.    Noţiuni generale cu privire la victimologie. Istoricul victimologiei.

Noţiuni şi concepte ale victimei

infracţiunii.
2.    Victima şi actul infracţional. Clasificarea şi tipologia victimelor.
3.    Profilaxia victimologică
1.    Noţiuni generale cu privire la victimologie. Istoricul victimologiei. Noţiuni şi concepte ale victimei
infracţiunii.
Victimologia s-a format cu un caracter ştiinţific mai pronunţat abia la mijlocul sex. XX şi este marcată
de activitatea germanului Hans von Hentig, care a publicat, în anul 1941 articolul cu denumirea
„Remarcă privind interacţiunea infractorului cu victima”.
Peste 7 ani, în 1948, el pune temelia acestei ştiinţe prin celebra lucrare „Criminalul şi victima sa”, în
care atrage atenţia multor autori faţă de victimă, ca factor care influenţează apariţia infacţiunii. În
opinia lui Hentig, materialul acumulat despre victimă oferă posibilitatea evidenţierii unor tipuri
determinate de relaţii dintre infractor şi victimă, relaţii care sunt strîns legate de infracţiune. Datorită
acestei constatări, este posibil analiza nu numai a infracţiunilor comise, dar şi prognozarea
persoanelor care pot deveni în viitor infractori, precum şi starea criminalităţii latente.
Victimologia provine de la latinescul „victima”, ceea ce înseamnă pătimaş, şi grecesul „logos”, ceea
ce înseamnă ştiinţă. În acest sens, victimologia reprezintă ştiinţa care studiază victima, adică
persoana care a suferit consecinţe morale, fizice sau materiale ale unei infracţiuni.
Obiectul de investigare al victimologiei criminologice îl constituie victima infracţiunii, şi anume:
a)    Personalitatea;
b)    Legătura şi relaţiile reciproce cu individul care devine mai apoi infractor;
c)    Comportamentul victimei ca legătură cauzală cu crima şi importanţa acesteia în geneza actului
infracţional.
Pentru prima dată, noţiunea de victimologie a fost utilizată de către Mendelson, la Conferinţa
Psihiatrilor, care a avut loc la 1947 la Bucureşti, dar totuşi lucrarea lui Heting a fost acea care a
deschis drumul către tratatarea din mai multe unghiuri de vedere a aceluiaşi subiect, cum este
victimologia.
Victimologia studiază comportamentul criminal din unghiul de vedere al condiţionării datorită
calităţilor victimei, atît individuale, inclusiv corelaţiile infractorului şi caracterul comportamentului său.
Victimologia nu numai că are propriul său obiect de studiu, dar propune şi unele soluţii pentru
lichidarea acelor factori care duc la victimizarea unor categorii de persoane concrete.
Multe probleme legate de victima infracţiunii au fost cercetate şi în trecut de către criminologie, drept
penal şi drept procesual penal, psihologie judiciară. Însă victimologia le cercetează în complex prin
prisma a II nivele care corelează între ele ca infacţiune în special şi criminalitate în general.
Mai întîi de toate, victima este studiată de victimologie la nivel individual, ca factor care poate, prin
comportamentul său, să influenţeze apariţia şi evoluţia intenţiei criminale, precum şi mecanismul
realizării ei.
Al II-lea nivel reprezintă investigarea totalităţii de victime cărora li s-a cauzat prin infracţiune unele
prejudicii. Relevarea acestui aspect este important pentru determinarea consecinţelor reale ale
criminalităţii. Unul din scopurile principale, constă totuşi, în reabilitarea victimelor, deoarece acestea
suportă daune psihice profunde, pierderea încrederii în forţele proprii şi în oamenii din jur.
Printre sarcinile victimologiei, se înscriu următoarele:
1.    Studierea procesului de victimizare şi a rolului victimei în mecanismul actului infracţional;
2.    Sarcina informativ – practică de informare a persoanelor care sunt potenţiale victime, despre
metodele de comitere a infracţiunilor;
3.    Recuperarea pagubei şi înlăturarea consecinţelor infracţiunii.
Aceste principii sunt garantate prin faptul că Consiliul Europei, în anul 1983, a adoptat Convenţia
Europeană despre restituirea pagubei victimelor infracţiunilor de violenţă.
4.    Victimo-terapia – include elaborări metodologice de comportare cu victima, de audiere a
acesteia, precum şi crearea unui sistem de reabilitare a victimei.
