REZUMATUL CUPRINSULUI

INTRODUCERE 17
Capitolul
1. TEORIE ŞI EXPERIMENT ÎN
PSIHOLOGIE 19
2. VARIABILĂ ŞI MĂSURĂTOARE 43
3. PLANURI EXPERIMENTALE 57
4. CONDIŢIILE UNUI MODEL
EXPERIMENTAL EFICIENT 91
5. CONTROLUL EXPERIMENTAL 111
6. DESFĂŞURAREA EXPERIMENTULUI 153
7. CVASIEXPERIMENTUL 189
8. EXPERIMENTE CU UN SINGUR SUBIECT 201
9. ETICA CERCETĂRII EXPERIMENTALE 211

5
6
 CUPRINS DETALIAT

INTRODUCERE 17

CAPITOLUL 1
TEORIE ŞI EXPERIMENT ÎN PSIHOLOGIE 19
1.1 Teoria ştiinţifică 19
1.2 Finalitatea demersului ştiinţific 20
1.3 Paradigmele ştiinţei 21
1.4 Alte moduri de a face « psihologie » 22
1.5 Creativitate ştiinţifică şi hazard 25
1.6 Teorie şi experiment 25
1.7 Obiectivitatea demersului ştiinţific 27
1.8 Ştiinţă şi experiment. Specificul metodei
experimentale 28
1.9 Stadialitatea cercetării ştiinţifice 30
1.9.1 Identificarea problemei de cercetat 31
1.9.2 Formularea ipotezelor 33

1.9.3 Testarea ipotezelor; derularea cercetării 34

1.9.3.1 Design-ul experimental 35
1.9.3.2 Aparatura şi măsurătorile 35
1.9.3.3 Operaţionalizarea conceptelor 36
1.9.4 Elaborarea şi redactarea concluziilor 37
1.10 Ştiinţa ca activitate de rezolvare de
probleme 38
1.11 Clasificarea cercetărilor ştiinţifice 38
1.11.1 Gradul de control al condiţiilor
experimentale 39
1.11.2 Controlul răspunsurilor la stimuli 40
1.12 Perpetua nevoie de ştiinţă 40

CAPITOLUL 2
VARIABILĂ ŞI MĂSURĂTOARE 43
2.1 Noţiunea de variabilă 43
2.2 Clasificarea variabilelor 44
2.3 Măsurarea în psihologia experimentală 46
7
 2.4 Varietatea măsurătorilor
47

psihologice
2.5 Conţinutul operaţiilor de măsurare 49
2.6 Proprietăţile scalelor de măsurare 49
2.6.1 Scala nominală 51
2.6.2 Scala ordinală 52
2.6.3 Scala interval 53
2.6.4 Scala raport (ratio scale) 54

CAPITOLUL 3
PLANURI EXPERIMENTALE 57
3.1 Clasificarea planurilor experimentale 57
3.2 Planuri experimentale cu o singură 62
variabilă independentă
3.2.1 Planuri experimentale cu grupuri
independente 62
3.2.2 Planuri experimentale cu măsurători 63
repetate
3.2.2.1 Avantajele planului experimental cu
măsurători repetate 65
3.2.2.2 Dezavantaje 66
3.3 Planuri experimentale complexe 66
3.4 Planul bifactorial 68
3.5 Variabila parametru 70
3.6 Efecte principale (main effects) 75
3.7 Interacţiuni între variabile 80
3.8 Tipuri de interacţiuni 80
3.9 Avantajele planului factorial 85
3.10 Modele factoriale mixte 86
3.11 Planul experimental optim 88
3.12 Modelul experimental cibernetic 89

CAPITOLUL 4
CONDIŢIILE UNUI MODEL EXPERIMENTAL 91
EFICIENT
4.1 Validitatea experimentului 91
4.1.1 Validitatea internă 92
4.1.2 Validitatea de construct 94
8
 4.1.3 Validitatea externă 95

4.1.4 Validitatea statistică 96

4.1.5 Interacţiunea tipurilor de validitate 97
4.2 Surse de variaţie perturbatoare 98
4.2.1 Ameninţările validităţii interne 99
4.2.1.1 Efectele de suprapunere 100
4.2.1.2 Efectele legii dezvoltării 100
4.2.1.3 Cunoaşterea experimentală a sarcinii 100
4.2.1.4 Efectul de regresie (regression effect) 100
4.2.1.5 Erori de eşantionare 101
4.2.1.6 Diminuarea eşantionului 101
4.2.1.7 Alocarea unor grupuri preformate la
condiţiile experimentale 102
4.2.1.8 Experimentatori diferiţi 103
4.2.1.9 Variabile de tip subiect 103
4.2.1.10 Variabilele sociale ale situaţiei
experimentale 104
4.2.1.11 Contaminarea grupului de control 104
4.2.1.12 Egalizarea sau rivalitatea compensatorie 104
4.2.2 Ameninţările validităţii de construct 105
4.2.3 Ameninţările validităţii externe 106
4.3 Fidelitatea datelor experimentale 107
4.4 Sensibilitatea experimentului 107
4.5 Interferenţa caracteristicilor
experimentului 108

CAPITOLUL 5
CONTROLUL EXPERIMENTAL 111
5.1 Înţelesurile noţiunii de control
experimental 111
5.2 Precursori ai controlului experimental 113
5.2.1 Analiza evenimentelor 114
5.2.2 Varierea circumstanţelor 114
5.2.2.1 Metoda diferenţelor 115
5.2.2.2 Metoda variaţiilor concomitente 116
5.2.2.3 Metoda acordului 116
5.3 Strategii de control experimental 117
5.3.1 Controlul în laborator 117

9
5.3.2 Proiectarea judicioasă a
experimentului 118
5.3.3 Măsurarea adecvată a răspunsului 119
5.3.4 Replicarea experimentului 120
5.4 Controlul în planurile experimentale cu
grupuri independente 121
5.4.1 Contribuţia lui Ronald Fisher 121
5.4.2 Randomizarea 124
5.4.2.1 Randomizarea completă 125
5.4.2.2 Randomizarea în blocuri 128
5.4.2.3 Randomizarea în pătrat latin 130
5.4.3 Tabelele de randomizare 132
5.4.4 Utilizarea variabilelor moderatoare 133
5.4.5 Controlul statistic 133
5.5 Controlul în design-urile cu măsurători
repetate 135
5.5.1 Balansarea completă 135
5.5.1.1 Randomizarea în blocuri în planurile
experimentale cu măsurători repetate 136
5.5.1.2 Contrabalansarea 138
5.5.2 Balansarea incompletă 139
5.5.3 Controlul prin rotirea ordinii de start 140
5.5.4 Controlul efectelor transferului 140
5.5.5 Controlul efectelor de ordine şi secvenţă 142
5.6 Controlul defectuos 144
5.6.1 Experiment cu un singur grup testat la
final 144
5.6.2 Experiment cu grup de control
neechivalent 145
5.6.3 Experimentul expus efectelor de ordine şi
de secvenţă 146
5.7 Controlul caracteristicilor sociale ale
experimentului 147
5.7.1 Experimentul ca un context social 147
5.7.2 Cerinţele de rol 150

10
CAPITOLUL 6
DESFĂŞURAREA EXPERIMENTULUI 153
6.1 Alegerea probei de cercetat 153
6.1.1 Activarea optimă 154
6.1.2 Sesizarea faptului ştiinţific 155
6.1.3 Informare şi documentare 155
6.1.3.1 Consultarea surselor teoretice 158
6.2 Alegerea metodei şi a procedurilor 159
6.3 Definirea condiţiilor experimentale 160
6.4 Alegerea subiecţilor 161
6.5 Selecţia subiecţilor 161
6.6 Dimensionarea optimă a eşantionului 162
6.6.1 Mărimea eşantionului funcţie de puterea
testului statistic 163
6.6.2 Mărimea eşantionului funcţie de mărimea
efectelor 164
6.6.3 Mărimea eşantionului şi eroarea
standard a mediei 166
6.7 Construirea propriului chestionar ca
instrument de cercetare 167
6.8 Pretestarea 169
6.9 Valorificarea şi interpretarea datelor
experimentale 169
6.9.1 Inferenţa statistică 170
6.9.1.1 Testul ipotezei de nul 171
6.9.1.2 Metoda intervalelor de încredere 176
6.9.1.3 Analiza de varianţă ANOVA 178
6.9.1.3.1 ANOVA pentru grupuri independente 178
6.9.1.3.2 ANOVA pentru desig-nuri cu măsurători
repetate
183
6.9.1.4 Determinarea mărimii efectelor 186

CAPITOLUL 7
CVASIEXPERIMENTUL 189
7.1 Experiment şi cvasiexperiment 189
7.2 Specificul cvasiexperimentului 190
7.3 Tipuri de cvasiexperiment 193
7.3.1 Cvasiexperimentul cu grupuri
neechivalente 193
11
 7.3.2 Cvasiexperimentul mixt 194
7.3.3 Plan experimental cu linia de regresie
discontinuă 195
7.3.4 Design-uri experimentale fără grupuri de
control 196

CAPITOLUL 8
EXPERIMENTE CU UN SINGUR SUBIECT 199
8.1 Utilitatea experimentului cu un singur
subiect 199
8.2 Avantajele experimentelor cu un singur
subiect 202
8.3 Controlul în experimentele cu un singur
subiect 204
8.3.1 Obţinerea unei tendinţe stabile 204
8.3.2 Întreruperea tratamentului 205
8.3.3 Modelul tratamentelor repetate 205
8.3.4 Modificarea unei variabile pentru a i se
determina efectul 207
8.3.5 Determinarea mai multor tendinţe
(multiple- baseline design) 207
8.3.6 Schimbarea succesivă a criteriului 208

CAPITOLUL 9
ETICA CERCETĂRII EXPERIMENTALE 209
9.1 Tratarea subiecţilor umani 209
9.1.1 Decizia de a realiza un experiment 212
ştiinţific
9.1.2 Consimţământul avizat 210
9.1.3 Protejarea stării de bine a subiecţilor 211
9.1.4 Confidenţialitatea 212
9.1.5 Respectarea demnităţii 212
9.1.6 Convorbirile finale 213
9.2 Etica experimentării pe animale 214

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ 217

12
13
 Introducere

O abordare introductivă a psihologiei experimentale, din mai

multe motive, trebuie efectuată în contextul problematicii ştiinţei în
general.

14
 O primă raţiune este aceea că psihologia este, acum în prag de
mileniu, o ştiinţă ca oricare alta.
Al doilea motiv este acela că metoda experimentală desparte
istoria psihologiei în două mari etape: etapa copilăriei şi a
romantismului care ţine până prin 1879, când Wundt a înfiinţat la
Leipzig primul laborator de psihologie, şi etapa propriu-zis ştiinţifică
în care se instituie tradiţia verificării experimentale a teoriilor
psihologice.
La fel ca celelalte ştiinţe, psihologia este departe de a avea
confirmate prin experiment toate construcţiile sale teoretice dar este
un fapt de necontestat că elementele esenţiale ale edificiului său
teoretic, legile sale, începând de la cele psihofiziologice până la cele
care controlează procesele cognitive de înalt ordin, au în bună parte o
astfel de susţinere experimentală.
În sfârşit, o a treia raţiune a unor consideraţii epistemologice
ţine pe de o parte de locul central al psihologiei experimentale în
ansamblul disciplinelor psihologice, iar pe de altă parte de faptul că
schimburile psihologiei cu alte ştiinţe, schimburi care se produc în
sferele aplicative, trebuie evaluate din perspectiva filosofiei ştiinţei.
Toate acestea sunt suficiente motive pentru a trata psihologia
experimentală, chiar şi numai în treacăt, în primul capitol, din
perspectiva noţiunilor de ştiinţă, de teorie ştiinţifică şi de a trece în
revistă funcţiile, obiectivele şi modalitatea de testare empirică a
acestor teorii.
Lucrarea are însă ca nucleu central problematica modelelor
experimentale, a controlului variabilelor şi condiţiilor, precum şi aceea
a derulării experimentului psihologic. Toate acestea fac obiectul
capitolelor al treilea, al patrulea şi al cincilea care ocupă ponderea cea
mai mare în economia lucrării.
Ideea de măsurătoare este, alături de aceea privind
posibilitatea exprimării numerice a regularităţilor şi legilor, una dintre
paradigmele cele mai rodnice care au apropiat psihologia de statutul
râvnit al ştiinţelor pozitive, începând cu sfârşitul secolului al XIX lea.
Spre deosebire de aceste ştiinţe psihologia are o libertate limitată de a
se juca cu numerele. În matematică, acest „joc” a condus la crearea
unor modele a căror utilitate a fost descoperită, mai târziu, de fizica
modernă.
În psihologie lucrurile stau altfel: există o serie de
constrângeri în a exprima prin numere procesualitatea vieţii psihice,
dincolo de care, cifrele ne îndepărtează de fapte şi ne conduc la
mistificări şi la extravaganţe. Este motivul pentru care semnificaţia şi
utilitatea sistemului măsurătorilor psihologice, împreună cu avantajele

15
şi limitele diferitelor metode de măsurare sunt tratate pe larg, alături
de problema variabilelor, în primul capitol.
Metoda experimentală nu este în exclusivitate o metodă de
laborator. Ea este utilizată oriunde exigenţele ei pot fi întrunite într-o
măsură satisfăcătoare, adică în mediul organizaţional, în mediu şcolar,
etc. De aceea, urmând exemplul altor lucrări, am luat în discuţie, în
capitolul şapte, cvasiexperimentele, împreună cu avantajele şi mai ales
cu dezavantajele privitoare la probabilitatea mai scăzută a rezultatelor
la care conduc aceste tipuri de cercetări psihologice.
În final, nu doar în virtutea tradiţiei lucrărilor de acest gen ci
pornind de la lipsa unor reglementări autohtone, am zăbovit în ultimul
capitol asupra principiilor de etică privind experimentul psihologic,
principii cu o largă recunoaştere şi adânc recunoscute în comunitatea
ştiinţifică din ţările occidentale.
Lucrarea de faţă nu este o lucrare de metodologie a cercetării.
Ca atare, unele teme cum sunt acelea ale studiilor corelaţionale, nu şi-
ar fi găsit locul printre metode care ţintesc, în cele din urmă, explicaţia
cauzală.
Din acelaşi motiv, lucrarea nu conţine tradiţionalul capitol de
statistică matematică, şi se limitează la tratarea principială a
problemelor legate de inferenţa statistică şi analiza de varianţă,
metode esenţiale de interpretare a rezultatelor unui experiment
psihologic.

CAPITOLUL I

TEORIE ŞI EXPERIMENT ÎN PSIHOLOGIE

16
 Ştiinţa, poate fi definită ca un ansamblu de cunoştinţe,
structurate într-un sistem coerent de teorii. Astfel, psihologia în
ansamblu ei reuneşte un sumum integrat de teorii, mai generale sau
mai particulare, ca de exemplu teoria sistemului psihic uman, teoria
dinamică a personalităţii, teoria BIG –FIVE sau teoria răspunsului la
itemi în domeniul aplicativ al psihometriei.

1.1 Teoria ştiinţifică

Definită pe larg teoria înseamnă o propoziţie sau un set de

propoziţii despre relaţiile existente între variabile. Dacă propoziţia se
referă la o singură relaţie atunci este vorba de o lege. O teorie este
deci un ansamblu de legi aflate într-un anumit sistem de relaţii, a cărui
funcţie esenţială în cunoaştere este organizarea unui larg câmp de
fapte într-un sistem explicativ unitar.
Definită mai restrâns, teoria reprezintă o propoziţie sau un set
de propoziţii despre relaţiile dintre variabile care includ cel puţin un
concept care nu este direct observat dar care este necesar explicării
relaţiilor dintre variabile (McBurney, op. cit.). Conceptele de tipul
memorie de scurtă durată, de lungă durată, etc. nu sunt prezente nici în
propoziţiile care descriu fapte particulare nici în enunţurile legilor. Ele
au caracter teoretic pentru că nu pot fi observate sau măsurate direct
dar pot fi inferate indirect din alte date de observaţie şi sunt necesare
explicării relaţiilor dintre variabile. Conceptele teoretice sunt invenţii
ale oamenilor de ştiinţă pentru a explica legile comportamentului
(exemplu: conceptele de filtru, superego, arhetip, etc).
Raţiunea de a fi a teoriei ştiinţifice rezidă în funcţiile sale
de bază care sunt:

a) Organizarea cunoaşterii şi explicaţia legilor

Explicaţia ştiinţifică înseamnă conectarea faptelor particulare
la legi şi a acestora din urmă la teorie. Cu alte cuvinte faptele
individuale sunt explicate drept cazuri particulare ale legilor iar legile
sunt explicate în relaţie cu teoria.
O teorie este cu atât mai bună cu cât poate explica un număr
cât mai mare de fapte particulare. Pe de altă parte cu cât o teorie este
mai generală cu atât ea este mai puţin precisă. Dacă în prima jumătate
a sec. trecut o serie de teoreticieni au elaborat teorii foarte largi cum
sunt cele ale lui Freud sau Lewin în ultima perioadă psihologii s-au

17
dedicat elaborării unor teorii mai puţin ambiţioase, ca scop dar cu o
mai mare putere de precizie (Teoria percepţiei vorbirii - theory of
speech perception, sau teoria constructelor personale).

b) Predicţia unor noi fapte ştiinţifice

O bună teorie nu numai că va explica mai multe fapte care
anterior erau interpretate izolat, dar va indica noi domenii unde este
posibil să fie descoperite noi legi.
Să luăm, spre exemplu cercetările întreprinse de psihologul
McClelland de la universitatea Harvard în domeniul trebuinţei de
realizare. Conturând o teorie coerentă, la început despre rolul acestei
trebuinţe în dezvoltarea individuală, McClelland, descoperă o serie de
implicaţii cu valoare explicativă pentru succesul economic al
comportamentului global al unor naţiuni occidentale.

c) Formularea de noi ipoteze

Este un fapt recunoscut că o teorie ştiinţifică este bună nu
numai dacă reuşeşte să dea răspunsuri la o serie de întrebări ci dacă
suscită tot atâtea întrebări câte soluţionează, această caracteristică
fiind una dintre condiţiile de bază ale progresului ştiinţific.

1.2 Finalitatea demersului ştiinţific

Obiectivul fundamental al ştiinţei, în general, este să

înţeleagă, să explice, şi să formuleze predicţii înalt probabile despre
fenomenele lumii înconjurătoare iar acest fapt presupune descoperirea
regularităţilor şi construirea teoriilor ştiinţifice.
În psihologie descoperirea regularităţilor cuprinde descrierea
comportamentului şi descoperirea relaţiilor legice dintre aspectele
comportamentului (McBurney, op.cit.).
Descrierea comportamentului este o fază incipientă dar
fundamentală în demersul ştiinţific. Ea permite clasificarea
fenomenelor proprii domeniului unei ştiinţe.
Descrierea legilor nu este un scop în sine ci vizează explicaţia
fenomenelor în ceea ce au ele esenţial, durabil şi repetabil.
Legea exprimă faptul că anumite evenimente sunt cu
regularitate asociate unele cu altele în virtutea unei anumite ordini.
Astfel, Legea irosirii sociale sau efectul Ringelman afirmă că
performanţa individuală în sarcini fizice tinde să diminueze odată cu
creşterea numărului de persoane din care este format grupul. În
concluzie, putem vorbi de existenţa unei legi ori de câte ori există o

18
asociere regulată între două variabile. Legile statistice nu presupun o
regularitate perfectă. Frustrarea, de exemplu, nu conduce întotdeauna
la agresiune. Mai trebuie menţionat că noţiunea de lege nu implică
obligatoriu existenţa unei relaţii de tip cauză-efect. Orice relaţie care
se manifestă cu regularitate între fenomene este o lege.
Când descriem evenimentele încercăm să surprindem relaţiile
legice dintre ele, de aceea descrierea şi descoperirea legilor constituie
două laturi ale aceleiaşi activităţi ştiinţifice.

1.3 Paradigmele ştiinţei

Ştiinţa se întemeiază în jurul a câtorva adevăruri incontestabile, care

reprezintă axiomele fundamentale ale cunoaşterii umane, dobândite
de-a lungul unei întregi evoluţii ce se originează încă în gândirea
anticilor.
Deşi rareori sunt formulate explicit, valoarea lor în cunoaşterea
psihologică este incontestabilă. Acestea sunt:

a) Realitatea lumii. Poziţia filosofică omonimă este

Realismul (obiectele percepute există indepedent de noi). Pentru omul
de ştiinţă lumea este reală şi trebuie studiată cât mai bine cu putinţă.
Realismul omului de ştiinţă se deosebeşte totuşi de acela al omului de
rând (realism naiv) care crede că lumea este exact aşa cum o vede
deoarece lumea omului de ştiinţă este o lume recreată conceptual,
adică văzută prin prisma noţiunilor ştiinţifice.

b) Raţionalitatea lumii. Lumea poate fi cunoscută pe cale

raţională graţie puterii de judecare şi raţionamentului logic. Lumea are
un sens care poate fi descifrată prin aportul acestor capacităţi.

c) Regularitatea. Lumea poate fi cunoscută graţie unei

anumite ordini care guvernează manifestările ei. Ordinea înseamnă
consistenţă şi regularitate. Ideea de regularitate a lumii corespunde
convingerii că fenomenele există în forma unor modele care se reiau
neîncetat conform unor legi universale. Orice s-ar întâmpla în viitor
poate fi subsumat anumitor legi ale ştiinţei. Psihologia ca ştiinţă
presupune că nimic legat de comportamentul uman nu cade în afara
legilor naturii indiferent unde şi când ar avea loc acest comportament.

19
 d) Cauzalitatea. Convingerea că toate lucrurile au o cauză este
numită determinism. Determinismul rigid susţine că dacă ar fi
cunoscute toate legile comportamentului împreună cu toate influenţele
care se exercită asupra sa, atunci ar putea fi efectuate predicţii exacte
cu privire la manifestările sale viitoare. Opusă acestei direcţii de
gândire este orientarea care recunoaşte existenţa voinţei libere, a
liberului arbitru.
În domeniul psihologiei şi al ştiinţelor sociale mai corect este
să vorbim despre un determinism statistic care postulează existenţa
unor relaţii probabiliste între fenomenele cauză şi cele efect. Un
exemplu edificator pentru acest tip de determinism este concluzia
cercetărilor că fumatul cauzează cancerul pulmonar deşi nu toţi
fumătorii contractează această boală. Un alt exemplu este al relaţiei de
cauzalitate dintre sărăcie şi delicvenţă deşi nu toţi oamenii săraci
devin delicvenţi şi în ciuda faptului că printre ei delicvenţi se numără
şi oameni bogaţi.

e) Cognoscibilitatea (discoverability). Convingerea că este

posibilă identificarea unor răspunsuri la toate întrebările privitoare la
lume fără ajutorul divin care să ni le reveleze. Credinţa în caracterul
cognoscibil al lumii nu trebuie să ducă la voluntarism, la ideea că este
facil să dezvălui misterele pe care natura ne permite să le descifrăm
cu multă parcimonie. Soluţiile la problemele ştiinţifice reclamă mut
efort şi ingeniozitate din partea oamenilor de ştiinţă.

1.4 Alte moduri de a face „psihologie”

În afară demersurilor proprii psihologiei există şi alte surse ale

cunoaşterii comportamentului oamenilor, cum sunt autoritatea, logica
sau metodele intuitive. În sens istoric unele chiar sunt anterioare
cunoaşterii ştiinţifice. Fireşte, calea cea mai eficientă şi mai obiectivă
este reprezentată de psihologia ca ştiinţă.
Autoritatea, ca sursă de cunoaştere a comportamentului,
semnifică adevărurile postulate de diferite persoane sau instituţii
cărora le acordăm, o valoare mai mult sau mai puţin axiomatică
(autoritatea parentală, religioasă, adică voinţa divină etc.).
Scolastica medievală reprezintă un exemplu extrem în care un
anumit tip de autoritate, aceea a operei stagiritului, era substituită
oricărei forme de cunoaştere empirică.
În sens pozitiv, caracterul cumulativ al ştiinţei implică, în
argumentarea noilor teorii ştiinţifice, invocarea autorităţii unor

20
principii desprinse din cercetări precedente care, în virtutea
caracterului cumulativ al ştiinţei, nu mai trebuie dovedite. Iată un
exemplu ipotetic: Presupunem că dorim să verificăm ipoteza
apărărilor perceptive. Într-un experiment asociativ verbal subiecţilor li
se prezintă cu timpi mici de expunere cuvinte tabu intercalate printre
cuvinte neutre. Pentru a verifica existenţa, respectiv inexistenţa unei
încărcături emoţionale, subiecţii vor fi conectaţi la un
psihogalvanometru. În raportul de cercetare în care vom prezenta
rezultatele experimentului nu va fi nevoie să argumentăm existenţa
unei legături între modificările de conductanţă ale pielii şi trăirile
emoţionale ale subiectului, efectul psihogalvanic constituind un
adevăr intrat definitiv în patrimoniul ştiinţei.
Tot în categoria autorităţii se înscrie şi practica acceptată şi
standardizată de comunitatea ştiinţifică de a sprijini argumentaţia unui
material redactat (articol, raport de cercetare, etc.) pe citarea unor
autori ale căror rezultate ştiinţifice au o largă recunoaştere.
Totuşi într-un demers ştiinţific accentul prea mare pe
autoritate, poate să ducă la poziţii dogmatice ori istoria ştiinţei nu este
altceva decât istoria luptei pentru libertatea spiritului.
Logica, în calitate de ştiinţă a formelor perfecte de gândire,
permite extragerea unor concluzii corecte din datele de care dispunem.
Logica matematică, logicele neoclasice furnizează psihologiei modele
pertinente pentru explicarea operaţiilor cognitive. Totuşi Scolastica
este un exemplu extrem care ilustrează limitele logicii în obţinerea
unor adevăruri care sunt mult mai accesibile prin observarea realităţii.
O categorie aparte o constituie aşa-numitele metode intuitive.
Manifestate fie ca simţ comun, fie ca misticism ele ne facilitează o
percepţie spontană sau o judecată nefundamentată pe o procesualitate
raţională.
Simţul comun are la bază concordanţa judecăţii personale cu
experienţa unui larg grup de oameni. El are două limite importante: a)
Variază cu timpul şi cu condiţiile, lipsindu-i verificarea sistematică a
părerilor care ghidează practica. Părerile sunt considerate adevărate
atâta timp cât practica funcţionează; b) Este mai degrabă teoretic decât
practic lipsindu-i capacitatea de a prezice noi date.
Există însă şi un simţ comun al comunităţii ştiinţifice în virtutea căruia
se apreciază dacă o teorie pare sau nu plauzibilă (Vadum şi Rankin,
op.cit.). El este puternic impregnat de formaţia ştiinţifică a membrilor
acestei comunităţi.
Misticismul este o cale de cunoaştere bazată pe intuiţia directă,
asociată cu starea alterată de conştiinţă. El se sustrage în totalitate
verificării şi prin aceasta el se situează la polul opus ştiinţei.

21
Obiectivitatea este criteriul esenţial care separă ştiinţa de alte forme de
cunoaştere a comportamentului uman. Unele dintre acestea cum sunt
autoritatea, simţul comun sau misticismul nu au pretenţia de a se
constitui în alternative ale cunoaşterii psihologice şi de aceea coexistă,
ca soluţii individuale de viaţă, cu psihologia.
Iată, de exemplu, misticismul poate constitui pentru un om de ştiinţă o
opţiune personală, care îl poate mobiliza în obţinerea unor rezultate
ştiinţifice deosebite. Niciodată însă faptele ştiinţifice nu vor putea fi
susţinute prin argumente de natură mistică. La fel, autoritatea, joacă
un rol minor în ştiinţă care nu acceptă altă formă de autoritate în afară
de autoritatea adevărului ştiinţific. În ultimele decenii unii cercetători
au fost din ce în ce mai preocupaţi să valorifice tezaurul de cunoaştere
psihologică encodat în limbaj (R.B. Cattell, Allport, Odbert, ş.a.).
Faţă de alte preocupări care ţin de falsa ştiinţă psihologia se detaşează
în mod tranşant. Pseudoştiinţa este „oricare dintre disciplinele sau
mişcările privite ca psihologie dar care nu întrunesc criteriile
psihologiei” (McBurney, op.cit. p. 32).
Există mai multe pseudopsihologii: parapsihologia, bioritmul,
astrologia ş.a. Forma cea mai populară a pseudoştiinţei este
parapsihologia. Aceasta nu satisface caracteristicile care definesc
ştiinţa, adică definiţia precisă a termenilor, descoperirea legilor care
guvernează fenomenele abordate, repetabilitatea faptelor observate,
etc.
În măsura în care se substituie cunoaşterii ştiinţifice, pseudoştiinţa
poate aduce oamenilor şi societăţii în ansamblul ei reale deservicii.

1.5. Creativitate ştiinţifică şi hazard

Problematica norocului în ştiinţă este centrată în jurul

termenului de serendipitate. Termenul a fost introdus de Horace
Walpole în 1754 referindu-se la descoperirea neaşteptată a unor fapte
ştiinţifice, întocmai ca într-o poveste persană „Prinţii din Serendip” în
care personajele dădeau peste lucruri pe care nu le căutau. Acest
termen aduce în discuţie rolul norocului şi al întâmplării în producerea
unor descoperiri.
McBurney (op.cit.) crede că una din modalităţile prin care
cărţile de psihologie experimentală se îndepărtează de planul real al
cercetărilor este că nu acordă suficientă atenţie presimţirii şi norocului
care au un rol important, crede autorul, în dezvoltarea ştiinţei.

22
 Exemple de descoperiri care au la bază serendipitatea sunt:
condiţionarea operantă, descoperirea efectului de întărire pe care îl are
stimularea electrică a ariei septale a formaţiei reticulate, etc.
Dimpotrivă, alţi autori (Vadum şi Rankin, op.cit.) cred că
insigh-tul de care vorbesc gestaltiştii are la bază probabil un întreg
lanţ de procese şi operaţii preconştiente prin care informaţia
acumulată este prelucrată şi restructurată până ajunge să se exprime în
forme noi şi originale.

1.6 Teorie şi experiment

În construcţia şi verificarea unei teorii ştiinţifice se pleacă de

la lumea reală în două direcţii:
 Printr-o serie de abstracţii teoretice se construieşte o
teorie primară din care se deduc o serie de consecinţe
(predicţii);
 Plecând de la lumea reală, printr-o serie de abstracţii,
se elaborează un model experimental. Are loc
desfăşurarea experimentului care se soldează cu o
serie de date empirice. Următorul pas constă în
confruntarea predicţiilor teoretice cu datele de
experiment.
Rezultă că relaţia dintre teorie şi experiment este una ciclică.
Teoria poate fi confirmată sau poate infirmată. În cazul
infirmării există două opţiuni:
1) reconstrucţia teoriei pentru a putea explica noile date
experimentale;
2) se modifică modelul experimental pentru a-l face mult
mai sensibil la conceptele teoretice.
Cu alte cuvinte, după experiment ne întoarcem din nou la lumea reală
pentru a hotărî dacă teoria este bună sau dacă trebuie schimbată sau
modificată, ori dacă trebuie schimbat planul experimental.
Ştiinţa nu poate fi nici pur teoretică nici pur experimentală.
Există un schimb reciproc între ambele planuri.
Pledoaria pentru experiment, ori de câte ori este comisă, nu trebuie
înţeleasă nici ca o afirmare a experimentului drept singura bază de a
infera relaţii cauzale, nici că acesta este singura metodă eficientă de
care dispun ştiinţele în general şi psihologia în speţă, deşi nu se poate
nega faptul că este una dintre cele mai productive. Dimpotrivă,
împreună cu Cook şi Campbell (op.cit.) subliniem că acolo unde
măsurătorile vor fi exacte, iar teoriile precise vor exista mai puţine
23
ameninţări la adresa validităţii. Aşa cum subliniază autorii citaţi
anterior, astronomia constituie un argument în favoarea ideii că
progresul unei ştiinţe nu este eminamente legat de metoda
experimentală. Exactitatea teoriilor şi metodelor sale de măsurare au
făcut ca această ştiinţă să progreseze şi să efectueze predicţii
răsunătoare, fără experimente (Piaget, J., 1972).
Cum însă ştiinţele sociale şi psihologia nu dispun nici de teorii
şi măsurători atât de precise, nici de unităţi de măsură adecvate,
predicţiile lor cauzale trebuie să se bazeze pe experimente, ca un
mijloc eficient de a testa şi elimina ipotezele alternative.
Psihologia teoretică integrează rezultatele psihologiei
experimentale în structuri teoretice mai ample, discursul său
înglobând modele teoretice care uneori se sustrag temporar verificării
experimentale. Este suficient să amintim conceptele psihologiei
abisale care în sensul riguros experimental puţine au fost validate.
Freud - menţionează Fraisse (op.cit.) - a fost un observator genial care
nu s-a preocupat de verificarea experimentală a ipotezelor sale.
Raportul dintre teorie şi experiment este foarte bine sugerat de
modelul propus de K. Popper (1959) potrivit căruia conceptele
ştiinţifice, asemănătoare nodurilor unei plase, se află într-o
multitudine de relaţii al căror echivalent cu lumea reală nu îl constituie
ochiurile acesteia ci nodurile însele. În timp ce conceptele care au, ca
să spunem aşa, corespondenţi ontologici, ajung prin operaţionalizare
să fie testate empiric, relaţiile dintre concepte sunt de natură virtuală,
sunt implicaţii teoretice, care urmează abia să li se găsească
echivalenţi în realitate.
Să revenim, spre exemplu, la modelul psihanalitic. Conceptele
topologice de Sine Ego şi Superego, cel puţin teoretic, pot fi
operaţionalizate pentru a fi abordate experimental, în acest sens
putând fi menţionate unele încercări postbelice din S.U.A. (Hornstein,
1992) dar întreaga mitologie creată de Freud pentru a popula spaţiul
dintre aceste instanţe contribuie la explicarea funcţionării aparatului
psihic fără să aibă neapărat corespondenţi în structura personalităţii
reale.

1.7 Obiectivitatea demersului ştiinţific

Ştiinţa reprezintă o modalitate de obţinere a cunoştinţelor pe

baza observaţiilor obiective.
Ştiinţa este obiectivă nu doar pentru că omul de ştiinţă este
complet detaşat de subiectul cercetat ci mai ales pentru că alte

24
persoane, care, aşa cum plastic se exprimă McBurney (1983), privesc
peste umărul omului de ştiinţă, au şanse să vadă aceleaşi lucruri.
Obiectivitatea se referă deci la repetabilitatea procedurii de a obţine,
în anumite circumstanţe date, mereu şi mereu aceleaşi rezultate.
Opusă observaţiei obiective este observaţia subiectivă.
Rezultatele unei observaţii subiective nu sunt în principiu
reproductibile de către o altă persoană. Iată un exemplu preluat din
McBurney (op.cit.): Ana poate spune, „Am senzaţia de sărat.” O astfel
de propoziţie este subiectivă pentru că nimeni nu este obligat să
creadă că ea a avut această senzaţie de sărat. Pe de altă parte
propoziţia „Ana spune că a avut senzaţia de sărat” este obiectivă
pentru că toate persoanele de faţă pot verifica dacă Ana a făcut această
afirmaţie. Observatorul poate deci să înregistreze în mod obiectiv
constatarea subiectivă a Anei.
Obiectivitatea este una dintre caracteristicile care desparte
tranşant ştiinţa de alte domenii cum sunt religia, politica sau arta. De
aceea ştiinţa pune un accent atât de mare pe corectitudinea metodelor
de cercetare. Obiectivitatea mai înseamnă că ştiinţa în general,
respectiv psihologia care este în discuţie, nu este parohială ci
universală, adică demersurile şi rezultatele sale sunt posibil de accesat,
în mod potenţial, de oricare persoană care are competenţa necesară.

1.8 Ştiinţă şi experiment

Specificul metodei experimentale

Ştiinţa reprezintă un dute-vino neâncetat între descoperirea de

fapte ştiinţifice şi elaborarea teoriilor care să le explice. Foarte mult
din timpul omului de ştiinţă este cheltuit în scopul observării cu
atenţie a evenimentelor, formulării răspunsurilor şi verificări lor prin
noi observaţii. Esenţa metodei ştiinţifice constă în achiziţia de fapte şi
în testarea ideilor prin apelul la dovezi acceptabile în comunitatea
ştiinţifică. (Vadum şi Rankin, 1998).
Calea cunoaşterii care apelează la observaţie şi experiment se
numeşte empirică, iar ştiinţa care se bizuie pe o atare cale – ştiinţă
empirică. Adevărurile postulate de ştiinţele empirice sunt verificate
prin dovezi empirice.
Ştiinţa, psihologia, în speţă, este interesată în explicarea
cauzelor fenomenelor studiate.
Cea mai adecvată metodă psihologică pentru descoperirea
relaţiilor de tip cauzal între fenomenele psihice este metoda
experimentală.

25
Ea a fost preluată de psihologie din fizică (Golu, M.,1975).
Experimentul este definit de Cook şi Campbell (1976) ca fiind
orice eveniment (tratament) produs în condiţii naturale sau controlate,
care intervine în viaţa respondenţilor şi al cărui efect poate fi evaluat
empiric.
Scopul esenţial al metodei experimentale este de a
fundamenta teoriile ştiinţifice prin testarea ipotezelor lor fundamentale
(Shaughnessy, E., Zechmeister, J. Zechmeister, 2000).
Metoda experimentală mai este utilizată în testarea utilităţii
anumitor intervenţii de natura psihopedagogică, terapeutică, de
promovare a produselor sau de ameliorare a diverselor aspecte ale
vieţii.
Pentru că în multe privinţe experimentul este un tip de
observaţie structurată şi pentru că el însuşi implică observaţia, nu ar
trebui făcută o distincţie prea tranşantă între metoda experimentală şi
metodele descriptive (Shaughnessy, E., Zechmeister, J., Zechmeister,
2000).
Specificitatea metodei experimentale este dată de o seamă de
caracteristici care o deosebesc de celelalte metode, utilizate de
cercetător (observaţia, testul psihologic, convorbirea, analiza
produselor activităţii, etc).
Psihologia experimentală este, potrivit unei definiţii de tip butadă a lui
Paul Fraisse (1970), o psihologie elaborată cu ajutorul metodei
experimentale. Ea este, după unii autori o ramură a psihologiei care
supune experimentării faptele înregistrate pe calea observaţiei spre a
le verifica şi stabili legile (Dict. Larouse, 2000). Şi celelalte ramuri al
psihologiei utilizează metoda experimentală. Cu toate acestea,
psihologia experimentală îşi propune să inventarieze şi totodată să
coordoneze modelele experimentale cele mai reprezentative din ariile
diverse ale psihologiei cu dublul scop, atât didactic, ilustrativ, dar mai
ales pentru a desprinde paradigmele, principiile metodologice apte să
ghideze cercetările viitoare. Psihologia experimentală poate fi astfel
definită ,,ca un ansamblu de principii, norme, reguli care stau la baza
organizării şi desfăşurării experimentului în psihologie …’’ M. Aniţei
(2000, p. 22). Autorul citat este de părere că psihologia experimentală
nu este o disciplină autonomă ci o metodă sau un anume mod prin
care variatele domenii ale psihologiei realizează cunoaşterea
ştiinţifică.
Cercetătorul experimentalist intervine activ în producerea
fenomenului psihic studiat. El creează şi controlează condiţiile apariţiei
şi desfăşurării acestui fenomen menţinând constanţi factorii care pot
influenţa conduita cu excepţia acelora care sunt studiaţi. Experimentul

26
permite posibilitatea repetării sale de către acelaşi experimentator sau
de către alţi cercetători în scopul verificării datelor obţinute. Aceste date
sunt rezultatul unor măsurători exacte dar şi al unor observaţii
sistematice.
Experimentul psihologic se remarcă prin rigurozitatea datelor
obţinute dar şi printr-o serie de inconveniente. Una dintre limitele sale
este dată de caracterul artificial al condiţiilor de laborator în care este
situat subiectul, deosebite de condiţiile reale în care au loc fenomenele
psihice studiate. Experimentele de laborator nu sunt decât modele
aproximative ale situaţiilor reale în care acţionează subiecţii.
La aceasta se adaugă şi faptul că în condiţii de laborator, pe de
o parte, poate fi studiat un număr redus de aspecte, iar pe de altă parte,
din multitudinea de factori care pot influenţa conduita studiată în
condiţii reale, doar o mică parte poate fi luată în considerare. Nu mai
puţin adevărată este constatarea că experimentatorul poate influenţa
comportamentul subiectului prin ecuaţia sa personală.

1.9 Stadialitatea cercetării ştiinţifice

Cursul ştiinţei nu este linear ci brăzdat de crize care urmează

unor perioade de relativă linişte, numite de Th. Kuhn („Structura
revoluţiilor ştiinţifice”) ştiinţa normală. Pe durata acestor faze de
linişte comunitatea ştiinţifică aderă la anumite paradigme. Prin
paradigmă înţelegem totalitatea legilor, teoriilor, metodelor şi
aplicaţiilor care constituie o tradiţie ştiinţifică (De exemplu paradigma
condiţionării clasice a lui Pavlov). În perioadele de criză apar noi fapte
ştiinţifice care nu sunt explicate satisfăcător în limitele vechii
paradigme. Apare o nouă paradigmă care va fi acceptată dacă explică
mai bine datele empirice.
În 1977 Larry Laudan („Progress and its problems: towards a theory
of scientific growth”) prezintă ştiinţa ca pe un proces de rezolvare de
probleme. Dacă pentru Kuhn o teorie era mai bună decât alta şi îi lua
locul doar dacă reuşea să explice un volum mai mare de date empirice,
pentru Laudan această înlocuire se produce dacă noua teorie poate
rezolva mai multe probleme decât teoria precedentă. Laudan consideră
că raţiunea teoriilor ştiinţifice este aceea de a rezolva probleme
empirice şi conceptuale.
Preferinţa oamenilor de ştiinţă pentru o teorie sau alta are şi o
motivaţie iraţională, dar atunci când o teorie este preferată pentru
aspectele conceptuale atunci comportamentul lor este considerat
raţional.

27
Kneller (1978) distinge două mari faze ale cercetării ştiinţifice:
Ciclul descoperirii şi ciclul validării. Primul include eforturile, uneori
solitare alteori în echipă, de a efectua observaţii, de a emite ipoteze
care sunt riguros testate. În a doua fază, în urma comunicării
rezultatelor, acestea sunt verificate de către comunitatea ştiinţifică.
Alţi cercetători repetă experimentul şi dacă sunt obţinute rezultate
similare, cercetarea este validată. Ştiinţa se bazează numai pe fapte
reproductibile, adică replicate în alte cercetări, desfăşurate cu aceleaşi
metode şi în aceleaşi condiţii dar în locuri diferite şi cu alţi subiecţi.
Următorul exemplu, comentat de A. Dragu (2003), este elocvent
pentru succesiunea celor două cicluri: Efectul Ringelman, fenomen
pus în evidenţă de inginerul francez cu acelaşi nume, a suscitat un
interes deosebit din partea comunităţii ştinţifice.
Experimentul efectuat de Ringelman, ale cărui date arătau o
descreştere dramatică a efortului fizic individual pe măsură ce
numărul participanţilor la experiment creştea de la unu la opt
persoane, a fost replicat de Ingham şi colaboratorii săi, în 1974, apoi
de un alt colectiv de cercetători, condus de Latane, în 1979 şi 1988.
De asemenea, Weldon şi Garagano în 1988 precum şi Williams, Nida,
Baca& Latane, în 1989 s-au ocupat de acest fenomen. Replicările au
confirmat, unele parţial, altele în cea mai mare parte, rezultatele lui
Ringelman, dar au contribuit totodată la adâncirea cauzelor care
generează acest efect. Ringelman pusese acest efect pe seama lipsei de
coordonare a efortului în grup. Ingham şi colaboratorii au demonstrat
rolul lipsei de motivaţie în generarea efectului de irosire socială, iar
Latane a dovedit că fenomenul este generat de acţiunea simultană a
lipsei de coordonare a efortului şi de diminuarea motivaţiei. Studiile
mai recente atribuie acest efect fenomenului de irosire socială adică
difuziei responsabilităţii indivizilor la nivelul grupului. Sentimentul
anonimatului este acela care diminuează motivaţia şi diluează
responsabilitatea participanţilor
Cercetarea ştiinţifică parcurge următorii paşi:
1) Identificarea şi definirea problemei de cercetat;
2) Formularea ipotezelor;
3) Testarea ipotezelor; derularea cercetării;
1 4) Elaborarea concluziilor.
Trebuie precizat că aceste etape nu sunt rigide, de la o
cercetare la alta această schemă putând căpăta concretizari mai mult
sau mai puţin diferite. Să le trecem succint în revistă.

1.9.1 Identificarea problemei de cercetat

28
 Nu este deloc, aşa cum s-ar putea presupune, o etapă facilă cu
atât mai mult cu cât:
a) Nu orice poate fi experimentat. Sunt probleme pe care stadiul
actual al ştiinţei, sau considerente de ordin etic fac imposibilă
abordarea lor pe cale experimentală. De exemplu multe dintre
conceptele psihanalizei nu pot fi abordate experimental. De
asemenea, manipularea unor variabile psihofiziologice sau de
personalitate poate afecta grav echilibrul persoanei. Dar cele
mai grave limitări provin din experimentatorul însuşi, din
capacitatea lui de a sesiza faptul ştiinţific.
b) Sesizarea unui fapt demn de cercetat care prezintă
interes şi valoare ştiinţifică se produce pe fondul unor
cunoştinţe teoretice solide, bine structurate care ajută
cercetătorul să sesizeze problema acolo unde simţul
comun o trece neobsevată.

Ca orice ştiinţă psihologia operează cu fapte ştiinţifice. După

Cl. Bernard un fapt capătă valoare ştiinţifică doar în măsura ataşării sale
unei idei.
Piaget (op.cit.) distinge următoarele caracteristici ale faptului
ştiinţific:

1) răspunde la o întrebare şi presupune prin aceasta o întreagă

elaborare solidară cu sistemul de informaţii care a condus la
acea întrebare;
2) reprezintă o constatare sau o ''lectură'' a experienţei;
3) este întotdeauna solidar cu o interpretare.

Faptele ştiinţifice în psihologie sunt fapte psihice sau de

conduită şi se referă fie la comportamentul extern fie la conţinutul
psihologic intern.
Observarea faptelor este indispensabilă în tot cursul
experimentării. Observaţia nu reprezintă o simplă lectură a faptului
brut ci se prelungeşte într-un act de clasificare, de încadrare a
informaţiei în anumite concepte şi de anticipare a unor relaţii (Al.
Roşca, 1971). Aceasta echivalează cu sesizarea faptului ştiinţific. Ca
instrumente de observaţie sunt utilizate grilele de observaţie care
reprezintă un cadru de clasificare format din categorii. Acestea trebuie
să nu fie mai numeroase de 10, să fie disjuncte şi să epuizeze aspectele
principale ale fenomenului observat (Radu, I, 1993)

29
 De obicei cercetarea unei probleme noi se axează pe
strângerea de date de observaţie şi mai puţin pe testarea unei teorii
ştiinţifice. Totuşi trebuie să recunoaştem că şi cele mai elementare
observaţii nu pot fi efectuate în afara unor cunoştinţe care provin
dintr-o teorie sau din teorii anterioare. Există două modalităţi de
cunoaştere ştiinţifică:

a) calea inductivă care pleacă de la fapte particulare şi

ajunge prin generalizare la cunoştinţe esenţiale;
b) calea deductivă unde ipotezele şi cunoştinţele noi sunt
derivate din teoriile ştiinţifice existente.

Vadum şi Rankin (op. cit.) împărtăşesc convingerea că multe

dintre ipoteze sunt rezultatul unor ghiciri privind modul în care
relaţionează evenimentele care ne interesează.
Hempel susţine în a sa „Philosophy of Natural Science” că
teoriile generale şi ştiinţa în speţă nu rezultă pur şi simplu din faptele
observabile. Procesul care duce la insiht, la degajarea principiului cu
valoare explicativă este încă încărcat de mister. Norocul de a da peste
fapte relevante (happy guess) trebuie susţinut de un travaliu teoretic pe
măsură (preparated mind). Cu alte cuvinte, norocul în munca
ştiinţifică apare de obicei după o lungă perioadă de activitate intensă.
Thomas Kuhn (1970) susţine că ideile revoluţionare într-o
ştiinţă vin cel mai adesea de la oameni noi în domeniu sau de la tineri,
a căror pregătire de bază le permite să vadă lucrurile într-o manieră
inovatoare. Succesul „noilor veniţi” în ştiinţă (în psihologie,
exemplele abundă: Pavlov, Freud, Jung, Kelley, Murray, Spearman)
vine de la faptul că nefiind câtuşi de puţin prizonierii unei anumite
tradiţii sau poziţii teoretice, ei îi sesizează cu mai mare uşurinţă
fisurile şi sunt mult mai tentaţi să o inoveze.

1.9.2 Formularea ipotezelor

O ipoteză este o propoziţie despre care se spune că este adevărată cu

scopul de a i se testa validitatea. Are următoarele note definitorii:
-Poate fi pusă sub forma dacă-atunci;

30
-Este adevărată sau falsă;
-Poate fi testată empiric.
Ipoteza reprezintă un răspuns anticipat pe care cercetătorul îl dă
problemei puse. El realizează, astfel, un contur coerent al unui model
sau al unei teorii ştiinţifice care urmează a fi verificată odată cu
ipoteza enunţată. Sursele ipotezelor sunt variate. Una dintre ele este de
natură inductivă şi constă în observarea unui fapt inedit în cursul unui
experiment. Deşi se naşte din observarea faptelor, ipoteza se
reformulează în termenii proprii stadiului atins de ştiinţă. Un exemplu
va fi edificator: Piaget emite ipoteza obiectului permanent pe baza
observării comportamentului unui copil de 13 luni care are tendinţa de
a căuta o minge în locul unde altădată a reuşit să o recupereze şi nu
din locul unde mai recent nu reuşise să o găsească.
Ipotezele sunt, în alte cazuri, deduse dintr-o serie de legi sau
regularităţi deja stabilite între anumite fenomene. Aceasta presupune
cunoaşterea în profunzime a literaturii consacrată problemei studiate.
Un fond larg de cunoştinţe echivalează cu un fond larg de ipoteze
latente (Al. Roşca, 1971). Paul Fraisse (1970) ilustrează calea
deductivă enunţând două legi privitoare la recunoaşterea unui cuvânt:
pragul de recunoaştere a unui cuvânt (timpul minim de expunere
necesar) este cu atât mai mic cu cât frecvenţa cuvântului în limbă este
mai mare;
pragul de recunoaştere pentru orice stimul este mai scurt dacă
subiectul are o atitudine perceptivă adecvată (informaţii asupra naturii
stimulului).
Din cele două legi s-a dedus următoarea ipoteză: pragul de
recunoaştere a cuvintelor de frecvenţă egală este mai mic dacă
subiectul are elaborată o atitudine preperceptivă adecvată.
Etapa formulării ipotezei este faza cea mai creativă a
experimentului. Confruntat cu o serie de fapte şi cunoştinţe
cercetătorul presupune existenţa unei relaţii pe care căută să o verifice.
Aşa cum am mai spus, una dintre condiţiile esenţiale îndeplinite de
ipotezele ştiinţifice este aceea de a fi testabile. Potrivit lui Hempel
(1966) ipoteza este orice aserţiune testabilă neavând importanţă dacă
scopul ei este să explice un anumit fapt sau să exprime o lege
generală sau o propoziţie mult mai complexă .
Odată emisă ipoteza va conduce la anumite implicaţii, adică la
predicţii privind ce anume va fi observat într-o anumită situaţie
particulară. Ipotezele sunt implicaţii test de tipul „dacă… atunci”
bazate pe presupunerea că aserţiunea este adevărată. Mai precis ele
prevăd că dacă sunt îndeplinite anumite condiţii vor avea loc anumite

31
evenimente. Calea pe care sunt obţinute implicaţiile testabile ale unei
ipoteze este calea deductivă.
Specific metodei deductive este opunerea a două teorii care
oferă pentru acelaşi fenomen explicaţii opuse, extragerea unor
predicţii şi testarea acestora pentru eliminarea uneia dintre teorii.
Experimentul care testează cele două teorii se numeşte experiment
crucial, dat fiind faptul că inevitabil una va fi respinsă (Roşca Al., op.
cit.)

1.9.3 Testarea ipotezelor; derularea cercetării

Verificarea ipotezei constituie faza travaliului experimental.

Dacă primele două etape pot fi întâlnite şi în activitatea scriitorului
sau filosofului ultima este puternic specifică cercetătorului care
trebuie să demonstreze temeinicia ipotezei reproducând în condiţii de
laborator relaţia dintre faptele observate (Roşca Al., op. cit.).
Etapa testării ipotezelor implică ea însăşi o serie de paşi
pregătitori cum sunt stabilirea tipului de subiecţi care urmează să
participe la experiment, elaborarea planului cercetării, asigurarea
suportului tehnic şi metodologic, respectiv alegerea aparaturii, a
procedeelor de lucru şi a tipului de măsurători care vor fi efectuate
privitor la variabila dependentă. Măsurarea unor concepte este
posibilă dacă acestea sunt redefinite adică operaţionalizate în termeni
care se pretează acestei măsurări.
Conţinutul principal al acestei etape este derularea
experimentului însuşi adică manipularea variabilei independente
simultan cu asigurarea controlului celorlalte surse de variaţie şi
efectuarea observaţiilor planificate. Expresia „observaţii” este
utilizată în sensul generic de date obţinute din cercetare, nu
obligatoriu din observaţie ca metodă de cercetare.

1.9.3.1 Design-ul experimental

Un plan (design) de cercetare este o strategie generală pentru

colectarea observaţiilor (Vadum şi Rankin, op.cit.).

32
 Există două tipuri de planuri experimentale: experimentale şi
observaţionale. În cercetările experimentale variabilele independente
(condiţiile) sunt manipulate de experimentator pe baza unui plan. În
studiile observaţionale, care sunt pasive în raport cu condiţiile
experimentale pe care le găsesc preexistente, cercetătorul le selectează
sau aşteaptă să se producă.
„În proiectarea unui studiu cercetătorii trebuie să anticipeze ce
se va întâmpla în ciclul validării examinând cercetarea planificată
pentru a vedea dacă eventualele breşe ar putea fi completate. Ei
trebuie să se întrebe, de exemplu, dacă există evenimente sau condiţii,
altele decât cele specificate în ipoteze care variază astfel încât un critic
ar putea susţine că ele, mai degrabă decât evenimentele sau condiţiile
presupuse, determină rezultatele cercetării.” (Vadum şi Rankin, op. cit.
p. 14.)

1.9.3.2 Aparatura şi măsurătorile

Alegerea aparatelor, a tipului de măsurători, a modalităţilor de

manipulare a condiţiilor experimentale este condiţionată de planul
cercetării de aparatele la care cercetătorul are acces şi nu în ultimul
rând de tradiţiile domeniului respectiv de cercetare. În general
alegerea corectă a mijloacelor necesare unei cercetări se bazează pe
trecerea în revistă a altor cercetări care au fost întreprinse în domeniul
respectiv.
Precizia măsurătorilor fizico-chimice, efectuate cu diverse
aparate, depinde de clasa de precizie a aparatului respectiv. Clasa de
precizie ţine de caracteristicile sale tehnice şi constructive. În cazul
instrumentelor psihologice (teste, chestionare, etc) precizia lor este
dată de caracteristicile lor psihometrice, cum sunt validitatea,
fidelitatea, sensibilitatea.
Măsurătorile sunt relevante dacă acestea reprezintă o
traducere în termeni măsurabili a conceptelor implicate în ipoteze.
Elaborarea unor proceduri precise de măsurare a conceptelor teoretice
în cadrul unui experiment se numeşte definiţie operaţională.

