Despre miniaturi cu toamne oranj, inele si părinți

” A trecut timpul fără a ști cum și când, mereu preocupată de ziua de azi, de ziua
de mâine, căci de foarte mult timp nu mai privesc și la ziua de poimâine. ”
Mariana Sava

Într-o vreme în care literatura este tributară în mare parte experimentului si devine
cunoscută și cerută de public doar dacă ”cineva” își permite să aloce sume
importante publicității, iată că mai apar, spre deliciul cititorilor pasionați, cărți care
te atrag de la prima pagină, cărți pe care nu le poți lăsa din mână pînă la final și
când, inevitabil, ajungi la ultima filă, iți rămâne în minte un gust dulce-acrișor sau
amărui-dulceag de ”aș mai vrea” ! Sunt cărți care ne întăresc credința că poporul
nostru frumos, poporul nostru vechi dar nu îmbătânit, poporul nostru care i-a
așezat, langă el la focul de seară pe Ileana Cosânzeana și Făt Frumos, pe Neghiniță
si Harap Alb, pe Nică al lui Ștefan a Petrei și pe Ion cu blestemele lui cu tot, acest
popor cu înțelepciunea rânduită cu grijă basme, cu glas de doină și viață boemă de
poet are resurse culturale inepuizabile.
De fiecare dată când văd sau imi amintesc Casa de cultură a sindicatelor ” George
Tutoveanu” din Bârlad, peste imaginea clădirii cenușii (aflată în moarte clinică, din
nefericire pentru publicul bârlădean) se suparpune imaginea caldă, binevoitoare și
mereu dispusă să își ajute aproapele a Marianei Sava profesoară, bibliotecară și
scriitoare.
”Viața strânsă în gheme” este o carte pe care o bănuiam de multă vreme ”trăind” în
spatele ochilor sprâcenați cu care Mariana Sava te privea pe deasupra ochelarilor
fie curioasă, fie ironică sau amuzată, când intrai în biblioteca din Casa de Cultură.
Imediat după ușa la care trebuia sa ciocănești neapărat (era prima lecție de bună-
creștere pe care mii de copii -și nu numai- au invățat-o) se aflau trei trepte pe care
pășeai ca și cum ai fi coborât într-o fântână cu apă vie, într-o altă lume, unde, pe
dreapta, te aștepta un zid de cărți pe care nu le citiseși, incă, pe stânga alt zid dar
de sticlă în spatele căruia se aflau uneori copii studioși, alteori membrii Cenaclului
”Al. Vlahuță” dar întotdeauna și alte mii de cărți necitite încă, iar la capătul
drumului de aproape douăzeci de pași (necesari pentru a te acorda cu tăcerera
plină de înțelesuri care cobora ca un parfum din cărțile rânduite frumos pe rafturi)
te aștepta răbdătoare și atentă, în spatele unui birou pe care era o ordine
desăvârșită, profesoara Mariana Sava, vestala acestui Templu al Cărților.
Am fost onorat și am primit cu mare interes invitația Marianei Sava de a scrie
cîteva rânduri despre această carte iar ceea ce a fost la început curiozitate și
nerăbdare s-a transformat foarte repede, pe măsură ce am parcurs materialul scris,
într-o bucurie imensă.
Ne aflăm în fața unei cărți vii, cu ”vino-ncoace”, scrisă cu har și foarte ușor de citit
(atenție nu este o carte ușoară!) dar este o lectură plăcută, reconfortantă și mulți
dintre noi redescoperim sentimente, momente pe care nu le-am uitat niciodată, dar
pe care le-am lăsat undeva pe un raft al memoriei. Cine nu a fost îndrăgostit în
liceu sau facultate de un profesor sau de o profesoară? Nu cred să fie cineva dintre
noi care să nu fi avut acel sentiment de adorație față de un dascăl, dorinta de a te
identifica cu mersul, zâmbetul sau privirea lui/ei.
Eu și acum mai sunt îndrăgostit de disticția și zâmbetul serafic al doamnei
Georgeta Radu, profesoara de franceză sau de mintea deschisă și ochii sclipind de
istețime ai Gabrielei Ghidoveanu, profesoara de matematică aplicată în tehnica de
calcul! Dar citiți cât de frumos ”greșea intenționat” Mariana Sava, studenta care îl
iubea în taină, pe profesorul de franceză: ” Îmi plăcea să fac greșeli pentru a-l
simți oprit lângă banca mea, cu privirea-i penetrându-mi calota, trecând ca un
laser prin ochii-mi (așa simțeam atunci) citind cu atenție ce scrisesem și punând
arătătoru-i lung exact pe cuvântul ce-l greșisem intenționat. În secunda aceea
aveam impresia că mângâie foaia, mângâie scrisu-mi, deci mă mângâie pe mine! ”
Mariana Sava ne prezintă o carte cu o scriere lucidă, respectându-și libertatea
interioară și în același timp confesându-se Zeului Cititor fără a se menaja dar
împăcată cu sine, conștientă că această împărtășire nu oprește Timpul dar face
trecerea lui mai plăcută.
Evocarea părinților -rădăcina din care ne tragem- portretele bunicilor, rudelor,
prietenilor sau ale persoanelor întâlnite doar o singură dată în viață, descrierea
momentelor de liniște interioară dată de siguranța cu care te înconjoară AI TĂI sau
coșmarul unei amitiri dureroase, plăcerea cu care ai facut un sport sau iertarea
acordată de părinți (a câta oară?), derdelușul, cafeaua, șoferul de taxi toate sunt
”miniaturi” care capătă culoare, viață și prin lectură devin parte din noi. Este atât
de simplu și totuși atât de greu de realizat!
Am remarcat că Mariana Sava a ales foarte bine tehnica schiței, fiecare capitol din
carte putând exista singur, separat de celelate capitole dar, în același timp,
întregind imaginea de ansamblu, ghemul. Volumul este un puzzle cu spații
temporale lăsate special pe care citorul le poate completa cu propriile sale amintiri
chiar dacă nu a cunoscut până acum autoarea sau vreunul din personajele
prezentate. Este o carte cât o viață, o carte în care este greu să nu te regăsești!
Împletirea dintre vocea naratorului si vocea personajului principal se face firesc,
fără sincope, fără artificii stilistice redundante ceea ce denotă că ne aflăm în fața
unei cărți ”gândite”, în fața unei cărți a cărei structură a fost bine cântărită și corect
ajustată de autor înainte de a fi prezentată publicului.
Cu alte cuvinte Mariana Sava folosește din plin experiența de profesoară și
bibliotecară -prin care și-a perfecționat tehnica literară- pentru a pune în evidență
sensibilitatea, sinceritatea fără ocolișuri și personalitatea ei complexă.
Recomand lectura volumului ”VIAȚĂ STRÂNSĂ ÎN GHEME” volumul de debut
al profesoarei Mariana Sava, un volum consistent, înduiosător, amar, amuzant și, în
același timp, așa cum atât de bine remarcă autoarea: o ”punte de legătură între
toți ai mei, care nu mai sunt, și fiul meu, care va rămâne și după mine”.
Prima punte, zic eu!

Ion Gabriel PUȘCĂ