cartograf, operatorul de teren trebuie să execute în creion o parte din
cartografiere şi anume unirea în creion a punctelor, semne convenționale, înscrierea cotelor punctelor —
cartograful urmând să facă înnegrirea în tuş a planului.
înnegrirea începe prin balustrarea în tuş cu cerculețe de 1 mm diametru a punctelor numerotate ale
planului. Dacă este necesar, stațiile se pot balustra. Numerele punctelor se scriu cu litere standardizate
(STAS 186— —71) cu caractere având înălțimea de 2,5 (2,0) mm pentru detalii, sau 3 mm pentru punctele
de sprijin. Scrierea pentru elementele principale ale terenului, numerotări topografice etc. se face de
exemplu cu caractere de 5 mm, iar a celor mai puțin importante cu caractere de 4 mm; unele denumiri (mai
importante) se scriu cu înălțimea de 6, 8, 10 sau 12 mm (cu majuscule). Scrierea cartografică are rolul de a

completa desenul topografic cu explicațiile necesare. Scrierea cartografică nu se limitează la scrierea
indicată în STAS 186—71, ci cuprinde şi alte categorii de scrieri utilizate mai cu seamă la hărțile şi planurile
care se întocmesc prin prelucrarea planurilor originale de teren.
Scrierea desenelor topografice care cuprind centre populate, elemente hidrografice, orografice,
diviziuni administrative etc. se face conform Normativului C. 100—69.
Semnele convenționale sunt elemente explicative ale planurilor care se cartografiază cu mâna liberă
sau cu dispozitive speciale.
Ca forme principale de relief (pozitive sau negative) se consideră cele indicate în figurile 14.3... 14.7,
astfel:
F muntele, înălțime (ridicătură — formă pozitivă de relief) a scoarței Pământului, având o
altitudine cu peste 200 m în plus față de regiunea înconjurătoare (având peste 1000 m față
de nivelul mării) şi de regulă versanți cu pante accidentate;
F dealul, înălțime cu circa 20 m mai mare (ca altitudine) față de regiunea înconjurătoare
(şi cu versanți relativ accidentați);
F mamelonul, înălțime cu 50... 150 m mai mare față de terenul din jur şi formă circulară
(sau ovoidală etc), pante (versanți) destul de accentuate;
F movila este un mamelon mai mic;
F colina este un deal mai mic, cu pante line.
La aceste înălțimi ale terenului se deosebesc vârful, versanții, poala (piciorul pantei), precum şi
creasta şi şaua.
Fig. 14.3. Bot de deal Fig. 14.4. Pinten

Fig. 14.5. Vale Fig. 14.6. Bazin hidrografic


Fig. 14.7. Talveg

Ca forme negative de relief se deosebesc :
F râpa sau prăpastia, care este o depresiune de teren cu versant (versanți) abrupt sau cu
pante accentuate ;
F valea, care este o depresiune (adâncitură) deschisă, prelungită, la care se deosebesc doi
versanți, şi linia de întâlnire a acestora — firul văii sau talvegul, care are o altitudine ce scade
continuu de la origine spre gura văii. Apa se scurge prin albia sau patul văii — fâşie de teren
de o parte şi de alta a talvegului.
Curbele de nivel se obțin de cele mai multe ori plecând de la un plan cotat (cu cote ale punctelor
caracteristice). Numărul punctelor cotate este reglementat prin instrucțiuni (tabelul 14.4).
Trasarea curbelor de nivel începe prin interpolarea între punctele cotate a punctelor de cotă rotundă.
Apoi aceste puncte de cotă rotundă se unesc între ele prin linii curbe, sinuoase. Interpolarea se poate face
numeric sau grafic.
Un procedeu des utilizat este cel de interpolare grafică cu hârtie milimetrică (fig. 14.8). În acest caz
marginea hârtiei milimetrice se aşează în lungul distanței AB, iar pe verticale se marchează punctele a,
respectiv b, în puncte corespunzătoare altitudinilor punctelor A, respectiv J5. Pentru aceasta, pe marginea
hârtiei milimetrice în dreptul liniaturii centimetrice pe dreapta sau pe stânga, se înscriu valorile curbelor de
nivel care vor fi interpolate între A şi B. Punctele a şi b (interpolate) se unesc printr‐o linie. La intersecția
liniei care le uneşte cu liniile centimetrice se află punctele pe a căror verticală, pe marginea hârtiei
milimetrice între A şi B, se găsesc punctele de cotă rotundă dintre acestea (în exemplul dat punctele prin
care trec curbele de 220 m, 225 m şi 230 m).
Fig.14.8
Un alt procedeu grafic este cu ajutorul izografului (izometrul), în care se utilizează calc milimetric sau
o hârtie transparentă pe care s‐au trasat linii paralele la distanțe egale, de circa 1,5 mm.
La cartografierea planurilor s‐au stabilit cinci categorii de greutate, în funcție de complexitatea lor, în
vederea normării operațiunilor (categoriile I—V), între care se pot face şi interpolări. Normarea se face prin
compararea fiecărei planşe de cartografiat cu modelele din Indicatorul 0—1961.
Prin reprezentarea reliefului — prin curbe de nivel, cât şi prin aplicarea pe plan a semnelor convenționale,
— cu atât mai detaliate cu cât scara este mai mare, complexitatea planurilor creşte, fiind de regulă mai
mare în reprezentarea terenului intravilan (fig. 14.9 ...14.11).
Precizia redactării grafice a planurilor topografice în vederea utilizării lor în proiectarea şi executarea
construcțiilor este dată de Normativul C. 110‐69 (tabelul 14.5).


Tabelul 14.4

Fig. 14.9. Cartogramă pentru
avizarea lucrărilor topografice la
scara 1 : 25 000
Tabelul 14.5

Fig.14.10. Plan de ansamblu la scară 1:25 000 (categoria a IV‐a de greutate)

8.2.4. Colorarea planurilor şi hărților topografice
Aşa cum s‐a arătat, cartografierea planurilor topografice se face | obişnuit în două culori: în tuş negru
planimetria şi semnele convenționale şi cu tuş sepia, curbele de nivel. Pe anumite planuri topografice unele
porțiuni pot fi colorate în scopul reprezentării mai plastice a obiectului. Alte planuri se colorează însă în
vederea unei utilizări mai complexe, cu culori indicate în STAS‐uri, ca de exemplu în STAS 3196—69 —
pentru zonificarea urbană, STAS 6125 — 66 — pentru planuri şi hărți forestiere, STAS 3948—69 — pentru
hărți şi profiluri geologice, STAS 6013‐68 — pentru îmbunătățiri funciare. Acestea se colorează, se
haşurează sau se cartografiază cu semne convenționale colorate.
Pentru desenul de sistematizare se redau câteva din cele mai importante reguli extrase din STAS
3196—69 în tabelul 14.6.


8.3. Reproducerea planurilor. Mărirea şi micşorarea planurilor.
Metoda caroiajului

Utilizarea planurilor şi a hărților topografice în executarea studiilor şi proiectelor diferitelor lucrări,
precum şi în alte scopuri, impune reproducerea acestora în mai multe exemplare. Reproducerea se poate
face la aceeaşi scară sau la o scară diferită de scara originalului.
Reproducerea la aceeaşi scară a planurilor se execută prin mai multe metode: prin copiere pe hârtie
de calc, prin metoda caroiajului (cadrilării), prin heliografiere, fotografiere şi gravare.
Metoda caroiajului constă în trasarea unui caroiaj pe original şi a unuia identic pe hârtia pe care se
face copierea.
Carourile se numerotează pe două laturi (exemplu pe latura de sus de la stânga la dreapta şi pe latura
din stânga de sus în jos), apoi se transpun pe copie elementele în fiecare pătrat, folosind distanțierul, com‐
pasul etc.
Heliografierea se face după un plan executat pe hârtie de calc, pe o hârtie sensibilizată (ozalid,
ferroprusiat sau ferrogalică), folosind un dispozitiv numit heliograf.

Fig. 14.12. Reproducerea planurilor
la scară diferită prin metoda
caroiajului
Planurile pot fi reproduse şi la o altă scară decât aceea a originalului. Scara copiei poate fi mai mare
sau mai mică. Cazul frecvent este acela al micşorării.
Metodele de reproducere la scări diferite sunt: metoda caroiajului, metoda coordonatelor, metoda
pantografierii şi metoda fotografierii (fotografică).
Metoda caroiajului constă în trasarea unor pătrate sau dreptunghiuri atât pe original cât şi pe copie,
colțurile acestora având aceleaşi coordonate. leaturile lor vor fi în raportul scării planului. Având carourile
trasate, raportarea se face cu ochiul liber, cu compase de reducție (fig. 14.12) sau cu ajutorul scării grafice
triunghiulare (universală).

8.4. Pregătirea topografică a proiectelor de construcții

La întocmirea proiectelor de construcții, în funcție de faza de proiectare, se întocmesc planul general
de trasare şi schemele de trasare, precum şi alte piese desenate cum sunt profilurile longitudinale,
profilurile transversale etc.
Planul general de trasare este rezultatul prelucrării topografice a planului general, pe care s‐au
reprezentat construcțiile la scara 1 :500 sau 1:1 000, sau chiar mai mare decât acestea. Se recomandă ca
acest plan să fie întocmit pe o hârtie de desen lipită pe un suport rigid. Planul general de trasare este
aşadar copia planului general, pe care pe lângă rețeaua de coordonate geodezice (a punctelor de
sprijin), se mai trasează şi o rețea numită rețeaua construcțiilor, proiectate pentru a deservi amplasarea
precum şi trasarea pe teren a construcțiilor. Această rețea nu mai este orientată geodezic, ci în funcție de
axele principale ale construcțiilor, care de obicei nu coincid cu direcția axelor de sprijin. Rețeaua
construcțiilor este o rețea specială, prin care atât trasarea cât şi calculele coordonatelor punctelor din
proiect se simplifică, datorită paralelismului dintre rețeaua de construcții şi axele principale ale con‐
strucțiilor sau ale căilor de comunicații (fig. 14.13).

Unele rețele destinate unui scop determinat, de exemplu nivelării de terenuri, se numesc şi
cartograme (fig. 14.14). în acest exemplu, la fiecare colț al caroiajului, cele trei cifre indică: stânga sus —
cota de execuție în raport cu terenul; dreapta sus — cota din proiect, dreapta jos — cota terenului, în
mijlocul caroului se trece volumul lucrării de terasamente, cu semnul plus pentru umpluturi şi cu semnul
minus pentru săpături.