1.9.3.3 Operaţionalizarea conceptelor

33
 Termenul operaţionalizare a fost introdus în medicină în 1927
de medicul Percy Bridgman şi preluat în psihologie de către S.S.
Stevens în 1935.
Operaţionalizarea termenilor echivalează cu definirea lor
precisă, în termeni de operaţii observabile astfel încât alţi cercetători
să înţeleagă cu claritate şi să poată reface, în alte condiţii, cercetarea
respectivă.
Percy Bridgman a susţinut că, la fel ca şi datele ştiinţifice,
conceptele ştiinţifice trebuie să fie publice. Potrivit operaţionalismului
conceptele ştiinţifice ar trebui să fie definite în concordanţă cu
operaţiile prin care acestea sunt măsurate.
Definiţia operaţională este un enunţ prin care cercetătorul
indică maniera în care un concept ştiinţific poate fi obiectivat sau
măsurat. De exemplu, noţiunea de înfometare, atât de vehiculată în
cercetările având ca temă sau bazate pe condiţionarea operantă, este
operaţionalizată în experimentele efectuate pe şobolani prin indicarea
numărului de ore cât durează deprivarea acestora de hrană.
Definirea operaţională a conceptelor presupune indicarea
operaţiilor sau procedurilor care clarifică înţelesul acelor concepte.
Dacă definiţia operaţională face uz de o măsurătoare superfluă
a conceptului se ajunge la rezultate îndoielnice. De exemplu, dacă
utilizăm ca semn al anxietăţii răsucirea de către subiect a nasturelui de
la haină, ignorând măsurători a căror validitate este dovedită
(răspunsul electrogalvanic al pielii sau rezultatele chestionarelor
consacrate cum sunt „Scala anxietăţii manifeste Taylor” (Taylor
Manifest Anxiety Scale), sau „Foaia de autoanaliză” a lui R. B.
Cattell, atunci este posibil ca teoria construită pe baza acestui
experiment să aibă serioase deficienţe.
Este de dorit ca un concept ştiinţific să fie operaţionalizat din
mai multe puncte de vedere, adică făcând apel la cât mai multe
operaţii care i-ar putea epuiza sensul. Utilizarea cât mai multor căi
de înţelegere a conceptului prin intermediul unor definiţii operaţionale
diverse poartă numele de operaţie convergentă.
Reţinem că operaţionalismul contemporan adaugă înţelesului
consacrat de Brigman şi pe acela că un concept poate fi definit în
relaţie cu o teorie ştiinţifică mai largă decât aceea care îl conţine
iniţial.
Reţinem ca pe o notă esenţială a definirii operaţionale a
conceptelor ştiinţifice prezentarea clară a termenilor astfel încât
înţelesul lor privitor la evenimente care pot fi observate sau la teoria
care explică aceste evenimente să fie cât mai riguros precizat .

34
 1.9.4 Elaborarea şi redactarea concluziilor

În cercetările experimentale concluziile se referă la modul în

care datele obţinute confirmă ipoteza sau ipotezele avansate.
Rezultatele sunt cu atât mai concludente cu cât sunt confirmate de
cercetări similare desfăşurate în condiţii diferite.
Elaborarea concluziilor este deosebit de dificilă atunci când
rezultatele unei cercetări sunt contradictorii. De obicei tranşarea în
favoarea unor rezultate sau în favoarea opuselor lor se realizează prin
procedee statistice. Se impune efectuarea distincţiei între termenul
date care se referă la observaţiile înregistrate în timpul experimentului
şi rezultate care desemnează „produsul” final al analizei datelor.
Rezultatele unei cercetări trebuie să fie evaluate şi validate de
către comunitatea ştiinţifică. Ele sunt aduse la cunoştinţa comunităţii
ştiinţifice prin articole care apar în reviste de specialitate sau prin
susţinerea unor comunicări la congrese şi conferinţe naţionale şi
internaţionale. Acceptarea lor este rezultatul final al unei verificări
riguroase care se înscrie în ciclul validării. Ciclul validării unei
cercetări cuprinde atât verificarea efectuată de editorii revistei care vor
publica comunicarea dar şi atitudinea critică a celor care vor citi
articolul.
Referenţii editurii evaluează importanţa cercetării, pertinenţa
analizelor şi a argumentelor, relevanţa dovezilor, etc.
Membrii comunităţii ştiinţifice vor evalua prin alte articole
corectitudinea modelului experimental, a concluziilor cercetării iar alţi
cercetători vor reface cercetarea pe alţi subiecţi.
În momentul în care un fapt ştiinţific este reconfirmat şi
acceptat de către comunitatea ştiinţifică, atunci acesta devine o
achiziţie ştiinţifică a domeniului respectiv.

1.10 Ştiinţa ca activitate de rezolvare de probleme

Primele stadii ale psihologiei au fost motivate de curiozitatea

faţă de lumea care există în fiecare dintre noi. Ulterior datele
experimentale au furnizat ele însele noi întrebări încât un alt tip de
motivaţie decât simpla curiozitate stă la baza dezvoltării ştiinţei:
nevoia de a acorda teoriile la noile date. Totuşi curiozitatea motivează
şi astăzi unele dintre cele mai sofisticate cercetări.
O altă motivaţie care stă la baza progresului în ştiinţă este
nevoia rezolvării unor probleme practice. Multe dintre teoriile cele

35
mai moderne s-au dezvoltat din cercetări aplicate. Aşa este cazul
teoriei detecţiei semnalelor a cărei raţiune este aceea de a explica
modul cum operatorul de radar reuşeşte să detecteze semnalele rare
cum sunt ţintele inamice.
Există şi domenii practice-aplicative ale psihologiei ştiinţifice
care nu se interesează de teorie fiind focalizate pe probleme practice,
aşa cum sunt de exemplu evaluarea metodelor de predare sau a
eficacităţii unei campanii publicitare. Totuşi, în aceste domenii pot
apărea date neconcordante care stimulează apariţia unor teorii care să
restabilească unitatea ştiinţei.

1.11 Clasificarea cercetărilor ştiinţifice

Edwin P. Willems (1969) propune o clasificare unde operează

două criterii şi anume:

1) gradul de control al cercetătorului asupra condiţiilor

consecvente ale comportamentului studiat;
2) nivelul de control al răspunsurilor la stimuli. Este vorba
de gradul în care unităţile comportamentului studiat sunt
impuse de către experimentator de natură sau de alte
condiţii independente de acesta.

1.11.1 Gradul de control al

condiţiilor experimentale

Din perspectiva primului criteriu cercetările se împart în:

a) experimentale;
b) observaţionale.
Cercetările cu caracter experimental se disting printr-un grad
înalt de control pe care experimentatorul îl are asupra variabilelor
studiate. Testarea ipotezelor cercetării are loc prin manipularea
riguroasă a condiţiilor experimentale şi prin înregistrarea variaţiilor
produse la nivel comportamental. Pentru a infera cu mare probabilitate
că variaţiile variabilei independente sunt rezultatul modificărilor
produse asupra variabilei independente, cercetătorul controlează
efectul variabilelor perturbatoare, menţinându-le constante sau chiar
izolându-le.
Dimpotrivă, în cercetările aşa-zise observaţionale cercetătorul
are o conduită pasivă, el nu poate manipula evenimentele ci, fie

36
aşteaptă să se producă variaţiile în natură, fie le înregistrează pe cele
deja existente. În această categorie intră experimentele efectuate în
condiţii naturale. „Observatorii naturalişti încearcă să observe pattern-
urile evenimentelor într-o situaţie dată fără să evidenţieze vreo
condiţie antecedentă ca fiind de un interes special” (Mc. Burney, op.
cit. p. 33). În cazul cercetărilor observaţionale manipularea condiţiilor
antecedente fie nu este posibilă, fie nu este morală.
Evidenţierea relaţiilor de tip cauză-efect este mai lesne
posibilă în cercetările experimentale decât în cele observaţionale. Cu
toate acestea cercetările de tip observaţional nu sunt nici pe departe
lipsite de interes pentru psihologie, deoarece relaţiile de tip cauzal nu
sunt singurele relaţii de care se interesează psihologia. Adesea se
întâmplă ca experimentul să nu reprezinte cea mai bună metodă de
cercetare (Vadum şi Rankin 1998).
Funcţie de stadiul de clarificare a ipotezelor sunt cercetări cu
caracter exploratoriu pentru a identifica ce anume este demn de
cercetat şi cercetări unde ipotezele sunt fie rezultatul observării
sistematice a unor evenimente, fie al demersurilor deductive originate
în teoriile ştiinţifice deja existente.
Cercetările mai pot fi clasificate funcţie de locul unde se
desfăşoară. Cercetările de laborator, spre deosebire de cercetările de
teren desfăşurate în instituţii şcolare, organizaţii economice, etc, se
caracterizează printr-un control strict al condiţiilor experimentale.
Atât experimentele cât şi studiile se pot desfăşura în laborator
sau pe teren. Experimentele şi studiile observaţionale efectuate în
afara laboratorului se numesc experimente de teren (field
experiments), respectiv studii de teren (field studies). Când natura
creează tipuri de variaţii ale evenimentelor de tipul celor realizate în
laborator, cercetarea se numeşte experiment natural.

1.11.2 Controlul răspunsurilor la stimuli

Există experimente în care cercetătorul are o redusă liberate în

a alege unităţile variabilei dependente. Astfel, în experimentele pe
animale, repertoriul comportamental se reduce de cele mai multe ori la
prezenţa sau absenţa reacţiei. Mai mult, există o anumită specificitate
a răspunsului la stimuli proprie fiecărei specii. Iată, de pildă, la acelaşi
stimul, hrana, şobolanii reacţionează eficient prin miros, pe când
păsările utilizează preponderent informaţiile vizuale. (Garcia şi
Koelling, 1966). Cu alte cuvinte, vrem să subliniem faptul, că în astfel
de situaţii, când alege modalităţile de reacţie ale subiecţilor,

37
experimentatorul trebuie să se conformeze limitelor biologice ale
speciei. Dimpotrivă, în experimentele pe subiecţi umani cercetătorul
are o mai mare liberate în a alege acel tip de răspuns care să exprime
optim efectele manipulării experimentale. În astfel de cercetări omul
de ştiinţă restricţionează largul repertoriu comportamental al
subiecţilor la câteva categorii. De exemplu dintre multiplele aspecte
ale reacţiei verbale, cercetătorul se poate focaliza doar pe numărul de
verbe şi adverbe.
Cercetările pot fi astfel clasificate în joase, medii şi înalte
privitor la impunerea de către cercetător a unor unităţi asupra
răspunsurilor subiecţilor. La fel, ele pot fi împărţite în alte trei nivele
după prima dimensiune, gradul de control la dispoziţia cercetătorului.

1.12 Perpetua nevoie de ştiinţă

Istoria civilizaţiei este in mod esenţial istoria progresului

neîntrerupt al spiritului uman. Lungul ei drum până la stadiul ştiinţei
zilelor noastre pare să fi sădit în natura umană o nevoie constitutivă de
ştiinţă, ca o cale de cunoaştere autentică. Totuşi a face ştiinţă se
deosebeşte de consumul de ştiinţă implicând cel puţin tot atâta pasiune
şi dăruire câtă implică arta, sau celelalte forme ale activităţii umane
(Vadum şi Rankin, 1998).
Mobilurile care îi determină pe unii oameni să-şi dedice viaţa
cercetării ştiinţifice sunt variate. Pentru unii este presantă nevoia de a
găsi răspuns la problemele perene pe care omenirea şi le-a pus de la
începuturile sale îndepărtate privitoare la sensul vieţii şi la rostul
omului în lume, pentru alţii nevoia de a da un înalt sens propriei
existenţe sau de a găsi răspuns la o serie de probleme acute în
domeniul ştiinţei de care sunt interesaţi.
Henri Poincaré vorbea despre aşa zisa frumuseţe intelectuală
pe care omul de ştiinţă o desluşeşte în armonia naturii şi care
motivează eforturile îndelungate, în ciuda nenumăratelor piedici, în
domeniul cercetării ştiinţifice.
Progresul unei ştiinţe, iar psihologia nu face excepţie de la
regulă, îngemănează două procese aparent opuse şi anume
diversificarea, evoluţia în extensiune pe de o parte şi specializarea,
adâncirea cunoaşterii unor domenii restrânse care echivalează cu
dezvoltarea în intensiune. Interesele, preferinţele oamenilor de ştiinţă
ocupă un loc important în cauzalitatea multiplă a acestei evoluţii, cu
atât mai mult cu cât ele se exprimă în paradigmele unui anumit stadiu
de dezvoltare al ştiinţei respective. Cu alte cuvinte dacă vrem să ştim

38
încotro se îndreaptă psihologia secolului al XX-lea ar fi util să
întrevedem care sunt temele majore ale cercetării care polarizează
interesul comunităţii psihologilor. Un astfel de studiu a fost întreprins
de A.P.A în 1952. Este vorba de un program care a cuprins două
proiecte: Primul, a evaluat gradul de dezvoltarea al ştiinţei psihologiei
la acea vreme. În acest scop Sigmund Koch, conducătorul acestui
proiect, a solicitat celor mai reprezentativi psihologi americani să scrie
câte un capitol despre domeniul lor. Aceste capitole au generat şase
volume care conţin un sumum al cunoştinţelor de psihologie la
momentul respectiv.
Al doilea proiect a fost condus de către Kenneth E. Clark de
la Univ. Minnesota. Proiectul a fost de natură empirică şi a urmărit să
contureze mai clar cunoştinţele despre profesiunea de psiholog.
Subiecţii pe care s-a efectuat cercetarea au fost membrii APA de pe tot
cuprinsul ţării. În staff-ul central al APA care a condus cercetarea a
fost cooptat şi R. Thorndike. El a avut ideea de a realiza triade de câte
trei psihologi din istoria psihologiei ale căror contribuţii remarcabile
erau egale dar diferite din punctul de vedere al domeniilor asupra
cărora s-au aplecat. Un chestionar conţinând astfel de triade a fost
expediat la 200 de psihologi americani cerându-li-se să ierarhizeze
personalităţile din fiecare triadă în ordinea importanţei contribuţiei lor.
Ipoteza lui Thorndike era că preferinţele psihologilor evaluatori vor
exprima de fapt interesele lor faţă de ariile psihologiei. În adevăr, pe
baza rezultatelor, care au confirmat că evaluările psihologilor au fost
influenţate de domeniul psihologiei în care erau implicaţi (cercetare,
psihologia muncii, clinică, etc.), preşedintele APA de la acea vreme
Lee J. Crombach a conchis că există două curente privind
metodologia, gândirea şi preferinţele în psihologia sec. XX. Cronbach
a vorbit într-un studiu de existenţa a două direcţii în cercetarea
psihologică contemporană şi anume una, experimentală, alta de natură
corelaţională. Psihologii experimentalişti menţin pe cât posibil
constante diferenţele între indivizi şi variază condiţiile experimentale.
Psihologii corelaţionişti, dimpotrivă, vor să ţină constante condiţiile
pentru a face cât mai pregnante diferenţele dintre subiecţii cercetării.
Ulterior, Gordon Allport (1992) analizând dezvoltarea
teoriilor personalităţii a prefigurat două mari direcţii cărora li se
subsumează cercetările din acest domeniu, orientările nomotetică şi
ideografică. Vom vedea într-un capitol viitor, că sub aspectul
planurilor experimentale, orientarea nomotetică implică
experimentarea cu grupuri de subiecţi, pe când direcţia ideografică
cuprinde experimente efectuate cu un singur subiect.

39
CAPITOLUL 2

40
 VARIABILĂ ŞI MĂSURĂTOARE

2.1 Noţiunea de variabilă

Variabila este o anumită proprietate a unui eveniment

susceptibilă de a fi măsurată. „O variabilă - notează Vadum şi Rankin
(1998, p. 71) - este o clasificare sau o măsură a caracteristicilor
oamenilor, animalelor, obiectelor sau evenimentelor (exemplu:
înălţimea, temperatura, sexul, inteligenţa, anxietatea, etc).”
Termenul de variabilă independentă este împrumutat din
matematică. Într-o ecuaţie de gradul întâi de forma 2y-2x = 6, adică y
= x-3, variabila dependentă este y deoarece mărimea sa depinde de
valorile date lui x. Pe de altă parte variabila independentă este
reprezentată cu x; variaţia sa va determina modificări în mărimea lui
y. Ecuaţia reprezintă formalizarea oricărui plan experimental.
Variabila independentă este definită de Vadum şi Rankin
(1998) drept o variabilă pe baza căreia are lor crearea sau selectarea
condiţiilor antecedente într-un studiu.
Poate fi luat ca variabilă independentă oricare aspect al
ambianţei, comportamentului experimentatorului sau al conduitei
subiectului prevăzut a fi modificat sistematic în cursul experimentului.
Variabila dependentă este o variabilă suspectată a fi
consecinţa unei variabile independente.
În psihologia experimentală variabila dependentă este
reprezentată de diferite aspecte ale comportamentului extern (reacţie
verbală, motrică etc.) sau de o serie de parametrii ai funcţionării
organismului (rezistivitatea pielii, ritmul cardiac şi respirator,
potenţialul de acţiune, undele cerebrale, viteza de metabolizare a
glucozei în celula nervoasă etc.). Variabilele sunt reale (ex: durata,
frecvenţa, intensitatea etc), pe când conceptele teoretice sunt ideale,
imaginare (foame, motivaţie, anxietate etc.)

2.2 Clasificarea variabilelor

Variabilele care intervin într-un experiment pot fi clasificate

pe baza mai multor criterii:
41
 a) Funcţie de rolul de cauză sau de efect jucat în experiment:
variabilă dependentă – variabilă independentă.
Variabilă dependentă. Întruneşte următoarele caracteristici:
- Este o măsură a comportamentului subiectului care reflectă
efectele variabilei independente.
- Este o variabilă suspectată a fi consecinţa unei variabile
independente (Vadum şi Rankin 1998).
Variabila independentă este condiţia manipulată sau selectată
de experimentator pentru a determina efectele sale asupra
comportamentului. Numim efect orice modificare observabilă,
cantitativă sau calitativă, produsă în variabila dependentă.
Variabila independentă este definită de Vadum şi Rankin
(1998) drept o variabilă pe baza căreia are lor crearea sau selectarea
condiţiilor antecedente într-un studiu.
Trebuie efectuată distincţia între relaţia, ca spunem aşa,
naturală existentă între cauză şi efect şi relaţia de laborator dintre
echivalentele lor, adică dintre variabila independentă şi variabila
dependentă. În laborator singura posibilitate de a evidenţia efectele
cauzei este de a produce varierea cantitativă sau calitativă a variabilei
independente. Cu alte cuvinte, cauza devine activă producând efectele
anunţate de ipoteză, doar dacă este variată cantitativ, calitativ, sau prin
prezenţă-absenţă.
Sunt experimente în care este greu de precizat care variabilă
este independentă şi care este dependentă. În aceste studii scopul
principal este tocmai identificarea variabilei independente. Este cazul
acelor studii care s-ar interesa de relaţia existentă între vizionarea de
către copii a filmelor violente şi creşterea agresivităţii lor sau de
relaţia dintre stres şi oboseală.
b) Funcţie de caracteristicile domeniului de definiţie:
variabile continue – variabile discrete
- Variabila continuă se situează pe un continuum şi nu este
limitată la un anumit număr de valori. Latenţa, forţa, durata pot lua
prin măsurare orice valoare.
- Variabila discontinuă, dimpotrivă, ia valori discrete care cad
în categorii distincte separate. Exemple de variabile discontinue sunt
sexul, tipurile psihologice etc. De asemenea, culorile, din punct de
vedere psihologic sunt categorii discrete, dar echivalentele lor fizice,
adică lungimile de undă a radiaţiei luminoase reflectate, aparţin unui
continuu de la 396 la 760 milimicroni.
c) Variabile cantitative şi variabile calitative
Variabilă cantitativă.

42
 Variabila cantitativă variază în mărime (ex: viteza de răspuns,
intensitatea etc). Valorile ei se situează pe un continuum şi semnifică
gradul sau mărimea dimensiunii măsurate.
Variabilă calitativă – variază în privinţa tipului, felului (ex:
înclinare sau întoarcere la stânga sau la dreapta într-un labirint). Multe
variabile considerate în mod comun a fi calitative şi discrete se
dovedesc a fi cantitative şi continui: intro-extraversia, normal-
neurotic, masculinitate-feminitate, scorurile la foaia de autoanaliză a
lui Cattell, etc.
Criteriile de clasificare a variabilelor nu se exclud reciproc ci
dimpotrivă se regăsesc în aceeaşi variabilă. Astfel o variabilă
independentă cum este tipul temperamental poate fi discontinuă,
calitativă şi invocată.
De asemenea, unele variabilele independente sunt exprimate
cantitativ altele calitativ. O variabilă independentă, cantitativă este,
spre exemplu, intensitatea unui stimul sonor la auzul căruia subiectul
trebuie să apese pe o pedală. Putem alege diverse valori de 10,
20….60Hz. Un exemplu de variabilă independentă calitativă îl
constituie un stimul vizual colorat în roşu, verde, galben şi albastru.
Cele patru culori sunt numite modalităţi sau condiţii.
d) Variabile fizice şi nonfizice
Variabilă fizică - aspect al variabilei (independente sau
dependente) care poate fi exprimat ca mărime fizică (exemple:
intensitatea luminii stimul, amplitudinea undelor cerebrale, etc).
Variabilă nonfizică – aspect al condiţiilor de testare care este
exprimat în termeni comportamentali sau procese cognitive (exemple:
privare – nonprivare de somn, familiarizarea – nonfamiliarizarea cu
situaţia de testare, etc).
Un tip aparte de variabilă nonfizică este variabila subiect care
se bazează pe diferenţele individuale ale subiecţilor incluşi în
experiment, ca de exemplu, introversiunea-extraversiunea, ciclotimia-
schizotimia, masculinitatea-feminitatea, etc. Iată două exemple care
ilustrează modul în care variabila subiect poate fi luată ca variabilă
independentă sau ca variabilă dependentă:
1) Ipoteza verificată într-un experiment este că tipurile
temperamentale sunt caracterizate prin viteze de răspuns diferite.
Variabila independentă, de tip subiect are două modalităţi,
introversiunea şi extroversiunea. Se compară performanţele medii la
un test de reactivitate pentru cele două grupuri independente,
introvertiţii şi extravertiţii.
2) În al doilea experiment ipoteza verificată este aceea că
dimensinea extro-introversie va înclina spre un pol sau spre altul,

43
funcţie de experienţa anterioară. Variabila subiect este tema
povestioarei audiate înainte de măsurarea intro-extraversiunii cu un
chestionar potrivit. Un grup de subiecţi audia o povestire tristă, iar
celălalt asculta o poveste care degaja optimism.
e) Gradul de intervenţie al experimentatorului în manipularea
variabilei: variabilă manipulată – variabilă invocată sau naturală.
Variabila invocată este variabila independentă proprie
cvasiexperimentelor (vezi mai pe larg § 9.2). Variabilele invocate sunt
de obicei variabile subiect sau variabile demografice (vârstă, sex,
nivel de şcolarizare, etc).
Există situaţii când în acelaşi experiment o variabilă propriu
zisă coexistă cu o variabilă invocată.
f) După tipul de plan experimental care le utilizează: variabile
intrasubiect-variabile intersubiect (vezi şi 3.2).
Variabile intrasubiect sunt variabile independente ale căror
valori sau condiţii sunt parcurse de către toţi subiecţii incluşi în
experiment. Decelarea efectelor produse la nivelul comportamentului
de către manipularea variabilei independente este posibilă prin
compararea subiectului cu el însuşi.
Sunt utilizare în experimentele cu măsurători repetate numite,
în literatura anglo-saxonă „within subjects experiments.”
Variabilele intersubiect sunt variabile independente ale căror
valori sau modalităţi sunt parcurse de grupuri diferite de subiecţi. Ele
sunt prezente în modelele experimentale cu grupuri independente
(„independent groups plans” sau between-subjects plans).

2.3. Măsurarea în psihologia experimentală

Se consideră că un indicator al progresului într-o ştiinţă este

măsura în care legile sale sunt formulate cantitativ. Faptul că legile pot
fi formulate cantitativ indică două lucruri:
 Fenomenul este destul de constant pentru a permite un
enunţ destul de exact despre el. Dimpotrivă datele care
variază ascund regularităţile cu aspect de lege.
 Legea este destul de simplă pentru a permite o exprimare
numerică.
Legile psihofizice se pretează mai bine unei astfel de
exprimări cantitative, pe când legile motivaţiei sau ale cogniţiei
suportă mai de grabă o formulare calitativă, dat fiind specificul acestor
paliere înalte ale vieţii psihice.

44
 Măsurarea variabilelor studiate constituie o trăsătură
proeminentă a psihologiei moderne (L. E. Tyler, W. Bruce Walsh,
1979) şi multe dintre progresele ei sunt legate de evoluţia
psihometriei. Astfel, pretenţiile că acuitatea senzorială este un semn al
inteligenţei, că tipul de personalitate al mamei care respinge copilul ar
fi cauza autismului acestuia, sau că loboctomia prefrontală ar vindeca
unele boli psihice sunt exemple de aserţiuni care au fost respinse odată
cu introducerea în domeniile respective a unor tehnici de măsurare
precise (Vadum şi Rankin, op. cit).
În general rezultatele unei cercetări sunt influenţate în mod
considerabil de instrumentele cu care sunt măsurate variabilele incluse
în modelul experimental.
De aceea în faza de proiectare a experimentului cercetătorii
acordă o mare importanţă strategiilor de măsurare care vor fi utilizate
în cercetare.

2.4 Varietatea măsurătorilor psihologice

În psihologia experimentală este utilizată o gamă largă de

instrumente de măsurare (cronometre, rigle gradate în milimetri
utilizate de sine stătător sau încorporate în alte dispozitive de
experimentare cum sunt esteziometrele, olfactometrele, etc, greutăţi
calibrate, potenţiometre, dispozitive pentru mărimea unghiulară, etc).
O gamă largă de aparate pentru experimentare au încorporate
instrumente de mare precizie pentru măsurarea şi înregistrarea
timpului de reacţie, rezistivităţii pielii, ritmului cardiac, presiunii
arteriale, undelor cerebrale, potenţialelor de acţiune, etc. Alte tehnici,
mai recente cum este imageria magnetică a creierului, permit
vizualizarea zonelor corticale implicate în efectuarea unor sarcini
experimentale.
Toate aceste instrumente şi dispozitive de măsurare, de
înregistrare sau vizualizare se supun unor prescripţii metrologice care
au reglementări naţionale şi internaţionale (Sistemul Internaţional de
Unităţi).
Cu toate progresele înregistrate de mijloacele tehnice de
măsurare, unul dintre instrumentele cele mai des utilizate în
măsurătorile experimentelor psihologice este testul psihologic.
Psihologii se pot informa în legătură cu testele psihologice
aflate pe piaţă din diferite cataloage cum este, de exemplu, „Test in
Print IV” (Murphy, Conoley & Impara, 1994) care cuprinde o listă de
peste trei mii de teste destinate unor diverse tipuri de evaluări

45
psihologice: aptitudini, deprinderi, interese, emoţii, acuităţi senzoriale,
atitudini, trăsături de personalitate, etc (Vadum şi Rankin, 1998).
De obicei într-o cercetare experimentală sunt utilizate mai
multe tipuri de măsurători, adică măsurători cu caracter
psihofiziologic precum şi măsurători psihologice. Pe de altă parte
aparatele utilizate pot fi din categoria celor consacrate de alte cercetări
sau care sunt livrate de diferite firme (tahistoscop, poligraf, aparat
pentru studiul reacţiilor, psihogalvanometru, etc) altele pot fi realizate
ad-hoc potrivit modelului teoretic şi al nevoilor de experimentare al
unui anumit cercetător. Exemple din a doua categorie de aparate sunt
ceasul lui Mackworth pentru abordarea experimentală a
comportamentului vigilent sau „Microcurba de lucru” un aparat
românesc realizat, pentru nevoile de experimentare în domeniul
oboselii ale unui colectiv de psihologi condus de Valeriu Ceauşu
(1965)
Funcţie de gradul de control pe care subiectul îl are faţă de
propriile reacţii măsurătorile se împart în reactive şi nonreactive.
Măsurătorile reactive pot fi influenţate, în mod voluntar sau
involuntar de către subiecţi. Chestionarele de personalitate, interviul,
observaţia intră în această categorie.
Dimpotrivă măsurătorile nonreactive se caracterizează prin
lipsa controlului subiecţilor, în această categorie intrând măsurătorile
psihofiziologice efectuate cu psihogalvanometrul, electromiograful,
electroencefalograful, etc.
Este de preferat, ori de câte ori este posibil, ca măsurătorile
reactive să fie completate cu măsurători nonreactive. Din păcate
utilizarea măsurătorilor nonreactive cum sunt cele bazate pe cercetarea
de arhivă sau prin utilizarea observatorului ascuns este limitată de
principiul etic al intimităţii.
O altă limitare este dată de stadiul tehnologiei care într-un
anumit moment al dezvoltării nu oferă posibilitatea efectuării unor
măsurători nonreactive a anumitor variabile psihice. Astfel atitudinile,
convingerile, nu pot fi evaluate altfel decât prin chestionare. În astfel
de situaţii Vadum şi Rankin (1998) recomandă utilizarea încrucişată a
mai multor tehnici reactive. În acest mod se infirmă explicaţia rivală
că măsurătorile ar fi dependente de un anumit tip de măsurătoare.

2.5 Conţinutul operaţiilor de măsurare

În linii generale măsurarea echivalează cu a ataşa numere

evenimentelor sau obiectelor în conformitate cu anumite reguli.

46
„ Măsurarea, scrie Piaget (op.cit., p. 59) constă, în principiu,în
aplicarea numărului la datele discontinue sau continue ce urmează a fi
evaluate”. Apelul la număr, continuă autorul citat, se datorează
proprietăţilor sale (incluziunea care stă la baza clasificării şi ordinea
pe care se reazemă serierea).
Aceasta permite ca anumite proprietăţi ale obiectelor sau
evenimentelor să fie reprezentate prin proprietăţi ale sistemului
numerelor (D. Mc. Burney, 1983). De aceea operaţiile aritmeticii
elementare (adunarea, scăderea, înmulţirea, împărţirea) sunt
aplicabile, în principiu, rezultatelor măsurătorii. Doar în principiu,
deoarece în cazul unor măsurători psihologice acestea sunt fără sens.
De exemplu doi oameni având fiecare un QI de 75 nu fac la un loc cât
unul cu un QI de 150.
Asemănător, în domeniul măsurătorilor fizice este fără sens să
spunem că este de două ori mai cald astăzi decât ieri dacă temperatura
de azi este de 24 de grade Celsius, comparativ cu cea de ieri care a
fost doar de 12 grade Celsius. Să mai obsevăm că în privinţa
măsurătorilor lungimii, masei, vitezei cele patru operaţii îşi găsesec o
mare utilitate.
Motivul lipsei de sens a acestor operaţii în cazul măsurătorilor
psihologice este că, la acestea, valoarea zero este arbitrară, adică nu
înseamnă în realitate lipsa totală, în cazul unui individ, a caracteristicii
psihice măsurate. De fapt, aşa cum observă Piaget (op.cit., p.62),
„ marea dificultate a psihologiei (privitor la măsurare n.n.) este…lipsa
unităţilor de măsură”. În lipsa lor este aproape imposibil să defineşti
valoarea zero.

2.6 Proprietăţile scalelor de măsurare

Inventarierea unor astfel de situaţii l-au condus pe Stevens, S.,

S. (1946) la ideea existenţei unei ierarhii (sistem) a tipurilor de
măsurătoare dupã criteriul aplicabilităţii celor patru operaţii
fundamentale. Aşa cum remarcã L. Tyler şi B. Walsh (op. cit.) fiecare
nivel al sistemului are regulile şi restricţiile lui proprii şi permite
aplicarea doar a unor anumite procedee statistice. Altfel spus, ficare
tip de scală de măsurare este definit printr-un anumit set de proprietăţi,
dintr-un total de patru, in virtutea cărorara obiectelor sau fenomenelor
le sunt ataşate numere (D. McBurney, 1983). Aceste proprietăţi sunt:
egalitatea, ordinea de rang, egalitatea intervalelor şi egalitatea
raporturilor sau câturilor. La acestea o vom adăuga pe a cincea, la care

47
numeroşi autori se referă (Tyler şi Walsch 1979, McBurney, 1983,
Vadum şi Rankin, 1998) prezenţa reperului 0 cu sens.
Să le trecem succint în revistă după Vadum şi Rankin (1998)
în ordinea generalităţii lor :
Proprietatea egalităţii este confirmată dacă doi subiecţi care
ocupă acelaşi loc pe scală sunt egali din punctul de vedere al însuşirii
măsurate.
Proprietatea ordinii de rang există dacă cele mai mari scoruri
de pe scală aparţin persoanelor care deţin însuşirea măsurată în cel
mai înalt grad.
O scală are proprietatea intervalelor egale dacă distanţele
egale între scoruri pe toată lungimea scalei echivalează cu diferenţe
egale în însuşirea măsurată. Scala coeficienţilor de inteligenţă cu
media 100 şi abaterea standard egală cu 15 nu are această proprietate
întrucât diferenţa între QI-urile 78-80 nu este egală cu diferenţa 110-
112, deoarece primul interval aparţine subiecţilor cu o inteligenţă
situată în media inferioară, pe când a doua diferenţă se situează în
media superioară.
Proprietatea rapoartelor egale se referă la faptul că rezultatul
împărţirii unui scor de pe scală cu un altul poate fi utilizat în
compararea cu sens a celor două scoruri. Astfel, dacă efectuăm câtul
dintre înălţimea subiectului A de 180cm şi a lui B de 150cm obţinem
180:150=1.2 Putem afirma că subiectul A este mai înalt de 1,2 ori
decât subiectul B. Nu acelaşi lucru este posibil cu doi coeficienţi de
inteligenţă. În psihologie este lipsit de sens un raport efectuat între doi
coeficienţi de inteligenţă.
Să presupunem că am administrat un chestionar de anxietate
la mai mulţi subiecţi, scorurile minim şi maxim posibile fiind 0 şi
respectiv, 20. Dacă un subiect A obţine un scor de 10 iar altul B de 20,
nu avem nici un temei să spunem că subiectul B este două ori mai
anxios decât subiectul A. O astfel de comparaţie este posibilă numai
dacă transformăm aceste scoruri în note standard.
O a cincea proprietate este existenţa unei semnificaţii
psihologice pentru valoarea 0 de pe scală. Stevens a realizat o scală a
zgomotului unde reperul 0 are sens, anume că în spaţii izolate fonic
sursele de zgomot sunt eliminate. În general în experimentele din
domeniul senzaţiilor reperul 0 de pe scală semnifică lipsa senzaţiei
datorită situării intensităţii stimulului cu mult sub pragul senzorial
absolut.
În sistemul de măsurare propus de Stevens între cele patru
proprietăţi există o relaţie de subsidiere în sensul că ultima,
proprietatea rapoartelor egale le înglobează automat pe celelalte trei, a

48
treia pe celelalte două şi a doua pe prima. Deci o scală care are
proprietatea intervalelor egale va avea obligatoriu şi proprietăţile
ordinii de rang şi a egalităţii. Proprietatea unui reper zero semnificativ,
pare să fie totuşi proprietatea cea mai generală, pe care nu o au decât
scalele raport.
Sistemul de măsurare elaborat de Stevens poate fi rezumat în
tabelul următor:

Tipuri de scale
Proprietăţi
Nominală Ordinală Intervale Raport

Egalitatea x X X x
Ordinea de rang
X X x
Intervale egale
X x
Raporturi egale
x
Zero
semnificativ x

Tabelul 1. Scalele de măsurare

2.6.1 Scala nominală

Scara nominală are doar proprietatea egalităţii. În acesată

scală evenimentele sau obiectele de acelaşi tip vor primi aceleaşi
numere, iar obiectele şi evenimentele diferite vor primi numere
diferite. Aici numerele sunt utilizate doar pentru a identifica anumite
categorii în care indivizii pot fi împărţiţi. Aşa se întâmplă cu numerele
înscrise pe tricourile jucătorilor sau când codificăm sexul masculin cu
cifra 1 iar pe cel feminin cu cifra 2. În aceste cazuri operaţiile
aritmetice fundamentale sunt inaplicabile. De asemenea nu sunt
permise procedurile statistice deoarece scorurile de pe această scală ca
şi cele de pe scala ordinală nu au distribuţii normale (Vadum şi
Ranchin, 1998). Totuşi în ultimii ani unii autori au dezvoltat tehnici
statistice speciale care se pretează acestui tip de scală (Vezi, I. Radu,
1993, p. 285) .
Scala nominală este utilizată în procesul clasificării care este
începutul oricărei ştiinţe (D. McBurney, 1983). Exemplu, privind
tipurile de personalitate din clasificarea lui Eysenck:

1. Introvert

49
 2. Extrovert
3. Nevrotism
4. Psihoticism

Tipologiile personalităţii elaborate de Pavlov, Jung, Viola,

Pende, Kretschmer, Sheldon ş.a. reprezintă tot atâtea exemple de scări
nominale.

2.6.2 Scala ordinală

Are două proprietăţi, egalitatea şi ordinea de rang. Acest tip de

măsurătoare este utilizat la ordonarea subiecţilor în sens crescător sau
descrescător privind o anumită caracteristică psihică, fără să
cunoaştem cu exactitate distanţa dintre cei doi membrii ai fiecărei
perechi. A nu fi confundat cu metoda rangurilor care, dimpotrivă ia în
seamă această distanţă. Regula după care funcţionează această scală
este că numerele care indică rangurile pe scală echivalează cu ordinea
de merit a aributelor psihologice evaluate.
Metoda percentilelor despre care vom vorbi ceva mai departe
se încadrează în acest tip de măsurătoare.
Nici în cazul acestui tip de măsurătoare nu pot fi aplicate
operaţiile aritmetice elementare.
Iată un exemplu : Unui elev i s-a cerut să ordoneze pe criteriul
intensităţii preferinţei cinci dintre disciplinele studiate. El a dat
următorul răspuns :
5. Mate
4. Fizică
3. Informatică
2. Geografie
1. Sport

Unele dintre scările de aprecire, şi în general acelea care

măsoară preferinţele oamenilor constituie exemple de scări ordinale.

2.6.3 Scala interval

50
 Scala interval constituie al treilea tip de măsurare cu
proprietăţile, egalităţii, ordinii de rang şi egalităţii intervalelor. Ea
suplineşte principalul dezavantaj al primelor două tipuri : ne perimte
să stabilim distanţa dintrei doi subiecţi d.p.d.v. al caracteristicii
psihologice utilizate. Testele şcolare se situează, cu unele rezerve, în
această categorie. Acest sistem prezintă totuşi o limitare, anume accea
că nu are un punct zero real. De fapt evaluarea nivelului cunoştinţelor
asimilate în şcoală nu presupune definirea riguroasă a unui punct zero
al cunoaşterii. Totuşi lipsa unui punct zero real face ca scorurilor la
teste, obţinute prin acest tip de măsurare, să nu li se poată aplica
operaţia împărţirii.
Iată un exemplu. Aceluiaşi elev i s-a precizat sarcina astfel:
Ştim că cel mai mult îţi place matematica şi cel mai puţin sportul. Pe o
scală gradată de la unu la şapte te rog să arăţi unde se situează fizica,
informatica şi geografia din moment ce mate se situează pe poziţia
şapte iar sportul pe poziţia unu. Răspunsul elevului a fost acesta :

7. Mate
6. Fizica
5.
4. Informatică
3.
2. Geografie
1. Sport

Observăm că informatica se situează la jumătatea distanţei

între geografie şi fizică, adică la două unităţi distanţă de fiecare, pe
când fizica se situează la o unitate distanţă faţă de disciplina cea mai
preferată şi la cinci unităţi faţă de sport care este disciplina şcolară cea
mai puţin agreată de elevul nostru.
Din acest exemplu desprindem uşor regula după care
funcţionează acest sistem de măsurare: diferenţele egale dintre
numerele de pe scală trebuie să reprezinte diferenţe psihologice egale
între oameni sau evenimente.
Cel mai bun exemplu de scală bazată pe intervale este tehnica
IQ.

2.6.4 Scala raport (ratio scale)

51
 Scala raport (ratio scale) are toate cele cinci proprietăţi. În
adevăr ele sunt caracterizate prin existenţa unui punct zero real şi prin
posibilitatea de a trata rezultatele măsurătorii prin toate cele patru
operaţii aritmetice fundamentale.
Puţine sunt scalele utilizate în psihologie care se încadrează în
această categorie. Un exemplu îl constituie scala de intensitate a
zgomotului, unde valoarea zero semnifică absenţa oricărei surse de
zgomot.
Un alt exemplu de măsurătoare de tip scală raport poate fi
găsit în studiul timpului de reacţie. În adevăr, în acest caz punctul zero
înseamnă că reacţia subiectului la vederea stimulului are loc
instantaneu. Nu este locul aici să explicăm de ce în realitate subiecţii
obţin timpi mai mari de zero. Timpul de reacţie mediu al unui subiect
se obţine prin utilizarea tuturor celor patru operaţii aritmetice (L.Tyler
şi B. Walsh op. cit.).
Un alt exemplu care ilustrează modul cum funcţionează acest
sistem de măsurare este următorul: Să presupunem că sarcina de
evaluare a disciplinelor şcolare este formulată de această dată
astfel (D. McBurney, 1983): “ Dacă pe o scală cu capetele libere
(open-ended scale) preferinţa ta pentru fizică se situează la gradaţia 10
unde se vor situa matematica, informatica, geografia şi sportul? Dacă
o disciplină îţi este indiferentă noteaz-o cu zero. Dacă pe una o preferi
de două ori mai mult decât pe alta, acordă-i un punctaj de două ori mai
mare. Dacă o disciplină iţi displace acordă-i un punctaj negativ.
Utilizează orice număr, pozitiv sau negativ, pe care îl consideri
necesar, nefiind nici o limită în sus sau în jos pe scală. Să mai
presupunem că elevul a dat următoarea evaluare:

30
20 Matematica
15
10 Fizica
0 Informatica
-10 Geografia
-20
-30 Sportul
-40

Regula după care atributelor, obiectelor sau evenimentelor, le

sunt ataşate numere în acest sistem de măsurare este următoarea:
raporturile (proporţiile) dintre numerele de pe scală trebuie să fie
corespunzătoare raporturilor (proporţiilor) psihologice dintre

52
evenimente sau obiecte (Aici, asemenea autorilor citaţi mai sus,
utilizăm noţiunea de obiect în sensul său cel mai general de obiect
matematic).
Adevărul este că marea majoritate a măsurătorilor variabilelor
psihologice se încadrează în al treilea nivel, al scalelor interval, sau
este de dorit să fie astfel. Lipsa unui zero real trebuie să ne amintească
mereu că din păcate nu putem utiliza oricare operaţie aritmetică atunci
când dorm să interpretăm rezultatele la un test. De asemenea,
operaţiile matematice sofisticate pot fi uneori lipsite de sens când
datele obţinute într-o cercetare aparţin unuia dintre nivelurile
elementare ale sistemului de măsurători eleborat de Stevens. Altfel
spus, nu toate operaţiile aritmetice care se aplică numerelor au sens în
domeniul scorurilor la teste sau în evaluarea caracteristicilor
psihologice. Dintre toate tipurile de scale studiate scara raport este cea
ma puternică, în sensul că ne permite să derivăm toate informaţiile pe
care ni le prezintă celelate scale, enumerate în ordinea descrescătoare
a aportului lor informaţional: cu intervale, ordinală şi nominală.
Putem identifica şi o ordine inversă, aceea a aşa numitelor
“transformări permisibile “ (D. McBurney, 1983). Este vorba de
numărul permis de procedee de a atasa numere unor atribute psihice în
limitele regulilor permise de fiecare scală de măsurare.
Întorcându-ne la exemplificările efectuate în legătură cu
fiecare sistem de măsurare, scara nominală permite cea mai mare
libertate în sensul că, semnificaţia tipurilor nu se schimbă dacă le
ataşăm numere de la o mie în sus sau dacă le ataşăm literele
alfabetului cu condiţia ca etichetele să fie diferite şi să nu permită nici
o confuzie.
De asemenea numerele din scala ordinală pot fi schimbate în
orice fel cu condiţia să fie conservată ordinea preferinţei. În cazul
scării interval putem aduna sau scădea, înmulţi sau împărţi numerele
printr-o constantă fără ca semnificaţia diferenţelor (distanţelor) dintre
materiile preferate să se schimbe.
Dimpotrivă în cazul scalelor raport putem schimba numerele
care corespund treptelor scării apreciative doar prin multiplicarea lor
printr-o constantă pozitivă.
Fireşte cercetătorul trebuie să facă efortul de a găsi în
experimentele sale acele variabile care se pretează a fi măsurate cu
scara ordinală deoarece în cadrul acestui sistem de măsurare sunt
permise toate operaţiile aritmetice, deci pot fi surprinse mai multe
relaţii care sunt atribuibile fenomenului psihic investigat.
Pe de altă parte trebuie să înţelegem şi pericolele unor
interpretări eronate care pot surveni când unor date obţinute prin

53
măsurători, de exemplu ordinale, le aplicăm proceduri matematice
sofisticate care în acest context sunt lipsite de sens. De exemplu este
complet eronat să spunem că un subiect care a rezolvat 40 de itemi la
testul Matricile Progresive Standard este de două ori mai bun decât
un altul care a rezolvat doar 20. Pentru a efectua astfel de comparaţii
aceste măsurători sunt convertite în altele de un cu totul alt tip numite
clase normalizate sau note standard, acestea din urmă aparţinând
scalei de tip interval. Adesea măsurători efectuate pe o scală inferioară
sunt transformate prin formule matematice adecvate în mărimi care
aparţin unei scale de măsurare superioare d.p.d.v. al operaţiilor
matematice permise.
Către sfârşitul secolului al XIX-lea Lambert A. Quetelet,
matematician belgian a observat că variaţiile individuale în domeniul
măsurătorilor fiziologice tind să se conformeze unei anumite ordini.
Ulterior Galton, în Anglia, a aplicat metoda lui Quetelet în domeniul
unor variabile psihologice cum este acuitatea vederii. Efectuând
măsurători ale unor variabile psihologice dar şi fiziologice
(circumferinţa toracelui) pe grupuri mari de soldaţi (în total aprox
5000) Galton a ajuns la concluzia că regularitatea după care tind să se
distribuie diferenţele individuale se supune unei legi universale.

CAPITOLUL 3
54
 PLANURI EXPERIMENTALE
Planul experimental reprezintă unitatea strategiilor alese de
experimentator pentru a preîntîmpina eventualele surse de eroare
(McBurney, op.cit.).

3.1 Clasificarea planurilor experimentale

Modelele experimentale pot fi clasificate în baza mai multor

criterii care se diferenţiază funcţie de gradul lor de generalitate.
Figura nr.1 (pagina următoare) reprezintă o încercare de taxonomie în
domeniul modelelor experimentale. Ea poate fi utilizată de către
studenţi dar şi de către alte persoane interesate de demersurile
eperimentale ca un ghid pentru înţelegerea sau acceptarea critică a
unei lucrări ştiinţifice care comunică rezultatele unui anumit
experiment psihologic.
Unul dintre cele mai generale criterii de clasificare a
modelelor experimentale este acela al numărului de subiecţi. Din
această perspectivă putem vorbi de modele în care se experimentează
pe un singur subiect şi
modele în care mai mulţi subiecţi parcurg condiţiile experimentale.
Un alt criteriu, la fel de general, cum este cel privind
modalitatea de constituire a grupurilor experimentale, adică prin
randomizare sau fără randomizare împarte design-urile în experimente
propriu-zise (cu randomizare) şi cvasiexperimente (Cook şi Campbell,
op. cit.). Asupra randomizării şi cvasiexperimentelor vom zăbovi
îndeajuns în capitolele cinci şi respectiv opt.
Din punct de vedere al gradului de control asupra variabilelor
experimentale, distingem experimentele propriu-zise sau adevărate
(true experiments) şi cvasiexperimentele sau aşa-zisele experimente ex
post factum.
Din punct de vedere al numărului de variabile implementate
(manipulate, sau studiate simultan) deosebim modelele cu o singură
variabilă, de modelele complexe sau factoriale. Unii autori atribuie
denumirea de experiment factorial acelora unde variabilele au acelaşi
număr de nivele sau modalităţi.

55
contrabalansarea ordinii
tratatamentelor ABBA
Design cu
 Câte variabile independente are design-
ul ?

O singură variabilă independentă Cel puţin două variabile independente

(design complex)

Căte condiţii experimentale

parcurge un subiect ? Variabilele implementate sunt de
acelaşi tip (intrasubiect, intersubiect,
bazate pe diferenţe individuale, etc.) ?
Una Mai multe
Da Nu
Design Design Fiecare condiţie
experimental experimen- experimentală

Design omogen
cu grupuri tal cu este parcursă de

Design mixt
independente măsurători un subiect:
obţinute prin: repetate

O dată De mai multe ori

Selecţia unor grupuri
Randomizare

Efectele repetării
preexistente în
Egalizarea

comparate
grupurilor

natură sau în

tratamentului sunt
complet
Design

Design
incom-

lineare ?
societate

plet

Sunt parcurse Da Nu
Design cu grupuri randomiz.

toate
secvenţele ?
Design cu gr. egalizate

Design cu gr. naturale

Da Nu
Design cu blocuri

Design cu ordine
contrabalansată,
randomizate

ABBA
implementarea

secvenţelor de
Design cu

tratamente
tuturor

Figura 1. Design cu
secvenţe de Pătrat
Schema modele - tratamente latin
lor experimentale Ordine de start rotită realizate ca:

O serie de alte criterii mai puţin generale determină grupări în

interiorul categoriilor formate de criteriile anterioare.

56
 Astfel, în interiorul modelelor experimentale complexe,
funcţie de tipurile de variabile implementate, distingem planurile
omogene (conţin variabile de acelaşi tip) de modelele mixte
(utilizează simultan tipuri diferite de factori).
În cadrul grupei de planuri experimentale care operează cu o
singură variabilă, funcţie de frecvenţa cu care o condiţie
experimentală este dată subiecţilor, avem:
a) Planuri cu grupuri independente, fiecare subiect parcurgând
o condiţie experimentală o singură dată. Conţin variabile de tip
intersubiect; mai sunt numite „between-subjects designs”.
La rândul lor, planurile experimentale cu grupuri
independente (independent groups design) sunt clasificate de
Shaughnessey, et. al. (1998) astfel: modele cu grupuri randomizate,
modele cu grupuri egalizate şi modele cu grupuri naturale.
b) Modelele experimentale cu măsurători repetate. Ele au
implementate, aşa cum am văzut în capitolul precedent, variabile de
tip intrasubiect; fiecărui subiect i se aplică de mai multe ori acelaşi
tratament. Din această cauză, mai sunt numite „ within-subject
designs”.
Trebuie menţionat că cele două tipuri de modele, anume cele
cu grupuri independente şi cele cu măsurători repetate (inter’ şi
intrasubiecţi) permit tipuri de comparaţie diferită. Astfel în cadrul
modelului intersubiect comparaţia mediilor performanţelor
experimentale are loc între grupurile distincte alocate nivelurilor
variabilei independente. Dimpotrivă modelul intrasubiect se bazează
pe comparaţii efectuate între performanţele aceloraşi subiecţi obţinute
pe măsură ce trec de la o modalitate experimentală la alta, adică de la
un nivel la altul al variabilei independente.
Factorii (variabilele) de tip intersubiect (between – subjects
factors) sunt factori cu randomizare completă. În dizainurle
experimentale care utilizează acest tip de factori, subiecţii sunt mai
întâi egalizaţi din punctul de vedere al unor variabile care ar putea
influenţa într-un sens nedorit rezultatele experimentului (sex, vârstă,
nivel de studii, profesie, etc.), apoi sunt repartizaţi în mod aleatoriu la
condiţiile experimentale.
În cazul factorilor de tip intrasubiecţi (within-subjects factors)
subiecţii, alocaţi prin randomizare, parcurg toate nivelele specifice
unui factor. Această modalitate este specifică design-urilor utilizate în
evaluarea eficacităţii diferitelor condiţii experimentale: procedee de
învăţare sau de predare, formule psihoterapeutice, etc. Performanţele
subiecţilor sunt evaluate prin măsurători repetate, de exemplu la
începutul şi la sfârşitul fiecărui tip de tratament.

57
 Experimentele de acest tip întâmpină două tipuri de dificultăţi:
1) Deoarece sunt comparate performanţele aceluiaşi subiect în
condiţii experimentale diferite, este posibil ca rezultatele la un
tratament consecvent să fie influenţate de tratamentul precedent.
De exemplu, într-un experiment care testează impactul asupra
calităţii percepţiei a două niveluri de iluminare a spaţiului de lucru
(intens şi slab), performanţele într-o sarcină de discriminare
perceptivă, obţinute la un iluminat inferior, ar putea să fie cu atât mai
reduse cu cât iluminatul precedent a fost mai intens. Pentru
contracararea acestui efect se utilizează metoda contrabalansării:
jumătate dintre subiecţi vor efectua sarcina de discriminare perceptivă
mai întâi în condiţii de iluminat slab şi apoi în condiţii de iluminat
intens. Cealaltă jumătate va parcurge cele două condiţii experimentale
într-o ordine inversă.
2) În unele experimente care evaluează eficacitatea unor
tratamente, prin măsurarea repetată a performanţelor aceloraşi
subiecţi, este posibil să intervină aşa-zisul efect de ordine: un
tratament A este mai eficient când este precedat de tratamentul B
decât când urmează sau precedă tratamentele C şi D.
În astfel de situaţii Vadum şi Rankin (op. cit.) propun tratarea
ordinii ca un factor distinct al planului experimental. Cele trei condiţii
experimentale A, B, C, vor fi combinate în toate tipurile de ordine
posibile, adică şase: ABC, ACB, BCA, BAC, CBA, CAB. Fiecărei
variante îi vor fi alocaţi, prin randomizare, subiecţi diferiţi. Această
metodă are dezavantajul că necesită un număr cu atât mai mare de
subiecţi cu cât numărul tratamentelor cuprinse în plan este mai mare.
Astfel, dacă pentru trei condiţii experimentale rezultă şase combinaţii,
pentru patru vor fi posibile 24 de secvenţe, iar pentru cinci vor rezulta
120 de variante. Deoarece pentru fiecare tip de ordine se vor aloca
prin randomizare alţi şi alţi subiecţi, pentru testarea celor cinci
tratamente ar trebui un număr de 120 de subiecţi. Observăm că
subiecţii sunt repartizaţi în mod aleatoriu la fiecare secvenţă de ordine
a condiţiilor experimentale. În experimentale cu mai multe condiţii
experimentale, repartizarea subiecţilor prin randomizare la aceste
tipuri de tratamente contracarează efectul de ordine, aşa cum
repartizarea întâmplătoare a subiecţilor la grupuri controlează efectele
diferenţelor individuale.
Un alt criteriu care funcţionează în interiorul categoriei de
experimente cu grupuri independente poartă asupra modului de
alocare a subiecţilor la grupurile experimentale şi din acest punct de
vedere modelele experimentale se clasifică în:

58
 o planuri cu grupuri randomizate;
o planuri cu grupuri egalizate (matching groups plans);
o planuri cu grupuri naturale.

Funcţie de modul în care subiecţii sunt repartizaţi pe condiţiile sau

nivelele variabilei independente, planurile cu grupuri randomizate
(planurile itersubiecţi) se împart în design-uri cu randomizare
completă (subiecţii sunt repartizaţi la condiţii pe criterii complet
aleatoare) şi design-uri cu randomizare în blocuri (subiecţii sunt
repartizaţi mai întâi pe blocuri, apoi acestea sunt parcurse într-o ordine
aleatoare).
Înţelegerea logicii unui anumit experiment, aşa cum este el prezentat
într-o revistă de psihologie, presupune mai întâi un demers analitic
prin care sunt identificate variabilele independente şi nivelurile,
respectiv tratamentele sau condiţiile experimentale ale acesteia. Dacă
pentru fiecare variabilă identificată este parcursă schema din figura 1
§ 3.1, se poate accede cu uşurinţă la tipul de plan experimental cu o
singură variabilă care a stat la baza implementării acelei variabile.
Ulterior, funcţie de tipurile de variabile independente utilizate, se
poate conchide cu privire la tipul de plan complex care a fost utilizat
de cercetător sau poate fi ales acel model care este cel mai bine
adecvat problemei care urmează să fie abordată experimental.
În continuare câteva precizări terminologice ni se par extrem de
necesare.
Preferăm termenul model experimental atunci când vrem să
desemnăm un anumit tip mai general de experiment, aşa cum de pildă
este modelul cu grupuri independente. Atunci când ne referim la
specii de modele preferăm termenul de plan, aşa cum, de pildă,
modelul experimental cu grupuri independente cuprinde planurile cu
grupuri randomizate, planurile cu grupuri egalizate şi design-urile cu
grupuri naturale. Experimentele concrete reprezintă, în ordinea
generalităţii, ultima verigă în această ierarhie.
De asemenea, relativ la variabila independentă sunt
echivalenţi termenii, nivel, modalitate, condiţie, tratament, stimul, etc.

