Zaharina este o substanță sintetică, albă, solidă, cristalizată, greu solubilă în apă, cu
o putere de îndulcire de 500 de ori mai mare decât a zahărului, dar lipsită de orice valoare nutritivă, netoxică și neasimilabilă; întrebuințată ca înlocuitor al zahărului în alimentația bolnavilor de diabet. Termenul zaharină provine din limba greacă (zakharon) și înseamnă zahăr. Zaharina este cel mai vechi îndulcitor artificial, fiind decoperită în anul 1879 de către profesorul Constantin Fahlberg de la Johns Hopkins University. Legenda spune, însă, că Fahlberg a descoperit zaharina din întâmplare, atunci când nu s-a spălat pe mâini după ce s-a întors de la birou. Potrivit relatărilor din presă, în 1879, chimistul încerca să găsească noi utilităţi pentru smoala de cărbune. După o zi productivă la muncă, Fahlberg s-a întors acasă şi atunci s-a întâmplat ceva ciudat. El a observat că rulourile pe care le mânca erau foarte dulci. Şi-a întrebat soţia dacă a adăugat un nou ingredient în mâncare, iar atunci când ea a negat, Fahlberg a realizat că gustul se datorează mâinilor sale murdare. A doua zi s-a întors în laborator și a început să guste diferiți compuși rezultați din experiențele sale, până a descoperit substanța cu gust dulce. Astfel a apărut zaharina. La 15 septembrie 1885, zaharina este patentată, primind patentul cu numărul 326.281. Constantin Fahlberg înregistrase, deja, substanța denumită ”sulfinidă benzoică”, despre care a observat să este excepțional de dulce. În noul patent, zaharina era descrisă drept o substanță compusă din o cantitate mică de sulfinidă benzoică și o cantitate mai mare de extras de zahăr din struguri, pe care prima dată a numit-o dextro-zaharină. În această formulă, amestecul avea, după cum spunea Fahlberg ”proprietatea de îndulcire a zahărului din trestie sau a zaharozei și poate fi utilizată cu succes la prepararea de dulciuri și conserve”. Zaharina, poartă codul european de aditiv alimentar (îndulcitor) E 954,