Importanţa victimologiei constă în faptul că ea studiază victima şi condiţiile care au determinat
transformarea persoanei în victimă, propune soluţii pentru înlăturarea acestor consecinţe, studiază
procesul de transformare a persoanei în victimă, numărul de victime existente la un moment dat, pe
un anumit teritoriu, studiază personalitatea victimei şi propune măsuri de protecţie socială, precum şi
auto-protecţie împotiva victimizării.
Printre conceptele victimologice, găsim următoarele:
a)    Victimitatea;
b)    Victimizarea.
Victimitatea reprezintă ansamblul trăsăturilor, însuşirilor, capacităţilor, care predispun persoana de a
deveni victimă. Victimitatea mai înseamnă şi:
a)    Capacitatea înaltă a unui individ de a deveni ţinta atentatelor criminale;
b)    Investigarea cauzelor şi condiţiilor care favorizează pe unele persoane să devină victime ale
unor infracţiuni;
c)    Caracteristica individuală a persoanei, care constă în predispoziţia ei de a deveni victimă;
d)    Caracteristica comportamentului persoanei care, în anumite împrejurări, prin acţiunile sale, riscă
să devină victimă a infracţiunii;
Gradul de predispoziţie a persoanei de a deveni victimă se numeşte vulnerabilitatea victimală, care
poate fi influenţată de factorii personali, cum ar fi vîrsta, sexul persoanei, experienţa şcolară sau de
viaţă redusă, şi factorii situaţională, care, în anumite situaţii, îi fac pe indivizi de deveni victime.
Exemplu: turiştii într-o ţară străină, persoanele care vizitează cluburile de noapte.
Victimizarea este procesul de transformare a persoanei în victimă. Studierea multilaterală a
criminalităţii implică stabilirea gradului de afectare a societăţii de victimizare. În acest scop se
utilizează nivelul de victimizare (rata victimizării), ceea ce înseamnă totalitatea victimelor existente la
un moment dat, pe un anumit teritoriu, raportat la numărul general al populaţiei şi calculat la un
număr concret de persoane.
Actualmente, criminologia operează cu termenul de victimă în sens restrîns, ca fiind orice persoană
fizică. Conform codului de procedură penală, art. 58, se consideră victimă persoana fizică sau
juridică, căreia, prin infracţiune, i-au fost cauzate daune morale, fizice sau materiale.
2.    Victima şi actul infracţional. Clasificarea şi tipologia victimelor.
Abaterea de la normele moraledin societate, specifică oricărei infracţiuni, caracterizează şi multiplele
forme de comportament al persoanelor din situaţia preinfracţională, care devin în consecinţă,
victime. Amoralitatea în coportamentul victimelor sporeşte probabilitatea comiterii infracţiunii în
privinţa lor. În cercetările criminologice, comportamentul infracţional, individual, victima prezintă
interes în acea măsură în care comportamentul ei se inserează în evenimentul infracţiunii şi poartă
în sine o încărcătură criminogenă.
Însă, chiar cînd are loc cea mai activă provocare a infracţiunii din partea victimei, săvîrşirea ei este
posibilă doar atunci cînd personalităţii infractorului îi sunt caracteristice anumite orientări anti-
sociale.
Cu cît mai semnificativ este rolul comportamentului victimei în geneza infracţiunii, cu atît mai redusă
este intensitatea orientării anti-sociale a personalităţii infractorului. Asemenea dependenţă,
interacţiune, poate fi relevată mai clar în infracţiunile contra persoanei, fiindcă în mecanismul
psihologic al comiterii lor, devin importante emoţiile infractorului, care pot duce, în consecinţă, pînă
la faza afectului.
Fără analiza comportamentului şi personalităţii victimei, a reacţiei ei asupra acţiunilor infractorului,
este imposibil uneori de a determina din ce cauze atentatele infracţionale similare, comise de unele
şi acelaşi persoane, provoacă rareori acelaşi rezultat infracţional.
Elementele negative ale comportamentului victimei, pot servi ca factori ce favorizează săvîrşirea
infracţiunilor, sau chiar provoacă comiterea lor. În psihologie se afirmă că în calitate de factori care
au importanţă pentru apariţia şi decurgerea conflictului, pot fi ideile, poziţia în anumite relaţii, precum
şi calităţile individuale specifice ale personalităţii.