3.2 Planuri experimentale cu o singură variabilă independentă

59
 Se regăsesc în experimente ca atare, cu o singură variabilă,
sau cel mai adesea combinate cu un alt sau (mai rar) cu alte modele
experimentale cu o singură variabilă. Dintr-o perspectivă opusă putem
afirma că orice experiment cu design experimental complex poate fi
divizat în atâtea modele experimentale cu o singură variabilă, câte
variabile independente are implementate.
Sunt preferate experimentele de tip factorial care iau în
considerare acţiunea simultană şi interacţiunea mai multor variabile în
producerea unui anumit efect. Totuşi, atunci când sunt utilizate
experimente cu o singură variabilă independentă este benefic, pentru
validitatea experimentului, ca singura variabilă implementată să aibă
mai multe modalităţi iar acestea să fie administrate, după caz, fie
aceloraşi subiecţi (design cu măsurători repetate) fie unor grupuri
distincte (design cu grupuri independente).
Cazul cel mai elocvent este acela al testării diferitelor metode
de predare. Variabila independentă este metoda de învăţare care
cuprinde mai mult de două posibilităţi respectiv, metoda globală,
metoda fracţionată progresivă, metoda fracţionată repetitivă, etc.
Acestea sunt modalităţile variabilei independente. Prin manipularea
variabilei independente de-a lungul acestor modalităţi este de aşteptat
să înregistrăm o serie de variaţii în variabila dependentă, adică în
nivelul competenţelor dobândite de subiecţi. Sunt de preferat
experimentele cu mai multe valori ale variabilei independente atunci
când dorim să determinăm forma grafică a funcţiei care descrie relaţia
dintre variabila independentă şi cea dependentă. Un alt motiv pentru
care cercetătorii preferă acest tip de model experimental este acela al
eliminării altor explicaţii posibile privitoare la datele obţinute.

3.2.1 Planuri experimentale cu grupuri independente

Sunt denumite astfel toate planurile experimentale, care, spre

deosebire de cele cu măsurători repetate, compară grupuri distincte,
despre care se presupune în ipoteză că sunt selecţii ale unor populaţii
diferite din punctul de vedere al efectului variabilei independente. În
general numărul de grupuri este egal cu numărul de niveluri, valori
sau modalităţi ale variabilei independente. Aceasta înseamnă că
fiecare grup va parcurge o singură condiţie experimentală, sau cu alte
cuvinte, fiecărui grup i se va administra o singură valoare a stimulului.
Atributul de independent are semnificaţia că în constituirea grupurilor
comparate nu a funcţionat nici o intenţie în virtutea căreia un grup ar

60
avea subiecţi care se regăsesc în celelalte grupuri sau ar împărtăşi
caracteristici comune altor grupuri cu care este comparat.

3.2.2 Planuri experimentale cu măsurători repetate

Există situaţii când nu este eficient să experimentăm cu

grupuri independente care să fie alocate separat, diferitelor niveluri
sau modalităţi ale variabilei experimentale.
Planurile cu măsurători repetate presupun trecerea fiecărui
subiect prin toate condiţiile experimentale. Ele utilizează variabile de
tip intrasubiect şi sunt design-uri within subject. Întrucât fiecare
subiect este comparat cu sine însuşi, acţiunea acestor diferenţe este
estompată. Aceste design-uri nu trebuie confundate cu unele situaţii
când repetarea măsurătorilor nu urmăreşte evidenţierea unei relaţii de
tip cauză efect ci doar verificarea consistenţei interne, respectiv a
constanţei (fidelităţii) unor rezultate obţinute cu ajutorul unor teste
psihologice.
Acest design se pretează foarte bine în domeniul cercetărilor
psihofiziologice, cu condiţia să existe un timp suficient de mare între
stimulări pentru a elimina efectele adaptării.
Exemplificăm cu experimentul realizat de John Marshall şi
Philip Teitelbaum (1974) pe subiecţi, pisici cărora li se îndepărtase
partea laterală stângă sau dreaptă a hipotalamusului. Variabila
independentă a avut două modalităţi: prezentarea şoricelului pradă la
stânga sau la dreapta câmpului vizual, respectiv în zona afectată a
vederii sau în zona neafectată. Se ştie că în partea stângă a câmpului
vizual este implicat hipotalamusul drept şi invers. Performanţele
subiecţilor, adică atacarea şoarecelui pradă, au fost comparate pentru
fiecare individ pentru situaţia de coincidenţă cu aceea de
necoincidenţă a prezentării stimulului în zona afectată a câmpului
vizual.
În acest plan experimental toţi subiecţii parcurg fiecare
tratament. Teoretic numărul minim de subiecţi necesari este egal cu
unu. Subiectul va parcurge rând pe rând toate situaţiile experimentale
(toate combinaţiile dintre fiecare modalitate a unei variabile cu toate
celelalte modalităţi ale celei de-a doua variabile independentă). Fireşte
că, întrucât nici o statistică nu este posibilă pe baza unei singure
observaţii, acesta este un caz rar, dar comod pentru înţelegerea
specificului planului experimental cu măsurători repetate. Cum în mod
obişnuit se utilizează un anumit număr de subiecţi, rezonabil din punct

61
de vedere statistic, ordinea de parcurgere a unei succesiuni de condiţii
sau stimuli va trebui să fie pentru fiecare subiect mereu alta pentru a
nu avantaja vreo situaţie în raport cu altele.
Atunci când fiecărui subiect urmează să i se aplice toate
condiţiile prevăzute în modelul experimental este nevoie să utilizeze
procedura randomizării ordinii în care vor fi administrate situaţiile
experimentale. Ea este cu atât mai necesară în situaţiile când fiecare
stimul urmează să fie administrat de mai multe ori. În acest caz se
utilizează randomizarea în bloc, procedură care constă în a parcurge
aleatoriu fiecare situaţie experimentală de două ori dar niciodată
succesiv, şi cu interpunerea cel puţin a unei alte condiţii experimentale
între două repetiţii astfel: B D A C A C D B.
Este bine să se utilizeze acest model ori de câte ori este posibil
ca un eficient mijloc de control al variabilităţii individuale a
performanţelor cu respectarea a două condiţii de bază:
(1) Dacă trecerea unui subiect printr-o condiţie experimentală
nu va afecta participarea sa la condiţia următoare sub aspectul
sensibilităţii nemodificate sau al păstrării confidenţialităţii scopului
cercetării;
(2) Condiţiile experimentale nu vor produce efecte
contrastante asupra comportamentului de răspuns ca atunci când un
subiect învăţând o procedură printr-o anumită metodă trebuie să
reînveţe aceeaşi procedură printr-o metodă diferită, fapt care este
practic imposibil.
Există două tipuri de modele experimentale în care
măsurătorile sunt repetate: design-ul complet şi planul incomplet. În
cazul primului model, deoarece fiecare subiect este trecut prin toate
tratamentele, se poate spune că experimentele aplicate unui singur
subiect formează un experiment complet.
În design-ul incomplet nu sunt utilizate toate condiţiile
experimentale, iar acestea sunt administrate unui subiect o singură
dată. Este cazul modelului experimental în pătrat latin şi a modelului
bazat pe rotirea unei ordini de start care a fost obţinută prin
randomizarea ordinii iniţiale a condiţiilor experimentale (random
starting order with rotation).

62
 3.2.2.1 Avantajele planului experimental
cu măsurători repetate

Shaughnessey, et.al. (1998) menţionează următoarele

avantaje:
o Necesită un număr mic de subiecţi şi de aceea sunt
oportune când experimentatorul nu are la dispoziţie
decât prea puţini subiecţi.
o Sunt mai comode şi mai eficiente în detectarea
efectului variabilei independente asupra unor aspecte
comportamentale. Sunt situaţii în care operarea cu
grupuri independente necesită un timp mare de
instruire a fiecărei categorii de subiecţi, chiar mai
mare decât aplicarea condiţiei experimentale însăşi.
Modelul experimental cu măsurători repetate elimină
acest dezavantaj în sensul că toate condiţiile
experimentale sunt parcurse de aceeaşi subiecţi.
o Au o sensibilitate mai mare în a decela efectele
variabilei independente, bineînţeles acolo unde
acestea există în adevăr. Spre deosebire de modelele
experimentale cu grupuri independente, unde
validitatea internă este ameninţată de confuzia
efectelor variabilei independente cu existenţa, din
start, a unor diferenţe între subiecţii alocaţi diferitelor
condiţii experimentale, în planurile cu măsurători
repetate, eroarea de variaţie, deşi se păstrează, este
mult inferioară aceleia care este proprie grupurilor
independente deoarece „ pur şi simplu există, în mod
obişnuit, mai multă variaţie între oameni decât în
interiorul fiecărui om însuşi. Adică participanţii vor fi
mai puţin diferiţi de ei înşişi, după un interval de
timp, decât subiecţii, între ei, care aparţin grupurilor
independente… ” (Shaughnessey, et.al. 1998, p. 269).
Eroarea de variaţie fiind mică în cazul modelelor
experimentale cu măsurători repetate, creşte şansa ca
cele mai mici efecte ale variabilei independente să nu
scape observaţiei.
o Sunt anumite domenii unde aceste modele sunt mai
oportune decât în altele. Un exemplu concludent îl
reprezintă domeniul cercetărilor psihofiziologice unde
variabilitatea intersubiecţi fiind mai mică decât în
cazul unor atribute psihice, mai intens dependente de
63
 influenţele educaţionale şi sociale, este nevoie de un
volum mare de măsurători determinate pe un număr
redus de subiecţi. Este cazul experimentelor pentru
determinarea pragurilor senzoriale, sau a acelora
efectuate pentru a compara între ele anumite tipuri de
tratamente.

3.2.2.2 Dezavantaje

Eroarea de variaţie, deşi mai mică decât la modelul

experimental cu grupuri independente, poate afecta validitatea internă.
Ea este generată de modificările ce se produc în subiecţi pe durata
repetării măsurătorilor. Aceste modificări, având potenţial de
confundare, pot fi atribuite variabilei independente mai ales când
efectele acesteia sunt nesemnificative.
Dificultăţile acestui model experimental vor fi discutate în §
5.5.1.1 din capitolul următor, împreună cu tehnicile de control
aferente.

3.3 Planuri experimentale complexe

Avantajul lor, comparativ cu modelele experimentale cu o

singură variabilă independentă, este acela că permit studiul efectelor
produse de interacţiunea mai multor variabile. Interacţiunea propriu-
zisă constă în faptul că efectul unei variabile independente este
condiţionat de către nivelurile variabilei independente considerată ca
parametru. Astfel, ne putem aştepta ca, într-un experiment privitor la
timpul de reacţie, intensităţi diferite ale stimulilor vizuali să determine
timpi de răspuns diferiţi. Dacă luăm în considerare, în calitate de
parametru, o a doua variabilă independentă, de exemplu, modalitatea
senzorială (auditivă şi vizuală), este posibil ca efectele intensităţii
stimulilor să fie diferite în modalitatea vizuală faţă de cele măsurate în
modalitatea auditivă. Trebuie subliniat însă că efectul unei singure
variabile independente este studiat printr-un demers artificial care
ignoră acţiunea simultană a celorlalte variabile independente. Efectul
singular al unei variabile independente se numeşte efect principal
(main effect). În acest demers interpretativ, variabila parametru este
luată în considerare nu diferenţiat, pe nivele, ci în mod global prin
calcularea mediei performanţelor la toate nivelurile sale.

64
 Dacă efectul singular al unei variabile independete este numit
efect principal, atunci este subliniat faptul că cercetătorul efectuează
un decupaj în anasamblul efectelor posibile într-un plan experimental
şi se interesează doar de rezultatul varierii sistematice a unei singure
variabile. Noţiunea de efect principal, mai evidenţiază faptul că, de
asemenea, într-un mod artificial, se face abstracţie de efectul variabilei
parametru, care în mod provizoriu este uniformizată, (avereged sau
collapsed), focalizarea având loc doar pe media efectelor produse de
aceasta asupra variabilei dependente. În limba engleză ambele sensuri
sunt condensate într-o singură expresie, main effect.
Planurile complexe sunt denumite în mod obişnuit planuri
factoriale şi au implementate mai multe variabile.
Planul factorial este acel tip de cercetare care cuprinde toate
combinaţiile posibile a cel puţin două valori a două sau multe
variabile independente. Combinaţiile sunt testate experimental atât
prin parcurgerea situaţiilor experimentale rezultate de către toţi
subiecţii, fie prin alocarea în mod aleatoriu a subiecţilor la ele, de data
aceasta comparaţiile efectuându-se între grupuri diferite.
Planurile factoriale sunt preferate altor modele experimentale
deoarece surprind mai bine specificul activităţii psihice în sensul că,
cel mai adesea, efectul unei variabile asupra comportamentului
depinde de acţiunea altor variabile testate. Planurile factoriale cuprind
toate combinaţiile posibile între valorile variabilelor studiate urmând
ca printr-o serie de metode statistice cum sunt testul diferenţelor dintre
mediile grupurilor sau analiza de varianţă să se stabilească ce
combinaţii produc modificări semnificative în variabila dependentă,
altele decât cele datorate hazardului. Pe de altă parte aducând în
experimentul de laborator, care este doar un decupaj al fenomenului
real, o combinaţie cât mai amplă de influenţe, contracarăm caracterul
artificial al cercetării (Al. Roşca, 1971) şi îi sporim validitatea
externă.
Din punct de vedere teoretic într-un experiment poate fi
implementat un număr nelimitat de variabile independente, iar fiecare
dintre ele ar putea avea oricâte nivele sau modalităţi. Dacă acest fapt
ar fi posibil, experimentul de laborator ar atinge o validitate externă
comparabilă cu aceea a experimentelor naturale, deoarece principalul
său avantaj este, aşa cum am văzut deja, acela că oferă posibilitatea de
a fi identificate interacţiunile dintre variabile, interacţiuni care
modelează mai bine specificul sistemic al psihicului uman decât
efectele variabilelor considerate separat.

65
Din păcate, din punct de vedere practic, planuri cu mai mult de patru
cinci variabile independente sunt neinterpretabile (Shaughnessey, et.
al., op. cit.).
Cel care are prioritatea introducerii modelului factorial în
ştiinţă este R.A. Fisher. El a aplicat acest model în 1926 într-un
experiment în care au fost testate efectele fertilizării terenurilor
agricole asupra producţiei de ovăz (Vadum şi Rankin, 1998). Modelul
său experimental şi-a găsit o largă aplicabilitate în psihologie deoarece
el permite studiul efectelor interacţiunii variabilelor manipulate în
experiment asupra variabilei dependente. O interacţiune are loc dacă
efectele unei variabile A asupra unei variabile dependente X depind de
o a treia variabilă. Astfel de interacţiuni sunt frecvente la nivelul
psihicului uman. Ele au o mare valoare atât explicativă, privitoare la
funcţionarea acestuia, cât şi aplicativă, referitoare la eficacitatea unor
metode psihopedagogice sau psihoterapeutice menite să
îmbunătăţească eforturile adaptative ale oamenilor şi calitatea vieţii
lor. Există mai multe modele factoriale, funcţie de numărul
variabilelor independente utilizate.
Cel mai frecvent model factorial este cel bifactorial.

3.4 Planul bifactorial

Cel mai simplu plan factorial este de tipul 2 x 2, fiecare din

cele două variabile independente având câte două valori (modalităţi).
Faptul că un plan bifactorial cuprinde o variabilă cu două
nivele iar alta are trei modalităţi este simbolizat astfel: 2 x 3. De
asemenea, un plan cu trei variabile poate lua forma 2 x 4 x 2, dacă
prima variabilă are două modalităţi, a doua are patru, iar a treia are
două nivele.
Planul bifactorial se prezintă grafic ca un tabel cu două intrări,
una dintre ele fiind alocată unei variabile independente iar a doua fiind
destinată celei de-a doua variabile independente. Numărul pătratelor
interioare rezultate din intersecţia liniilor şi coloanelor este
echivalentul numărului tratamentelor sau condiţiilor controlate prin
experiment. Numărul tratamentelor este egal cu produsul nivelelor sau
modalităţilor variabilelor independente.
Să presupunem un plan bifactorial pentru cercetarea efectelor
conjugate ale metodelor de predare şi ale motivaţiei învăţării asupra
randamentului şcolar. Prima variabilă independentă are două
modalităţi: AI predare cu accent pe informaţie, AII- predare cu accent
pe rezolvarea de probleme. A doua variabilă independentă are trei

66
nivele: BI -motivare slabă, BII – Motivare medie, BIII – motivare
înaltă. Reprezentarea grafică a acestui model va fi un tabel cu 6
căsuţe, acestea corespunzând numărului condiţiilor experimentale care
vor fi parcurse de subiecţii de experiment: două modalităţi ale
variabilei A înmulţite cu trei modalităţi ale variabilei B dau şase
condiţii (tratamente) experimentale. Acestea sunt: A1,B1; A1,B2;
A1,B3; A2,B1; A2,B2; A2,B3. Pentru comoditatea analizelor
statistice sunt preferate modelele factoriale unde numărul
modalităţilor celor doi factori este acelaşi.

A2B1 A2B2 A2B3

Metode de
predare

A1B1 A1B2 A1B3

B1 B2 B3
Niveluri ale motivării

Figura 2. Plan experimental bifactorial asimetric

Iată, în continuare, un design bifactorial, unde numărul

nivelelor celor două variabile independente este egal. Într-o cercetare
proprie au fost studiate efectele combinate a două variabile
independente trebuinţa de realizare şi declinul unor procese cognitive
asupra comportamentului profesional. Este un experiment cu variabile
invocate.

Înaltă trebuinţă Înaltă trebuinţă Figura 3a. Plan

experimental
Treb. de realizare

de realizare & de realizare &

declin cognitiv fără declin bifactorial
simetric
ccccccc

Scăzută Scăzută
trebuinţă de trebuinţă de
realizare & realizare &
Un experiment
declin cognitiv fără declin
factorial este acela în care
sunt manipulate cel puţin două variabile experimentale având fiecare
două sau mai multe modalităţi (nivele, valori) şi o variabilă

67
dependentă. În modelele factoriale variabilele independente poartă
denumirea de factori. Sensul acestui termen este diferit, neavând
nimic comun cu acela care este utilizat în analiza factorială.

Trebuinţa de
realizare

54
slabi

49 buni

exista nu exista
declin declin

Figura 3b. Graficul interacţiunii dintre variabilele planului

experimental

3.5 Variabila parametru

În planul factorial setul complet de tratamente sau condiţii

este generat prin realizarea tuturor combinaţiilor posibile între
modalităţile unei variabile şi valorile celei de-a doua variabile (Vadum
şi Rankin, 1998). Efectele uneia dintre variabilele independente asupra
variabilei dependente sunt studiate pentru fiecare nivel al celeilalte
variabile independente care se numeşte parametru. Este lesne de
înţeles că oricare dintre variabilele independente ale unui plan poate fi
interpretată fie ca parametru fie ca factor. Totuşi, într-un anume
experiment, ipoteza, problema cercetată, este aceea care determină
care variabilă va ocupa prim - planul interpretării şi care va servi, într-
un plan secund, ca parametru. În acest caz reprezentarea grafică a
relaţiei dintre variabilele independente şi variabila dependentă
utilizează atâtea funcţii, adică atâtea curbe, câte modalităţi are
variabila independentă utilizată ca parametru (Mc. Burney, 1983).
Dacă în exemplul anterior interpretăm variabila motivaţională
ca parametru, atunci vom avea trei tipuri de relaţii între metodele de
predare şi randamentul şcolar, funcţie de cele trei niveluri de motivare
a elevilor. Nivelurile motivaţionale, respectiv parametrii sunt
reprezentaţi în figura de mai jos prin cele trei linii punctate diferit.
68
 Prin parametru funcţiei înţelegem acea variabilă independentă
care prin valorile ei conferă celeilalte variabile independente efecte
diferite asupra variabilei dependente. De obicei, pe abscisa graficului
se trece variabila independentă A iar pe ordonată se trec valorile
variabilei dependente. Dacă variabila utilizată ca parametru are trei
modalităţi vor rezulta trei curbe care formează o familie de curbe.
Simbolurile modalităţilor variabilei utilizată ca parametru, adică B1,
B2, B3, B4, devin simbolurile acestor curbe.
Randament şcolar

Figura 4. Relaţia dintre metoda de predare şi

randamentul şcolar

Exemplul următor ne va ajuta să înţelegem mai bine despre ce estre

vorba.
Să presupunem că un plan experimental este dedicat studierii
efectului conjugat al motivaţiei şcolare şi al nivelului de inteligenţă
asupra randamentului şcolar.
Luăm în considerare pentru cele două variabile independente câte
cinci valori (modalităţi), foarte slab, slab, mediu, înalt, foarte înalt.
Pentru a le distinge mai bine le notăm: nivelurile motivaţiei şcolare:
M1(f.slab), M2(slab), M3(mediu), M4(înalt), M5(f. înalt). La fel,
procedăm pentru inteligenţă: I1, I2, I3, I4, I5.
Modelul factorial poate fi prezentat în forma tabelei următoare cu
toate interacţiunile posibile între nivelurile variabilelor.
randamentului şcolar

M5I1 M5I2 M5I3 M5I4 M5I5

Niveluri ale

M4I1 M4I2 M4I3 M4I4 M4I5

M3I1 M3I2 M369
I3 M3I4 M3I5
M2I1 M2I2 M2I3 M2I4 M2I5
M1I1 M1I2 M1I3 M1I4 M1I5
 Tabelul 2. Condiţiile experimentale ale unui
Design bifactorial

R3
M3

Randamentul
R2

şcolar
Motivaţia

M2
R1
M1
I1 I2 I3
Nivelurile de inteligenţă

Figura 5. Factorializarea unei variabile independente

prin variabila parametru

Parcurgerea de către subiecţi a condiţiilor experimentale poate

fi realizată cu un singur grup de subiecţi, sau cu grupuri distincte,
fiecare parcurgând o singură condiţie experimentală.
În primul caz designul experimental factorial va lua forma
planului experimental cu măsurători repetate, pe când în al doilea va fi
cazul unui design cu grupuri independente.
Exemplul de mai sus este un bun prilej de a generaliza
noţiunile de plan experimental cu grupuri independente, respectiv cu
măsurători repetate asupra modelelor experimentale simple sau
complexe, respectiv factoriale.
Exemplul de mai sus constituie, de asemenea, un prilej la fel de
bun pentru a generaliza noţiunea de condiţie experimentală.
Combinaţiile M2,I3, M1,I5 sunt condiţii experimentale. Ele sunt
rezultatul factorializării (combinării) nivelurilor unei variabile prin
nivelurile celeilalte.
Constatăm că denumirea de condiţie experimentală se aplică
deopotrivă, atât nivelurilor unei variabile independente, implementată
într-un design cu o singură variabilă, cât şi combinaţiilor între
nivelurile mai multor factori. Pentru alte detalii vezi şi § 6.3 .
În figura 6 subiecţii, aceeaşi, în număr de cinci, A, B, C, D, E parcurg
cele patru condiţii experimentale rezultate din combinaţia celor două
valori (modalităţi) ale variabilei X cu cele două valori ale variabilei Y,
adică X1Y1, X1Y2, X2Y1, X2Y2.
70
 Variabila independenta Y
Variabila independentă X
A ,B,C,D,E X1Y2
X1Y1 A,B,C,D,E

X2Y1 A,B,C,D,E
A,B,C,D,E X2Y2

Figura 6. Design bifactorial cu măsurători repetate

Desigur parcurgerea de către fiecare subiect a condiţiilor

experimentale în aceeaşi ordine, poate genera efecte de ordine şi sau
succesiune (§ 5.5.5).
Figura nr. 7, de pe pagina următoare, prezintă alocarea
subiecţilor la condiţiile experimentale într-o ordine contrabalansată, ca
o modalitate de contracarare a efectelor menţionate.
Un exemplu de experiment factorial în care acelaşi grup de
subiecţi este trecut prin toate situaţiile experimentale îl constituie
experimentul lui Joseph Stevens şi Lee Rubin (1970) asupra iluziei
mărime-greutate. Iluzia experimentală constă în aceea că obiectele cu
volum mare par mai uşoare dacă sunt ridicate deodată cu cele mici dar
având o greutate egală cu primele.
Experimentul a operat deci cu două variabile independente:
mărimea şi greutatea unor geamantane. Senzaţia de greutate a fost
luată ca variabila dependentă.
Cercetătorii au fost interesaţi de efectul comun al celor două
variabile independente, nu doar de efectul lor separat asupra senzaţiei
de greutate. Greutatea aparentă, adică greutatea percepută este
rezultatul interacţiunii acestor variabile. Iluzia constă în faptul că
geamantane de aceeaşi greutate par cu atât mai uşoare cu cât sunt mai
mari. Mărimea declanşează efectul de set sau montaj al experienţelor
similare trecute, potrivit cărora un obiect mare concentrează o masă
mai mare. La ridicarea obiectelor, greutatea lor expectată este mai
mare decât cea percepută. Prin efectul de contrast apare iluzia
menţionată.

71
 Variabila independentă X Variabila independenta Y

A B C D E A B C D E
X1 X1 X2 X2 X1 X1 X2 X1 X2 X1
Y1 Y2 Y1 Y2 Y2 Y2 Y2 Y1 Y1 Y1
A B C D E A B C D E
X2 X1 X2 X1 X2 X2 X2 X1 X1 X2
Y1 Y1 Y2 Y2 Y1 Y2 Y1 Y2 Y1 Y2
Variabila independentă X

Figura 7. Design bifactorial având contrabalansată ordinea

condiţiilor experimentale

Operarea cu ambele variabile le-a permis celor doi cercetători

să constate că iluzia mărime-greutate este mai mare la ridicarea
obiectelor mai uşoare şi este cu atât mai mică dacă obiectele ridicate
sunt mai mici. Efectul dispare la ridicarea greutăţilor care reprezintă
limita noastră superioară, indiferent de mărimea obiectelor.
Modelul factorial în care fiecărei condiţii experimentale îi este
alocat un alt grup este ilustrat de figura 7 unde grupurile
G1,G2,G3,G4 au în componenţa lor subiecţi diferiţi, respectiv:
G1 (A,B,C,D,E), G2 (F,G,H,I,J), G3 (K,L,M,N,O), G4 (P,R,S,T,U).

Variabila independenta Y
Variabila independentă X

G1 G2

72
 G3 G4

Figura 8. Design bifactorial cu grupuri independente

Cercetările efectuate după acest model sunt destul de

neeconomice deoarece necesită un număr de subiecţi de patru ori mai
mare decât în experimentele factoriale de tip intrasubiect.
Richard Barnes şi Robert Kidd (1979) au manipulat în
experimentul lor două variabile şi anume, nivelul de intenţionalitate
(intenţionat-neintenţionat) în luarea notelor de curs şi stabilitatea
trebuinţei de a proceda astfel care a avut două modalităţi: stabilitate
(cei care au răspuns că întotdeauna iau note de curs de proastă
calitate), instabilitate (cei care uneori iau note de proastă calitate).
Variabilele sunt de tip ex post facto pentru că cercetătorii au
identificat cu ajutorul chestionarului atitudini preexistente în populaţia
studenţilor. Variabila dependentă a constituit-o disponibilitatea altor
studenţi de a da cu împrumut notele lor celor două categorii de colegi.
S-a constatat că cele două variabile nu interacţionează, deci că nu au
un efect comun. Aveau şanse să primească cursuri cu împrumut cei
care erau constanţi în luarea notiţelor şi cei care invocau lipsa de
pricepere (nivelul neintenţionat al primei variabile independente).

3.6 Efecte principale (main effects)

Într-un plan experimental cu mai multe variabile independente

efectele unei variabile asupra variabilei dependente reprezintă de fapt
rezultatul interacţiunii ei cu celelalte variabile independente.
Specificul efectelor şi interacţiunilor dintr-un plan complex
iese cel mai bine în evidenţă în experimentele bifactoriale. De aceea,
spre exemplificare, să luăm în discuţie un experiment întreprins de
Hass (Hass et. al. 1991) prin care au investigat influenţele apartenenţei
la o anumită rasă asupra modului cum sunt evaluate persoane din
aceeaşi rasă, comparativ cu persoane aparţinând altei rase. Ei au
experimentat cu studenţi aparţinând rasei albe care au fost împărţiţi în
patru grupuri mici.

73
 Participanţilor la experiment li s-a comunicat că participă la
realizarea unui joc în forma concursului de întrebări, joc destinat unui
anumit colegiu. În fiecare grup a fost introdus un complice.
Experimentatorii au manipulat scrutinul astfel încât, în calitate
de căpitan al grupului să fie ales complicele desemnat. Rasa
căpitanilor (albi, negri) a constituit prima variabilă independentă.
Funcţie de instructajul primit, căpitanii alegeau întrebările (uşoare sau
dificile) la care grupul trebuia să găsească răspunsurile corecte într-un
timp limitat. Funcţie de nivelul de dificultate al întrebărilor strădaniile
grupurilor erau urmate de succes sau de eşec, acest rezultat constituind
cea de-a doua variabilă independentă. Experimentul concretizează un
plan factorial de tipul doi ori doi, având, deci, patru condiţii
experimentale: căpitani albi cu succes, căpitani negri cu succes,
căpitani albi cu eşec, căpitani negri cu eşec în rezolvarea de către
grupul condus a întrebărilor alese.
După concurs, fiecare participant a completat un chestionar prin care a
evaluat căpitanul grupului său. Mediile evaluărilor primite de fiecare
căpitan sunt date în tabelul următor.
Efectul principal al variabilei Performanţa grupului se
determină apelând la statistici descriptive, astfel:
 Se calculează media generală a modalităţii succes a
acestei variabile, însumând mediile căpitanilor albi şi
negri şi împărţind rezultatul la doi, adică (309.6 + 280.9) /
2 = 590 / 2 = 295.2.
 Se procedează într-un mod asemănător la calcularea
mediei generale a modalităţii eşec, respectiv (155.3 +
196.1) / 2 = 351.4 / 2 = 175.7
 Efectul principal al variabilei Performanţa grupului se
determină calculând diferenţa dintre cele două medii
generale, corespunzătoare celor două niveluri, eşec,
respectiv succes: 295 – 175.7 = 119.3
 Se apelează la statisticile inferenţiale pentru a stabili dacă
această diferenţă este statistic semnificativă.

Efectul
principal
Performanţa grupului

Rasa căpitanilor
al variabilei
Albă Neagră
Performanţa
grupului
Eşec / Succes

74
 309.6 280.9 295.2
155.3 196.1 175.7
238.5 232.4
Efectul
principal
al variabilei
Rasa
căpitanului

Figura 9. Statisticile descriptive ale unui design bifactorial

Adaptat după Shaughnessey et.al. (1998)

Pentru calculul efectului mediu al celei de-a doua variabile

independente, rasa căpitanului se parcurg aceleaşi etape, cu ignorarea
nivelurilor variabilei Performanţa grupului.
Se impune precizarea că procedura descrisă este valabilă doar
dacă, în fiecare din grupurile alocate condiţiilor experimentale
rezultate din factorializarea nivelurilor variabilelor independente,
numărul subiecţilor este acelaşi.
Rezultă o medie generală de 238.5 pentru căpitanii albi şi alta
de 232.4 pentru căpitanii de culoare. Efectul principal al acestei
variabile este: 238.5 – 232.4 = 6.1.
Mărimea în sine a acestor diferenţe nu este un indiciu sigur
pentru semnificaţia lor statistică. Pentru o interpretare corectă se
apelează la statistica inferenţială constând în testul t al diferenţei
dintre medii. Fără a intra în detalii, deoarece vom reveni pe larg
în § 6.9.1.1, potrivit ipotezei de nul, efectul principal ar trebui să
fie egal cu zero. Dacă nivelul de semnificaţie p<.05 ipoteza de
nul va fi respinsă şi se va conchide că variabila respectivă are un
efect principal semnificativ. Acelaşi procedeu, simetric, se aplică
pentru determinarea efectului mediu al celei de-a doua variabile în
raport cu fiecare modalitate sau valoare a primei variabile.
Efectul principal al unei variabile (main effect) se determină,
deci, prin calcularea efectului acelei variabile la ambele niveluri al

75
celei de-a doua variabile independente (Vadum şi Rankin, 1998). „În
orice plan factorial, observă Shaughnessey şi col. (op. cit. pp. 304),
este posibil să testăm predicţii privitoare la efectul general al fiecărei
variabile independente ignorând efectele altei (altor) variabile
independente.”
Revenind la experimentul întreprins de Hass şi colaboratorii,
să observăm că datele din tabelul anterior sunt aparent contradictorii.
Astfel, comparând mediile evaluărilor primite de căpitani, ai căror
grupuri au înregistrat succes la concurs, observăm o netă superioritate
a liderilor de culoare faţă de cei albi. Pe de altă parte, comparaţia
mediilor în condiţii de eşec conduce la un rezultat opus: căpitanii albi
au fost mai bine evaluaţi decât cei negri. Cu alte cuvinte, manipularea
variabilei Performanţa grupului, de-a lungul celor două modalităţi
(succes, eşec), produce rezultate diferite, funcţie de rasa de
apartenenţă a căpitanului. În acelaşi mod, variabila rasă determină
efecte diferite funcţie de faptul dacă grupul condus eşuează sau are
succes la concurs.

400
Scoruri la evaluare

300

200

Negri Succes
Albi Eşec
Eşec Succes Negri Albi
Performanţa Rasa căpitanului

Figura 10. Interacţiuni între variabilele

experimentului condus de Hass
Toate aceste rezultate conduc la două concluzii extrem de
importante pentru interpretarea corectă a experimentului:
(1) Faptul că efectele unei variabile se modifică funcţie de
nivelurile celeilalte variabile este un indiciu că între aceste variabile
are loc o interacţiune;
(2) Interpretarea efectelor principale într-un experiment poate
genera semnificaţii contradictorii dacă nu se ţine seama de
interacţiunile care au loc între variabile. Mai mult, aşa cum recomandă
76
Shaughnessey et. al. (op cit. pp. 305) „ … efectele principale ar trebui
interpretate cu prudenţă ori de câte ori o interacţiune este prezentă
într-un experiment. Când nu are loc nici o interacţiune, efectele
principale ale variabilelor independente pot fi interpretate ca şi când
acestea au fost manipulate în două experimente separate fiecare
cuprinzând o singură variabilă independentă.”
Interacţiunea care are loc între variabilele experimentului
întreprins de Hass şi col. este vizibilă în figura care urmează. Într-un
sistem de coordonate rectangular, se obişnuieşte ca pe ordonată să se
reprezinte variabila dependentă iar pe abscisă una dintre variabilele
independente, în exemplul discutat, Performanţa grupului. Variabila
rasa liderului este reprezentată prin cele două linii, fiecare dintre ele
indicând un nivel al acestei variabile. Variabila reprezentată grafic se
numeşte variabilă parametru.
Efectul principal este cu atât mai mare cu cât panta funcţiei
matematice care îl descrie este mai mare iar semnificaţia sa poate fi
testată prin testul statistic Fisher (F). (vezi în detaliu § 6.9.1.3)
Este vizibil în figură faptul că panta efectului mediu al
variabilei rasa liderului are panta mai abruptă, ceea ce confirmă
ipoteza cu care a debutat experimentul, anume că evaluarea
persoanelor de altă rasă, decât evaluatorii, este mult mai polarizată
decât evaluarea persoanelor de aceeaşi rasă cu evaluatorii. În adevăr
aşa cum se observă şi din tabelul inclus în figura 9, căpitanii de
culoare au fost evaluaţi mai bine decât cei albi în condiţii de succes şi
mult mai rău în condiţii de eşec, comparativ cu oponenţii lor.
Se mai impune o ultimă precizare. În principiu nu are
importanţă care variabilă este reprezentată grafic ca parametru şi care
variabilă este reprezentată prin nivelurile ei înscrise pe abscisa
graficului. În figura anterioară ambele variabile independente sunt
reprezentate ca parametru. Se poate observa că variabila performanţa
grupului moderează de o manieră mai puţin radicală efectele celeilalte
variabile. Totuşi, alegerea trebuie să concorde cu ipoteza cercetării.
De obicei variabila parametru este variabila care moderează, într-un
sens anticipat prin ipoteză, efectele unei anumite variabile
independente, aşa cum deja am arătat că este cazul în experimentul
discutat.

3.7 Interacţiuni între variabile

Am văzut anterior că între două variabile are loc o

interacţiune dacă efectul uneia dintre ele asupra variabilei dependente

77
depinde de valorile celeilalte. Cu alte cuvinte, o variabilă A va avea un
efect diferit asupra variabilei dependente dacă este combinată cu
nivelul B1 al variabilei B decât dacă ar fi combinată cu nivelul B 2 al
aceleiaşi variabile.
Prin efectul variabilei independente, din punct de vedere
formal, se înţelege forma sau panta curbei care exprimă relaţia dintre
variabilele independente.
În planul realităţii psihice efectul semnifică modificarea
produsă variabilei dependentă, adică schimbarea cauzată la nivelului
unui anumit aspect al comportamentului, ca urmare a manipulării
experimentale a variabilei independente
O cale relativ simplă de a decide că există o interacţiune
între două variabile este aceea de a observa dacă cele două linii ale
graf-ului sunt paralele sau nu. Dacă liniile sunt paralele efectul este
zero.
Dacă nu ţinem cont de interacţiunile care pot exista între
variabilele independente ale unui model experimental riscăm să
ajungem la concluzii contradictorii, ca în experimentul lui Hass
discutat anterior.
Acolo unde efectul principal (main effect) este zero trebuie
căutate alte variabile a căror influenţă moderează efectul unei anumite
variabile aflate în studiu. Saunders a introdus în deceniul şase al
secolului trecut noţiunea de variabilă moderatoare care condiţionează
relaţia dintre un predictor şi criteriu (varabila dependentă).

3.8 Tipuri de interacţiuni

Clasificarea interacţiunilor beneficiază de criteriul aspectului

lor grafic. Multitudinea relaţiilor de interacţiune între variabilele unui
model experimental bifactorial, este grupată de McBurney (op.cit.) în
trei categorii de interacţiuni: antagonice, sinergice şi de plafon.

Interacţiuni antagonice; Sunt caracterizate prin faptul că efectul

variabilei parametru modifică complet, adică determină efectul
contrar al celeilalte variabile independente. Variabila parametru
moderează, deci, de o manieră radicală efectele variabilei
independente. Acest fapt se vede în graficul de mai jos prin poziţia de
încrucişare în formă de „X “ a celor două linii care corespund celor
două niveluri ale variabilei parametru.
O altă notă distinctă: nu există efecte principale pentru nici
una dintre cele două variabile independente.

78
 Să revenim la exemplul lui Hass. Efectul moderator al
variabilei rasa asupra interacţiunii dintre performanţa grupului şi
modul cum coechipierii evaluează liderul se apropie de tipul de
interacţiune antagonică.
Totuşi, dacă diferenţa dintre media evaluărilor primite de
căpitanii albi şi media celor negri ar fi pozitivă când grupul are succes
şi negativă (cu semn schimbat) în condiţii de eşec (este valabilă şi
reciproca: diferenţa pentru succes - negativă şi diferenţa pentru eşec -
pozitivă), cele două linii ar avea orientarea clar antagonică din figura
11.
la evaluare

negri
Scoruri

albi

succes insucces

Figura 11. Modelul interacţiunii antagonice

Mai trebuie adăugat că se obţine un grafic asemănător, dacă

pe abscisă vom reprezenta variabila rasa iar variabila succesul-
insuccesul grupului va deveni variabilă parametru.
O interacţiune de tip antagonic există şi între variabila
prezenţa- absenţa declinului cognitiv, pe de o parte şi variabila
parametru succesul profesional, în figura 4, § 3.4.
Se poate observa că faptul de a avea sau nu declin determină
niveluri opuse ale trebuinţei de realizare pentru subiecţii buni
comparativ cu cei slabi profesional.
Altfel spus succesul la persoanele cu declin pare să fie
determinat într-o mai mare măsură de nivelurile înalte ale trebuinţei de
realizare decât în cazul celor fără declin.
Principial, tendinţa statisticilor descriptive pe baza cărora se
întocmesc graficele interacţiunilor antagonice arată ca în tabelul
următor.

Medie Medie
Var. indep.

mare mică
Medie Medie
mică mare
79
 Variabila parametru
Tabelul 3. Tendinţa mediilor variabilei dependente
într-un design cu interacţiune antagonică

Cu cât diferenţele dintre medii, pe coloane, sunt mai

contrastante cu atât graficile sunt mai antagonice, exprimând o
interacţiune mai puternică între variabilele planului experimental. În
tabelul 3 aceste diferenţe sunt:

Medie mare - medie mică = rezultat pozitiv (+)

Medie mică – medie mare = rezultat negativ (-)

Interacţiuni sinergice; Graficul unei astfel de interacţiuni se

prezintă ca cel din figura 12.
Variabila parametru (Vp), cu cele două nivele Vp 1 şi Vp2,
intensifică efectul variabilei independente asupra celei dependente.
Astfel, nivelul Vp2 determină variabila independentă să aibă un efect
mai mare asupra variabilei dependente, comparativ cu nivelul mai
scăzut, Vp1.

mare Vp2
Efectul principal
Var. depend.

moderat al var. independ.

moderat
Vp1
inferior

Variabila independentă (Vi)

Figura 12. Modelul interacţiunii sinergice

În limbajul mediilor variabilei dependente acest fapt se

exprimă astfel: diferenţa între mediile variabilei dependente pentru
nivelul scăzut al lui Vi este mai mică decât diferenţa pentru nivelul
înalt al lui Vi.
Tabelul ipotetic cu statisticile descriptive pentru graficul din
figura 12 ar trebui să conţină următoarele tendinţe ale mediilor
variabilei dependente:

Medie Medie
moderată 80 mare
Medie Medie
inferioar moderată
ă
 Variabila parametru

Tabelul 4. Tendinţa mediilor variabilei dependente

într-un design cu interacţiune antagonică

Diferenţele dintre mediile din tabelul 3, calculate pe coloane,

ar trebui să aibă următoarele tendinţe:

Medie moderată – medie mică = rezultat pozitov(+)

Medie mare – medie mică = rezultat pozitiv (+)

Pantele dreptelor care corespund celor două niveluri ale

variabilei parametru sunt convergente către originea sistemului de
coordonate, respectiv înspre nivelul cel mai scăzut al variabilei
independente.
În cazul acestor interacţiuni, în lipsa antagonismului
tendinţelor, există efecte principale pentru fiecare variabilă
independentă când cealaltă este parametru.

Efectul de plafon; (ceilling effect). Valoarea superioară a

variabilei parametru Vp2 face ca diferenţa dintre efectele celor două
valori ale variabilei independente Vi1 şi Vi2 să fie mai mică decât
pentru Vp1.
Intuitiv vorbind, acest fapt se observă în figura 13 unde panta
lui Vp2 este mai mică decât a lui Vp1.

Vp2
Efect principal
Var. depend.

Vp1

Vi1 Vi2

Variabila independentă (Vi)

81
 Figura 13. Modelul interacţiunii sinergice

Medie Medie
mare Foarte
mare
Medie Medie
mică mică
Variabila parametru

Tabelul 5. Tendinţa mediilor variabilei dependente

într-un design cu interacţiune antagonică

Rezultatele diferenţelor dintre medii, pe verticala tabelului 5

sunt:

Medie mare – medie mică = rezultat mediu (+)

Medie foarte mare – medie mică = rezultat mare (+)

Pantele dreptelor care semnifică cele două niveluri ale

variabilei parametru sunt convergente în direcţia nivelului superior al
variabilei independente. Şi în acest tip de interacţiune efectele
principale sunt semnificative.
Mare parte din concluziile teoretice obţinute din datele
experimentale depind în întregime de maniera în care reprezentăm
grafic aceste date. Mai precis, prezenţa sau absenţa unei interacţiuni,
precum şi forma grafică pe care o ia depind completamente de tipul
de transformare la care sunt supuse datele primare.
Aşa cum observă McBurney (op.cit.) este vorba de o gândire
circulară: Preferăm un anumit tip de transformare din motive care ţin
de teoria însăşi pe care apoi vrem să o confirmăm, la rândul ei, prin
acel tip de transformare.
Ce-i de făcut pentru a ieşi din acest cerc vicios ? Care
transformări sunt oportune ? În mod obişnuit se optează pentru
transformările care produc date distribuite normal cu egalitatea
variabilităţii condiţiilor (variabilelor).

3.9 Avantajele planului factorial

82
 Vadum şi Rankin (op. cit.) menţionează trei avantaje
principale ale acestei metode: eficacitatea, caracterul cuprinzător şi
validitatea externă.
1) Ideea eficacităţii este justificată prin numărul mare de
comparaţii care pot fi efectuate cu ajutorul aceluiaşi număr de subiecţi
care sunt incluşi într-un experiment unifactorial şi, implicit, prin
cantitatea mai mare de informaţii pe care o produce. Într-un
experiment unifactorial cu un număr N de subiecţi care vor fi împărţiţi
în două grupuri egale, experimental şi de control vor fi posibile 2N / 2
comparaţii. Într-un experiment bifactorial vor fi posibile 2(2N / 2) =
2N comparaţii. Dacă la acestea mai adăugăm cele două efecte
principale şi interacţiunea între variabile avem o reprezentare mai
apropiată de complexitatea reală a informaţiilor pe care le permite un
experiment factorial, comparativ cu unul unifactorial.
Acelaşi adevăr exprimat în unităţi de informaţie este mult mai
sugestiv: Informaţia maximă obţinută pe baza comparaţiilor între cele
două eşantioane, într-un experiment cu o singură variabilă
independentă este E = N biţi. Într-un experiment factorial de tipul 2 x
2 cu variabilele A şi B avem : E = 2N biţi, la care se adaugă două
comparaţii pentru estimarea efectului principal al factorului A, adică
2N/4 biţi şi alte două comparaţii pentru estimarea efectului principal al
factorului B, respectiv 2N/4 biţi. Deci, E = 2N + 2(2N/4 ) = 3N biţi .
Menţinând numărul de subiecţi şi numărul de modalităţi
constante, creşterea cu câte o unitate a numărului factorilor în planul
factorial determină o creştere exponenţială a informaţiei. Din păcate,
aşa cum remarcă Vadum şi Rankin (op. cit) planurile cu mai mult de
trei factori sunt greu, dacă nu chiar imposibil de interpretat.
2) Caracterul cuprinzător al modelelor factoriale este asigurat
de posibilitatea testării interacţiunilor între variabile.
3) Validitatea externă este evaluată prin posibilitatea de a
testa efectul unei variabile de-a lungul nivelelor celeilalte variabile,
adică pentru toate condiţiile experimentale generate de a doua
variabilă. Dacă interacţiunea variabilelor nu este confirmată statistic,
atunci efectele pot fi generalizate pentru toate aceste condiţii. Dacă
dimpotrivă interacţiunea celor două variabile este confirmată de testul
F al analizei de varianţă, generalizarea rezultatelor pentru toate
condiţiile luate în considerare este problematică.

3.10 Modele factoriale mixte

83
O altă categorie de modele experimentale o constituie cele mixte care
conţin atât variabile independente intrasubiecţi cât şi variabile
intersubiecţi (vezi în § 2.2), atât variabile subiect cât şi variabile
invocate. Variabila intrasubiect este ,,administrată” fiecărui subiect în
parte ca şi când ar fi un singur grup, pe când din punctul de vedere al
celeilalte variabile independente, care de cele mai multe ori este de tip
invocat, sunt două grupuri, iar modificările variabilei dependente sunt
comparate intergrup, adică intersubiecţi.
Spre exemplificare să luăm un experiment ipotetic în care o
variabilă independentă este vârsta (tineri-bătrâni) iar a doua variabilă
independentă ar putea fi două momente distincte ale unei zile de
muncă, dimineaţa şi seara.

Variabila momentul testării

Variabila vârstă, tineri/bătrâni

A,B,C,D,E, A,B,C,D,E

Comparaţie între grupuri

F,G,H,I,J F,G,H,I,J

Comparaţie la nivel de subiect

Figura 14. Plan experimental mixt

Performanţa la un test de atenţie este variabila dependentă (la

începutul şi la sfârşitul zilei).
Ipoteza cercetării ar putea să pună în discuţie o mai
pronunţată oboseală la vârstnici comparativ cu cei tineri, manifestată
printr-un declin mai dramatic al performanţelor la ce-a de-a doua
administrare a testului de atenţie.
Momentul aplicării testului este o variabilă intrasubiect
deoarece valorile, respectiv condiţiile (la începutul, sfârşitul zilei), se
aplică tuturor subiecţilor indiferent de vârstă. Efectul acestei variabile
asupra comportamentului va fi evaluat, pentru fiecare subiect în parte,

84
comparând performanţa sa la test de la începutul zilei cu aceea de la
sfârşit.
Variabila vârstă este de tip intersubiect deoarece din acest
punct de vedere avem două grupuri de subiecţi (tineri-batrâni) iar
efectele ei asupra performanţelor la testul de atenţie pot fi decelate
prin comparaţia unor perechi de subiecţi diferiţi, bătrân-tânăr.
Să luăm un alt exemplu. Presupunem că într-un experiment
privind memoria de scurtă durată, variabila lungimea materialului de
memorat are două valori, lista de 10 cuvinte şi lista de 20 de cuvinte.
Subiecţii vor avea ca sarcină să memoreze şi apoi să reproducă lista
formată din 10 silabe, apoi lista de 20 de silabe fără sens. Aceste doua
liste reprezintă două situaţii experimentale diferite, respectiv două
modalităţi ale variabilei independente. Dacă dorim să verificăm
ipoteza că performanţele mnezice sunt dependente de lungimea
materialului memorat, performanţa fiecărui subiect la prima listă va fi
comparată cu aceea obţinută la acea de-a doua listă.
Atunci când utilizăm două grupuri distincte, astfel încât unui
grup i se administrează prima listă iar celuilalt a doua listă, comparaţia
se va efectua între grupuri iar variabila va fi de tipul intrasubiect.
Un alt exemplu de plan factorial mixt este următorul:
Andrew Baum şi Glenn Davis (1980), citaţi de McBurney (op.
cit.) au întreprins un experiment privitor la sursele de stres şi la
comportamentul social al studenţilor. Subiecţii au fost alocaţi la
condiţiile experimentale prin randomizare.
Este vorba de un exemplu de mixtură de experiment şi de
cvasiexperiment deoarece numai partea a doua s-a desfăşurat în
laborator iar prima a îmbrăcat forma experimentului de teren deoarece
s-a desfăşurat în dormitorul fetelor de la un colegiu. Căminul a fost
transformat prin desfiinţarea unor pereţi şi prin crearea a trei holuri de
acces dintre care două erau scurte iar al treilea mai lung. Observarea
frecvenţei comportamentelor sociale a fost efectuată de un observator
ignorat care nu a cunoscut ipoteza cercetării. Pe fiecare hol s-a
înregistrat o activitate egală pe toată durata experimentului. Totuşi
când aceste activităţi au fost evaluate, s-a constatat că, în holurile mai
scurte, activităţile sociale au fost de două ori mai frecvente decât în
holul lung.
Într-o a doua fază a experimentului o serie de subiecţi
recrutaţi la întâmplare dintre cei ale căror holuri la dormitoare erau
scurte sau lungi au fost invitaţi la laborator. Când studenta sosea, era
introdusă într-o cameră, unde era prezent un complice şi era rugată să
aştepte cinci minute. În acest timp erau numărate locurile pe care ea le
interpunea între sine şi complice şi era măsurat timpul cât zăbovea cu

85
privirea asupra complicelui. După cinci minute apărea
experimentatorul care o chestiona în legătură cu cât de confortabil se
simţea în acel moment. Datele obţinute au arătat că fetele de pe
coridorul lung se aşezau mai departe de complice, îl priveau mai puţin
şi se simţeau mai puţin confortabil decât cele de pe coridorul scurt.

3.11 Planul experimental optim

Unele modele experimentale uzuale pot fi utilizate pentru

rezolvarea unor probleme noi, altele nu. Adesea trebuie creat un nou
model experimental pentru a răspunde unei noi probleme. El trebuie
să răspundă optim problemei care urmează a fi clarificată şi condiţiilor
specifice pe care cercetătorul le are la îndemână.
În general proiectarea unui experiment constituie pentru
cercetător un proces de rezolvare de probleme specifice, cum este
aceea al asigurării validităţii prin aplicarea unei anumite metode de
control.
Faza de proiectare a planului implică luarea unor decizii
foarte importante privitoare la mărimea eşantionului, metodele de
control, modul de interpretarea a rezultatelor, etc. Un plan valid este
în acelaşi timp un plan elegant care întruneşte anumite condiţii
estetice. „Alegând cuvântul eleganţă, scrie D. McBurney, în mod
deliberat m-am oprit asupra unui termen care are o conotaţie estetică.
Proiectarea unui experiment este o arta care presupune creativitate şi
care trădează gusturile experimentatorului” (op.cit., p. 107).
Experimentul elegant are prin urmare un plan simplu prin care se
realizează verificarea ipotezelor de o manieră clară şi convingătoare,
apelând la tehnici riguroase de control.
Un bun experiment, potrivit lui Cook şi Campbell (op. cit.):
- face clară antecedenţa temporală;
- este destul de puternic pentru a dovedi că o potenţială
cauză şi un potenţial efect ar putea covaria;
- Elimină toate variabilele, altele decât cele aflate în studiu,
care ar putea oferi o explicaţie alternativă a relaţiei dintre
cauză şi efect;
- Elimină ipotezele alternative despre constructele puse în
relaţie;
- Concluziile sale pot fi generalizate la alte perioade de
timp, alte situaţii şi la alţi oameni (across times, settings
and persons).

86
 3.12 Experimentul cibernetic

M. Golu (1975) consideră că modelul experimental propus de

cibernetică surmontează multe dintre următoarele deficienţe care sunt
proprii modelului experimental clasic:
-Suprimarea interacţiunii şi interdependenţei dintre procesele
psihice, în condiţiile în care laturile şi verigile vieţii psihice sunt
integrate într-un sistem autoreglabil. Acesta conferă un caracter
artificial abordării experimentale a comportamentului.
- Are caracter static şi atomist, descriind o anumită stare la un
moment dat, pe când omul este un sistem activ care se comportă nu pe
părţi ci în unitatea şi integralitatea coordonatelor sale.
Modelul experimental de tip cibernetic prezintă următoarele
avantaje:
- Abordează holist comportamentul uman din perspectiva
corelării finaliste a modelului informaţional al lumii cu modelul
informaţional al propriului univers interior-eul.
- Modelează şi simulează de o manieră dinamică şi formativă
formele reale de activitate, relevând relaţiile informaţional-reglatoare
dintre procesele şi funcţiile psihice precum şi tabloul unitar al stărilor
şi transformărilor sistemului de personalitate.
-Implică autocontrolul şi feedback-ul, fiind orientat spre
viitor, spre ce tinde şi spre ce va deveni sistemul.
Planul experimental, este sistemic şi se prezintă ca un tablou
unde sunt corelate intrările şi ieşirile.
Astfel, pe axa ordonatelor este trecut timpul iar pe abscisă
stările sistemului comportamental. Prin urmare pe liniile tabloului se
obţine starea sistemului iar pe coloane valoarea de stare
corespunzătoare unui anumit interval de timp. Analiza stărilor
sistemului de-a lungul unor intervale de timp permite evaluarea
stabilităţii, respectiv instabilităţii comportamentului sistemului pe o
anumită coordonată
Toate aceste caracteristici atribuite experimentului cibernetic
sunt de natură principială, experimentele concrete urmând să se
conformeze unor particularităţi ale sistemului psihic uman cum sunt:
caracterul nelinear al transformărilor, caracterul mediat şi dificil de
inferat al relaţiilor cauzale datorită imensităţii câmpului combinaţiilor
între intrări şi ieşiri, numărul mare de grade de liberate, caracterul
probabilist al relaţiilor intrasistemice, etc.