Fig.14.13. Plan general cu rețeaua construcțiilor (linii continue) şi a coordonatelor (linii întrerupte)

Fig.14.14.Cartograma unui teren afectat unor construcții(suprafața haşurată reprezintă excavările)


Pe planurile de sistematizare, pe planurile generale şi pe cel general de trasare, se proiectează şi
curbele de nivel pe care le va prezenta terenul în urma executării lucrărilor de terasamente (fig. 14.15).
Profilul în lung este un desen de execuție necesar în proiectarea căilor de comunicații, conductelor
etc. Este o secțiune longitudinală reprezentată prin două scări diferite: o scară pentru distanțele orizontale
şi o scară pentru înălțimi, care este de 10 sau de 20 de ori mai mare decât cea orizontală. Pe profilul
longitudinal se trasează linia terenului natural, desenată de obicei cu linie continuă neagră şi linia
proiectului, desenată fie cu linie punct, fie cu linie roşie; se trasează de asemenea declivitățile liniei roşii
(pantele, respectiv rampele), distanțele între picheți, distanțele cumulate.

Fig. 14.15. Trasarea curbelor de nivel pe un caroiaj nivelitic
Fig.14.16. Plan de trasare a unui grup de clădiri


Profilul transversal se întocmeşte de obicei în fiecare punct pichetat şi este o secțiune transversală,
normală pe axa construcției.
Pentru unele construcții, cum ar fi căile de comunicație, se impune înscrierea datelor într‐un tabel, în
timp ce pentru altele, cum sunt conductele, se indică prin linii de referință elementele construcției.
Ca regulă generală, planurile (schemele) de trasare trebuie să conțină toate elementele topografice
necesare trasării construcțiilor, ca: distanțe orizontale, cote, unghiuri (fig. 14.16).
De asemenea, se mai întocmesc proiecte de urmărire a comportării construcțiilor în timp, având un
material cartografic adecvat (planuri, diagrame etc). Pe şantierele mari, în cadrul urmăririi execuției
construcțiilor se mai întocmeşte şi un plan general inventar al construcțiilor executate (provizorii şi de‐
finitive) .

8.4.1. Construirea profilului topografic
Profilul topografic este un element de bază al analizei reliefului, deoarece dă posibilitatea unei mai
bune înțelegeri a particularităților morfologice şi morfometrice ale acestuia. El rezultă din intersecția unui
plan vertical cu suprafața terestră şi poate fi întocmit doar în cazul în care relieful este reprezentat prin
metoda curbelor de nivel.
Pentru a construi un profil topografic se procedează astfel:
F se aleg punctele între care dorim să construim profilul (Figura 36a) şi se determină
altitudinile acestora (în cazul în care nu sunt puncte de cotă cunoscută);
F se unesc punctele cu o linie subțire şi de‐a lungul acesteia se aşează o bandă de hârtie pe
care se vor marca toate punctele de intersecție ale liniei de profil cu curbele de nivel şi cu
talvegurile văilor pe care acesta le traversează, înscriindu‐se şi altitudine punctelor
respective (Figura 36b);
F pe o hârtie milimetrică se trasează un sistem de axe YOX, unde pe abscisă vom avea
scara orizontală (sau scara distanțelor), iar pe ordonată scara verticală (sau scara
înălțimilor);
F se alege o scară verticală adecvată, de exemplu 1 cm = 100 m, şi se vor înscrie apoi pe
ordonată valorile de altitudine pornindu‐se din origine nu cu valoarea 0 (cu excepția
situațiilor când se execută profile în zone de câmpie), ci cu o valoare mai mică decât
altitudinea minimă întâlnită de‐a lungul liniei de profil;
F se aşează banda de hârtie de‐a lungul abscisei (Figura 37) şi din dreptul punctelor înscrise
pe ea se ridică perpendiculare până la altitudinea corespunzătoare fiecăruia dintre
acestea;
F punctele rezultate pe hârtia milimetrică se vor uni în ordinea raportării lor, obținându‐se
astfel linia profilului topografic.
În final, profilul se trasează în tuş şi se completează cu o serie de elemente, şi anume: titlu, scară,
orientare şi denumiri (Figura 38).
Titlul trebuie să scoată în evidență felul profilului (topografic, geomorfologic, longitudinal,
transversal, etc.), dar în acelaşi timp trebuie să conțină şi elemente de localizare, care să dea posibilitatea
identificării regiunii în care a fost realizat.
Scara este un element esențial al oricărei reprezentări grafice sau cartografice. În cazul profilului
topografic apar două scări: scara orizontală şi scara verticală. Scara orizontală este dată de scara hărții pe
care s‐a executat profilul, iar scara verticală este cea pe care o stabilim în funcție de caracteristicile
reliefului.

a.
b.
Figura 36 – Sector de hartă pe care se execută un profil topografic
a) alegerea punctelor A şi B
b) marcarea pe banda de hârtie a punctelor de intersecție ale liniei
de profil cu curbele de nivel şi talvegul văilor

Figura 37 – Raportarea punctelor pe hârtia milimetrică
Figura 38 – Profil topografic

Profilul topografic poate fi construit cu scara verticală normală sau exagerată. În primul caz cele două
scări au aceeaşi valoare, în timp ce exagerarea se referă la faptul că cele două scări diferă. Mărimea
exagerării poate fi calculată cu ajutorul formulei:
N
E=
n
unde:
E = exagerarea verticală a profilului
N = numitorul scării orizontale
n = numitorul scării verticale
Alegerea scării verticale nu trebuie făcută la întâmplare, ci ea trebuie să țină cont de o serie de
considerente, şi anume:
F profilul topografic trebuie să redea cât mai fidel aspectul reliefului din regiunea studiată. De
exemplu, în zonele deluroase relieful este alcătuit în general din culmi rotunjite şi culoare de vale

mai largi (Figura 39a). Dacă vom exagera prea puțin pe verticală zona deluroasă va căpăta mai
degrabă aspectul unei regiuni de câmpie (Figura 39b), iar dacă exagerarea va fi prea mare, aceasta
se va transforma într‐un relief montan tipic, cu creste ascuțite şi culoare de vale înguste, cu versanți
abrupți (Figura 39c);
F întotdeauna exagerarea va fi mai mică în regiunile montane, medie în zonele deluroase şi mare în
cele de câmpie;
F cu cât amplitudinea reliefului va fi mai mare, scara verticală va fi mai mică, şi invers, cu cât
amplitudinea va fi mai mică, scara verticală va fi mai mare;
Orientarea liniei de profil se referă la dispunerea acesteia față de punctele cardinale şi intercardinale.
Ea prezintă o importanță deosebită deoarece ne arată din ce direcție a fost privită secțiunea realizată prin
scoarța terestră. De asemenea, în cazul profilelor executate după linii frânte ea indică direcția fiecărui
segment al acestora (Figura 40).
Denumirile elementelor traversate de linia profilului topografic trebuie şi ele avute în vedere. De
obicei, denumirile formelor negative de relief şi ale elementelor hidrografice specifice acestora se scriu mai
jos decât cele ale formelor pozitive întâlnite în lungul liniei de profil (Figura 38).

Figura 39 – Profil topografic cu
scări verticale diferite
a) exagerare adecvată
b) exagerare prea mică
c) exagerare prea mare

Figura 40 – Profil topografic executat după o linie frântă
8.5. REPREZENTAREA RELIEFULUI PE PLANURI ŞI HĂRŢI
8.5.1. Metoda curbelor de nivel
Curbele de nivel sau izohipsele sunt linii care unesc puncte cu aceeaşi altitudine. Ele rezultă
din proiectarea pe plan a tuturor punctelor provenite din intersecția suprafeței terestre cu o serie
de planuri orizontale, paralele şi echidistante (Figura 7). Echidistanța poate fi definită ca distanța
care separă planurile imaginare de secționare a reliefului. Ea este de două feluri : naturală şi grafică.
Figura 7 – Principiul metodei
curbelor de nivel

Echidistanța naturală este valoarea în metri care desparte planurile de secționare a formelor
de relief, iar cea grafică este valoarea echidistanței naturale redusă la scara hărții. Echidistanța este
influențată de scară şi de forma de relief reprezentată. Astfel, pe hărțile la scara 1 : 10 000 ea este
de 2,5 m, pe cele la scara 1 : 25 000 are valoarea de 2,5 sau 10 m, la scara 1 : 50 000, de 10 sau
20 m, iar la scara 1 : 100 000, de 20 sau 40 m. În zonele cu relief muntos echidistanța este mai
mare decât în zonele joase şi relativ netede. Spre deosebire de hărțile topografice, pe cele
geografice echidistanța nu se menține aceeaşi, ci devine din ce în ce mai mare pe măsura creşterii
altitudinii.
Curbele de nivel sunt de mai multe feluri, în funcție de importanța lor, şi anume: curbe de
nivel principale, normale, secundare sau ajutătoare şi accidentale (Figura 8).
Figura 8 – Tipuri de curbe de nivel
a – principală ;
b – normală ;
c – ajutătoare ;
d – accidentală
Curbele de nivel principale sunt trasate cu o linie continuă mai groasă de culoare maro‐

roşcat. Din loc în loc ele sunt întrerupte pentru a se putea înscrie valorile de altitudine respective.
Curbele de nivel normale se desenează cu o linie continuă de culoare maro‐roşcat, dar mai
subțire decât cea prin care se reprezintă curbele principale. Între două curbe de nivel principale se
găsesc patru curbe de nivel normale.
Curbele de nivel secundare sau ajutătoare se trasează prin linii întrerupte. Echidistanța lor
este egală cu jumătate din echidistanța curbelor normale.
Curbele de nivel accidentale sunt redate prin linii punctate sau întrerupte. În cazul acestora
din urmă segmentele sunt mai mici decât cele ale curbelor secundare. Echidistanța curbelor
accidentale este egală cu un sfert din cea a curbelor normale. Totuşi, curbele accidentale, aşa cum
indică şi numele, sunt utilizate ori de câte ori este nevoie să se scoată în evidență anumite
„accidente” de relief, adică neregularități ale scoarței terestre având echidistanțe mai mici decât un
sfert din echidistanța curbelor normale. În aceste situații se recomandă ca pe curbele accidentale să
se înscrie valorile de altitudine respective.
În Figura 9 pot fi urmărite formele de relief care rezultă din modul în care se combină
curbele de nivel.
Cunoaşterea proprietăților curbelor de nivel dă posibilitatea descifrării mai rapide şi mai
exacte a reliefului de pe planurile şi hărțile topografice. După A.Năstase (1983), aceste proprietăți
sunt :
9 deplasându‐ne pe o curbă de nivel, nici nu urcăm şi nici nu coborâm ;
9 pe orice drum s‐ar merge între două curbe de nivel se va parcurge aceeaşi altitudine egală
cu echidistanța ;
9 curbele de nivel care se opun față în față sunt egale ca valoare (Figura 10);

9 curbele de nivel se pot atinge, dar nu se pot întretăia ( excepție făcând reprezentarea
stâncilor aplecate ) ;
9 curbele de nivel înaintează pe dealuri ( au o formă convexă ) şi se retrag pe văi ( au o
formă concavă ) ;
9 cu cât curbele de nivel sunt mai dese, cu atât panta este mai mare, şi invers, cu cât sunt
mai rare, cu atât panta este mai lină (Figura 7) ;
9 cu cât curbele de nivel sunt mai multe, cu atât altitudinea este mai mare şi cu cât sunt mai
puține, cu atât altitudinea este mai mică (cu condiția ca echidistanța să fie aceeaşi) ;
9 cifrele care indică valorile curbelor de nivel sunt astfel dispuse încât baza lor este aşezată
spre piciorul pantei.