Legislaţia penală a Republicii Moldova conţine un şir de indicaţii precum că comportamentul negativ
al victimei poate servi ca circumstanţă care atenuează pedeapsa penală sau ca bază de calificare a
infracţiunii cu un grad de pericol mai redus.
Ca şi infractorul, potenţiala victimă, apreciază situaţia din viaţă concretă ce s-a creat, şi deseori
procedează, în dependenţă de rezultatele evaluării precum şi în baza viziunilor, deprinderilor,
calităţilor sale psihologice, etc. Deci, victima, interacţionează nu numai cu viitorul infractor, dar şi cu
alte elemente ale situaţiei.
Acţionînd ca un element activ al situaţiei, victima poate aduce infractorul, prin comportamentului său,
într-o stare de afect puternic, generînd frică, ură, reacţii uneori chiar nedorite pentru infractor.
Deseori, prin aceasta şi se explică faptul că hoţul devine ucigaş, cu toate că pînă la comiterea
infracţiunii nu avea intenţia să omoare victima.
În alte situaţii, potenţiala victimă, prin înjosirea permanentă, îi crează viitorului infractor, o stare de
afect, provocîndu-l pe infractor prin aceasta, la acţiuni violente.
Rolul victimei în mecanismul actului infracţional, poate fi extrem de divers şi din acest punct de
vedere, comportamentul victimei, poate fi următorul:
a)    Pozitiv, adică victima opune rezistenţă activă agresorului;
b)    Neutru, adică nu contribuie nici la comiterea infracţiunii şi nici la contracararea ei;
c)    Negativ, unde victima însăşi încalcă într-un oarecare mod, normele morale sau juridice.
În scopul prevenirii infracţiunilor, o mare însemnătate o are clasificarea victimelor ce au suferit în
urma comiterii lor. Elaborarea unei clasificări are ca scop principal sporirea eficienţei profilaxiei
criminalităţii şi protejarea cetăţenilor ca victime potenţiale.
În comparaţie cu infractorul, care este o persoană responsabilă, care a atins o anumită vîrstă,
victima infracţiunii poate fi oricare individ, din momentul naşterii şi pînă la moartea sa.
Clasificarea victimelor trebuie să reflecte legătura genetică dintre personalitate şi comportamentul
victimei de pînă la declanşarea actului infracţional pe de o parte, şi după comiterea infracţiunii, pe de
altă parte.
Corelaţia dată poate fi investigată sub diferite aspecte, şi anume:
a)    Social;
b)    Biologic;
c)    Socio-psihologic, etc.
Există mai multe criterii de clasificare ale victimelor, prin care se înscriu următoarele:
    Clasificarea victimelor după categoriile infracţionale;
    Clasificarea victimelor după gradul de implicare şi de responsabilitate în comiterea infracţiunii;
    Clasificarea victimelor utilizînd drept criterii factorii psihologici, biologici şi sociali.
a)    După categoria infracţională, cunoaştem următoarele categorii de victime:
–    Victime ale infracţiunii de viol;
–    Victime ale infracţiunii de tîlhărie;
–    Victime ale infracţiunii de vătămare corporală, etc.
Practic, victime există la orice componenţă de infracţiune din partea specială a Codului Penal a R.
M.
b)    După criteriul factorilor biologici, psihologici şi sociali, se înscrie clasificarea victimelor  a lui
Hans von Henting:
    Victime nevîrstnice;
    Femeile ca victime ce apar mai ales în cazul infracţiunilor sexuale;
    Vîrstnici;
    Consumatori de alcool sau droguri;
    Imigranţii, pot fi uşor victimizaţi. Aceasta se referă în special la lipsa de mijloace materiale în
noua ţară, necunoaşterea limbii, etc.;
    Minorităţile etnice;
    Persoanele cu o inteligenţă redusă. După părerea autorului, aceştia sunt născuţi spre a fi
victime datorită naivităţii lor.
    Persoanele temporar deprimate. Aceştia sunt persoane singuratice, pot cădea uşor victime a
anumitor infracţiuni;
    Persoanele achizitive, adică cele care în orice împrejurare, caută să-şi mărească bunurile.
Această tendinţă poate duce atît la crimă, cît şi la victimizare;
    Persoanele destrăbălate. Aceştia sunt expuşi pericolului atacurilor fizice, sexuale, dar şi crimelor
de ordin material;
    Persoanele blocate de datorii.
După gradul de participare şi de răspundere ce revine victimei în producerea infracţiunilor, autorul