87
 CAPITOLUL 4

CONDIŢIILE
UNUI MODEL EXPERIMENTAL EFICIENT

88
 Dintre multiplele condiţii pe care trebuie să le îndeplinească
un experiment ştiinţific riguros, trei sunt mai des invocate de unii
autori (Cook şi Campbell, op.cit., Vadum şi Rankin, op.cit.,
Shaughnessy, et. al. op. cit.): validitatea, fidelitatea şi sensibilitatea.
Este vorba în primul rând de validitatea concluziilor derivate
din cercetarea experimentală.

4.1 Validitatea experimentului

Validitatea reprezintă un indiciu despre acurateţea cu care

concluziile cercetării corespund realităţii. Concluziile unei cercetări
sunt valide, adevărate sau corecte dacă acestea corespund realităţii,
adică dacă într-adevăr există sau nu există o relaţie de tip cauză-efect
între variabilele studiate, relaţie anticipată în ipoteza de lucru. Există
mai multe tipuri de validităţi (Thomas Cook şi Donald Cambell in
Dunnette Handbook of… 1976) dar patru dintre ele ar trebui să stea la
baza evaluării unei cercetări psihologice: validitatea internă,
validitatea de construct, validitatea externă şi validitatea statistică.
Vadum şi Rankin (1998) susţin că problema controlului în
cercetarea experimentală îmbracă trei aspecte care trimit la trei tipuri
de validitate:
a) Controlul variabilelor străine – validitatea internă;
b) Generalizabilitatea concluziilor unui studiu la alte condiţii
decât cele din experiment – validitate externă sau divergentă;
c) Gradul în care variabilele studiate sunt măsuri sau
operaţionalizări ale conceptelor teoretice.

4.1.1 Validitatea internă

Este cea mai importantă formă de validitate pentru că priveşte

logica relaţiei dintre variabila independentă şi cea dependentă
(McBurney, 1983). Semnifică măsura în care relaţia de tip cauză-efect
dintre variabila independentă şi cea dependentă, relaţie postulată în
ipoteză, există cu adevărat în realitate. Mai specific, validitatea internă
se referă la capacitatea experimentului psihologic de a surprinde

89
relaţii interpretabile de tip cauză efect, adică de a infera drept cauză a
modificărilor observate la nivelul variabilei dependente, manipularea
de către experimentator a variabilei independente (Shaughnessy, E.,
Zechmeister, J., Zechmeister, 2000).
În anumite experimente este posibil să intervină o a doua
condiţie experimentală (De exemplu, cu grupul de control
experimentăm într-o altă zi decât cu cel experimental) din cauza căreia
nu putem şti cât din modificările variabilei dependente este atribuibil
variabilei independente şi cât unei anumite condiţii diferite în care s-a
efectuat cercetarea (de ex. alte zile din săptămână; când avem
suficiente informaţii că zilele diferite de experimentare influenţează
semnificativ răspunsurile subiecţilor).
Aceste experimente nu au validitate internă pentru că nu se
ştie dacă efectele măsurate la nivelul variabilei dependente sunt
cauzate de variabila independentă deoarece ea a covariat împreună cu
o alta, anume cu zilele când a avut loc experimentarea.
Confuzia (confounding) între variabile „este acel tip de
eroare, privind validitatea internă, când efectele a două variabile
independente nefiind posibil de separat, rezultă o anumită confuzie în
interpretarea rezultatelor. Confuzia variabilelor (a unei condiţii cu o
variabilă independentă) este una dintre cele mai mari ameninţări ale
validităţii experimentelor” (Vadum şi Rankin, op. cit. pp. 71).
În general o variabilă produce efecte dacă înregistrează o
anumită variaţie. Dacă este ţinută constantă aceasta nu produce efecte.
De aceea o manieră eficientă de a elimina efectul condiţiilor
perturbatoare este aceea de a le menţine constante. În plan explicativ,
este eliminată posibilitatea unor explicaţii alternative cu privire la
efectele observate în comportamentul subiecţilor, inferenţa cea mai
probabilă punând efectele pe seama variaţiilor variabilei independente.
Cine ne spune care condiţii sunt şi care nu sunt covariante cu
variabila independentă din experimentul nostru? De obicei valorificăm
experienţa personală şi aceea relatată de autorii unor experimente
(McBurney, 1983), orientându-ne spre cauzele alternative pe care le
considerăm plauzibile, spre factorii care ar putea afecta
comportamentul studiat dar fără a avea controlul tuturor influenţelor
perturbatoare posibile. De aceea cercetătorul nu exclude niciodată
posibilitatea să fi omis sau să nu fi anticipat alte şi alte surse de
confuzie (Shaughnessy, E., Zechmeister, J., Zechmeister, 2000).
Cele mai multe confuzii sunt posibile atunci când nu putem
controla variabila independentă. Este cazul experimentelor ex. post
factum (cvasi experimente) unde variabilele sunt invocate (sexul,
tranşe de vârstă, etc). De exemplu, în privinţa diferenţelor de sex

90
există o mare confuzie între variabila sex şi o serie de variabile
covariante cum sunt cele legate de influenţele sociale diferite la care
sunt supuse persoanele care le aparţin încă de la naştere. La fel,
relaţia IQ – rasa este bruiată de o serie de alte variabile care sunt
confundate cu rasa: nivelul de educaţie al părinţilor, nivelul de venit
şi calitatea şcolilor la care copii de culoare au acces.
Nu este posibil un control complet al variabilelor care ar putea
covaria cu variabila independentă. Întotdeauna este posibil ca acţiunea
unei variabile străine care permite o a doua explicaţie, concurentă cu
prima, să fie confundată cu acţiunea variabilei independente, urmând
ca cercetări ulterioare să reliefeze acest fapt.
Experimentul lui McGinnies efectuat în 1949 asupra apărării
perceptive este concludent pentru confuzia efectului variabilelor. Pe
baza teoriei psihanalitice, McGinnies a emis ipoteza că stimulii
ameninţători vor declanşa mecanisme de apărare perceptivă pentru a
împiedica conştientizarea lor şi apariţia anxietăţii. Pe această bază în
ipoteza cercetării s-a prezumat că termenii tabu vor înregistra timpi de
recunoaştere mai lungi decât cei neutri. McGinnies a prezentat pe
ecranul unui tahistoscop cuvinte tabu şi cuvinte neutre. Ipoteza părea
să fie confirmată deoarece subiecţii aveau nevoie de un timp de
expunere mai lung pentru a recunoaşte termenii cu încărcătură
anxiogenă.
Totuşi după numai un an, în 1950 Howes şi Solomon (Vadum
şi Rankin, 1998) au arătat că relaţia dintre variabila independentă
(prezenţa-absenţa încărcăturii anxiogene în cuvintele stimul) şi
variabila dependentă (timpul de recunoaştere) a fost interferată de o a
treia variabilă, frecvenţa celor două tipuri de cuvinte în limbajul
curent.
Existenţa unei variabile străine face posibilă apariţia unei alte
explicaţii la fel de plauzibile, anume că lungirea timpului de răspuns s-
ar datora frecvenţei mai reduse în limbajul curent a cuvintelor tabu
decât conţinutului lor anxiogen. Prin aceasta validitatea internă a
experimentului lui McGinnies a fost afectată.
În astfel de situaţii soluţia este aceea de a organiza un nou
experiment în care cuvintele tabu să fie însoţite de cuvinte neutre cu o
frecvenţă egală. Acest experiment mai aşteaptă încă să fie efectuat.

4.1.2 Validitatea de construct

Un experiment are validitate de construct dacă variabilele

modelului său experimental reprezintă operaţionalizări ale

91
constructelor teoretice pe care cercetătorul intenţionează să le măsoare
(Anastasi, 1988). Altfel spus, validitatea de construct se referă la
faptul dacă rezultatele cercetării susţin teoria pe care acestea se bizuie.
Dacă un experiment este validat, conceptual nu ar trebui să existe o
teorie alternativă care să prezică aceleaşi rezultate, sau să lase loc unei
explicaţii rivale aceleia afirmate rezumativ de ipoteze.
Rolul experimentelor ştiinţifice este tocmai acela de a verifica
ipoteze şi teorii ştiinţifice. Dar ipotezele se împart în principale şi
auxiliare. Ipotezele auxiliare sunt anumite condiţii particulare ale
experimentului. Şi ele trebuie să fie adevărate pentru a testa ipotezele
principale.
Iată un exemplu preluat după McBurney (1983) care este
elocvent atât în ce priveşte slaba validitate de construct dar şi confuzia
între ipoteza principală şi ipotezele auxiliare. Presupunem că vrem să
testăm ipoteza că anxietatea conduce la învăţare. Subiecţii anxioşi sunt
selectaţi pe criteriul dacă îşi rod unghiile. Sarcina de învăţare constă în
a scrie cu degetele de la picioare. Dacă nu se constată nici o diferenţă
între lotul experimental şi cel de control se poate conchide că ipoteza a
fost falsă. Totuşi nu ipoteza principală a fost testată ci două ipoteze
auxiliare: una că rosul degetelor este un indicator al anxietăţii şi
cealaltă, că scrierea cu degetele de la picioare este o sarcină de
învăţare adecvată. Criteriile validităţii de construct nu sunt satisfăcute
pentru că variabilele rosul degetelor şi scrierea cu picioarele nu
constituie operaţionalizări, respectiv măsurători adecvate ale
conceptului de anxietate, respectiv învăţare.
Validitatea de construct nu poate fi garantată printr-un
procedeu anume. Putem însă proiecta experimentul astfel încât să
sporim şansele ca acesta să fie cât mai valid. În cazul în speţă acest
fapt ar fi posibil prin utilizarea unui instrument de testare a anxietăţii
cum este Taylor Manifest Anxiety Scale precum şi a unei măsurători
standardizate a sarcinii de învăţare, cum este învăţarea unei liste de
cuvinte aleatoare.

4.1.3 Validitatea externă

Se referă la disponibilitatea rezultatelor experimentului de a

fi extrapolate la nivelul populaţiei din care a fost extras eşantionul sau
la alte situaţii. Într-un plan mai larg generalizarea rezultatelor
cercetării experimentale poate fi limitată de faptul că relaţia dintre
variabila independentă şi cea dependentă poate să fie confirmată doar

92
pentru condiţiile care au fost prevăzute în modelul experimental
(Vadum şi Rankin, 1998). Validarea externă a concluziilor unui
experiment are în vedere valabilitatea lor în cazul altor subiecţi, altor
situaţii, altor perioade de timp, altor condiţii etc. (McBurney, 1983,
Shaughnessy şi col., 2000).
De aceea, validarea externă a unei cercetări nu se poate limita
la o singură cercetare. Numai după ce alţi cercetători vor confirma
rezultatele iniţiale prin refacerea experimentului pe alţi subiecţi şi în
alte condiţii se va ajunge la validarea externă (divergentă) a cercetării
propriu-zise.
Trebuie, totuşi, menţionat că problema validităţii externe nu
este întotdeauna foarte presantă în psihologia experimentală. Sunt
experimente care sunt destinate testării unor ipoteze care au fost
deduse dintr-o teorie psihologică iar problema validităţii externe este
irelevantă. Shaughnessy et. al. (op.cit.) consideră că experimentele de
laborator nu sunt destinate imitării cazurilor cele mai tipice care se
găsesc în natură ci să răspundă unor probleme de care cercetătorul este
preocupat.
Căile de creştere a validităţii externe a experimentelor sunt:
(1) Includerea în experiment a caracteristicilor care urmează a
fi generalizate. Totuşi, libertatea cercetătorului este limitată de o serie
de constrângeri etice: nu tot ceea ce am dori să experimentăm poate fi
supus experimentării.
(2) Includerea în experiment a unui eşantion de subiecţi,
condiţii sau situaţii în raport cu care urmează să fie generalizate
rezultatele. Dacă motive etice sau de altă natură împiedică o astfel de
eşantionare, cercetătorul poate apela la un număr mai mare de situaţii
în care regularitatea testată experimental poate avea loc. Pe baza
acestor condiţii multiple concluziile experimentului pot fi
generalizate.
(3) Repetarea (replicarea) procedurilor unui experiment în alte
situaţii şi pe alţi subiecţi. Dat fiind că replicările nu reproduc întocmai
toate condiţiile experimentului originar (alţi experimentatori, alte
aparate, alte laboratoare) este mai corect să vorbim de replicări
parţiale.
O replicare parţială furnizează două tipuri de verificări pentru
experimentul originar:
(a) Confirmarea fidelităţii (consistenţei) dacă urmând aceleaşi
proceduri de bază se obţin rezultate similare.
(b) Confirmarea validităţii externe, dacă aceleaşi rezultate
sunt obţinute cu proceduri care totuşi sunt uşor diferite faţă de cele
utilizate în primul experiment.

93
 Criteriul validităţii externe ar părea imposibil de realizat
deoarece cel mai adesea replicările experimentelor sunt doar parţiale.
Totuşi este un fapt împărtăşit de comunitatea ştiinţifică, anume că,
deşi diferenţele între subiecţii şi condiţiile celor două experimente
sunt reale, există o anumită continuitate a comportamentului uman
care traversează timpul, culturile, condiţiile de experimentare, etc.
continuitate care dă conţinut la ceea ce filosofii numesc natura umană.
Pe de altă parte, validitatea externă înseamnă generalizarea unor
relaţii conceptuale între variabilele studiate şi nu generalizarea
condiţiilor, manipulărilor, situaţiilor eşantioanelor, etc. ( Shaughnessy
şi col., cit.)

4.1.4 Validitatea statistică

Validitatea statistică este asemănătoare cu validitatea internă

şi răspunde la următoarele întrebări: Relaţia constatată între variabila
independentă şi variabila dependentă este accidentală? Numărul
subiecţilor a fost într-atât de mic încât rezultatele obţinute sunt
datorate întâmplării?
Trebuie menţionat odată cu Vadum şi Rankin (1998) că pe
baza nici uneia dintre validităţile discutate şi nici dacă toate ar fi
satisfăcute simultan nu se poate obţine certitudini în cercetarea
ştiinţifică. Totdeauna rezulatatele studiilor experimentale vor opera cu
o marjă de probabilitate iar acest fapt se exprimă în prudenţa
formulelor cu care cercetătorii comunică rezultatele obţinute: „aceste
rezultate sugerează că…” sau „rezultatele confirmă ipoteza că…”
(Vadum şi Rankin, 1998, p.75).

4.1.5 Interacţiunea tipurilor de validitate

Concluzionăm că între tipurile de validitate menţionate există două

tipuri principale de interacţiuni, sinergice şi iterferente.

Interacţiuni sinergice. Validităţile aflate în relaţie se

intensifică reciproc. Este cazul validităţilor internă, de construct şi
statistică.

94
 Validităţile internă, de construct şi statistică se aseamănă
deoarece în cazul celei dintâi încercăm să eliminăm variabilele
alternative care ar putea determina modificări în comportamentul care
ne interesează iar în cazul validităţii de construct încercăm să
eliminăm explicaţiile alternative ale datelor experimentale. Validitatea
statistică ne spune cât de probabile sunt răspunsurile prezumate şi cât
de improbabile sunt explicaţiile alternative.
Atât în cazul validităţii interne cât şi al celei de construct, un
spor de probabilitate (validitate statistică) se obţine prin producerea
aceloraşi date la refacerea experimentului.
În cazul validităţii interne trebuie proiectat un alt experiment
pentru a controla sursele de confuzie între unele condiţii şi variabila
independentă. În cazul validităţii de construct va fi proiectat un nou
experiment care va testa care dintre teoriile rivale este susţinută de
datele experimentale.
Interacţiuni interferente. Între validităţi există o relaţie de
contrarietate: când una creşte cealaltă scade, deşi este de dorit ca
ambele să crească.
Într-o astfel de relaţie se află validitatea internă şi validitatea
externă. Cu cât un experiment dispune de un control mai riguros al
variabilelor, cu atât validitatea sa internă şi sensibilitatea sa sunt mai
mari. Totuşi, odată cu aceste calităţi dobândite în intensiune,
experimentul pierde în extensiune, în forţa de generalizare a
concluziilor sale la alte situaţii, alţi indivizi şi alte condiţii de
experimentare. Binenînţeles, că între cele două validităţi nu este totuşi
o opoziţie funciară. Cercetătorul are mereu posibilitatea de a alege o
poziţie de echilibru sau de a accentua una sau alta dintre cele două
validităţi funcţie, de obiectivele urmărite.

4.2 Surse de variaţie perturbatoare

Validitatea unui experiment nu este doar o simplă opţiune

pasivă, ci rezultatul unor acţiuni sistematice întreprinse de cercetător
pe toată durata experimentului, respectiv din faza de proiectare şi până
la finalizarea acestuia. În acest sens putem vorbi de validitatea
generală a unui experiment ca înglobând pe orizontală tipurile de

95
validităţi discutate, iar pe verticală, de fapt în ordine temporară,
validitatea fiecărei faze a experimentului. Acestea au fost shiţate de o
manieră generală în § 1.9 şi vor fi reluate mai în detaliu în capitolul
şase.

VG = Vp x Vd x Vf

unde:
VG = validitatea experimentului
Vp = validitatea stadiilor pregătitoare ale
experimentului (identificarea problemei,
documentarea, emiterea ipotezei)
Vd = validitatea fazei de derulare a experimentului
Vf = validitatea fazei finale (prelucrarea şi
interpretarea experimentului)

Dacă pentru validitatea planului şi a desfăşurării

experimentului aserţiunea de mai sus este evidentă, ea ar putea crea
totuşi unele nedumeriri în ce priveşte faza de documentare şi faza
finală de interpretare a datelor.
Peste tot în cursul experimentului este prezentă validitatea
cercetătorului. Ea se exprimă în calitatea şi oportunitatea deciziilor
luate, atât cu privire la sursele bibliografice sau de altă natură pe care
le parcurge sau le omite în faza de documentare. Parcurgerea doar a
surselor teoretice care susţin o anumită poziţie teoretică şi omiterea
celor opuse poate conduce la formularea unor ipoteze greşite care
periclitează din start validitatea experimentului.
Pe de altă parte validitatea cercetătorului este la fel de
hotărâtoare în faza de valorificare şi interpretare a datelor
experimentale. Acestea nu vorbesc prin ele însele ci trebuie „ajutate”
prin alegerea unor statistici şi mijloace interpretative adecvate. Este
adevărat că procedeele statistice sunt alese încă din faza de proiectare
a experimentului, dar validitatea cercetătorului, care este susţinută de
experienţa şi „simţul” său de experimentalist (ambele enculturate), se
exprimă tocmai în soluţionarea pertinentă a unor situaţii neprevăzute
în care „logica faptelor” o devansează pe aceea a design-lui.
Validitatea experimentului în cvasitotalitatea formele ei este
în pericol de a fi diminuată sau chiar anulată aceasta exprimându-se în
niveluri inacceptabile de probabilitate respectiv de credibilitate a
datelor obţinute. Concluziile care s-ar bizui pe astfel de date nu ar fi
cu nimic mai valide şi nu ar adânci cu nimic mai mult cunoaşterea

96
fenomenelor psihice decât o fac artele, religia, miturile sau alte forme
de cunoaştere neştiinţifică la care ne-am referit în primul capitol.
Este de aceea util, urmând deja o tradiţie instituită de o serie
de lucrări de psihologie experimentală (Campbell, Fiske, 1959,
Campbell, 1960, Cook şi Campbell, op.cit. ), să ne referim în cele ce
urmează la principalele tipuri de ameninţări la adresa celor mai
importante tipuri de validitate, pentru ca pe urmă, într-un capitol
distinct, să trecem în revistă căile esenţiale de contracarare a acestor
pericole.

4.2.1 Ameninţările validităţii interne

Cea mai importantă ameninţare la adresa validităţii interne

este aceea a confuziei dintre efectele variabilei independente şi
efectele altor variabile sau condiţii experimentale. Existenţa efectelor
unor variabile necontrolate conduce la posibilitatea unor explicaţii
alternative privind cauzele modificărilor observate în variabila
dependentă. Probabilitatea unor explicaţii alternative alimentează
îndoiala că variaţiile sistematice ale variabilei dependente s-ar datora
manipulării experimentale a variabilei independente.
Cook şi Campbell (op.cit.) desprind două înţelesuri majore ale
noţiunii de explicaţie alternativă:
Ameninţările validităţii interne sugerează că ipoteza unei
legături cauzale ar putea fi eronată; Acest înţeles trimite la validitatea
internă.
Operaţiile de manipulare a condiţiei A, respectiv de măsurare
a efectului B reprezintă, în adevăr, constructele intenţionate de
cercetător. Acest înţeles ţinteşte validitatea de construct.
O serie de autori (Cook şi Campbel, op.cit., Shaughnessey,
et.al. op.cit., McBurney, op.cit.), insistă pe decelarea unor condiţii
care reprezintă ameninţări pentru validitatea internă, respectiv pentru
capacitatea experimentelor de a-şi atinge obiectivul esenţial, acela de a
permite inferenţe cauzale cu un înalt nivel de probabilitate. Ele merită
a fi enumerate, deoarece marea lor majoritate poate fi eliminată sau
măcar atenuată chiar din start, adică din faza de proiectare a planului
experimental.

4.2.1.1 Efectul de suprapunere

97
 Evenimente externe planului experimental (de exemplu faptul
că la o situaţie experimentală care conţine un anumit potenţial de
insucces se mai adaugă efectul unei zile mohorâte, ecoul unui
eveniment social sau politic de genul celui petrecut în S.U.A la 11
septembrie 2001).

4.2.1.2 Efectele legii dezvoltării

(Între pretest şi posttest subiecţii pot deveni mai maturi, mai

înţelepţi, mai puternici, etc).
Aceste efecte sunt cu atât mai manifeste cu cât durata
experimentului este mai mare. Astfel un copil poate trece într-un alt
stadiu psihogenetic dacă este cuprins într-un experiment în care
măsurătorile au loc repetat pe durata a mai multor luni. Aceste efecte
sunt posibile şi la adulţi sub forma modificărilor unor convingeri
atitudini sau a nivelului de experienţă.

4.2.1.3 Cunoaşterea preexperimentală a sarcinii

Unii subiecţi pot fi avantajaţi deoarece au mai fost

recrutaţi ca participanţi în experimente similare. O serie de
studii citate de A. Anastasi (1968) au relevat atenuarea
fenomenului de anxietate de examen (test anxiety) ca urmare a
familiarizării subiecţilor cu sarcina experimentală.

4.2.1.4 Efectul de regresie (regression effect)

Este vorba de tendinţa subiecţilor, care la prima testare au

obţinut scoruri extreme, de a realiza scoruri mai apropiate de medie la
a doua testare. Exemplele clasice sunt acelea al elevilor care la prima
testare a cunoştinţelor iau note mari iar la final obţin note mai mici şi
al elevilor care, după note mici, obţin ulterior note mai mari. Sunt
indicii că nu atitudinea elevilor faţă de învăţare este de vină ci eroarea
produsă de întâmplare (random error). Prin eroare întâmplătoare,
deosebită de eroarea sistematică, se înţelege modificarea măsurătorilor
unei variabile datorată unor factori întâmplători. Cu alte cuvinte există
devieri întâmplătoare ale performanţelor subiecţilor de la scorurile lor
reale, în sensul că unii vor fi mai norocoşi alţii mai puţin.
Cook şi Campbell (op. cit.) pun acest fapt pe seama regresiei
statistice.
98
 4.2.1.5 Erori de eşantionare

Orice părtinire în selecţia eşantionului experimental poate

conduce la afectarea validităţii interne a experimentului.

4.2.1.6 Diminuarea eşantionului

Pierderea subiecţilor din eşantionul iniţial are la bază două

mari categorii de cauze:
(a) Cauze care nu ţin de subiecţii înşişi cum sunt, de
exemplu, defecţiuni în funcţionarea aparaturii, greşeli
datorate experimentatorului în administrarea stimulilor
sau în înregistrarea răspunsurilor, etc. Subiecţii, în cazul
cărora se petrec astfel de evenimente neplăcute, vor fi
îndepărtaţi din eşantion şi se va consemna cu
scrupulozitate motivul omiterii acestor date din
experiment. Shaughnessy şi col. (op.cit.) consideră că
aceste evenimente sunt aleatoare, pot avea loc în fiecare
grup alocat prin randomizare la condiţiile experimentale şi
de aceea nu vor influenţa semnificativ rezultatele
experimentului;
(b) Cauze datorate subiecţilor înşişi (inconsecvenţă,
incapacitatea de a continua experimentul, boală, deces,
etc.). Aceste pierderi au caracter selectiv, în sensul că de
obicei se produc mai frecvent într-un grup decât în
celelalte. Aceasta afectează comparabilitatea grupurilor
care iniţial era realizată prin diferite tehnici de
randomizare pentru balansarea diferenţelor dintre subiecţi.
Minimizarea riscului deteriorării validităţii interne ca urmare
a unor pierderi selective se poate realiza prin testarea subiecţilor
înainte de experiment, şi prin admiterea doar a celor care întrunesc un
nivel minim al caracteristicii comportamentale care urmează să fie
măsurată ca variabilă dependentă în experiment. Se diminuează astfel
probabilitatea abandonului experimentului ca urmare a unor eşecuri.
Testarea iniţială mai poate fi utilizată pentru a menţine echivalenţa
(comparabilitatea) grupurilor prin eliminarea din celelalte grupuri a
unor subiecţi echivalenţi acelora care au părăsit un anumit grup. De
exemplu plecarea unui subiect din grupul experimental va determina

99
renunţarea la un subiect care a obţinut un rezultat echivalent la testul
preexperiment.

4.2.1.7 Alocarea unor grupuri preformate

la condiţiile experimentale

Grupurile preformate sunt anterioare experimentului, aşa cum

de pildă sunt clasele şcolare, grupele de studenţi, echipele de
muncitori dintr-o organizaţie industrială. Ele nu sunt grupuri în
înţelesul consacrat de psihologia experimentală, adică egalizate prin
randomizare.
De exemplu repartizarea aleatoare a unui anumit număr de
clase a VII-a, dintr-o şcoală elementară, la un experiment
psihopedagogic, nu este suficientă pentru a balansa diferenţele
sistematice dintre aceste clase care sunt grupuri intacte. Clasele, sunt
constituite nu aleatoriu ci pe o serie de criterii ale şcolii şi ale
părinţilor, conţinând ele însele „germenii” unor selecţii anterioare care
au generat o serie de diferenţe între clase. Aceste diferenţe pot să se
manifeste cu privire la capacităţile cognitive şi la motivaţia şcolară a
copiilor, la interesul părinţilor pentru educaţie, la prestigiul titularilor
unor discipline fundamentale în jurul cărora se polarizează interesul
părinţilor de a înscrie copilul la o clasă sau la alta. Cu o mare
probabilitate validitatea internă a unui asemenea experiment va fi
afectată de posibilitatea confundării efectelor produse de manipularea
variabilei independente cu efectele produse de aceste diferenţe
interindividuale asupra variabilei comportamentale măsurate.
Existenţa acestor diferenţe interindividuale nebalansate sau
neegalizate face posibile explicaţii alternative cu privire la efectele
înregistrate în variabila dependentă. Altfel spus, este posibil ca
diferenţele înregistrate în cursul experimentului între anumite clase să
nu se datoreze tratamentelor diferite ci unor deosebiri preexistente.
Insistăm asupra acestei surse de eroare deoarece, atât unii
absolvenţi ai secţiilor de psihologie sau psihopedagogie cât şi autorii
unor lucrări ştiinţifice consideră, în mod tacit şi în acelaşi timp eronat,
clasele şcolare drept grupuri balansate, deci comparabile. Astfel, un
student, care testa ipoteza unor aptitudini artistice ca elemente
diferenţiatoare între clasele de la liceul de artă şi cele de la un liceu cu
profil de matematică, era foarte surprins că aceste diferenţe erau
minore s-au chiar îi dezavantajau pe viitorii artişti. Cu siguranţă că
relaţia dintre opţiunea şcolară şi nivelul aptitudinii specifice profilului
urmat era interferată de o serie de alte variabile.

100
 4.2.1.8. Experimentatori diferiţi

Sursa de ameninţare constă în implicarea, pentru fiecare

condiţie testată, a câte unui experimentator diferit. O serie de studii
citate de A. Anastasi (op.cit.) şi Tyler, L.,E. & Bruce Walsh, (1979)
au relevat că reactivitatea subiecţilor sub aspect calitativ şi cantitativ
variază funcţie de unele caracteristici ale experimentatorului (vârsta,
sexul, nivelul de atractivitate, etc). Diferenţele interexperimentatori se
vor suprapune peste relaţia cauzală prezumată de ipoteză, făcând greu
decelabile efectele variabilei independente.

4.2.1.9 Variabile de tip subiect

Unele variabile subiect pot funcţiona în experiment ca

variabile străine. Este vorba de unele caracteristici ale subiecţilor care
participă la experiment, altele decât cele care focalizează interesul
cercetătorului.
Evans şi Donnerstein (1974) discută un anumit de tip de
variabilă subiect şi anume locul controlului (locus of control). Acesta
este probabil de natură internă (internal locus) la studenţii care se
înscriu primii la experiment şi extern la subiecţii care se înscriu
ultimii.
Este, astfel, posibil ca efectele comportamentale măsurate să
nu se datoreze manipulării variabilei independente ci diferenţelor
dintre subiecţi privitoare la natura locului controlului. Atenuarea
efectelor variabilelor străine se realizează prin metoda randomizării în
blocuri (vezi § 5.5.1.1) care balansează efectele acestor variabile în
toate modalităţile, respectiv nivelele variabilei dependente. Astfel
dacă variabila străină este reprezentată de prezenţa mai multor
experimentatori, asignarea blocurilor la fiecare experimentator
reprezintă o garanţie că toate condiţiile experimentale vor fi asignate
fiecărui experimentator din moment ce un bloc are în componenţa sa
toate condiţiile experimentale. Prezenţa mai multor experimentatori,
ca sursă străină de variaţie, în măsura în care este balansată prin
blocurile randomizate, are ca efect creşterea variabilităţii in interiorul
grupurilor experimentale şi deci scăderea sensibilităţii experimentului.
O sensibilitate crescută este realizată atunci când grupurile comparate
sunt omogene iar diferenţa observată între ele, care este de dorit să fie
cât mai mare, este atribuită condiţiilor experimentale parcurse, adică

101
variaţiei variabilei independente. Acest fapt ar fi posibil păstrând un
singur experimentator, ca o garanţie că răspunsurile subiecţilor nu vor
mai fi influenţate de această variabilă care acum este menţinută
constantă. Totuşi, utilizând într-un experiment un singur
experimentator, un singur tip de stimuli, reducem şansele de
generalizare a rezultatelor. Parcurgând un raţionament ca cel de mai
sus, Shaughnessy şi col. ajung să generalizeze următorul principiu:
„Controlul variabilelor străine prin menţinerea lor constante conduce
la experimente mai sensibile cu o validitate externă mai redusă, pe
când controlul obţinut prin balansarea lor determină o mai scăzută
sensibilitate dar şi o validitate externă mai mare” (op. cit. p. 228).

4.2.1.10 Variabilele sociale ale situaţiei experimentale

O serie de autori au fost preocupaţi de ameninţările validităţii

care pot surveni din direcţia fenomenelor psihosociale specifice
situaţiei experimentale în care sunt implicaţi actori cu aşteptări
reciproce (participanţi şi experimentatori). Asupra acestei teme vom
reveni în detaliu în § 5.8

4.2.1.11 Contaminarea grupului de control

Cook şi Campbell (op. cit.) menţionează situaţiile când,

tratamentul aplicat grupului experimental ajungând să fie cunoscut
grupului de control, are loc o gravă invalidare a experimentului
deoarece nu mai exsistă nici o diferenţă funcţională între grupurile
comparate.

4.2.1.12 Egalizarea sau rivalitatea compensatorie

Efectul de egalizare compensatorie apare atunci când

tratamentul aplicat grupului experimental constă în acordarea unor
stimulente, fapt care poate fi frustrant pentru grupul de control.
Dacă un astfel de experiment are loc într-o organizaţie economică, iar
stimulentele sunt pecuniare, persoanele desemnate în grupul de
control vor percepe acest fapt ca inechitabil.
Pe de altă parte, rivalitatea compensatorie, cu aceleaşi
ameninţări invalidante la adresa experimentului, poate avea loc când,
repartizarea persoanelor la grupurile experimentale şi de control fiind

102
făcută publică, dă naştere competiţiei şi implcit unor eforturi susţinute
din partea grupului de control de a inversa efectele aşteptate.
Dimpotrivă, în alte situaţii, persoanele din grupul de control
pot să-şi deprecieze în mod voit performanţele deoarece se simt
dezavantajaţi, comparativ cu cei din grupul de control, pur şi simplu
că nu primesc nici un tratament.

4.2.2 Ameninţările validităţii de construct

Validitatea de construct este tipul de validitate cel mai greu de

atins datorită faptului că aceleaşi date experimentale pot fi explicate
de către mai multe teorii. Strategia utilizată în realizarea acestei
validităţi este de a asigura că explicaţia datelor experimentale prin
teoria care a stat la baza experimentului este mai probabilă decât
acelea oferite de celelalte teorii aflate în competiţie. Validitatea
teoretică a experimentului poate fi diminuată de următorii factori:
(1) Operaţionalizarea greşită a conceptelor ce urmează a fi
măsurate. Necunoaşterea sau cunoaşterea superficială a fenomenului
psihic cercetat îi poate conduce pe începători la opţiuni extravagante.
Este elocvent exemplul experimentului imaginar şi caricatural în care
anxietatea era „operaţionalizată” şi măsurată prin roaderea unghiilor
iar învăţarea, prin scrierea cu picioarele. Adesea, arată Mc Burney (op.
cit.), utilizăm cuvinte cum este de exemplu agresiunea pentru clase de
comportament diferite. Definiţiile banale ale conceptelor, cum a fost
cazul rosului unghiilor pentru anxietate, riscă să nu surprindă natura
conceptului (notele sale esenţiale). În consecinţă aceste definiţii nu vor
conduce la măsurători valide. Cook şi Campbell (op. cit., p. 226) sunt
chiar mai lapidari când definesc ameninţările validităţii de construct
drept „ameninţări la adresa corectei denumiri a operaţiilor cauză şi
efect în termeni abstacţi…” precum şi „a oricărui aspect al unui
experiment incluzând cadrul de desfăşurare, persoanele participante şi
aşa mai departe.”
(2) Inferenţe cauzale eronate. Relaţia cauzală dintre variaţiile
sistematice ale variabilei independente şi modificările variabilei
dependente poate să fie doar aparentă, adică este posibil ca efectele
observate să se datoreze altor cauze decât cele afirmate în ipoteză.
Aceste situaţii pot interveni când nivelul de cunoaştere ştiinţifică nu
oferă un suficient suport teoretic pentru emiterea unor ipoteze
pertinente. În psihologie, ca de altfel în marea majoritate a ştiinţelor,
relaţiile cauzale nu sunt vizibile ci sunt deduse. Nu doar metoda ci mai
ales conceptele unei teorii coerente ne asigură accesul la cauze. Pentru

103
exemplificare să revenim la experimentul Hawthorne. Cercetătorii
verificau relaţia între modificarea unor condiţii de mediu şi rezultatele
muncii. Aparent, modificarea sistematică a variabilei independente
(condiţiile de muncă) era cauza ameliorării randamentului în muncă.
Totuşi psihologia socială a dezvăluit o întreagă fenomenologie,
subiectivă, inobservabilă care însoţeşte şi influenţează sistemul
relaţiilor sociale dintr-o organizaţie. Astăzi se ştie că nu stimulentele,
în sine, sunt cele care determină hărnicia în muncă, ci modul cum sunt
ele percepute (de exemplu cât sunt de echitabile). În adevăr,
participantele la experimentul Hawthorne erau influenţate nu de noile
condiţii, în sine, ci de faptul că se ştiau implicate într-un experiment.
După o interpretare mai recentă a lui Bramel şi Friend, citaţi
de Mc. Burney (op. cit.), muncitorii erau suspicioşi faţă de manageri şi
de aceea modificându-şi rezultatele muncii ei au vrut să aibă controlul
acelor condiţii de muncă ce aveau importanţă pentru ei, cum a fost
cazul pauzelor de lucru.
Toate acestea conduc la ipoteza unui adevărat efect de
ambiguitate al variabilelor independente care este potenţial activ dacă
se ignoră teoria că experimentul psihologic, la care subiecţii participă
în mod voluntar, trebuie considerat ca o situaţie socială în care
participanţii vor să joace rolul de subiecţi buni (cum vrea
experimentatorul ca ei să se comporte), adică să procedeze în acord cu
supoziţiile lor despre ce aşteaptă experimentatorul de la ei.

4.2.3 Ameninţări ale validităţii externe

Sursele de diminuare a validităţii externe provin chiar din

direcţiile în care urmează a fi generalizate rezultatele experimentelor,
respectiv subiecţii, perioadele de timp ale experimentării, locurile şi
condiţiile de desfăşurare a experimentului
(1) Subiecţii. În proiectarea unui experiment este important
să se plece de la tipul de răspuns ce urmează a fi măsurat, iar subiecţii
să fie aleşi astfel încât răspunsul respectiv să facă parte din repertoriul
comportamental al speciei. Dacă vrem să măsurăm comportamentul
submisiv al oamenilor nu ne vom gândi să înregistrăm ca răspuns tipic
oferirea grumazului către interlocutor acesta fiind un semn de
submisie al speciei canine.
(2) Condiţiile de experimentare. Este un fapt comun că
există diferenţe între condiţiile de laborator şi cele din viaţa reală. De
asemenea există diferenţe între condiţiile de experimentare pe care le
deţin diferite instituţii, încât generalizarea rezultatelor obţinute în una

104
dintre ele să nu fie posibilă in celelalte, chiar dacă sunt de acelaşi tip:
şcoală, organizaţie economică, etc.
Domeniul în care validitatea cercetării este cel mai amplu
ameninţată este cel al cercetării sociale. În aria psihofiziologică
acestea sunt mai reduse, deoarece similitudinea acestor
comportamente este mult mai mare.

4.3 Fidelitatea datelor experimentale

Fidelitatea desemnează capacitatea experimentului de a genera

rezultate similare ori de câte ori experimentul este repetat. Un
experiment este fidel dacă permite desprinderea unor concluzii care nu
sunt arbitrare, adică nedatorate şansei (Shaughnessy, et. al., op. cit.).
Fidelitatea nu este un scop în sine. Ea prezintă importanţă atâta timp
cât aduce un spor de validitate.
În psihologia experimentală problema fidelităţii este tratată în
contextul mai larg al replicabilităţii experimentului care nu înseamnă
doar simpla lui repetare ci obţinerea unor rezultate comparabile când
acelaşi experiment este întreprins în alte condiţii, de către alţi
experimentatori şi cu alţi subiecţi.

4.4 Sensibilitatea experimentului

Sensibilitatea experimentului exprimă însuşirea acestuia de a

permite sesizarea unor fapte chiar atunci când acestea au o manifestare
de slabă intensitate, dar sunt relevante pentru explicarea unui fenomen
psihic dat.
Un experiment este cu atât mai sensibil cu cât are o mai bună
validitate internă şi cu cât testele statistice utilizate sunt mai puternice
(vezi § 6.6.1.)

4.5 Interferenţa caracteristicilor experimentului

Experimentatorul este permanent interesat pentru a dezvolta

fiecare dintre caracteristicile care sunt proprii experimentului
psihologic eficient. Din păcate acestea nu pot fi maximizate totdeauna
simultan deoarece între unele perechi există relaţii de contrarietate.

105
Aşa de pildă creşterea sensibilităţii unui experiment poate conduce la
scăderea validităţii sale externe deoarece unele regularităţi cu un nivel
scăzut de manifestare pot să fie proprii unui fenomen anume şi nu
întregii clase de fenomene din care primul face parte.
Shaughnessy et. al. (op. cit.) consideră că validitatea externă a
experimentelor, ca o extrapolare a rezultatelor asupra altor indivizi,
situaţii şi condiţii, ridică următoarele probleme:
Validitatea externă se află adesea într-o relaţie de opoziţie cu
validitatea internă. Creşterea validităţii interne prin repartizarea
aleatoare a subiecţilor la condiţiile experimentale nu asigură automat
validitatea externă a experimentului, în sensul că eşantionul de
subiecţi poate să nu fie îndeajuns de reprezentativ. Uneori cercetătorul
trebuie să opteze pentru creşterea uneia sau alteia dintre cele două
tipuri de validităţi.
O altă problemă este aceea că nu întotdeauna scopul principal
al cercetătorului este de a extrapola rezultatele cercetării ci dimpotrivă
de a confirma o serie de ipoteze care sunt generate de o anumită teorie
ştiinţifică. Când însă intenţia sa este de a generaliza rezultatele
experimentului, validitatea externă poate fi asigurată parcurgând
următoarele căi:
(1) Includerea în experiment a unor caracteristici ale situaţiei
în raport cu care se intenţionează generalizarea rezultatelor. Aici
libertatea cercetătorului este limitată de o serie de constrângeri etice,
deoarece extrapolarea datelor despre comportamentul subiecţilor în
laborator asupra unor condiţii de viaţă reală (droguri, diferite forme de
abuz, agresiune, manipulare, etc) ar presupune condiţii experimentale
inacceptabile.
(2) Includerea în experiment a unor eşantioane reprezentative
din dimensiunea care urmează să fie generalizată (indivizi, situaţii sau
condiţii). În acest caz selecţia prin randomizare este mai potrivită
decât repartiţia întâmplătoare.
(3) Repetarea experimentului pe alţi subiecţi. Se aşteaptă ca
rezultatele să întrunească un mare grad de similaritate cu cele
originale, obţinute la primul experiment.
Cel mai adesea replicările nefiind în totalitate identice
experimentului originar, nici sub aspectul condiţiilor de desfăşurare a
experimentului, nici sub aspectul subiecţilor care cel mai adesea sunt
alţii, este mai corect să vorbim de repetări parţiale.
Autorii citaţi anterior consideră că replicările parţiale au un
dublu avantaj: Pe de o parte furnizează informaţii despre fidelitatea
experimentului, în măsura în care, repetând aceleaşi proceduri de
bază, se obţin rezultate similare, iar pe de altă parte se confirmă

106
validitatea externă dacă se obţin rezultate asemănătoare pe subiecţi
diferiţi şi cu proceduri, deşi asemănătoare totuşi diferite în anumite
privinţe.

107
CAPITOLUL 5

108
 CONTROLUL EXPERIMENTAL

Controlul este componenta esenţială a experimentului

psihologic. El este realizat prin manipularea condiţiilor experimentale,
prin menţinerea constantă sau prin balansarea condiţiilor
perturbatoare. Controlul condiţiilor perturbatoare este de fapt controlul
explicaţiilor alternative permise de aceste perturbaţii. Dacă prin
control acţiunea lor este eliminată, creşte gradul de certitudine al
inferenţelor cauzale, potrivit cărora manipularea variabilei
independente a cauzat modificările observate în comportament
(variabila dependentă). Pentru a efectua inferenţe cauzale cu o înaltă
probabilitate, deci pentru ca un experiment să aibă validitate internă,
acesta trebuie să îndeplinească trei condiţii:

 -covarierea variabilelor independentă şi dependentă,

 -existenţa unei relaţii temporare între acestea şi
 -eliminarea explicaţiilor alternative.

Noţiunea de covariere se referă la concordanţa variaţiilor

variabilei independente cu variaţiile variabilei independente. Această
concordanţă se obţine prin manipularea condiţiilor experimentale.
Dacă modificările variabilei dependente sunt întotdeauna
precedate de către manipularea variabilei dependente relaţia
temporară de tip cauză-efect (efectul nu precede niciodată cauza) este
îndeplinită.

5.1 Înţelesurile noţiunii de control experimental

Controlul reprezintă orice mijloc utilizat pentru eliminarea

unei ameninţări la adresa validităţii. El permite inferenţa relaţiilor de
tip cauză-efect dintre variabila independentă şi variabila dependentă.
Cel mai eficace mijloc de control îl reprezintă modelul
experimental însuşi. Întrucât raţiunea sa este asigurarea controlului,
toate definiţiile judicioase ale modelului experimental ar trebui să ia în
seamă, ca pe o notă specifică, această însuşire.
Nu există design-uri experimentale perfecte care să fi eliminat
toate sursele străine de variaţie. Cu toate acestea marea majoritate a
modelelor experimentale care reuşesc un control eficace al variabilelor
străine conţin două elemente de design. Acestea sunt:

109
  Utilizarea unui grup de control sau a unei condiţii de
control;
 Randomizarea; alocarea aleatoare a subiecţilor la
condiţiile, respectiv la sarcinile experimentale.

Prin urmare noţiunea de control are în psihologia

experimentală două înţelesuri mai specifice:
(1) Primul, se referă la furnizarea unui standard, cu care se
compară efectele unei anumite variabile independente.
În marea lor majoritate experimentele cu grupuri
independente utilizează ca standard un grup experimental care
cuprinde subiecţii cărora li aplică tratamentul, şi un grup de control
format din subiecţi care se aseamănă în toate privinţele cu cei din
grupul experimental cu excepţia faptului că ei nu primesc acest
tratament.
Nu este obligatoriu ca un model experimental să aibă un grup
de control deşi, aşa cum am menţionat deja, este o cale eficace de a
controla variabilele străine. Alte modalităţi mai sunt:
Utilizarea a două grupuri egalizate care parcurg fiecare
condiţii experimentale diferite (de exemplu două metode de predare
diferite). Diferenţele dintre grupuri, la sfârşitul experimentului, sunt
atribuite diferenţei existente între cele două condiţii experimentale.
Aici fiecare grup serveşte pentru celălalt ca grup de control.
Trecerea aceloraşi subiecţi prin toate condiţiile experimentale,
adică prin condiţia experimentală propriu-zisă şi prin condiţia de
control. Condiţia experimentală propriu-zisă este aceea în legătură cu
care ne aşteptăm să confirme relaţia cauzală afirmată în ipoteza
ştiinţifică. Un astfel de model experimental constituie după McBurney
(op. cit.) una dintre cele mai puternice căi de control a variabilelor
experimentale. În adevăr, într-un plan experimental cu măsurători
repetate (repeted measure design), deoarece variabila implementată
este de tip intrasubiect (within subject variable), comparaţiile
efectuându-se între performanţele obţinute de acelaşi participant,
devine foarte eficace controlul surselor de variaţie datorate
diferenţelor dintre subiecţi. Totuşi, deoarece acest model nu este ferit
de ameninţarea explicaţiilor alternative, într-un paragraf viitor ne vom
referi la unele tehnici de contracarare a dezavantajelor care îi sunt
specifice.
În planul experimental clasic condiţia de control, spre
deosebire de condiţia experimentală, nu conţine tratamentul care se
aplică subiecţilor. În astfel de experimente performanţele fiecărui
subiect în sarcina experimentală sunt comparate cu cele obţinute în

110
situaţia de control. În acest fel se obţine o reducere considerabilă a
erorii de variaţie datorată diferenţelor dintre subiecţi.
(2) Al doilea înţeles al termenului control se referă la
controlul experimental, adică la abilitatea de a restrânge sau canaliza
sursele de variabilitate în cercetare. Prin controlul experimental se
asigură validitatea internă a experimentului, ceea ce echivalează cu
creşterea probabilităţii inferenţelor cauzale.
Controlul experimental înseamnă limitarea surselor de
variabilitate într-un experiment până ce comportamentul devine înalt
predictibil, adică acesta se manifestă ca un efect, foarte probabil, al
variabilei independente. Controlul se realizează prin:

 manipularea experimentală a variabilelor;

 menţinerea constantă a condiţiilor în care se desfăşoară
experimentul;
 balansarea diferenţelor dintre grupuri şi subiecţi.

Cea mai eficientă cale de a controla sursele de variaţie

perturbatoare este de a alege un design experimental cât mai adecvat
problemei care urmează a fi cercetată. Decurge într-un mod cât se
poate de clar că, discutând despre metodele de control, avem în primul
rând în vedere tipurile de modele experimentale discutate în capitolul
precedent.

5.2 Precursori ai controlului experimental

Primele reguli de validare a relaţiilor cauzale în ştiinţă îi

aparţin lui John Stuart Mill care le-a publicat în celebrul său tratat „A
System of Logic (1843).
Mill a intenţionat să pună la dispoziţia oamenilor de ştiinţă
proceduri precise pentru descoperirea relaţiilor de tip cauză-efect.
Potrivit opiniei sale, legile cauzale enunţă o relaţie inevitabilă între
două evenimente diferite şi anume între evenimentul antecedent şi cel
consecvent, respectiv între cauză şi efect (Vadum şi Rankin, 1998).
Aceste reguli sunt de fapt strategii ingenioase pentru testarea
predicţiilor prin controlul condiţiilor care permit ipoteze rivale.
Prezentăm succint aceste metode nu doar pentru interesul lor
istoric dar şi pentru faptul că, păstrându-şi actualitatea în ştiinţa
contemporană, pot prezenta cel puţin un interes principial.

111
 După Mill descoperirea relaţiilor cauzale între fenomene
implică doi paşi succesivi şi anume, analiza evenimentelor şi
cercetarea relaţiilor cauzale.

5.2.1 Analiza evenimentelor

Cercetarea relaţiilor cauzale începe prin efectuarea de

observaţii mai puţin sistematizate asupra fenomenelor care prezintă
interes pentru omul de ştiinţă. În această fază nu se intenţionează
generalizarea faptelor de observaţie sau decelarea relaţiilor cauzale
propriu-zise. Are loc un proces de descompunere a fenomenelor mai
complexe în componente mai simple pentru a putea fi observate în
mod eficient, proces pe care Mill l-a numit analiza evenimntelor.
Această fază a cercetării echivalează cu o anumită pregătire mentală
care îl face pe observator mai eficient şi mai inovator. Faza de
analizare a evenimentelor este încheiată în momentul în care
cercetătorul poate selecţiona din multitudinea de cauze antecedente pe
aceea care condiţionează producerea fenomenelor consecvente,
respectiv a efectelor.
Dacă această fază a cercetării este incompletă sau incorect
realizată pot fi omise relaţii cauzale importante. Desfăşurarea ei cu
succes implică o serie de abilităţi care pot fi antrenate prin studiul
literaturii de specialitate, respectiv prin analizarea unor cercetări
similare.

5.2.2 Varierea circumstanţelor

În această fază cercetătorul urmăreşte care condiţie

antecedentă este urmată de o anume condiţie consecventă sau care
condiţie consecventă urmează o anumită condiţie antecedentă. Această
observare a fenomenelor în condiţii care variază este numită de Mill
varierea circumstanţelor.
Varierea circumstanţelor poate avea loc în două moduri, fie
identificând variaţii care au loc în mod natural, ca în cercetările
observaţionale, fie generându-le în mod intenţionat ca în cercetărtile
numite, ulterior operei lui Mill, experimentale.
Potrivit lui Miller varierea circumstanţelor, pentru a produce
rezultate credibile, trebuie să aibă loc pe baza a patru metode: metoda
diferenţelor, metoda variaţiilor concomitente, metoda acordului
(agreement), metoda rămăşiţelor, ultima având o rară aplicabilitate în

112
psihologie (Vadum şi Rankin, 1998). Să le trecem succint în revistă în
cele ce urmează.

5.2.2.1 Metoda diferenţelor

Se mai numeşte metoda controlului explicaţiilor rivale.

Subiecţii sunt observaţi în două momente diferite, A1 şi A2. În situaţia
A1 subiecţii primesc tratamentele a 1, a2, a3 iar în situaţia A2 doar
tratamentele a2 şi a3. Dacă efectul B se produce în prima condiţie
atunci el trebuie să fie cauzat de diferenţa a 1 dintre cele două condiţii
experimentale, pe care le putem trata ca pe două mulţimi de elemente,
adică A1-A2=a1, a2, a3-a2, a3 = a1.
Metoda diferenţelor permite un bun control al ipotezelor şi al
explicaţiilor rivale. În exemplul de mai sus explicaţiile opuse
afirmaţiei că a1 este cauza fenomenului B, sunt a2 şi a3. A fost variată
condiţia a1, fiind prezentă în observaţia A1 şi absentă în observaţia
A2, concomitent cu păstrarea condiţiilor a2 şi a3 constante. Acestea au
fost prezente în ambele situaţii, A1 şi A2.

a1
Tratamente

Efect

a2 a2

a3 a3

Figura 15. Metoda diferenţelor

Eliminarea explicaţiilor rivale a avut loc prin menţinerea

constantă a condiţiilor care ar fi putut fi folosite ca argument în
favoarea explicaţiilor rivale.
Un caz special al metodei controlului explicaţiilor rivale este
cel privind efectul placebo. Unui grup de subiecţi i se administrează o
substanţă activă, în timp ce grupului paralel i se distribuie o substanţă
inofensivă. Dacă grupul de control relatează aceleaşi efecte benefice
înseamnă că a avut loc efectul placebo. În unele experimente de acest
fel atât subiecţii cât şi observatorii nu cunosc, până la finele
observaţiilor, care subiecţi au primit substanţa activă şi care nu
( double blind study).

113
 5.2.2.2 Metoda variaţiilor concomitente

Este vorba de un model experimental asemănător metodei

diferenţelor cu deosebirea că variabila independentă sau condiţia
antecedentă (în limbajul lui Mill) nu mai este manipulată prin prezenţă
şi absenţă ci prin modificarea acesteia în intensitate sau în calitate,
concomitent cu menţinerea constantă a altor variabile sau condiţii
experimentale. Celelalte condiţii fiind menţinute constante se poate
infera cu certitudine ca efectul observat, adică modificările variabilei
dependente, sunt rezultatul variaţiei produse în variabila independentă.
Metoda variaţiei concomitente este adecvată pentru
experimentele de laborator datorită faptului că presupune libertatea
experimentatorului de a manipula condiţiile experimentale.

5.2.2.3 Metoda acordului

Ori de câte ori nu se poate avansa nici o ipoteză clară despre

cauza posibilă a unui fenomen metoda acordului este preferată
metodelor diferenţelor şi variaţiilor concomitente.
Un caz relatat de Vadum şi Rankin (1998) este elocvent
pentru modul în care operează această metodă. În anul 1976 o boală
cu cauze necunoscute a făcut câteva victime in Filadelfia. Cazurile au
fost examinate în amănunţime cu scopul de a se decela antecedentele
comune ale maladiei aflate în atenţia responsabililor din domeniul
sănătăţii. Investigatorii au cercetat rând pe rând ocupaţiile, condiţiile
generale de viaţă, contactele posibile cu animale, agenţi patogeni, etc
fără a se putea identifica printre aceşti factori vreunul care să fie
comun tuturor victimelor. Un fapt însă le-a atras atenţia: toate
victimele fuseseră oaspeţii aceluiaşi hotel. Analizele probelor de sânge
recoltate de la persoanele decedate au relevat existenţa unei bacterii
numite, apoi, legionella care s-a dovedit a fi cauza deceselor. Aceasta
fusese transportată de către instalaţiile de aer condiţionat dintr-un loc
infestat în incinta hotelului.
Planul acestei cercetări ar putea fi formalizat astfel: Se
cunoaşte efectul, dar nu se poate emite o ipoteză privind cauza, care să
fie comună tuturor cazurilor investigate. Se cercetează fiecare condiţie
posibilă care ar putea să fie comună tuturor cazurilor. Dacă printre
acestea una este observată la toate cazurile atunci se poate emite
ipoteza că aceasta ar putea fi cauza fenomenului cercetat. Ulterior,

114
utilizarea metodelor diferenţelor şi a variaţiilor concomitente poate
confirma ipoteza prin respingerea explicaţiilor rivale.
Strategiile de control utilizate în psihologia experimentală pot
fi clasificate în strategii generale şi specifice.