Figura 9 – Sector de hartă în curbe
de nivel
1 – vale cu curs temporar ;
2 – şa ;
3 – cotă ;
4 – mamelon ;
5 – vale cu curs permanent ;
6 – bot de deal ;
7 – curbă de nivel principală ;
8 – curbă de nivel normală ;
9 – pinten ;
10 – culme ;
11 – bergstrich ( indicator de pantă ) ;
12 ‐ confluență

Figura 10 – Curbe de nivel care se
opun față în față
Citirea curbelor de nivel este mult uşurată de prezența indicatoarelor de pantă, care mai sunt
cunoscute şi sub denumirea de bergstrich – uri. Acestea sunt nişte liniuțe dispuse perpendicular pe
curbele de nivel, având rolul de a indica sensul în care coboară panta (Figura 11).
Figura 11 – Indicatoare de pantă
( bergstrich – uri )
1 – curbe de nivel ;
2 – bergstrich ‐ uri
Avantajul metodei curbelor de nivel este acela că dă posibilitatea rezolvării unor probleme de
ordin practic, cum ar fi : determinarea diferențelor de nivel dintre puncte, calculul altitudinii punctelor
şi pantelor dintre acestea, construirea profilelor, etc.
Un mare dezavantaj al acestei metode constă în faptul că reprezentarea reliefului nu este
sugestivă. Cu alte cuvinte, atunci când privim o hartă pe care sunt trasate curbe de nivel nu sesizăm
la prima vedere aspectul reliefului, fiind nevoie să procedăm la o descifrare a acestuia. De
asemenea, metoda curbelor de nivel nu dă posibilitatea reprezentării suprafețelor plane şi a celor

puternic înclinate. În cazul suprafețelor plane, din cauza denivelărilor extrem de reduse, harta
aproape că va fi lipsită de curbe de nivel, ceea ce ar crea falsa impresie că în acea zonă suprafața
terestră este perfect orizontală. Pentru a se înlătura acest neajuns se recurge, de obicei, la îndesirea
cotelor.
În cazul suprafețelor puternic înclinate, curbele de nivel vor fi extrem de apropiate sau chiar
se vor suprapune, astfel încât în acele zone harta îşi va pierde expresivitatea. De aceea,
reprezentarea pe hartă a abrupturilor, viroagelor şi a altor accidente de relief se va face prin haşuri
sau semne speciale.

8.6. Analiza şi interpretarea elementelor de
conținut ale hărții topografice

În general, analiza şi interpretarea unei hărți trebuie să aibă în vedere câteva aspecte deosebit
de importante, şi anume:
F a analiza harta înseamnă a studia fiecare element al său, astfel încât să putem extrage cât
mai multe informații despre teritoriul reprezentat;
F interpretarea presupune un efort suplimentar, de explicare a legăturilor cauzale dintre
elementele şi fenomenele cartografiate. Pentru aceasta este necesar să facem apel la toate
cunoştințele pe care le posedăm;
F hărțile nu apar din senin. Ele sunt realizate de cineva pentru a servi unui anumit scop. Dacă
reuşim să pricepem care este acel scop vom face un pas important spre înțelegerea hărții;
F harta este o formă de comunicare între cel care o creează şi cel care o utilizează, dar ca
orice formă de comunicare ea simplifică şi fragmentează realitatea;
F pentru a descifra harta este absolut necesar să cunoaştem limbajul simbolic pe care îl
foloseşte, cu alte cuvinte trebuie să dispunem de o legendă;
F harta şi realitatea nu sunt identice. Majoritatea greşelilor de interpretare apar din cauza
faptului că utilizatorii scapă din vedere acest lucru şi se aşteaptă la o corespondență directă
între ceea ce indică harta şi ceea ce este în realitate;
F harta este o imagine momentană a realității. Aproape întotdeauna harta pe care o avem la
dispoziție este deja învechită;
F interpretarea hărții nu trebuie să pornească de la ideea unui determinism absolut.
Proximitatea spațială nu înseamnă în mod necesar că între diferitele elemente există o
relație de tip cauză – efect;
F interpretarea se bazează şi pe informație negativă. Uneori, ceea ce nu apare pe hartă este la
fel de important ca şi ceea ce este reprezentat;
F interpretarea hărții este o abilitate care se dezvoltă odată cu practica.
8.6.1. Analiza reliefului
Pe hărțile topografice actuale relieful este reprezentat prin metoda curbelor de nivel. Aceasta
înseamnă că avem posibilitatea să determinăm altitudinile punctelor, diferențele de nivel dintre acestea şi
pantele diferitelor suprafețe, dar în acelaşi timp putem face şi unele observații de ordin calitativ asupra
diferitelor forme de relief (interfluvii, versanți, terase, lunci, etc). De asemenea, pe baza semnelor
convenționale specifice putem identifica caracterul şi amploarea intervenției antropice asupra reliefului.
A) ALTITUDINEA reprezintă distanța măsurată pe verticală de la o suprafață de referință până la un
punct. Când această suprafață se confundă cu nivelul mării altitudinea este absolută, iar când este vorba de
o suprafață oarecare, altitudinea este relativă. De exemplu, o terasă poate avea o altitudine absolută de
550 m şi o altitudine relativă de 30 m, prima fiind măsurat față de nivelul mării, iar cea de‐a doua față de
nivelul râului care a creat terasa respectivă. Atunci când analizăm o hartă topografică din punct de vedere
al reliefului este necesar mai întâi să vedem care este suprafața de nivel zero față de care s‐au măsurat
altitudinile punctelor. Această informație apare înscrisă sub scara grafică a hărții. Pentru teritoriul țării
noastre se utilizează un sistem de cote baltic, adică determinarea altitudinii punctelor se face în raport de
nivelul Mării Baltice în portul Kronstadt. Începând din anul 1971, pentru planurile realizate în scopuri
utilitare se foloseşte ca suprafață de referință nivelul Mării Negre în portul Constanța. De remarcat faptul
că nivelul Mării Baltice este mai ridicat decât al Mării Negre cu 0,529 m.

Analiza altitudinilor trebuie să aibă în vedere câteva aspecte deosebit de importante, şi anume:
altitudinile maxime şi minime, amplitudinea reliefului şi gradul de extensiune al diferitelor trepte
hipsometrice.
Altitudinile maxime apar pe interfluvii, de‐a lungul liniei care constituie cumpăna de ape ce separă
bazine hidrografice alăturate, şi ele ne oferă informații cu privire la etajarea elementelor climatice,
vegetație, solurilor şi activităților economice.
Altitudinile minime se întâlnesc de obicei de‐a lungul albiei minore a râurilor, iar în cazul regiunilor
litorale ele apar pe țărmul mărilor şi oceanelor. Altitudinile minime joacă rolul unor nivele de bază locale
sau generale, care controlează procesele de eroziune de pe teritoriul respectiv.
Amplitudinea reliefului reprezintă diferența dintre valoarea maximă şi cea minimă a altitudinii sale.
Cu cât aceasta este mai mare, cu atât mai intense vor fi procesele de eroziune care afectează suprafața
cartografiată. Prin contrast, o amplitudine mică indică o amploare mai redusă a eroziunii şi, implicit, a
degradării terenurilor.
Gradul de extensiune a diferitelor trepte altitudinale poate fi determinat cu ajutorul hărții
hipsometrice. Pe baza unei astfel de hărți se pot face unele corelații privind repartiția spațială a altor
elemente ele peisajului geografic.
B) PANTA este unghiul format de o distanță înclinată cu proiecția ei pe orizontală. Pe hărțile
topografice, distanțele dintre curbele de nivel sunt invers proporționale cu mărimea pantei. Astfel, pantele
mari sunt redate prin curbe de nivel foarte apropiate, iar cele mici prin curbe de nivel aflate la o distanță
mai mare una față de alta.
Ca şi amplitudinea reliefului, panta este un element morfometric care poate accelera sau frâna
procesele de degradare a terenurilor. Pe terenurile orizontale singurele procese de degradare sunt deflația,
sufoziunea şi tasarea. De asemenea, atunci când roca care apare la zi este solubilă, sub influența apei care
stagnează la nivelul suprafeței terestre un timp mai îndelungat apar forme specifice de dizolvare. Când
terenurile sunt slab înclinate încep să se manifeste eroziunea în suprafață, şiroirea şi chiar alunecările de
teren, în timp ce pantelor mai accentuate le sunt specifice procesele torențiale, curgerile noroioase,
solifluxiunea, creepingul şi prăbuşirile unor mase mari de rocă. Toate aceste forme de degradare a
terenurilor sunt redate pe hartă fie prin diferite moduri de combinare a curbelor de nivel, fie prin semne
convenționale specifice însoțite de informații suplimentare sub formă de litere sau cifre.
În cazul rețelei hidrografice panta de curgere a diferitelor organisme fluviatile cu caracter permanent
sau intermitent ne permite să apreciem tendințele de eroziune sau acumulare ale acestora.
Ca şi în natură, pe harta topografică cele mai mici pante se întâlnesc pe interfluviile plate sau cu
aspect rotunjit, pe terase, în lunci şi pe unele conuri de dejecție, dar mai ales în zonele de câmpie, pe
țărmurile mărilor şi oceanelor sau pe fundul unor depresiuni care în trecut au funcționat ca lacuri.
Pantele cele mai mari sunt specifice versanților văilor şi abrupturilor cu caracter structural şi
petrografic, rezultate în urma proceselor de orogeneză şi faliere sau prin acțiunea agenților externi.
C) DENSITATEA FRAGMENTĂRII RELIEFULUI este un element de analiză care evidențiază frecvența
alternanței culoarelor de vale cu suprafețele interfluviale. În termeni relativi această densitate poate fi
apreciată ca mică, medie şi mare, prin simpla observare a hărții topografice. În cazul în care este nevoie de
o precizie mai ridicată este necesar să întocmim o hartă a fragmentării orizontale a reliefului pe baza
calculării raportului dintre lungimea totală a rețelei de văi (exprimată în kilometri) şi suprafața pe care se
execută măsurarea acestora (de regulă 1 km2).
Fragmentarea orizontală a reliefului îşi pune amprenta asupra modului de utilizare a terenurilor. În
general, zonele slab fragmentate sunt favorabile dezvoltării culturilor agricole şi construirii aşezărilor
omeneşti şi căilor de comunicație, în timp ce ținuturile puternic fragmentate ridică numeroase obstacole în
calea valorificării lor economice.
D) ADÂNCIMEA FRAGMENTĂRII RELIEFULUI se referă la amploarea eroziunii liniare exercitată de
organismele hidrografice de pe un anumit teritoriu. Din acest punct de vedere analiza hărții ne permite să
constatăm situații diferite. Astfel, văile ai căror versanți sunt redați printr‐un număr mai mare de curbe de
nivel sunt văi mai adânci, ceea ce înseamnă că în acele zone adâncimea fragmentării reliefului este mai
mare. În alte zone, însă, versanții văilor sunt reprezentați prin curbe de nivel mai puține, fapt ce indică o
adâncime mai mică a acestora şi, deci, o valoare mai redusă a fragmentării verticale a reliefului. Pentru o
apreciere mai exactă a acestui parametru geomorfologic este necesar să recurgem la analiza unei hărți
speciale pe care sunt redate diferențele de nivel dintre altitudinile maxime şi minime caracteristice unor