Skaffer, propune următoarele tipuri de victime:
a)    Victima care anterior nu a avut legătură cu infractorul, întîlnirea lor fiind o întîmplare;
b)    Victime provocatoare;
c)    Victimele care din grabă, provoacă declanşarea infracţiunii. Exemplu: 1) femeia care se plimbă
seara prin locuri puţin umblate cu o costumaţie provocatoare. 2) Lasă obiectele scumpe fără
supraveghere.
d)    Victimele slabe biologic, ca de exemplu copiii sau persoanele vîrstnice;
e)    Victime auto-victimizate, ca de exemplu: sinucigaşii, homosexualii, persoanele care consumă
alcool sau droguri.
Din punct de vedere al vinovăţiei al vinovăţiei victimei, autorul Mendelson a elaborat următoarea
clasificare a victimelor:
a)    Victime absolut nevinovate;
b)    Victime a cărei vinovăţii este mai redusă decît a infractorului, ca de exemplu, cînd
comportamentul este provocator;
c)    Victima la fel vinovată ca şi infractorul. De exemplu: în cazul depăşirii limitelor legitimei apărări;
d)    Victima a cărei vinovăţie este mai mare ca a infractorului. De exemplu: omorul săvîrşit în stare
de afect.
3.    Profilaxia victimologică
Profilaxia victimologică este una din direcţiile prevenirii infracţiunilor, care reprezintă o activitate
specifică a instituţiilor sociale, orientată asupra relevării, înlăturării sau neutralizării factorilor,
împrejurărilor, situaţiilor, care formează comportamentul victimogen, şi aduce la comiterea
infracţiunilor, relevării grupului de risc şi a persoanelor concrete cu un grad sporit de victimitate şi
influenţării asupra lor în scopul activizării calităţilor de protecţie, elaborării măsurilor speciale de
protejare a cetăţenilor faţă de atentatele infracţionale, în scopul stopării procesului de victimizare
ulterioară a acestor.
Profilaxia victimologică are o structură complexă. Se realizează de diferiţi subiecţi, la diferite nivele şi
în forme multiple a comportamentului victimal.
Subiecţii profilaxiei victimologice sunt organele statale, organizaţiile obşteşti, persoanele cu funcţii
de răspundere, cetăţenii, care realizează profilaxia fenomenului criminal.
Eficienţa realizării profilaxiei criminologice depinde de mulţi factori şi în primul rînd de cei cu caracter
tactic şi organizaţional.
Pentru organizarea profilaxiei criminologice, important este nu doar relevarea victimei potenţiale, dar
şi stabilirea interacţiunii posibilului infractor cu victima, în diferite situaţii.
Pentru obţinerea unei imagini mai clare, care caracterizează situaţia victimologică, este necesar de
realizat unele cercetări cu utilizarea metodicii sociologice de investigare, cum ar fi:
a)    Studierea documentelor;
b)    Studierea dosarelor penale;
c)    Studierea materialelor de refuz în pornirea urmăririi penale;
d)    Studierea audierii cetăţenilor, precum şi a persoanelor cu funcţii de răspundere.
Măsurile profilaxiei victimologice sunt diferite şi pot divizate în 2 grupe principale. Către prima grupă
se referă măsurile generale îndreptate spre înlăturarea situaţiilor datorită cărora pot surveni anumite
prejudicii. Din ele fac parte următoarele:
    Informarea cetăţenilor prin intermediul mass-mediei, despre comiterea anterioară, pe un anumit
teritoriu, a unor fapte infracţionale, despre acţiunile tipice ale infractorilor, şi cum de procedat în
cazul aflării cetăţenilor într-o sitaţie criminogenă respectivă.
    Verificarea şi luarea măsurilor pentru iluminarea străzilor, scărilor caselor de locuit, instalarea
posturilor de poliţie lîngă locurile favorabile de comitere a infracţiunilor.
    Iniţierea unor convorbiri cu părinţii.
    Pregătirea şi răspîndirea notiţelor speciale de avertizare despre necesitatea şi posibilitatea
evitării infractorilor, pentru a nu deveni victima lor.
Către a II-a grupă, se referă măsurile speciale, care permit asigurarea securităţii personale a
probabilei victime. Aceste măsuri se referă de obicei la persoanele a căror activitate profesională
sau stare socială predetermină victimitatea lor. Însăşi măsurile se realizează prin informarea şi
instructarea unor asemenea persoane, stabilirea pazei de corp, punerea la dispoziţie a mijloacelor
de auto-protecţie.