5.3. Strategii de control experimental

Sunt avute în vedere următoarele strategii: controlul în

laborator, proiectarea judicioasă a planului experimental, măsurarea
adecvată a răspunsului şi replicarea experimentului.

5.3.1 Controlul în laborator

Notele esenţiale ale laboratorului de psihologie nu se referă la

felul şi natura amenajărilor interioare, deşi acestea nu sunt lipsite de
importanţă, în măsura în care elimină unele variabile perturbatoare, ci
la controlul sever al variabilelor studiate, rezultatele cercetării
depinzând în totalitate de calitatea acestui control.
Uneori, întrucât nu este posibil sau este potrivnic codului
deontologic să fie manipulate anumite variabile, este preferată
cercetarea de teren. Această menţiune este valabilă îndeosebi mai ales
în domeniul psihologiei sociale, unde manipularea unor variabile
suferă de lipsa de autenticitate. De exemplu simularea unei scene
agresive pentru a controla conduita civică ar fi greu credibilă dacă s-ar
realiza în laborator.
Totuşi cercetarea de teren plăteşte un serios tribut în privinţa
controlului variabilelor şi a validităţii

5.3.2 Proiectarea judicioasă a experimentului

În faza de proiectare a unui experiment una dintre primele

probleme care trebuie rezolvată este aceea a cadrului în care se va
desfăşura experimentul. Prin cadru (setting) autorii de limbă engleză
înţeleg atât mediul unde se desfăşoară cercetarea (Pentru testarea unei

115
ipoteze cum ar fi de exemplu aceea a diluţiei responsabilităţii, ori de
câte ori sarcina se desfăşoară în grup, am putea utiliza copii care
participă la un anumit joc sau adulţi implicaţi într-o sarcină de lucru)
cât şi mijloacele, montajele, dispozitivele, uneori inedite, care
urmează să asigure o anumită sensibilitate în desfăşurarea
experimentului. Această preparare are rolul de a controla cât mai
riguros relaţia dintre variabila independentă şi variabila dependentă.
Este cât se poate de important ca fiecare experiment să fie
precedat de o fază pregătitoare asemănătoare întrucâtva situaţiei din
biologie, unde anumite studii sunt efectuate pe o serie de preparate, de
exemplu preparatul de broască pe care Helmoltz a studiat viteza de
conducţie a excitaţiei nervoase (Vadum şi Rankin, op.cit). Această
fază de pregătire a experimentului este prezentă şi în cercetările de
psihologie deşi cele mai multe studii omit să precizeze acest lucru.
Ideea de preparat şi de preparare a unui experiment este cel
mai bine ilustrată de cercetările lui Skinner efectuate pe un preparat
psihologic sui-generis, cutia lui Skinner. Acest labirint modelat pentru
a studia învăţarea pe animale mici, şobolani şi porumbei, a făcut
posibilă o măsurătoare inedită a comportamentului de răspuns,
anume, rata de răspuns în raport cu anumite programe de întărire.
Preparate sui generis reprezintă eşantioanele care într-o fază
anterioară experimentului au fost selecţionate într-un fel anume, ca de
exemplu, grupurile disjuncte radicalizate în privinţa unei caracteristici
(persoane anxioase – persoane neanxioase).
De fapt toate experimentele, pe care, cu titlu exemplificativ,
le-am menţionat până acum, nici nu pot fi concepute în afara acestei
faze de preparare, care cuprinde nu numai pregătirea logistică dar şi
analiza în profunzime a planului experimental prin care se încearcă
anticiparea unor eventuale probleme care pot apărea pe parcursul
experimentării.
Deşi ar fi de dorit, din păcate, aşa cum am mai menţionat, nu
pot fi controlaţi toţi factorii posibili, ci numai aceia despre care
cercetătorul crede că ar putea influenţa rezultatele cercetării, cauzele
alternative cum le numesc Shaughnessy şi col. (2000). De aceea
psihologul nu trebuie să excludă posibilitatea prezenţei unor factori
perturbatori a căror acţiune nu a anticipat-o.
O serie de factori pe care am dori să-i menţinem constanţi în
experiment nu îi putem controla prin metodele obişnuite. Aceşti
factori sunt reprezentaţi de caracteristicile psihologice ale subiecţilor
care participă la experiment, de diferenţele lor individuale. Aceste
diferenţe ar putea reprezenta cauze alternative şi ar afecta validitatea
experimentului.

116
 5.3.3 Măsurarea adecvată a răspunsului

O altă cale de a creşte sensibilitatea şi validitatea

experimentului o constituie controlul modului în care
comportamentul de răspuns va fi măsurat. Se pune problema alegerii
celor mai adecvate instrumente de măsurare a variabilei dependente
din arsenalul de metode de care dispune psihologia aplicată. În
ultimele decenii o serie de instrumente clasice de psihodiagnostic au
fost revizuite (WAIS, WISC, Minnesota), au fost realizate teste noi, s-
a diversificat aria măsurătorilor psihologice efectuate pe aparate şi pe
computer. Nu lipsit de importanţă este faptul că o serie de măsurători
efectuate în aria neuroştiinţelor (viteza de metabolizare a glucozei în
celula nervoasă, viteza de conducţie a influxului nervos, undele
cerebrale, etc.) au fost validate prin corelarea cu teste consacrate.
( Vezi Matarazzo, 1992). Aceste instrumente pot înregistra reacţii de
răspuns obiective în sensul că se obţine o concordanţă semnificativă
între diferiţi utilizatori chiar când este vorba de măsurarea unor
manifestări subiective.
Instrumentele de măsurare pot facilita accesul la răspunsuri care altfel
ar fi imperceptibile, aşa cum sunt răspunsul electrogalvanic al pielii,
activitatea electrică din muşchi sau activitatea electrică a creierului.
Aşa cum am subliniat anterior, pentru validitatea
experimentului este fundamental să se aleagă acel tip de răspuns care
este reprezentativ pentru categoria de subiecţi care participă la
experiment. De asemenea controlul experimental presupune alegerea
acelor metode de măsurare care sunt cât mai concordante cu
operaţionalizările conceptelor pe care dorim să le măsurăm. Astfel,
răspunsurile copilului mic într-un experiment de învăţare vor fi de
natură condiţionată. În cazul subiecţilor adulţi implicaţi în
experimente de acelaşi tip vor fi, fireşte, răspunsuri verbale. Pe de altă
parte, într-un experiment în domeniul anxietăţii, nivelul de anxietate
va fi măsurat la adolescenţi printr-un chestionar consacrat, cum este
de exemplu foaia de autoanaliză a lui R. B. Cattell, iar la sugari prin
măsurători electrofiziologice care nu utilizează comportamentul
verbal.

5.3.4 Replicarea experimentului

117
 Refacerea experimentului constituie, fără îndoială, cea mai
eficientă formă de control. În esenţă replicarea înseamnă repetarea
unui experiment pentru a verifica constanţa datelor obţinute iniţial.
Prin replicare se controlează fidelitatea rezultatelor experimentale
(vezi § 4.3). În general teoriile ştiinţifice se sprijină pe adevăruri care
au fost replicate.
Faptele ştiinţifice care nu rezistă acestui standard sunt
abandonate.
McBurney (op. cit.) menţionează entuziasmul stârnit în comunitatea
ştiinţifică, în deceniul al şaptelea al secolului trecut, de experimentele
asupra transferului de memorie la viermele planaria, prin injectarea de
ţesut de la congeneri antrenaţi către cei neantrenaţi. Nu este nevoie să
discutăm consecinţele extraordinare pe care acest fapt ştiinţific le-ar
putea avea asupra condiţiei umane. După mai bine de două decenii de
replicări pe viermi sau pe şobolani, reluări soldate cu rezultate
contradictorii, interesul pentru tema în discuţie a diminuat treptat,
aceasta fiind de fapt soarta tuturor cercetărilor experimentale
neconfirmate.
Există două tipuri de replicări:

(1) Replicarea directă care înseamnă repetarea

experimentului în condiţii identice. Nu prea este uzitat pentru că, pe
de o parte, aduce contribuţii modeste la adâncirea cunoaşterii unui
anumit domeniu şi, pe de altă parte, deoarece este urmată de o
recunoaştere mai redusă din partea comunităţii ştiinţifice. De altfel
astfel de teme de cercetare întâmpină dificultăţi în obţinerea de
fonduri sau în acceptarea pentru publicare a rezultatelor, etc.
(2) Replicarea sistematică se efectuează printr-un experiment
similar primului dar care este diferit fie prin eşantionul de subiecţi (se
verifică validitatea externă a primului experiment), fie prin valorile
date stimulilor sau prin modul inedit de operaţionalizare (se confirmă
validitatea conceptuală) a conceptelor teoretice.

5.4 Controlul în planurile experimentale

cu grupuri independente

În aceste design-uri principala sursă de confuzie o reprezintă

variaţia unor caracteristici psihocomportamentale între subiecţii
alocaţi unor grupuri diferite. Ea poate fi confundată cu efectele

118
variabilei independente. Acest fapt afectează grav validitatea
rezultatelor experimentului.
Controlul în aceste planuri experimentale se realizează pe
baza randomizării şi a controlului statistic. Aceste metode vor fi
abordate în cele ce urmează, nu înainte, de a face o paranteză cu
valoare nu doar istoriografică, pentru problema în discuţie, ci mai ales
principială.

5.4.1 Contribuţia lui Ronald Fisher

Deducerea unor concluzii corecte pe baza datelor unui

experiment care nu controlează toate sursele de variaţie ar părea
imposibilă. Totuşi dacă nu putem controla, eliminând sau egalizând
influenţele străine, este posibilă măsurarea erorii pe care aceste surse
o introduc în experiment?
O astfel de problemă şi-a pus matematicianul englez Sir
Ronald A. Fisher. Dorind să soluţioneze problema controlului
efectului fertilizării terenurilor în agricultură, în calitate de statistician
la o staţiune de cercetări agricole, Fisher a elaborat o serie de modele
experimentale pe care le-a publicat în cartea sa din 1935  “The design
of experiments”.
Dintre acestea Modelul experimental cu blocuri randomizate
constituie un exemplu de rigoare ştiinţifică privitor la controlul erorii
datorate surselor de variaţie străine, altele decât cele datorate
manipulării variabilelor independente.
Redăm, pe scurt, după Vadum şi Rankin (1998) cei mai
semnificativi paşi care l-au condus pe Fisher la această importantă
descoperire.
Întrucât oricât ne-am strădui să ţinem sub control toate
variabilele perturbatoare într-un experiment, întotdeuna există şansa
ca experimentatorului să-i fi scăpat ceva, niciodată nu avem
certitudinea că efectele măsurate în variabila dependentă nu sunt
cumva rezultatul acţiunii şi a altor variabile decât variabila
independentă. O cale de a creşte nivelul de certitudine al rezultatelor
unui experiment ştiinţific este acela de a măsura efectul acestor
influenţe perturbatoare care constituie de fapt eroarea în interpretarea
rezultatelor.
Dacă ar dori să măsoare această eroare privitoare la efectele
fertilizării asupra producţiei agricole, care este posibil să se datoreze şi
altor influenţe decât fertilizării propriuzise, cercetătorul, urmând
modelul diferenţelor introduse de Mill, ar trebui să compare producţia

119
obţinută de pe două loturi de teren cărora, în faza de efectuare a
lucrărilor de însămânţare, li s-au aplicat două tratamente diferite, care
de fapt sunt două modalităţi ale variabilei independente: unui lot i se
administrează procedura de fertilizare a terenului, pe când celuilalt lot
nu i se aplică nici un tratament. Dacă pe lotul fertilizat se obţine o
producţie mai mare, diferenţa ar putea fi atribuită acestui tratament.
Dar pentru ca această inferenţă să atingă un anumit grad de certitudine
ar trebui ca experimentul să fi reluat ani şi ani de-a rândul de către
acelaşi experimentator (validare convergentă) sau de către alţi
experimentatori, pe terenuri agricole cu condiţii pedologice cât mai
diferite (validare divergentă). Geniul lui Fisher s-a dovedit în găsirea
unei soluţii de a satisface condiţia replicabilităţii experimentului de o
manieră foarte comodă. El a împărţit terenul într-un număr de blocuri
egale. Fiecare bloc, la rândul lui a fost divizat în două părţi egale.
Dacă terenul ar fi împărţit în 10 blocuri, ar rezulta 20 de parcele
perechi. Aplicând fertilizarea în ficare pereche doar unei parcele, ar
rezulta 10 comparaţii ale producţiei agricole, deci ar rezulta
posibilitatea replicării de 10 ori a experimentului iniţial. Totuşi
alocarea tratamentelor în fiecare pereche ar trebui efectuată la
întâmplare pentru a exclude orice influenţă datorată preferinţelor
experimentatorului, sau altor deosibiri intervenite pe durata creşterii
plantelor.
Fisher a procedat la fertilizarea parcelelor în fiecare pereche
prin randomizare. Iată cum, printr-un demers ingenios, modelul
experimental capătă două caracteristici esenţiale ale controlului
variabilelor, replicarea şi randomizarea.
Însumând producţia de pe cele 10 parcele fertilizate şi
împărţind-o la 10 se obţine producţia medie. Se procedează
asemănător cu parcelele nefertilizate. Comparând producţiile medii de
pe cele două categorii de parcele, s-ar putea obţine o diferenţă medie,
să zicem, de o tonă, diferenţa avntajând terenul fertilizat. Dar la un
astfel de avantaj s-ar putea să fi contribuit şi alte variabile care nu au
putut fi controlate, de exemplu pe unele parcele poate au căzut
cantităţi mai mari de precipitaţii. În astfel de cazuri nu se poate decât
presupune, fără să existe certitudinea, că fertilizarea este cauza
producţiei mai mari.
În limbajul ştiinţiifc de astăzi această presupunere este
ipoteza ştiinţifică.
Fisher s-a gândit că, dacă nu pot fi eliminate cu totul sursele
de variaţie, este oportună calcularea erorii introduse de astfel de
influenţe perturbatoare, deoarece se poate şti, astfel, câtă încredere
poate fi acordată datelor obţinute. Continuând să prezentăm

120
raţionamentul lui Fisher, aşa cum se va vedea, nu doar din motive de
discursivitate, anticipăm problematica metodei inferenţei statistice,
care deşi va fi tratată într-o secţiune distinctă, nu este mai puţin în
substanţa ei o veritabilă metodă de a controla validitatea concluziilor
la care conduc reultatele unui experiment psihologic.
Revenind la demersul lui Fisher, acesta a presupus mai întâi
că fertilizarea nu a avut nici un efect. Această supoziţie a fost numită
de Fisher ipoteza de nul. Cu alte cuvinte nu manipularea
experimentală a produs diferenţa ci întâmplarea. În aceste condiţii,
logic ar fi să evaluăm efectul factorilor întâmplători. În acest scop,
fără a ţine cont de tratamentul real, considerăm, la întâmplare, că 10
parcele, luate la întâmplare, au primit fertilizarea, deşi este posibil ca
în realitate unele sau toate să nu fi primit şi, la fel, considerăm că
celelalte 10 loturi nu au fost fertlizate, deşi este posibil ca unele sau
chiar toate să fi pimit tratamentul respectiv. Efectuând, din nou,
diferenţa între cele două producţii medii se obţine o diferenţă medie
care este efectul variabilelor necontrolate, deci al întâmplării. Reluând
întraga operaţie de 500 de ori, Fisher a obţinut un eşantion tot atât de
mare de erori. Această procedură statistică se numeşte test de
randomizare sau testul Monte Carlo şi poate fi lesne realizat cu
ajutorul computerului.
Era un fapt deja ştiut că, odată cu studiile lui Gauss, erorile
sistematice au tendinţa de a se distribui după curba normală,
distribuţie care a fost obţinută şi reprezentată grafic de Fisher. Să
presupunem că pentru valoarea de o tonă, cât a fost diferenţa dintre
cele două tratamente experimentale, citim pe ordonata graficului o
frecvenţă de 5, cu alte cuvinte dintre cele 500 de erori medii 5 au fost
mai mari sau egale cu o tonă.
Dacă fertilizarea nu a avut nici un efect, cum se afirmă în
ipoteza de nul, atunci probabilitatea de a obţine o diferenţă de o tonă
între cele două categorii de parcele este p = 5 : 500 = 0.01. Aceasta
înseamnă că dacă am efectua 100 de astfel de experimente, doar într-
un singur caz variabilele necontrolate ar cauza diferenţa de producţie
menţionată şi că în 99 de cazuri aceasta s-ar datora fertilizării solului.
Prin urmare întrucât p (probabilitatea ca ipoteza de nul să fie
adevărată) este doar de 0.01, este repinsă ipoteza nulă şi se admite
ipoteza de lucru, anume că sporul de productivitate s-a datorat
fertilizării.
Comunitatea ştiinţifică a adoptat propunerea lui Fisher ca
pragul de semnificaţie, respectiv punctul de la care ipoteza nulă poate
fi respinsă, să fie fixat la o valoare P mai mică sau egală cu 0.5.
Această valoare se numeşte prag alfa şi se notează cu .

121
 În exemplul cu blocuri randomizate p< (0.01<0.5), deci
ipoteza nulă poate fi respinsă iar diferenţa de producţie observată între
cele două categorii de parcele este considerată statistic semnificativă
la un nivel de probabilitate de .01.
O variantă mult mai frecvent utilizată a testului de
randomizare este testul statistic „ t „ propus în 1908 de către William
Gosset pe care acest autor l-a publicat sub pseudonimul Student, astăzi
fiind cunoscut ca metoda Fisher-Student. Vom reveni în detaliu asupra
acestei metode în § 6.9.1.1
Se impune, la sfârşitul acestor consideraţii, că modelele de
control propuse de Fisher sunt aplicabile şi aplicate în mod curent în
psihologie, prin simpla înlocuire a termenilor de bloc şi parcelă cu
acelea de grup şi de subiecţi de experiment. Noţiunea de tratament
poate fi generalizată pentru a îngloba toate tipurile de condiţii
experimentale sau variabile independente care, fiind manipulate de
experimentator, determină acele modificări în comportament care sunt
prezumate în ipotezele cercetării.

5.4.2 Randomizarea

Această metodă de control, anticipată întrucâtva în secţiunea

precedentă, se referă la selecţia întâmplătoare a subiecţilor astfel încât
fiecare subiect din populaţia ţintă să aibă şanse egale de a fi ales în
eşantionul cercetării experimentale. Avantajul acestei proceduri este
acela că odată ce subiecţii au fost alocaţi la condiţia experimentală pe
bază de şansă, interferenţa variabilelor subiect (vârstă, sex, nivel de
pregătire, etc.) cu variabila independentă să nu poată avea loc decât cu
totul întâmplător sau mai bine spus să poată avea loc dar într-o marjă
de eroare măsurabilă.

5.4.2.1 Randomizarea completă

Este o metodă de control, propusă de Fisher, în experimentele

sale agricole, dar perfect aplicabilă şi în psihologie, ca de altfel în
oricare ştiinţă experimentală care admite că legile sale sunt de natură
statistică.
122
 Repartizarea subiecţilor la grupuri se efectuează prin
randomizare.
Randomizarea priveşte atât repartizarea subiecţilor la
grupurile stabilite în planul experimental cât şi a grupurilor la
condiţiile experimentale. Randomizarea completă presupune
repartizarea pe criterii aleatoare a subiecţilor la grupuri. De exemplu,
dacă sunt prevăzute un grup experimental şi unul de control, numele
subiecţilor care urmează să intre în experiment vor putea fi introduse
într-o urnă şi extrase în număr egal pentru fiecare grup. În acelaşi mod
se poate proceda pentru a repartiza cele două grupuri la cele două
condiţii experimentale (aplicarea - neaplicarea tratamentului). Logica
acestui plan experimental se bazează pe o presupunere implicită,
anume că cele două grupuri sunt similare în orice privinţă cu excepţia
condiţiei experimentale la care sunt repartizate (aplicarea–neaplicarea
tratamentului). Într-adevăr randomizarea completă este destinată
tocmai egalizării grupurilor experimentale privind o serie de atribute
psihice sau demografice, altele decât variabila dependentă cum sunt:
nivelul de motivare, de inteligenţă, familiarizarea cu sarcina
experimentală, numărul femeilor, nivelul instrucţiei, etc.
În design-ul cu grupuri independente tehnica cea mai comună
în controlul acestor factori este alocarea subiecţilor prin randomizare
la fiecare nivel al variabilei independente, adică fiecărei condiţii
experimentale, îi sunt repartizate grupuri diferite de subiecţi.
Shaughnessey şi col. (op. cit.) fac distincţie între repartizarea
întâmplătoare (random assignment) şi alegerea întâmplătoare (random
selection). Selecţia presupune conformarea le regulile sondajului când
dintr-o populaţie bine definită se extrage aleatoriu un eşantion
reprezentativ. În foarte multe medii academice eşantioanele unor
experimente psihologice sunt mai mult sau mai puţin accidental
recrutate din „populaţia” studenţilor de la cursul introductiv de
psihologie, pe criteriul voluntariatului. Această populaţie care ea
însăşi este rezultatul unei selecţii este denumită de Shaughnessy şi
col. (op. cit.) „populaţie” defectuos definită (ill-defined population).
Ghilimelele au rolul de a sugera acest fapt.
În aceste condiţii, formarea unor grupuri comparabile, care să
fie asemănătoare în cele mai multe privinţe, dar să difere tranşant prin
magnitudinea efectelor produse în variabila dependentă de către
variaţiile variabilei independente, se poate realiza repartizând
aleatoriu subiecţii la grupuri independente. Când populaţia este
defectuos definită, sunt preferate planurile cu grupuri randomizate
deoarece, prin desemnarea aleatoare a subiecţilor în grupurile alocate
nivelelor variabilei independente, se asigură balansarea sau nivelarea

123
(averaging) diferenţelor dintre subiecţii implicaţi în experiment
(Shaughnessy şi col. 2000).
Egalizarea grupurilor se efectuează ori de câte ori suspectăm
că ar exista o înaltă corelaţie între variabila egalizată şi variabila
dependentă. Prin egalizare reducem la zero efectul variabilei
perturbatoare asupra variabilei dependente. Raţiunea efectului de
atenuare a variabilelor perturbatoare prin egalizarea lor rezidă în
faptul, menţionat anterior, că o variabilă poate produce efecte doar
dacă este manipulată sau dacă există diferenţe dintre nivelurile ei. De
exemplu, dacă studiem efectul unei anumite metode de învăţare ar
trebui să egalizăm subiecţii din punctul de vedere al nivelului de
inteligenţă deoarece este un loc comun că există o corelaţie
semnificativă între inteligenţă şi succesul în învăţare. Variatele
niveluri de inteligenţă distribuite în populaţie fac din aceasta un factor
activ de influenţare a reuşitei şcolare. De aceea este oportun ca într-o
fază de pretestare să egalizăm subiecţii d.p.d.v. al nivelului
inteligenţei prin aplicarea unui test potrivit. Modul în care subiecţii
egali sunt repartizaţi la grupuri trebuie să fie bazat pe randomizare.
Shaugnessy şi col (op. cit.) propun utilizarea metodei
grupurilor egalizate în situaţiile când, din varii motive, cercetătorul
trebuie să experimenteze cu un număr foarte mic de subiecţi, care
diferă între ei printr-o serie de caracteristici. Aceste diferenţe pot ele
însele să producă efecte care s-ar putea suprapune peste efectele
variabilei independente producând confuzie în interpretarea datelor
experimentale. Întrucât numărul de subiecţi este redus, este exclusă
utilizarea planului cu grupuri randomizate. În unele situaţii soluţia o
reprezintă planul cu măsurători repetate (repeated mesaures design)
unde aceeaşi subiecţi parcurg toate condiţiile experimentale. Există
totuşi situaţii când această metodă nu poate fi utilizată deoarece
trecerea subiecţilor de la un nivel la altul al variabilei independente
generează fenomene de transfer. De exemplu în experimentele care
testează diferite metode de învăţare sau de tratament este nevoie să se
lucreze cu câte un grup separat pentru fiecare condiţie experimentală.
În astfel de situaţii cel mai indicat este planul experimental cu grupuri
egalizate (matched group plan).
Să presupunem că vrem să evaluăm eficacitatea a trei
programe compensatorii în domeniul deficitului intelectual dar nu
avem disponibili decât 9 subiecţi cu niveluri diferite de handicap.
Deoarece variabila independentă (strategia compensatorie) are trei
modalităţi este necesar să utilizăm trei grupuri distincte de câte trei
subiecţi. Dacă am repartiza subiecţii prin randomizare la cele trei
grupuri, numărul de subiecţi într-un grup este prea mic pentru a fi

124
siguri că randomizarea a uniformizat diferenţele individuale. Prin
urmare, este posibil ca diferenţele care vor fi observate între grupuri,
după parcurgerea tratamentului să se datoreze nivelelor diferite de
handicap cu care experimentul a luat startul şi nu valorii intrinseci a
programelor compensatorii. Utilizând metoda grupurilor egalizate
cercetătorul va evalua prin metode psihodiagnostice adecvate nivelul
mintal al fiecărui subiect. El va putea clasifica subiecţii astfel: deficit
sever (S), deficit mediu (M), deficit uşor (U). În continuare sunt
formate triplete cu acelaşi nivel de handicap care corespund celor trei
condiţii experimentale. Subiecţii cu acelaşi nivel vor fi repartizaţi
aleatoriu la fiecare program de recuperare. Este necesar să procedăm
astfel pentru a egaliza alte diferenţe individuale. Planul experimental
va putea fi reprezentat grafic astfel:

MODALITĂŢILE VARIABILEI INDEPENDENTE

Tratamentul A Tratamentul B Tratamentul C

S S S

M M M

U U U

Figura 16. Plan experimental cu grupuri egalizate

Acest plan prezintă avantajul că grupurile sunt egalizate din

start cu privire la nivelul de handicap, astfel încât diferenţele
constatate la finalul experimentului vor putea fi atribuite diferenţelor
de eficacitate existente între programele de recuperare parcurse de
către subiecţi.
Trebuie reţinut că design-ul cu grupuri egalizate este oportun
atunci când, experimentând cu un număr redus de subiecţi, care
125
reprezintă cazuri rare în populaţie, este nevoie să constituim grupuri
separate şi există posibilitatea de a egaliza subiecţii din punctul de
vedere al variabilei dependente sau al unei alte variabile care
corelează puternic cu variabila dependentă (Shaugnessey şi col.,
op.cit).
Totuşi nu toate diferenţele individuale pot fi controlate.
Randomizarea în blocuri fiind mai riguroasă, suplineşte
această carenţă.

5.4.2.2 Randomizare în blocuri

Este una dintre cele mai utilizate proceduri de repartizare

aleatoare a subiecţilor la condiţiile experimentale.
Un bloc este format din condiţiile experimentale luate într-o
ordine aleatoare. Dacă avem patru blocuri, ordinea în care sunt date
subiecţilor condiţiile experimentale este mereu alta. Să presupunem că
într-un experiment condiţiile experimentale sunt notate cu A B C D.
Ele reprezintă patru nivele ale variabilei independente (sunete foarte
înalte, înalte, joase foarte joase) care necesită patru grupuri de
subiecţi. Fiind vorba de un experiment în domeniul senzaţiilor
auditive ne mulţumim cu un număr de 10 subiecţi per grup, adică în
total 40 de subiecţi.
Pentru aceasta trebuie mai întâi să realizăm zece blocuri, în
care ordinea condiţiilor experimentale să fie mereu alta. Am putea să
constituim toate secvenţele posibile ale literelor A, B, C, D. Acestea
sunt 24, adică 4! (factorial)= 4 x 3 x 2 x 1 = 24. Întrucât noi avem
nevoie doar de zece blocuri, pentru a rămâne consecvenţi principiului
randomizării, va trebui să punem toate cele 24 de secvenţe (blocuri)
într-o urnă şi să extragem zece dintre ele. O procedură mai comodă şi
mai elegantă este să apelăm la un tabel cu numere randomizate, şi să
alocam, fiecăruia din cele patru blocuri, cifre de la unu la patru, având
grijă să trecem peste cifrele care se repetă. Convenim de la început că
A=1, B=2, C=3 şi D=4. Să presupunem că un extras dintr-un tabel cu
numere randomizate ar arăta astfel:
421954251843839223873761195284253.
Astfel de tabele pot fi create pe calculator cu ajutorul unor
programe destul de simple, sau pot fi consultate în diferite tratate de
metodologia cercetării sau în tratate de statistică pentru psihologie.
Pentru primul bloc vom alege: 4,2,1,3. Ceea ce echivalează cu
seria D, B, A, C. Blocul al doilea va avea următoarea componenţă:
2,1,4,3, adică B, A, D, C. Se procedează asemănător pentru celelalte

126
opt blocuri. Pentru a face mai sugestivă procedura, cifrele „culese” din
şirul randomizat au fost îngroşate.
Presupunem că subiecţilor care se înscriu, prin voluntariat, li
se distribuie, în ordinea sosirii, bonuri numerotate de la 1 la 40.
În tabelul care urmează sunt trecute cu rol exemplificativ
primele două şi ultimul din cele 10 blocuri. Subiecţii S 1…S40 au fost
repartizaţi, pe măsura ce s-au înscris la experiment, la fiecare din cele
40 de poziţii cât totalizează cele zece blocuri experimentale.

BLOCUL I BLOCUL II Blocurile BLOCUL X

III- IX
D B A C B A D C ... ... ... ... A D B C
S1 S2 S3 S4 S5 S6 S7 S8 ... ... ... ... S37 S38 S39 S40

Tabelul 6. Randomizarea în blocuri

Avantajele acestui tip de control sunt următoarele:

(1) Grupurile experimentale sunt egalizate din punctul de
vedere al numărului de subiecţi, fapt care contribuie la creşterea
gradului de fidelitate a rezultatelor experimentului.
(2) Contribuie la aplatizarea diferenţelor intergrupuri datorate
unor variabile susceptibile de a se modifica pe durata desfăşurării
experimentului pe mai multe luni (aflarea anumitor detalii despre
experiment care ar putea modifica atitudinea subiecţilor, trecerea într-
un alt stadiu de dezvoltare, în cazul copiilor preşcolari, etc.). Se
presupune că aceste modificări vor afecta în mod egal toţi subiecţii,
deci toate grupurile. Uniformizarea diferenţelor intergrupuri creşte
validitatea internă a experimentului prin eliminarea explicaţiilor
complementare.
(3) Randomizarea în blocuri asigură controlul acelor variabile
subiect care tind să se modifice în timp, adică pe durata
experimentului. Este posibil ca într-o cercetare pe studenţi care se
desfăşoară pe toată durata unui semestru să se producă unele
schimbări în comportamentul lor datorită familiarizării cu
măsurătorile efectuate. Întrucât subiecţii din populaţia studenţilor sunt
asignaţi aleatoriu la blocurile planului, şansa ca aceste schimbări să fie
egal de frecvente în fiecare bloc este suficient de mare pentru ca
aceste influenţe să fie egalizate.

127
 Un posibil dezavantaj al randomizării în blocuri îl reprezintă
creşterea variabilităţii intra-grup care ar putea afecta validitatea
internă a experimentului.
Un altul ar putea să fie numărul mare de subiecţi, de obicei
egal cu numărul de combinaţii posibile între situaţiile experimentale

5.4.2.3 Randomizarea în pătrat latin

Este o procedură de control, foarte economică, propusă de

Fisher, care elimină dezavantajul utilizării unui mare număr de
subiecţi, ca în procedeul descris mai sus. Deci numărul de subiecţi
este sensibil mai mic decât în cazul unei contrabalansări complete.
De asemenea, nu sunt parcurse toate blocurile care rezultă din
combinarea, în serii nerepetabile, a nivelurilor variabilei independente.
El este reprezentat printr-un pătrat împărţit într-un număr egal
de linii şi de coloane.
Numărul liniilor şi coloanelor reprezintă numărul
tratamentelor, adică totalitatea modalităţilor sau valorilor variabilei
independente şi trebuie să fie un multiplu al nivelurilor variabilei
independente.
Modelului îi este specific faptul că fiecare subiect, sau fiecare
grup va primi toate tratamentele dar într-o succesiune unică,
întâmplătoare, ce nu se repetă niciodată, realizându-se astfel o
eficientă contrabalansare a efectului de ordine.
În pătratul latin fiecare situaţie experimentală, simbolizată cu
o literă se găseşte o singură dată simultan în linia şi pe coloana de
acelaşi rang, ceea ce înseamnă că fiecare subiect primeşte o
succesiune unică de situaţii experimentale.
Acest model, ca de altfel şi randomizarea în blocuri, exclude
posibilitatea oricăror influenţe perturbatoare sistematice datorate
alocării tratamentelor, permiţând totodată determinarea erorii în
interpretarea rezultatelor cercetării.
Să presupunem că un experiment presupune administrarea a
patru condiţii experimentale. Ele ar putea fi combinate în 24 de
blocuri.
Pentru cazul luat spre exemplificare sunt necesare doar patru
blocuri :

A C B D

B A D C

128
 C D A B

D B C A

Figura 17. Pătrat latin incorect

Pentru a balansa în mod eficient efectele de ordine, pătratul

latin trebuie să îndeplinească următoarele condiţii (Shaugnessey,
et.al., op. cit.):
 Fiecare literă (condiţie) să apară o singură dată;
 Fiecare condiţie precede şi urmează fiecare altă condiţie o
singură dată.
Pătratul latin prezentat anterior îndeplineşte aceste condiţii,
totuşi faptul că modalitatea A, apare cu o poziţie mai spre dreapta în
fiecare bloc poate să genereze o anumită expectanţă din partea
subiectului.
Shaugnessey, et.al., (op. cit.) propun următorul algoritm
pentru realizarea unui pătrat latin care elimină această deficienţă:
1. Randomizarea ordinii iniţiale a condiţiilor experimentale.
O ordine randomizată a condiţiilor A, B, C, D poate fi A,
C, B, D.
2. Se numerotează ordinea randomizată de la 1 la N, unde N
este egal cu numărul nivelurilor variabilei independente.
În exemplul nostru N este egal cu patru (N = 4). Deci : A
= 1, C = 2, B = 3, D = 4.
3. Se generează primul rînd al pătratului latin respectând
următoarea regulă:
1, 2, N, 3, N – 1, 4, N – 2, 5, N – 3, 6, etc., ceea ce, în
exemplul nostru echivalează cu următoarea ordine : 1, 2,
4, 3, respectiv A, C, D, B.
4. Se generează al doilea rând, adăugând o unitate la fiecare
număr din primul rând, cu menţiunea că 4 + 1 = 1.
Rezultă următoarea ordine  2, 3, 1, 4, adică, C, B, A, D.
5. Următoarele rânduri sunt generate după aceeaşi regulă,
luând ca punct de plecare rândul precedent. În consecinţă
al treilea rând va fi 3, 4, 2, 1, respectiv, B, D, C, A.
Al patrulea rând va conţine următoarea ordine  4, 1, 3, 2, care
echivalează cu: D, A, B, C.
Pătratul latin rezultat este prezentat în cele ce urmează.

129
 A C D B

C B A D

B D C A

D A B C

Figura 18. Pătrat latin corect

5.4.3. Tabelele de randomizare

O procedură elegantă de a efectua randomizarea o constituie

tabelele de numere aleatoare
Aceste tabele conţin cifre de la 0 la 9 scrise aleatoriu.
Subiecţii sunt repartizaţi la grupurile experimentale, în acord cu
succesiunea numerelor din tabel până când grupurile devin complete.
Dacă sunt două grupuri, subiecţii cu numere cu soţ trec la un grup iar
cei cu numere fără soţ la altul. Dacă sunt patru grupuri se utilizează
cifrele de la unu la patru iar celelalte sunt ignorate.
Randomizarea are multe capcane de care trebuie să ştim să ne
ferim. Deşi sunt selectaţi la întâmplare subiecţii care participă în mod
voluntar pot să fie diferiţi în multe privinţe. De exemplu cei care se
înscriu primii pot fi mai motivaţi decât cei care se înscriu pentru
participare ultimii sau pot să difere, aşa cum am văzut, în privinţa
locul controlului.
Raţiunea randomizării este simplă. Prin randomizare singura
cauză alternativă a modificării variabilei dependente, exceptând
acţiunea variabilei independente, rămâne jocul întâmplării. Ori acesta
poate fi estimat, aşa cum am văzut, prin testul statistic. Acesta
operează disjunctiv: dacă nu întâmplarea este cauza diferenţelor
constate, cum afirmă ipoteza de nul, atunci acestea sunt datorate
relaţiei prezumate în ipoteza specifică.

5.4.4 Utilizarea variabilelor moderatoare

130
 Noţiunea de variabilă moderatoare a fost introdusă în 1956 de
către Sounders în legătură cu psihodiagnosticul progresiv din
domeniul selecţiei profesionale. O variabilă moderatoare echivalează
cu acea variabilă subiect despre care se presupune ca ar avea efecte
diferenţiatoare şi ar afecta validitatea unui predictor (Pitariu,1983).
În literatură sunt citate studii care au evidenţiat caracterul de
variabile moderatoare al următoarelor însuşiri: caracteristici
demografice (sex,vârsta), nivel educaţional şi socioeconomic, atribute
psihice (motivaţie, interese ocupaţionale, experienţă, etc).
Procedura se utilizează ori de câte ori o sursă de variaţie nu
poate fi îndepărtată şi, pentru a fi controlată, este tratată ca variabilă
independentă. Se obţin astfel informaţii suplimentare despre relaţia
dintre variabilele aflate în studiu.
McBurney (op.cit.) oferă un exemplu privitor la un lot de
studenţi care urmează să treacă prin două condiţii experimentale Aşi
B. Subiecţii, diferă în privinţa formei de învăţământ pe care o
urmează: curs de zi şi seral. Rezultatele ar putea fi afectate de o serie
de condiţii asociate acestui statut: studenţii la seral sunt mai în vârstă,
sunt căsătoriţi, cu mai multe responsabilităţi. Putem controla această
sursă străină de variaţie îndepărtând din eşantion elevii de la seral dar
prin aceasta am afecta generalizabilitatea rezultatelor. O altă soluţie
este să tratăm această sursă de variaţie ca pe o variabilă independentă
şi să urmărim modul în care influenţează (moderează) efectele celor
două condiţii experimentale asupra subiecţilor.

5.4.5 Controlul statistic

Când metodele de control a variabilităţii discutate până acum

nu sunt suficiente este utilizată metoda controlului statistic, mai
precis, statistica inferenţială. Ea este o ramură a statisticii pe baza
căreia se iau decizii în condiţii de incertitudine. Controlul statistic este
prezent încă în faza de proiectare a experimentului, când trebuie să
stabilim :
 dacă avem suficienţi subiecţi;
 de câte ori vom administra condiţia experimentală;
 planul experimental permite interpretarea statistică a
rezultatelor.
În treacăt fie spus, interesul psihologiei pentru statistica este
datorat unei mari variabilităţi a comportamentului animalelor, şi mai
ales al oamenilor spre deosebire de regnul vegetal.

131
 Controlul statistic, într-un sens mai îngust, se referă la
posibilitatea de a egaliza subiecţii, ca să spunem aşa, „pe hârtie”
atunci când acest lucru nu este posibil în sens real.
Să presupunem că două clase sunt comparate din punctul de
vedere al efectului diferit pe care îl au asupra notelor două metode
distincte de predare. Diferenţele produse de cele două metode vor
interfera totuşi cu nivelurile diferite ale coeficienţilor de inteligenţă,
adică fiecare elev va profita de o metodă sau alta, funcţie de nivelul
său de inteligenţă.
Controlul statistic ne dă posibilitatea prin intermediul analizei
de varianţă să comparăm cele două clase, nu pe baza notelor absolute
ci pe baza diferenţelor individuale dintre nota reală şi nota aşteptată de
profesor. Această notă este derivată în mod ipotetic dacă se cunoaşte
relaţia matematică dintre notele la disciplina respectivă şi coeficienţii
de inteligenţă ai elevilor din cele două clase. Această funcţie
matematică se numeşte ecuaţie de regresie şi este o linie imaginară
care uneşte pătratele abaterilor coeficienţilor de inteligenţă de la
media celor două clase. Este posibil să reprezentăm pe graficul acestei
funcţii poziţia ocupată de fiecare subiect, poziţie care se află la
intersecţia valorii QI-ului individual, reprezentat pe abscisă, cu nota
obţinută de elev, reprezentată pe ordonată. Distanţele dintre poziţiile
individuale şi linia de regresie, având ca referinţă ordonata sistemului
de axe rectangulare, ne dau informaţii despre magnitudinea profitului
fiecărui elev de pe urma metodei de predare, funcţie de nivelul său de
inteligenţă. Fără metoda analizei de varianţă aceste inferenţe nu ar fi
posibile.
Cook şi Campbell (1979) au teoretizat problema validităţii
concluziilor bazate pe teste statistice. Astfel validitatea acestor
concluzii se confruntă cu două ameninţări respectiv cu erorile de tip I
şi de tip II. Eroarea de tip I constă respingerea ipotezei de nul când
aceasta este adevărată, ceea ce echivalează cu a confunda efectele
unor surse variaţie străine cu efectele aşteptate ale variabilei
manipulate experimental.
Eroarea de tip II apare atunci când admitem ipoteza de nul
deşi aceasta este falsă ceea ce înseamnă că efecte reale ale variabilei
independente nu vor fi sesizate pentru că vor fi confundate cu efectele
surselor de variaţie insuficient controlate. (vezi în § 6.6.1 puterea
testului statistic)
Cauzele acestor erori, potrivit autorilor citaţi sunt:

132
 o puterea scăzută a controlului statistic (omiterea unor
efecte slab manifeste dar importante pentru
obiectivele cercetării);
o violarea condiţiilor în baza cărora este permisă
efectuarea testelor statistice (efectuarea de teste
statistice fără ca eşantionul de date să fie reprezentativ
pentru populaţia de apartenenţă sau fără să aibă o
distribuţie normală);
o creşterea probabilităţii erorilor de inferenţă statistică
odată cu creşterea numărului de teste statistice;
o inconstanţa scorurilor subiecţilor la variabila
dependentă datorită unor condiţii improprii de
desfăşurare a experimentului.

5.5 Controlul în design-urile cu măsurători repetate

Pe măsură ce subiecţii trec succesiv prin toate nivelurile

variabilei independente pot apărea schimbări ale motivaţiei, atenţiei,
poate surveni plictiseala sau dimpotrivă performanţele se pot
îmbunătăţi ca urmare a exerciţiului. Aceste schimbări, pe care în mod
generic Shaughnessey, et.al. (1998) le numesc efecte ale exerciţiului
(practice effects), pot furniza explicaţii complementare acelora
datorate acţiunii variabilei independente.
Acţiunea acestor efecte poate fi controlată prin tehnica balansării. În
principiu această tehnică rezidă în modificarea ordinii în care sunt
prezentate condiţiile experimentale astfel încât toate tratamentele să
fie administrate într-un număr egal.
Balansarea capătă o anumită specificitate funcţie de tipul de
plan cu măsurători repetate în care se aplică.

5.5.1 Balansarea completă

Tehnica balansării complete a efectelor antrenamentului în

planul complet cuprinde două variante: Randomizarea în blocuri şi
contrabalansarea ordinii iniţiale a condiţiilor experimentale
(Contrabalansarea ABBA).

133
 5.5.1.1 Randomizarea în blocuri în planurile experimentale
cu măsurători repetate

În planurile cu măsurători repetate balansarea efectelor

exerciţiului se realizează prin randomizare. Întrucât există două tipuri
de planuri cu măsurători repetate, complet şi incomplet se utilizează
pentru fiecare o modalitate de balansare diferită. Astfel, în planul
complet fiecare participant primeşte un tratament de mai multe ori.
Este vorba de un număr suficient de mare pentru a putea vorbi de o
compensare a efectelor exerciţiului rezultate ca urmare a repetării
administrării unei condiţii aceluiaşi subiect. Problema este similară
aceleia întâlnite în randomizarea efectuată pentru planurile cu grupuri
independente: nu ne putem aştepta să egalizăm efectele datorate
diferenţelor individuale în interiorul grupului dacă acesta se limitează
la 2-3 subiecţi (Shaughnessey, et. al., op. cit.). În planul incomplet
fiecărui subiect îi este administrată fiecare condiţie experimentală o
singură dată
Spre deosebire de cazurile în care metoda randomizării în
blocuri este utilizată pentru asignarea pe criterii aleatoare a subiecţilor
la condiţiile experimentale, planul complet cu măsurători repetate,
asigură ca nivelurile variabilei independente să-i fie aplicate fiecărui
subiect într-o altă ordine.
Utilizarea tehnicii randomizării în blocuri este eficientă în
balansarea efectelor exerciţiului dacă fiecare condiţie experimentală
este aplicată într-un număr suficient de mare. Ideal ar fi dacă toate
combinaţiile posibile ale condiţiilor experimentale ar fi aplicate. Dacă
variabila independentă ar avea cinci modalităţi, ar rezulta un număr de
5! secvenţe, adică 5 x 4 x 3 x 2 x 1 = 120 de secvenţe.
În planurile complete cu măsurători repetate numărul de
blocuri din componenţa unui program de randomizare este egal cu
produsul dintre mărimea blocului şi numărul de repetări ale unei
condiţii pe fiecare participant. Mărimea unui bloc este dată de
numărul de niveluri ale variabilei independente.
Să ne imaginăm un experiment prin care sunt comparate patru
tipuri de stimuli coloraţi A, B, C, D (variabila independentă). La
experiment participă patru subiecţi. Se presupune (ipoteza) că timpii
de răspuns (variabila dependentă) vor varia semnificativ funcţie de
culoarea acestor stimuli. Combinarea celor patru modalităţi ale
variabilei independente conduce la un total de 24 de secvenţe posibile.
Fiecare secvenţă reprezintă un bloc distinct.
Dacă luăm decizia de a repeta fiecare culoare (condiţie) de
şase ori, pentru fiecare candidat, programul de randomizare va

134
cuprinde 6 x 4 = 24. Rezultă că vor trebui repartizate toate cele 24 de
combinaţii posibile la subiecţii care participă la experiment.
Ordinea în care vor fi prezentate cele 24 de blocuri este
realizată prin randomizare, după metoda deja prezentată în § 5.2.2,
utilizând tabelele cu numere randomizate. Fiind vorba de un plan cu
grupuri independente subiecţii erau asignaţi aleatoriu, fiecare, la o
singură condiţie experimentală din bloc, astfel încât, în final, rezultau
grupuri echivalente. De această dată, fiind vorba de un plan cu
măsurători repetate, fiecare subiect trecând în mod repetat prin fiecare
bloc, astfel încât fiecare condiţie experimentală să îi fie aplicată într-
un număr egal, procedura de mixare a condiţiilor în blocuri distincte,
folosind, numerele randomizate se repetă pentru fiecare subiect. Se
poate realiza doar pentru primul subiect randomizarea repartizării
blocurilor pe subiect. Pentru ceilalţi subiecţi putem roti condiţiile în
fiecare bloc astfel încât a doua condiţie trece pe primul loc, a treia
condiţie ajunge pe locul al doilea şi tot aşa mai departe. Atunci când
experimentul se desfăşoară astfel încât subiecţii nu îşi pot împărtăşi
ordinea în care sunt date culorile, schimbarea succesiunii blocurilor
pentru ceilalţi subiecţi, odată ce aceasta a fost realizată prin
randomizare pentru primul subiect, este o precauţie de prisos.

Subiecţi B L O C U R I
1 2 3 4
Florin A B C D B A C D C A B D D A B C
Andreea B C D A C D A B D A B C A C B D
Magda C D A B D A B C A C B D C B A D
Nicu D A B C A C B D B C A D C B A D

Subiecţi B L O C U R I
5 6 7 8
Florin A C B D B C A D C B A D D A C B
Andreea B C A D C B A D D A C B A B D C
Magda D A C B A B D C B C D A C A D B
Nicu D A C B A B D C B C D A C A D B

Subiecţi B L O C U R I
9 10 11 12
Florin A B D C B C D A C A D B D B A C
Andreea B C D A C A D B D B A C A C D B
Magda D B A C A C D B B A D C C B D A
Nicu D B A C A C D B B A D C C B D A

135
Subiecţi B L O C U R I
13 14 15 16
Florin A C D B B A D C C B D A D B C A
Andreea B A D C C B D A D B C A A D C B
Magda D B C A A D C B B D C A C D B A
Nicu D B C A A D C B B D C A C D B A

Subiecţi B L O C U R I
17 18 19 20
Florin A D C B B D C A C D B A D C B A
Andreea B D C A C D B A D C B A A D B C
Magda D C B A A D B C B D A C C D A B
Nicu C B A D D B C A C D A B C A B D

Subiecţi B L O C U R I
21 22 23 24
Florin A D B C B D A C C D A B D C A B
Andreea B D A C C D A B D C A B A B D C
Magda D C A B A B D C B C D A C D A B
Nicu D C B A A D B C B D A C C D A B

Tabelul 7. Randomizarea în blocuri

5.5.1.2 Contrabalansarea

O altă modalitate mult mai simplă de atenuare a efectelor

exerciţiului este tehnica contrabalansării. Ea constă în a administra
condiţiile experimentale mai întâi în succesiunea lor normală, de
exemplu AB, iar apoi în ordinea lor inversă, adică BA.
Tehnica este utilă în situaţiile experimentale unde efectele
exerciţiului sunt lineare, adică ameliorarea sau diminuarea
performanţei înregistrează, de la o etapă la alta a repetării condiţiei
experimentale, o rată egală cu unitatea. Când însă odată cu trecerea de
la prima la a doua măsurătoare are loc un salt sau un regres mai mare
decât în alte secvenţe ale experimentării, cercetătorul se confruntă cu
efecte nelineare iar contrabalansarea lor prin tehnica ABBA nu mai
este eficientă.
Un alt dezavantaj al acestei tehnici decurge din posibilitatea
ca subiecţii să se familiarizeze cu succesiunea stimulilor, dezvoltând
expectaţii care pot modifica radical rezultatul experimentului, astfel
încât nu variabila independentă ci anticiparea stimulilor să
condiţioneze aceste rezultate.

136
 5.5.2 Balansarea incompletă

Se aplică în planurile experimentale cu măsurători repetate

incomplete.
Un nivel al variabilei independente este aplicat unui subiect o
singură dată. Cu toate acestea caracterul de repetitivitate se păstrează
deoarece subiectul va parcurge toate condiţiile experimentale. Reluând
exemplul precedent, utilizat în prezentarea randomizării în blocuri,
ficare subiect va parcurge o singură succesiune de tratamente. Care
dintre cele 24 de variante va reveni unui subiect rămâne să fie stabilită
de hazard (randomizare).
O problemă serioasă cu care se confruntă acest model
experimental este aceea că performanţele subiecţilor ar putea fi mai
degrabă determinate de ordinea în care sunt prezentate culorile decât
de culorile înseşi. Această explicaţie alternativă, bazată pe confuzia
efectelor ordinii stimulilor cu acelea ale variabilei independente, poate
fi înlăturată prin balansarea ordinii. Astfel, un subiect va parcurge
succesiunea CDAB, altul succesiunea DACB şi aşa mai departe. Este
important totuşi, ca fiecare condiţie să apară în oricare din poziţiile,
prima, a doua, a treia şi a patra. Pentru a satisface această cerinţă
putem apela la următoarele blocuri : ACBD, BADC, CDAB şi DBCA.
În acest caz, pentru un plan incomplet vom avea nevoie de patru
subiecţi.
Există două tehnici principale de a realiza balansarea ordinii
în planurile incomplete :
1) Utilizarea tuturor ordinilor posibile în care pot fi combinate
nivelurile variabilei experimentale; fiecare succesiune de condiţii
experimentale se aplică unui singur subiect. Repartizarea lor pe
subiecţi se realizează prin randomizare;
2) Utilizarea unor ordini selectate. Această tehnică presupune
utilizarea doar a unui număr redus de blocuri şi este deosebit de utilă
în dizainurile cu măsurători repetate unde variabila independentă are
un număr mare de modalităţi (niveluri), ceea ce ar necesita un număr
mare de subiecţi. De exemplu, pentru o variabilă independentă cu şase
niveluri rezultă un total de secvenţe de condiţii experimentale egal cu
6! = 6 x 5 x 4 x 3 x 2 x 1 =720. Repartizarea câte unui subiect la
fiecare bloc ar necesita 720 de participanţi.
Balansarea efectelor de ordine în planurile cu măsoritări
repetate incomplete se poate realiza fie prin tehnica pătratului latin fie
prin tehnica rotirii ordinii de start randomizate.

137
 5.5.3 Controlul prin rotirea ordinii de start

Constă în randomizarea ordinii iniţiale a condiţiilor

experimentale, aşa cum s-a procedat în primul pas al algoritmului
pentru construcţia pătratului latin. Celelalte blocuri de condiţii sunt
generate rotind ordinea randomizată prin glisarea întregului şir, cu o
poziţie, spre dreapta, astfel:
Ordinea iniţială: A, B, C, D; Ordinea randomizată: A, C, D,
B;
Secvenţa I: C, D, B, A; secvenţa II: D, B, A, C; secvenţa III: B, A, C,
D; secvenţa IV: A, C, D, B.
Un principal dezavantaj al acestei tehnici este faptul că
neîndeplinind condiţia a doua a pătratului latin, unele condiţii
experimentale, în mod repetat precedă sau urmează alte condiţii ceea
ce ar putea diminua balansarea efectelor exerciţiului.

5.5.4 Controlul efectelor transferului

Prin transfer se înţelege afectarea măsurătorilor dintr-o

condiţie experimentală de trecerea subiectului printr-o condiţie
precedentă. De obicei transferul se produce în condiţiile unor învăţări
latente sau când un comportament rezolutiv vine în conflict cu un altul
deprins într-o altă etapă. Transferul poate să fie pozitiv sau negativ,
activ sau postactiv (Al. Roşca, 1971).
Datorită faptului că în planurile cu măsurători repetate
subiecţii parcurg toate condiţiile experimentale, prin trecerea de la un
tratament la altul, măsurătorile variabilei dependente pot înregistra
modificări care să nu se datoreze diferenţelor dintre condiţii
(nivelurile variabilei independente) ci repetării acestora, fapt care
poate întări un comportament prezent sau îl poate slăbi pe cel trecut
prin interferenţa cu unul similar, aşteptat în prezent. Întrucât apare
confuzia între efectele variabilei independente şi efectele exerciţiului,
validitatea internă a experimentului este afectată. Intervenind o a doua
explicaţie, concurentă, nu se poate conclude dacă manipularea
variabilei independente sau doar exerciţiul prin repetare reprezintă
adevărata cauză a modificărilor variabilei dependente, dacă sunt astfel
de modificări. În măsura în care, de asemenea, sunt subestimate
diferenţele între condiţii, se produce diminuarea validităţii externe a
datelor obţinute. Este motivul care îl determină pe Shaughnessey şi
col. (op. cit. p.289) să conchidă că „design-ul experimental cu

138
măsurători repetate nu ar trebui să fie utilizat atunci când poate apărea
fenomenul de transfer.” Problema mai gravă, continuă autorul citat,
este că transferul este posibil să apară în oricare design cu măsurători
repetate.
Cu toate acestea, datorită avantajelor lor incontestabile, nu se
poate renunţa la aceste planuri experimentale cu măsurători repetate,
mai ales că, aşa cum s-a mai menţionat, verificarea anumitor ipoteze
reclamă astfel de experimente.
De aceea, cercetătorul trebuie să evalueze existenţa efectelor
transferului pentru a putea fi sigur că rezultatele obţinute se datorează
în adevăr manipulării condiţiilor experimentale.
Poulton (1982) a propus o procedură constând în manipularea
aceleiaşi variabile independente în două planuri experimentale
diferite: un experiment cu măsurători repetate, în care subiecţii
parcurg toate condiţiile experimentale şi un experiment complet, cu
grupuri randomizate. Experimentul cu grupuri randomizate este
utilizat ca experiment martor deoarece apariţia transferului este
improbabilă deoarece fiecare subiect parcurge o singură condiţie
experimentală. Dacă rezultatele obţinute în planul intrasubiect (within
subject plan ) nu sunt diferite de cele generate de experimentul cu
grupuri randomizate se poate considera că transferul nu a avut loc.
Validitatea internă nefiind afectată rezultă că nu există nici o sursă de
confuzie iar datele experimentale sunt interpretabile.
Mai elegantă este tehnica propusă de Shaughnessey şi col.
(op.cit.) care utilizează, ca să spunem aşa, chiar resursele interne ale
planului experimental cu măsurători repetate. Procedeul constă în a
utiliza, chiar în scopul testării ipotezei care ne interesează, a unui plan
incomplet cu măsurători repetate, care să cuprindă toate secvenţele
posibile, rezultate din combinarea nivelurilor variabilei independente.
Astfel dacă variabila independentă cuprinde patru tratamente, vor
rezulta 24 de secvenţe cu ordini diferite ale condiţiilor experimentale.
Fiecare, dintre cele patru tipuri de tratamente se va regăsi într-un
număr egal, de şase, în fiecare din poziţiile 1,2,3,4., adică condiţia A
se va afla de şase ori pe prima poziţie, condiţia B de şase ori ş.a..m.d.
Reamintim că fiecare secvenţă de tratamente este parcursă de câte un
subiect diferit, desemnat aleatoriu, adică în total 24 de subiecţi. Prin
urmare şase subiecţi vor parcurge mai întâi condiţia A, alţi şase vor
primi, la început tratamentul B ş.a.m.d. Suntem interesaţi, în această
fază a interpretării rezultatelor, doar de tratamentele care se situează,
în secvenţe (blocuri), pe primul loc, deoarece, prima poziţie
echivalează cu primul stadiu al achiziţiei de un anume tip, specifică
transferului. Astfel parcurgerea condiţiei A are ca rezultat o achiziţie

139
care va fi transferată asupra rezolvării sarcinii B. Efectele transferului
sunt de obicei evidenţiate prin comparaţia performanţei condiţiei A cu
aceea măsurată în condiţia B.
Deoarece, subiecţi diferiţi au fost repartizaţi celor patru
condiţii experimentale aflate pe prima poziţie în secvenţe, putem
considera că avem un plan cu patru blocuri randomizate. Este de
aşteptat ca efectele transferului să fie minime deoarece fiecare subiect
a primit o singură condiţie experimentală, deci nu există repetarea
sarcinii.
Pe de altă parte rezultatele obţinute pe baza întregului
experiment, pot fi afectate de transfer, deoarece fiecare subiect a
parcurs toate tratamentele din secvenţa care i-a fost alocată.
Comparaţia rezultatelor interpretate la nivelul blocurilor randomizate
cu cele obţinute la nivelul întregului plan poate să releve diferenţe, caz
în care existenţa transferului ar fi dovedită.