suprafețe de 1km2. O astfel de hartă poartă denumirea de harta adâncimii fragmentării reliefului sau harta
energiei de relief.
E) ELEMENTELE DE RELIEF care pot fi întâlnite în mod frecvent pe hărțile topografice sunt:
interfluviile, versanții, terasele şi luncile. Cunoaşterea particularităților morfologice şi morfometrice ale
acestora se bazează pe întocmirea pofilelor topografice şi a hărții geomorfologice generale. Multe aspecte
pot fi însă înțelese prin simpla analiză a curbelor de nivel şi a semnelor convenționale care le însoțesc.
Interfluviile reprezintă forme de relief pozitive încadrate de două văi, având versanți cu dimensiuni
diferite şi pante variabile. După forma lor interfluviile pot fi ascuțite, plate sau rotunjite. Cele ascuțite
(Figura 11) apar mai rar în natură şi sunt redate pe hartă prin curbe de nivel foarte dese. Ele sunt specifice
zonelor montane, dar pot să apară şi în regiunile deluroase. Interfluviile rotunjite (Figura 12) se întâlnesc în
zonele de deal şi podiş, precum şi în masivele montane alcătuite din roci moi. Ele apar pe harta topografică
ca o succesiune de curbe de nivel rotunjite închise sau deschise. Interfluviile plate (Figura 13) sunt prezente
în zonele de câmpie (unde poartă denumirea de câmpuri). De asemenea, ele pot fi întâlnite şi în regiunile
de deal şi podiş sau chiar la munte, acolo unde s‐au format suprafețe de nivelare. Acest tip de interfluvii
este redat pe hartă prin curbe de nivel rotunjite şi depărtate.
Figura 11 – Interfluvii
ascuțite
Figura 12 – Interfluvii
rotunjite
Figura 13 – Interfluvii plate

Pe interfluvii apar o serie de microforme reprezentate prin vârfuri şi înşeuări. Vârfurile (cunoscute şi
sub denumirea de martori de eroziune) pot fi la rândul lor ascuțite, rotunjite sau plate. Ele se reprezintă pe
hartă prin curbe de nivel închise. Cu cât suprafața cuprinsă în interiorul curbei de nivel superioare este mai
mică, cu atât martorul de eroziune are un aspect mai ascuțit, şi invers, cu cât suprafața este mai mare, cu
atât martorul de eroziune va fi mai plat (Figura 14).
Figura 14 – Martori
de eroziune
Înşeuările reprezintă zone mai joase situate între două vârfuri. Ele sunt redate prin curbe de nivel
care se opun față în față şi care, prin urmare, au aceeaşi valoare (Figura 15). Alte elemente de interes în
analiza interfluviilor sunt altitudinile maxime şi minime ale acestora, panta în profil longitudinal , orientarea
în raport cu punctele cardinale, precum şi caracterul lor simetric sau asimetric.
Figura 15 ‐ Înşeuare
Versanții sunt suprafețe de racord între interfluviu şi vale. Principalele caracteristici ale acestora care
pot fi identificate pe harta topografică sunt: panta, expoziția şi forma.
După pantă se pot distinge trei categorii de versanți: versanți cu pantă mare sau abrupturi, versanți
cu pantă medie şi versanți cu pantă mică.
Expoziția versanților se referă la situarea acestora în raport cu punctele cardinale. Ea prezintă o
importanță deosebită pentru înțelegerea modului de utilizare a terenurilor, precum şi a dezvoltării
proceselor geomorfologice actuale. După expoziție putem deosebi:
9 versanți însoriți (orientați spre sud şi sud‐vest)
9 versanți semi‐însoriți (orientați spre sud‐est şi vest)
9 versanți semi‐umbriți (orientați spre est şi nord‐vest)
9 versanți umbriți ( orientați spre nord şi nord‐est)
Forma versanților poate fi şi ea diferită. În natură se pot întâlni versanți convecşi, concavi, drepți şi
micşti (Figura 16). Pe harta topografică versanții convecşi sunt reprezentați prin curbe de nivel mai rare în

partea superioară şi mai dese la bază. În cazul versanților cu formă concavă situația este exact inversă,
adică în partea superioară curbele de nivel sunt mai dese, iar la baza versantului sunt din ce în ce mai rare.
Versanții drepți sunt redați prin curbe de nivel relativ egal depărtate unele de altele, în timp ce versanții
micşti prezintă alternanțe de curbe de nivel apropiate şi depărtate.

Figura 16 – Tipuri de versanți
a. convecşi; b. concavi; c. drepți; d. micşti

Terasele reprezintă foste lunci, care în urma procesului de adâncire a râului au rămas suspendate de
o parte şi de alta a acestuia sub forma unor trepte. Ele prezintă o mare favorabilitate pentru dezvoltarea
agriculturii, amplasarea aşezărilor omeneşti şi construirea căilor de comunicație.
Terasele sunt alcătuite din două elemente: podul şi fruntea terasei. Podul terasei reprezintă o
suprafață netedă, în general slab înclinată, de aceea este redat pe hartă prin curbe de nivel depărtate, spre
deosebire de frunte, care având o înclinare destul de accentuată apare sub forma unor curbe de nivel mai
dese (Figura 17).

Figura 17 ‐ Terasă
Analiza teraselor pe baza hărții topografice trebuie să aibă în vedere câteva aspecte deosebit de
importante, şi anume: localizarea acestora, determinarea altitudinilor absolute şi relative, extensiunea
podului, panta în profil longitudinal, gradul de fragmentare, prezența conurilor de dejecție care parazitează
terasele, înclinarea frunții şi procesele geomorfologice actuale care afectează fruntea terasei. De
asemenea, este posibilă, şi chiar necesară, observarea tendinței evolutive a râului care a creat respectivele
terase, deoarece uneori acesta poate desfăşura o eroziune laterală deosebit de intensă, cu efecte negative
asupra stabilității lor.
Luncile sunt suprafețe de teren relativ netede prin care râurile curg la ape mari. Prin urmare, ele apar
întotdeauna în imediata vecinătate a acestora şi sunt reprezentate pe hartă prin curbe de nivel depărtate
față de râu (Figura 18). Din punct de vedere al analizei reliefului elementele care pot fi identificate pe harta
topografică sunt: localizarea, altitudinea relativă, lățimea, panta în profil longitudinal, prezența conurilor de
dejecție la contactul cu terasele sau versanții, caracteristicile grindurilor care marchează limita către albia

minoră, prezența popinelor, a sectoarelor de luncă înaltă şi luncă joasă, precum şi a zonelor de intensă
degradare prin eroziune laterală exercitată de râul principal şi afluenții săi.
F) PROCESELE GEOMORFOLOGICE ACTUALE care pot fi identificate cu uşurință pe harta topografică
datorită efectelor pe care le produc sunt: ravenarea, torențialitatea şi alunecările de teren.
Figura 18 ‐ Luncă
Ravenarea este procesul de eroziune liniară exercitat de scurgerea concentrată a apelor provenite
din precipitații în lungul versanților neprotejați de vegetație. Cu timpul, iau naştere forme de relief specifice
cunoscute sub denumirea de ogaşe şi ravene.
Ogaşul este o vale scurtă, având aspectul unui şanț cu maluri abrupte şi adâncimi cuprinse între 0,5 şi
2 m.
Ravena este o vale mai evoluată, cu adâncimi de peste 2 m, la care se pot distinge trei părți
componente: obârşia, canalul de scurgere şi conul de dejecție.
Torențialitatea este procesul de eroziune accelerată în urma căruia iau naştere forme de relief
caracteristice cunoscute sub denumirea de torenți. Torenții provin din ravenele care au ajuns la un stadiu
avansat de dezvoltare. Ei sunt alcătuiți din trei părți: bazinul de recepție, canalul de scurgere şi conul de
dejecție (Figura 19).
Bazinul de recepție este suprafața de pe care torentul îşi adună apele. Pe harta topografică el apare
ca un sistem de ravene şi ogaşe care converg către un punct aflat la o altitudine mai joasă şi care constituie
capătul superior al canalului de scurgere.
Canalul de scurgere are un aspect de jgheab cu maluri abrupte şi lungimi de câteva sute de metri.
Conul de dejecție se formează la capătul inferior al canalului de scurgere prin acumularea
materialelor provenite din bazinul de recepție.
Ogaşele, ravenele şi torenții se reprezintă pe hartă prin curbe de nivel care au acelaşi aspect cu cel al
văilor cu scurgere permanentă, însă din cauza pantelor mai accentuate ale talvegului lor curbele de nivel
sunt mai apropiate. În ceea ce priveşte conurile de dejecție acestea sunt redate prin curbe de nivel rotunjite
şi mai depărtate unele față de altele, având o formă opusă celor prin care se reprezintă canalele de
scurgere la gura cărora se formează.
Apariția pe harta topografică a unui număr mare de ogaşe, ravene şi torenți indică o amploare
ridicată a degradării terenurilor, în timp ce prezența lor în număr mai mic ne permite să apreciem faptul că
formele de relief se află într‐un stadiu de relativă stabilitate.
Alunecările de teren sunt deplasările gravitaționale bruşte şi rapide ale unor mari porțiuni de versant
favorizate de prezența în substrat a argilei sau lentilelor de sare, care prin umectare devin plastice. Ele se
produc îndeosebi pe versanții abrupți din zonele montane şi deluroase în perioadele cu căderi de
precipitații abundente. Alunecările de teren au un mare potențial distructiv şi lasă urme vizibile în peisaj,
fapt pentru care trebuie prevenite şi combătute printr‐o serie de măsuri specifice.
Pe harta topografică aceste forme de degradare a terenurilor sunt reprezentate prin curbe de nivel
întrerupte sau cu aspect neregulat (Figura 20). Prin urmare, putem identifica cu uşurință prezența lor pe un
anumit teritoriu şi putem estima pe baza dimensiunilor şi frecvenței lor de apariție gradul de degradare a
formelor de relief.