Boala Alzheimer - Simptome

Boala Alzheimer este departe cel mai cunoscut tip de demență.
Tabloul clinic al leziunilor din zona temporo-parietală a creierului este tipic și corespunde bolii
Alzheimer, cu simptome amintite ca tulburări de memorie, apraxie, agnozie, afazie, acalculie.
Boala Alzheimer a fost descrisă de Alois Alzheimer în anul 1906 la o femeie cu simptome ca
memorie deteriorată, dezorientare, halucinații, idei delirante, probleme de comunicare. La
autopsie s-a descoperit atrofia creierului iar microscopic s-au observat modificări ale celulelor
nervoase și formarea de plăci senile. De abia prin anul 1980 s-a detectat că aceste plăci sunt
formate în urma degradării unei proteine (precursoare de amiloid) care a dus la formarea a ceea
ce astăzi denumim beta-amiloid.

Boala Alzheimer este o boală progresivă, cu o evoluție de până la 10-15 ani, boală letală prin
complicațiile care apar pe fundalul ei. Evoluția bolii poate fi împărțită în patru stadii de demență:
ușoară, moderată, avansată și gravă. 
 

1. Demența ușoară. Debutul timpuriu al Bolii Alzheimer se caracterizează prin deteriorări

cognitive ușoare: memoria este afectată, apare uitarea, dificultatea de a găsi cuvinte potrivite
pentru lucruri, acțiuni sau evenimente. Capacitatea de prelucrare simultană a informațiilor
slăbește. Persoana în cauză se descurcă în continuare, cu dificultăți, în activitățile zilnice, iar
persoanele din jur pot trece cu vederea aceste schimbări. Testele cognitive sau investigațiile
nu pot preciza un diagnostic în acest stadiu, tabloul simptomatic fiind destul de variat.
Capacitatea de autoîngrijire se păstrează, cu posibile omisiuni în activitățile zilnice.