5.5.5 Controlul efectelor de ordine şi de secvenţă

Efectul de ordine se referă la modificarea performanţei

subiectului datorită ordinii în care parcurge două sau multe condiţii
experimentale. Un exemplu privind această sursă străină de
variabilitate o constituie situaţiile de învăţare care sunt precedate de o
fază de antrenament, deosebite de altele unde această fază pregătitoare
lipseşte. În general simpla experienţă preexperimentală ameliorează
rezultatele, astfel încât o a doua sarcină de învăţare va beneficia de
parcurgerea fazei precedente.
Efectul de secvenţă priveşte modificările performanţelor ca
urmare a interacţiunii dintre condiţiile experimentului. Cel mai bun
exemplu care ilustrează acest efect îl constituie experienţele pentru
studierea setului sau montajului. Revenim asupra experimentului lui
Stevens şi Rubin (vezi § 3.4). Ridicarea unui geamantan uşor va părea
mai uşor dacă este ridicat după unul mai greu, după cum, o greutate va
părea mai grea dacă este ridicată după ridicarea unei greutăţi uşoare.
Are loc montajul unei atitudini pregătitoare care funcţionează ca un
adevărat standard de comparaţie pentru stimulul care urmează.
Efectele de ordine sunt contracarate proiectând în planul
experimental ca fiecare condiţie să se afle în toate poziţiile de ordine.
Efectele de secvenţă sunt controlate asigurându-ne că fiecare
condiţie o va urma pe cealaltă. De notat că aceste efecte sunt întâlnite
în experimentele de tip intra subiecţi, acolo unde fiecare subiect trece

140
prin toate condiţiile experimentale. Există două strategii de bază
pentru contracararea efectelor de ordine şi de secvenţă:
 Privind dinspre subiect, controlul efectului ordinii şi
secvenţei intrasubiect are loc prin compararea subiectului
cu el însuşi, într-o situaţie experimentală şi în cealaltă
(within subjects). Dintr-o altă perspectivă, aceea a
planului, în modelul experimental intrasubiect variabila
dependentă este măsurată la fiecare subiect în cadrul
tuturor condiţiilor experimentale, adică pentru toate
nivelurile de-a lungul cărora este manipulată variabila
independentă.
 Urmând aceleaşi două perspective, controlul ordinii şi
secvenţei se realizează prin compararea subiecţilor între ei
(between subjects), variaţiile variabilei dependente fiind
observate la fiecare subiect doar la un singur nivel al
variabilei independente.
Alegerea unuia sau altuia dintre aceste modele experimentale
depinde de specificul ipotezelor care urmează a fi testate (Vadum şi
Rankin, 1998).
Modelul cu măsurători repetate este în general perturbat de
efectele de ordine şi de secvenţă.
Uneori subiecţii trecând de la o condiţie experimentală la alta
îşi modifică atitudinea faţă de experiment pentru că deja capătă
anumite informaţii care îi fac avizaţi în raport cu intenţiile reale ale
experimentului. În aceste cazuri comparaţiile intrasubiecţi nu mai sunt
potrivite şi se utilizează două grupuri diferite fiecare parcurgând una
dintre cele două condiţii experimentale.
Iată în continuare un exemplu de experiment în care controlul
nici nu ar putea fi realizat altfel decât utilizând grupuri independente,
alocate fiecărui nivel al variabilei independente.
Stanley Schacter (1959) a testat experimental ipoteza că
inducerea anxietăţii va determina subiecţii să caute compania altor
persoane. Au fost utilizate două grupe de subiecţi. Grupului
experimental i s-a indus starea de anxietate prin anunţarea că după
zece minute vor primi un şoc electric dureros de la aparatul la care
erau conectaţi. Grupului de control i s-a spus că va primi un şoc slab şi
nedureros. În cele zece minute care precedau presupusul şoc, care de
altfel nici nu a fost dat, subiecţii completau un chestionar despre
preferinţele lor de a aştepta şocul singuri sau împreună cu alţii.
Procentajul comportamentului prosocial a fost de 30% în grupul de
control faţă de 60% în grupul experimental.

141
 5.6 Controlul defectuos

După ce am parcurs principalele tipuri de modele

experimentale precum şi problemele de control pe care acestea le
implică şi/sau le rezolvă, este oportun să le enumerăm pe acelea care,
mai mult decât celelalte, nu reuşesc să controleze multe dintre sursele
străine de variaţie.
Am văzut că aceste surse reprezintă serioase ameninţări la
adresa validităţii interne şi fac posibile explicaţii alternative ale
rezultatelor.
Dacă prin design experimental înţelegem, aşa cum am
precizat în capitolele trei şi cinci, un ansamblu integrat de metode şi
tehnici pentru efectuarea experimentului, pentru colectarea şi
interpretarea datelor dar mai ales pentru controlul variabilelor, unele
dintre tipurile de experiment enumerate în continuare îndeplinesc în
mai mică măsură aceste exigenţe. Totuşi discutarea acestor modele
este oportună în măsura în care sunt utile definiţiile prin negaţie. Într-
adevăr, poate reprezenta un plus de informaţie faptul dacă precizăm
cum nu trebuie să arate un plan experimental (Mc.Burney, op.cit.).
Pe de altă parte, aşa cum observă Cook şi Campbell (op.cit.)
aceste experimente au totuşi o oarecare utilitate în măsura în care pot
sugera noi ipoteze, fără însă pretenţia că pot verifica ipoteze.
În ansamblul lor, aceste experimente rămân neinterpretabile.

5.6.1 Experiment cu un singur grup testat la final

Este de fapt un cvasiexperiment (vezi capitolul 7). Cook şi

Campbell (op.cit.) numesc acest tip de experiment „The one Group
Posttest-Only Design”, ceea ce echivalează cu a spune că un singur
grup parcurge situaţia experimentală după care se efectuează
măsurarea modificărilor unei anumite variabile dependente.
Autorii citaţi anterior recurg la următoarea simbolistică pentru
a facilita enunţurile privitoare la acest model şi la celalte care nu au un
control eficace: X semnifică tratamentul, O semnifică observaţia, iar
indicii de la 1 la n simbilizează, în cazul tratamentelor, ordinea în care
acestea sunt administrate (X1…Xn) iar pentru observaţii, ordinea în
care au fost efectuate (O1…On).

142
 Experimentul cu un singur grup testat la final este de tipul:

X O1

Deoarece nu se efectuează nici o observaţie pretest şi

deoarece nu este utilizat un grup de control, nu există nici un control
al ameninţărilor validităţii interne.
Verificarea eficacităţii unui program de instruire doar prin
măsurarea performanţelor cursanţilor la sfârşitul cursurilor este
irelevantă deoarece lipseşte un punct de referinţă la care ar trebui să
raportăm rezultatele finale. În lipsa lui nu putem şti dacă
performanţele subiecţilor au crescut sau au scăzut, iar dacă ne bizuim
pe aprecierile subiecţilor nu putem şti dacă progresul s-a datorat
programului de instruire sau cu totul altor cauze (un nivel de motivare
mai înalt, o mai bună actualizare a informaţiilor datorită zilei şi orei la
care s-a efectuat evaluarea, etc).

5.6.2 Experiment cu grup de control neechivalent

Este vorba de experimente asemănătoare cu primul, dar care

utilizează un grup de control. Trebuie însă menţionat, în mod expres,
că grupurile comparate ar trebui să fie echivalente, adică foarte
asemănătoare în toate celelalte privinţe care nu fac obiectul comparării
pentru ca experimentul să aibă validitate internă. Această
caracteristică lipseşte designului discutat.
Cook şi Campbell (op.cit.) consideră că experimentele ex post
facto se încadrează în această categorie. Caracteristica lor distinctivă
este aceea că, deoarece datele sunt culese din mediul lor natural după
ce tratamentele au avut loc, nu există observaţii pretest care să fie
echivalente sau identice cu cele posttest.
X O
Forma acestui design este :
O
.
Linia de fracţie are semnificaţia lipsei randomizării în
construirea grupurilor.
În lipsa pretestului, diferenţele posttest pot fi atribuite atât
tratamentului cât şi erorii de selecţie implicate în constituirea
grupurilor neechivalente. Experimentul este neinterpretabil deoarece
există cel puţin o explicaţie la fel de plauzibilă
Menţinându-ne la exemplul programului de instruire,
eficacitatea acestuia ar putea fi testată dacă am constitui un grup de
control echivalent căruia nu-i aplicăm condiţia experimentală dar îi
143
măsurăm performanţele deodată cu ale grupului experimental, la
finele experimentului. Grupul de control nu este echivalent decât dacă
este constituit pe criterii aleatoare din aceeaşi populaţie din care a fost
extras grupul experimental.
Utilizarea grupurilor neechivalente nu constituie o soluţie
pentru a elimina deficienţele tipului de experiment discutat anterior,
deoarece păstrează multe surse de variaţie necontrolate.
Este bine să menţionăm încă o dată că nici randomizarea nu
elimină toate sursele de eroare, dar permite, potrivit modelului de
demers deductiv propus de Fisher, să estimăm probabilitatea de eroare
datorată şansei, singura sursă de eroare căreia i-am permis să se
manifeste liber.

5.6.3 Experiment expus efectelor de ordine şi de secvenţă

Grupul experimental este testat înainte şi după ce a parcurs

situaţia experimentală iar subiecţii sunt evaluaţi la începutul
programului de instruire şi la sfârşitul acestuia. Forma sa este :

O1 X
O2
Eventualul progres înregistrat la finalul cursului nu poate să
fie atribuit cu certitudine programului de instruire deoarece în acest
interval au putut acţiona şi alţi factori asupra cărora experimentatorul
nu a avut nici un control. Principalele surse de eroare sunt efectele de
ordine şi de secvenţă la care ne-am referit în § 5.5.5, dar şi o serie de
evenimente care pot surveni în intervalul dintre cele două testări.
Validitatea internă a experimentului este afectată de aceste
surse străine de variaţie.

5.7 Controlul caracteristicilor sociale ale experimentului

5.7.1 Experimentul ca un context social

144
 O serie de autori ( Orne, 1962, Vadum şi Rankin, op.cit) au
abordat experimentul ca pe o situaţie socială. Ei au avut în vedere
inevitabilele interacţiuni care au loc între subiecţi şi experimentator,
între subiecţii înşişi în calitate de participanţi la experiment şi între
subiecţi şi cultura cărei îi aparţin precum şi deformările pe care aceste
interacţiuni le pot introduce într-un experiment.
Un exemplu clasic privitor la consecinţele acestor interacţiuni
asupra validităţii experimentului îl reprezintă aşa-zisul efect
Hawthorne. La uzinele cu acelaşi nume din SUA, în deceniul al treilea
al secolului trecut, s-a desfăşurat un experiment natural în care erau
măsurate efectele unor îmbunătăţiri ale condiţiilor de muncă asupra
productivităţii.
Manipulând aceste condiţii în calitate de variabile
experimentale cercetătorii au fost surprinşi să constate că
productivitatea creştea chiar când stimulentele erau retrase.
Ulterior cercetătorii au explicat aceste rezultate apelând la o
altă variabilă decât cele care au fost manipulate (pauze dese, orar
săptămânal redus, etc).
Creşterea productivităţii muncii, s-a datorat percepţiei
favorabile pe care personalul a avut-o faţă de aceste schimbări.
Rezultă că oamenii sunt sensibili şi reacţionează în mod specific faţă
de tratamentul şi atenţia specială pe care o primesc în calitate de
participanţi la experiment.
M. Orne (op.cit.) a dovedit în mod convingător că subiecţii se
comportă în timpul experimentelor altfel decât în situaţiile obişnuite.
Cel mai izbitor este faptul că ei acceptă o serie de sarcini plictisitoare
sau chiar periculoase pe care în situaţiile de viaţă curente nu le-ar
accepta.
El explică aceste comportamente prin influenţa exercitată de
cultura noastră care valorizează rolul cercetătorului şi al
experimentelor în progresul societăţii.
Atitudinile oamenilor faţă de experimente sunt puternic
influenţate de o serie de reprezentări sociale legate de ştiinţă. Una
dintre acestea este aceea că în timpul experimentelor subiectul este
protejat faţă de efectele nocive ale condiţiilor experimentale.
Ei manifestă, prin urmare o mare disponibilitate de a adopta
rolul de „buni subiecţi”, adică de a fi cooperanţi şi de a nu prejudicia
în vreun fel experimentul. În acest scop subiecţii inventează, pe baza
unui anumit „folclor”, creat în jurul experimentelor, o serie de ipoteze
legate de scopul experimentului şi de felul în care ar trebui să se
comporte pe durata lor.

145
 Indicii pe care în mod eronat subiecţii îi identifică într-un
experiment, indici pe baza cărora ei presupun anumite aşteptări din
partea experimentatorului în legătură cu participarea lor la experiment
şi în virtutea cărora ajung să se comporte într-un anumit mod, au fost
desemnaţi generic de Martin Orne drept caracteristici aşteptate
(caracteristics demand). Ele pot interfera cu efectele variabilei
independente mistificând rezultatele experimentului.
În acest sens este elocvent un experiment întreprins de Orne
si Scheibe (Vadum şi Rankin, 1998) în domeniul deprivării
senzoriale.
Ei au dorit să verifice dacă nu cumva unele dintre efectele
care sunt atribuite deprivării senzoriale se datorează de fapt
caracteristicilor aşteptate.
Autorii citaţi au implementat un plan cu grupuri independente.
Grupul experimental a fost supus la o serie de influenţe de tipul
caracteristicilor solicitate.
Astfel, în sala de testare erau ostentativ expuse pe o „măsuţă
de urgenţă” tot felul de medicamente şi accesorii medicale, iar
subiecţilor li s-a efectuat anamneza medicală. Subiecţilor nu li s-a
comunicat nimic altceva în legătură cu scopul experimentului, dar
toată atmosfera era ca şi cum subiecţii ar fi participat la un experiment
de deprivare senzorială.
Ei au fost introduşi, ulterior într-o altă sală unde „ condiţiile
de deprivare erau absente” iar subiecţii primeau la alegere o sarcină
care să îi ţină ocupaţi încă patru ore.
Subiecţii din grupul de control au primit un tratament identic
numai că lor li s-a spus că fac parte din grupul de control al unui
experiment de deprivare senzorială.
Variabila dependentă a constituit-o relatările subiecţilor
despre experienţele deosebite pe care le-au avut în timpul
experimentului. Comparaţia acestor relatări, pe cele două grupuri, a
confirmat ipoteza iniţială.
Ar mai trebui adăugat că rezultatele oricărui experiment pot fi
influenţate de „ecuaţia personală” a cercetătorului, prin faptul că, de o
manieră inconştientă comportamentul lui poate trăda faţă de
participanţi aşteptările sau chiar ipotezele experimentului, în forma
autoprofeţiei împlinite. Cu alte cuvinte el poate introduce
neintenţionat o serie de deformări datorită unor atitudini, preferinţe
etc. Ca urmare comportamentul lui poate sugera, fără să vrea, ca
subiecţii să se comporte în sensul care i-ar confirma astfel ipotezele
cercetării.

146
 Rezultă că toate cele trei efecte menţionate şi anume, efectul
Hawthorne, caracteristicile aşteptate, şi ecuaţia personală reprezintă
faţete ale comportamentului examinatorului: comportamentul
perceput de către participanţii la experiment şi anumite aspecte mai
puţin conştientizate ale comportamentului său manifest.
Controlul acestor efecte se poate realiza prin:
1) Standardizarea tuturor condiţiilor experimentale. Aceasta
înseamnă menţinerea constantă a unor evenimente, implicând
standardizarea comportamentului examinatorului pentru toate
grupurile participante la experiment, astfel încât acelaşi tip de
influenţe sau acelaşi grad de atenţie să fie dat atât grupului de control
cât şi celui experimental.
Uniformizarea conduitei experimentatorului se obţine prin:
Administrarea în grup a anumitor condiţii experimentale.
Când este posibil instructajele date subiecţilor vor fi înregistrate
anterior pe suport magnetic.
Asigurarea condiţiilor ca experimentatorul să nu cunoască ce
condiţie experimentală parcurge subiectul la un moment dat.
McBurney (op.cit.) menţionează un experiment propriu în care
altcineva înregistrase dacă subiecţii erau sau nu erau fumători.
Ulterior, odată cu finalizarea experimentului subiecţii au fost împărţiţi
în fumători şi nefumători în vederea studierii efectului fumatului
asupra sensibilităţii gustative.
Este interesantă ideea vehiculată de unii autori (Vadum şi
Rankin, op.cit.) că trebuie evitat acel tip de plan experimental unde
grupului de control nu i se aplică nici un tratament. Dimpotrivă, este
de dorit să i se aplice un tratament contrar celui aplicat grupului
experimental pentru a funcţiona acelaşi tip de relaţie care există între
experimentator şi grupul experimental.
2) Repartizarea subiecţilor la grupurile independente sau la
condiţiile experimentale prin tehnicile de randomizare, îndeosebi când
eşantionul este mare.
3) Controlul statistic. Are aici rolul de a evalua amploarea
deformărilor rezultatelor experimentului de către variabilele sociale
ale experimentului psihologic şi de a stabili nivelul de încredere care
trebuie acordat acestor rezultate.

5.7.2 Cerinţele de rol

147
 Se referă la deformarea comportamentului subiectului pe
durata experimentului ca urmare a modului propriu de înţelegere a
cerinţelor experimentului.
Am menţionat deja două forme ale comportamentul
disimulat pe durata desfăşurării experimentului :
(1) Disimularea în subiecţi cumsecade (good-subject
tendency), comportament determinat de ceea ce subiectul crede că
experimentatorul aşteaptă de la el ;
(2) Comportamentul în situaţia de evaluare. El are la bază,
potrivit lui Mc.Burney (op.cit.), aprehensiunea evaluării, adică
părerea participanţilor că toate experimentele implică diverse tipuri de
evaluări deghizate. De aici comportamentul subiecţilor de a fi mai
rapizi decât sunt în mod firesc, sau de a fi mai inteligenţi decât o
dovedesc în situaţiile reale.
Fireşte că aceste comportamente falsificatoare sunt
determinate de mecanisme psihice mult mai complexe în care
psihologia eului şi cea umanistă ar revendica implicarea
mecanismelor de apărare şi a imaginii de sine, după cum psihologia
cognitivă ar accentua contribuţia metacogniţiei, în autevaluările tacite
faţă de ceea ce subiectul crede că alţii aşteaptă de la el.
Următorul experiment este elocvent pentru acest tip de
deformare .
Subiecţilor hipnotizaţi într-o etapă anterioară, li s-a cerut să
arunce cu acid în faţa unei persoane care era protejată de un geam
invizibil.
Unui grup de control căruia în mod fals i s-a spus că va fi
hipnotizat i s-a cerut acelasi lucru. Şi aici cinci din şase subiecţi s-au
conformat cerinţei. Ulterior ei au relatat că s-au comportat astfel
deoarece au intuit că fuseseră luate măsuri de protejare a persoanei
ţintă.
Un alt experiment, citat de McBurney, este cel întreprins de
Milgram(1963) unde subiecţii erau determinaţi să creadă că
administrează, fără voia lor, şocuri electrice altor persoane iar marea
lor majoritate răspundea acestei cerinţe.
Observăm că subiecţii din ambele experimente s-au conformat
astfel propriei lor aşteptări cu privire la cerinţele unui experiment
psihologic.
Aşteptările de rol împreună cu tendinţa de a fi un bun subiect
îl pot determina pe participant să se comporte ca şi când nu ar intui
scopul adevărat al experimentului, chiar când acesta este foarte
transparent pentru el. El adoptă în calitate de subiect un comportament

148
de tipul “ca şi când“ nu ar cunoaşte adevăratul scop al experimentului
deoarece nu vrea să îl supere pe experimentator.
Sunt utilizate mai frecvent următoarele strategii de limitare a
efectelor cerinţelor de rol:
1) O primă strategie este aceea de a masca pentru subiect
scopul adevărat al experimenului. Se utilizează un pretext fals care să
pară cât mai plauzibil. Totuşi există fie riscul de a modifica
comportamentul într-o direcţie neconvenabilă pentru experiment,
contrazicând ipoteza cercetării, fie de a încălca etica profesională. La
acesta se mai adaugă faptul că subiecţii dispun deja de unele
informaţii despre experimente care le creează un anumit montaj faţă
de experimentul la care participă, încât este dificil de găsit acel pretext
care să ascundă de o manieră credibilă adevăratul scop al
experimentului.
2) O altă strategie constă în a împărţi experimentul în două,
astfel încât datele să fie obţinute din două locuri diferite, subiecţii
fiind astfel lipsiţi de perspectiva întregului, şi implicit de scopul
adevărat al cercetării. Astfel într-o primă fază, subiecţilor li se
determină cu un test potrivit aptitudinea verbală. În adoua fază a
experimentului, la testrea aptitudinii tehnice participă doar subiecţii cu
performanţe medii fără să cunoască crieteriul după care au fost
selecţionaţi.
3) O a treia strategie menţionată de McBurney constă în a
apela la măsurători al căror sens nu poate fi ghicit de subiect cum ar fi
cazul comportamentelor neverbale pentru experimentele privind
interacţiunile sociale (cât de aproape stau interlocutorii, dacă se
privesc în ochi, etc.).
4) O ultimă cale de contracarare a efectului cerinţelor de rol o
constituie realizarea experimentului fără ca subiecţii să fie conştienţi
de acest fapt. Este cazul experimentelor în care sunt studiate efectele
locurilor de şedere asupra interacţiunilor sociale.

149
150
 CAPITOLUL 6

DESFĂŞURAREA EXPERIMENTULUI

Unul dintre obiectivele majore ale experimentului ştiinţific

este acela al verificării empirice a ipotezelor deduse din teorii
ştiinţifice. Ipotezele sunt explicaţii provizorii ale unor fenomene
observate sau răspunsuri date cu anticipaţie la probleme generate pe
cale deductivă de teoriile psihologice existente.
Verificarea ipotezei constituie fondul experimentării care se
desfăşoară ca un proces plurifazic implicând o serie de paşi. Există
mici deosebiri în modul în care diferiţi autori prezintă aceste etape.
Deosebirile ţin mai degrabă de accentuarea unei etape sau a alteia sau
de nuanţări care sunt expresia unor preferinţe sau experienţe personale
în domeniul cercetării ştiinţifice. Este posibil ca funcţie de o serie de
factori cum sunt complexitatea problemei de cercetat, experienţa
cercetătorului, mijloacele disponibile, etc., unele dintre aceste etape să
ocupe spaţii inegale în economia generală a cercetării, iar unele
subetape să fie omise în întregime.
Am putea îngloba toate fazele pe care le poate parcurge un
experiment în trei mari etape: etapa pregătitoare, etapa derulării
experimentului şi etapa de valorificare a rezultatelor.
Etapa de derulare a experimentului constă în principal în
controlul variabilelor, în efectuarea observaţiilor şi în consemnarea
datelor.
Deoarece problemelor complexe ale controlului le-am dedicat
un întreg capitol, pentru a evita unele repetări supărătoare pentru
cititor, am evitat reluarea acestei teme în contextul capitolului şase.

6.1 Alegerea problemei de cercetat

Este un punct de vedere larg acceptat de oamenii de ştiinţă că

punerea corectă a problemei înseamnă mai mult de jumătate din
efortul ştiinţific necesar soluţionării ei. Descifrarea mecanismelor
psihice implicate în această fază prezintă un interes major pentru
psihologii interesaţi de intensificarea creativităţii ştiinţifice. Pentru a
151
înţelege procesualitatea psihică implicată în această fază au fost emise
ipoteze dintre cele mai diverse, unele accentuând importanţa efortului,
a travaliului raţional, altele punând mare preţ pe mecanismele
preconştiente, pe factorii de hazard, etc.
Nu este scopul acestei lucrări să se ocupe de problemele
creativităţii. Neîndoielnic însă este faptul că, în creativitatea ştiinţifică
şi de altfel în orice formă de creativitate, sunt implicaţi atât factori
cognitivi cât şi factori energetico dinamici, emoţionali şi
motivaţionali.

6.1.1 Activarea optimă

Doar cine nu a fost în situaţia de a începe un studiu sau o

cercetare nu ştie câtă emoţie, câtă încordare sunt implicate în alegerea
temei, în formularea ipotezelor, în alegerea metodologiei potrivite.
Ulterior, nivelul de activare neuropsihică se autoreglează în raport cu
dificultatea problemelor. Prin urmare anxietatea şi frustrarea pe care
studenţii o încearcă în alegerea temelor pe care urmează să le trateze
în referatele lor semestriale sau în lucrările de licenţă nu este străină
nici cercetătorilor experimentaţi.
Aşa cum remarcă Vadum şi Rankin (1998) tratatele de
metodologia cercetării sau de filosofia ştiinţei se preocupă de ultimele
etape ale cercetării ştiinţifice privind verificarea ipotezelor şi rareori
se apleacă asupra travaliului implicat în identificarea problemelor de
cercetat şi în elaborarea ipotezelor. Fazele incipiente ale cercetării sunt
de obicei explicate prin apelul la o serie de procese iraţionale
(inspiraţie creativă, noroc) care de fapt joacă un rol minor în
creativitatea ştiinţifică. Mai degrabă procesele logice şi raţionale,
implicate în viaţa de zi cu zi, sunt cele care de fapt concură la
rezolvarea problemelor ştiinţifice. Una din caracteristicile de bază ale
oamenilor de ştiinţă este curiozitatea intensă faţă de problemele
specifice domeniului lor de specializare. Ea susţine desfăşurarea unei
munci de durată, care cere efort, dăruire şi perseverenţă mai ales când
rezultatele aşteptate întârzie să apară.

6.1.2 Sesizarea faptului ştiinţific

152
 Abordarea corectă, încă din faza iniţială, a unei probleme de
cercetat aduce în actualitate pregătirea teoretică anterioară consolidată
pe durata şcolarităţii şi alimentată continuu de educaţia permanentă.
Sesizarea unei probleme care merită să fie cercetată este posibilă pe un
teren de solidă cunoaştere a domeniului respectiv. De fapt sesizarea
unui fenomen a cărui cercetare poate să sporească nivelul cunoaşterii
este posibilă pe un fond larg şi bine structurat de cunoştinţe. A observa
nu înseamnă doar a detecta un fenomen ci şi a-l recunoaşte şi interpreta
prin operaţiile de clasificare şi categorializare, posibile tocmai graţie
unor informaţii solide în domeniul cercetat. Receptivitatea
cercetătorului faţă de aspecte care scapă de obicei observatorului comun
este una enculturată, educată şi antrenată.

6.1.3 Informarea şi documentarea

Vadum şi Rankin, (op. cit.) consideră că abilitatea de sesiza corect

o problemă de cercetat poate fi stimulată de o serie de condiţii:

o Cercetarea literaturii de specialitate.

o Restrângerea graduală a problematicii abordate de la o
lectură, la început generală, despre teorii şi metode de
cercetare, consacrate domeniului de interes, către
problema care urmează a fi abordată experimental.

Există o serie de instrumente de informare selectivă în

legătură cu o anumită tematică. Unul dintre acestea este Psycological
Abstracts (Rezumate ale articolelor de psihologie), revistă lunară
editată de APA care Apare din 1927. Alte două instrumente,
PsychINFO şi PsychLIT apar pe suport electronic, pot fi accesate pe
internet şi permit identificarea articolelor apărute în revistele de limba
engleză, articole care tratează o anumită problematică. Referinţe mult
mai ample despre aceste surse se găsesc în D. H. Mc Burney (1983),
Vadum şi Rankin (1998).

o Documentarea ştiinţifică reprezintă calea deductivă de

elaborare a ideilor ştiinţifice, respectiv a ipotezelor
cercetării.
o Efectuarea propriilor observaţii ştiinţifice. Această
modalitate, mai ales pentru începători, urmează în

153
 mod logic etapei de documentare. Ea reprezintă în
ştiinţă calea inductivă de cunoaştere.
o Abilitatea de a sesiza fapte care de obicei scapă
observaţiei obişnuite este posibilă dacă observatorul
se detaşează de unele prejudecăţi, clişee care pot
masca aspectele semnificative. Experimentele lui Carl
Dunker (1945) privind condiţiile care facilitează
găsirea soluţiei la diferite sarcini experimentale care
antrenau fixitatea obiectuală (Subiectul nu întrezărea
o nouă utilitate a obiectului care ar fi condus la
soluţionarea problemei, datorită unei utilităţi
consacrate de experienţa trecută) au arătat importanţa
inducerii de către experimentator a unui montaj,
contrar celui provocat de utilitatea „consacrată”. El le
spunea subiecţilor când nu întrezăreau soluţia
problemei, „Nu fiţi orb!). Vadum şi Rankin (1998)
propun studenţilor care debutează în cercetarea
psihologică autoinducerea unui astfel de montaj.
o Luarea în considerare a unor ipoteze alternative în
explicarea datelor de observaţie.
o Abordarea unor aspecte obişnuite, familiare dintr-o
perspectivă nefamiliară, asemenea copilului care se
minunează de orice. Multe fapte comune ascund
aspecte esenţiale pentru înţelegerea unui anumit
fenomen .
o Abordarea unor fapte neobişnuite prin raportarea la
ceea ce ne este familiar cunoscut.
o Deschiderea la serendipitate.
o Utilizarea teoriilor în generarea ideilor noi. O teorie
ştiinţifică este euristică dacă permite derivarea prin
deducţie a unor noi ipoteze.
o Explorarea analogiilor şi metaforelor. „Metaforele
sunt figuri de stil bazate pe analogii care se aplică
obiectelor şi evenimentelor la care , în mod obişnuit
nu se aplică”. (Vadum şi Rankin, op.cit., p.274). În
ştiinţă ele servesc proceselor de modelare. Modelele
reprezintă o modalitate eficientă de transfer a ceea ce
cunoaştem într-un domeniu asupra unor fenomene pe
care urmează să le investigăm. Ele facilitează
emiterea de noi ipoteze.
o Focalizarea atenţiei pe fapte neobişnuite. Anomaliile
comportamentale, de exemplu, pot facilita înţelegerea
154
 unor fenomene, prin faptul că ilustrează de o manieră
radicală regularităţi dificil de sesizat în condiţii
obişnuite.
o Căutarea golurilor în cunoaştere. Teoriile ştiinţifice,
rapoartele de cercetare conţin unele imperfecţiuni care
pot fi datorate limitelor cunoaşterii în domeniul
respectiv. Sesizarea lor poate conduce la emiterea
unor noi ipoteze şi la elaborarea unor noi teorii
ştiinţifice.
o Adoptarea unei atitudini sceptice în legătură cu unele
descoperiri, metode sau interpretări. Calea raţională în
ştiinţă a fost inaugurată de R. Descartes, filosof
francez, care în cartea sa celebră „Discurs despre
metoda de a ne conduce bine raţiunea şi de a căuta
adevărul în ştiinţe”, apărută în 1637 (în româneşte,
1990, Ed. Acad.), propune aşa-zisa îndoială metodică,
atitudine cognitivă, menită să spulbere dogmele şi să
nu ia ca adevărate decât faptele dovedite pe cale
deductivă. O atitudine sceptică, plină de
discernământ, care supune verificării ştiinţifice
metodele şi rezultatele predecesorilor este o bună cale
de elaborare a noi ipoteze ştiinţifice.
o Îmbunătăţirea aparatelor, tehnicilor de măsurare şi
procedurilor poate conduce la deschiderea unor noi
orizonturi în cercetare. Este elocvent cazul imageriei
corticale bazate pe rezonanţa magnetică prin care
poate fi studiată specificitatea funcţionării corticale în
anumite tipuri de sarcini experimentale.
o Focalizarea pe probleme practice.

În general sursa de inspiraţie pentru noile idei în ştiinţă sunt

fie problemele puse de societate fie problemele personale. Vadum şi
Rankin (op.cit.), citând o serie de autori, consideră că nouă din zece
(cercetători nn) sunt social sau personal implicaţi în temele pe care le
studiază.
Un alt autor, D Schultz (1990) consideră că dezvoltarea unei
anumite teorii a personalităţii este motivată de anumite evenimente
din biografia teoreticianului respectiv.
Identificarea unui domeniu de interes în cercetare este urmat
de îngustarea acestuia prin focalizarea pe o întrebare care este testabilă
privitor la relaţia care ar putea exista între variabilele luate în
considerare. Cu alte cuvinte este necesar ca ipoteza să fie cât mai
155
precis formulată şi să vizeze o relaţie cât mai specifică între variabile,
aceasta fiind o garanţie că planul experimental va fi îndeajuns de
simplu pentru a permite o verificare riguroasă a ipotezei de lucru.
Uneori alegerea problemei, care poate ulterior să angajeze
munca de o viaţă, are loc aleator prin observarea întâmplătoare a unui
fapt semnificativ sau prin sesizarea unor implicaţii sau lacune ale unei
lucrări ştiinţifice.

6.1.3.1 Consultarea surselor teoretice

De mare folos în întocmirea unui plan de lecturi sunt:

 consultarea bibliografiei prezentată la finalul unor cărţi şi

manuale care acoperă o vastă arie problematică;
 consultarea unor instrumente de documentare.
Psychological Abstracts (Rezumate de psihologie, buletin
editat de A.P.A. (Asociaţia Americană de Psihologie)
conţine rezumate ale articolelor din prestigioase reviste de
psihologie, rezumate clasificate pe tematici. Conţine
referinţe despre articole şi cărţi, precum şi sursele
bibliografice care le-au citat. În felul acesta este posibil ca
alegând un subiect să refacem „istoria” unei idei, modul
cum aceasta a evoluat. Se poate începe cu oricare articol şi
se poate vedea dacă acesta este citat apoi de către
altcineva, şi dacă articolul care l-a citat este ulterior
comentat de alţi autori şi tot aşa mai departe; Social
Science Citation Index (Indexul citărilor dinştiinţele
sociale). Acest instrument suplineşte o carenţă a revistei
Psychological Abstracts, anume ne dă posibilitatea să
urmărim modul în care comunitatea ştiinţifică a tratat o
anumită temă, fără să rătăcim prin articole care nu
prezintă relevanţă pentru tema care ne interesează.

În citirea unui articol trebuie mai întâi să ne focalizăm pe

rezumatul introductiv (Abstact) pentru a afla care sunt principalele
poziţii teoretice, problemele controversate şi ce soluţii au fost propuse.
De asemenea, este important să ştim care probleme sunt
nerezolvate pentru că acestea pot constitui aria în care să ne
desfăşurăm propriile experimente. În continuare ne interesăm de
rezultatele şi concluziile articolului, urmând ca apoi să intrăm în
detaliile cercetării propriu-zise. Este important ca înainte de a
aprofunda articolul să avem o imagine de ansamblu asupra problemei

156
pe care acesta se focalizează şi de asemenea asupra modului în care
această problemă a fost soluţionată sau asupra modului în care autorul
a încercat să o soluţioneze.
Parcurgerea conţinutului articolului ne ajută să sesizăm unele
imperfecţiuni legate de metodă sau omiterea unor importante aspecte.
Este important să procedăm la o preluare critică, plină de
discernământ a ideilor şi concluziilor articolului pentru a ne contura,
astfel, un punct de vedere original.

6.2 Alegerea metodei şi a procedurilor

În alegerea eşantionului, a instrumentelor de înregistrare şi de

măsurare a variabilei dependente, a valorilor variabilei dependente,
literatura privitoare la tema cercetată oferă suficiente informaţii.
McBurney (op. cit.) recomandă ca începătorii să urmeze procedurile
standard prezentate în aceste surse, abaterile de la ele urmând să aibă
un motiv bine justificat.
Acelaşi autor consideră că toate aceste alegeri trebuie să fie
ghidate de ideea că cea mai bună opţiune trebuie să conducă la o
testare cât mai riguroasă a ipotezei şi la obţinerea unor date
experimentale care să poată fi abordate statistic.
Procedura este un termen cu o sferă de cuprindere mai mică
decât metoda. Ea se referă la paşii întreprinşi de experimentator pentru
a transpune în practică modelul experimental. Se trece de la un plan
mintal, logic la unul real care se desfăşoară în laborator. Procedura are
aspectul unui protocol, adică a unei liste în care sunt înşiruite etapele
experimentului.
Sunt utilizate diferite tipuri de evaluare, de tip creion hârtie, a
dispoziţiei, atitudinilor, abilităţilor, intereselor, etc. Sursele de
procurare a acestor instrumente sunt:

o firmele specializate în difuzarea testelor psihologice;

o reviste ştiinţifice. Unele articole conţin instrumentele
care au fost utilizate în cercetare. Ele sunt date de
autor cu scopul replicării de către alţi autori a
rezultatelor sub denumirea de „ teste nepublicate”
(unpublished tests);
o propria inventivitate a cercetătorului.

În SUA există Institutul Buros, înfiinţat în 1939 de către

Oscar Buros, institut care se ocupă cu furnizarea de informaţii despre
157
instrumentele de măsurare şi evaluare psihologică. El editează încă de
la înfiinţarea sa „Anuarul instrumentelor de măsurare mentală” (The
Mental Mesurements Yearbook), căruia ulterior i s-a adăugat un
supliment „The Suppliment of the Mintal Mesurements Yearbook cu
apariţie bianuală. Adresa pe Internet a acestui institut este
(WWW.unl.edu/buros).

6.3 Definirea condiţiilor experimentale

Condiţia experimentală se referă la situaţia cu caracter

stimulant, creată artificial prin modificarea într-un mod definit a
variabilei independente. Cea mai simplă condiţie experimentală este
aceea a absenţei sau prezenţei unei variabile cum este întărirea
alimentară în experimentele pe animale mici. Altele, cum este cazul
experimentării senzaţiilor kinestezice, necesită mai multe valori ale
variabilei independente, respectiv mai multe valori ale unghiului sub
care mâna este rotită în jurul unui punct fix pe care se sprijină cotul
braţului.
Pentru experimentele în care variabila independentă este
modificată de-a lungul a mai multor valori şi în care subiecţii trec prin
toate condiţiile experimentale McBurney (op. cit.) formulează
următoarele principii privind alegerea valorilor stimulilor:

 Banda valorilor stimulilor să fie rezonabil de largă, pentru

a cuprinde toate zonele reprezentative ale relaţiei
matematice dintre valorile variabilei independente şi ale
celei dependente. Valorile stimulului trebuie să fie pe cât
posibil cursive, adică una după alta pentru a nu fi posibilă
omiterea nici unei condiţii semnificative. Cu alte cuvinte
valorile alese trebuie să constituie un eşantion
reprezentativ al tuturor valorilor posibile ale variabilei
independente. Problema care se pune este aceea a naturii
intervalelor dintre valori, anume dacă sunt egale sau după
ce regulă să fie constituite. Alegerea tipului de interval,
egal sau bazat pe o rată de creştere, proporţională sau
logaritmică trebuie să conducă la sesizarea tuturor
relaţiilor dintre variabila independentă şi cea dependentă.
Altfel, inferenţele efectuate pe baza unor aspecte lacunare
a relaţiilor dintre variabile vor fi eronate. Bineînţeles, este
vorba de acele relaţii a căror formă grafică este alta decât
o linie dreaptă.

158
  Pentru a nu putea fi reţinuţi, stimulii ar trebui prezentaţi,
dacă nu toţi odată într-o sesiune, atunci cel puţin şapte,
aceasta fiind limita recunoscută a volumului memoriei de
scurtă durată.

6.4 Alegerea subiecţilor

Alegerea subiecţilor este dictată de două considerente de bază.

Primul ţine de faptul că unele experimente dictează ele însele ca
procedurile să nu poată fi aplicate decât pe animale. De asemenea
pentru a face rezultatele comparabile nu este bine să se apeleze la alte
feluri de subiecţi decât cei care au fost utilizaţi în experimente care
constituie puncte de referinţă în domeniu. De asemenea, chiar în cazul
experimentelor pe animale schimbarea speciei ridică serioase
probleme legate de întreţinerea lor. Al doilea considerent este legat de
costurile pe care le implică plata subiecţilor umani, motiv care explică
de ce studenţii de la psihologie sunt cel mai adesea preferaţi ca
subiecţi. În S.U.A. studenţii din anul al doilea (sophomores) primesc
credite suplimentare dacă participă la experimente psihologice.

6.5 Selecţia subiecţilor

Subiecţii trebuie să participe voluntar la experimente.

După proiectarea planului experimental următorul pas îl
constituie recrutarea subiecţilor care vor participa la experiment.
Aceasta se realizează prin două procedee clasice: eşantionare aleatoare
şi eşantionare prin consimţământ. Eşantionarea întâmplătoare este
preferată în cercetările a căror rezultate se intenţionează a fi
extrapolate la întreaga populaţie din care a fost admişi subiecţii.
Recrutarea subiecţilor pe bază de consimţământ este de obicei
efectuată pentru cercetările laborator. Din păcate rezultatele nu pot fi
aplicate, în mod riguros, deci pe baza estimării erorii, la întreaga
populaţie.
Recrutarea subiecţilor trebuie efectuată pe criterii aleatoare
astfel încât toţi indivizii din populaţia ţintă să aibă şanse egale de a fi
aleşi. Este adevărat că uneori sub caracterul întâmplător al recrutării
unor subiecţi se ascund o serie de variabile care pot afecta în mod
serios rezultatele cercetării.

159
 Există în literatura de specialitate o întreagă dispută dacă
voluntariatul este într-adevăr un criteriu aleatoriu de constituire a
eşantionului experimental. Voluntariatul poate să mascheze o serie de
constrângeri în virtutea cărora unele persoane participă la experiment
(la studenţi nevoia de a-şi ameliora situaţia şcolară, la alte persoane
nevoia de câştig, etc.).

6.6 Dimensionarea optimă a eşantionului

O altă problemă este aceea a mărimii eşantionului. Ce reguli

funcţionează în psihologia experimentală pe baza cărora putem decide
mărimea eşantionului ?
Există un principiu potrivit căruia cu cât eşantionul
experimental este mai mare, cu atât sunt mai mari şansele ca toate
categoriile de subiecţi existente în populaţia ţintă să se regăsească în
eşantionul utilizat în experiment. Aceasta, alături de altele, constituie
o condiţie importantă în obţinerea unor date experimentale de un
anumit grad de precizie. Totuşi, experimentatorul trebuie să găsească
un echilibru între nivelul de precizie a experimentului şi costurile pe
care desfăşurarea acestuia le presupun, costurile fiind determinate,
alături de alte condiţii, de mărimea eşantionului.
Mărimea eşantionului este locul de intersecţie al preciziei
celei mai înalte obţinută cu costurile cele mai mici.
Problematica eşantionării cuprinde încă două aspecte la fel
de importante, anume eşantionul de stimuli sau condiţii experimentale
şi volumul de măsurători ale variabilei dependente. În ambele cazuri
asigurarea unei bune reprezentativităţi a colecţiei reale de valori
constituie o condiţie esenţială a validităţii experimentului.
În cazul eşantionului de valori ale variabilei independente
(stimulului), experimentatorul trebuie să “decupeze” un segment
suficient de mare care să fie cât mai relevant pentru modalitatea reală
de manifestare a acelei variabile. De pildă pentru a investiga memoria
de scurtă durată după metoda Brown-Peterson ar trebui să alegem
durate ale retenţiei cuprinse între 3 şi 18 secunde. Acest fapt este
esenţial în determinarea cât mai exactă a relaţiei dintre variabilele
planului experimental, respectiv a relaţiei dintre intervalele scurse
între memorarea silabelor fără sens şi redare, pe de o parte şi calitatea
redării pe de altă parte. Mai trebuie adăugat că aceste valori ar trebui
să fie spaţiate astfel încât să nu fie omise aspecte relevante ale relaţiei
investigate, mai ales când aceasta este nelineară.

160
 Privitor la eşantionul optim de măsurători efectuate la nivelul
variabilei dependente, în concordanţă cu cele spuse în § 5.3.3, mai
trebuie menţionat că testele psihologice sunt, prin definiţie, eşantioane
reprezentative ale comportamentului investigat. Când sunt utilizate
alte tehnici de măsurare această condiţie rămâne la fel de stringentă.

6.6.1 Mărimea eşantionului funcţie de puterea testului statistic

Jersey Neyman şi Egon Pearson (citaţi de Vadum şi Rankin,

1998) au introdus noţiunea de putere a testului statistic prin care au
înţeles probabilitatea unui plan experimental de a conduce la concluzii
corecte. Puterea unui plan experimental depinde simultan de numărul
subiecţilor incluşi în grupul experimental şi în cel de control, de
mărimea efectelor produse de variabila independentă asupra
variabilelor comportamentale, de abaterea standard a efectelor, etc.
În analiza unui plan experimental se ţine seama de două
caracteristici: sensibilitatea experimentului şi puterea testului statistic.
Sensibilitatea semnifică probabilitatea ca un experiment să detecteze
efectele variabilei independente dacă acestea într-adevăr există.
Puterea este caracteristica unui test statistic de a respinge
ipoteza de nul atunci când acesta este într-adevăr falsă. Ea se defineşte
în relaţie cu eroarea de tip II despre care am spus, în § 5.4.5, că
înseamnă incapacitatea de a respinge ipoteza de nul atunci când
aceasta este falsă. Aceasta înseamnă că puterea este inversul erorii de
tip II. Ea este notată fie în procente fie ca număr zecimal. Această
relaţie poate fi exprimată matematic astfel:

Puterea testului statistic = 1 – eroarea de tip II

Planurile cu măsurători repetate sunt mai sensibile şi permit

teste statistice mai puternice decât planurile cu grupuri independente,
deoarece au erori de variaţie mai mici (Variaţiile intraindivid sunt mai
mici decât deosebirile între indivizi).
Puterea unui test statistic este condiţionată de trei factori care
interacţionează între ei: nivelul semnificaţiei statistice, mărimea
efectelor variabilei independente şi mărimea eşantionului. Mărimea
eşantionului este factorul cel mai la îndemâna experimentatorului
pentru a controla puterea testului statistic. În acelaşi timp, aşa cum
vom vedea mai departe, mărimea eşantionului poate fi stabilită
plecând de la anumite exigenţe privind puterea testului statistic.

161
 În general se optează pentru o putere a testului statistic de
peste 80%. Într-un plan experimental riguros realizat, sensibil, pot fi
sesizate cele mai mici efecte ale variabilei independente care în
condiţii experimentale mai puţin riguroase ar putea rămâne
neobservate.
În proiectarea unui experiment ar trebui să plecăm de la o
anumită estimare a mărimii efectelor produse de variabila
independentă asupra variabilei dependente. Acest lucru este posibil
consultând datele publicate despre experimente efectuate în domeniul
care ne interesează sau efectuând un studiu pilot. Ambele procedee ne
oferă doi parametri de care avem absolută nevoie, diferenţa medie şi
abaterea standard. Mărimea efectului, respectiv magnitudinea
diferenţei între grupul experimental şi cel de control, notată cu d, se
poate calcula cu formula d = Md – As, unde: Md este media
diferenţelor observate iar As este abaterea standard (Vadum şi Rankin,
1998). Această metodă poartă numele de media standardizată a
diferenţelor sau metoda Cohen.
Shaugnessey et. al. (op. cit.) consideră că aşa-zisa analiză de
putere a unui experiment trebuie efectuată încă din faza de proiectare
a planului. În acest scop autorii propun următorul algoritm cu doi paşi:
o Estimarea mărimii efectelor variabilei independente
pe baza consultării rezultatelor unor experimente în
care a fost implementată variabila care ne interesează.
Este vorba de a anticipa dacă efectele variabilei
manipulate experimental vor fi greu sesizabile (efecte
mici), mediu sau uşor detectabile (efecte de mărime
mare).
o Alegerea din tabele de putere a mărimii eşantionului
necesară detectării efectelor estimate.

6.6.2 Mărimea eşantionului funcţie de mărimea efectelor

Noţiunea de mărime a efectelor a fost teoretizată de J. Cohen

(1988), ca pe un raport între varianţa intergrup şi varianţa intragrup.
Această temă este tratată pe larg în § 6.9.1.4
Cohen a prezentat mărimea eşantionului ca pe o funcţie a
mărimii efectelor, parametru pe care l-a împărţit în trei niveluri: efecte
de mărime redusă, efecte medii şi efecte de mărime mare. Pentru un
experiment având implementată o variabilă independendentă cu trei
niveluri este nevoie de un eşantion :

162
  de 30 de subiecţi pentru a surprinde efecte
mari;
 de 76 de subiecţi pentru efecte medii;
 de 464 de subiecţi pentru a detecta cele mai
mici
cte.
Efectele cele mai mici sunt sesizate de testele statistice cele mai
puternice (Shaughnessey, et. al., op. cit.)
Între puterea testului statistic şi numărul de subiecţi există o
relaţie logaritmică.
Pentru o anumită magnitudine a efectelor şi pentru o anumită
putere a testului statistic rezultă un număr optim de subiecţi. Aceste
relaţii matematice sunt de obicei prezentate în formă grafică.

100 D=0.50
90
80
70
60
50
40
30
20
10
0 50 100 150

Figura 18. Mărimea eşantionului funcţie de

puterea şi de magnitudinea efectului

Astfel, pentru un efect de mărime medie şi pentru o forţă a

testului statistic de 80% rezultă un număr de 65 de subiecţi per grup.
Pe o aceeaşi curbă, corespunzătoare unui anumit efect estimat, cu cât
alegem un control mai puternic cu atât este necesar un număr mai
mare de subiecţi. De asemenea, putem obţine un plan mai puternic cu
un număr mai mic de subiecţi per grup cu cât efectul estimat este mai
mare, respectiv cu cât validitatea internă este mai mare.

163
 6.6.3 Mărimea eşantionului
funcţie de eroarea standard a mediei

McBurney (op. cit.) tratează problema stabilirii numărului de

subiecţi care să fie cuprinşi în experiment în relaţie cu eroarea
standard a măsurătorii. În formula următoare  x este eroarea
standard a mediei, iar  x este abaterea standard a măsurătorilor
variabilei dependente.

x
x =
N
Se observă că pentru a reduce eroarea standard a mediei la
jumătate ar trebui să dublăm rădăcina pătrată a numărului de subiecţi
ceea ce echivalează, de fapt, cu a mări de patru ori numărul de
subiecţi.
Pornind de la diferite valori ipotetice ale abaterii standard şi
ale abaterii standard a mediei se poate obţine o infinitate de curbe ca
reprezentări grafice ale formulei matematice de mai sus.
Pentru o colecţie de valori ale variabilei dependente având
abaterea standard de 3.16, se poate obţine, pentru relaţia eroarea
standard a mediei – număr de subiecţi, o funcţie logaritmică. Potrivit
acestei relaţii, o eroare standard a mediei egală cu unitatea poate fi
atinsă de un eşantion de aproximativ 10 subiecţi.

164
Eroarea standard a mediei

0 10 40 160
Număr subiecţi

Figura 19. Relaţia dintre precizia experimentului şi mărimea

Eşantionului. Adaptare după McBurney (op.cit)
 Optim

Pentru a reduce eroarea la jumătate ar trebui mărit de patru ori

numărul de subiecţi, adică ar trebui un eşantion de 40 de subiecţi.
Graficul care descrie această funcţie evoluează aproape asimptotic cu
abscisa pentru eşantioane mai mari de 160 de subiecţi, ceea ce
înseamnă că dincolo de această dimensiune sporurile în precizia
experimentelor sunt nesemnificative chiar dacă dublăm numărul de
subiecţi. Bineînţeles, relaţia precizie-număr de subiecţi este valabilă
numai pentru colecţii de date cu abaterea standard egală sau apropiată
de valoarea 3.16.

6.7 Construirea propriului chestionar ca instrument de cercetare

În construcţia chestionarului, ca instrument de cercetare, este

esenţială alegerea de la început a tipului de întrebări. Vor fi acestea cu
răspuns deschis sau cu răspuns închis, la alegere?
Întrebările cu răspuns deschis solicită subiecţilor să
construiască propriul răspuns. Cele cu răspuns închis presupun
alegerea răspunsului dintre alte câteva răspunsuri care sunt date, în
acelaşi număr, pentru fiecare întrebare. În cazul acestor întrebări,
cercetătorul trebuie să construiască o schemă de răspuns cu toate
variantele care au relevanţă pentru variabila dependentă măsurată.
Este evident că un astfel de demers presupune o documentare serioasă

165
în legătură cu anxietatea şi cu eventualele operaţionalizări ale acestei
noţiuni care au fost întreprinse în alte cercetări.
De exemplu, variabila dependentă măsurată ar putea să fie
nivelul anxietăţii induse de dificultatea sarcinii experimentale. La
întrebarea, „Aveţi suficiente rezerve de energie pentru a face faţă
situaţiilor dificile?” există mai multe răspunsuri posibile, dar unele, ca
cele care urmează, nu ar avea relevanţă pentru scopul cercetării:

1. Nu am reflectat niciodată suficient asupra acestui fapt.

2. Nu-mi dau seama.
3. Nu îmi amintesc să fi avut situaţii dificile, etc.

Dimpotrivă, răspunsuri ca cele care urmează, construite pe

criteriul frecvenţei ne oferă posibilitatea de a evalua simptomatologia
anxioasă:

1. Întotdeauna
2. Uneori
2 3. Rareori
3
Întrebările cu răspuns deschis sunt utile fie atunci când există
mult prea multe variante de răspuns, fie ca un stadiu incipient al
construirii unei scheme de răspuns, când se inventariază repertoriul
răspunsurilor posibile la o anumită categorie de subiecţi.
Întrebările cu răspuns deschis prezintă avantajul obţinerii unor
informaţii foarte variate dar şi dezavantajul că implică serioase
dificultăţi de cuantificare în vederea evidenţierii anumitor modele
comportamentale sau atitudinale la subiecţii investigaţi.
În general forma răspunsurilor închise poate să varieze de la
un chestionar la altul. Funcţie de obiectivele urmărite în cercetare
formatul răspunsurilor poate cuprinde răspunsuri exhaustive de tipul
„DA – NU”, „Acord-Dezacord” etc. Creşterea preciziei măsurătorii
poate fi realizată dacă se utilizează diferite scări de evaluare. Acestea
pot varia funcţie de criteriul general de evaluare care poate fi criteriul
frecvenţei comportamentului (vezi mai sus), criteriul importanţei
(foarte mică, medie, mare, foarte mare), criteriul probabilităţii (foarte
limitată, limitată, moderată, mare, foarte mare, etc). Scările de
evaluare pot fi diferite în privinţa numărului de gradaţii care pot fi de
trei, cinci, şapte, nouă. Sunt preferate numerele impare deoarece
permit o reprezentare mai exactă a mijlocului scării unde se situează
valorile medii. În cazul chestionarelor mai elaborate, gradaţiilor de pe
scară li se ataşează descripţii sau ancore care permit o evaluare mai

166
fină de către persoanele fără antrenament în utilizarea acestor
instrumente de evaluare.
Dintre întrebările cu răspuns închis se detaşează cele cu
alegere forţată. Acestea controlează foarte eficace tendinţele
subiecţilor de falsificare a răspunsurilor.
În multe situaţii, când sunt cercetate aspecte delicate cum sunt
cele privind consumul de droguri sau comportamentele antisociale,
obţinerea cooperării subiectului implică măsuri speciale pentru
asigurarea de o manieră, „vizibilă” pentru subiect, a confidenţialităţii
răspunsurilor la chestionar. Un tip de chestionar care are astfel de
facilităţi a fost realizat de Stanley Warner în 1965 (Vadum şi Rankin,
1998). El este prevăzut cu un sistem de răspuns care permite păstrarea
secretului dat de fiecare subiect dar permite calculul procentului de
subiecţi dintr-un lot care au dat un anumit tip de răspuns.