Figura 19 – Părțile componente ale unui torent
a. bazin de recepție; b. canal de scurgere; c. con
de dejecție

Figura 20 – Alunecări de
teren
a) reprezentate prin curbe de
nivel întrerupte;
b) reprezentate prin curbe de
nivel neregulate.

g) Formele antropice de relief care pot fi observate şi analizate pe baza hărții topografice sunt
reprezentate prin semne convenționale, care în majoritatea cazurilor apar în culoarea maro, ca şi curbele
de nivel. Aceste forme de relief sunt de două tipuri: pozitive şi negative.
Formele pozitive care apar mai frecvent sunt rambleele, barajele, digurile de protecție împotriva
inundațiilor şi haldele de steril de la exploatările miniere.
Dintre formele negative cel mai des întâlnite sunt debleele, canalele de irigație şi cele de navigație,
carierele, precum şi unele gropi cu diferite destinații.
Uneori, însă, omul intervine în peisaj cu scopul de a nivela anumite suprafețe, fie pentru a le
transforma în terenuri agricole (terase de versant), fie pentru a construi aşezări omeneşti şi căi de
comunicație. Când acestea nu sunt evidențiate prin semne convenționale specifice ele pot fi deduse pe
baza altor elemente cartografia.
8.6.2. Analiza hidrografiei
Apa prezintă o mare importanță pentru viața omului şi a celorlalte viețuitoare de pe planeta noastră,
de aceea hărțile acordă o atenție deosebită acestei resurse vitale. Prin urmare, materialele cartografice ne
oferă numeroase informații privind pânza freatică, apele curgătoare, organismele hidrografice cu scurgere
intermitentă, lacurile, mlaştinile, ghețarii, precum şi mările şi oceanele care scaldă țărmurile regiunilor
litorale.
a) PÂNZA FREATICĂ este un strat de apă subterană situat aproape de suprafața solului. Ea poate să
apară la zi în mod natural fie sub formă concentrată, în izvoare şi fântâni arteziene, fie sub formă difuză, în
aşa numitele „piştiri de versant”. De asemenea, pânza freatică poate fi interceptată prin săparea fântânilor
şi forajelor. Izvoarele, fântânile şi forajele sunt reprezentate pe hartă prin semne convenționale însoțite de
explicații suplimentare, care se referă la calitatea apei, debitul izvoarelor, adâncimea apei din fântâni şi
foraje măsurată de la suprafața solului, iar uneori este indicată chiar şi altitudinea la care se găseşte nivelul
piezometric. Astfel de informații ne permit să facem unele estimări privind extensiunea apelor subterane,
abundența lor, adâncimea la care se găsesc, direcția aproximativă de curgere şi accesibilitatea acestora.

b) APELE CURGĂTOARE sunt reprezentate pe hartă prin semne convenționale liniare, de culoare
albastră. Astfel, cele a căror lățime nu poate fi redată la scară se trasează printr‐o linie continuă, care se
îngroaşă treptat de la izvor spre vărsare, în timp ce apele curgătoare care pot fi redate la scara hărții se
reprezintă prin trasarea liniilor de mal (cu albastru închis) şi colorarea suprafeței ocupate de apă (cu
albastru deschis).
Totalitatea apelor curgătoare de pe un anumit teritoriu formează rețeaua hidrografică. Aceasta
poate să prezinte aspecte diferite în funcție de structura geologică şi configurația terenului. Prin urmare, în
literatura geografică se vorbeşte despre rețele hidrografice dendritice, radiale, centripete, în grilaj şi
rectangulare.
Rețeaua hidrografică dendritică (Figura 21a) are un aspect ramificat neregulat şi prezintă zone de
confluență caracterizate prin faptul că râul colector şi afluenții săi formează unghiuri mai mici de 900. Acest
tip de rețea, care este cel mai frecvent întâlnit, constituie dovada absenței unei structuri geologice
specifice. În acelaşi timp, rețeaua dendritică, indică existența în regiune a unor roci cu rezistență similară la
degradare şi eroziune.
Rețeaua hidrografic radială (Figura 21b) este specifică conurilor vulcanice şi structurilor geologice
cu boltiri sub formă de domuri. Ea este caracterizată prin ape curgătoare cu aspect divergent.
Rețeaua hidrografică centripetă (Figura 21c) apare atunci când apele curgătoare converg către o
zonă mai joasă, apărută fie pe fondul unor mişcări subsidente, fie prin înălțarea mai accentuată a ținuturilor
înconjurătoare.
Rețeaua hidrografică în grilaj (Figura 21d) constă în existența unor cursuri de apă paralele care
primesc afluenți scurți, cu dispunere perpendiculară. De obicei, acest tip de rețea pune în evidență
prezența unor fâşii paralele de roci mai moi. În consecință, putem presupune că interfluviile care separă
văile paralele sunt alcătuite din roci mai dure.
Rețeaua hidrografică rectangulară (Figura 21e) are un aspect oarecum similar, însă specificul ei
constă în faptul că văile s‐au format în lungul unor fisuri dispuse perpendicular unele față de altele, care
afectează parte superioară a scoarței terestre şi învelişul de sol. Rețelele hidrografice rectangulare sunt
specifice regiunilor în care predomină rocile vulcanice sau metamorfice.
Analiza rețelei hidrografice trebuie să treacă dincolo de aceste chestiuni de ordin general şi să se
concentreze pe studierea fiecărui curs de apă în parte. În acest scop se vor avea în vedere mai multe
elemente deosebit de importante pentru înțelegerea interacțiunilor cu celelalte elemente ale mediului
înconjurător, şi anume: localizarea, direcția de curgere, lungimea, lățimea, adâncimea, panta, viteza
curentului de apă, gradul de meandrare, natura patului albiei, înălțimea malurilor, zonele de despletire,
ostroavele, depunerile nisipoase, lacurile de acumulare (amplasare şi caracteristici), existența zonelor
inundabile, numărul afluenților cu scurgere permanentă şi intermitentă, etc.
Localizarea se referă la poziția geografică a unui râu sau a unui sector al acestuia în raport cu
principalele forme de relief şi cu localitățile situate pe cele două maluri ale sale.
Direcția de curgere trebuie apreciată pe baza punctelor cardinale. Dacă mai multe râuri au
aproximativ aceeaşi direcție de curgere, acest lucru ne permite să deducem care este panta generală a
terenului.
Lungimea unui râu este linia sinuoasă care uneşte punctul de obârşie cu gura de vărsare. Cu cât
lungimea cursurilor de apă este mai mare cu atât mai ridicat va fi impactul asupra celorlalte elemente ale
peisajului geografic.
Lățimea râului reprezintă distanța dintre cele două maluri ale sale măsurată de‐a lungul unei linii
perpendiculare pe acestea.
Adâncimea este distanța măsurată pe verticală de la suprafața apei până la fundul râului. O
adâncime mai mare poate sugera un grad mai avansat de evoluție, dar şi prezența unor sectoare de albie
alcătuite din roci mai moi sau chiar existența unor puternici curenți turbionari.
Panta de curgere ne arată cât de înclinată este albia râului în raport cu orizontala. În general, pantele
mari sunt specifice arterelor hidrografice tinere, cu scurgere impetuoasă şi o mare forță de eroziune în
adâncime. În plus, astfel de râuri au un potențial hidroenergetic ridicat, dar sunt nefavorabile navigației.
Râurile evoluate pot prezenta pante accentuate în sectorul superior. Prin contrast, pantele mai reduse
indică artere hidrografice cu vechime mare, care curg mai domol, şi care exercită mai mult o eroziune
laterală însoțită de depunerea aluviunilor pe anumite sectoare. Ele sunt de cele mai multe ori favorabile

navigației şi au un potențial energetic destul de scăzut. Majoritatea râurilor bine dezvoltate prezintă în
cursul inferior pante domoale.
Viteza curentului de apă corelată cu adâncimea şi lățimea râului ne dă posibilitatea să tragem unele
concluzii privind debitul mediu al râului respectiv şi să estimăm astfel resursele de apă dintr‐o anumită
regiune. Viteza curentului de apă apare înscrisă pe hărți în lungul unei săgeți care indică direcția de curgere
a acestuia.
Gradul de meandrare sau coeficientul de sinuozitate poate fi exprimat în termeni relativi sau se
poate calcula pe baza raportului dintre lungimea sinuoasă a râului şi lungimea sa în linie dreaptă. Când
acest coeficient are valoarea 1 aceasta înseamnă că râul are un curs rectiliniu. Cu cât valoarea sa este mai
mare gradul de meandrare este mai accentuat. Un grad mare de meandrare indică o pantă mică de curgere
şi o eroziune laterală activă.
Natura patului albiei minore este indicată pe hartă prin simboluri sub formă de litere (de exemplu: T
= tare, P = piatră, Pş = pietriş, etc.). Ea ne dă posibilitatea să apreciem care sunt sectoarele de râu pe care
pot fi amplasate balastiere sau care sunt aliniamentele cele mai favorabile pentru construirea podurilor,
barajelor, etc.
Înălțimea malurilor este un element morfometric care pune în evidență forța de eroziune a
cursurilor de apă. Cu cât malurile sunt mai înalte cu atât râul sapă mai puternic pe verticală. În cazul râurilor
care meandrează apar două categorii de maluri, uşor de identificat pe harta topografică. Este vorba de
malurile concave, înalte şi abrupte, în care curentul de apă loveşte neîncetat, şi de malurile convexe, unde
predomină acumularea, care sunt joase şi cu depuneri nisipoase sub formă de plaje (renii).
Zonele de despletire apar acolo unde curentul de apă principal se împarte în mai multe brațe
secundare care închid între ele ostroave. Prezența zonelor de despletire indică existența unor pante de
curgere mici şi a unor cantități însemnate de aluviuni în apa râului.
Ostroavele sunt insule fluviale apărute ca urmare a procesului de despletire a cursurilor de apă. Pe
baza hărții topografice putem identifica pentru fiecare dintre acestea mai multe elemente caracteristice, şi
anume: lungimea, lățimea, suprafața, altitudinea relativă, natura depozitelor care le alcătuiesc (nisip,
pietriş, nisip cu blocuri de piatră, etc.), prezența sau absența vegetației, precum şi tendințele de evoluție.
Depunerile nisipoase se întâlnesc sub forma reniilor, care sunt specifice malurilor joase, de formă
convexă, sau sub forma bancurilor nisipoase din lungul râurilor. Acestea din urmă apar ca depozite
nisipoase submerse, dar pe măsură ce evoluează încep să iasă la suprafața apei sub forma unor limbi de
nisip. Ele constituie un mare obstacol pentru buna desfăşurare a navigației fluviale.
Lacurile de acumulare iau naştere prin bararea cursurilor de apă. Ele sunt uşor de identificat pe hartă
deoarece apar în albia râurilor şi au un aspect alungit. Pentru fiecare dintre ele putem determina lungimea,
lățimea, suprafața, adâncimea şi caracteristicile malurilor.
Alte elemente de interes în analiza apelor curgătoare pe baza hărții topografice sunt: existența
zonelor inundabile (amplasare şi caracteristici), numărul afluenților cu scurgere permanentă şi a celor cu
scurgere intermitentă şi prezența în lungul albiilor a zătoanelor, brațelor părăsite, belciugelor, popinelor,
repezişurilor şi cascadelor.
Unitatea de bază pentru studiile hidrologice o constituie bazinul hidrografic. Acesta poate fi definit ca
teritoriul de pe care un râu îşi adună apele. Un bazin hidrografic este delimitat de cele vecine printr‐o linie
sinuoasă care poartă denumirea de cumpănă de ape şi care poate fi trasată pe hartă pe baza curbelor de
nivel. De obicei, cumpăna de ape urmăreşte linia celor mai mari înălțimi din lungul interfluviului. Există însă
şi situații când eroziunea regresivă accelerată a râurilor din bazinele hidrografice alăturate reuşeşte să
împingă cumpăna de ape dincolo de linia celor mai mari înălțimi. Prin urmare, un prim aspect care trebuie
urmărit pe harta topografică este gradul de stabilitate al cumpenelor de ape. Atunci când în apropierea lor
se remarcă prezența unor organisme torențiale cu bazine de recepție bine dezvoltate aceasta însemnă că s‐
a ajuns la un grad de instabilitate destul de ridicat, ceea în timp va duce la deplasarea cumpenelor de ape şi
la apariția unor fenomene de captare.
Pe baza hărții topografice mai pot fi evidențiate însă şi o serie de elemente morfologice şi
morfometrice ale bazinelor hidrografice, cum ar fi: unitățile de relief în care se dezvoltă, forma, caracterul
simetric sau asimetric, lungimea, lățimea, suprafața, altitudinea medie şi gradul de acoperire cu vegetație.