2. Demența moderată. Uitarea duce încetul cu încetul la probleme evidente în viața zilnică.

Memoria evenimentelor recente se deteriorează. Gândirea abstractă se reduce ca și
capacitatea de organizare și planificare. Limbajul este evident afectat, persoana în cauză are
dificultăți din ce în ce mai evidente în a-și găsi cuvintele sau dificultăți în a înțelege ceea se
vorbește. Capacitatea de a citi, scrie sau număra este afectată. Abilitatea de a se descurca în
locuri publice care implică orientarea spațială se reduce, ceea ce face imposibilă lăsarea
persoanei respective singure într-un loc căci aceasta nu mai găsește drumul înapoi. În planul
capacității de autoîngrijire: persoana are dificultăți cu igiena personală, uită să facă duș
zilnic, are dificultăți în a se îmbrăca, dezbrăca, devine suspicioasă și iritabilă, devine înceată
și neorganizată în efectuarea activităților zilnice. Inventarul economiei proprii: nu mai poate
ține evidența banilor, a cheltuielor, nu mai poate efectua plata facturilor, nu mai poate să dea
un telefon, nu mai poate să-și ia medicamentele la ore stabilite etc. Folosirea aragazului sau
punerea în funcțiune a mașinii de spălat, lucruri practice ce solicită capacitatea cognitivă,
devine dificilă, imposibilă.

3. Demența avansată. Memoria evenimentelor mai îndepărtate se pierde, ca și orientarea în

prezent. Memoria evenimentelor îndepărtate din copilărie sau tinerețe se păstrează relativ dar
nu și datele exacte. Conștientizarea dificultăților sau a bolii lipsește. Se agravează
dificultățile de limbaj, ca atare persoana în cauză nu mai înțelege ce i se spune și nici nu mai
poate să-și exprime gândurile (verbal sau în scris). Capacitatea de orientare în spațiu și timp
devine atât de perturbată încât persoana afectată poate să meargă ore în șir, pierdută, fără să
se mai îndrepte spre casă. Stimulii senzoriali vizuali sunt inadecvat interpretați, apar
halucinații, dificultăți în a recunoaște fețe cunoscute. Schimbarea devine din ce în ce mai
dramatică. Capacitatea de autoîngrijire: semnificativ diminuată, de fapt persoana suferindă
nu se mai descurcă în a-și asigure nevoile de igienă personală, să-și facă de mâncare, să facă
cumpărături etc. Manifestări emoțional-comportamentale: iritabilitate, nervozitate, neliniște
psihică și motorie, deplasare continuă, apar manifestări mai grave ca agresivitate împotriva
celor din jur, cel în cauză lovește, dă cu picoarele, dă cu pumnii, nu colaborează la efectuarea
igienei personale, strigă continuu, nu doarme, aruncă injurii verbale asupra celor din jur. Nu
toate persoanele afectate au acest comportament.

4. Demența gravă. În ultimele stadii de evoluție ale demenței persoana în cauză nu se mai
recunoaște pe sine însuși sau membrii de familie, limbajul se reduce la câteva cuvinte izolate,
limbaj monoton, sărac, deprinderile de igienă ca mersul la toaletă se pierd, apare incontinența
urinei și a materiilor fecale, comportamentul caracterizat prin strigăte, indiferent că e zi sau
noapte, poate fi prezent. Comunicarea cu lumea externă se rupe. De obicei moartea se
produce prin complicații ca pneumonie, infarct, accident cerebral, stare generală agravată,
bolnavul refuzând să mănânce sau să consume lichide, ceea ce duce la malnutriție și
deshidratare.