6.8 Pretestarea

Este un experiment la scară redusă cu rolul de a încerca planul

şi procedurile. Odată cu el se întrevăd unele dificultăţi şi se elimină o
serie de imperfecţiuni la nivelul planului experimental şi al procedurii.
Cu cât se investeşte mai mult timp în această fază cu atât creşte
precizia experimentului pentru că trebuie precizat, calea principală de
a creşte exactitatea datelor obţinute nu depinde doar de mărimea
eşantionului ci în primul rând de organizarea judicioasă şi de derularea
riguroasă a procedurii.

6.9 Valorificarea şi interpretarea datelor experimentale

Evaluarea consecinţelor unui experiment se bazează pe

descrierea rezultatelor sale. Aceste rezultate sunt de obicei obţinute
pe eşantioane care au fost extrase din populaţia generală. Ele fac
obiectul inferenţelor statistice prin care efectele observate la nivelul
variabilei dependente sunt atribuite manipulărilor efectuate în
variabila independentă.
Întrucât cercetătorii nu operează de obicei cu întreaga
populaţie, se pune problema: Cât de consistente sunt rezultatele
obţinute? Amintim că populaţia cuprinde toate datele care interesează
cercetătorul, în timp ce eşantioanele reprezintă doar partiţii ale
acestora. Pe de altă parte experienţa arată că există diferenţe între
eşantioanele extrase din aceeaşi populaţie.

167
 Cea mai bună cale de a răspunde la întrebarea de mai sus este,
aşa cum am văzut în, să repetăm experimentul pe alţi subiecţi, alte
situaţii şi cu alţi experimentatori, ca o modalitate de a-i verifica, în
acelaşi timp, fidelitatea (consistenţa) şi validitatea externă.
Totuşi, replicările nu sunt totdeauna posibile, motiv pentru
care cercetătorii încearcă să emită concluzii pe baza datelor obţinute,
verificând generalizabilitatea lor dincolo de cadrele eşantionului
utilizat. În acest scop ei utilizează inferenţa statistică.

6.9.1 Inferenţa statistică

Este metoda cea mai larg utilizată pentru a evalua rezultatele

experimentelor al căror plan cuprinde grupuri independente, alocate
prin randomizare la diferitele niveluri ale variabilei independente.
Statisticile descriptive nu ne dau prin ele însele posibilitatea de a
decide dacă modificările observate în comportamentul subiecţilor de
experiment sunt sau nu sunt rezultatul manipulării variabilei
independente. Această imposibilitate este determinată de faptul că
peste efectele variabilei independente se poate suprapune acţiunea
unor variabile care ţin de diferenţele existente între subiecţi. Este
adevărat că randomizarea, ca metodă de repartizare a subiecţilor la
grupuri şi a grupurilor la condiţiile experimentale, egalizează în bună
parte aceste diferenţe, dar efectul ei este focalizat mai ales pe
deosebirile dintre grupuri, cu scopul de a le face comparabile.
Validitatea internă a experimentului, aşa cum am văzut
anterior (4.1.1), este condiţionată de eliminarea surselor de variaţie
străine şi a explicaţiilor alternative, care le sunt asociate, cu privire la
faptele experimentale observate. Cauzele alternative (sursele străine
de variaţie) se referă aici la diferenţele care se mai menţin între
grupurile experimentale comparate în pofida faptului că repartiţia
subiecţilor la aceste grupuri a avut loc prin randomizare tocmai pentru
a aplatiza aceste diferenţe. În interiorul grupurilor rămân destule
diferenţe între subiecţi care produc aşa zisele variaţii nesistematice,
subsumate denumirii generice de eroare de variaţie.
Datorită erorii de variaţie este posibil ca diferenţe existente
între mediile grupurilor experimentale să nu se datoreze variabilei
independente ci diferenţelor dintre indivizi în cadrul fiecărui grup şi
mai ales între grupuri.

6.9.1.1 Testul ipotezei de nul

168
 Cea mai utilizată metodă de inferenţă a unor concluzii plecând
de la eşantioane de date este aceea a ipotezei de nul.
Testul ipotezei de nul ne ajută să decidem dacă efectele
observate într-un experiment se datorează variabilei independente sau
erorii de variaţie. Acest test statistic presupune ca subiecţii celor două
grupuri comparate au fost extraşi prin randomizare dintr-o populaţie
mult mai numeroasă. Totuşi, Fisher, referindu-se la această metodă,
consideră că testul t aproximează foarte bine testul de randomizare
chiar atunci când grupurile comparate nu sunt extrase dintr-o
populaţie foarte largă (Vadum şi Rankin, 1998).
Testul ipotezei de nul presupune următorii paşi:

1. Rezumarea datelor obţinute prin statistici descriptive, media,

deviaţia standard, abaterea standard a mediei, etc;
2. Avansarea ipotezei de nul potrivit căreia variabila
independentă nu a avut nici un efect asupra variabilei
dependente;
3. Testarea ipotezei de nul, cu ajutorul teoriei probabilităţii, mai
precis determinarea probabilităţii ca datele obţinute în
experiment să se datoreze întâmplării, fapt afirmat în ipoteza
de nul, notată cu H0. Dacă această probabilitate este mică,
ipoteza de nul se respinge şi se conchide că efectele observate
în variabila dependentă au fost cauzate de variabila
independentă, deci că ipoteza ştiinţifică, notată Hs, este
adevărată.

Testul ipotezei de nul nu furnizează certitudini ci doar

probabilităţi care înclină, fie în sprijinul ipotezei ştiinţifice, fie în
sprijinul ipotezei de nul. Sunt considerate ca fiind semnificative
statistic acele rezultate experimentale care întrunesc o probabilitate de
minim 95% de a fi cauzate de variabila independentă, sau o
probabilitate de 5% ca ipoteza de nul să fie adevărată. Nivelul de
probabilitate ales de cercetător la care ipoteza de nul poate fi respinsă
se numeşte nivel sau prag de semnificaţie. Din motive lesne de înţeles
nivelul de semnificaţie trebuie fixat înainte de începerea cercetării
(Shaugnessey, 1998). Altfel, apare tentaţia de a alege acest nivel astfel
încât ipoteza ştiinţifică să fie confirmată cu orice preţ.
În mod curent pragul de semnificaţie de 5% este interpretat
astfel: Dintr-o sută de replicări ale experimentului nostru, vom avea
dreptate în 95 de cazuri şi ne vom înşela în cinci dintre ele dacă vom

169
afirma că schimbările în variabila dependentă sunt cauzate de
variabila independentă.
Totuşi, această metodă de inferenţă statistică testează adevărul
sau falsitatea ipotezei de nul şi nu a ipotezei ştiinţifice care este testată
de experimentul însuşi. De aceea ar fi mai nimerit, aşa cum vom vedea
mai departe, ca interpretarea testului să fie efectuată în termenii
ipotezei de nul, după cum urmează: dintr-o 100 de testări ale ipotezei
de nul, în cinci dintre ele este posibil să se producă faptele
experimentale aşteptate, chiar dacă ipoteza de nul ar fi adevărată.
Într-o formă plastică am putea spune că fiecare efect aşteptat
care se produce este o palmă pe obrazul ipotezei de nul. Ea nu poate
suporta fără să fie compromisă mai mult de cinci palme, ceea ce
echivalează cu pragul de semnificaţie.
Este posibil să greşim uneori faţă de biata ipoteză de nul şi să
o pălmuim deşi spune adevărul, anume că efectele observate nu sunt
cauzate de variabila independentă. Deci pragul de semnificaţie
exprimă probabilitatea de a comite o eroare de tip I, adică de a
respinge ipoteza de nul în condiţiile în care aceasta este adevărată.
(Reamintim că eroarea de tip I apare atunci când ipoteza de nul este
respinsă deşi aceasta este adevărată. Ea este controlată prin testul
ipotezei de nul.)
Am putea să reducem tipul I de eroare alegând un prag de
semnificaţie cu mult mai mic, de exemplu, acceptând că dintr-o mie
de teste ale ipotezei de nul doar în unul dintre ele variabila
independentă ar produce efectele scontate chiar dacă ipoteza de nul
este adevărată. Totuşi, o restrângere atât de mare a pragului de
semnificaţie poate creşte riscul ca cercetătorul să comită eroarea de tip
II. (Reamintim că eroarea de tip II constă în admiterea ipotezei de nul
când aceasta este falsă. Ea este controlată printr-un plan experimental
care asigură controlul sever al variabilelor şi replicarea
experimentului, fapt care facilitează depistarea efectelor reale ale
variabilei independente. Cu cât experimentul este mai corect proiectat
cu atât forţa concluziilor sale va fi mai mare.
Se poate observa că există un adevărat cerc vicios privitor la
cele două tipuri de erori. Restrângerea probabilităţii uneia dintre ele
creşte şansele de producere ale celeilalte.
Această stare de aparent relativism, proprie ştiinţei moderne,
nu înseamnă decât că certitudinile în ştiinţă sunt statistice iar
psihologia nu face excepţie de la această regulă. Aşa cum, judicios
constată Shaugnessey et.al (op. cit. p. 248), acesta este motivul unei
anumite prudenţe specifică concluziilor unor cercetări bazate pe
inferenţa statistică.

170
 Astfel, cercetătorii „rareori utilizează cuvântul dovedesc când
descriu rezultatele unui experiment care a implicat statisticile
inferenţiale. În schimb ei descriu rezultatele ca fiind consistente cu
ipotezele, confirmând sau suportând ipotezele.”
Am văzut că testul semnificaţiei ipotezei de nul (numit şi
testul „t”) este susceptibil de două abordări diferite. Ele sunt posibile
deoarece producerea unui eveniment poate fi estimată în termenii
teoriei probabilităţii din două perspective: ca o probabilitate „p”,
numită nivel de semnificaţie, (Comunitatea ştiinţifică acceptă un p mai
mic sau egal cu 5%) de a avea loc sau ca o probabilitate „q” de a nu se
produce, unde: p = 100% - q.
Astfel, putem afirma că un efect este posibil în 100-q % din
cazuri şi/sau nu este posibilă în 100-p % din cazuri (cazurile se referă
la situaţiile în care testul ipotezei de nul ar fi repetat de 100 de ori, în
aceleaşi condiţii).
Am putea vorbi de o interpretare de tip clasic, potrivit căreia
ipoteza de nul afirmă ca rezultatele experimentului (de exemplu
diferenţa între mediile grupurilor comparate) sunt nesemnificative,
acestea datorându-se întâmplării sau erorilor de eşantionare, testul „t”
conducându-ne la adevărul sau falsitatea ipotezei de nul. Prin
respingerea acesteia confirmăm ipoteza ştiinţifică în care se afirmă că
efectele observate în variabila dependentă sunt cauzate de variabila
independentă.
J. Cohen (1995), J. Shaugnessey et. al (op. cit.) avansează o
perspectivă oarecum diferită a testului ipotezei de nul, dezvoltând
consecinţele logice ale definiţiei de pe celălalt versant al interpretării.
Autorii citaţi anterior consideră că, întrucât testul ipotezei de nul
pleacă de la premisa că ipoteza de nul este adevărată (Variabila
independentă nu produce nici un efect asupra variabilei dependente)
logic este să considerăm că el determină probabilitatea ca diferenţele
înregistrate cu privire la variabila dependentă să fie semnificative,
dacă ipoteza de nul este adevărată. Dacă această probabilitate este
mică ipoteza de nul este respinsă şi se conchide că efectul variabilei
independente este unul semnificativ statistic. „Cheia înţelegerii
testului ipotezei de nul – subliniază J. Shagnessey et. al (op. cit., p.
246) – este înţelegerea faptului că utilizăm legile probabilităţii pentru
a estima probabilitatea unui rezultat numai atunci când plecăm de la
supoziţia că factorii întâmplători constituie singura cauză a acelui
rezultat „ … „Un rezultat statistic semnificativ este acela care are doar
o mică probabilitate de a se produce dacă ipoteza de nul este
adevărată”.

171
 Următorul exemplu va face mai intuitivă deosebirea dintre
aceste două puncte de vedere. Să presupunem că în urma derulării
unui anumit experiment şi a statisticilor aferente, un anumit rezultat
are o probabilitate de p = .02. Potrivit interpretării clasice există 98 %
şanse ca ipoteza ştiinţifică să fie confirmată de rezultatul obţinut şi 2
% şanse ca ipoteza nulă să fie adevărată.
Potrivit interpretării propuse de J. Shaugnessey et. al (op. cit.)
există doar 2 % şanse să existe un efect semnificativ statistic al
variabilei independente, în forma rezultatului obţinut, în condiţiile în
care, de fapt, ipoteza nulă fiind adevărată, nu există nici un efect real
al variabilei independente asupra variabilei dependente.
Din această perspectivă autorii identifică patru posibile erori
în interpretarea testului ipotezei de nul:
1. Confuzia dintre semnificaţia statistică a unui rezultat şi
valoarea sa practică şi interpretativă. Un rezultat
experimental poate să fie semnificativ statistic fără să aibă
neapărat o semnificaţie psihologică. Acest fapt este posibil
deoarece semnificaţia statistică este dependentă de mărimea
eşantionului. De exemplu o diferenţă între preferinţele
bărbaţilor (media = 5.5) şi ale femeilor (media =5.6),
observată într-un experiment cu două grupuri randomizate,
care au cuprins 1000 de femei şi, respectiv 1000 de bărbaţi,
poate să fie semnificativă statistic la un nivel de semnificaţie
de .01, dar fără valoare practică, deci fără să ne poate conduce
la o concluzie pertinentă. Un fapt experimental care este
semnificativ statistic, dobândeşte valoare interpretativă din
punct de vedere psihologic dacă are o anumită magnitudine,
care poate fi evaluată prin metoda estimării mărimii efectelor,
care va fi discutată în subcapitolul consacrat analizei de
varianţă.
2. Concluzionarea nejustificată că un experiment are validitate
internă numai pentru că a produs rezultate semnificative din
punct de vedere statistic. Autorii atrag atenţia că există
nenumărate cazuri când experimente cu o slabă validitate
internă, caracterizate prin confuzia dintre efectele variabilei
independente şi ale variabilelor străine, au dat rezultate
semnificative statistic. Aceste rezultate nu pot fi interpretate
în lipsa calităţii validităţii interne care elimină riscul confuziei
şi al explicaţiilor alternative.
3. Înţelegerea eronată a testului ipotezei de nul ca o modalitate
de a determina probabilitatea ca ipoteza de nul să fie
adevărată, confuzie conţinută în concluzii de acest tip:”

172
 Probabilitatea de obţinere a acestor rezultate doar ca urmare a
întâmplării este mai mică decât .05.” (J. Shaugnessey et. al op.
cit., p. 250).
Formularea este eronată, argumentează autorii citaţi, deoarece
testul ipotezei nul nu estimează probabilitatea ipotezei de nul de a fi
adevărată, întrucât întreaga procedură se bizuie pe presupunerea că
ipoteza de nul este adevărată.
Dimpotrivă, testul în cauză estimează cât de probabil este
rezultatul experimentului dacă ipoteza de nul este adevărată. Dacă
această probabilitate este mai mică de .05 atunci ipoteza de nul este
respinsă. De aceea, conchid autorii citaţi, formularea corectă a
concluziei ar putea fi următoarea: „Rezultatele se vor produce cu o
probabilitate mai mică de .05 presupunând că ipoteza de nul este
adevărată” J. Shaugnessey et. al op. cit., p. 250).
Interpretarea eronată a probabilităţii unui rezultat
experimental ca o expresie a repetabilităţii efective a acelui rezultat
dacă experimentul va fi replicat. Revenind la exemplul anterior,
probabilitatea de p = .02 nu este un indiciu că faptul experimental va fi
obţinut în 99 de cazuri dacă experimentul va fi repetat de 100 de ori.
Dimpotrivă, singura cale de a fi siguri că un rezultat va fi repetat este
aceea de a replica experimentul însuşi.
Confruntaţi cu atâtea posibile capcane ale metodei inferenţei
statistice studenţii şi tinerii cercetători ar putea încerca un anumit
sentiment deconcertant. Totuşi ei au suficiente motive să fie
încrezători când vor să generalizeze rezultatele experimentelor pe care
le întreprind. Testul semnificaţiei ipotezei de nul (NHST – null
hypothesis significance testing) poate fi completat cu o serie de tehnici
de analiză, ca de exemplu analiza datelor exprimate grafic, analiza
intervalelor de încredere, estimarea mărimii efectelor cauzate de
variabila independentă asupra variabilei dependente, prin care se poate
ajunge la un nivel acceptabil de încredere în rezultatele experimentale
obţinute.
Cohen (1995, p. 1002) după o critică pertinentă a limitelor
testului semnificaţiei ipotezei de nul, formulează următoarea concluzie
încurajatoare: „ … Dispunem de un ansamblu de tehnici statistice,
care, utilizate inteligent, pot să uşureze eforturile noastre. Dar, dat
fiind dificultăţile inducţiei statistice, trebuie să ne bizuim în cele din
urmă, aşa cum au procedat cercetătorii din trecut, pe repetarea
experimentelor”.
De asemenea, calea esenţială rămâne perfecţionarea sau
stăpânirea atât a teoriilor care explică faptele ştiinţifice abordate
experimental, cât şi a tehnicilor de măsurare, fapt care permite

173
formularea unor ipoteze cât mai testabile şi creşterea validităţii interne
a experimentelor.

6.9.1.2 Metoda intervalelor de încredere

Metoda ipotezei de nul, care testează dacă diferenţele

înregistrate în variabila dependentă pot fi atribuite variaţiilor
provocate în variabila independentă, are o serie de inconveniente care
au fost semnalate de o serie de autori (Cohen, 1995, Loftus, 1996,
Radu, 1992).
Nu este de mirare că cercetătorii îşi orientează atenţia şi spre
alte metode de a efectua inferenţe riguroase pornind de la colecţii de
date obţinute prin eşantionare.
Intervalele de încredere sunt utilizate pentru compararea
grupurilor implicate în experiment.
Un interval de încredere este o estimare a limitelor în care se
va situa media populaţiei pe baza mediei eşantionului, a erorii
standard a mediei şi a pragului de probabilitate acceptat de
experimentator (Shaughnessey et. al., op. cit) .
Înţelesul noţiunii de interval de încredere este corelat cu acela
al termenului de margine de eroare.
Marginea de eroare reprezintă estimarea diferenţei dintre o
măsurătoare obţinută pe un eşantion şi valoarea adevărată care este
proprie populaţiei din care eşantionul a fost extras prin tehnica
studiilor de sondaj. Marginea de eroare arată cât de bine aproximează
rezultatele unui sondaj caracteristicile adevărate ale unei populaţii. Ea
este determinată de mărimea eşantionului şi de nivelul de încredere
(pragul de probabilitate acceptat de către cercetător). Cu cât eşantionul
este mai mare, deci cu cât şansele ca tot mai multe caracteristici ale
populaţiei să se regăsească în eşantion sunt mai mari, cu atât marginile
de eroare sunt mai apropiate. Amintim că nivelul minim acceptat de
comunitatea ştiinţifică este de 95 %, ceea ce înseamnă că se admite că
din 100 de estimări 5 dintre ele să fie eronate. Este un fapt curent că
întotdeauna există diferenţe între valorile adevărate care s-ar obţine
dacă o măsurătoare ar viza întreaga populaţie şi rezultatele care decurg
din consultarea unui anumit eşantion. Diferenţele sunt determinate de
o serie de factori întâmplători, cum este cazul erorii de eşantionare, pe
care randomizarea îi poate limita dar nu îi poate elimina în totalitate.
A stabili marginile de eroare ale unei măsurători echivalează cu
indicarea limitelor în care, cu o probabilitate de eroare de cel mult 5%,

174
ar putea să se situeze valoarea adevărată a unei anumite caracteristici a
populaţiei.
Iată un exemplu: Să presupunem că cercetarea preferinţelor
pentru băuturi răcoritoare, efectuată pe un eşantion reprezentativ din
populaţia elevilor de liceu constată că o anumită marcă este preferată
de 55 % dintre persoanele intervievate, cu un prag de probabilitate de
5 %. Aceasta înseamnă că procentajul adevărat, care ar rezulta dacă
studiu ar fi efectuat pe întreaga populaţie ţintă, s-ar situa între 55
plus/minus 5, adică între 50 şi 60 %.
O estimare mai riguroasă a limitelor probabile în care se
situează mărimea unei caracteristici a populaţiei ţintă se realizează
prin metoda intervalelor de încredere, deoarece, pe lângă pragul de
probabilitate se ia în calcul şi eroarea standard a mediei.
Intervalul de încredere se determină cu formula:

 MSerror 
CI = X  
 n

  tcrit 
 
Unde:
CI- interval de încredere (confidence interval)
X – media
MSerror - eroarea standard a mediei
t crit – valoarea lui t pentru un anumit prag de probabilitate (nivel de
încredere) şi pentru un anumit număr de grade de libertate df (degree
of freedom).

Este adevărat că multe dintre cercetările cu caracter

experimental nu au ca preocupare principală estimarea unor valori ale
variabilelor dependente la nivelul unei anumite populaţii. Totuşi
„importul” problematicii marginilor de eroare şi al intervalelor de
încredere din domeniul sondajelor sociologice este benefic pentru
psihologia experimentală dacă îl transferăm în estimarea diferenţelor
cauzate la nivelul variabilei dependente de către variaţiile variabilei
independente, ca o alternativă la metoda testării ipotezei de nul.

6.9.1.3 Analiza de varianţă ANOVA

Vom trata separat analiza de varianţă funcţie de tipul de

model experimental, (a) cu grupuri independnente şi (b) cu măsurători
repetate.
175
 6.9.1.3.1 ANOVA pentru grupuri independente

Valorificarea completă a datelor generate de un experiment

factorial se realizează prin analiza de varianţă.
Rezultatele acestei metode statistice sunt prezentate într-un
tabel standard pe care l-au adoptat majoritatea programelor statistice
pe computer. (Vezi tabelele care urmează, 8 şi 10.)
În coloana intitulată sursa, sunt trecute sursele de variaţie.
Aici sunt trecute efectele principale ale variabilelor, interacţiunile
dintre ele şi, sub denumirea de eroare, un factor care semnifică
amploarea efectelor produse de către variabilele necontrolate.
A doua coloană prezintă pentru fiecare dintre sursele
menţionate gradele de libertate. Pentru fiecare variabilă gradele de
libertate se calculează scăzând unitatea din numărul nivelelor,
condiţiilor sau modalităţile factorului respectiv. Gradele de libertate a
interacţiunii dintre două variabile se determină prin produsul gradelor
de liberate ale fiecărei variabile. Gradele de libertate pentru factorul
eroare rezultă prin scăderea din numărul de subiecţi participanţi a
numărului de condiţii experimentale sau tratamente. Acest număr, aşa
cum am arătat, este egal cu produsul modalităţilor sau nivelelor
factorilor (variabilelor independente).
Într-un plan experimental cu grupuri independente
(randomizate) există trei mari surse de variaţie. Prin sursă de variaţie
înţelegem variabile, factori sau condiţii care influenţează rezultatele
experimentului, respectiv, care produc efecte asupra variabilei
dependente.
Deşi alocarea subiecţilor la grupurile unui plan experimental
şi a grupurilor înseşi la condiţiile experimentale are loc prin
randomizare, diferenţele individuale, atât între subiecţi la nivelul
grupului cât şi diferenţele dintre grupuri, nu pot fi complet estompate.
Aceste diferenţe se constituie în două dintre cele trei surse de variaţie
şi anume variaţia intragrup, pe de o parte şi variaţia intergrupuri, pe de
altă parte.
A treia sursă de variaţie o constituie acţiunea cauzativă a
variabilei independente. Modificarea ei, de-a lungul unor niveluri, este
de aşteptat să determine variaţii sistematice în mărimea variabilei
dependente. Deci variabila independentă constituie o sursă de variaţie
sistematică, spre deosebire de primele două, subsumate termenului de
eroare de variaţie, care se datorează diferitelor tipuri de diferenţe
individuale dintre subiecţi, deci unor factori întâmplători.

176
 Cercetătorul este interesat să maximizeze variaţia sistematică
intergrupuri determinată de variabila independentă şi să minimizeze
cele două tipuri de variaţie întâmplătoare şi anume variaţiile intragrup
şi intergrup.
Semnificaţia statistică a diferenţei între mediile a fiecare două
grupuri poate fi controlată prin testul t, dar atunci când variabila
independentă are mai multe niveluri, cărora li s-au repartizat grupuri
diferite de subiecţi, este nevoie să se ia în considerare diferenţele
dintre mai multe grupuri pentru a putea conchide dacă variaţia
variabilei independente de-a lungul nivelelor sale a avut vre-un efect
asupra variabilei dependente. În astfel de situaţii tehnica de inferenţă
statistică cea mai potrivită este analiza de varianţă ANOVA.
Analiza de varianţă este un test de inferenţă statistică, numit
testul F (de la numele celui care l-a conceput, statisticianul Ronald
Fisher) test focalizat pe sursele de variaţie într-un experiment pentru a
evalua dacă efectul datorat variabilei independente este mai mare
decât acela care e aşteptat ca urmare a erorii de variaţie
(Shaugnessey, et.al., op.cit.). Testul F este un raport între varianţa
intergrupuri şi varianţa intragrupuri. Trebuie încă o dată precizat că
variaţia existentă între grupuri însumează variaţia datorată erorii de
eşantionare, pe de o parte şi variaţia sistematică, introdusă de variabila
independentă, pe de altă parte. Ar fi ideal dacă, într-un plan
experimental ar putea fi separat efectul variabilei independente de
eroarea de variaţie. Cum acest lucru nu este posibil, Fisher a imaginat
un raport matematic în care eroarea de variaţie apare şi la numărător şi
la numitor, acest fapt facilitând decelarea contribuţiei variabilei
independente la varianţa totală intergrupuri.

Variatia între grupuri

F= =
Variatia int ragrup

eroarea de var iatie  var iatia sistematica

=
eroarea de var iatie

Potrivit ipotezei de nul nu există nici o variaţie sistematică

între grupuri, respectiv variabila independentă nu produce nici un
efect. Consecinţa logică este aceea că, dacă ipoteza de nul este
adevărată valoarea lui F va fi egală cu unitatea, iar dacă este falsă
raportul va fi supraunitar. Egalitatea numărătorului cu aceea a
numitorului, pentru cazul când ipoteza nulă este adevărată, este doar
una ipotetică, deoarece, cel mai adesea, estimarea erorii de variaţie
între grupuri este mai mare decât aceea intragrupuri, acest fapt
177
datorându-se factorilor întâmplători. Valoarea lui F trebuie să fie
suficient de mare astfel încât, potrivit logicii exprimării lui
Shaughnnesey (Shaughnnesey, et. al. op. cit.), dacă ipoteza de nul este
adevărată, probabilitatea lui F să fie mai mică de .05., ceea ce
echivalează cu afirmaţia: Valoarea lui F trebuie să fie suficient de
mare astfel încât, nivelul de probabilitate la care efectul variabilei
independente este real să fie de peste 95 %. În aceste situaţii ipoteza
de nul este considerată falsă şi se admite ipoteza ştiinţifică, anume că
variaţia variabilei independente de-a lungul condiţiilor experimentale
a determinat o modificare semnificativă din punct de vedere statistic
asupra variabilei dependente, deci a avut un anumit efect.
Amintim că pragurile de probabilitate sunt luate din tabelele
Fisher-Student, pe baza gradelor de libertate şi a valorii lui F. Atunci
când testele de inferenţă statistică sunt efectuate pe computer,
programul matematic furnizează un tabel rezumativ, care, printre
altele, prezintă pragul de probabilitate la care valoarea calculată a lui
F este statistic semnificativă.
Iată, în continuare, un tabel în care sunt rezumate rezultatele
unui experiment întreprins de Asch în deceniul şase al secolului trecut
în domeniul presiunii spre conformitatea de grup.
Asch a fost interesat de două aspecte ale acestui fenomen: mai
întâi dacă este reală conformitatea de grup iar în al doilea rând dacă
această conformitate creşte odată cu mărimea grupului.

Surse de variaţie df SS MS F P
Variaţia între 6 198.98 33.16 27.2 .0001
grupuri
Variaţia intragrup 63 77.13 1.22
Varianţa totată 69 276.11

Tabelul 8. Rezumatul analizei de varianţă pe datele experimenului

lui Asch. (Sursa: Shaughnessey, et.al., op.cit., p. 252)

Participanţii la experiment trebuiau să identifice, dintr-un

grupaj de trei linii, pe aceea care era egală cu linia etalon. Fiecare
subiect a efectuat 18 teste de acest gen. La fiecare test, alături de
participant, la aceeaşi masă, mai era prezent un număr variabil de
complici care dădeau răspunsuri greşite. Numărul de complici a fost
variabila independentă care a avut şapte niveluri: I = 0 complici, II =
un complice, III = doi complici… VIII = 7 complici. Subiecţii au fost
repartizaţi aleatoriu, în număr egal (câte 10) la aceste niveluri,
178
formând şapte grupuri independente, realizate prin randomizare.
Fiecare Variabila dependentă a fost reprezentată de numărul de
răspunsuri greşite date de subiecţi, care se lăsau influenţaţi de
răspunsurile intenţionat greşite ale complicilor în ciuda relaţiilor
evidente între linia stimul şi linia etalon.
Analiza de varianţă cuprinde două etape:
(1) Analiza generală, de tip omnibuz, care răspunde la
întrebarea dacă variabila independentă a produs vreun efect asupra
variabilei dependente; această fază cuprinde o serie de paşi pentru
efectuarea testului statistic F;
(2) Efectuarea de comparaţii analitice, utilizând statistici
descriptive, pentru a evidenţia sursele specifice de variaţie în cadrul
experimentului.
(1) Analiza omnibuz. Primul pas în efectuarea testului F îl
constituie formularea problemei la care cercetătorul doreşte să afle un
răspuns în următorii termeni generali : „A avut variabila independentă
un efect general asupra variabilei dependente ?” (Shaughnnesey, et. al.
op. cit., p. 252). În această etapă testul F nu se deosebeşte de testul t
decât prin numărul mai mare de grupuri (cel puţin trei) a căror
varianţă o evaluează, altfel focalizarea pe un efect general al variabilei
independente este comună ambelor tehnici. Cu alte cuvinte, în această
etapă cercetătorul doreşte să afle dacă s-a întâmplat ceva ca urmare a
manipulării variabilei independente. De aceea această analiză
incipientă a varianţei itergrupuri se numeşte „Testul F de tip
omnibus”. Dacă ipoteza nulă este adevărată atunci mediile
performanţelor grupurilor ar trebui să fie egale.
Următorul pas în analiza de varianţă îl constituie efectuarea
calculelor pentru determinarea lui F.
Tabelul rezumativ prezentat anterior conţine rezultatele
acestor calcule. Se poate observa că F are o valoare de 27.2 care este
semnificativă pentru un prag de probabilitate de .0001.
Prin urmare se poate conchide că manipularea variabilei
independente de-a lungul celor şapte nivele a produs un efect statistic
semnificativ, ceea ce echivalează cu respingerea ipotezei de nul
potrivit căreia nu a existat nici un efect în afară de acela datorat
întâmplării.
Deşi programul pe computer efectuează toate statisticile
descriptive şi inferenţiale, este instructiv, pentru oricine se interesează
de aceste probleme, să parcurgem succint paşii logici ai efectuării
testului F.
a) Determinarea numărătorului raportului F. El este
varianţa existentă între grupuri. Această variaţie cuprinde indistinct

179
atât eroarea de variaţie datorată diferenţelor dintre subiecţi, diferenţe
care nu au putut fi eliminate în totalitate prin randomizare ci doar
egalizate plus variaţia sistematică produsă de manipularea variabilei
independente. În tabelul rezumativ valoarea lui MS de 33.16 exprimă
la un loc aceste două tipuri de varianţă. Se observă că acest număr este
trecut pe linia varianţei intergrupuri. El a fost obţinut împărţind
valoarea lui SS, de pe aceeaşi linie, la numărul corespunzător al
gradelor de libertate (degree of freedom - df). În principiu, numărul
gradelor de libertate este dat de diminuarea cu o unitate a numărului
indivizilor sau condiţiilor luate în considerare. În acest caz df =
numărul grupurilor – 1 = 7-1 =6.
b) Determinarea numitorului. El este reprezentat de valoarea
lui MS din tabel, care, pe linia corespunzătoare variaţiei intragrup este
de 1.22. În adevăr cea mai semnificativă sursă de variaţie, alta decât
variaţia sistematică a variabilei independente care este aşteptată de
experimentator, este aceea dată de deosebirile dintre subiecţii aceluiaşi
grup. În orice experiment creşterea validităţii interne conduce la
minimizarea variabilităţii intragrup şi la maximizarea variabilităţii
intergrupuri. Valoarea lui MS de 1.22 a fost obţinută împărţind
valoarea lui SS de 77.13 la numărul gradelor de libertate, adică la 63.
Gradele de libertate sunt, în acest caz, rezultatul înmulţirii numărului
de grupuri cu numărul gradelor de libertate din fiecare grup. Într-un
grup fiind 10 subiecţi, df = 10 – 1 = 9. Deci, 7 x 9 = 63.
c) Calculul raportului şi interpretarea lui F.
33.16
Deci F=  27.2
1.22
(2) Analiza detaliată a surselor sistematice de variaţie
Dacă analiza de tip omnibus confirmă că existenţa unui efect
al variabilei independente, în continuare se justifică efectuarea unor
comparaţii mai sistematice.
Paşii care trebuie întreprinşi sunt similari celor din analiza
omnibus. Experimentatorul trebuie să răspundă la două întrebări:
a) Există diferenţe privind numărul de erori în situaţia
experimentală în care subiectul este singur şi situaţia când subiectul
rezolvă sarcina experimentală în grup?;
b) Are loc o creştere a numărului de erori pe măsură ce creşte
mărimea grupului?.
Pentru aceasta vor fi efectuate comparaţii între mediile performanţelor
pe diferite combinaţii ale nivelurilor variabilei independente, astfel: I /
(II + III + IV + V + VI + VII) sau I + II / III + IV + V + VI + VII)
sau I + II + III / IV + V + VII.

180
 6.9.1.3.2 ANOVA pentru designuri cu măsurători
repetate

În linii generale, se desfăşoară pe baza aceloraşi proceduri

utilizate în cazul planurilor cu grupuri independente.
Pentru a prezenta algoritmul analizei de varianţă, în cazul
experimentelor care au implementat un plan cu măsurători repetate,
vom apela la un experiment descris de Shaughnessey et. al (op. cit.).
Cinci subiecţi au fost implicaţi într-un experiment cu
măsurători repetate privind percepţia timpului. Ipoteza avansată de
autori a fost aceea că subiecţii pot discrimina intervalele de timp de
lungimi diferite. Variabila independentă (lungimea intervalelor de
timp) a avut patru valori şi anume, 12, 24, 36, 48 secunde. Fiecare
subiect a estimat fiecare interval de timp de şase ori, deci a primit în
total 24 de stimuli. Pentru a contracara efectele datorate exerciţiului,
administrarea stimulilor pentru fiecare subiect s-a realizat pe baza
unui program cu randomizare în blocuri.
Amintim că mărimea unui bloc este egală cu numărul de
niveluri ale variabilei independente, iar numărul de blocuri din
componenţa unui program de randomizare este egal cu produsul dintre
mărimea unui bloc şi numărul de aplicări ale fiecărei condiţii per
participant. În experimentul realizat de Shaughnessey et. al. au existat
24 de blocuri care au fost repartizate subiecţilor prin randomizare.
Primul pas în efectuarea analizei de varianţă a rezultatelor
acestui experiment este rezumarea performanţelor individuale într-un
tablou ca cel imediat următor.

Intervale de timp (secunde)

Subiecţi 12 24 36 48
N. R. 13 21 30 38
G. P. 10 15 38 35
A. G. 12 23 31 32
F. D. 12 15 22 32
L. C. 16 36 69 60
Media 12.6 22.0 38.0 39.4

Tabelul 9. Datele rezultate din experimentul privind percepţia

timpului. (Adaptare după Schaughnessey, et.al.,
op.cit., p. 292)

181
 Performanţele individuale la fiecare stimul au fost exprimate
prin mediana celor şase scoruri. Pentru un număr mic de măsurători,
efectuate pe un singur subiect media, fiind neconcludentă deoarece
este influenţată de eventualele scoruri extreme, este înlocuită cu
mediana, aceasta reprezentând o modalitate mai adecvată de a rezuma
statistic performanţa fiecărui subiect.
Următorul pas constă în a condensa performanţele individuale
sub forma mediilor, pe fiecare condiţie experimentală, deoarece
verificarea ipotezei, că subiecţii pot diferenţia intervalele de timp
considerate, presupune controlul statistic al semnificaţiei diferenţelor
între mediile calculate la nivelul fiecărui interval de timp. Aceste
medii sunt date în tabelul anterior.
Programe speciale, realizate pe computer, efectuează atât
statisticile descriptive cât şi cele inferenţiale implicate în analiza de
varianţă, şi le fac vizibile pe monitor sau la imprimantă în forma unor
tabele rezumative.

Surse de variaţie Grade Suma Media F P

de pătratelor pătratelor
libertate
Subiecţi 4 1553.5 - - -
Intervalle de timp 3 2515.6 838.5 15.6 .0004
Eroarea de variaţie
(Residual) 12 646.9 53.9
Total 19 4716.0

Tabelul 10. Rezumatul analizei de varianţă (Sursa: Shaughnessey,

et. al., op.cit., p. 292)

Interpretarea acestor date presupune cunoaşterea de către

psiholog a algoritmului în virtutea cărora au fost obţinute. O serie de
tratate de metodologie şi statistică matematică prezintă pe larg aceste
metode. (Radu, I., op.cit.)
Al treilea pas al analizării rezultatelor acestui experiment îl
constituie realizarea analizei omnibuz. Este vorba de o analiză mai
grosieră pentru a se vedea dacă manipularea variabilei independente
a produs vreo variaţie sistematică asupra variabilei dependente. Cu
alte cuvinte ne întrebăm, potrivit ipotezei experimentului, dacă
performanţele în discriminarea diferitelor intervale de timp sunt mai
mari de cât cele care s-ar datora doar întâmplării. Dacă analiza de tip
omnibus este statistic semnificativă, atunci este justificată o analiză
mai de detaliu a surselor de variaţie, respectiv a diferenţelor între
182
performanţele subiecţilor obţinute pe diferitele niveluri (tratamente)
ale variabilei independente.
Potrivit ipotezei nule a analizei omnibus, nu există nici o
diferenţă între mediile calculate pe cele patru intervale de timp, adică
eventualele diferenţe se datorează şansei.
Pentru aceasta se determină valoarea lui F conform formulei:

eroarea de var iatie  var iatia sistematica

F=
eroarea de var iatie

Eroarea de variaţie se calculează, scăzând din varianţa totală

varianţa produsă de celelalte două surse de variaţie, respectiv subiecţii
şi variabila independentă, adică lungimea intervalelor de timp.

Eroarea de variaţie = varianţa totală – (variaţia subiecţi +

variaţia variabilei independente)

În tabelul rezumativ al analizei de varianţă eroarea de variaţie

este trecută în prima coloană cu denumirea de „ residual” (engl.=
rămăşiţă). Trebuie observat că, spre deosebire de planul cu măsurători
repetate, calculul erorii de variaţie nu se mai bazează pe variaţia
intragrup, adică pe diferenţe dintre subiecţii alocaţi unei condiţii
experimentale, deoarece, in cazul măsurătorilor repetate aceste
diferenţe, teoretic au fost eliminate, fiecare subiect fiind comparat cu
el însuşi.
Aşa cum am menţionat mai înainte există programe statistice
specializate care prezintă rezultatele analizei de varianţă, efectuată
automat, într-un format asemănător tabelului rezumativ anterior.
Datele prezentate în tabel servesc la determinarea lui F pentru
variabila independentă. Valoarea lui F de 15.6 are o probabilitate sub
ipoteza de nul de .0004, cu mult mai mică decât pragul de semnificaţie
de .05. Ca urmare ipoteza de nul poate fi respinsă şi admitem că în
mod sistematic diferenţele de estimare a intervalelor de timp au fost
determinate mai degrabă de lungimea intervalelor decât de şansă.
Penultimul pas, cel mai complex, cuprinde comparaţii mult
mai detaliate, decât analiza de tip omnibuz, între media
performanţelor pe fiecare interval de timp şi media pe celelalte
intervale pentru a vedea dacă în adevăr odată cu creşterea lungimii
intervalelor de timp are loc o mai bună estimare a acestora.
Ultimul pas nu are o legătură directă cu analiza de varianţă
dar o completează în mod eficace. Este vorba de estimarea mărimii
efectelor variabilei independente. Ea se calculează după formula:
183
 SS v .i .
2 =
SS v .i .  SS error

Unde: 2 - proporţia din varianţa totală care este atribuită variabilei

independente;
SSv.i. - suma pătratelor pentru variabila independentă (vezi
tabelul
rezumativ);
SSerror - suma pătratelor pentru eroarea de variaţie.

2515.6
2 =  2515.6  646.9  = .80

Pe baza valorii obţinute se poate conchide că principala sursă

de variaţie în variabila dependentă, respectiv în estimarea duratei
intervalelor de timp, lungimea intervalelor stimuli deţine procentul cel
mai mare în comparaţie cu celelate surse de variaţie.

6.9.1.4 Determinarea mărimii efectelor

Testul semnificaţiei ipotezei de nul se confruntă cu o serie de

limitări analizate de A. Cohen (1985) şi detaliate de Shaughnessey et.
al. (1998). Dintre acestea, cea mai gravă este, se pare, confuzia
semnificaţiei statistice a unui rezultat experimental cu semnificaţia
psihologică, practică a acelui rezultat. De exemplu, diferenţa dintre
mediile a două grupuri, femei şi bărbaţi, ambele cu N=1000, poate să
fie semnificativă statistic la un p<0.5, deşi această diferenţă este de
doar .06 (5.6-5.5=.06). Acest rezultat nu are o semnificaţie psihologică
şi nici o valoare practică deoarece este neinterpretabil. Semnificaţia
statistică, fie că este vorba de testul t (testul ipotezei de nul) sau de
testul F (analiza de varianţă), este dependentă de mărimea
eşantionului.
Se pune problema de a estima corect mărimea reală unui efect
cauzat în variabila dependentă de manipularea variabilei dependente,
independent de mărimea eşantionului. Un astfel de indicator care
măsoară mărimea unui astfel de efect (effect size) este coeficientul d
al lui Cohen (Shaughnessey et. al. 1998, p. 424):

184
 X1  X 2
d Cohen =

unde:

 n  1 s
1 1
2
  n 2  1 s 2 2
s=
N

n1- mărimea grupului 1

n2- marimea grupului 2
S1 - varianţa grupului 1
S2- varianţa grupului 2
N = n 1 + n2
Se ştie că, în orice comparaţie statistică mărimea efectului este
cu atât mai mare cu cât varianţa intragrup este mai mică iar varianţa
intergrup este mai mare.
Semnificaţia psihologic-experimentală a acestui fapt este
următoarea: Cu cât eroarea de variaţie, datorată diferenţelor
individuale dintre subiecţi, este mai mică, cu atât omogenitatea
grupurilor este mai mare. Randomizarea, prin alocarea subiecţilor la
grupurile comparate, şi a grupurilor la condiţiile experimentale, este
utilizată în acest scop fără ca aceasta să elimine complet eroarea de
variaţie. Măsura aceste variaţii intragrup o constituie dispersia. Pe de
altă parte efectele cauzate de variabila independentă asupra variabilei
dependente sunt cu atât mai mari cu cât grupurile alocate nivelurilor
variabilei experimentale contrastează puternic în privinţa
tratamentelor aplicate şi sunt foarte asemănătoare în toate celelalte
privinţe (eroare de variaţie mică). Măsura contrastului dintre grupurile
comparate o constituie abaterea standard.
Acum, se vede clar în formula coeficientului d că, pentru o
aceeaşi diferenţă între medii (numărătorul), cu cât variabilitatea
intragrup este mai mică (numitorul) cu atât mărimea efectului
variabilei independente este mai mare.
Cohen (op. cit.) a clasificat coeficientul d în trei categorii: mic
(.20), mediu (egal cu .50) şi mare (.80) ceea ce echivalează cu trei
niveluri ale magnitudinii efectului variabilei independente.
Acest coeficient completează o serie de insuficienţe ale
inferenţei statistice, în special aceea cauzată de faptul că, pentru un
efect slab, doar simpla creştere a mărimii grupurilor comparate, îl
poate face statistic semnificativ, fără însă a reprezenta un fapt ştiinţific
real şi util în verificarea sau în construcţia unei teorii ştiinţifice.

185
Semnificaţia dobândită astfel rămâne doar rezultatul jocului
întâmplării.
Din perspectiva acestei noi proceduri apare clar cât de
amăgitoare este inferenţa statistică, dacă semnificaţia statistică a unui
rezultat (diferenţă între medii, corelaţie, grupare de factori, etc) nu
este verificată prin alte tehnici cum sunt cele deja trecute în revistă în
subcapitolul precedent: analiza graficelor, marginea de eroare,
intervalele de încredere, coeficientul lui Cohen, etc.

CAPITOLUL 7

CVASIEXPERIMENTUL

7.1 Experiment şi cvasiexperiment

186
 Este o procedură de cercetare în legătură cu care omul de
ştiinţă nu are controlul deplin al tuturor aspectelor. Ne reamintim că,
privitor la experimente (true experiments), semnificaţia controlului
este aceea de a limita efectele diverselor ameninţări la adresa
validităţii. Aşa cum am văzut în capitolul cinci, în experimentul de
laborator, cercetătorul controlează modul de recrutare a subiecţilor şi
procedurile de desfăşurare a experimentului. Subiecţii sunt de obicei
recrutaţi pe criterii aleatoare deoarece acest procedeu este singurul
care ne permite să presupunem că efectele variabilei independente pot
fi confundate cu efectele altor variabile doar din întâmplare. Pentru
testarea ipotezei că modificările variabilei dependente sunt efectele
jocului hazardului se utilizează metoda ipotezei de nul la care ne-am
referit pe larg în § 6.9.1
Experimentul propriu zis (experimentul de laborator) prezintă,
faţă de cel invocat cel puţin avantajul unui control mult mai eficient
asupra surselor de variaţie din cadrul experimentului. Totuşi, o serie
de fenomene psihosociale nu pot fi aduse în laborator fără riscul
schematizării şi, prin aceasta, al îndepărtării de realitate. În aceste
cazuri sunt preferate studiile de teren, experimentele naturale.
Shaughnessey et al. (op. cit.) menţionează două raţiuni care
justifică utilizarea cvasiexperimentelor : 1) Testarea, respectiv
extinderea validităţii externe a unor concluzii fundamentate prin
cercetări de laborator ; 2) Fundamentarea unor decizii guvernamentale
sau ale altor organisme de a introduce schimbări benefice în viaţa şi
activitatea oamenilor.
Este adevărat că depăşind o serie de inconveniente ale
experimentului de laborator, dintre care cel mai important este slaba
sa validitate ecologică, desfăşurarea unor experimente în condiţii
naturale întâmpină alt gen de dificultăţi. Pe scurt acestea sunt : a)
Dificultăţi în obţinerea aprobărilor de la autorităţi ; b) Dificultăţi în
recrutarea participanţilor. Shaughnessey et al (op.cit.) pun problema
implicaţiilor frustrante ale repartizării subiecţilor prin randomizare la
condiţiile experimentale, întrucât ei acceptă mai greu alternativa de a
nimeri în grupa celor care, de exemplu, beneficiază de o metodă veche
de predare, comparativ cu una nouă, incitantă sau de a nu primi un
tratament psihoterapeutic cu efecte benefice, în situaţia când pică în
grupul de control.
Mc Burney (op.cit.) face recomandarea ca aceste experimente
să fie preferate celor propriu-zise doar atunci când o creştere a
validităţii experimentului este mai mare decât diminuarea controlului
care le este specifică.

187
 Comparativ cu experimentele de laborator experimentele de
teren se deosebesc prin următoarele caracteristici:

- Nu urmăresc explicaţii cauzale sau verificarea unor teorii

ştiinţifice (cazul experimentelor de laborator) ci
ameliorarea unei stări actuale
- Au un mai mare impact asupra vieţii şi activităţii
oamenilor (Vezi experimentele lui Elton Mayo).
- Dispun de mai slabe posibilităţi de control şi, implicit de o
validitate internă mai scăzută.

7.2 Specificul cvasiexperimentului

Mai este numit experiment ex post facto (Cook, T., D., &
Campbell, D. T., 1979). Alţi autori (Shaughnessey, et.al., op.cit.)
tratează cvasiexperimentul în contextul mai larg al experimentelor de
teren (fields experiments).
Prin cvasiexperiment putem denumi toate experimentele unde
dintr-o cauză sau alta controlul cercetătorului este limitat dintr-un
motiv sau altul.
Cvasiexperimentul sau experimentul invocat, reprezintă o
procedură de cercetare în care experimentatorul trebuie să selecteze
subiecţii pentru diferite condiţii experimentale, recrutându-i din
grupuri preexistente. Planul utilizat în aceste experimente se mai
numeşte plan cu grupuri naturale, iar variabilele independente poartă
denumirea de variabile subiect (Shaughnessey et.al.,2000). Acestea
cuprind diferite tipuri de diferenţe individuale cum sunt cele
referitoare la vârstă, sex, sau personalitate (intro’-extraversiunea,
submisia – ascendenţa, etc.). Design-ul cu grupuri naturale este
oportun în situaţii când din cauza unor constrângeri etice nu este
posibilă manipularea experimentală a variabilei independente. Astfel,
deşi cercetătorul este interesat de simptomatica psihopatologică
consecutivă consumului de droguri, nu îi trece prin minte să
administreze aceste substanţe, nici chiar subiecţilor voluntari, pentru a
înregistra fenomenologia subiectivă. El însă îşi poate recruta subiecţii
dintre pacienţii clinicilor de dezintoxicare.
Un cvasiexperiment este şi acela când un cercetător nu poate
studia efectele schimbării programului de lucru asupra productivităţii
decât atunci când managerii se hotărăsc să procedeze la aceste
schimbări. În experimentele cu variabile invocate asignarea subiecţilor

188
la condiţiile întâmplătoare nu mai este întâmplătoare. Deja persoanele
sunt selecţionate în vârstnici şi tineri, femei şi bărbaţi, longilini şi
picnici, etc. Aceasta afectează validitatea experimentului.
Totuşi, este nevoie ca eşantionul să fie constituit aleatoriu
deoarece numai astfel suntem îndreptăţiţi să presupunem în ipoteza
nulă că rezultatele experimentului s-ar putea datora hazardului. Prin
infirmarea ipotezei de nul este justificat să inferăm că rezultatele
experimentului sunt efectul modificărilor variabilei independente.
Variabilele invocate, de tip subiect, nu sunt manipulate de
către experimentator. Modalităţile sale sunt deja distribuite în mod
natural (sexul, vârsta, trăsăturile de temperament, sănătatea-boala, etc)
sau în mod artificial (nivelele de instrucţie, dependenţa de droguri,
comportamentul suicidar, sau devianţa de la norme), iar cercetătorul
nu face altceva decât să ia act de prezenţa lor. De exemplu, categoriile
de persoane de sex masculin şi respectiv feminin preexistă unui
experiment care s-ar interesa de diferenţele dintre sexe la o cutare sau
cutare sarcină experimentală. La fel, un experiment care se interesează
de diferenţele de vârstă sau de statut profesional găseşte grupurile deja
existente. În aceste cazuri variabilele independente (adică diferenţele
între grupuri) sunt create fie de natură fie de condiţiile sociale sau de
instituţii iar experimentatorul nu face altceva decât să aleagă acele
valori care satisfac nevoile sale de experimentare.
În experimentul propriu zis cercetătorul manipulează
variabilele independente, pe când în cvasiexperiment acesta observă
categoriile de subiecţi preexistente acelei cercetări. Experimentele cu
grupuri naturale sunt cvasiexperimente deoarece sunt mai degrabă
cercetări corelaţionale care se interesează de legăturile statistice care
există între diferitele caracteristici psihocomportamentale şi diferite
tipuri de performanţă. Cazul extrem de cvasiexperiment îl reprezintă
cercetarea nonexperimentală unde cercetătorul nu are nici un control
asupra variabilei independente rolul său limitându-se la înregistrarea
efectelor asupra comportamentului.
Am mai menţionat că, in cazul cvasiexperimentelor, variabila
independentă se mai numeşte variabilă invocată. În identificarea
corectă a modalităţilor unei variabile invocate se întâmpină uneori
serioase dificultăţi. Astfel, modalităţile pe care le considerăm ca fiind
diferenţiatoare pentru anumite grupuri de indivizi, pot să nu fie
aspectele esenţiale care în mod real diferenţiază grupurile respective.
Aşa de pildă utilizând ca variabilă invocată nivelurile inteligenţei,
două grupuri de subiecţi, diferenţiate pe acest criteriu, pot să difere în
mod real şi esenţial în privinţa influenţelor culturale diferite la care ei
au fost supuşi de-a lungul vieţii. Aşa cum remarcă McBurney (op. cit),

189
în cazul variabilelor invocate, o serie de aspecte diferenţiatoare
preexistă şi înseamnă mult mai mult cu privire la ceea ce diferenţiază
două grupuri decât propriile noastre măsurători. Aceasta face să nu
ştim uneori cu precizie dacă modalităţile variabilei invocate sunt cele
care determină diferenţele comportamentale sau acestea din urmă sunt
efectul acelor aspecte care acţionează în surdină şi pe care cercetătorul
le-a trecut cu vederea.
Următorul exemplu ne va ajuta să înţelegem mai clar acest
fapt. Presupunem că suntem interesaţi de efectele pe care înaintarea în
vârstă le poate avea asupra nivelului de inteligenţă. Ipoteza va fi
verificată pe trei categorii de vârstă: adolescenţi, tineri, adulţi şi
bătrâni. Este totuşi posibil ca diferenţele privind nivelul de inteligenţă
să nu se datoreze deosebirilor de vărstă ci mai degrabă, aşa cum
observă critic Anastasi, (op.cit.) referindu-se la cercetările lui
Wechsler, accesului diferit al acestor persoane, care aparţin unor
generaţii diferite, la binefacerile mijlocelor de cultură şi de informare.
Mai trebuie menţionată o serioasă problemă legată de
experimentele cu grupuri naturale. Fiind cercetări de tip corelaţional
există tentaţia de a utiliza metoda corelaţiei în efectuarea de inferenţe
cauzale. Ori, aşa cum s-a arătat, o relaţie între două variabile poate fi
considerată cauzală numai dacă sunt satisfăcute simultan aceste trei
condiţii (Cook, Campbell, op.cit.):

 Există între ele o relaţie de covariere ;

 Poate fi demonstrată o relaţie temporară (cauza precede
efectul) ;
 Nu există cauze (respectiv) explicaţii alternative.