Figura 21 – Tipuri de rețele hidrografice
a. dendritică; b. radială; c. centripetă
d. în grilaj; e. rectangulară.


Unitățile de relief în care se dezvoltă bazinele hidrografice îşi pun amprenta asupra tuturor
caracteristicilor hidrologice ale râurilor. După formele de relief din cuprinsul lor bazinele hidrografice se
împart astfel:
9 bazine hidrografice din regiunile montane;
9 bazine hidrografice din regiunile deluroase;
9 bazine hidrografice din regiunile de câmpie;
9 bazine hidrografice mixte.
Forma bazinelor hidrografice depinde de vechimea râului principal, de structura geologică şi de
gradul de duritate al rocilor. Din punct de vedere al formei se pot deosebi bazine hidrografice circulare,
alungite, lobate, palmate şi mixte.
Caracterul simetric sau asimetric al unui bazin hidrografic se referă la modul în care este distribuită
suprafața sa de o parte şi de alta a râului principal. Acest caracter poate fi apreciat în termeni relativi sau
poate fi exprimat sub forma coeficientului de asimetrie care se determină cu ajutorul formule
Fstg. − Fdr.
K as =
F
unde: Kas = coeficientul de asimetrie 2
F = suprafața bazinului hidrografic
Fstg = suprafața bazinului pe stânga râului
Fdr = suprafața bazinului pe dreapta râului
Valoarea acestui coeficient variază între 0,1, în cazul bazinelor considerate aproape perfect simetrice,
şi 0, 99 în cazul celor puternic asimetrice.
Lungimea bazinului hidrografic reprezintă distanța măsurată de‐a lungul unei linii drepte sau frânte
(în funcție de forma bazinului) care uneşte un punct situat pe cumpăna de ape, în amonte de izvor, cu gura
de vărsare a râului.
Lățimea bazinului se exprimă sub forma lățimii maxime sau medii. Lățimea maximă este considerată
linia care cade perpendicular pe lungime şi care uneşte punctele cele mai îndepărtate aflate pe direcția
lățimii bazinului. Lățimea medie reprezintă raportul dintre suprafața bazinului hidrografic şi lungimea
acestuia.
Suprafața bazinului hidrografic poate fi determinată pe hartă prin una din metodele discutate în
capitolul anterior. În general, suprafața bazinului hidrografic se află într‐un raport direct proporțional cu
cantitatea de apă transportată de râul principal.
Altitudinea medie se poate obține cu ajutorul formulei:
f ⋅ h + f ⋅ h + ....... + f n ⋅ h n
Hm = 1 1 2 2
F
unde: Hm = altitudinea medie a bazinului hidrografic
f1, f2…fn = suprafețele dintre curbele de nivel
h1, h2…hn = altitudinea medie a suprafețelor dintre curbele de nivel
F = suprafața bazinului hidrografic (f1 + f2 +…….fn)
Gradul de acoperire cu vegetație ne permite să estimăm viteza cu care apele din precipitații ajung în
albia râurilor din cuprinsul bazinului hidrografic. Este evident faptul că atunci când pantele sunt mai
accentuate, iar gradul de acoperire cu vegetație este scăzut, scurgerea capătă mai degrabă un aspect
torențial, ceea ce face ca viiturile să fie destul de frecvente. La polul opus se situează bazinele care au un
grad mare de acoperire cu vegetație şi în special cele unde predomină vegetația forestieră. În cazul
acestora, apele din precipitații sunt interceptate de învelişul vegetal şi ca urmare, scurgerea pe pante este
mult încetinită. Dacă avem în vedere şi faptul că plantele consumă o parte din apa care cade la suprafața
solului şi care se infiltrează în interiorul acestuia, putem concluziona că în astfel de situații scurgerea este
relativ uniformă, iar viiturile se produc extrem de rar.
c) ORGANISMELE HIDROGRAFICE CU SCURGERE INTERMITENTĂ sunt reprezentate pe hartă prin linii
întrerupte de culoare albastră care marchează talvegul văilor. Există însă şi situații când acestea nu sunt
evidențiate în mod expres, dar totuşi le putem deduce prezența pe baza aspectului curbelor de nivel. Cele
mai importante organisme hidrografice cu scurgere intermitentă sunt torenții. După cum se ştie ei pot
destabiliza cumpăna de ape şi pot contribui la captarea unor cursuri de apă din bazinele hidrografice

învecinate. De asemenea, prin volumul mare de apă pe care îl transportă şi prin viteza de curgere deosebit
de ridicată, ca urmare a pantelor accentuate, torenții pot produce pagube însemnate culturilor agricole,
aşezărilor omeneşti şi căilor de comunicație. Prin urmare, se impune studierea lor temeinică în vederea
combaterii acestor efecte negative. Un prim pas în această direcție îl constituie analiza hărții topografice şi
întocmirea unei fişe pentru fiecare torent în parte, care să aibă în vedere următoarele elemente:
localizarea, direcția de curgere, suprafața bazinului de recepție, lungimea, lățimea şi adâncimea canalului
de scurgere, panta talvegului, gradul de acoperire cu vegetație al bazinului de recepție, precum şi
localitățile sau obiectivele economice care pot avea de suferit de pe urma scurgerii torențiale.
d) LACURILE sunt ape stătătoare care s‐au format de‐a lungul timpului prin acumularea apei în
scobiturile scoarței terestre şi în spatele barajelor de pe arterele hidrografice prin astuparea cu aluviuni a
gurii de vărsare a râurilor sau prin închiderea cu cordoane nisipoase a golfurilor de pe țărmul mărilor şi
oceanelor. Ele sunt deosebit de importante pentru viața oamenilor prin diversele lor folosințe: alimentare
cu apă, piscicultură, irigații, agrement, hidroenergie. Pe hartă, lacurile apar ca nişte pete de culoare
albastră, delimitate de o linie de culoare albastru închis, care reprezintă malurile. Analiza organismelor
lacustre trebuie să aibă în vedere câteva elemente deosebit de importante, şi anume: forma, caracteristicile
malurilor, prezența insulelor, existența emisarilor şi imisarilor, lungimea, lățimea maximă şi medie,
adâncimea maximă şi adâncimea medie, precum şi volumul de apă.
Forma lacurilor, coroborată cu alte elemente de pe hartă, poate da indicații cu privire la originea
cuvetelor lacustre. Astfel, forma circulară indică prezența unor cratere vulcanice sau a unor circuri glaciare;
forma alungită şi lățimea relativ mică a cuvetei pune adesea în evidență existența unor falii; forma de
belciug specifică lacurilor de luncă arată traseul unor foste meandre; forma alungită a lacurilor din albia
râurilor sau fluviilor atestă caracterul antropic al unităților lacustre respective, în timp ce lacurile cu contur
neregulat din zonele de câmpie ne permit să tragem concluzia că au luat naştere prin acumularea apei în
microdepresiuni care s‐au format prin îngemănarea crovurilor.
Caracteristicile malurilor se referă la prispele şi falezele lacustre.
Prezența insulelor poate fi remarcată cu uşurință. În cazul acestora putem determina lungimea,
lățimea, suprafața, altitudinea, elementele vegetale predominante, iar uneori chiar şi natura materialului
din care sunt alcătuite.
Existența imisarilor şi emisarilor ne dă posibilitatea să facem unele aprecieri cu privire la, regimul
hidrologic al unităților lacustre. Imisarii sunt cursuri de apă care se varsă în lacuri contribuind la creşterea
volumului acestora. Spre deosebire de ei, emisarii drenează surplusul de apă din bazinele lacustre, ceea ce
face ca volumul acestora să rămână relativ constant.
Lungimea este distanța cea mai scurtă dintre două puncte de țărm situate în poziții extreme şi
măsurate în interiorul suprafeței lacului. În funcție de configurația în plan a depresiunii lacustre lungimea
poate fi o linie dreaptă sau frântă, fără a intersecta linia țărmului (Gâştescu P., 1998).
Lățimea maximă este linia care uneşte punctele cele mai îndepărtate ale lacului şi care cade
perpendicular pe lungimea acestuia.
Lățimea medie reprezintă raportul dintre suprafața lacului şi lungimea sa.
Adâncimea maximă este distanța măsurată pe verticală de la oglinda apei până la punctul cel mai
coborât de pe fundul cuvetei lacustre. În cele mai multe cazuri, adâncimea maximă apare înscrisă pe hartă.
Adâncimea medie se poate calcula raportând volumul de apă din lac la suprafața ocupată de acesta.
Volumul de apă se determină pe baza izobatelor (linii care unesc puncte cu aceeaşi adâncime).
Pentru aceasta este necesar să cunoaştem echidistanța lor (h) şi suprafața cuprinsă între izobate luate două
câte două (F).
F +F F +F F +F F
V = 1 2 h1 + 2 3 h 2 + .......... .. + n −1 n h n −1 + n h n
2 2 2 2
e) MLAŞTINILE se formează prin stagnarea apei la suprafața solului sau în mici depresiuni ale scoarței
terestre. Ele sunt favorizate de prezența substratului permeabil şi de lipsa drenajului. Pe hartă, mlaştinile
sunt reprezentate prin linii paralele de culoare albastră şi sunt diferențiate în funcție de gradul de
accesibilitate după cum urmează:
F mlaştinile inaccesibile sau greu accesibile se reprezintă prin linii continue;
F mlaştinile accesibile sunt redate prin linii întrerupte.

Analiza mlaştinilor pe baza hărții topografice trebuie să aibă în vedere următoarele aspecte:
localizarea, suprafața, adâncimea, prezența vegetației, sursele de alimentare (izvoare, revărsări, stagnarea
apei din precipitații), prezența emisarilor.
f) GHEȚARII se formează în regiunile polare sau pe vârful munților înalți. Ei apar pe hartă ca nişte
pete albe pe care sunt trasate curbe de nivel de culoare albastră. În cazul ghețarilor de calotă putem
observa localizarea acestora, suprafața, grosimea pe diferite sectoare, altitudinea maximă a câmpului de
gheață, caracteristicile limitei permanente, precum şi prezența unor forme de relief de origine glaciară.
Pentru ghețarii montani trebuie să avem în vedere localizarea, altitudinea la care se găseşte circul glaciar,
expoziția acestuia, grosimea gheții, prezența morenelor de circ, iar în situația existenței unei limbi de
gheață vom lua în considerare lungimea şi lățimea acesteia, grosimea gheții, prezența morenelor şi a
crevaselor, precum şi altitudinea la care se găseşte limita inferioară a limbii de gheață. De asemenea, este
necesar să remarcăm dacă limba ghețarilor dă naştere prin topire unor cursuri de apă cu caracter
permanent.
g) MĂRILE ŞI OCEANELE constituie nivelul de bază general al rețelei hidrografice de pe suprafața
terestră. Deşi există hărți speciale ale bazinelor maritime şi oceanice ne vom referi în continuare doar la
hărțile topografice executate pentru regiunile terestre situate pe litoral. Pe astfel de hărți putem face o
serie de observații privind panta povârnişului continental, extinderea platformei continentale, adâncimile
diferitelor puncte, direcțiile de deplasare şi temperaturile curenților oceanici, precum şi prezența unor
insule.
În legătură cu zona de țărm analiza hărții ne permite să evidențiem lungimea acestuia, prezența
sectoarelor de faleză sau de plajă (cu caracteristicile lor), tipul de țărm, existența estuarelor sau deltelor
(care ne dau posibilitatea să apreciem amplitudinea mareelor), prezența reliefului submers, etc.
h) INTERVENȚIILE ANTROPICE asupra elementelor de hidrografie sunt reprezentate pe hartă prin
semne convenționale specifice, însoțite de explicații suplimentare. Din această categorie fac parte
fântânile, canalele de irigații sau de desecări, derivațiile realizate în scopul regularizării scurgerii,
apeductele, digurile de protecție, barajele, taluzările de mal, lucrările de rectificare a cursurilor de apă,
digurile „sparge‐val” din zonele litorale, etc.
8.6.3. Analiza vegetației
Vegetația este un element deosebit de important al peisajului geografic pe baza căruia putem evalua
starea de echilibru sau dezechilibru dintre componentele acestuia la un moment dat. În general,
elementele de vegetație sunt reprezentate pe hartă cu culoarea verde.
Analiza vegetației se referă în principal la următoarele aspecte: ce formațiuni vegetale se întâlnesc
într‐o anumită regiune, care dintre acestea predomină, care este ponderea fiecărei formațiuni vegetale în
cadrul suprafeței analizate, unde se află amplasate formațiunile vegetale în funcție de formele de relief şi
care sunt particularitățile fiecărei formațiuni vegetale în parte. De exemplu, în cazul unei suprafețe
împădurite putem obține informații privind speciile de arbori, înălțimea medie a acestora, grosimea medie
a trunchiurilor, distanța medie dintre copaci, precum şi vârsta relativă a formațiunii respective.
Distribuția latitudinală şi altitudinală a vegetației ne permite să tragem unele concluzii privind
caracteristicile pedoclimatice ale regiunilor analizate.
8.6.4. Analiza localităților
Pe hărțile topografice, şi în special pe cele la scara 1 : 25000, localitățile sunt reprezentate foarte
detaliat. Prin urmare, se pot face o serie de observații privind rețeaua stradală, cvartalele de locuințe,
înălțimea clădirilor şi densitatea lor, construcțiile social‐culturale şi obiectivelor economice.
Analiza aşezărilor omeneşti de pe un anumit teritoriu pe baza hărții topografice trebuie să
evidențieze mai întâi două aspecte: care este localitatea cea mai importantă şi cum se ierarhizează aşezările
din punct de vedere al gradului de dezvoltare socială şi economică.
Denumirea celei mai importante localități de pe hartă se regăseşte în titlul hărții.
Pentru ierarhizarea aşezărilor însă, trebuie să analizăm caracterele şi dimensiunile literelor cu care
sunt scrise denumirile acestora. Astfel, în cazul țării noastre scrierea prezintă următoarele caracteristici, în
funcție de importanța localității:
F denumirea Capitalei – roman drept majuscul
ex.: BUCUREŞTI

F denumirile municipiilor şi reşedințelor de județ – bloc drept majuscul
ex.: Constanța, Vaslui, Baia Mare
F denumirile celorlalte oraşe – bloc drept majuscul, dar înălțimea literelor este mai mică
decât în cazul municipiilor
ex.: ORŞOVA, ZIMNICEA, MEDIAŞ, DOROHOI
F denumirile localităților componente ale municipiilor şi oraşelor – bloc înclinat la dreapta
majuscul
ex.: SATURN, BĂILE BORŞA
F denumirile stațiunilor balneoclimaterice – bloc înclinat la dreapta majuscul, dar înălțimea
literelor este mai mică decât în cazul localităților componente ale municipiilor şi oraşelor
ex.: LACU ROŞU, STÂNA DE VALE, VOINEASA
F denumirile comunelor – bloc drept minuscul
ex.: Pătârlagele, Rebricea, Runcu
F denumirile satelor – bloc înclinat la dreapta minuscul
ex.: Crâng, Rateş‐Cuza, Merişani
În continuare, pentru fiecare localitate trebuie întocmită o fişă are să cuprindă: denumirea localității,
tipul de aşezare (urbană sau rurală) şi importanța sa administrativ teritorială, numărul de locuitori,
localizarea, structura, textura, zonele funcționale şi convergența căilor de comunicație.
Denumirea localității apare înscrisă pe hartă în aşa fel încât să nu împiedice reprezentarea altor
element de interes. După cum am văzut anterior, caracterele şi dimensiunile scrierii ne dau posibilitatea să
stabilim tipul de aşezare (urbană sau rurală) şi importanța sa administrativ teritorială (Capitală, municipiu
reşedință de județ, comună).
Numărul de locuitori apare înscris sub denumirea localității. Pe baza lui, aşezările pot fi încadrate în
una din cele 4 categorii: mici, mijlocii, mari şi foarte mari.
Localizarea se referă la amplasarea localităților în funcție de formele de relief şi de elementele
acestora. Din acest punct de vedere putem deosebi aşezări de fund de vale şi versant, aşezări de luncă,
aşezări de terasă, aşezări de interfluvii şi aşezări de contact dintre marile unități geografice (câmpii, dealuri,
munți).
Structura unei localități exprimă modul în care sunt grupate locuințele sau gospodăriile individuale.
Pe baza acestui criteriu au fost stabilite mai multe tipuri de oraşe (Cucu V., 1981):
1. Tipul radiar‐concentric, caracterizat prin prezența unui nucleu central în jurul căruia s‐a
dezvoltat ulterior oraşul. Din această cauză trama stradală are aspectul unor raze care
converg în acest nucleu.
2. Tipul polinuclear, unde se constată existența mai multor nuclee bine individualizate.
3. Tipul liniar sau oraşul‐stradă, care s‐a extins prin prelungirea arterei principale.
4. Tipul rectangular, bazat pe o rețea în cadrul căreia străzile se întretaie în unghi drept.
5. Tipul de câmpulung, asemănător cu oraşul stradă, dar care s‐a format prin înglobarea unor
sate situate în lungul unui râu sau al unui drum important de acces.
6. Tipul geometric, care dispune de o rețea stradală cu aspectul unei table de şah.
În ceea ce priveşte localitățile rurale se pot distinge 4 tipuri dominante, şi anume:
1. Satele risipite, caracterizate printr‐o puternică dispersie a gospodăriilor individuale.
2. Satele răsfirate, în care împrăştierea gospodăriilor este mai redusă, dar distanțele dintre
locuințe se mențin ca urmare a amplasării lor în mijlocul lotului țărănesc.
3. Satele aglomerat‐răsfirate, care constituie un tip de tranziție către formele de aşezări
umane concentrate.
4. Satele adunate sau concentrate, care au un contur bine delimitat al vetrei față de moşie
sau țarină.
Textura este un element de analiză care permite aprecierea aspectului rețelei stradale a unei
localități. În această privință putem deosebi:
1. Textură regulată, care presupune o dezvoltare planificată a aşezării respective.
2. Textură neregulată, care ia naştere prin extinderea localității în lungul fostelor poteci sau
drumuri naturale.
3. Textură rectangulară, specifică acelor rețele stradale în care străzile se întretaie sub un
unghi drept.

4. Textură circulară, formată prin dezvoltarea localităților în jurul unui nucleu inițial.
5. Textură liniară, care se referă la existența unor străzi paralele între ele şi perpendiculare pe
un ax central.
6. Textură tentaculară, proprie aşezărilor radiar‐concentrice.
Zonele funcționale ale oraşelor şi satelor sunt rezultatul firesc al diversificării funcțiilor şi în ultimă
instanță al „specializării” spațiului urban sau rural. Analiza structurilor interne în cadrul fiecărui oraş sau sat
duce la definirea zonelor funcționale mai mult sau mai puțin organizate (Cucu V., 1981), şi anume:
1. Zonele rezidențiale sau de locuit
Pe harta topografică cvartalele de locuințe se reprezintă diferențiat în funcție de densitatea clădirilor,
de numărul de etaje sau de starea de degradare în care se află.
2. Zonele industriale
Modul de grupare al diferitelor semne convenționale referitoare la construcțiile industriale ne
permite să stabilim mai multe tipuri de zone, după aşezarea lor în raport cu teritoriul locuit:
F zone industriale aflate în prelungirea teritoriului locuit;
F zone industriale situate în paralel cu teritoriul locuit;
F zone industriale sub formă de pană ( sunt puternic implantate în teritoriul rezidențial al
oraşului);
F zone industriale situate în balanță (dispuse de o part şi de alta a teritoriului de locuit);
F zone industriale situate în „alternanță” (teritoriul locuit este fragmentat în grupări de
locuințe care alternează cu zonele industriale);
F zone industriale dispuse „în bandă” (au aspectul unor fâşii are au tendința de a înconjura
oraşul).
3. Zonele social‐culturale
În această categorie se includ acele zone în care sunt concentrate stații de radio sau televiziune, oficii
telegrafice, telefonice şi radiotelegrafice, terenuri de sport sau stadioane, monumente, statui, troițe,
spitale, şcoli, universități, teatre, etc.
4. Zonele verzi
Sunt foarte uşor de identificat deoarece apar cu culoarea verde. Ele cuprind scuaruri, parcuri
orăşeneşti, păduri, perdele de protecție, etc.
Convergența căilor de comunicație sau, dimpotrivă, slaba lor reprezentare atestă importanța mai
mare sau mai mică a localităților din punct de vedere al funcției de transport.