Aşa cum remarcă Shaughnessey et. al. (op. cit.) principala

dificultate a planului bazat pe grupuri naturale este aceea de a
îndeplini condiţia numărul trei, eliminarea cauzelor alternative.
Această condiţie asigură validitatea internă a unui experiment şi este
posibilă doar printr-un riguros control al variabilelor, caracteristică
proprie cercetătorului care intervine activ în experiment şi mai puţin
proprie, dacă nu chiar absentă, în cazul naturii.
Principala sursă de eroare a cvasiexperimentelor este că,
cercetătorul nu are nici un control asupra variabilelor invocate. De
exemplu variabila sex utilizată într-un qvasiexperiment. Efectele sale
asupra variabilei dependente pot fi uşor confundate cu efectele altor
variabile străine, cum sunt cele care ţin de influenţele mediului social
şi care dau conţinut sex-rolurilor. Acestea sunt variabile cu potenţial

190
de confundare Mc.Burney (op. cit) ce permit explicaţii alternative ale
efectelor studiate.

7.3. Tipuri de cvasiexperiment

7.3.1 Cvasiexperimente cu grupuri neechivalente

Reamintim ca în experimentele propriu zise echivalenţa

grupurilor se realizează prin randomizare sau prin balansare. În
cvasiexperimente populaţiile ţintă sunt ele însele rezultatul unor
selecţii implicite (vezi § 4.2.1), deci alocarea subiecţilor la grupurile
comparate nu este aleatoare.
Să luăm exemplul ipotetic al unei cercetări care ar urmări
efectele modificării programului de lucru asupra eficienţei salariaţilor.
În acest scop sunt utilizate două uzine, una experimentală şi alta de
control unde nu se introduce nici o modificare a programului de lucru.
Personalul oricărei uzine este rezultatul unui proces se selecţie mai
mult sau mai puţin explicit, la angajare, ca şi pe durata lucrului.
Persoanele care nu corespund, cu timpul pleacă sau sunt înlocuite.
Dacă la sfârşitul perioadei luate în considerare, în uzina
experimentală apar schimbări ale productivităţii muncii, iar la uzina de
control nu are loc nici o modificare, putem atribui aceste schimbări
variabilei independente.
Trebuie să observăm că, deoarece cele două grupuri nu sunt
constituite pe criteriul întâmplării, nu suntem îndreptăţiţi să credem că
ele au fost echivalente înainte de manipularea experimentală. Drept
consecinţă există şi alte explicaţii alternative cu privire la schimbările
produse în productivitatea muncii. Poate că ele se datorează
îmbunătăţirii managementului de la uzina experimentală în intervalul
dintre cele două testări.
Rezultatele cvasiexperimentelor sunt interpretabile numai
dacă acestea sunt obţinute prin manipularea experimentală a
condiţiilor. Principial, ele sunt interpretabile dacă în intervalul dintre
cele două testări modificările comportamentale, respectiv
performanţele grupului experimental, sunt net superioare celor ale
grupului de control, care ideal ar fi să rămână constante.
Din păcate, foarte adesea în multe lucrări de licenţă şi nu
numai se încearcă identificarea unor relaţii cauzale cu ajutorul
cvasiexperimentelor ale căror posibilităţi sunt modeste în această
privinţă.

191
 Reamintim ceea ce am menţionat, câteva pagini mai înainte,
că o relaţie cauzală poate fi inferată între două variabile numai dacă
acestea covariază, dacă variabila „cauza” precedă efectul şi dacă nu
poate fi invocată o explicaţie alternativă pentru datele obţinute, alta
decât aceea rezumată şi anticipată în ipoteza ştiinţifică.

7.3.2 Cvasiexperimentul mixt

Un exemplu de cvasiexperiment cu un design ceva mai

complicat îl constituie cercetarea lui Norman Endler (1977). El a testat
ipoteza că starea de anxietate într-o anume situaţie este rezultatul
interacţiunii dintre trăsătura anxietăţii şi încărcătura anxiogenă a
situaţiei respective. Endler (citat de McBurney, op. cit.) a împărţit
subiecţii în foarte anxioşi şi slab anxioşi pe baza unui test adecvat.
Apoi, într-o situaţie anxiogenă care era un examen important la
psihologie, le-a determinat subiecţilor ritmul cardiac. După două
săptămâni, într-o situaţie relaxată le-a fost, din nou, determinat pulsul.
Experimentul a fost de tip mixt deoarece a avut o variabilă
independentă intersubiect trăsătura anxietăţii şi o variabilă
intrasubiect, încărcătura anxiogenă a situaţiei. În adevăr ipoteza s-a
confirmat: răspunsul la situaţia anxiogenă este efectul interacţiunii
dintre variabila situaţie şi variabila trăsătură. Subiecţii anxioşi tind să
devină mai anxioşi în situaţii anxiogene decât cei cu anxietate mică.
Pattern-urile de comportament ale celor două grupuri de subiecţi
(anxioşi, neanxioşi) se apropie în situaţii neanxiogene.
Variabila independentă trăsătură (anxios-neanxios) este
simultan o variabilă invocată pentru că ea este natural distribuită în
populaţia generală. De asemenea este o variabilă subiect pentru că se
bazează pe măsurarea unei trăsături a subiecţilor implicaţi în
experiment şi este de tip intrasubiec (beween subject) deoarece
comparaţiile se efectuează între subiecţii care aparţin celor două
grupuri. Observăm că această variabilă este implementată într-un
design cu grupuri independente.
Cealaltă variabilă independentă încărcătura anxiogenă a
situaţiei (examen – relaxare) este de tip intrasubiect (within subject)
comparaţiile efectuându-se între performanţele obţinute de fiecare
subiect în două momente diferite ale experimentării şi presupune un
design cu măsurători repetate.
Acest experiment este simultan un experiment şi un
cvasiexperiment. Este parţial un experiment deoarece, pe de o parte
combină două tipuri de variabile, respectiv două tipuri de design, prin

192
aceasta sporind şansa unei validităţi interne acceptabile iar pe de altă
parte pentru că experimentatorul a avut un anumit control asupra
variabilelor independente. Deşi invocate, nivelele acestora au fost cu
bună ştiinţă „radicalizate” în sensul că subiecţii cu anxietate moderată
la test nu au fost incluşi în experiment. Acelaşi caracter disjunctiv l-au
avut cele două modalităţi ale situaţiei, în care a fost determinat ritmul
cardiac, cu excluderea unei situaţii moderat de anxiogene.

7.3.3 Plan experimental cu linia de regresie discontinuă

Este un model de cvasiexperiment caracterizat prin aceea că

un anumit scor la un pretest este utilizat drept criteriu pentru
introducerea unui tratament. Efectul manipulării condiţiilor este vizibil
în discontinuitatea liniei de regresie care exprimă relaţia dintre pretest
şi posttest. Scorul la pretest este un prag de admisibilitate prin care
subiecţii sunt împărţiţi în grup de control şi grup experimental. Dacă
manipularea experimentală va produce efecte, atunci linia de regresie
care exprimă relaţia pretest-test pentru cele două grupuri nu va mai
coincide. Va fi vorba de două linii care exprimă două tipuri de relaţii
diferite între cele două variabile.
Iată un exemplu preluat din McBurney (op.cit.):
Decanul unei facultăţi vrea să ştie dacă afişarea listei cu
studenţi meritorii la colocviu îi va stimula să fie şi mai buni la
următorul examen. Este vorba de un cvasiexperiment prin care este
cercetat efectul motivant al evidenţierii pe lista celor mai buni
studenţi.
Mai întâi se realizează norul de puncte care prezintă relaţia
dintre notele la colocviu şi cele de la examen. Pe un sistem de
coordonate se uneşte pentru fiecare student nota la primul test care
este reprezentat pe abscisă cu nota la al doilea test de pe ordonată.
Vor rezulta atâtea puncte câţi subiecţi sunt. Dacă există o anumită
corelaţie între cele două examene punctele vor avea tendinţa să se
distribuie în forma unei dâre de fum alungite pe direcţia bisectoarei
sistemului de coordonate. Linia teoretică ce descrie această tendinţă
se numeşte ecuaţie de regresie.
Nota la examen

193

Figura 20. Design cu linia de regresie discontinuă

la începutul şi la sfârşitul experimentului
 Prag de admisibilitate

Nota la colocviu

Uneori examinarea norului de puncte poate releva un punct de

discontinuitate, de la care pare să pornească altă linie de regresie,
având altă pantă. Acest punct se numeşte prag de admisibilitate şi
separă de fapt două grupuri distincte care sunt caracterizate de
coeficienţi de corelaţie, respectiv de două ecuaţii de regresie diferite.
Cu cât deosebirea dintre pantele celor două linii de regresie
este mai mare la sfârşitul manipulării experimentale cu atât efectul
acestei manipulări este mai mare. Modelul prezintă totuşi unele
inconveniente. Deoarece grupurile nu sunt paralele pot exista şi alte
explicaţii la fel de probabile ale efectelor tratamentului la care au fost
supuşi studenţii.

7.3.4 Designuri experimentale fără grup de control

Există două tipuri:

a) Modele cu serii de timp întrerupte (interrupted time-series
designs)
Sunt o formă sui-generis a dizainurilor cu un singur grup
măsurat înainte şi după tratamentul experimental. Modelul cu serii de
timp întrerupte este destinat contracarării deficienţelor care sunt
proprii modelului amintit. Spre dosebire de acesta, modelul cu serii de
timp întrerupte ia în considerare tendinţa datelor experimentale înainte
şi după experiment, tendinţă care este mai concludentă decât operarea
cu mediile acestor date.
Modelul seriilor de timp întrerupte este o cercetare în care
performanţele aceluiaşi grup înainte şi după manipularea
experimentală sunt comparate după un anumit interval de timp.
Aceste modele sunt mai degrabă nonexperimentale pentru că
cercetătorul nu manipulează variabilele ci le recoltează din documente
oficiale cum sunt anuarele statistice sau rapoartele unor instituţii cu
194
privire la tendinţa unor fenomene sociale (rata accidentelor auto
datorate consumului de alcool, rata criminalităţii, rata tentativelor
suicidare etc. anterior şi după introducerea anumitor reglementări.
Din punct de vedere teoretic, fiind un experiment de tip
invocat, planul bazat pe serii de timp întrerupte oferă un control slab
al variabilelor, rămânând din această cauză posibilitatea unor ipoteze
şi a unor explicaţii alternative la acelea intenţionate de cercetător.
Modalitatea de creştere a validităţii interne a acestor experimente este
luarea în considerare a acestor alternative şi anularea lor, una câte una,
pe baza datelor oficiale. În felul acesta, cu fiecare ipoteză alternativă
infirmată, creşte probabilitatea ca tendinţele post factum ale
fenomenului studiat să fie generate de către reglementarea oficială,
actul, normativ considerat a fi tratamentul nonexperimental.
În realitate, sunt cazuri de cvasiexperimente cu serii
întrerupte, care reprezintă singura modalitate de abordare a unui
anumit tip de comportament. Aşa cum am subliniat în alt loc,
problema validităţii interne este presantă pentru experimentele de
laborator sau naturale care operează în termeni de cauză efect. Atunci
când cvasiexperimentul cu serii întrerupte are obiective, ca să spunem
aşa, corelaţionale, pe primul plan se situează imperativul
operaţionalizării şi măsurării riguroase a conceptelor implementate.
Experimentul evocat in continuare este un bun exemplu
pentru cele afirmate anterior.
Sîntion şi Sîntion (1987) evocă o cercetare cu caracter
participativ, la bordul unor nave comerciale, în vederea studierii
sindromului nevrotic al curselor lungi şi a corelaţiilor dintre această
entitate cvasinosologică şi o serie de atribute individuale şi de grup.
Designul cercetării este o îmbinare a modelelor cu serii
întrerupte, respectiv cu măsurători repetate. Componentele ipotetice
ale comportamentului nevrotiform au fost măsurate în trei etape
distincte ale cercetării : (A) cu trei zile înainte de tratament
( implicarea în voiajul navei) în vederea stabilirii unei linii de bază,
respectiv a unui pattern pretest, asemănător experimentelor cu un
singur subiect (vezi capitolul următor) ; (B) săptamânal, pe durata
voiajului ; (C) la o săptămână după încheierea cursei.

SN
NIVEL SN NIVEL SN
4 PRETEST POSTEST
195
2
 2
2
2 2
1 2 3

V O I A J U L

Figura 21. Designul cercetării sindromului nevrotic al voiajelor

lungi

Figura 21 prezintă cele trei etape parcurse de cercetare,

respectiv măsurarea SN înainte de voiaj, evoluţia comportamentului
nevrotic pe durata voiajului, şi etapa de revenire datorată întreruperii
cursei (tratamentului).
Revenirea criteriilor comportamentale măsurate la valorile
pretest constituie un indiciu înalt probabil al unei legături între
comportamentele nevrotice şi condiţiile specifice voiajului.
b) Plan experimental cu repetarea tratamentului
Este un plan experimental care presupune reluarea condiţiei
experimentale în scopul îmbunătăţiri validităţii interne a
experimentului. Este un plan utilizat în experienţele cu un singur
subiect.
Graficul teoretic al unui astfel de experiment, având pe
abscisă datele calendaristice ale testării iar pe ordonată performanţele
la testare, ar trebui să prezinte tendinţe similare între prima şi a doua
testare şi între a treia şi a patra, când a fost aplicată condiţia
experimentală. În intervalul dintre a doua şi a treia testare când
tratamentul a fost întrerupt ar trebui ca tendinţa să fie contrară
tendinţelor dintre cele două perechi, 1-2 şi 3-4, tocmai pentru că nu a
fost aplicată condiţia experimentală.

CAPITOLUL 8

196
 EXPERIMENTE CU UN SINGUR SUBIECT

8.1 Utilitatea experimentelor cu un singur subiect

Unele experimente efectuate pe un singur subiect mai sunt

numite şi studii de caz. Modelul experimental comun acestor
experimente a fost numit de Campbell şi Stanley, 1963) « design
OXO ». « O » semnifică observaţiile efectuate înainte şi după
tratamentul notat cu X., termenul de observaţie fiind o denumire
generică pentru măsurătorile care se efectuează înainte şi după
parcurgerea de către subiect a condiţiei experimentale.
Deşi prezintă o serie de avantaje, comparativ cu planurile
experimentale care implică mai mulţi subiecţi, modelul experimental
aflat în discuţie este astăzi mai puţin utilizat deoarece el este relevant
doar dacă tratamentul determină efecte imediate şi de o magnitudine
care le fac neîndoielnice, evidente prin ele însele. Ori, marea
majoritate a efectelor observate în experimentele psihologice au
nevoie să fie confirmate statistic, datorită amplitudinii lor scăzute.
Există totuşi situaţii când modelul experimental cu un singur
subiect este de neînlocuit.
În acest sens evocăm un experiment (citat de Vadum şi
Rankin, op.cit.) întreprins de Howard Shane în 1990 pentru verificarea
autenticităţii rezultatelor unei metode care părea să revoluţioneze
comunicarea cu persoanele autiste. Este vorba de aşazisa comunicare
facilitată, procedeu prin care mâna copilului autist era ajutată de
facilitator pentru a tasta la computer gândurile sale.
Această metodă intrase în atenţia Curţii judecătoreşti din New
England deoarece, prin intermediul unei astfel de metode, o fetiţă
dintr-o şcoală specială dezvăluise profesorului său că fusese abuzată
sexual de unii membrii ai familiei. Problema care se punea era dacă nu
cumva informaţia fusese supraadăugată de către facilitator, bineînţeles
nu în mod voit.
Fiind însărcinat să verifice credibilitatea rezultatelor produse
de această metodă Shane a apelat la un singur subiect, fetiţa care
făcuse această şocantă dezvăluire.
Fetiţei i-au fost administrate, prin randomizare, fie imagini pe
care le putea vedea şi facilitatorul comunicării, fie imagini diferite de
cele văzute de acesta. Sarcina ei era să denumească aceste imagini

197
care înfăţişau obiecte comune. Proporţia imaginilor diferite şi a celor
similare cu ale profesorului au fost de 50%.
Rezultatele experimentului au produs rezultate în afara
oricăror dubii care nu au nevoie de a fi confirmate statistic: De fiecare
dată când copilul a văzut imagini diferite a fost tastată denumirea
obiectului văzut de facilitator. A fost clar că acesta nu doar ajuta la
exprimarea gândurilor copilului ci introducea pe canalul de
comunicare propriile sale conţinuturi mentale.
Cu toată utilitatea sa, acest design experimental, bazat pe un
control riguros al variabilelor, pare să fi căzut în desuetitudine.
În adevăr, tradiţia cercetărilor psihologice din ultima vreme
pune, aşa cum am văzut în capitolele precedente, un mare accent pe
statistici din ce în ce mai complexe. Uneori ele sunt utilizate într-un
mod oarecum gratuit pentru simplu fapt că cei care le întrebuinţează,
le stăpânesc foarte bine.
Totuşi, această extensie este rezultatul unei atitudini
fundamentale a cercetătorilor potrivit căreia un experiment este cu atât
mai valid cu cât implică mai mulţi subiecţi. Ori, aşa cum vom vedea
mai departe, statistica nu este decât un mijloc de a controla sursele de
variabilitate, altele decât cele introduse de cercetător prin manipularea
condiţiilor experimentale. Aşa cum am văzut, dincolo de un anumit
prag, creşterea eşantionului experimental aduce cu sine doar
nesemnificative creşteri ale preciziei datelor experimentale. Mai mult,
unii autori (Vadum şi Rankin, op.cit.) menţionează posibilitatea ca
unele procedee statistice să mascheze anumite aspecte interesante ale
fenomenelor studiate.
Până prin anii 30 ai secolului trecut, când metodele statistice
nu luaseră o asemenea amploare, marea majoritate a pionierilor
cercetării experimentale şi-a bazat studiile pe un număr redus de
subiecţi, unul cel mult doi. Aşa de pildă este cazul lui Fechner care a
dezvoltat tehnicile de determinare a pragurilor senzoriale şi a
descoperit legea intensităţii senzaţiei experimentând cu un singur
subiect.
În aceeaşi tradiţie mai trebuie menţionate cercetările lui
Ebbinghaus asupra memoriei care a experimentat pe sine însuşi, ale
lui Wilhelm Wundt, cercetările introspecţioniştilor, gestaltiştilor ş.a.
De asemenea, experimentele efectuate de Watson în domeniul
formării fobiei la copii, sau cele efectuate de Pavlov în domeniul
reflexelor condiţionate, s-au focalizat pe un singur subiect.
Aşa cum remarcă McBurney (op. cit.), cercetătorii raliaţi
acestei tradiţii plecau de la supoziţia că subiecţii, umani sau animale
sunt esenţialmente echivalenţi, fiind de ajuns să studiezi un individ

198
pentru a descifra o regularitate care este proprie speciei căreia acesta
îi aparţine.
De fapt cele două tradiţii se deosebesc după cum concep sursa
variabilităţii comportamentului subiectului sau a subiecţilor de
experiment.
Cercetătorii care operează cu un singur subiect cred că cea mai mare
parte a variabilităţii este determinată de situaţie şi în acest scop ei
încearcă să o controleze prin efectuarea unui număr cât mai mare de
observaţii, pe acelaşi individ şi prin repetarea de mai multe ori a
experimentului.
Dimpotrivă, ceilalţi, care aplică elaborate tehnici statistice
pentru prelucrarea datelor obţinute pe numeroşi subiecţi, consideră că
sursa variabilităţii este intrinsecă. De exemplu la oameni,
variabilitatea este proprie naturii umane şi se exprimă în diferenţe
interindividuale.
După pionieri ai psihologiei diferenţiale (Quetelet, Galton şi
mai apoi Pearson) variabilitatea interindividuală în jurul mediei este
expresia eşecului naturii de a realiza persoana medie ideală.
Problema cercetătorilor ar fi deci aceea de a face deosebirea
între variabilitatea creată prin manipulare experimentală şi aceea care
este naturală, acest control fiind posibil pe cale statistică.
Deşi dominantă în zilele noastre, tradiţia experimentelor care
utilizează numeroşi subiecţi, nu poate fi considerată singura cale justă,
chiar dacă, fără o aprofundare temeinică, am fi tentaţi, cum din păcate
se mai întâmplă, să apreciem seriozitatea şi validitatea unei cercetări,
nu intensiv ci extensiv, prin numărul de subiecţi antrenaţi în
experiment.
Skinner, în plină tradiţie de utilizare extensivă a statisticii în
psihologia experimentală, prefera să studieze un animal o mie de ore,
decât o mie de indivizi timp de o oră (Mc. Burney, op.cit.)
Trebuie totuşi menţionat că fiecare din cele două abordări are
propriile ei raţiuni. Astfel cercetarea bazată pe un singur subiect este
mai potrivită în domeniul psihofiziologiei şi în general al
caracteristicilor psihice mai intens legate de bagajul ereditar decât în
domeniul proceselor psihice de un mai înalt ordin, unde diversitatea
comportamentelor este expresia şi şansa evoluţiei mecanismelor
adaptative. Pe de altă parte, aşa cum remarcă Vadum şi Rankin
(op.cit.) experimentele cu un singur subiect sunt mai potrivite în
abordarea unor fenomene neobişnuite, rare sau în testarea diferitelor
forme de tratament.
Prin urmare, fenomenul care urmează a fi cercetat, ghidează el
însuşi opţiunea cercetătorului privind modelul experimental potrivit.

199
Dacă cercetăm, spre exemplu, pragul absolut al frecvenţei critice de
fuziune este suficient un număr redus de subiecţi umani, cu condiţia
ca ei să fie normali iar condiţiile experimentale să fie riguros
controlate. Rezultatele cercetării vor putea fi extinse (validitate
externă) şi asupra altor subiecţi aparţinând aceleiaşi populaţii (de
exemplu subiecţii cu vârsta cuprinsă între 45-50 de ani).
Dimpotrivă dacă ne propunem să studiem procesele de
formare a noţiunilor şi în general a gândirii categoriale la puberi va
trebui să studiem un lot reprezentativ de subiecţi din populaţia ţintă,
iar datele vor fi interpretate prin metode statistice cum sunt studiul
corelaţional, analiza factorială sau analiza de varianţă.
Ar mai trebui să adăugăm că cele două abordări nu sunt chiar
atât de diferite în substanţa lor. Ceea ce le unifică este ceea ce unifică
de fapt abordările ideografică şi nomotetică.
Allport (1992) propune, în abordarea personalităţii, un echilibru între
cele două direcţii dar observaţia este valabilă pretutindeni în
psihologie unde acestea sunt utilizate.
De fapt ambele abordări, deşi din perspective diferite, sunt
interesate de mărimea eşantionului: abordarea bazată pe un singur caz
urmăreşte, prin numeroasele observaţii, să obţină un eşantion cât mai
reprezentativ al comportamentului unicului subiect implicat în
experiment. Abordarea experimentală bazată pe numeroşi subiecţi
urmăreşte atenuarea surselor străine de variaţie prin realizarea unui
eşantion cât mai reprezentativ al unui ipotetic subiect mediu. Ambele
abordări fac apel la acest subiect, numai că pentru prima el este
întrupat chiar în individul studiat, în timp ce pentru a doua abordare el
este locul de intersecţie al tuturor măsurilor individuale.

8.2 Avantajele experimentelor cu un singur subiect

1. Focalizarea pe performanţa individuală. Interpretarea

rezultatelor cercetării în termenii tendinţelor centrale, acesta fiind
cazul experimentelor cu mai mulţi subiecţi, cum este media aritmetică,
poate estompa modul individual în care un subiect a îndeplinit sarcina
experimentală.
2. Focalizarea pe aşa-zisele efectele majore. Spre deosebire de
experimentele bazate pe eşantioane largi de subiecţi care pot
evidenţia, graţie procedurilor statistice, efecte foarte mici,
experimentele bazate pe un singur subiect îşi pot atinge scopul numai
dacă cercetătorul se focalizează pe obţinerea unor efecte mari ale

200
variabilei independente. Acest fapt este posibil prin controlul riguros
al surselor de variaţie, reducând la minimum toate efectele străine care
bruiază relaţia dintre variabila independentă şi cea comportamentală.
„Costurile realizării unor standarde înalte de validitate internă sunt
mai reduse decât în cazul experimentelor cu mai mulţi subiecţi.
Concret, acest fapt este posibil, pe de o parte prin controlul riguros al
condiţiilor experimentale şi prin creşterea numărului de observaţii sau
prin repetarea de mai multe ori a experimentului.
Faptul că nu numărul subiecţilor hotărăşte validitatea unui
experiment îl dovedeşte următorul exemplu pe care îl redăm după
McBurney (op. cit.): Doi cercetători care abordează acelaşi fenomen,
prin aceleaşi două variabile, obţin următoarele rezultate: primul
lucrând cu 10 subiecţi găseşte o corelaţie de .765 la un P=.01; Al
doilea testând 50 de subiecţi obţine un coeficient de corelaţie de .361
la P=.01.
Datele care merită mai multă încredere sunt cele obţinute de
primul cercetător deoarece efectele variabilei independente sunt mai
mari, acest fapt fiind exprimat de coeficientul de corelaţie, mai mare
de mai bine de două ori, decât al doilea. Un alt argument în sprijinul
acestei opţiuni este că pătratele coeficienţilor de corelaţie, care
exprimă în procente cât anume din varianţa rezultatelor experimentale
(modificările variabilei dependente) este explicabilă prin manipularea
variabilei independente, sunt semnificativ inegale, adică 58.5 pentru
primul cercetător şi 13 pentru al doilea.
3. Evitarea dificultăţilor etice şi practice. Cercetarea pe un
singur subiect nu ridică probleme ca acelea implicate de
experimentele cu grupuri independente unde subiecţii din grupul de
control nu primesc un tratament care le-ar fi benefic cum ar fi acela de
atenuare a tendinţelor suicidare.
4. Flexibilitatea planului. Experimentatorul are posibilitatea să
modifice instrucţiunile sau întărirea atunci când constată că acestea nu
provoacă reacţiile comportamentale aşteptate. Acest lucru nu este
posibil în experimentele pe mai mulţi subiecţi pentru că, efectuând
aceste schimbări în cazul unuia dintre ei, rezultatele nu ar mai fi
comparabile.

8.3 Controlul în experimentele cu un singur subiect

Modelul experimental clasic al experimentelor cu un singur subiect

este acela implementat în cercetările condiţionării operante de către
Skinner (Berlow şi Hersen, 1984). El este de obicei numit modelul
ABAB.

201
Pentru înţelegerea acestui model experimental apelăm la indici :
A1B1A2B2 unde A1 semnifică faza de început prin care se obţine
aşazisa line de bază (base line) a răspunsurilor subiecului în condiţiile
în care acesta nu primeşte stimulul, iar B1 desemnează faza de aplicare
a tratamentului experimental. Repetarea fazei A, (A1), semnifică
întreruperea tratamentului, pentru a se controla dacă răspunsurile date
în faza B se datorează în adevăr tratamentului. Reluarea Fazei B ,(B1),
în ultima etapă ar trebui să conducă la aceleaşi rezultate ca în B1.
În designurile cu un singur subiect sunt utilizate următoarele
strategii de control :

8.3.1 Obţinerea unei tendinţe stabile

Este vorba de o tendinţă constantă, de bază, neîntâmplătoare

în comportamentul subiectului înainte de aplicarea condiţiei
experimentale. În cazul experimentelor cu grupuri independente
termenul de comparaţie a efectelor produse de manipularea unei
variabile independente îl constituie fie condiţia subiecţilor, anterioară
aplicării tratamentului, dacă se lucrează cu un singur grup, fie grupul
experimental căruia nu i se aplică tratamentul. Testarea diferenţei
dintre cele două grupuri sau dintre starea anterioară manipulării
experimentale şi starea post experiment a aceluiaşi grup de subiecţi se
realizează cu metode statistice adecvate.
În experimentele pe un singur subiect termenul de referinţă
pentru starea post experiment o constituie starea subiectului înainte de
a fi parcurs condiţia experimentală. Să presupunem că într-un
experiment vrem să testăm eficacitatea unei metode terapeutice de
diminuare a vulnerabilităţii la stres. Nivelul de stres poate fi evaluat cu
un test potrivit. Dacă am efectua doar o măsurătoare înainte şi alta
după tratament, validitatea internă a experimentului ar putea fi pusă
sub semnul întrebării, deoarece o eventuală ameliorare a condiţiei
subiectului postratament ar putea să nu fie efectul tratamentului
însuşi, ci consecinţa altor cauze. Una dintre ele s-ar putea datora
faptului ca nivelul de stres pretratament, luat ca punct de referinţă, să
nu fi fost real, deoarece subiectul înregistra de câtva timp o ameliorare
„de la sine”.
Pentru a fi siguri că diferenţa dintre starea de dinainte de
tratament şi starea post tratament este una reală ar trebui să
determinăm mai precis, nu printr-o singură măsurătoare ci prin mai
multe, tendinţa stabilă (stable baseline) pretratament a subiectului.
Dacă o astfel de tendinţă a constat într-o creştere a nivelului de stress

202
sau măcar într-un nivel constant, atunci putem conchide că
ameliorarea subiectului se datorează condiţiei experimentale parcurse.

8.3.2 Întreruperea tratamentului

Această metodă (model ABA) este menită să îmbunătăţească

planul precedent, în sensul că introduce o condiţie suplimentară în
vederea creşterii gradului de certitudine că schimbările
comportamentale sunt în adevăr efectul manipulării condiţiei
experimentale. Astfel, la fel ca în exemplul precedent, se determină
tendinţa constantă a subiectului privitoare la variabila dependentă pe
care urmează să o modificăm printr-o anumită manipulare
experimentală. Urmează apoi tratamentul experimental. În momentul
în care avem suficiente dovezi despre modificări reale ale
comportamentului, pentru a le atribui cu mai multă certitudine
manipulării condiţiei experimentale, tratamentul se întrerupe
temporar. Dacă schimbările la nivelul variabilei dependente se
datorează tratamentului însuşi, atunci comportamentul ar trebui să
evolueze după tendinţa anterioară tratamentului.
Deontologia profesională obligă experimentatorii să continue
ameliorarea condiţiei subiectului prin reluarea tratamentului până la
dovada unei tendinţe constante posttratament. În aceste condiţii putem
vorbi de un alt model experimental care va fi prezentat în continuare.

8.3. 3 Modelul tratamentelor repetate

Repetarea tratamentului după faza de întrerupere are două

consecinţe pozitive, una pentru subiect, care la sfârşitul
experimentului are o condiţie mai bună, alta pentru validitatea internă
a experimentului pentru că permite evaluarea efectelor produse de
tratament. Este un model de tip ABAB .
McBurney (op. cit.) evocă un interesant experiment întreprins
de Edward Carr şi Jack McDowell în 1980.
Un băiat de 10 ani contractase într-o anumită împrejurare o
dermatită în urma căreia rămăsese cu obiceiul de a se scărpina până işi
producea răni. Cei doi cercetători au observat copilul în situaţii variate
şi au emis ipoteza că, întrucât scărpinatul, aproape întotdeauna, se
declanşa în contexte sociale, acesta funcţiona ca un răspuns operant
prin care copilul câştiga atenţia părinţilor.

203
 În prima parte a experimentului, conform instructajului,
părinţii au ignorat scărpinatul copilului. Faza aceasta nu a putut dura
mai mult de trei zile deoarece problema copilului trebuia rezolvată
urgent. În a doua fază, a atenţiei sociale, părinţii îi tot repetau
copilului să termine cu scărpinatul. În etapa finală părinţii au ignorat
din nou gesturile copilului. Autorii au sintetizat rezultatele în două
grafice. În primul grafic cele două curbe ale atenţiei sociale şi ale
frecvenţei scărpinatului coincid foarte mult, aceasta fiind o confirmare
a ipotezei că scărpinatul era declanşat de atenţia pe care părinţii o
dădeau acestui comportament. Etapele de ignorare (deci de întrerupere
a tratamentului experimental) au înregistrastrat scăderi dramatice ale
scărpinatului şi au contribuit la creşterea nivelului de certitudine a
acestei tendinţe. Într-un al doilea grafic autorii au prezentat pe abscisă
perioadele calendaristice ale experimentului care a durat din iunie
1976 până în iunie 1978. Pe ordonată au prezentat numărul de
zgârieturi ca un indicator al frecvenţei comportamentului incriminat.
Frecvenţa luată ca nivel de referinţă
Frecvenţa comportamentului

Revenirea datorată întreruperii

(Ignorarea de către părinţi)
Frecvenţa scărpinatului în
timpul tratamentului

tratamentului
tratamentului

Frecvenţa la
reluarea

Etapa

Stin-
gere
de

Etapele experimentului

Figura 19. Fazele experimentului întreprins de

Edward Carr şi Jack McDowell

Prima fază, aceea a stabilirii unei tendinţe constante, prezintă

un nivel al zgârieturilor care nu va mai fi atins în nici o fază a
experimentului.
În faza a doua a tratamentului frecvenţa zgârieturilor scade
foarte dramatic. Următoarea fază, de întrerupere a tratamentului,
prezintă o revenire la tendinţa de bază. Ultima fază a tratamentului a
204
continuat să reducă frecvenţa scărpinatului până la aproape de
extincţie. În faza ulterioară a experimentului s-a obţinut stingerea
totală a cestui comportament.

8.3.4 Modificarea unei variabile

pentru a i se determina efectul

În experimentele bazate pe un singur subiect dar în care sunt

manipulate cel puţin două variabile independente este nevoie să se
diferenţieze momentele când se acţionează asupra uneia sau alteia
deoarece manipularea lor simultană face imposibilă diferenţierea
efectelor lor. Mai precis, cercetătorul trebuie să ştie dacă modificările
în variabila dependentă, adică în comportamentul subiectului, sunt
rezultatul uneia sau alteia dintre variabile sau reprezintă rezultatul
interacţiunii lor. Păstrând şi în acest plan faza de stabilire a tendinţei
de referinţă care precede acţiunea variabilelor independente,
experimentatorul poate alege, din mulţimea secvenţelor posibile a
acestei faze conţinând manipularea separată a fiecărei variabile
independente şi a ambelor deodată, acea succesiune care serveşte cel
mai bine scopul experimentului. Acest design este echivalentul
modelului factorial care este utilizat în experimentele pe grupuri de
subiecţi şi poate avea forma A-B-A-B-BC-B-BC, unde A este tendinţa
de bază a variabilei dependente înainte de experiment iar B şi C sunt
cele două variabile independente.

8.3.5 Determinarea mai multor tendinţe

(multiple-basecline design)

Spre deosebire de procedurile anterioare modelul cu multiple

tendinţe de bază este destinat situaţiilor în care modificările
comportamentale produse în cursul experimentului sunt foarte stabile
sau ireversibile. Tendinţele de bază sunt reprezentate de către o serie
de comportamente pe care subiectul urmează să le înveţe.
Un astfel de model constă în a efectua anumite manipulări
experimentale care determină anumite comportamente pentru a vedea
dacă schimbarea comportamentală coincide cu manipularea asociată.
Un astfel de model poate fi exemplificat cu acţiunea dresorului care
determină animalul să înveţe prin condiţionare clasică nu toată
succesiunea de mişcări care intră în componenţa unui anumit
comportament ci secvenţe din ce în ce mai largi, astfel I - I+II –

205
I+II+III ş.a.m.d. În acest caz manipularea experimentală constă în
acordarea întăririi pentru fiecare dintre secvenţele menţionate. În acest
mod putem controla dacă fiecare progres în învăţare este un rezultat al
întăririi.

8.3.6 Schimbarea succesivă a criteriului

Constituie o altă modalitate de a verifica dacă schimbările

comportamentale sunt rezultatul manipulării experimentale. Procedura
este de asemenea, fazică şi constă în modificarea de la o etapă la alta a
criteriului după care se acordă întărirea. În felul acesta se poate
controla dacă modificarea criteriului de acordare a întăririi a provocat
modificările comportamentale. De exemplu, într-o primă fază întărirea
se acordă pentru un comportament simplu considerat ca tendinţă de
bază, deci ca reper pentru progresele viitoare. În a doua fază întărirea
se acordă doar dacă subiectul îndeplineşte o sarcină imediat următoare
în ordinea complexităţii. După ce acest comportament s-a stabilizat se
schimbă din nou criteriu de întărire şi tot aşa mai departe, fiecare
etapă precedentă devine punct de referinţă şi de comparaţie pentru
progresele obţinute în faza următoare.
La fialul prezentării designului experimental cu un singur
subiect este util să generalizăm odată cu Vadum şi Rankin (op.cit.)
notele sale distictive :

- În ciuda faptului că implică un singur subiect, validitatea

sa poate fi îmbunătăţită substanţial, prin controlul sever al
variabilelor şi prin observarea continuă a
comportamentului pe durata administrării unor tratamente
diferite.
- Oferă posibilitatea punerii în contrast a comportamentului
din faza de tratament cu acela manifestat de subiect în
faza liniei de bază.
- Replicarea experimentului atât pe acelaşi subiect prin
reluarea secvenţei iniţiale AB în forma completă ABAB.

CAPITOLUL 9

ETICA CERCETĂRII EXPERIMENTALE

206
 9.1 Tratarea subiecţilor umani

Preocupările pentru etica cercetării sunt consecinţa

preocupărilor din ce în ce mai consistente pentru drepturile omului.
Abuzurile unor cercetători nazişti au relevat, odată cu
procesul de la Nürenberg, necesitatea implicării active a guvernelor în
susţinerea cu fonduri a activităţii de reglementare a practicilor
cercetării ştiinţifice. Curtea de la Nürenberg a statuat un număr de 10
principii, care au alcătuit « Codul Nürenberg ». În baza acestui cod
actvitatea unor medici nazişti a fost considerată crimă împotriva
umanităţii.
Ulterior, cele zece pricipii au stat la baza elaborării unor
coduri etice, cum este cel elaborat de Asociaţia Psihologilor din
America (Vadum şi Rankin, op.cit.).
În S.U.A, în 1974, sub patronajul Ministerului Sănătăţii şi
Educaţiei, a luat fiinţă Comisia Naţională pentru protecţia persoanelor
care în calitate de subiecţi participă la cercetări biomedicale şi
psihologice. Această comisie a elaborat aşanumitul raport Belmont,
rezultatul a patru ani de analize asupra principalelor coduri de etică a
cercetării ştiinţifice, raport care stipulează trei valori fundamentale ale
cercetărilor efectuate pe subiecţi umani : respectul participanţilor la
cercetare, beneficiul lor sau protejarea stării de bine şi buna credinţă
faţă de subiecţi.
În acelaşi an, şi în strânsă legătură cu acest raport, APA a
elaborat „Codul de etică al activităţilor de cercetare” (Etics Code of
Research Activities). El reprezintă consensul membrilor APA privitor
la ceea ce se considera practici acceptabile. Din acest document
McBurney (op.cit.) citează o serie de principii pe care le grupează
astfel:

9.1.1 Decizia de a realiza un experiment ştiinţific

 Hotărârea de a întreprinde o cercetare ştiinţifică trebuie să fie

animată pe dorinţa psihologului de a contribui la dezvoltarea
psihologiei ştiinţifice şi a stării de bine a fiinţei umane.

207
  Psihologul desfăşoară experimentul cu respect faţă de
subiecţi, preocupat fiind de demnitatea şi starea lor de bine.
 Cercetătorul are obligaţia de a aprecia dacă investigaţia sa
este acceptabilă d.p.d.v. etic, şi de a se îngriji să fie respectate
drepturile subiecţilor umani participanţi la experiment.
Responsabilitatea privind tratamentul etic al participanţilor la
experiment este individuală. Cu toate acestea multe instituţii
au comitete care supervizeză activitatea de cercetare.
 Studenţii au voie să întreprindă cercetări doar sub egida
facultăţii care este subiect de sancţiuni profesionale.

9.1.2 Consimţamântul avizat

Principiul respectului menţionat în raportul Belmont (cap.6.)

implică recrutarea subiecţilor umani numai cu consimţământul lor, dat
în condiţiile cunoaşterii a tot ceea ce implică această participare.
Conform Codului etic al cercetării elaborat de APA „ cercetătorul nu
va ascunde niciodată participanţilor la cercetare aspectele
semnificative care le-ar putea influenţa voinţa lor de a participa, cum
ar fi riscurile fizice, disconfortul sau experienţe emoţionale neplăcute”
(Vadum şi Rankin, 1998).
Este bine ca participanţii la experiment să semneze un
consimţământ, înainte de participarea la experiment.
Un formular potrivit ar trebui să conţină următoarele rubrici:
o Identificarea cercetătorului;
o Explicarea succintă a scopului cercetării;
o Rugămintea de a participa, cu menţionarea dreptului
subiectului de a se retrage oricând consideră necesar;
o Prezentarea metodei de cercetare. Durata cercetării;
o Explicarea modului în care va fi păstrată
confidenţialitatea rezultatelor cu precizarea dreptului
participantului de a-şi retrage datele la sfârşitul
cercetării;
o Explicarea riscurilor la care se expune prin
participarea la experiment;
o Descrierea beneficiilor subiectului de pe urma
participării;
o Informaţii despre persoana de contact de la care
subiectul va primi informaţii privitoare la drepturile
sale în cazul că a suferit prejudicii;

208
 o Indicaţia de a păstra copia consimţământului.

Investigatorul informează participanţii în legătură atât cu toate

aspectele care ar putea influenţa decizia de participare la experiment
cât şi cu cele pe care le semnalează subiecţii. Atunci când unele
aspecte nu pot fi dezvăluite deoarece s-ar periclita validitatea
experimentului, cade în sarcina cercetătorului să protejeze starea de
bine şi demnitatea subiectului. De obicei, scopul adevărat al
experimentului în astfel de situaţii este mascat printr-o anumită
poveste. Ulterior la discuţia finală (debriefing) scopul experimentului
va fi făcut cunoscut.
Pentru copii se cere acordul părinţilor sau tutorilor.
În general psihologia experimentală nu poate renunţa la
mascarea scopului multor cercetări, care altfel nici nu ar putea fi
abordate, cu condiţia să informeze subiecţii, imediat după ce
experimentul a avut loc în legătură cu scopul adevărat al acestuia.
Trebuie evitate situaţiile experimentale în care subiecţii
primind informaţii negative despre performanţele lor ar putea
prejudicia imaginea lor despre sine.
Cercetătorul trebuie să respecte dreptul subiectului de a refuza
să participe sau de a se retrage din experiment. El trebuie să fie atent
ca nu cumva acceptarea de a participa să fie determinată de poziţia sa
de putere în raport cu subiecţii.

9.1.3 Protejara stării de bine a subiecţilor

Când există unele consecinţe indezirabile ale experimentului

pentru participanţi cercetătorul are obligaţia de a detecta, îndepărta sau
corecta aceste consecinţe inclusiv acelea care apar mult mai târziu.
O astfel de consecinţă poate fi sentimentul de frustrare
resimţit de componenţii grupului de control care, anticipând un anumit
sprijin, află ulterior că nu li s-a administrat condiţia experimentală. În
aceeaşi situaţie se poate afla cercetătorul atunci când, utilizând
subiecţi cu potenţial suicidar ca subiecţi de control, nu le
administrează condiţia experimentală care ar putea atenua această
predispoziţie.
Utilizarea drogurilor pe subiecţi umani nu este permisă decât
în clinici, spitale sau în laborator unde se poate asigura un control
eficient şi o protecţie desăvârşită a sănătăţii subiecţilor.
Studenţilor nu le este permisă folosirea acestor substanţe cum
sunt alcoolul, sau stupefiantele.

209
 9.1.4 Confidenţialitatea

Informaţiile obţinute despre participanţi în cursul

experimentului sunt confidenţiale dacă anterior nu s-a convenit altfel.
Când există posibilitatea ca alte persoane să aibă acces la aceste date,
această posibilitate împreună cu strategia de asigurare a
confidenţialităţii va fi explicată participanţilor ca parte integrantă a
procedurilor de obţinere a consimţământului avizat de participare la
experiment.
Probleme serioase de confidenţialitate apar atunci când în
cercetare sunt implicate persoane din rândul delicvenţilor. Psihologul
nu este protejat de lege, aşa cum este cazul medicului sau avocatului,
în păstrarea confidenţialităţii informaţiilor obţinute de la această
categorie de participanţi la experiment.

9.1.5 Respectarea demnităţii

Există în psihologia experimentală două atitudini

fundamentale faţă de contribuţia participanţilor la experimente. Prima,
tributară concepţiei tradiţionale care separă tranşant experimentatorul
observator de subiectul observat, consideră că rolul subiectului nu
diferă de acela al pacientului care furnizează o probă biologică pentru
examenul de laborator. Comportamentul participantului la experiment
este obiect de studiu pentru investigator.
A doua poziţie este de sorginte umanistă şi susţine că
subiectul este un partener activ la experiment, acesta trebuind să
participe chiar la proiectarea experimentului şi la controlarea anumitor
aspecte ale experimentului. O astfel de atitudine poate creşte nivelul
de cooperare a subiectului dar poate conduce deopotrivă la slăbirea
validităţii acestuia. McBurney (op.cit.) consideră că perspectiva
umanistă este foarte populară printre parapsihologi şi se
materializează în experimente ale căror date sunt neinterpretabile.
Recunoaşte totuşi că trebuie reţinute din orientarea umanistă câteva
principii, şi anume tratarea participanţilor cu respect, protejarea
sentimentului lor de demnitate, conştientizarea de către
experimentator că subiecţii fac realmente un serviciu ştiinţei.

9.1.6 Convorbirea finală

210
 Ideea de libertate faţă de coerciţie este strâns legată de aceea
a dreptului la intimitate ca unul dintre drepturile fundamentale ale
omului. Această idee a câştigat tot mai mult teren în ultimul secol.
Preocupat să respecte dreptul la intimitate al subiecţilor săi,
cercetătorul se confruntă cu imperativul de a acorda cel puţin tot atâta
importanţă intereselor societăţii care pot evolua într-un sens opus,
acela de a acumula în scop de autoreglare cunoştinţe care pot fi
obţinute tocmai prin violarea intimităţii indivizilor săi.
Claritatea înţelegerii între cercetător şi participanţii la
experimentul său este esenţială şi constituie pentru el o preocupare
constantă. Acesta trebuie să respecte toate obligaţiile asumate
prevăzute în contract.
Cercetătorul trebuie să ia toate măsurile pentru a împiedica
prejudicierea fizică sau mentală a persoanelor care participă la
experiment. El trebuie să îi informeze dacă există riscul vreunui
prejudiciu şi să obţină consensul înainte de a începe experimentul.
Dacă experimentul implică riscuri majore acesta va fi evitat. Totuşi,
majoritatea situaţiilor experimentale implică un anumit stress datorită
caracterului lor de noutate pentru subiect. Cercetătorul are obligaţia de
a lua toate măsurile pentru diminuarea acestuia.
Debriefing-ul reprezintă deconspirarea de către
experimentator a scopului adevărat al experimentului în vederea
creşterii gradului de informare al subiecţilor si al împiedicării
producerii oicărui prejudiciu, ca urmare a mascării scopului adevărat
al cercetării. Debriefing-ul este folosit de către cercetător pentru a
evalua gradul de mascare a sensului rezultatelor experimentale. Unii
subiecţi pot accepta cu greu că au fost înşelaţi şi ca urmare pot adopta
rolul de “subiecti buni”.
Pe de alta parte ei pot conştientiza într-un grad diferit
mascarea intenţiilor cercetării datorită modului în care sunt
chestionaţi. Mult mai multe şanse sunt ca subiectul să conştientizeze
mai bine mascarea scopului cercetării dacă nu este întrebat direct dacă
are ceva de întrebat ci dacă este invitat să evoce ce anume i s-a părut
fals în explicaţiile preliminare date de experimentator cu privire la
adevăratul scop al experimentului.
La finalul experimentului discuţia finală cu subiectul ţinteşte
următoarele scopuri:
Obţinerea unor informaţii preţioase despre modul în care a intuit
scopul experimentului pentru a evalua corect influenţele efectelor
exercitate de caracteristicile solicitate :

211
 1. Atenţionarea subiectului să nu divulge celorlalţi participanţi
informaţii legate de sarcina experimentală (de exemplu, într-
un experiment mnezic, ce cuvinte a trebuit să memoreze?).
2. Corectarea unor informaţii date în mod eronat pentru a masca
scopul adevărat al cercetării sau destinaţia anumitor teste.
3. Creşterea beneficiului pe care un subiect îl poate avea în
calitatea sa de participant la cercetare. Cercetătorul îi poate
transmite o serie de cunoştinţe care au rezultat din cercetare
care să îmbunătăţească nivelul de înţelegere al problematicii
abordate în experiment.

9.2 Etica experimentării pe animale

McBurney (op.cit.) observă că tradiţia iudeo-creştină a

perpetuat credinţa că omul este stăpân peste toate creaturile care îi
sunt date de divinitate spre a se folosi de ele. Cât timp această
concepţie a dominat în ştiinţa experimentală, nu au existat probleme
privind utilizarea animalelor în experimente chiar când acestea le
afectau integritatea sau sănătatea. Ultimele decenii ale secolului trecut
au generat o nouă optică potrivit căreia animalele au propriile drepturi
şi ca urmare nu ar trebui folosite în experimente care le afectează într-
un fel sau altul sănătatea sau starea de bine.
Ca urmare, animalele au fost înlocuite cu anumite organe sau
ţesuturi prelevate de la acestea. Totuşi, acest lucru nu este posibil
întotdeauna, mai ales în psihologie unde obiectul experimentelor îl
constituie comportamentul animalului în integralitatea sa
O serie de organisme neguvernamentale pentru protecţia
animalelor au limitat utilizarea acestora în experimente. De asemenea
unele instituţii de învăţământ şi cercetare au constituite organisme
care controlează modul în care sunt ţinute animalele de experiment şi
care supervizează această practică. Au fost adoptate, în unele ţări
documente care reglementează experimentarea pe animale. Ca
exemplu, poate fi citat „Ghidul pentru îngrijirea şi utilizarea
animalelor de laborator ( Guide for the Care and Use of Laboratory
Animals) adoptat în 1978 de către Ministerul Sănătăţii (The
Department of Health and Human Services) din S.U.A. Acest
document stabileşte norme de hrană, de curăţenie, de microclimat şi
de îngrijire medicală pentru animale, inclusiv utilizarea de anestezice
când condiţia experimentală produce durere, precum şi dimensiunile
cuştilor în care acestea sunt păstrate.

212
 În 1985 a fost elaborat “Actul privind protecţia animalelor”
document cu putere de lege care reglementează experimentele pe
animale. El însărcinează o serie de organisme guvernamentale să
avizeze şi să controleze cercetările pe animale.
Iată câteva din reglementările conţinute în aceată reglementare, pe
care le reproducem după Vadum şi Rankin (op.cit., p. 177).

- „ Psihologii care întreprind cercetări pe animale le vor trata pe

acestea cu omenie (humaneley)”.
- „ Psihologii trebuie să facă tot ce este posibil pentru a diminua
discomfortul, boala şi suferinţa animalelor utilizate ca subiecţi
de experimentare”
- „ Procedura de a supune animalele la suferinţă, stres sau
privaţiuni va fi utilizată numai când nu se poate altfel şi când
se justifică prin consecinţele ştiinţifice, educaţionale sau
aplicative.”

În comunitatea ştiinţifică s-a adoptat, astfel, principiul că

disconfortul animalelor utilizate ca subiecţi de experiment este
justificat doar dacă există un beneficiu ştiinţific. Procedând astfel,
experimentatorul are obligaţia să se îngrijească de sănătatea şi
confortul acestora, având în vedere condiţiile deosebite de hrană şi
microclimat pe care le impune supravieţuirea anumitor specii.

213
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

214
Aniţei, M., (200) Introducere în psihologia experimentală,
Bucureşti.
Barlow, D.,H., & Hersen, M. (1984) Single case experimental
designs: Strategies for studying behavior change, NewYork,
Pergamon Press.
Dragu, A., (2003) Psihologia activităţii sportive, E.D.P., Bucureşti.
Ceauşu, V. şi col. (1965) Microcurba de lucru şi valoarea sa ca
mijloc de determinare a capacităţii de adaptare şi a fatigabilităţii.
Revista de psihologie, tom11, nr.2.
Cohen, J., (1988), Statistical power analysis for the behavioral
sciencies, Hilsdale.
Cohen, J., (1995) The earth around (p<.05). American
psychologist, 49, p. 997-1003.
Cook, T., D., & Campbell, D. T., (1979), Quasi experimentation:
Plan & analysis issues for field settings. Chicago: Rand McNally.
Cook Th. D., Campbell, D.T., (1976), The Design and Conduct of
Quasi-Experriments in Field Settings, Dunnette M.,(Editor)
Handbook of Industrial Psychology, RandMcNally College Publishing
Comp., Chicago, pp.223-326.
Evans, R., & Donnerstein, E., (1974) Some implications for
psychological research of early versus late term participation by
college students; Journal of research in personality, 8, 102-109.
Floru R., (1967) Psihofiziologia atenţiei, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti.
Fraisse, P., (1970) Psihologia experimentală, Ed. Ştiinţifică,
Bucureşti.
Garcia, J., & Koelling, R.A (1966) The relatio of que to conseqence
in avoidance learning. Psychonomic Sciencie, 4,124-124.
Golu, M., (1975), Principii de psihologie cibernetică, Editura Şt. şi
Encicl., Bucureşti.
Hass, R. G., Katz, I., Rizzo, N., Bailey, J., & Eisenstadt, D.
(1991) Cross racial appraisal as related to attitude ambivalence and
cognitive complexity. Personality and Social Psychology Bulletin, 17,
83-9.
Hornstein, G., 1992 The Return of the Repressed; Psychology’s
Problematic Relations With Psychoanalysys, 1909/1960, American
Psychologist, vol, 47, No 2, 254-261.
Matarazzo, J., (1992) Psychological Testing and Assessment in the
21st Century, American Psyhcologist, No, 8, 1007-1018.
Mitrofan, N., (2001) Psihometria şi direcţiile ei de dezvoltare la
început de mileniu, Zlate, M., (coord.) Psihologia la răspântia
mileniilor, Ed. Polirom.

215
Mc Burney, D., H., (1983), Experimental Psychology, Wadsworth
Publishing Company Belmont, California.
Piaget, J., (1972) Dimensiuni interdisciplinare ale psihologiei, Ed.
Şt., Bucureşti.
Popper, K., R., (1959) The logic of scientific discovery, Basic
Books, New York.
Radu, I., (1993) Metodologie psihologică şi analiza datelor, Ed.
Sincron, Cluj.
Roşca, Al., (1963) Tratat de psihologie experimentală, Ed.
Academiei, Bucureşti, 1963.
Roşca Al., (1971) Metodologie şi tehnici experimentale în
psihologie, Ed. ştiinţifică, Bucureşti.
Shaughnessey, J.,J., Zechmeister, E.,B., Zechmeister, J., S., (2000)
Research Methods în Psychology, Fifth ed., McGraw Hill, Boston.
Sintion, F., Sintion, J., (1987) Sindromul nevrotic al curselor lungi,
Revista de psihologie, t.33, nr.4, p. 311 – 326, Bucureşti.
Tyler, L.,E., Bruce Walsh, (1979) Test and Mesurement 3rd edition,
Prentice-Hall., Enghewood Clifs, New Jersey.
Vadum, A., C., & Rankin, N., O., (1998) Psychological Research,
McGraw-Hill, Boston.
Woodworth, R. S., (1967) Experimental Psychology, London,
1967.
Zlate, M., (1994) Introducere în psihologie, Ed. ''Şansa'',
Bucureşti.

216