8.6.5. Analiza căilor de comunicație
Pentru a înțelege mai bine legăturile existente între diferite regiuni, precum şi gradul de accesibilitate
al unor teritorii, este necesar să examinăm căile de comunicație. Acest demers poate fi întreprins pe baza
hărților topografice, deoarece acestea redau repartiția şi caracteristicile căilor ferate, şoselelor, drumurilor
naturale şi potecilor. În acelaşi timp ele ne permit să tragem unele concluzii privind transporturile fluviale şi
maritime şi să evidențiem unele aspecte privind transporturile urbane.
Căile ferate pot fi analizate separat pe baza unor fişe care să cuprindă următoarele elemente:
lungimea, localitățile pe care le leagă, caracteristicile principale (electrificate sau neelectrificate, simple sau
duble, cu ecartament normal sau îngust), numărul tunelurilor şi caracteristicile lor (înălțime, lățime,
lungime), numărul rambleelor şi înălțimea lor, numărul debleelor şi adâncimea fiecăruia, numărul podurilor
de cale ferată şi caracteristicile acestora (material de construcție, înălțimea față de nivelul mediu al apei,
lungimea, rezistența la sarcină), precum şi orice alte informații cu privire la celelalte elemente de
infrastructură.
Şoselele oferă de asemenea numeroase informații care pot fi consemnate în fişe de analiză. Astfel, la
fiecare şosea în parte vom avea în vedere câteva elemente deosebit de importante, şi anume: lungimea,
localitățile pe care le străbate, importanța sa (autostradă, şosea modernizată, şosea nemodernizată),
caracteristicile principale (materialul de acoperire, lățimea părții carosabile, lățimea şoselei din şanț în şanț,
panta, porțiunile cu serpentine sau curbe periculoase), numărul rambleelor şi debleelor (cu înălțimea şi
adâncimea fiecăruia), prezența zidurilor de consolidare, numărul podurilor şi viaductelor cu caracteristicile
lor (materialul de construcție, înălțimea față de nivelul apei, lungimea, lățimea părții carosabile, rezistența
la sarcină), precum şi alte elemente de interes (construcții uşoare, arbori şi linii de transmisiuni pe marginea
şoselei, trecători sau pasuri, etc.).

Drumurile naturale şi potecile au o importanță locală. Ele sunt adesea singurele căi de acces spre
anumite regiuni şi de aceea nu trebuie neglijate. În cazul lor trebuie să identificăm localitățile sau punctele
pe care le leagă şi formele de relief pe care le străbat. În plus, drumurile naturale îmbunătățite au lățimea
înscrisă pe hartă.
Transporturile fluviale depind de prezența arterelor hidrografice şi de caracteristicile lor de
navigabilitate (pantă redusă, viteză de curgere mică, lățimi şi adâncimi suficient de mari, lipsa pragurilor şi
cataractelor, grad de meandrare redus, absența depunerilor nisipoase din albia minoră). De asemenea, pe
harta topografică există şi alte elemente care ne permit să înțelegem faptul că pe unele cursuri de apă
navigația se desfăşoară în condiții foarte bune. Astfel, prin semne convenționale specifice, însoțite de
explicații suplimentare, sunt redate locurile de ancorare sau acostare, sectoarele de albie canalizate şi
taluzate, balizele de dirijare a navigației, punctele de traversare cu bacul şi ecluzele.
Transporturile maritime presupun ca teritoriul analizat să aibă ieşire la mare sau ocean. Acest aspect
nu este însă suficient pentru a trage concluzia că în regiunea respectivă transporturile maritime sunt bine
dezvoltate. Prin urmare, este necesar să apreciem în primul rând gradul de favorabilitate al țărmului
(țărmuri înalte, adăpostite absența bancurilor nisipoase şi a curenților litorali foarte puternici, adâncimi
suficient de mari, situarea la latitudini la care navigația să nu fie împiedicată de prezența gheții), iar în al
doilea rând nivelul de dezvoltare economică al regiunii respective reflectat de prezența unor construcții
anexe indispensabile navigației (docuri portuare, diguri de protecție, faruri şi balize de navigație, puncte de
îmbarcare pentru transportul cu ferry‐boat‐ul).

8.6.6. Analiza utilizării terenurilor
Modul de utilizare a terenurilor reflectă gradul de intervenție antropică asupra elementelor cadrului
natural, aspect pe care harta topografică reuşeşte să‐l surprindă destul de bine. Astfel, analiza utilizării
terenurilor trebuie să pună în evidență următoarele aspecte: care sunt categoriile de folosință din jurul
fiecărei localități (păşuni, fânețe, vii, livezi, pepiniere, etc.), unde sunt amplasate terenurile în funcție de
modul de folosință (pe versant, pe culme, în lunci, în apropierea localității sau la distanță de aceasta), ce
categorii de folosință predomină şi care sunt posibilitățile de acces către aceste terenuri (poteci, drumuri
naturale, cale ferată, etc.).
8.6.7. Analiza altor elemente
În această categorie includem liniile electrice, liniile de transmisiuni, conductele de petrol, gaze şi
apă, precum şi perimetrele de exploatare a diferitelor resurse de subsol.
Liniile electrice prezintă o serie de caracteristici dintre care unele apar înscrise şi pe hartă, şi anume:
tensiunea curentului transportat, materialul din care sunt alcătuiți stâlpii de susținere (lemn sau metal),
înălțimea acestor stâlpi, prezența sectoarelor de traseu subteran şi a stațiilor de transformare. De
asemenea, este important să consemnăm care sunt localitățile pe care aceste linii le alimentează cu energie
electrică şi să evidențiem caracteristicile traseului pe care îl străbat.
Liniile de transmisiuni (aeriene sau subterane), apar de cele mai multe ori în lungul căilor de
comunicație. Şi în cazul lor vom urmări localitățile pe care le leagă şi particularitățile traseului pe care îl
străbat.
Conductele de petrol şi gaze leagă centrele de extracție cu cele de prelucrare şi consum. La rândul
lor, conductele de apă pornesc de la stațiile de tratare către consumatorii casnici şi industriali. Pe baza
hărții topografice putem urmări traseul acestor conducte (la suprafață sau în subteran), putem face o serie
de observații asupra teritoriilor pe care le traversează, şi de asemenea, putem identifica poziția stațiilor de
pompare sau a celor de compresiune (în cazul conductelor de gaze).
Resursele de subsol sunt reprezentate prin semne convenționale specifice. În cazul lor vom pune în
evidență unitățile de relief în care sunt cantonate, modalitatea de extracție (sonde, cariere, mine),
extensiunea arealelor de exploatare, precum şi distanța la care se află față de localitățile din regiune.


Desenul Topografic

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Desenul Topografic

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

TEHNICIAN CADASTRU FUNCIAR TOPOGRAF SUPORT CURS

DESEN TEHNIC – noţiuni generale Page 1

DESEN TEHNIC – noţiuni generale Page 2

1. Introducere în desenul tehnic

DESEN TEHNIC – noţiuni generale Page 3

DESEN TEHNIC – noţiuni generale Page 4

DESEN TEHNIC – noţiuni generale Page 5

DESEN TEHNIC – noţiuni generale Page 6

2. Elemente generale în desenele tehnice

DESEN TEHNIC – noţiuni generale Page 7

DESEN TEHNIC – noţiuni generale Page 8

DESEN TEHNIC – noţiuni generale Page 9

DESEN TEHNIC – noţiuni generale Page 10

DESEN TEHNIC – noţiuni generale Page 11

DESEN TEHNIC – noţiuni generale Page 12

DESEN TEHNIC – noţiuni generale Page 13

Fig. 17 Scări grafice simple

DESEN TEHNIC – noţiuni generale Page 14

Dacă se schimbă unitatea de măsură pe cateta

3. Reprezentarea în proiecţii ortogonale

DESEN TEHNIC – noţiuni generale Page 15

DESEN TEHNIC – noţiuni generale Page 16

DESEN TEHNIC – noţiuni generale Page 17

DESEN TEHNIC – noţiuni generale Page 18

DESEN TEHNIC – noţiuni generale Page 19

În cazul unei proiecții cu simetrie dublă, după două direcții perpendiculare, reprezentarea se poate

DESEN TEHNIC – noţiuni generale Page 20

DESEN TEHNIC – noţiuni generale Page 21

4. Înscrierea dimensiunilor în desene

DESEN TEHNIC – noţiuni generale Page 22

DESEN TEHNIC – noţiuni generale Page 23

DESEN TEHNIC – noţiuni generale Page 24

DESEN TEHNIC – noţiuni generale Page 25

DESEN TEHNIC – noţiuni generale Page 26

DESEN TEHNIC – noţiuni generale Page 27

DESEN TEHNIC – noţiuni generale Page 28

DESEN TEHNIC – noţiuni generale Page 29

DESEN TEHNIC – noţiuni generale Page 30

DESEN TEHNIC – noţiuni generale Page 31

DESEN TEHNIC – noţiuni generale Page 32

DESEN TEHNIC – noţiuni generale Page 33

DESEN TEHNIC – noţiuni generale Page 34

6. Bare, noduri şi îmbinări la elementele şi

DESEN TEHNIC – noţiuni generale Page 35

DESEN TEHNIC – noţiuni generale Page 36

DESEN TEHNIC – noţiuni generale Page 37

DESEN TEHNIC – noţiuni generale Page 38

DESEN TEHNIC – noţiuni generale Page 39

DESEN TEHNIC – noţiuni generale Page 40

DESEN TEHNIC – noţiuni generale Page 41

DESEN TEHNIC – noţiuni generale Page 42

DESEN TEHNIC – noţiuni generale Page 43

DESEN TEHNIC – noţiuni generale Page 44

DESEN TEHNIC – noţiuni generale Page 45

7. Planurile unei construcţii

DESEN TEHNIC – noţiuni generale Page 46

DESEN TEHNIC – noţiuni generale Page 47

DESEN TEHNIC – noţiuni generale Page 48

DESEN TEHNIC – noţiuni generale Page 49

DESEN TEHNIC – noţiuni generale Page 50

DESEN TEHNIC – noţiuni generale Page 51

DESEN TEHNIC – noţiuni generale Page 52

DESEN TEHNIC – noţiuni generale Page 53